CEI SAPTE ANI de ACASA!Carte in Format Electronic, Martie 2016

Editura Esențial Media

Cei șapte ani de acasă!

MARTIE, 2016

S.C. ESENŢIAL MEDIA PRESS S.R.L. J03/178/2009; 25061577 PITEŞTI, judeţul ARGEŞ

Tel. : 0741.938.935; 0735.921.659; 0769.447.895 E-mail: [email protected]

Carte în format electronic

Cei șapte ani de acasă! ISBN 978-606-650-539-0

Editor: Loredana Dumitrescu Echipa de organizare: Aida Muscalu Lucia Rizea Emilia Fiță

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru conținutul materialului publicat!

Martie, 2016

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. pentru învăţ. primar ABRUDAN MIOARA, Şcoala Primară DECEBAL, jud. Satu Mare „ I-am învăţat ieri, îmi aduc aminte de ei azi,şi n-am să-i uit toată viaţa ” „ Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, cănd mă găndesc la locul naşterii mele, la casa părintească, din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt de crăpau măţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineram cănd începusem a merge copăcel, şi la alte jocuri şi jucării pline de harul şi farmecul copilăriei, parcă-mi saltă şi acuma inima de bucurie !” Ion Creangă „ Amintiri din copilărie ” La fel cum cel mai mare povestitor al românilor Ion Creangă îşi aminteşte cu nostalgie de anii copilăriei, tot aşa şi noi peste ani punem în valoare importanţa „ vârstei de aur ” a acesteia . Încă din primii ani de viaţă paşii copilului sunt neţărmurit vegheaţi şi îndrumaţi de părinţi. Părintele este cel care trebuie să-şi manifeste grija faţă de copil, prin modul său de comportament, atitudine, limbaj, deoarece el este „oglinda” în care se priveşte copilul de ieri şi adultul de mâine. Fiecare meserie îşi are farmecul ei, însă cea de părinte este mai mult o „ misiune ” decăt o simplă „ meserie ” pentru familie, copii şi societatea în care trăieşte. O importanţă deosebită în etapele de viaţă prin care trece fiecare persoană este perioada celor „ Cei şapte ani de acasă ”. Începând de la vârsta de preşcolar, apoi ajungând pe băncile şcolii, comportamentul copilului trebuie să fie unul exemplar, civilizat, modelat în concordanţă cu normele societăţii în care trăim. A-i lipsi cuiva „ cei şapte ani de acasă ” are înţeles peiorativ. Uneori în rândul copiilor care au un comportament diferit , agresiv faţă de alţi copii li se mai spune această zicală: că le lipsesc „ cei şapte ani de acasă”, adică le lipseşte elementul esenţial al unei bune creşteri, adică educaţia. Aceasta este liantul dintre copil şi părinte, copil şi societate în care el îşi desfăşoară cu precădere activitatea zilnică. De-a lungul carierei mele didactice am condus mulţi copii pe „ drumul cunoaşterii”. Cu unii a fost mai greu: litere, alfabet, cifre, operaţii matematice, dar cu alţii a fost însă dificil nu cu învăţatul ci cu comportamentul. Conduita exemplară, codul bunelor maniere, munca la clasă şi cea a părinţilor alcătuiesc o adevărată „ manda ” un cerc în care fiecare verigă îşi are rolul, scopul, importanţa şi farmecul ei. Un rol important în educaţia fiecărui elev îl are: conştiinţa morală şi cea a sentimentelor morale. El trebuie să ştie că există reguli de comportament moral, noţiuni de moralitate şi că prin tot ceea ce el trebuie să fie un exemplu pentru ceilalţi copii. În vocabularul oricărui copil trebuie să nu-şi aibă loc cuvintele care aduc înjurii, care provoacă răni sufleteşti şi care lezează conştiinţa morală a celor din jur. Fiecare copil atunci cănd vine la şcoală este educat de către părinţi referitor la modul său de comportare în societate, la regulile: de politeţe, vestimentaţie, comportamentul în cămin, pe stradă, la şcoală, în excursie şi astfel copilul îşi formează de mic aceste deprinderi comportamentale pe care la şcoală doar le aprofundează. Pentru copilul de ieri, adolescentul de azi şi adultul de măine „ cei şapte ani de acasă ” înseamnă un comportament respectuos şi bună - cuviinţă de-a lungul zilei în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, profesorii, cu prietenii, etc. În urmă cu 2000 de ani strămoşii noştri romani spuneau „ Politeţea nu costă nimic, cu ea poţi cumpăra o lume întreagă ”.

3

BIBLIOGRAFIE CREŢU ELVIRA Probleme ale adaptării şcolare. Ghid de perfecţionarea activităţii aducatoarelor şi învăţătorilor, Ed. ALL EDUCATIONAL,Bucureşti , 1999. DOLEAN IOAN Meseria de a fi părinte. Ed.ARAMIS, Bucureşti, 2002. GÎGĂ MICHIELA Cei şapte ani de acasă. Codul bunelor maniere, Ed.Caresi, Bucureşti, 2001. POPESCU NICOLETA Codul bunelor maniere pentru copii. Cei şapte ani de acasă.... Ed.Pesăruş, Bucureşti, 2014. URSACHE MARIA „ 7 ANI DE ACASĂ”, Editura Medicală, Bucureşti, 1968.

4

Cei șapte ani de- acasă Prof. Sanda Achihăie G.P.P.,,Prichindel” - Suceava Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit profesorului psiholog Adina Mesaroş ,primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Ea este nucleul în care copilul se formează ca om, având un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului . Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar .Între factorii educaţiei familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie motiv care l-a determinat pe Loisel sa afirme că „ in familie si pe genunchi mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”. În procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă si individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferenţiază pe cea precedenta de cea următoare. După naştere in viaţa copilului intervin transformări atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a educaţiei el poate fi dirijat în direcţia dorită, întrucât organismul are o mare putere de creştere şi dezvoltare fiind şi foarte maleabil. Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsa legătură cu dezvoltarea sa fizică. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase. Procesul de devenire a personalitatii morale implica integrarea in plan intelectual, afectiv-motivational si volitiv a valorilor, principiilor si normelor morale ale grupurilor mai mari sau mai mici in care individul

5

traieste. Acest proces se realizeaza atat in mod direct, prin participarea afectiva a individului la viata grupului, prin asumarea de roluri, cat si indirect prin intermediul modelelor oferite de scoala. Atmosfera afectiva din familie are o influenta hotaratoare asupra dezvoltarii psihice in mica copilarie. In primii ani de viata copilul raspunde la tot ce se intampla in jur prin reactii emotive care vor determina directionarea activitatii si atitudinilor de mai tarziu. Nazuintele copilului se formeaza in mica copilarie prin exemplul celor din jur. In familie copilul invata limbajul si comportamentul social, isi formeaza aspiratii si idealuri, convingeri si aptitudini, sentimente, trasaturi de vointa si caracter. Întotdeauna ambianța, climatul din familie influențează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului in familie, afirma: "Nu trebuie să faceți in fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite." A.S Makarenko a acordat o importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie. „ Bazele educaţiei se pun până la 5 ani - spunea el -ceea ce aţi făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi începeţi sa gustaţi roadele căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost pana la 5 ani”. Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil, copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor afective acumulate în primii ani de viaţă. Numai fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat. Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă. Rolul parintelui in existenta copilului este fundamental, dar numai in masura in care el gaseste forta si secretul de a lansa pe traiectoria vietii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun si, prin aceasta, predispus la o anume fericire. Parintele nu are dreptul si nu poate sa se substituie copilului sau, pe care trebuie sa-l perceapa de la bun inceput ca pe o fiinta autonoma, rolul sau fiind acela de a-i facilita, stimula si consolida manifestarea autonomiei si eficientei sale umane. Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Nimic din ceea ce făureşte omul in efemera sa existență pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim la creaţie la dăruire de sine, jertfă si îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea si dezvoltarea copiilor cea mai deplină și sensibilă bucurie a vieţii. Bibliografie : "Învăţămantul preşcolar în mileniul III", Ed, Reprograph, Craiova, 2003 Revista învăţămantului preşcolar, Nr. 3-4/1994 Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;

6

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ PIP ACHIM IONICA MONICA SC. GIMNAZIALA NR. 2 ORBEASCA DE JOS JUD. TELEORMAN A avea cei şapte ani de acasã înseamnã a ne comporta respectuos şi cu bunã-cuviintã tot timpul, în orice situaţie, cu toatã lumea: cu pãrintii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Deprinderile de comportament, stimă de sine, atitudinea faţă de ceilalţi şi faţă de şcoală, se formează în aceşti 6-7ani. » 1. aşteaptă-ţi rândul pentru a vorbi! » 2. fără porecle şi jigniri! » 3. fii politicos! » 4. spune, "te rog" şi "mulţumesc"cât mai des! » 5. fă curat după tine! » 6. fii fair-play! » 7. primeşte complimentele politicos! » 8. fii tolerant! Iată câteva reguli de educaţie prin care pot fi învăţate bunele maniere de către copii de la proprii părinţi: 1. Aşteaptă-ţi rândul pentru a vorbi! Copiii sunt impulsivi şi de multe ori întrerup persoana cu care se poartă o conversaţie, deoarece sunt nerăbdători să se facă auziţi. Însă tu ca părinte trebuie să îi explici pe un ton calm şi răbdător că nu este politicos să o întrerupi pe mami când aceasta vorbeşte cu cineva. Nu este cazul să-i atragi atenţia copilului imediat ce acesta a greşit şi niciodată să nu tipi (de ex. "Lasă-mă, nu vezi că vorbesc cu cineva!?") deoarece el nu o percepe încă ca pe o greşeală, ci ca pe o respingere din partea ta. Pentru a evita o asftfel de situaţie vorbeşte cu fiul sau fiica ta acasă şi explică-i cât de important este să îi asculte pe ceilalţi până la capăt, apoi să-şi spună punctul de vedere. Ascultă copilul cu atenţie atunci când are ceva de spus, ba poţi să îl ţii de mânuţă, pentru a-i dovedi cât de interesată eşti de ceea ce povesteşte el. Este un prim pas în dobândirea unei bune maniere de a-şi aştepta rândul şi de a vorbi la momentul potrivit. 2. Fără porecle şi jigniri! Nu porecli şi face haz de numele sau prenumele persoanelor în faţa copilului. Chiar dacă este foarte "distractiv'', tu ca adult ştii cât doare această batjocoră, iar copii nu îndeplinesc maturitatea necesară pentru a face diferenţa între a glumi şi a vorbi serios. În loc de a eticheta, poţi să îi explici copilului cum poate el să-şi exprime sentimentele faţă de cei din jur, însă fără a jigni. 3. Fii politicos! Învaţă copilul să fie politicos. Întotdeauna toţi membrii familiei trebuie să salute când cineva intră în casă. În funcţie de nivelul de formalitate, îţi poţi învăţa copilul să dea mâna cu adulţii cunoscuţi, dar nu este necesar să dea mâna cu alţi copii. Cu toate acestea, copilul ar trebui să spună întotdeauna, "salut" , bună" sau "sărut-mâna", atunci când vine cineva în vizită. Precizează-i celui mic că numai procedând astfel oaspeţii se simt bineveniţi. 4. Spune, "Te rog" şi "mulţumesc"cât mai des! Aceste forme de politeţe exprimă respect şi apreciere. Laudă copilul atunci când le foloseşte, pentru a-i încuraja acest comportament pozitiv. Astfel, vei avea un copil educat şi cu bunele maniere învăţate de acasă. 5. Fă curat după tine! Fie că eşti acasă sau în vizită la un prieten, formează copilului deprinderea de a strânge jucăriile sau să arnajeze acolo unde a făcut dezordine. Explică-i că este mizeria lui, aşa că fiecare trebuie să cureţe după el însuşi. Bineinţeles, îi poţi preciza cazurile excepţionale, în care gazda nu permite ca oaspetele să facă curăţenie sau să strângă masa, dar copilul trebuie să ştie că acesta este un gest pe care şi el trebuie să-l facă la rândul lui. 6. Fii fair-play!

7

Copiii, de obicei, după ce s-au jucat un joc (sport, cărţi, table, şah etc.), dacă rezultatul nu este în favoarea lor, se supără şi nu se mai joacă în continuare. Tu, mămica, va trebui să-l educi într-o manieră pozitivă să înveţe să-şi accepte succesul, dar şi eşecul. Indiferent de rezultat, joaca cu prietenii sau colegii trebuie să fie o activitate cât mai plăcută. Fiul sau fiica ta trebuie să înveţe să îi felicite pe câştigători şi totodată să se bucure într-un mod civilizat că a câştigat. 7. Primeşte complimentele politicos! Dacă cineva îl laudă pe copilul tău, este bine să-l înveţi să spună mulţumesc, fără a spune " nu e adevărat!" şi să-şi expună defectele. Acest comportament pozitiv îl învaţă pe parcurs de la părinţi şi din anturajul său. 8. Fii tolerant! Când oamenii fac lucrurile diferit faţă de cei din familia ta, din cauza diversităţii în cultură, rasă sau religie trebuie explicat copilului că nu este nimic greşit în comportamentul niciuneia dintre părţi şi că oamenii acţionează diferit. Subliniează cât de interesant este modul în care familiile sunt diferite şi fac lucruri diferite. Oamenii au propriile lor tradiţii sau ritualuri, iar cel mic va învăţa să fie tolerant cu cei din jurul său. Părinţii trebuie să folosească diplomaţia şi tactul, nicidecum frica şi bătaia. Nu trebuie să bombardeze cu informaţii inutile copilul, cu tot felul de conduite complicate, ci ar fi bine să încerce să îi explice, încă de mic, bazele comportamentului manierat în societate. Nu uita că principalul tău scop, ca mămică sau tătic este ca cel mic să-şi formeze deprinderi morale şi maniere frumoase. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la şcoală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerentă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Educaţia unui copil constã în ceea ce trãieşte copilul în familie. Copilul trãieşte faptele pãrinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite, apoi conştientului în situaţii similare de viatã cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stocheazã în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către parinti, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Pãrintii îşi educã copiii (pe lângă exemplul personal) prin urmãtoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci, contraporunci, programe şi permisiuni.

8

Cei şapte ani de acasă Prof. Adam Elena Mădălina Şcoala Gimnazială Tăriceni Comuna Şirna, jud. Prahova ,,Cei şapte ani de acasă?!’’ Hmm … O bună parte din copilăria mea agitată (deh, asta-i firea mea…) am tot fost ,,lovită’’ cu, deja devenit clişeu verbal, ,,N-ai cei şapte ani de acasă!’’, atunci când, în semn de protest, scoteam limba unor vecine în vârstă ce îşi doreau cu ardoare să câştige premiul cel mare la concursul ,,Bârfitoarea cartierului’’. Spun ,,lovită’’, pentru că anii aceştia, chiar dacă fizic încă nu-mi aparţineau, erau lipiţi de mine ca un timbru poştal de o scrisorică de amor ce era musai să ajungă la destinaţie. Ai mei, oameni cu frică de Dumnezeu, au trecut de la sfaturi şi pilde la cicăleală, în doi timpi şi trei mişcări (şi să ştiţi că mi-a prins bine – are şi sâcâiala asta rolul ei!): ,,Întotdeauna să saluţi prima persoanele mai mari decât tine!’’; ,,Să nu arunci gunoaie pe stradă!’’; ,,Să nu vorbeşti urât!’’; ,,Să mănânci tot din farfurie!’’ ( şi, slavă Domnului, se vede …); ,,Să spui ,,te rog’’ şi ,,mulţumesc’’; ,,Să nu minţi!’’; ,, Să…, să…, să…! Mi-am jurat atunci că eu nu am să îmi bat la cap niciodată copilul; îi voi explica totul doar prin joacă. Acum, după ani buni, ,,Iată-mă! Tot eu cea veche!’’(vorba lui nenea Coşbuc): pisăloagă, mamă, profesoară, pisăloagă, respect perfect ordinea. Vârsta şi experienţa de viaţă m-au ajutat, într-un final, să realizez ce înseamnă cei şapte ani de acasă. OK, în perioada aceasta copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc. Sunt total de acord. Numai că … ce se întâmplă cu cei care au fost abandonaţi de părinţii lor, care au trăit pe străzi, încropindu-şi un culcuş pe bancile unei gări sau prin vreun canal, care nu au cei şapte ani de acasă, fiindcă nu sunt familiarizaţi cu noţiunea de ,,acasă’’? Am întâlnit câţiva oameni cu un asemenea început de viaţă, oameni cu obraz subţire, culţi, ambiţioşi, care au ştiut să aleagă, care au trăit în mocirlă, dar au avut curajul să privească spre cer (aşa cum spunea profu’ meu de filozofie din facultate). Aşadar, cred cu tărie ( mâna mea stângă este acum aşezată pe inimă) că cei şapte ani de acasă nu se termină atunci când copilul este condus de părinţi la şcoală, în prima lui zi în calitate de elev; nu se sfârşesc atunci când copilul însuşi devine adultul responsabil sau părintele ce îşi face griji în legătură cu cei şapte ani de acasă ai odraslei sale. Cei şapte ani de acasă merg împreună cu tine până în clipa când ochii tăi se închid definitiv, pentru că până atunci înveţi , te schimbi, acumulezi, experimentezi, te maturizezi.

9

Şcoala şi familia – polii de rezistenţă ai educaţiei copilului prof. ADELINA LEANCA Colegiul Național Bănățean, Timișoara Procesul de construire a modelului de educaţie în şi pentru democraţie e complex şi trebuie să angajeze nu numai grupul de educatori din sistemul naţional de învăţământ, ci şi părinţii, instituţiile culturale, mijloacele de comunicare în masă, într-un cuvânt, societatea în ansamblul său. Oricât de multe şi de îndrăzneţe ar fi unele teorii cu privire la prioritatea unuia dintre factorii enumeraţi mai sus, considerăm că şcoala şi familia sunt principalii factori care acţionează sau pot acţiona în mod organizat asupra formării personalităţii copilului. Realitatea învăţământului românesc dovedeşte acest fapt, iar ideea colaborării şcoală - familie rămâne viabilă. Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la formarea tineretului. Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral - spiritual al acestuia. Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie - şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile şi aptitudinile fiecărui copil. Reglementarea ştiinţifică a unor norme educative impune colaborarea sistematică şi permanentă a celor doi factori de instruire, familie - şcoală şi presupune unitatea influenţelor educative şi continuitatea muncii de formare a copilului. Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii sociopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de elev o prezintă, părinţii pot completa, sprijini şi dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu şcoala. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală (cele privind instrucţia), dar familia rămâne implicată chiar şi în realizarea acestora rămânându-i în acelaşi timp şi multe altele în care rolul principal îl are în continuare. Fără participarea părinţilor efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Poziţia unor părinţi care consideră că odată cu intrarea copiilor în şcoală rolul lor s-a încheiat, sau poziţia unor cadre didactice conform căreia şcoala poate totul fără a apela la sprijinul părinţilor sunt greşite. Numai o colaborare perfectă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a muncii educative. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere şi de acţiune. Familia, oricâte merite şi preocupări valoroase ar avea în legătură cu educaţia copiilor, nu va obţine rezultate pozitive decât în condiţiile în care acţionează împreună cu şcoala. Procesul de colaborare se impune - amândoi factorii acţionează asupra aceloraşi persoane, urmăresc realizarea aceluiaşi obiectiv (evident cu mijloace specifice) şi deci, orice neconcordanţă, orice divergenţă, pot determina deficienţe în procesul dezvoltării tinerei generaţii. Această realitate a căpătat caracter de lege, o prevedere în acest sens fiind inclusă în Legea educaţiei şi învăţământului "Şcoala conlucrează cu familia în educarea copiilor şi tineretului în pregătirea lor pentru

10

muncă şi viaţă, iar rolul conducător în această acţiune de colaborare revine şcolii ca factor instituţionalizat specializat în munca instructiv - educativă. Formele colective de colaborare - adunări cu părinţii, consultaţii colective, lectorate pentru părinţi - pot îmbrăca structuri şi pot avea conţinut variat. Astfel, adunările cu părinţii (organizate periodic) pot fi destinate fie unui bilanţ al activităţii elevilor (subliniindu-se contribuţia familiei, eventualele deficienţe cu tact - şi măsurile ce se impun a fi adoptate), fie dezbaterea unor teme psiho - pedagogice în vederea informării părinţilor cu aspectele teoretice necesare activităţii lor practice (de pildă probleme ca: organizarea regimului de viaţă al elevilor în familie, orientarea şcolară şi profesională, alegerea şi dezvoltarea lecturii, etc. toate în funcţie de specificul vârstei). Lectoratele cu părinţii includ cicluri de expuneri cu caracter pedagogic sau psihologic, sistematic organizate (pe şcoală), asigurând comunicarea unui sistem de informaţii, metodologii de lucru, forme de activitate, posibil de folosit în familie. Lipsa de colaborare duce spre un eşec şi, din nefericire, cel învins este copilul, pentru care dorim tot, pentru care visăm tot ce este mai bun . Pentru viitor, dascălii adevăraţi ştiu ce trebuie să facă în prezent: să pună lumină în priviri şi linişte în gânduri, să pună zâmbet în iubire, în fapte, să pună cuget în judecată.

Bibliografie Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Ed. Aramis, Bucureşti, 2003. Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001.

11

,,CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ” ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI Prof. Adina Carmen Buică G.P.N.Godeni Relaţia afectivă cu părinţii reprezintă baza formării unui comportament corespunzător al copilului.Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea şi amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu . A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă şi este necesară dezvoltarea capacităţii de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă.Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi nu i să facă observaţie în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti!" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.Educaţia şi regulile de comportament oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea personalităţii,pentru formarea lui ca adult .Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devenă un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă.Ca să avem un copil bine educat şi ca să-i formăm o personalitate puternică şi sănătoasă trebuie să respecăm câteva reguli: să-l învăţăm să se poarte frumos - bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului; să stabilim şi să impunem reguli şi limite în comportamentul copilului; să comunicăm cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; să limităm timpul petrecut la televizor sau calculator şi să ne bazăm, în educaţia lui, pe arta conversaţiei; să-l învăţăm să iubească lectura şi cărţile – să începem încă de când e bebeluş să-i citim poveşti, apoi, treptat, să-l lăsăm pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele ; să-l lăsăm să se bucure de copilărie – să nu încercăm să facem din el un geniu

12

înainte de vreme; să-i permitem copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin; să-l învăţăm să spună mereu adevărul,să-l învăţăm să îşi exprime emoţiile şi sentimentele.De asemenea este important să petrecem cât mai mult timp cu micuţul nostru ,iubindu-l necondiţionat şi arătându-i acest lucru în fiecare zi , indiferent de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură.

13

Familia, prima școală pentru copiii noștri Adrian Tarau „Fiecare copil pe care îl educăm este un om pe care îl câștigăm.” (proverb francez) Educația este pilonul central al societății umane. Pentru a înțelege pe deplin ceea ce înseamnă educație trebuie mai întâi să definim acest termen. Educația este definită ca „o dimensiune constitutivă a ființei umane care îți propune să dezvolte în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil” (Cucoș), așadar prin educație omul devine membru activ al societății în care trăiește. Kant spunea că „Omul nu poate deveni om decât prin educație”, de unde rezultă că omul devine om, parte a umanității după ce a reușit săși însușească noțiunile elementare și normele sociale ale comunității în care trăiește. Familia este primul factor care înfluențează direct caracterul și comportamentul copilului. Primii ani din viața unui copil sunt definitorii în parcursul educațional, dezvoltarea psihică și comportamentală a viitorului adult. Așa după cum ne arată și titlul, consider că prima „școală” pe care o frecventează copilul, încă din momentul în care se naște este familia. Este binecunoscut faptul că, în primii ani de viață, copilul învață imitând sunete, cuvinte, comportamente pe care le observă la membrii familiei. Părinții, frații sau surorile sunt primii educatori. Deși nu există o școală pentru părinți, aceștia încearcă săși învețe proprii copii ceea ce consideră ei a fi important. Deoarece nu există un set de obiective stabilite, pe care părinții trebuie să le atingă, așa cum sunt în instituțiile formale de învățământ, fiecare familie își stabilește propriile obiective. Obiectivele stabilite diferă foarte mult de la o familie la alta, întrucât sunt implicați mai mulți factori care le influențează: mediul social și nivelul de educație stabilesc scara de valori și atitudinile față de societate în general și ceilalți membrii, în special. Învățarea din punct de vedere psihologic. După N. Leontiev învățarea este „procesul dobândirii de către fiinţa vie a experienţei individuale de comportare". Așadar tot ceea ce dobândim pe parcurs, ce nu este înnăscut, este învăţat. Astfel, învăţarea presupune formarea gândirii abstracte, naşterea sentimentelor complexe, constituirea voinţei şi a trăsăturilor de personalitate etc. Învățarea nu se rezumă doar la memorarea unor cunoştinţe teoretice ci în procesul experienţei proprii se formează întreaga personalitate, însoțită de toate funcțiile complexe ale acesteia. Încă de la sfârşitul secolului trecut, câțiva oameni de ştiinţă s-au gândit că am putea înțelege procesele psihice ale oamenilor mult mai ușor dacă am studia, analiza comportamentul animalelor; astfel înțelegerea proceselor psihice umane ar deveni mult mai facilă. Pe de o parte, putem organiza experienţe mai îndrăzneţe şi, pe de alta, psihicul lor fiind mai simplu, ar fi mai uşor să stabilim unele legi fundamentale care să ne înlesnească apoi descifrarea psihicului uman. Iată de ce o dată cu sfârşitul secolului trecut, a fost iniţiată o serie de investigaţii experimentale în vederea elucidării procesului de învăţare la animale. Câteva norme de bază pe care le deprindem de la familie ne vor fi de ajutor de-a lungul întregii vieți, la început fiind numit un copil „bine crescut” iar mai târziu o persoană „bine crescută”. Salutul este prima regulă învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „Bună ziua!”. Comportamentul în societate. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină oconversaţia, aşteaptându-și rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate, adică înțelegge normele societății în care trăim. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

14

„Îmi pare rău” este o expresie magică atunci când din varii motive am supărat pe cineva. Pentru a o folosi, un copil trebuie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Orice copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne face să decădem din calitatea de oameni. Copilul reușind în timp să facă diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate situațiile de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l regăsim în copilul nostru, dar şi zile în care ni se pare că totul ceea ce am realizat, cu atâta trudă, este în zadar şi că toate lecţiile pe care le-ai „predat” copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Bibliografie: Cosmovici, A., (1996), Psihologie Generală, Polirom, Iași Cucoș, C.coord., (1998), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Polirom, Iași

15

Educatia in familie....... Popescu Adriana, prof. înv. preşcolar Grădiniţa nr. 185, Bucureşti Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului".Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă

16

el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă

17

Primii pași în meseria de părinte Prof.Agafiței Milica Școala Gimnazială „Spiru Haret ” Dorohoi , Botoșani Venirea pe lume a unui copil într-o familie este un prilej de mare bucurie. Din acel moment începe să exercite cea mai frumoasă , dar și cea mai grea meserie din lume , cea de părinte. Meseria de părinte este , în același timp , cea mai dificilă și cea mai ușoară meserie .Este deosebit de greu să reziști tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău , să ai răbdare să răspunzi adecvat la întrebări puerile , să reușești să vezi lumea prin ochii lui. Pe de altă parte , este foarte ușor când vii acasă de la serviciu , să ordoni câteva sarcini copilului , să-l pedepsești la cea mai mică greșeală , iar după câțiva ani să exclami cu mândrie : „Vezi , acela este copilul meu ! Datorită mie a ajuns așa !” Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează , el îi oferă acestuia condiții de viață , securitate afectivă , educație de bază , etc. Practic , în modul în care părintele își îndeplinește rolul depinde viitorul copilului. Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară , dar ea are și rolul de a pune bazele în formarea personalității . „Cei șapte ani de acasă” reprezintă primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor , privind formarea concepției lor despre viață , a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Părinții zilelor noastre se află într-o puternică stare de confuzie și derută. Aceasta se datorează în largă măsură transformărilor sociale din ultimii ani , transformări care au indus în chip firesc schimbări relevante și în plan educațional. Oricum , majoritatea părinților își dau seama că metodele pe care le cunosc și le aplică nu mai sunt eficiente , dar continuă să le aplice , dilema fiind întreținută printre altele , și de faptul că nu există suficiente căi și modalități de a-i pune la curent pe părinți cu alte metode decât cele tradiționale. Meseria de părinte este destul de grea , pentru că aceasta nu se predă în școli , chiar dacă se mai fură din cărți sau de pe la vecini. A fi părinte nu se învață , ci se simte , numai că trăirile trebuie să fie conștiente , să evolueze și să se modifice , pe măsură ce copilul crește. Părinții trebuie să-și adune toată puterea lor educativă pentru a coopera în modelarea comportamentului , în educarea și formarea copilului lor , pentru a-i asigura o bună integrare socială și profesională. Părinții trebuie să știe că a crește și educa un copil este o problemă pe care trebuie să și-o pună înainte de a-l aduce pe lume. Dacă pentru un copac pe care îl sădești , atașezi un țăruș pentru a-l ține drept , îl altoiești ca să dea roade cât mai bune , cu un copil trebuie să comunici , să-l educi din fașă cu toată afecțiunea , ca mai târziu să poți să te mândrești cu el. Copilul nu este o mașină , un ceas , un televizor care , dacă nu funcționează , îl lovești , îl repari , schimbi o piesă sau cumperi alt obiect. El are suflet , trebuie să se dezvolte din toate punctele de vedere , să răzbată în viață până ajunge om în toată firea , să se poată descurca singur , dar nu la întâmplare. Educația nu poate fi amânată („Lasă că o să crească și o să-și dea seama când va fi mare! ”) ,orice timp trecut este pierdut - nu se mai întoarce , greu se corectează. Copilul devine om în toată firea , regretă anumite lucruri , uneori își învinovățește părinții că nu l-au ajutat , că nu au avut timp pentru el. În multe situații fiul sau fiica își amintește de învățăturile primite de la părinți încă din primii ani de viață ; „Așa m-a învățat mama!” , „Tata îmi spunea mereu…” . Mediul în care a crescut și a fost educat , unde părinții i-au oferit iubirea , mângâierea , înțelegerea, liniștea va fi un model ( „CA LA MAMA ACASĂ” ) , pe care îl va purta toată viața. În zilele noastre părinții trebuie să fie adevărați exploratori , dornici să-și cunoască propriul copil , să se adapteze situațiilor timpului în care trăiesc , mai mult ca niciodată , fără a pune mare accent pe educația tradițională. Invazia universului de informații transmise prin imagini , a descoperirilor , a tuturor stelelor de televiziune , internet , fără o selecție atentă , lipsa de timp și răbdare față de copil și inconsecvența părinților în tot ceea ce fac în scop educativ sunt factori care subminează formarea copilului și afectează personalitatea acestuia. Formele educative trebuie să fie simple , multiple , corespunzătoare pentru a forma copii calmi într-o viață zbuciumată , copii fericiți în plină mișcare. Metoda cea mai adecvată este dialogul , ce se poate face

18

în orice împrejurare : la plimbare , în excursie . la joacă , la muncă , la spectacol .Frumosul și sublimul vieții îl putem cultiva la un copil numai dacă avem în vedere „că el are nevoie nu numai de o îngrijire trupească” , care nu trebuie nici minimalizată și nici neglijată , „ ci mai cu seamă de o îngrijire sufletească”. Educația făcută de primii educatori – părinții se răsfrânge asupra tuturor laturilor copilului în funcție de personalitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Părinții trebuie să conștientizeze că „singura investiție de valoare , niciodată falimentară” pe care o familie o poate face pentru copil „este investiția pentru mintea și sufletul acestuia” și că în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament , atitudini , limbaj , iar modelul parental își pune amprenta asupra viitorului adult. Bibliografie : Ion Drăgan , „Psihologia pentru toți” , Editura Științifică București ,1991 Octavian Popescu , „Creșterea și educarea copiilor” , Editura Medicală ,București, 1996 Rodica T , „Familia în fața conduitelor greșite ale copiilor” , E.D.P. , București , 1981

19

SĂ CONTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI … DE-ACASĂ! AIONITOAIE VIOLETA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 STĂUCENI JUDEȚUL BOTOȘANI „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al școlii şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a școlii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta

20

să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-ați ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a., să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

21

Cei 7 ani de acasă - oglinda educației Înv. Airinei Elena Școala Gimnazială ,,Spiru Haret" Dorohoi, jud. Botoșani „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până în momentul în care pășește pentru prima dată pragul şcolii. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să se comporte respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu toate persoanele cu care interacționează. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi apreciat și repectat de aceștia. Familia joacă inițial rolul de formator al copilului. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în forţele proprii, să se simtă protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. În același timp, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Sunt însă și părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale micuților. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. Alți factori care influențează formarea copilului sunt prietenii, vecinii,oamenii cu care interacționează în parcuri, la magazin, la bibliotecă sau în mijloacele de transport. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Astfel, copilul își formează prin experiența zilnică atitudini, valori, abilități și cunoștințe care, pe parcursul vieții sale, pot suferi modificări. Aceasta este o educație incidentală, diferă de la un copil la altul și depinde de mediul social din care acesta provine, de grupurile de prieteni pe care le are. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

22

Bibliografie: 1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis,Bucureşti, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

23

Importanța celor 7 ani de acasă Profesor Albu Luminița, Școala Gimnazială Nr. 1 Bocșa Ce reprezintă cei 7 ani de acasă? Sunt regulile de comportament și bunăcuviință pe care fiecare copil ar trebuie să le deprindă încă din primii ani de viață, în cadrul familiei. Familia este primul grup social unde copiii găsesc climatul necesar unei bune creșteri, corporale sănătoase, dar și morale. Aici copiii sunt protejați și înconjurați de afecțiune, învață limba maternă, află despre bunici, străbunici, obiceiurile și datinile familiei și, prin extindere, ale neamului din care fac parte. Relațiile din familie sunt relații familiale, care se bazează pe afecțiune, dar și respect, cooperare, protecție, încredere și întrajutorare. Relațiile familiale se stebilesc între părinți, copii, frați și surori. Cum fiecare familie are arborele său genealogic, adică rudele sale, relațiile de familie se extind și asupra rudelor, fiind bazate tot pe afecțiune, respect și cooperare. Relațiile pozitive se stabilesc între persoane care se acceptă de bunăvoie și care au anumite preocupări comune, bazate pe cinste, adevăr și dreptate, iar aceste relații se stabilesc în familie, de unde se extind și în grupul de prieteni ai fiecăruia. Într-o familie bazată pe cooperare, toleranță, devotament și sacrificiu, copiii vor reuși să depășească granițele acesteia și să-și atragă prieteni, alături de cre pot continua aceste relații. Binențeles, că există și poticniri, dar numai împreună pot fi depășite. Ajutorul familiei este important, pentru ca fiecare să știe că se poate baza pe fiecare membru al familie pentru a depăși obstacolele. Dacă în familie învățăm să ne ajutăm, să ne respectăm, ne putem alege corect prietenii și putem învăța să apreciem corect oamenii din jurul nostru. Acasă și în casă se învață relațiile de colaborare, care în grupul de prieteni și în școală devin relații de prietenie și de competiție, unde fiecare trebuie să joace corect, fără invidie și fără răutăți. În cazul în care competiția este pierdută, trebiue să ne mobilizăm forțele, pozitiv, pentru a câștiga o altă competiție. Binențeles că pot să apară și intenții și îndemnuri negative, dar când cei 7 ani de acasă sunt bine construiți pe temelia caracterului fiecăruia, acestea rămân în faza de îndemnuri fară punere în practică, iar prieteniile legate între copii devin mai puternice decât competițiile și nu pot fi doborâte de conflictele iscate datorită întrecerilor. Fiecare zi este frumoasă când nu este întunecată de norii negrii ai supărării și ai răutăților dintre oameni. Dacă suntem conștienți că fiecare poate contribui la înfrumusețarea vieții grupului din care face parte, cei 7 ani de acasă își vor dovedi eficiența, atât în familie, cât și în societate; înțelegerea, respectul și toleranța vor reuși să treacă peste părerile diferite ale celorlalți, să evite conflictele ce pot să apară. E nevoie să ascultăm părerile celorlalți și să avem puterea să-i convingem de bunul mers al lucrurilor, în favoarea bunui simț. Școala este, în mod sigur, locul care umple de emoții inimile multor copii. Important este ca aceste emoții să fie pozitive. Conform Regulamentului de Organizare și Funcționare a Unităților de Învățământ, ,,școala asigură pregătirea copilului pentru a-și asuma responsabilitățile vieții, într-o societate liberă, democratică”. Aici copilul învață cum să relaționeze adecvat cu alții, cum să se organizeze, ce înseamnă să respecți un program, învață să ia decizii, să-și stăpîneqască anumite dorințe, să renunțe la o serie de lucruri, să socializeze, să se integreze în colectivitate, să se adapteze. Copilul, acasă și la școală trebuie obișnuit să respecte regulile grupului, dar nu să se supună orbește. Fiecare reprezintă o personalitate, este cineva, iar ca personalitate poate participa la o hotărâre benefică grupului, dar are și dreptul să se opună unei horărâri, care poate avea urmări neplăcute pentru el sau pentru grupul său din care face parte. Copilului nu trebuie să i se impună ceva. Nu le putem interzice să învețe ce este lumea. Mai bine să le-o arătăm și să înțelegem alături de ei că toate acțiunile noastre au o explicație și că fiecare suntem rezultatul a ceea ce facem. Ca dascăli, sa-i educăm pe elevi pentru libertate și pentru a cunoaște, învățându-i că au voie să facă orice, atâta timp cât respectă legea, morala și normele bunul simț. Numai așa copiii pot înțelege că răutatea poate fi învinsă, iar egoismul și invidia ne izolează de grup și ne îndreaptă spre ce este rău și spre atitudini urâte. Fiecare copil doreste să fie acceptat;

24

respingerea îi poate provoca atitudini negative, neașteptate și numai armonizarea relațiilor din grup are ca rezultat o activitate plăcută ți cu rezultate benefice. Omul matur, fie că este părinte sau dascăl, trebuie să fie un exemplu prntru copii. Adică, disciplina din familie, punctualitatea, programul ce trebuie respectat și, mai ales, fară violență, contribuie la înrădăcinarea celor 7 ani de acasă, la obținerea de roade benefice și o practică a bunelor maniere, în familie și în societate. Copilul trebuie învățat că nimic nu i se cuvine pur și simplu, că totul trebuie obținut după fapte și merite, în funcție de devotamentul și afecțiunea depusă, ca un șnur de mărțisor, care bucură inimile tuturor, indiferent de vârstă și loc. ,,Pentru a trăi între oameni, trebuie să ști să te porți ca oamenii”, spunea J.J. Rousseau, fiind cât se poate de adevărat și de real indiferent de context.

25

Cei șapte ani de acasă! Prof.inv.prim. ALBU MARIA, Moldova Noua Cu toate că primii șapte ani din viața noastră nu reprezintă mai mult decât, aproximativ, a zecea parte din ea, frecvența cu care este pomenită această parte, în restul existenței noastre, o fac primordială. Studii nenumărate efectuate în ultimii ani în multe și diferite domenii legate de această perioadă au reușit să evidențieze importanța majoră a acestor ani în dezvoltarea armonioasă a individului nu doar din punct de vedere fizic, psihic și intelectual ci, mai ales ,moral. Dobândirea trăsăturilor de caracter este pregnantă in anii aceștia. Aceasta adeverește ceea ce în Biblie întâlnim scris cu mii de ani în urmă :” Învață-l pe copil calea pe care trebuie să o urmeze și când va fi mare nu se va abate de la ea”( Prov.22:6) dar și vorba transmisă din strămoși “Are/ N-are cei șapte ani de-acasă!” În contextul actual, cei șapte ani de acasă( perioadă pe care copilul o petrecea în familie înainte de începera școlii) s-au scurtat. Copilul ia contact mult mai devreme cu alte personae(bonele, personalul creșelor și grădinițelor) care iși lasă amprenta în mare măsură asupra lui. Timpul petrecut de copil făra părinți devine uneori mai mare decât cel petrecut cu ei. Părinții trebuie să țină cont de influența pe care o are cel alături de care iși petrece copilul timpul, acesta fiind în perioada in care observă și imită. De asemenea,să nu uite că dascălii sunt musafiri invitați ,adevărații dascăli sunt părinții. Prioritar pentru părinți este să fie dascăli pentru copiii lor( ceea ce implică o educație dobândită) dar și o alegere selectivă a dascălilor implicați în dezvoltare copilului. Revenind la afirmația:” Are/ N-are cei șapte ani de acasă” cu toții știm că aceasta nu este folosită atunci când ne referim la fizicul unei persone, nici atunci când se au în vedere capacitățile sale intelectuale, ci atunci când este evidențiat caracterul acesteia. În trecut, apartenența unei persoane la “o familie bună” era o garanție pentru intrare în anumite școli, case, familii, instituții probabil datorită și faptului că se cunoștea importanța influenței anilor petrecuți în “familia bună” asupra întregii existențe a acesteia. Modelarea caracterului în primii ani de viață este decisivă și influențează, ulterior, o multitudine de aspecte pe întregul ei parcurs.Trăsături de caracter ca: cinstea, curajul, tenacitatea, bunătatea, mila, dreptatea, iubirea, răbdarea,iertarea, etc. au fost pentru mulți rampe de lansare în diferite domenii pentru realizări deosebite fie pe plan material, fie profesional, fie sportiv, fie civic, fie spiritual. Lipsa acestora a fost și este, după cum vedem zilnic în prezentările mass-media, un prilej continuu de eșecuri, depresii, sinucideri chiar dacă realizările materiale sau intelectuale sunt fabuloase. Un exemplu demn de urmat pentru un copil în formare face mai mult decât o mie de cuvinte și a putea spune:” fă ceea ce fac eu pentru a reuși “ este cea mai eficientă metodă în implementarea trăsăturilor pozitive de caracter în copil,în primii șapte ani de viața, ani care vor avea ecou tot restul vieții fie și numai datorită expresiei:” CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!”

26

“CEI 7 ANI DE ACASĂ” ALBU SIMONA MARIA Școala Gimnaziala Girbova jud. Alba Familia este primul mediu de viață al copilului, mediul în care se deprinde cu primele gesturi, cuvinte, activități, jocuri, mediul în care începe să i se formeze caracterul și personalitatea. Cuvinte cheie: copilărie, relații, părinți Familia este o entitate socială unde se formează climatul sufletesc, se făuresc valori morale de care copilul este pătruns și care rămân toată viata, întrucât condițiile de viață imprimă starea lui psihică. Familia este primul mediu de viată al copilului, dar și “prima bază de lansare în lume”. Pe drept cuvânt spunem că familia este cea care-l pregătește pentru societate, este primul inițiator socio-cultural al lui. Pe măsură ce copilul crește și se dezvoltă începe să i se formeze atât personalitatea cât și comportamentul. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim cu siguranță la un copil respectuos și cuviincios cu toți cei din jur indiferent de vârstă. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate și toate acestea se învată ACASĂ. Ȋn experiența mea de aproape 20 de ani la catedră, am întâlnit tot felul de copii, cu personalitați diferite, cu comportament diferit, alternând de la agonie la extaz. Unii dintre ei erau deosebit de cuminți, alții deosebit de neastâmpărați, alții indiferenți, alții aroganți și, cunoscându-le apoi familia, mediul din care provine fiecare am constatat că “așchia nu sare departe de trunchi”. Totul pleaca de acasă, de la cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament adecvat al unui copil este relația cu părinții. Dragostea cu care acesta este înconjurat îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe deoarece copilul iubit de părinți se simte în totalitate protejat, îngrijit. Copilaria este o lume aparte. Pentru noi, adulții, este o lume fantastică, ireală, însă pentru cei care fac parte din ea este una reală plină de armonie. Realitatea de zi cu zi a familiilor de azi este diferită de cea a celor din trecut,deoarece părinții își petrec tot mai puțin timp cu copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor familiei cu cele de la serviciu. Atunci când un copil părăsește sfera familiei și intră într-o colectivitate, pentru el începe o nouă etapă, dar și pentru părinții lui. La începerea grădiniței are loc o modificare a programului zilnic cu care era obișnuit copilul, program care cuprinde activități bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului și reperelor orare, ci și privind mediul în care își desfăsoară aceste activități adică unele dintre ele la gradinită, iar altele acasă. Este important ca părinții să cunoască programul copiilor de la grădiniță. Lipsa de informație, de comunicare între educatoare și părinți poate degenera în situații neplăcute în care copilul să fie suprasolicitat sau copilul nu mai este acasă stimulat de către părinți în niciun fel de activitate, aceștia considerând că munca aceasta este exclusiv a educatoarei. Pentru a-i asigura copilului un echilibru necesar, părinții trebuie să se informeze săptămânal despre activitățile care se vor desfașura la grădiniță, știind astfel cum să-l sustină în ceeea ce a învățat. Aceste discuții îl vor ajuta pe copil să se autoevalueze. Este foarte important ca aceste discuții sa fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica nu face altceva decât să-l determine pe copil sa fie nesigur pe el. Comunicarea dintre copil și părinte este foarte importantă pentru că îl ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie întrebat ce a făcut la gradinită, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să mai facă. Copiii au nevoie, pentru a putea fi înteleși, de ajutor în exprimarea emoțiilor fără a le fi teama. Ar fi ideal ca părinții să-i stimuleze pe copii să povestească ceea ce îi interesează fără a fi întrebati. Fiecare moment poate fi un nou prilej din care copilul să învete. Trebuie doar ca atenția să fie îndreptată asupra “semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de “vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să învete, să descopere lumea.

27

„Copiii trăiesc ceea ce învaţă” Dacă un copil trăiește într-o atmosfera critică, Ȋnvață să condamne pe toată lumea. Dacă un copil trăiește într-o atmosfera ostilă, Ȋnvață să fie violent. Dacă un copil trăiește într-un mediu ridicol, Ȋnvață să fie timid. Dacă un copil trăiește în rușine, Ȋnvață să se simtă vinovat. Dacă un copil trăiește într-un mediu stimulativ, Ȋnvață sa fie încrezător. Dacă un copil trăiește în laude, Ȋnvată să aprecieze. Dacă un copil trăiește într-un spirit de corectitudine, Ȋnvață să fie drept. Dacă un copil trăiește în siguranță, Ȋnvață să aibă încredere. Dacă un copil trăiește în încurajări, Ȋnvață să aibă încredere în el. Dacă un copil trăiește în acceptare și prietenie, Ȋnvată să iubească lumea. Bibliografie: Educatia timpurie in Romania, Step by step –IOMC-UNICEF, Vanemmonde, 2004 2.Vrasmas Ecaterina Adina, Consilierea si educatia parintilor, Editura Aramis, Buc., 2002

28

CEI 7 ANI DE ACASĂ! Înv. Alexandru Constanța Șc. Gimnazială „Mircea Eliade”-Oltenița „Copilăria e taina dezvăluirii viitorului.” (Grigore Vieru) Pornind de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea felului cum să comunice și să se comporte cu persoanele din jur, la a-l învăța să învețe și să se pregătescă pentru școală și pentru viață, sunt necesare activități desfășurate cu copilul care să pună bazele unui comportament adecvat. Sunt copii bine crescuţi, care ştiu să se poarte şi să vorbească frumos, în preajma cărora este o plăcere să te afli. Cei care nu şi-au însuşit de mici un comportament adecvat vârstei, vor fi respinşi de ceilalți, vor deveni răi şi se vor afla în permanent conflict cu cei din jurul lor. Pentru a nu face parte dintre aceştia, datoria părintelui, a cadrului didactic este să-i învăţăm să se poarte civilizat, să comunice, să socializeze, fapt ce reprezintă o carte de vizită cu care vor deschide mai uşor uşile bunăvoinţei celorlalţi. De altfel, cei șapte ani de acasă ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile și educația necesară vieții lui în lume. E foarte firesc pentru părinți să-și dorească să aibă copii frumoși, sănătoși, bine educați. Însă părinții au rolul principal în educația copilului, în descoperirea și susținerea micilor pasiuni, în încurajarea aptitudinilor (cântat, pictat, colecționarea diferitelor obiecte etc.). Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Pentru a-i putea înțelege, este nevoie ca părinții să-i ajute pe cei mici să-și exprime emoțiile fără teamă. În situația în care nu i se oferă atenție, începe să bombardeze cu păreri puternice și afirmații emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerănd că ceea ce se spune nu este important, că nu interesează. Și ar fi bine ca părinții să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îl interesează, fără a recurge la “interogatoriu”. La fel de importante sunt și activitățile desfășurate cu copilul în diferite contexte (în natură, în gospodărie, chiar în drum spre grădiniță). Grădinița are un aport important în construirea celor șapte ani de acasă. Și este important ca părinții să cunoască ce gen de activități se vor defașura la grădiniță, ce priceperi, deprinderi și cunoștințe vor fi vizate, care este programul copilului la grădiniță. Pentru că în momentul în care copilul va depăși sfera familiei si va intra în colectivitate, va începe o nouă etapă a vieții lui, dar și a părinților. Dar, fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să învețe, de aceea exemplele pot apărea în orice situație. Si se știe că orice copil are tendința să copieze anumite manifestări pe care le vede, mai ales ale părinților lor. S-a observat cât de mult modelează exemplul parinților caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulți. Iar pentru părinți este foarte important să fie modele pentru copii, pentru că sunt ani în care trebuie să înfrunți tot felul de probleme, de necazuri sau provocări ale vieții. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă în prima parte a copilăriei. Cum niciun părinte nu își doreste un copil despre care s-ar putea spune că “nu are cei șapte ani de acasă”, fiecare trebuie să se implice în formarea caracterului copilului în acești șapte ani. Este important, așadar, să le fie transmise copiilor învățămintele care vor fi considerate necesare și care vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

29

Cei șapte ani de acasă Proporția potrivită de educație și dragoste Prof. Alexandru Doina Rodica Grădinița cu P.P. nr. 16 Sibiu Expresia ”Cei șapte ani de acasă” este la fel de utilizată și acum, ca și acum câteva decenii, când semnificația pe care o purta era aceea de ”bagaj de cunoștințe și deprinderi ” cu care copilul intra în mediul educațional obligatoriu, mai precis în școală. Grădinița avea pe atunci un caracter facultativ, așadar familiei îi revenea rolul de a pune bazele educației copilului și era considerată singura responsabilă de comportamentul deprins de copil până la intrarea în școală. În prezent, expresia este oarecum depășită, copilul petrecând exclusiv în familie doar primi 2-3 ani de viață, ulterior, grădinița sau alte forme educaționale în care este inclus copilul de la vârstă foarte fragedă, preluând și completând parte din rolurile deținute odinioară de familie. În ciuda acestui fapt, rolul familiei în formarea copilului este fundamental, începând cu modelele parentale care îl marchează definitiv pe copil, continuând cu structura relațiilor familiale, pe care le va transpune în microsistemul lui relațional din colectivitățile pe care le va frecventa, până la gradul de încredere în sine ce-l va însoți în viață. Dincolo de durata perioadei petrecute ”acasă”, conotația acestui concept a rămas aceiași: sistem de referință în ceea ce privește normele de conduită deprinse de copil în prima parte a existenței sale. Acest mediu este cel în care copilul își însușește principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare, nu printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Grădinița sau școala, ca și medii educaţionale, nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Specialiștii în teoria educației susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. A spune că un copil are cei 7 ani de acasă, ne face să ne gândim la un copil bine crescut, politicos, care ştie să salute, să spună mulţumesc și te rog, care știe să se poarte civilizat (la masă, pe stradă, în parc, în vizită, etc), care face diferența dintre bine și rău, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt primii pași către adaptarea copilului în societate. Bineînțeles că există anumiți factori care influențează educația copiilor în prima parte a copilăriei, cum ar fi particularitățile psiho-fizice ale copilului, valorile pe care se bazează fiecare familie, dar și relația afectivă dintre copil și părinți, aspect pe care aș vrea să-l discut în cele ce urmează. Consider că relația afectivă copil-părinte stă la baza formării comportamentului și personalității copilului. O relație excesiv de protectoare și de tolerantă, la fel ca una mult prea severă și restrictivă, nu va duce la rezultatele scontate, copilul devenind fie un răsfățat și obraznic, cocoloșit și dependent de adulți, fie un copil cu teamă de părinți, timid sau interiorizat, neîncrezător în sine. Nici una dintre cele două situații, aflate la extremele relației afective, nu sunt recomandate, cea mai bună fiind calea de mijloc. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această senzație de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul caruia părinții îi acordă încredere, care se simte apreciat, percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Totodată, este important ca amândoi părinții să fie consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp, părinţii nu trebuie să fie intransigenți, ci înţelegători şi să accepte greşelile involuntare,

30

învățându-i cum să remedieze situația, cerând scuze sau reparând ce au stricat, altfel copilul va fi tentat să ascundă, să mintă sau să nege situațiile neplăcute în care se află. Părinții trebuie să-l încurajeze permanent pe copil să aibă încredere în forțele proprii, să-i inspire siguranța că el poate, știe, reușește să fie autonom. A-l considera încă un bebeluș și în perioada preșcolară, din prea multă dragoste sau grijă excesivă, îl va transforma într-un neajutorat, lucru ce nu este în beneficiul copilului. De aceea, părinții trebuie să-și exprime dragostea prin încredere în capacitățile copilului, prin încurajare și sprijin la nevoie, prin stabilirea de reguli și exemple de comportament, prin consecvență în așteptările față de copil.

31

Cei 7 ani de acasă încep ... de acasă Prof. înv. primar Alexandru Mihaela Școala Gimnazială nr. 12 ”B.P.Hasdeu” Constanța Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor noştri. Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte. Dacă vrem să avem un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţinem cont de faptul că spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordăm o atenţie deosebită manierelor noastre în prezența copilului. Bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară în jurul lui. Primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către părinţii lor, este bine să le mulţumim de fiecare dată când le luăm. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi când primesc ceva. Un alt pas pe care nu trebuie să-l uităm este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vom obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb. Mediile sociale în care copiii se integrează de la cele mai mici vârste sunt cele ale instituţiilor de învăţământ pe care le frecventează. Astfel, printre regulile şi tipurile de comportamente pe care îi ajutam să le adopte în diverse contexte, un rol special ar trebui să-l aibă regulile de comportament la gradiniţă sau la şcoală. Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane care lucrează în şcoală. Copilul trebuie să ştie să salute colegii atunci când intră în clasă; să salute profesorul ; să nu vorbească niciodată neîntrebat, mai ales în timpul orei de curs; să ceară permisiunea înainte de a manevra un obiect străin sau de a merge la toaletă; să înapoieze obiectele împrumutate şi să mulţumească pentru permisiunea de a le folosi; să vorbească numai după ce altcineva îşi încheie discursul; să ţină uşa deschisă pentru o persoană care intră în sala de clasă, mai ales dacă aceasta are mâinile ocupate; să respecte proprietatea altora şi să nu îşi însuşească bunuri care nu îi aparţin; să spună "te/vă rog frumos" şi "îţi/vă mulţumesc"; să păstreze liniştea în timpul orei, să nu se agite în bancă şi să menţină o postură decentă (cu spatele drept şi antebraţele sprijinite de marginea băncii); să nu folosească cuvinte jignitoare, să fie amabil, atent şi să

32

urmeze întocmai indicaţiile profesorilor; să îşi îngrijească banca, scaunul şi dulăpiorul personal (fără să le murdărească de pix sau cerneală); să se comporte decent în recreaţii, fără violenţă şi acte de vandalism; să fie politicos cu colegii, dar mai ales cu cadrul didactic. Rezultatele şcolare şi integrarea fericită în colectiv sunt două consecinţe sigure ale bunelor maniere la şcoală. Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nu e suficient.Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: să nu râdă niciodată de nimeni. Să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze: să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: Pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! Creşterea, educarea şi dezvoltarea copilului cer maturitate şi responsabilitate, iar acestea nu se reduc la reguli impuse în mod rigid şi constrângeri tiranice ci presupun o relaţie emoţională umană. Pentru o dezvoltare armonioasă a copilului să nu uitam niciodată că am fost și noi copii! Aceasta este baza fundamentală în trasarea şi îndrumarea conduitei copilului.

33

EDUCATOAREA, FAMILIA ŞI ,,CEI 7 ANI DE ACASĂ”! Alexandru Rodica, prof.înv.prescolar, G.P.P.,,Muguraşii”-Rm.Sărat De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârşire, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă. Niciun părinte, cu siguranţă nu doreşte un copil despre care s-ar putea face o asemenea afirmaţie. Aşadar, bunele maniere trebuie să facă parte din programul de educaţie al copilului . Acestea îl ajută pe copil să-şi dezvolte simţul respectului de sine şi încrederea în propria persoană. Felul în care foloseşte cuvintele are efect asupra oricărui gen de relaţie pe care o are. Pregătit încă de mic în acest sens, el va deveni o persoană adultă manierată, iar gesturile de politeţe şi respect vor constitui un reflex, vor veni ca ceva firesc în comportamentul cotidian. Manierele reprezintă cartea de vizită a fiecarui individ în societate. Îi percepem pe cei din jurul nostru prin prisma gesturilor lor în diferite situaţii: la masă, pe stradă, în sălile de spectacol, acasă, etc… Fiecărei circumstanţe îi corespunde un set de “reguli”. A avea bune maniere înseamnă: să avem o ţinută şi un limbaj impecabile; să ne comportăm cuviincios cu cei din jurul nostru; să fim pliticoşi si agreabili; să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru; să fim capabili să ne stăpânim emoţiile şi impulsurile; să dăm dovadă de încredere şi onoare; să fim concilianţi, să ştim să aplanăm conflictele şi să le evităm; să ne stabilim şi să respectăm propriile noastre principii morale; să deţinem simţul responsabilităţii; să fim diplomaţi, să ştim să acţionăm în orice situaţie. Orice copil trebuie să fie învăţat încă de când este mic codul bunelor maniere, astfel încât atunci când va fi la grădiniţă , la şcoală sau un om în toată firea să ştie cum să se comporte în societate şi să nu îi fie greu să se adapteze la regulile de conduită pe care societatea le impune. În primul rând , părinţii şi persoanele cu autoritate din viaţa sa trebuie să fie cei care îi dau un exemplu pozitiv copilului. Pentru majoritatea părinţilor, principalele regului de politeţe sunt: ,,Bună ziua”, ,,La revedere”, ,,Te rog” şi ,,Mulţumesc”. Aceste câteva expresii magice, care ne pot spune că un copil educat şi ,,bine crescut”, le simt atât de naturale şi normale, le rostim în mod aproape automat, încât ne este greu să admitem că micuţii uită de ele atât de des. Formarea şi educarea unei atitudini civice pozitive în societate este un proces deloc usor, care se realizează treptat pe parcursul anilor de grădiniţă, însă într-o strânsă colaborare cu familia. Pornind de la cuvintele ,,fermecate”, învăţăm să ne cerem scuze, să le acceptăm, să recunoaştem greşelile, învăţăm să servim masa corect, să ne purtăm politicos cu musafirii, învăţăm să oferim flori, daruri, să ne purtăm frumos când primim daruri. Şi, toate acestea şi, nu numai, se pot forma prin intermediul unor jocuri cu rol, convorbiri, memorizari, jocuri- exerciţii. Bune maniere la vârsta copilăriei mai înseamnă politeţea la grădiniţă, în sensul unui comportament adecvat faţă de educatoare, îngrijitoare, alţi adulţi cu care vin în contact, păstrarea curăţeniei la locul de lucru, păstrarea liniştii şi a ordinei, învăţarea salutului, politeţea pe stradă, în mijloacele de transport, la spectacole, ţinută, igienă personală... Proiectarea şi derularea unui opţional pe parcursul unui an şcolar sau doi, pe această temă îi ajută pe copii să descopere singuri că stăpânesc deja o parte din bunele maniere şi se vor convinge că restul nu sunt greu de învăţat. Într-o atmosfera prietenoasă si relaxantă prin mijloace variate, ei vor învăţa şi aplica reguli de bună purtare, dezvoltandu-le totodată spiritul de echipă , încurajându-i să-şi asimileze noi cunostinţe prin joc, prin experimentare. Pregătit încă de mic în acest sens, el va deveni o persoană adultă manierată, iar gesturile de politeţe şi respect vor constitui un reflex, vor veni ca ceva firesc în comportamentul cotidian. Un copil manierat este întotdeauna mai apreciat de către adulţi şi mai uşor acceptat de către cei de vârsta lui, de aceea va avea doar de câştigat. Aşadar, trebuie să avem familia aproape, cu care să putem colabora încât munca noastră sa fie eficientă.

34

Importanta primelor lecţii de educaţie Prof. înv. primar Alexe Corina Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudini native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun ale fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”. Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același timp”. Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970). Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere. Din punctul meu de vedere,educaţia înseamnă de fapt modelarea omului,ca o bucăţică de plastilină care, iniţial fără formă, aşa cum este omul needucat, va avea formă frumoasă atunci când va fi educat. Sau, omul needucat este exact ca şi o floare neînflorită. În concluzie, prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății. Orice persoană primeşte principala educaţie în familie, prima şi cea mai importantă treaptă în educaţie şi formare se capătă în familie. Exista o vorba care spune:"cei şapte ani de acasă". De multe ori , aceşti "şapte ani de acasă"definesc o persoană,o caracterizează. În familie se învaţă începând de la cele mai elementare lucruri,să nu arunci pe jos ambalajele, ci să le arunci la coş până la lucruri mai complexe, cum ar fi felul cum se mănâncă,cum se ţin tacâmurile,etc. Părinţii au datoria de a-i educa pe copii,de ai creşte frumos. Aş asemăna educaţia părinţilor cu un grădinar care udă o floare şi doreşte să o crească mare şi frumoasă. Părinţii, dacă nu se implică frumos in educaţia copiilor,vor creste o"uscăciune". De asemenea,se spune, când vezi o persoana needucată că:"nu are cei 7 ani de acasă". În educaţia parentală se învaţă foarte multe lucruri. De aceea spun ca educaţia în familie este temelia educaţiei. Din punctul meu de vedere a doua etapă în educaţia persoanei este cea a şcolii,a celor 12 ani petrecuţi în sânul şcolii ,până la nivelul maturizării. Începând cu stadiul primar, şi continuând cu cel gimnazial şi terminând cu cel liceal al maturizării, persoana parcurge nişte etape foarte importante, urcă pe o scară evolutivă. Este important să fie înconjurată persoana de nişte cadre didactice cu adevărat exemple ale educaţiei pentru a deprinde şi el nişte aspecte. De fapt educaţia din familie cu cea din şcoală merg "mână în mână" deoarece persoana îşi petrece cam 50% la şcoală şi 50% din timp acasă şi astfel combinând cele 2 educaţii va ieşii ceva bun. Educaţia societăţii este ultima treapta în formarea individului. Este şlefuirea individului, deja format în familie şi în şcoală. Din păcate, când te educă societatea este mai greu deoarece în societate rişti să te pui în situaţii penibile, să "te faci de râs", să ţi se atragă atenţia într-un mod dur şi astfel să "roşeşti". Şcoala şi familia te educă cu intenţia de a devenii "OM" dar societatea de multe ori te pune la zid şi te etichetează ca fiind "NEEDUCAT". Biserica are un rol important în educarea individului. Încă din clasele primare, când copilul merge la Prima Sfântă Împărtăşanie şi se întâlneşte cu preoţii care sunt un exemplu demn de urmat şi apoi la Sfântul Mir, copilul primeşte o educaţie deosebită. Când ajunge mare, individul primeşte o educaţie pentru viaţă deosebita din partea bisericii. Educaţia se face foarte greu. Părinţii trebuie să aibă grijă cum îşi educă copii, să se poarte frumos cu ei, să îi înveţe. Educaţia nu se face cu "parul", ci cu vorba. De asemenea, toţi formatorii trebuie iniţial ei să dea un exemplu pozitiv, iar apoi să ceară ceva de la individ. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea

35

acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte de noi. Elementul cel mai important de care depinde calitatea şi eficienţa educaţiei în familie este stilul educativ al acesteia. Stilul educativ al familiei este modelul orientativ al acţiunilor educative în familie, amprenta subiectivă care caracterizează mediul respectiv. Practic, fiecare familie are stilul ei educativ. Acesta este în principal dependent de stilul parental, cu care se şi confundă de multe ori. Stilul parental se referă la modul părinţilor de acţionare asupra copiilor şi este o unitate armonică sau diyarmonică între stilurile personale de acţionare ale celor doi părinţi. Există o multitudine de determinante ale stilului educativ în familie. Aceasta se referă la coordonatele exterioare şi la variabilele interne ale vieţii de familie. O serie de specialişti consideră că atmosfera familială, climatul familial, tehnicile de influenţă ale familiei se pot identifica cu stilul educativ. Stilul educativ este o expresie utilizată în mod raţional, vizând natura şi caracteristicile raporturilor familiale în cadrul cărora se realizează procesul educaţiei. Analiza acestui aspect se poate realiza şi în funcţie de următoarele determinante: - socio-culturale şi de clasă, cum ar fi: mediul general, modelele culturale şi educative generale şi particulare, tradiţiile, instrucţia primită, gradul de cultură, condiţia socială, structura familiei etc.; - socio-economice, dependente de profesiile dezvoltate de părinţi; - psihologice individuale, unde se identifică anumite caracteristici date de personalitatea părinţilor şi a copiilor din familie. “Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.

36

" CEI ȘAPTE ANI DE- ACASA- ”ELEVI SAU PĂRINȚI " ? Alice Pupezescu Scoala Nr.1 I.L.Caragiale

Așa cum spunea Tom Bodet că ” diferența dintre școală și viață constă în faptul că la școală înveți o lecție apoi dai un test iar în viață dai testul ce te învață o lecție ” noi, personalul didactic ar trebui să mucim cu râvnă astfel încât testul vieții să nu fie o necunoscută pentru copii ci o mare reușită. Mă gândeam că poate ar fi posibilă o comparație intre ”regulile” celor 7 ani de-acasă și Cele 10 Porunci : ”sa-i respecți pe cei mari dar și pe cei mici, să nu fii desfrânat, să nu minți, să nu furi, să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” . Vai, cât de frumos sună !!! Mă întreb…. Cum e posibil să faci acest lucru când parinții abia au ce iți pune în ghiozdan iar colegul tău de bancă are un penar și o gumă cu Spiderman…… tu aștepți cu nerăbdare sa primești pachetul gratuit de rechizite de la școală…. Un exemplu întâlnit-din păcate – din ce în ce mai des. Dar este posibil… dacă părinții îți insuflă dragostea de adevăr, de dreptate, de credință, de egaliate( nu este cu nimic mai presus guma colegului decât a ta) , dacă reușesc să iți imprime propriile valori pe care sa le rspecți odată cu integrarea ta în societate, atunci vei deveni un copil respectuos și respectat la rândul tău. Copiii sunt tentați să copieze modelul din familie. Consideră că ceea ce fac părinții lor trebuie să facă și ei. Cum să corecteze un părinte comportamentul copilului său dacă el la rândul lui nu a fost corectat. Și mă refer aici la copiii ai căror părinți nu au ”carte ”,dreptatea și-o fac singuri și așa îi educă și pe copii. Nu știu să bată la o ușă, nu au auzit de ”vă rog”, de ”mulțumesc ”. Pumnul, intimidarea și vorbele urâte sunt modul de obținere al lucrurilor. Ce sarcină grea îi revine școlii !!! Pentru care lecție să îl pregătescă mai repede cel ce îl educă ? Pentru lecția din carte sau pentru lecția de viață ? Părinți dragi nu uitați si voi de CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ ! poate că acolo undeva îi mai dețineți. Învățați-vă copiii ca să respecte și cu siguranță vă vor respecta și pe voi !!!

37

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. Ivana Alin „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, întro vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din

38

familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

39

Lumea copilăriei celor 7 ani de acasă Prof. Alina Bratu Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile din viaţa copilului decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Cazuri. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului, psihologii spun că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologii. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologii subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologii. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spun psihologii. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologii. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei, tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea

40

fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologii. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ . Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologii.

41

FAMILIA SI CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. Inv. Presc. Alina Brumaru Gradinita cu P.P. nr 18- Focsani Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descopera de ce este importanta pentru micutul tau.De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieştefaptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” ”Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii. Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit niciodata. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii impostori sentimental. Si asa capata sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine nu uraste pe tatal si pe mama sa, nu e demn de Mine”, adica, cine e dependent emotional de parinti, cine si-a facut d-zeu din oameni, fie ei parinti, soti, sotie, si nu are ochii deschisi, isi merita soarta. ” Pornesc de la premiza ca fac parte dintr-un sistem, eu, lumea si Creatorul.De ce eu (sau tu) in centru (vezi schema)? Pentru ca salvarea spirituala este individuală, nu pot salva pe alţii, nici alţii pe mine. Doar eu ma pot salva pe mine însumi dacă eu sunt cel mai important pentru mine (e vorba de salvare spirituala, mentala). Nu contează ce aş fi putut face în condiţii ideale (pe care le-am dorit dar de care nu am avut parte, sau nu le-am putut obţine, nu mi le-am putut crea). Contează ce am facut efectiv, in conditiile date. Si ce voi face de aici inainte. Pentru ca multi se amagesc dupa ce au facut răul spunandu-si: „ei, daca aveam parte de cine as fi vrut eu, altfel m-as fi comportat etc. etc.” Nu e adevarat. Cine se comporta rau cu o persoana, se va comporta rau cu toate, pentru ca are acest patern sau nărav, cum se mai spune. Cine e bun, e bun de la inceput, cu oricine, si cine e rau, e rau, de la inceput, cu oricine. Nu exista „dacă era asa, faceam asa, adica mai bine”.

42

Daca m-aş plasa in exterior si pe ceilalţi în centru, aş fi in postura scufiţei roz (Eric Berne – Ce spui după bună ziua), adică în postura de supraadaptare a depresivului care ajuta pe toata lumea dar nu pe el însuşi (vezi personajul Marta din Evanghelie). Desigur, munca de voluntariat este o dovada de iubire a aproapelui, insa munca de voluntariat pentru toata viata, e o dovada de lipsa de iubire de sine (de negare de sine). ” Intuitia este considerata vocea sufletelor, este o parte naturala si importanta din noi.Fara intuitie nu reusim sa ne gasim drumul spre scopul vietii noastre.Daca stim sa ne ascultam sufletul nostru intiutiv,Vom stii sa pasim in viata cu inima usoara, bucuroasa,Cu inima de copil.Bucuria este primul semn al intuitiei.Traind o viata intuitiva este cea mai puternica unealta a noastra!Observati subtilitatea! Nu este greu sa ne urmam intuitia. De fapt, este chiar usor!Intuitia este mai degraba o serie nesfarsita de „placeri mici” care ne fac viata maiusoara si magica.Ce placeri mici intuitive ati experimentat astazi?Fiti constienti de diferentele dintre ceea ce este real si ceea ce este de fapt doarproiectia propriilor voastre griji si frici. Nu confundati cele mai mari griji si cele mai adanci frici cu realitatea. Daca veti face asta, veti elimina toate posibilitatile demanifestare ale gratiei divine in vietile voastre. Patru Decizii care va vor aduce mai multa bucurie in viata 1.Ascultati vocea intuitiei in fiecare zi! 2.Permiteti intuitiei sa va ghideze in orice faceti, in orice moment! 3.Aveti incredere in intuitia voastra atunci cand ea se manifesta! 4.Actionati ghidandu-va de intuitie in loc sa o ignorati! Calea spre a descoperi glasul inimii este indreptarea atentiei catre lumea prezenta in jurul vostru. Adevarata intuitie este consecinta observarii atente si clare asupra ceeace se intampla aici si acum .Asemenea observatii, odata activate in subconstient vor genera cele mai puternice siminunate revelatii; vor duce spre vindecare, echilibru, pacea mintii si fericirea inimii.Primul pas spre o viata extraordinara este sa va ascultati si sa urmati vocea intuitiei.Intuitia deschide gradat calea spre experiente de iluminare pentru ca anuleazavechile reguli dupa care ati trait si in schimb creeaza un set de reguli dupa care sa vaghidati viata.”

43

Importanța celor șapte ani de acasă pentru formarea caracterului copilului Prof. înv. primar, Alina Deac Liceul Teoretic “Ana Ipătescu” Gherla, județul Cluj Familia este prin excelență mediul în care se formează viitorul copil, elev, adolescent și tânăr. Este celula de bază a societății omenești, care prin puterea ei dă naștere, crește, formează, insuflă valori și simțăminte, chiar unele preferințe și preocupări, ale copiilor încă de la naștere. După cum afirmă Ioan şi Dacian Dorin Dolean (2001) meseria de părinte ,,este cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, de a avea răbdare să răspunzi adecvat la întrebări ,,puerile”, de a reuşi să vezi lumea prin ochii lui. Pe de altă parte, este foarte uşor când vii acasă de la serviciu, să ordoni câteva sarcini copilului, să-l pedepseşti cu abnegaţie la cea mai mică greşeală, iar după câţiva ani să exclami cu mândrie: Vezi, acela este copilul meu! Datorită mie a ajuns aşa!” Responsabilitatea ce cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază, mai ales în perioada celor șapte ani, adică în cea premergătoare statutului de școlar. Practic, de modelul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. De cele mai multe ori, majoritatea părinţilor îşi educă fiii după metode auzite de la oamenii din jurul lor sau prin modul în care ei au fost educaţi de părinţi, chiar dacă nu au certitudinea că acele metode sunt corecte. Teodor Cozma, Stela Iancu, (1995) afirmau că “sub influenţa familiei interesul copilului se orientează fie spre activităţi cultural-artistice, fie sportiv-turistice, manuale sau de creaţie, care contribuie la relaxarea, dar şi la promovarea dezvoltării lui intelectuale, morale şi fizice. Desfăşurându-le, i se formează interesul de cunoaştere, spiritul de independenţă şi iniţiativa, inventivitatea şi creativitatea, capacitatea de a învinge dificultăţile, optimismul, îşi însuşeşte priceperi şi deprinderi de muncă fizică, intelectuală, tehnică, artistică.” Astfel, este de o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea socială şi emoţională a copilului relația ce există între el și părinți, între el și frații săi (dacă e cazul), între mamă și tată. În sânul acesteia copilul învaţă cum şi ce simte în legătură cu el şi cum răspund alţii la sentimentele lui, învaţă lucruri pe care le aud şi le văd de la părinţi şi, mai ales, din relaţia pe care aceştia o afişează. În perioada celor șapte ani, datorită schimbărilor curriculare actuale și a introducerii clasei pregătitoare obligatorii la școală, orizontul copilului se măreşte în afara familiei, incluzând şi perioada şcolarităţii. Odată intrat la şcoală, copilul de 6 ani devine independent, iar una din principalele sale preocupări este interacţiunea cu colegii şi relaţia cu doamna învăţătoare. În această perioadă îşi exprimă sentimentele şi emoţiile, se compară cu colegii de vârsta lui, încep să-şi menţină pe perioade mai lungi sentimentele şi gândurile, fiind conștienți de reacţiile celor din jur, de propriul comportament, dar şi de sentimentele de ruşine, vină, mândrie, regret. Principala preocupare rămâne pentru şcolarul mic integrarea în mediul şcolar, afinitatea la un anumit grup, atât cel familial, cât şi de prieteni, nefiind interesat sau influenţat de relaţiile cu persoanele de sex opus. Şcolarul de 6 ani este preocupat de modul în care este perceput de cei din jur, mai ales când este vorba de performanţa şcolară. Astfel, constelaţia familială, prin reţeaua ei de relaţii şi prin sistemul propriu de valori, influenţează adaptarea și performanța scolară, părinţii responsabili fiind foarte atenți la felul cum se poartă cu fiul lor pentru că pot determina evoluţia acestuia în viaţă. Desigur că pe lângă nevoile unui copil de a fi învăţat, de a fi stimulat, de a i se acorda încredere şi de a fi lăsat liber (într-un mediu controlat) să experimenteze viaţa, mai este un imperativ de maximă prioritate, nevoia de iubire. Copiii înainte de toate au nevoie să simtă că sunt iubiţi în mod necondiţionat. Eu cred că în aceasta constă cheia întregii evoluții depline a copilului, a dezvoltării socio-emoționale acestuia pentru a face față situațiilor diverse pe care le oferă, mediul școlar, extrașcolar, familial.

44

Așadar, pe parcursul vieţii suntem într-un proces continuu de dezvoltare, deci şi noi ca și părinţi mai avem tot timpul de învăţat câte ceva. Uneori cei de la care avem ce învăţa sunt chiar copiii noştri. Aşa cum noi căutăm să îi ghidăm pe ei tot la fel ne pot ghida şi ei pe noi. Căutând să înţelegem ce mesaje directe și indirecte ne transmit copiii noştri, ne vom putea adapta comportamentul după nevoile lor şi astfel vom putea evolua împreună. BIBLIOGRAFIE: Dolean I.,Dolean D. (2001). Meseria de părinte. Editura Motiv, Cluj-Napoca; Cozma T., Iancu S.(1995). Ora de dirigenţie între rutină şi profesionalism. Editura Gama, Iaşi.

45

Familia-factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii Prof. înv. primar Alina Grigoriţă Şcoala Gimnazială „Vasile Alecsandri” Braila

Motto: „ Familia este aceea care face ca omul să treacă de la egoism la altruism.” Auguste Comte Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii, cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gestionăm aceste emoţii şi cum să ne controlăm reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, condiţii pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie, este mediul educativ prin excelenţă. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, elemente de bază ale vieţii sociale. Este primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum părinţii, imitând comportamentele acestora. Beliveau Marie- Claude afirma că ”mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentru a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’ Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, corelata cu cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. H. Stahl clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială. Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul copilului. În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea sa optimă pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită sau, dimpotrivă, acesta evoluează la polul opus. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine.

46

Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delincvenţă, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.

47

Cei 7 ani de acasa şi comportamentul copilului Prof.pentru invăţământ primar, Almariei Carmen

În orice societate au existat si vor exista diferite principii şi valori morale după care se ghidează cetăţenii unei comunităţi,norme ce trebuie respectate de toată lumea,indiferent de vârstă. Bineinteles că, nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educationale ỉncă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se invaţă din familie. Şcoala, şi alte medii educationale, nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul/fiica sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Fiecare părinte ar vrea ca sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, la teatru sau în vizită la rude, pe terenul de sport.Nu toţi copiii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru rescrierea schiţei „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină această expresie,atât de mult utilizată. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim urmatoarele norme de conduita: Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul , începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă unor ỉntrebări şi să susţină o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor ,ci si in relatiile cu prietenii . Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate ,prin imitaţie şi suficientă practică. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, prin afirmarea drepturilor noastre, nu încălcăm drepturile celorlalţi, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. O expresie magică este si „ỉmi pare rău”, la fel ca şi „te rog”. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o

48

audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect demnitate si respect . Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni,asa ca il va evita pe cel din urma. Felul in care i se vorbeste si felul in care este ascultat de catre parinti, il va invata pe copil cum sa fie si el politicos si tolerant cu cei din jur.

49

Cei şapte ani de acasă ! ALMĂŞAN DANIELA ŞCOALA PRIMRĂ SÂNMĂRGHITA Învăţământul primar Care este rolul celor sapte ani de acasa? Cu fiecare generaţie descopăr lucruri noi in modul de abordare a educaţiei în familie pe perioada copilăriei mici. Unele aspect mă surprind într-un mod plăcut , altele mă oripilează. Constat că se aleargă după senzaţional şi nicidecum după ce trebuie sau ce ar fi bine să fac; cum să – mi învăţ copilu să se comporte în relaţiile cu ceilalti copiii de vârsta lui ; ce atitudine se impune în relaţia cu membrii familiei. Cei şapte ani de acasă trebuiesc înţeleşi că stau la baza unui om cu un caracter frumos . Acestia sunt ca temelia unei case mari si frumoase pe care doreşti , ca părinte , să o dezvolţi în văzul şi spre admiraţia familiei , prietenilor , a comunitatii din care faci parte. Apoi pe o temelie solidă aşezi cu multă grija şi răbdare fiecare cărămidă . Te uiţi ca fiecare latură şi fiecare colţ să nu fie lăsat prea în afara zidului sau mult tras în interior , astfel în cât totul să arate armonios . Asemeni caselor elegante ce se impugn printr-o arhitectură echilibrata ce corespun-de noului trend .În aceeasi manieră ar trebui îndrumaţi micuţii, de părinţii lor. Şi copiii au nevoie de timp , de aten-ţie , de multă jrijă si răbdare din parte tuturor adulţilor ce intră în viaţa lor(rude, bone,alte persoane de încredere ). Urmărind evoluţia bio-psiho-socială a preşcolarului vom descoperi că el se impune ca personalitate celor prezenţi în mediul lui de joacă ,acasă . Cum arta un copil cu o astfel de personalitate ? Este un copil foarte plăcut. Are un chip vesel , se bucură de fiecare moment pe care-l trăieşte alături de semenii lui. Din veselia şi bunătatea lui, dă cu generozitate şi celor care, dintr-un motiv sau altul ,nu pot vea aceleaşi stări . Altruismul alături de care a crescut şi modelele deosebite ale părinţilor care l-au îndrumat cu multă răbdare , înţelegere si implicare au ca rezultat final un om cu o personalitate puternică , un caracter demn de toata admiraţia. Afecţiunea este liantu ,este marele secret al unui copil sănatos fizic ,psihic şi intelectual. Micuţul zglobiu de astăzi îl vom întâlni, peste 15 – 20 de ani ,în diverse locuri şi în diferite funcţii publice că va impune respect ,că va avea autoritatea necesara de a coordona acivităţi complexe şi-şi va asuma repon-sabilităţi , de care foarte mulţi colegi de generaţie sau mai experimentaţi nu îndrăznesc să se gândească. Unde gresesc părinţii? Care sunt unele cauze ce alterează ,,cei şapte ani de acasă? Din păcate auzim tot mai des expresia ,,nu am timp”, venită din partea părinţilor care şi-au dobândit o carieră prin studii medii ori superioare. Carieriştii sunt persoanele ce-şi neglijează de cele mai multe ori copiii nu din indiferenţă ,ci datorită faptului că pe lângă statutele înascute( etnie,sex,religie ,vârstă,nationalitate)au achi-ziţionat unele noi ( profesie , activitate economică şi/sau politică) ce-i copleşesc fizic,afectiv ,uneori chear si psihic. Ei au impresia că partea financiară poate suplini absenţa lor din viaţa pruncilor pe care i-au adus pe lume, pe carei-au dorit . Transferă responsabilitatea lor de a-i creşte ,dar mai ales de a-i educa bunicilor , bonelor sau îi înscriu în diverse instituţii cu programe prelungite . In activitatea mea de zi cu zi ,caut sa le ofer copiilor explicatii pe intelesul lor . Am realizat ca sunt copii care nu cunosc cele mai elementare norme de igiena, de respect faţă de persoanele apropiate, nu ştiu cum anume să se exprime şi să-şi exprime afecţiunea. Cel mai adesea mă încearcă un sentiment de milă faţă de ei şi de revoltă faţă de părinţii neglijenţi , de toti adulţii ce corelează cu aceste suflete pure, pe care le condamnă de timpuriu să suporte imgini dezgustătoare. Copiii sunt priviţi ca nişte obiecte care-i încurcă şi le stau în calea fericirii din cuplu. Unii părinţi sunt preocupaţi de ,,fericirea`` lor zilnică ce o găsesc într-un pahar de băutură , o ,,distractie``ocazională în doi , duc o viaţa haotică .Vedem acest fenomen tot mai des în emisiunile televizate, în satele româneşti se perde bunulsimţ pe care părinţii îl transmiteau copiilor. În ziua de astăzi încă mai există copii care cunosc din alimentele de bază numai laptele , cartofii,ceapa si morcovul ,iar dintre fructe au consumat cel mai adesea mere , prune , struguri doar in sezon sau ce au mai putut găsi pe lângă pomi/garduri. Sunt micuţi ce nu ştiu cum arată mierea de albine, ce gust are.La fructele exotice nu ne gândim .Despre un program normal de alimenteţie, odihnă , igiena

50

corporal zilnică specifica copiilor nu putem vorbi . Cauza celor enumerate mai sus se află în atitudinea ignorantă a părinţilor faţă de creşterea si dezvoltarea copiilor. Din cele enumerate deduce că aşa apare neadaptarea alimentară .Apar carenţe în constituirea deprinderilor de folosire a tacâmurilor, a veselei, a modului de a servi alimentele .Deprinderile igienico-sanitare alproape că lipsesc. La vârsta de 3 – 4 ani copii îşi formeaza conduite cultural- sociale pivind modul : - în care îşi sevesc masa şi atitudinea care o adoptă cu această ocazie ; - în care formulează unele solocitari ; - în care îşi exprimă recunoştinţa / felul în care mulţumeşte pentru serviciile primite ; - în care socializează cu colegii . Până la 6-7 ani copilul manifestă progres in domeniul culturalizării legate de îmbrăcăminte ,igienă şi Dragi parinţi învăţaţi-vă copilaşii lucrurile simple şi sănătoase.Dezvoltataţi-le inteligenţa concretă, inteligenţa autocontrolului , inteligenţa emotional.

51

‘’IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA’’ AMALIA ADAMESCU, profesor pentru invatamantul prescolar GRADINITA CU PROGRAM NORMAL, NR.2, BORCEA, CALARASI Cei 7 ani de acasa reprezinta oglinda educatiei pe care parintii si educatorii o ofera copiilor. Se spune ca acesti 7 ani sunt cruciali in dezvoltarea ulterioara a celui ce va deveni adult. Este o fundatie pe care se va cladi intreaga viata a copilului, de care vor depinde relatiile cu ceilalti, relatia cu propria persoana si cu membrii familiei. Cunoasterea cat mai detaliata a modului de educatie ofera parintelui un mijloc prin care copilul sau poate deveni un model pentru ceilalti. Atunci cand parintele nu intelege sau nu stie cat de importanta este datoria lui ca mentor in viata propriului copil, educatorul poate indruma oarecum ,prin sfaturi si idei. Educatorul are avantajul de a avea o experienta variata acumulata pe parcursul anilor. Cunoaste mai multe tipuri de caractere ale copiilor, intelege mai bine care este atitudinea de abordare a celor mici si joaca un rol esential in educatie. Prin intermediul povestilor si jocurilor de rol pe care le poate face in gradinita, poate oferi lectii prin care copilul ajunge sa inteleaga repercusiunile propriilor acte, prin care poate intelege realitatea inconjuratoare mai bine. A mentine o buna intelegere intre copii in sala de clasa si a putea intelege pe fiecare in parte, atat cat este de posibil la varste atat de fragede, inseamna o pregatire in preabil a copilului pentru ciclul primar si mai tarziu, pentru viata sa. Educatia unui copil este un cumul de cunostiinte acumulate atat din familie cat si din gradinita in acesti 7 ani. El va ajunge sa imite atitudinea parintilor cat si pe cea a educatorului si de aceea este foarte important ca actiunile acestora sa fie in concordanta cu valorile etice si morale intrucat cei mici pot intelege mai mult decat am putea crede. El va avea mereu intiparita in memorie experienta traita inca din anii copilariei si aceasta il poate afecta sau il poate ajuta in anii ce vor urma. Va avea experienta in subconstient iar de fiecare data cand se va lovi de un fapt real- fie el bun sau rau- experientele si vorbele pe care le- a auzit in copilarie il vor ghida in a lua anumite decizii. Educatia celor 7 ani de acasa poate fi considerate o suita de valori etice si morale pe care copilul nu are capacitatea de a le intelege inca din copilarie, dar care contribuie decisiv la formarea lui ca om in societate. Fiecare familie are propriile sale valori etice dar educatia primita in gradinita, inca de la cele mai fragede varste are oarecum un caracter comun, sau cel putin asa ar trebui sa fie. Aceasta trebuie oarecum sa se ghideze dupa aceleasi norme care sa permita copiilor sa se apropie unul fata de celalalta, care sa ii invete cat de importanta este munca in echipa, cat de importanta este cooperarea si respectarea celuilalt. Colaborarea dintre educator si parinte este esentiala pentru a intelege cat mai bine relatiile familiale cu care copilul este obisnuit, stilul de viata si valorile care ii sunt insuflat acasa astfel incat acesta poate indruma evolutia copilului. Cei 7 ani de acasa sunt in fapt o asociere a educatiei primita in gradinita si a educatiei pe care parintele o ofera, asa cum stie si considera acesta mai bine. Nu este vorba despre responsabilitatea unei singure parti ci de o colaborare intre acestea. Parintele ar trebui sa accepte ca educatorul are un rol essential in educatia copilului sau si educatorul ar trebui sa inteleaga ca in fiecare familie exista valori etice, morale si sociale diferite si ca ceea ce poate parea rau pentru o familie, nu este neaparat rau si pentru o alta. Educatorul are capacitatea de a intelege aceste lucruri si a gasi o modalitate prin care nu doar una dintre aceste parti sa castige ci toate trei : parintele,copilul si chiar el insusi intrucat experienta pe care o dobandeste de-a lungul anilor nu va face decat sa ajute generatiile viitoare.

52

PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL Activități specifice pentru dezvoltarea profesională prin participarea la activități de dezvoltare profesională/ formare continuă! Cei șapte ani de acasă! COORDONATOR - Profesor AMARANDEI STELUŢA LICEUL DIMITRIE NEGREANU BOTOȘANI DENUMIREA TEMEI:OFERTE DE VIITOR Într-o societate de consum, în continuă tranziție, în lipsa promovării de modele pentru generația tânără uneori în căutare de celebritate cu orice preț, elevii, în pragul admiterii în învățământul superior, nu știu spre ce să se îndrepte, ce specializări să aleagă pentru a reuși în viață. Nu de puține ori, ei cer sfatul profesorilor, diriginților sau consilierilor și se așteaptă să primească răspunsuri avizate, argumentate, sigure. Prin urmare, datoria dascălului nu este deloc simplă și ea constă în a oferi tinerilor posibilitatea de a-și alege parcursul școlar și profesional în mod conștient, bazat pe de o parte, pe cunoașterea de sine și pe de altă parte pe informații corecte și concrete despre ofertele educaționale existente pe piață. Orientarea școlară urmărește accesul elevilor spre acele instituții școlare care sunt potrivite aspirațiilor și posibilităților lor și sunt în concordanță cu cariera profesională pe care o doresc la terminarea școlii. Orientarea profesională are un dublu scop: pe de o parte, să-i oferepersoaneișansa de a găsi o activitate care să-i permita o dezvoltaredeplină a capacităților, să-i ofere satisfacție personal în muncă; pe de altă parte, ea servește societății , prin compatibilizarea aspirațiilor individuale cu interesul social prin: Cunoașterea de sine: completarea și discutarea rezultatelor unui test de aptitudini; Cunoașterea lumii profesiilor: motoare de căutare a unei profesii ,meserii preponderente pe piaț amuncii în România; vizite la unități economice Cunoașterea ofertelor educaționale: vizitarea unor universități cunoscute, informarea “direct de la sursă” cu privire la programele de studii. Elevii vor putea astfel să se familiarizeze cu mediul universitar, să compare ofertele, să valorifice experiența trăita, să-și definească opțiunile și să ia decizii în cunoștiință de cauză. Obiectivul general al activităților vizează asigurarea premiselor pentru tranziția elevilor spre nivele superioare de educație sau pe piața muncii, prin acces la informație și activități de orientare și consiliere. Obiectivespecific ale activităților desfășurate în cadrul orelor de diriginție vizează: Furnizarea instrumentelor pentru cunoașterea și autocunoașterea elevilor pentru o identificare corectă a opțiunilor școlare și profesionale. Creșterea accesului la informare a elevilor în vederea cunoașterii unor informații corecte și suficiente despre profesii și domenii profesionale, cunoașterea realităților economice precum și a riscurilor și avantajelo rprofesionale; dinamica obiectivă a rutelor școlare și profesionale; asigurarea materialelor necesare unei bune orientări privind cariera. Abilitarea elevilor cu metode și tehnici / instrumente care să le permit căutarea unui loc de muncă. Promovarea învăţământului superior de calitate la nivelul elevilor de liceu Facilitarea accesului la informaţii privind programele de studii oferite de facultăţi din universități de prestigiu Stimularea gândirii critice a elevilor și a capacității de luare a deciziilor Ameliorarea comunicării și colaborarii efective între elevi- profesori Profesor, Amarandei Steluţa Liceul “Dimitrie Negreanu” Botoşani

53

Cei şapte ani de-acasă! AMUZAN ANA MARIA

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Ce pot face părinţii? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă

Ce învaţă/exersează copilul? -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabul

54

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care lea făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect; Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i

55

implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

56

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ Prof. Colţan Ana Lia Prof. Dincă Luminiţa Grădiniţa PP Riki Priki Reşiţa Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educatiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoalaă. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Educaţia copilului nu este doar datoria sau obligaţia şcolii. Dincolo de porţile ei este o lume întreagă şi un mediu propice de care poţi profita pentru a-i consolida educaţia şi pentru a-l face să devină un copil de toată isprava. Librariile din oraşul în care locuieşti sunt unele dintre cele mai valoroase surse de educaţie. Nu numai că facilitează accesul la o mulţime de cărţi pentru vârsta lui, dar pot cultiva şi pasiunea pentru citit a copilului. Acest lucru se poate întâmpla doar dacă reuşeşti să îi prezinţi lumea fascinantă a cărţilor într-un mod amuzant şi jucăuş. Orice ieşire în aer liber reprezintă o oportunitate pentru micuţul tău de a învăţa ceva nou. Plimbările de zi cu zi, dar şi drumeţiile sau vacanţele, se pot dovedi surse importante de informaţii noi. Micuţul poate descoperi lumea insectelor în parcuri, a plantelor şi florilor din drumurile zilnice sau a tradiţiilor urbane ori populare pe care le întâlniţi cu diverse ocazii. Chiar şi supermarketul işi dovedeste eficienţa, pentru că cel mic poate învaţa o mulţime de lucruri despre valoarea banilor, cumpărături, economii etc. Copilul este pregatit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasă” deoarece copilul işi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: 1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i povesti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citeascaă şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.

57

8. Învaţă-l să spună mereu adevarul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un parinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată...?

Bibliografie: „Cei şapte ani de acasă” de Michiela Poenaru „Codul bunelor maniere pentru copii” de Marinela Gheorghe „Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii”- „Să construim împreună cei 7 ani... de-acasă” de Cristina Popescu, Mihaela Bucinschi

58

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar Ana-Maria Agapciuc Şcoala Gimnazială Nr. 38 „Dimitrie Cantemir” Constanţa În că din primii ani ai vieţii copilului, se pun bazele formării omului de mâine. Există părinţi care consideră că, în această perioadă – primii ani ai copilăriei –, activitatea lor legată de creşterea copilului se rezumă doar la grija de a asigura cele necesare dezvoltării fizice. Există şi părinţi care sunt convinşi că în primii ani – cei şapte ani de acasă – este necesară o susţinută muncă de educare. Familia este chemată să asigure un climat propice educării copilului, în care să domnescă armonia, dragostea, o atitudine corectă faţă de muncă, disciplină, corectitudine, cinste şi adevăr. Prin forţa exemplului, copilul va imita comportamentul părinţilor şi va începe să înţeleagă, cu sprijinul părinţilor, ce este bine şi ce este rău. În ceaste condiţii, părinţii sunt datori să cunoască legile morale, spre a deveni criterii de viaţă în familie, de unde copilul le va învăţa. Este vorba de aşa-zisa „morală a ascultării”, bazată pe supunere, prin care copilul recunoaşte „inegalitatea” sa cu adultul şi se supune regulilor impuse de acesta în familie. Cei şapte ani de acasă devin fundamentul conduitei copilului ce va deveni adult şi educaţia primită acum îl va marca întreaga lui viaţă. Rezultatele educaţiei primite în aceşti ani se vor concretiza în fapte şi acţiuni, ca urmare a unor cerinţe permanente din partea părinţilor. Uneori vor fi necesare exerciţii repetate până când cerinţele părinţilor devin deprinderi ale copilului. Exerciţiul apare acum ca un mijloc de învăţare bazat pe imitaţie, sfaturi, îndemnuri, la care copilul aderă cu plăcere şi cu participare totală. Iată care sunt aspectele care se cer însuşuite în primii şapte ani de viaţă: salutul, regulile de politeţe, cele de igienă, felul în care vorbim, adevărul şi minciuna, disciplina şi ordinea, prietenia, munca, voinţa, dragostea faţă de natură şi educaţia artistică. Munca de educare cere răbdare, fiind o muncă de durată, cu trecerea treptată de la simplu la complex, totdeauna ţinându-se cont de particularităţile psihice ale copilului – temperament, sensibilitate etc. Familia este chemată să devină prima şcoală a omului, o şcoală care-i va marca întreaga existenţă. Bibliografie: Ioan, Emilia – Cei şapte ani de-acasă, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 2008, p. 4 – 5.

59

Cei șapte ani de acasă Prof. pentru învățământul primar: Ana-Maria POPA Colegiul Național „Preparandia - Dimitrie Țichindeal” Arad Vorbind despre sintagma „cei șapte ani de-acasă”, trebuie să facem clar diferența între cele două accepțiuni ale acestei expresii: cea dată de persoanele care și-au crescut și educat copiii înainte de anul 1990, care cer politețe și „cedarea locului în tramvai”, și acei care au oferit educație copiilor lor, după 1990, în spiritul unei așa–zise „libertăți de expresie și manifestare” și care consideră că „e mai bine să fii primul care ocupă și păstrează locul în tramvai!”, cere asumarea rolului de „rege” în legea junglei sociale... Indiferent de momentul când ai primit educația, acest lucru nu presupune însă că ai sau nu „cei șapte ani de-acasă”… În trecut, primii șapte ani din viață, copilul îi petrecea în special cu familia, fiindu-i inoculate anumite reguli în comportament. De cele mai multe ori, acestea erau legate de politețe, respect, sau manifestarea unor maniere elegante în societate. „Cei șapte ani de-acasă reflectau prin comportamentul copilului, imaginea pe care o avea familia din care acesta provenea, nota dată părinților acestuia. În prezent, situația s-a schimbat, nu doar prin ceea ce considerăm că ar trebui să presupună „a avea cei șapte ani de-acasă”, ci și prin ofertanți - cei care dau această educație. Astăzi copilul este introdus foarte devreme în instituții cu rol educativ de stat sau private, uneori chiar de la 2 ani. Grădinița, școala, celelalte medii educative, vor confirma și consolida acele norme care odată erau datorate exclusiv familiei. În ceea ce privește accepțiunea actuală a expresiei „cei șapte ani de-acasă”, observăm că suntem tentați tot mai mult să îi atribuim o serie nouă de caracteristici. Atribuim unui copil „bine crescut”: responsabilitatea, creativitatea, inițiativa și vigilența, competențele de comunicare (ascultare, înțelegere, bogăția vocabularului). Observăm, de asemenea, calitatea lui de a dărui sau de a fi empatic cu ceilalți. Nu putem decât să ne dăm seama că astăzi cerem de la un om cu „cei șapte ani de acasă”, acele calități care îl fac mai bun, mai frumos, mai adevărat. Un copil „bine crescut” va putea face diferența între bine și rău, între frumos și urât, între sinceritate și fățărnicie, și astfel, va avea „o șansă în plus în viață”. Valorile sociale s-au schimbat. Astăzi vom aprecia și încuraja libera exprimare, cerem câștigarea respectului, socializăm sau cerem inițiative. Accesul la o cantitate foarte mare de informație ne ajută să fixăm anumite standarde pe care copilul trebuie să le atingă în diferite perioade de dezvoltare. În familie, pe lângă sfaturile și lecțiile de viață povestite, un rol covârșitor îl are „exemplul personal”. De aceea copilul va face mereu ceea ce a văzut în familie, și mai puțin ceea ce i s-a spus că trebuie să facă. De asemenea, dacă la grădiniță, școală sau în celelalte medii educative, copilul este tratat cu respect și considerație, acesta va avea un comportament respectuos cu ceilalți, lucru care îi va crea oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. Sarcinile date de mic acasă sau în instituțiile educative frecventate de copil, nu vor face altceva decât să îl responsabilizeze, să aibă inițiative și totodată să fie vigilent în societate. A mânca singur de la 1 an și jumătate (chiar dacă se murdărește), a se îmbrăca cu puțin ajutor, la 2 ani, a se spăla singur pe corp la 3 ani, sunt doar câteva din sarcinile pe care copilul trebuie să și le asume la aceste vârste mici. Spălatul pe dinți sau pe mâini înainte de masă vor fi în timp transformate astfel într-un gest reflex. Tot de la o vârstă fragedă, copilul trebuie să fie responsabil de întreținerea jucăriilor, ordinea și curățenia în camera de joacă. Acest lucru este însă mai totdeauna utopic, dacă părinții (bunicii, bonele) nu sunt ordonați cu lucrurile personale sau nu iubesc curățenia. „Cei șapte ani de acasă” nu se definitivează după împlinirea celor 7 ani. De multe ori se construiesc și consolidează de-a lungul primilor 18 sau 20 de ani de viață. Uneori suntem nevoiți, ca părinți sau dascăli să triem comportamentele dezirabile ale copilului și să decidem cine are influențe pozitive sau negative asupra dezvoltării lui sănătoase. Uneori suntem încântați de ceea ce construiesc unii în comportamentul copilului nostru, alteori observăm manifestări care strică ansamblul frumos creat. Încercăm, reușim sau eșuăm, revenim, reabordăm și repurtăm victorii… Adevărul este că EDUCAREA este probabil o luptă permanentă dusă în sprijinul copilului tău, o restabilire constantă a valorilor și a metodelor de abordare, pentru că niciodată nu este suficient din ce ai învățat de la părinții sau dascălii tăi!

60

…Cineva îmi spunea că pentru el „cei șapte ani de acasă” înseamnă „timp petrecut cu copilul tău”… Fă-ți TIMP pentru un viitor OM, copilul tău!!!…

61

CEI 7 ANI DE ACASĂ (mit sau realitate) Prof.înv. primar, Ana Purice Liceul de arte"Sabin Păuța" ,Reșița Oare mai este adevărată această zicală bătrânească? Mai putem afirma sau infirma că un copil are sau nu cei 7 ani de acasă? Cred că nu. În zilele ce le trăim, în viteza în care trăim această expresie nu îşi mai are valabilitatea. De ce? Pentru că de mult a dispărut această perioadă de timp în care o famile îşi petrecea timpul cu copilul ca să îl înveţe, să-i indrume primii paşi în viaţă. Nu mai există acest timp de legătură între părinţi şi copil. Acesta s-a redus din cauza vieţii tumultoase ce o trăim. În aceste zile ale unui secol al supervitezei copiii abia dacă mai pot petrece doi ani împreună cu mama aproape ( că se recunoaşte ori nu şi înainte şi acum mama era şi este cea care are în „sarcină” educaţia primară). Acum copilul nu mai părăseşte la 7 ani familia, odată cu şcoala primară, luând pulsul vieţii extrafamiliale ci o face pe la vârsta de doi ani odată cu încheierea concediului de maternitate al mamei. Este adevărat că nici un părinte nu doreşte ca „odrasla” sa să dea dovadă de proastă creştere nici în familie dar nici în afara ei, adică în societate. Dar sigur orice părinte doreşte ca fiica sau fiul său să fie un exemplu oriunde s-ar afla, în orice context social indiferent unde acesta se află: la şcoală, acasă, la teatru sau sala de sport. În viaţa de zi cu zi există posibilitatea de a scrie doua scenarii cu doi copii total diferiţi: unul „proaspăt absolvent” al şcolii de bune maniere, iar altul „proaspăt absolvent” al şcolii urmate de D-l Goe. Evident aceşti copii sunt două extreme, dar care ne arată plaja în care se pot dezvolta copiii din ziua de azi. Între aceste două extreme se duce lupta părinţilor pentru a avea acasă un copil recunoscut, etichetat cu ceea ce îndeobşte recunoaştem un copil cu „cei 7 ani de acasă”. Dar ce sunt de fapt cei 7 ani de acasă? Pot ei primi o definiţie general valabilă? În contextul vieţii actuale aceasta poate să varieze de la caz la caz,dar un lucru este clar,în primii ani de viaţă în familie se deprind unele din principalele reguli de conduită şi clar unele prin imitare a ceea ce copiii văd în casă, pentru că sigur la vârsta asta ei nu pot conştientiza ce este bine sau rău. Aşa că şcoala şi celelalte medii educaţionale nu fac decât să consolideze acest bagaj minim achiziţionat în familie. Acest bagaj minim este o mare responsabilitate aruncată pe spatele părinţilor,de ei depinzând acumularea în primii ani de viaţă a multor componente ce pe ansamblu dau - buna creştere. Fără îndoială, exemplul personal al cuplului parental constituie o forţă educativă inestimabilă. Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Atitudinea părinţilor trebuie modelată în raport de vârsta şi de temperamentul copiilor, de la dragoste, protecţie, acceptare şi îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viaţa familială cu recunoaşterea unei minime independenţe. Pentru că am stabilit că nu este o regulă generală putem doar să schiţăm câteva repere care compun ceea ce de obşte se înţelege prin „copil bine crescut”. Salutul. Este poate prima regulă învăţată acasă,de la micuţul care dă din mână până la copilul ce poate spune …bună ziua. Comportamentul „în lume”. Răspunde şi vorbeşte dar ştie când să nu întrerupă interlocutorul şi îşi aşteaptă rândul la expunerea ideilor. Comportamentul cu amicii. Copilul este „bine crescut” şi în relaţiile cu prietenii nu doar cu adulţii. Jocurile între copii pregătesc viitorul adult. Ştie să respecte regulile jocului,să respecte partenerul de joacă. Perceperea unor norme de conduită. Mic fiind copilul învaţă primele lucruri prin imitaţie şi cu practică şi răbdare acestea pot fi însuşite. În această perioadă el învaţă ce „se face” şi ce „nu se face”. Este perioada acumulărilor când copilul se aliniază la regurile nescrise ale societăţii. Învaţă să stea la rând când este la leagănul din parcul de joacă,observă şi reţine că părinţii stau la rând la medic,aude şi reţine că se spune „mulţumesc” sau „cu plăcere”, nu face zgomot în orele de linişte şi alte de acest gen. Conduita la masă. Acum se învaţă folosirea tacâmurilor,respectarea comesenilor şi a celor ce servesc masa.

62

Asumarea greşelilor. Este timpul pentru „îmi pare rău” şi „te rog”. Pentru a le folosi, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Pentru susţinerea celor mai sus exprimate am căutat păreri ale mai multor persoane despre „cei 7 ani de acasă”: „Eu cred că se acordă mult prea multă importanţă unui concept ce datează din străbuni. In primul rând, termenul e expirat...se considera că pană la 7 ani copilul statea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 2 ani e la gradiniţă şi de la 6 la şcoala.Apoi, in cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de desprindere. Multe energii, timp, nervi si frustrări copilareşti se derulau...părinţii ţineau mult la acea educaţie, copiii o inghiteau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi au renuntaţ la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a ramas aşa, o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie.Cert este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie, iar obligativitatea a devenit niţel desuetă, aşa ca la 7 ani unii copii sunt de pus in ramă iar alţii...mai puţin. Cred însă că nu trebuie să mai facem comparaţii la vârsta de 7 ani.” Pentru mine, cei 7 ani de acasă înseamnă: 1. Să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie. (Trebuie să ştie ce-i place, ce-i trebuie) 2. Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fară a deranja pe cei din jur. 3. Să fie atent şi implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial periculos şi, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenţia acordată traficului, pietonilor, iar ca ajutor, nu ştiu, să adune fructele cuiva care şi-a rupt sacoşa, să urce în pom după o pisică speriată ...) 4. Să stie să piardă (şi automat, să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar şi să câştige cu eleganţă (fară a-l umili pe cel care a pierdut). Așadar,cheia rezolvării multor probleme cu care se confruntă copiii stă în familie,căci nu există pe lume alte ființe care să merite o mai mare și necondiționată iubire decât COPIII.

63

Cei sapte ani de-acasă Prof. Inv Presc. Anamaria Babin Gradinita cu P.P. Ghimbav Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată

64

acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

65

Cei şapte ani de acasă Prof. Înv. Prim. Anamaria Băieş Şc.Gimn.,,A.P. ALEXI’’ Sîngeorz-Băi Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Câteva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului : Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator si concentrează-te în educatia lui pe arta conversţtiei! Învată-l să iubească lectura şi cărţile - începe înca de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze pâna cand ăînvaţă să citeasca şi să se bucure singur de ele! Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze si relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" si concentrează-te pe disciplina pozitivă! Învata-l să îsi exprime emoţii si sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnica şi săşi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. Învată-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede şi aude în jurul lui! Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! Iubeste-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic ca îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi ,sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. „Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină.

66

Șapte ani de-acasă … și mult mai mult Autor: prof.înv.pr. Anca-Daniela Moldovan Școala Gimnazială ”Zaharia Boiu” Sighișoara, Jud. Mureș

Ai venit pe-această lume, mic, slab, neajutorat. Datoria-i de părinte, ca să crești civilizat! Nici o clipă nu mă-opresc din această misiune, Continuu să te educ de când ai venit pe lume. Și când prime’ propoziții din gurița ta ai scos, Dacă vrei ceva: Te rog!, trebuie să spui frumos. Să te speli bine pe mâini înainte de mâncare; Blând, să spui o rugăciune înainte de culcare; Să aduni cu hărnicie jucării ce-ai împrăștiat, Sfaturi dragi, ce par mărunte, de atunci le-ai învățat. Și să fii mereu cuminte, zilnic să te porți frumos; Pe toți oamenii, amabil, să saluți respectuos. Și de vezi un om în vârstă, locul tău, tu să îl dai, E firesc atunci, respectul celor din jur să îl ai. Nu fă rău la animale și la alte vietăți, Împreună pe planetă, în-armonie trăim toți. Dacă-un șervețel, o pungă, nu îți mai sunt de folos La gunoi, ele se-aruncă ... și în nici un caz pe jos. Locul tău de muncă-l cureți, permanent ești ordonat, Vezi ca nimeni după tine să lucreze ne-ncetat. Când ai să te duci la școală, vor fi fete și băieți Ca să fii mai bun la lecții, cu ei ai să concurezi. Și de crezi cumva că altul este mai merituos, Te silește, depășește-l, nu-l trage pe el în jos. Fii ambițios în bine, nu uita ce este drept, Și atunci succesul vine, este cert, este firesc. Nu te-nhăita cu alții, spre a face lucruri rele, Ci mai bine lămurește-i cum să se lase de ele. Căutați distracție, doar una civilizată, De teamă-atunci copile, n-o să tremuri niciodată.

67

Să fii activ, conștiincios făcându-ți treaba bine Cu ceea ce tu ai făcut, să nu-ți fie rușine. Dacă ești copil isteț, sârguința-având atu, Toți ceilalți știu asta bine, nu te lăuda singur. Vei fi mult mai respectat, socotit om valoros De vei fi modest și sincer, și nu un lăudăros. Și să știi că ești puternic, ai încredere în tine, De visezi s-a-ajungi om mare, numai de tine ține. Dacă prin vorbe urâte te-atacă vreun om rău, Răspunde-i calm, civilizat, fă-o doar în felul tău. Și de vezi că el nu vrea sau nicicum nu-a priceput, Ignoră tot ce a spus, tu nu ai nimic de pierdut. Dacă-ntr-o discuție, sunt opinii diferite, Tu să-ngădui tolerant, că-așa este mai bine. Pentru că în lumea asta, nu suntem cu toți la fel, Să-i privim cu empatie, cum urmează al lor țel. Și să nu uiți să fii vesel, cu prieteni să glumești, Poartă-te cu haz adesea, dar să nu exagerezi. Eu ți-am dat diverse sfaturi, ca în viață să-ți ajute, Voi căuta să adaug, cât timp îți voi fi părinte.

68

Importanța celor 7 ani de acasA Anca Enache Grădinița cu P.P. ”Albă ca Zăpada”, structură a Școlii Gimnaziale ”Dimitrie Romanescu”, Dorohoi, Botoșani „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.a Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectuală, cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani deacasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunostințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.

69

Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joacă lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire; ordine; igienă; curățenie și exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; bune maniere și comportament; limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre parțile de vorbire); modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); consecvența în realizarea unei sarcini; concentrare a atenției; perseverența în realizarea uneri sarcini; alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea sa facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competitie; altruismul; cooperarea; atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influențeazădezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți ca cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți si copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator ăi concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluț citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale paănică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i

70

zilnic cș il iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți.

71

Educaţia… încotro? Prof. Anca Robotin Seminarul Teologic Liceal ,,Sf. Iosif Mărturisitorul” Baia Mare, Jud. Maramureş Copilăria este seismograful care anunţă cutremurele intime de mai târziu; în funcţie de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, şi nu altfel.” Petre Salcudeanu Datorită invenţiei psihologiei vestice suntem astăzi mult mai conştienţi de influenţa pe care o are copilăria asupra reuşitei de mai târziu în viaţă. Şi capacitatea de a reuşi pe plan exterior şi aceea de a fi fericiţi şi împliniţi sunt covârşitror influenţate de împrejurarile şi condiţiile primei copilării – ,,cei şapte ani de acasă”. Deşi acum acceptăm acest punct de vedere ca pe un fapt de la sine înţeles, cu o sută de ani în urmă nu era deloc la fel. Înainte de această nouă perspectivă, felul în care se făcea educaţie nu constituia o prioritate, deoarece succesul în viaţă se atribuia eredităţii, statutului familiei, muncii asidue, religiei sau norocului. Astăzi ne confruntăm cu încercarea de a reinventa educaţia. Aproape toţi dascălii şi în egală măsură părinţii pun sub semnul întrebării atât vechile metode de educaţie, cât şi pe cele noi. Nimic nu mai pare să meargă şi problemele copiilor continuă să crească. Unii părinţi cred că aceste probleme sunt rezultatul faptului că le permit şi le oferă prea multe, în timp ce alţii consideră că practicile învechite de educaţie (ca bătaia şi ţipatul sunt singurele responsabile). A treia categorie cred că aceste noi probleme au apărut ca urmare a schimbărilor negative din societate. Înainte de a ne asuma responsabilitatea de a le forma competenţe şi deprinderi pentru a-i transforma pe copiii de azi in adulţii responsabili şi plini de success, devine din ce în ce mai evident faptul că rolul nostru de dascăli este numai acela de a educa ceea ce există deja, deoarece în fiecare copil se află sămânţa reuşitei. Rolul părinţilor este cu certitudine acela de a le furniza un mediu sigur şi hrănitor care să le dea copiilor şansa de a se dezvolta şi de a-şi exprima potenţialul pe care îl au. O parte din metodele tradiţionale de educaţie şi de abordare, care erau potrivite în trecut, nu mai pot fi aplicate copiilor de astăzi. Copiii zilelor noastre sunt altfel. Ştiu mult mai bine care le sunt sentimentele şi astfel au o mai mare conştiinţă de sine. Având această conştiinţă, şi nevoile lor sunt altele. Fiecare generaţie face un pas înainte în rezolvarea problemelor din trecut. „Copilăria e acea stare fără vârstă, ea ţine de infinit, este singura felie care topeşte întregul univers înconjurător”. Petre Sălcudeanu Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Este adevarat că nu prea mai există ,,cei şapte ani de-acasă”, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, dascalii si părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: - Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. - Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. - Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin

72

afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. - Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. - Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. - Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Cu certitudine toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Aşadar dacă vrem să avem copii sănătoşi, competitivi şi cooperanţi trebuie şă ştim că nu trebuie să oferim copiilor noştri ,,mai mult”, ci poate ,,altceva”, adică timp de calitate petrecut împreună, ascultare, distracţie, întelegere şi îndrumare. Referindu-se la vârsta inocenţei, Francesco Orestano afirma: „Copilaria este şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune.” Bibliografie: AL. Roșca, Creativitatea, Colecţie, Orizonturi, Editura Enciclopedică Română, București, 1972; U. Şchiopu, Psihologia Copilului, Educaţia Didactică și pedagogică 1967; C. Cojocaru, Creativitate și inovaţie, Editura Ştiinţifică și Enciclopedică, București 1975; John Gray, Copiii sunt din rai, Editura Vremea, Bucuresti, 2006.

73

Ce înseamnă un copil educat? Ancuţa Niţã, Oneşti, 2016 De la ce am pornit? Am citit statusul acesta: Da, e mai comod sa nu depui niciun efort in educarea copilului sub petextul ca “il las sa-si dezvolte personalitatea”! si fereascã sfantul sa faci observaţie vreunui Dl. Goe, ca sar pãrinţii ca opãriţi si prima intrebare e: da’ tu n-ai/avut copii? Rãspunsul meu este, invariabil, ãsta: Ba da, dar dacã era aşa, il puneam intre geamuri! mda, e mai simplu sã-ţi bei cafeaua si sa laşi plodul sa urle si sa alerge decat sa te ridici de pe scaun si sa te ţii dupa fundul lui, sau sã iei o cãrticicã de colorat şi creioane si sã-i dai sa coloreze la masa cat timp iti bei tu licoarea. Ei, si dupã ce trec 7 ani de “educaţie intensã”, pãrinţii ãştia trec “povara” educãrii plodului in sarcina şcolii şi se mirã dupã caţiva ani ce imbecil needucat are, aruncand vina pe şcoalã, cã nu face nimic, dom’le, nu se ocupã de copii! (cetin.ro) Astãzi, auzim din ce in ce mai des, sintagma „ Nu are cei şapte ani de acasa”, pentru ca: nu salutã, vorbeşte nepoliticos, fumeazã, vorbeşte neintrebat, pune prea multe intrebãri, nu respecta regulametul, asculta muzica la volum mare,etc.. Astfel in calitate de mama şi de pedagog, imi pun intrebarea, ce trebuie sã fac astfel incat copiii mei sã aibã „cei şapte ani de acasã”. Când eram copil, una din regulile principale după care mi se ghida copilăria era În public ești cuminte. Dacă venea un străin/vecin la noi în casă, eu plecam intr-o alta incapere. Oamenii mari sunt cu treburile lor, copiii cu ale lor. La fel, dacă plecam undeva, intr-un loc public, trebuia să stau cuminte, fără gălăgie, urlete etc. Rămân un pic surprinsã când merg prin casele prietenilor cu copii, care nu le interzic nimic copiilor, nu le impun nici o regulă de conduită în societate, totul le este permis. De nenumãrate ori am avut dilema daca ceea ce fac este bine pentru copiii mei, dacã nu cumva deciziile mele le vor afecta in mod negativ viitorul, daca imi inteleg copiii cu adevãrat şi mai ales daca existã reţeta mamei perfecte. Panã acum experienţa de mamã m-a invãţat ca tot ce trebuie sã fac este sã imi ascult copiii si sã le acord incredere. In acest fel, invãţ şi eu ce am de fãcut pentru ca relaţia noastrã sã se dezvolte armonios. Cum ştiu asta? Pentru ca ii vãd veseli, prietenoşi, iubitori de oameni si viaţã. Educarea unui copil solicitã multã rãbdare din partea pãrinţilor. Coerenta e foarte importantã pentru cei mici: dacã ieri nu a avut voie la tabletã, nici azi nu trebuie sa aibã voie. Nu iti face griji ca ii repeţi ceva de prea multe ori: copiii pot avea nevoie, sa audã de cateva zeci de ori un mesaj panã sã il inţeleagã in adevãratul sens. De cand copilul incepe sa meargã şi sã vorbeascã cuvantul pe care-l aude cel mai des este “nu”: “nu ai voie sa faci asta”, “nu pune mana”, “nu te duce acolo”, “nu arunca jucãria”, “nu acum” si alte variatiuni pe aceeaşi tema. Si totuşi, a educa un copil nu inseamnã a-i completa lista cu toate lucrurile pe care NU are voie sã le facã, pentru cã este mic şi incã nu ştie nimic. Pãrinţii ar trebui sa priveascã educarea micuţului ca pe un proces continuu de invãţare/ descoperire pentru a-l ajuta sa se auto-controleze, al incuraja, a-l indruma ca sã-şi poatã corecta singur greşelile, sã poatã gandi singur şi sã se simtã bine in pielea lui. Copilul trebuie sã inveţe sã socializeze cu alţi copii, sã se joace şi sã fie in siguranţã, pe tot parcursul zilei. E un invãţãcel mereu dornic sã afle lucruri noi, dar cele mai importante lecţii – sã aibã rãbdare, sã coopereze cu ceilalţi, sã fie atenţi, prudenţi şi respectuoşi – nu are cum sã le inveţe de pe o zi pe alta. E nevoie de o perioadã mai lungã de timp pentru a şi le insuşi cu adevãrat. Nu e uşor, dar sunt trucuri care fac educaţia o idee mai uşoarã, si respectul cred ca ii inveţi respectandu-i tu pe ei mai intai, astfel ai greşit (ai ţipat?) cere-ţi scuze, iei ceva de la ei (ai nevoie de un creion de ex.), ceri voie, baţi la uşã inainte sa intri in camera lor etc. si ei te imitã, pentru cã aşa invaţã, copiind. Respectul nu inseamna fricã. Respectul

74

e consideraţie si trebuie sa vinã sincer iar un copil nu-l invaţã din teorie ci numai dacã il vede in practic inspre el. Printre cele mai importante reguli de care un pãrinte trebuie sa ţinã cont dacã doreşte sã aibã un copil educat se numãrã: Stabilrea de reguli simple si clare, pe intelesul lui. Foloseşte cu moderaţie şi recompensele, şi pedepsele. Intr-o zi, nu ai voie sã-l surprinzi facand mai multe lucruri rele decat lucruri bune. Ignorã detaliile insignifiante, precum tanguirile si plansetele slabe. Fii coerentã si nu face exceptii de la regulile stabilite. Fii o bunã ascultãtoare a copilului si repetã-i intotdeauna dupã ce vorbeşte cu tine ce ai inţeles tu din ce ţia spus. Lasã-l sa te ajute sa alegi consecinţele comportamentului sau (dupa 3 ani). Nu ţipa la copil. Vorbeşte-i cu respect si va fii mult mai cooperant. Nu ii spune cã este un copil rãu, care face numai lucruri rele. Adu-ţi aminte ca fiecare copil e unic si creşte in ritmul propriu, iar comportamentul lui diferã in funcţie de stadiul dezvoltãrii in care se aflã. Am sa zic o povestioara cu niste copii mai mari: Undeva prin anul 89, vara, au venit la noi in vizita sora bunicului meu cu unchiul si baietii lor care erau deja mari, adolescenti. Ca si adolescent, 18 – 19 ani, aveau deja motor si plecau in excursii cu parintii, weekend beak-urile de acum. Deci, tratati ca niste adulti, cu responsabilitati etc.. La masa de sambata, dupa ce au ajuns, bunica-miu a scos o tuiculita şi s-au pus pe povesti. Ei, unul din baieti a facut o gluma mai deocheata pe care mama lui a considerat-o exagerata si, pentru ca el era foarte inalt, ea a tras un taburet mic, s-a urcat pe el si JART! O palma! cu mentiunea ca “eu nu asa te-am educat! copii trebuie sa respecte tot timpul pe cei mai in varsta!” El s-a facut rosu ca un rac, si-a cerut scuze fata de toata lumea si petrecerea a continuat. Noi am inteles ca trebuie sa iti respecti parintii si pe ceilalti din jur. (cetin.ro)

75

Impactul familiei asupra educaţiei şi devenirii copilului Prof. Andra Daniela, Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu” Arad “Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire, Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” Mamie Gene Cole, Child’s appeal Tuturor ne este cunoscută expresia „cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, se referă la familia şi mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Familia este rădăcina educaţiei, ea reprezintă un factor primordial de informare şi de formare a copiilor. Aceasta are rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcţii cognitive, familia implementează mai mult valori practice, decât teoretice. Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprinzând mai multe ramuri de activitate. Un mediu familial favorabil va ajuta la o înţelegere adecvată a societăţii, a omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui individ util societăţii. Familia are rol mai mult să formeze decât să informeze. Este foarte importantă educaţia din copilărie, deoarece individul ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vârsta fragedă a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, preia conduitele şi obiceiurile celor din jur. Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula, exact ca persoanele din jur. Familia este mediul în care copilul se naşte, trăieşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Este principalul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. De asemenea, în primii ani de viaţa, adică cei petrecuţi în familie se formează imaginea de sine a copilului care este esenţială pentru funcţionarea sa socială. Din perspectiva dezvoltării individuale, familia ar trebui să îndeplinească următoarele roluri: 1. Este primul grup social în care copilul învaţă comportamente sociale şi se descoperă pe sine 2. Oferă securitate afectivă care este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii dar constituie şi un factor de echilibru şi compensare a problemelor 3. Este primul mediu de creştere şi dezvoltare din punct de vedere intelectual, motivaţional, afectiv, estetic şi moral 4. Oferă primul model pentru comportamentele sociale viitoare prin imitaţie şi interacţiune 5. Oferă identitate copilului 6. Este cadrul de dezvoltare a individualităţii. Părinţii sunt primii educatori ai copilului, iar pentru a avea succes este necesar ca ei să fie conştienţi de responsabilităţile pe care le au cu privire la copil şi de nevoile acestuia. Unii autori consideră că stilul educativ se poate identifica cu atmosfera familială, climatul familial şi tehnicile de influenţă ale familiei. E. Stănciulescu consideră că tipurile de stil educativ se pot clasifica în funcţie de două axe de analiză:

76

1. relaţia autoritate – liberalism – se referă la constrângerile pe care le impun părinţii în activitatea copiilor, responsabilităţile pe care le dau copiilor; 2. relaţia ataşament – respingere – gradul de angajare al părinţilor în activităţile copiilor sprijinul acordat, timpul alocat, stările emoţionale raportate la nevoile copilului. Controlul parental şi sprijinul parental se pot combina, după D. Baumrind, în trei stiluri educative: ->permisiv - caracterizat prin control slab, responsabilităţi şi norme de conduită puţine ->autoritar - control puternic asociat cu o susţinere slabă a activităţii copilului; regulile şi normele sunt foarte rigide ->autorizat – îmbină controlul cu sprijinul parental, părinţii stabilesc reguli şi controlează respectarea acestora dar fără a le impune; regulile şi situaţiile în care se aplică sunt explicate copiilor, stimulând astfel gândirea acestora. Din interacţiunea cu adulţii din familie, părinţii şi alte persoane de referinţă din familia extinsă, copilul se poate simţi valorizat şi poate dobândi încredere în forţele proprii. Acest lucru este esenţial pentru integrarea lui socială şi şcolară. Studiile au arătat că părintele bun este acel părinte care reuşeşte să înţeleagă şi să răspundă adecvat nevoilor copilului său şi care încurajează autonomia copilului chiar de la o vârstă fragedă, arătând respect pentru individualitatea copilului. Analizându-se relaţia dintre stilul parental şi comportamentul social al copilului, s-a constatat că relaţiile permisive determină comportamente imprecise, ascultare şi neascultare, relaţiile autoritare se asociază cu obedienţa, lipsa de iniţiativă şi respect de sine, iar cele supra-protective tind să ducă la comportamente pasive, dependenţă şi lipsa de reacţie. Bibliografie Vrasmas, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, Bucureşti. Vrasmas, E, Herman, P., Paraschiv,I., Anghelescu, C., Costea, M., Pietraru, L., (1996) "Educatia timpurie a copiilor de la 0 la 7 ani", Ministerul Învăţământului şi Reprezentanta Specială UNICEF, Ed. Alternative, Bucureşti.

77

CODUL BUNULUI GENTILOM Prof. înv. primar ANDRA OROŞ Şcoala Gimnazială Luizi-Călugăra, Bacău „Pentru copii este esenţial exemplul faptei“ Codul bunelor maniere îşi are originea în antichitate, în spațiile civice, cum ar fi teatrul său forumul, fiind utilizat des în arta oratorică, prin care oamenii erau învățați cum să conviețuiască, fără a avea comportamente deranjante pentru cei din jurul lor şi atunci ca şi acum cuprinde reguli care stau la baza oricărei societăți sănătoase, civilizate. Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea să. Bunele maniere îi ajută şi pe copii să-şi asigure o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. De-a lungul timpului educarea tinerei generaţii a fost un deziderat. Marile familii acordau o atenţie sporită educării tinerei generaţii care deprindeau eticheta ceea ce presupune un anumit comportament față de cei din jur, bazat întotdeauna pe respect. Educaţia se făcea de către guvernantă sau la pension, institut particular de educație și de învățătură în sistemul educativ burghez, care era accesibil copiilor din păturile sociale înstărite ceea ce demonstrează că boierimea era receptivă faţă de necesitatea unei educaţii sistematice a fiicelor. Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Din această cauză, psihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. 10 REGULI DE AUR PENTRU PĂRINŢI Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el; Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile; Lasă-l să se bucure de copilărie; Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc; Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente;

78

Învaţă-l să spună mereu adevărul! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! CODUL BUNULUI GENTILOM • din vocabular nu trebuie să lipsească cuvintele “vă rog!”, “mulţumesc!”, “sărut mâna pentru masă!”; • nu întrerupe niciodată o conversație! Este foarte obositor pentru ceilalți și dă dovadă de proastă creștere. • nu trebuie să deranjăm pe nimeni cu prezenţa noastră. Dacă din întâmplare lovim pe cineva vom spune politicos: pardon! Sau vă rog să mă scuzaţi! Răspunsul firesc este: nu face nimic!; • nu asistăm gură-cască la întâmplările străzii – certuri, bătăi, filmări etc. În schimb, în cazul unor accidente nu ne ferim să dăm o mână de ajutor dacă ne pricepem; • cu atât mai mult, nu strigăm prietenii sau membrii familiei din stradă, folosim telefonul; • este obligatoriu să răspunzi la orice salut deoarece a refuza să răspunzi la un salut înseamnă să-l jigneşti grav pe cel care ţi s-a adresat. Bibliografie Poenaru, Michiela: Cei şapte ani de acasă - codul bunelor maniere pentru copii, ePublishers, 2013 Vera, Florin Emil. - Psihologia vârstelor. - Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2000;

79

Cei 7 ani de acasă = reponsabilitate prof. Andrea Hajnalka Ciavoi Liceul Teoretic „Constantin Şerban” Aleşd, jud. Bihor „Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului” (psiholog Oana-Maria Udrea) Normele de conduită se învaţă din familie, dar din păcate nu prea mai există cei 7 ani de-acasă. Copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, părinţii nu au timp pentru „creştere”, dar ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale. Şcoala nu poate ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Dacă ne punem întrebarea: „Ce sunt cei 7 ani de acasă?” Sunt: „responsabilităţi aruncate pe umerii părinţilor”, modele de „bună creştere”, standarde generale, norme de conduite învăţate din familie, un mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient. Educaţia primită în familie are mai multe „ingrediente”, cum ar fi: salutul, reguli de bun simţ, igienă, respect, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţă, evaluarea obiectivă a poziţiei copilului în raport cu o situaţie, susţinerea părerilor şi apărarea intereselor fără a deranja pe cei din jur, implicarea în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial periculos, să ştie să piardă, dar şi să câştige cu eleganţă… Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Părintele bun, spune de nenumerate ori copilului: 1. să asculţi pe cineva când îţi vorbeşte 2. să nu vorbeşti cu gura plină 3. să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă sau când vii de undeva 4. să spui adevărul 5. să nu fii agresiv 6. să dai bună ziua, la revedere 7. să îţi asumi responsabilitatea pentru ce faci 8. să respecţi pe cei din jur 9. să nu scuipi pe stradă 10. să nu vorbeşti urât 11. să nu te întinzi pe masă când mănânci 12. să nu te urci cu picioarele încălţate în pat 13. să respecţi proprietatea personală şi a celorlalţi (să nu strici, să nu distrugi) 14. să spui mulţumesc 15. să te spelli pe dinţi seara, dimineaţa 16. să nu te scobeşti în dinţi, ori alte părţi, când vorbeşti cu cineva, sau eşti în public În consecinţă, trebuie să afirmăm, că expresia celor 7 ani de acasă pe care omul „îi are sau nu îi are” reflectă importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor ce își vor pune inevitabil pecetea pe comportamentele viitoare. Sunt anii în care trebuie să existe EDUCAŢIA, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie, iar obligativitatea şi responsabilitatea ar trebui să domine permanent în mintea părinţilor, care să fie un exemplu pentru cei mici, pentru că la final, e clar, avem de dat examen! Bibilografie recomandată: Michiela P. (2013): Cei şapte ani de acasă, Editura ePublishers Emil R. (2002): Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom Carmen C. (1998): Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea

80

PASI POZITIVI SPRE EDUCAREA UNOR COPII BUNI ANDREEA VASILESCU Educaţia unor copii buni, nu este tocmai uşoară, dar un părinte iubitor, implicat trup şi suflet, care respectă nişte linii călăuzitoare, se poate descurca si poate obţine multe satisfacţii. Copii au abilitatea de a învăţa înca de la o varstă fragedă, educaţia si învăţatul în primii ani trebuie să se facă acasă. Educaţia începe acum spune Joseph Susedik care " crede că este bine să vorbeşti copiilor incă din pântecul mamei, sublinia necesitatea unei atmosfere calme liniştite în preajma unei mame care asteaptă un copil, astfel încât respectivul copil să se nască având încredere absolută în părinţi. Trebuie să vă plecaţi asupra copiilor dumneavoastră, cu dragoste, cu blandeţe şi să îi învăţaţi câte ceva doar atunci când sunt dispuşi pentru asta ". Doamna Susedik subliniează faptul că pe la cinci luni urechile copilului înca nenăscut sunt dezvoltate deja şi el poate auzi şi poate mişca ochii. Are deja ceva celule în plus în creier pentru a memora lucruri ce-i vor fi utile în viata. O mamă îi vorbeste copilului înainte să se nască, atunci când se naşte îsi aminteste brusc. Doamna Susedik i-a cântat fiecărui nou-născut, a dansat, cu fetiţa pe o muzică frumoasă şi potolită; i-a luat jucării şi a început să îi explice cum arata micuţa ei lume. Cei doi părinţi şi-au învăţat copii să citească cu afecţiune, să-si exprime surpriza, tristeţea, fericirea, să prezinte frumos orice poveste. Erau evidenţiate basme precum Hansel şi Gretel, desenele animate cu Popeye Marinaru - " care se bate tot timpul " şi cu iepurasul Bugs Bunny - " în care se trage vesnic ". Emisiunile despre violenţă, despre problemele în căsătorie, filme de groază sunt interzise. Chiar de la o varstă fragedă copii încep să învete, s-a demonstrat că educaţia şi învăţatul în primii ani trebuie să se facă acasă, şi nu în tot felul de şcoli. Psihologul în probleme de dezvoltare Raymond Moore în cartea sa "Scoala poate să mai aştepte", subliniează că ar fi mult mai bine dacă şcoala sar începe la opt ani, nu la şase ani. El a observat că în special băieţii au mai mult de câştigat dacă încep şcoala mai târziu; el susţie că băieţii între cinci şi şapte ani învata de trei ori mai greu şi sunt de patru ori mai agitaţi decat fetele de aceeaşi varstă. "Este inutilă educarea copiilor sub opt ani înafara casei ", spune el. " Aceasta poate chiar să primejduiască dezvoltarea emoţională, comportamentală scolară, a copilului." El consideră că profesorii cei mai buni sunt părinţii, cu iubirea şi cu afecţiunea lor şi administratorilor de şcoli, 80 la suta dintre ei fiind în favoarea trimiterii copiilor la şcoală la o vârstă mai târzie. Procesul educaţional implica de fapt - sau ar trebui să presupună - părintii, şcolile, bisericile şi " universitatea vieţii ", care îi include pe colegi, formatori şi alţii. Având în vedere că până a ajunge în clasa a şasea copilul stă acasă cu părinţii aproximativ 90000 de ore, iar la şcoală 5000 de ore, este simplu de constatat de ce am pus atât de mult accent pe rolul jucat de părinţi, mai ales în zonele importante ale vieţii. Vârsta regulilor în primii ani de viaţă, copilul trebuie să ştie exact ce se asteaptă de la el. Copilul lipsit de reguli bine definite nu poate fi stăpânit. Acesta va fi nefericit, se va simţi singur şi îsi va dezvolta impresia că nu este iubit. În primii ani din viaţă copilul se dezvoltă moral şi este momentul potrivit în care se poate învaţa ce este ascultarea. Copilul nu trăieste întro lume a raţiunii, ci într-una a sentimentelor şi explorării, este receptiv la climatul emoţional, tonul vocii şi atmosfera familială. El este dependent de părinţi, iar acestia trebuie să îi traseze o direcţie şi nişte reguli care trebuie să le urmeze. El trebuie să ştie ce are de făcut, iar dacă i se cere să fie logic şi să-şi decidă singur comportarea, devine debusolat. Ordinile directe trebuie date în primii ani de viată, " nu-urile " trebuie să fie puţine, dar consistente şi fomulate cu dragoste. Scopul mamei personalitatea şi obiectivele ei sunt foarte importante." Puternicul său simţ de direcţionare, stabilitate emoţională, scopurile intelectuale, pe lângă alte trasături de caracter, cum ar fi severitatea afectivă, consecvenţa, perseverenţa, aşteptările clare şi încrederea, vor avea un rol extrem de important în dezvoltarea morală a copilului ".

81

Un alt pas important în dezvoltarea calitătilor care conduc spre reuşita este crearea unui mediu de dezvoltare în care copii se simpt bine. Îi putem ajuta pe copii să înceapă şi să-şi incheie ziua cu iubire şi optimism. Daca il trezim pe copil certându-l " este timpul să te scoli, să nu-ţi spun de două ori!", nici un copil nu va aştepta cu nerabdare ziua respectivă. Cei mai mulţi părinţi îsi trezesc copii mangâindu-l pe frunte, zâmbindu-le în timp ce copilaşii deschid ochii, dar la un moment dat îsi schimbă stilul. Indiferent de varstă, sugar sau copil de 13 ani, acesta are nevoie să fie întampinat în mod plăcut în noua zi şi să se despartă în mod similar de ziua respectivă. Vârsta imitatiei, oricât l-ar educa părintele pe copil, dacă părintele oferă un exemplu negativ, el va ruina eforturile sale în educarea acestuia. Copilul va face tot ce vede, pentru ca el este mai atent la cea ce facem decât la cea ce spunem. Propriile noastre trasături de caracter, atât cele puternice, cât şi cât şi slăbiciunile, se oglindesc în viata copilului nostru. Cu toţii am auzit de părinţi agresivi care ridica tonul transmit aceste trasături de caracter fiului lor. Lucrurile care ne enerveaza la copii noştri sunt, de fapt, cele mai mari defecte ale noastre. In acestă perioadă a copilariei el îsi fundamentează convingerile şi valorile din exemple concrete, pe care se va bizui în momente cruciale din adolescentă. Atitudinea sa fată de viaţa şi faţă de ceilalti se dezvoltă in funcţie de felul in care părinţii vorbesc cu vânzătorii la magazin sau cu prietenii într-o vizită. Atitudinile faţa de oameni se reflectă în discuţiile familiale despre ceilalţi şi în modul de abordare a nevoilor comunităţii şi ale lumii. Lectura unei povestiri în care este vorba de o purtare exemplară, despre curaj pentru a face bine şi despre sinceritate în diverse situaţii este absolut obligatorie în aceşti ani, când copilul vrea să imite tot cea ce i se pare eroic şi incitant.

82

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Andreea Chițu „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de

83

ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine. E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu’’

84

„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof. înv. pr. Andreescu Costinela Denisa Şcoala Gimnazială „Constantin Brâncoveanu”, Slatina - Olt „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.

85

Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocari ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţa în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţă în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competiţie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influentează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.

BIBLIOGRAFIE Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

86

Dezvoltarea copilului și învățarea timpurie Prof. Andrei Elena, Colegiul Economic Buzău Dezvoltarea copilului se referă la schimbările care au loc când copilul crește și se dezvoltă, cu privire la starea sa de a fi sănătos fizic, alert mental, sănătos emoțional, competent social și pregătit pentru a învăța. Primii șapte ani de viață unui copil au o importanță fundamentală. Ei sunt temelia care conturează viitoarea sănătate, fericire, creșterea, dezvoltarea și învățarea la școală a copilului, în familie și comunitate și în general în viață. Cercetările recente confirmă că primii șapte ani sunt deosebit de importanți pentru dezvoltarea creierului copilului și că primii trei ani sunt cei mai critici în conturarea arhitecturii creirului copilului. Experiențele timpurii oferă baza pentru dezvoltarea organizațională a creierului și pentru funcționarea sa de-a lungul vieții. Ei au un impact direct asupra modului în care copiii dezvoltă abilități de învățare, ca și abilități sociale și emoționale. Copiii învață mai repede în timpul primilor ani decât oricând în viață. Ei au nevoie de dragoste și grijă pentru a dezvolta un sentiment de încredere și siguranță, care se va transforma în încredere în timpul creșterii. Bebelușii și copiii mici cresc, învață și se dezvoltă rapid când primesc dragoste și afecțiune, atenție, încurajare și stimulare mentală, ca și mese hrănitoare și o bună îngrijire a sănătății. Înțelegerea stadiilor de dezvoltare a copilului îi ajută pe părinți să știe la ce să se aștepte și cum să susțină cel mai bine copilul când acesta crește și se dezvoltă. În unele medii, programe timpurii pentru copii susțin părinții și copiii lor din pruncie până la vârsta de 7 ani, ceea ce oferă o tranziție importantă de la cămin la școală. Toți copiii au dreptul de a fi crescuți într-o familie și de a avea acces la o îngrijire de calitate a sănătății lor, la alimentație bună, educație, joacă și protecție față de vătămare, abuz și discriminare. Copiii au dreptul de a crește într-un mediu în care li se permite să-și atingă întregul potențial în viață. Este datoria părinților, a altor îngrijitori și membri de familie, a comunităților, societății civile și guvernelor să se asigure că aceste drepturi ale lor sunt respectate, protejate și împlinite. Bibliografie Aldea, Oana Ionela, Adaptarea copilului preșcolar la regimul muncii școlare, Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2014 David, Myriam, Copilul de la 2 la 6 ani – Viața afectivă și problemele familiale, Editura House of Guides Publishing Grup, București, 2013 Salter, Joan, Arta de a crește copiii – A fi mamă cu sufletul, Editura Univers Enciclopedic Junior, București, 2015

87

Cei șapte ani de acasă - cartea de vizită a copilului PROF. ÎNV. PREŞCOLAR - ANDREI IRINA GRĂDINIŢA P.P. “LUMEA COPIILOR” , CONSTANŢA “Ne îngrijorăm de ceea ce va deveni copilul nostru mâine însă uităm de cine este el astăzi.” Stacia Tausche Educarea calității de părinte a rămas încă o cerință pentru împlinirea căreia societatea, caută încă soluții. A crește și a educa un copil, ar trebui să fie pentru toți părinții o datorie, însă din păcate , nu întotdeauna este așa. Consider că părinții au în primul rând rolul de a se îngriji de sănătatea copiilor lor, de formarea și dezvoltarea lor fizică, de educarea și pregătirea lor pentru integrarea în societate, dar, mai întâi în viață. Din păcate , sunt mulți părinți care nu reușesc să se înscrie la “cursul de părinte”, cu șanse de a absolvi examenul vieții. În vederea dezvoltării armonioase a copiilor, importantă este și comunicarea intrafamilială, climatul de bună înțelegere între părinți fiind foarte important în dezvolatrea psihică și în formarea personalității copiilor. De aceea, este bine să se știe că și atunci când nu vorbim cu, copilul nostru, îi comunicăm ceva, îi declanșăm , sau îi inhibăm o anumită stare. Atmosfera de încordare, de tensiune din familie se răsfrânge asupra copilului, instalându-se treptat o stare de anxietate, ale cărei consecințe se constată mai târziu: instabiliate emoțională, agresivitate, închidere în sine. Mediul în care trăiește și se dezvoltă copilul, nivelul de educație al părinților, valorile morale care sunt transmise noilor generații își pun amprenta asupra relațiilor vieții de familie. În general, în familiile cu un nivel de cultură mai ridicat există o atitudine mai liberă privind independența și inițiativa copilului, controlul activităților acestora, respectul mutual pentru drepturile fiecărui membru. Într-o familie în care domnește o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar membrii ei se declară satisfăcuți de rezultatele interacțiunilor, copilul ocupă un loc central. Familia poate influența copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncției familiale se situează undeva între cei doi poli: hiperprotecție sau neglijare. Este suficientă o singură carență a familiei pentru a afecta planul vieții psihice a copilului, antrenând o serie de neajunsuri, printre care și dificultăți în activitatea lui dominantă, pot apărea traume de natură psihică sau morală, copilul eșuând în stări maladive de natură psihică, în conduite reprobabile. Prin prisma educatoarei, consider un lucru important ca familia să-l pregătească pe copil pentru intrare în grădiniță. Aceasta înseamnă, în principal, a-l obișnui pe copil cu gândul că pentru mamă el este foarte important, dar tot foarte important este și tatăl, și bunica, și bunicul, și prietenii, cât și doamnele educatoare. De asemenea, trebuie obișnuit să gândească că el se poate descurca foarte bine atunci când e lăsat singur, ori când se joacă, în parc, la grădiniță, alături de alți copii. Trebuie lăudat și încurajat atunci când își petrece timpul alături de alte persoane în afara mamei. El trebuie să știe clar de ce trebuie să meargă la grădiniță: pentru a cunoaște alte jocuri, pentru a vedea cum sunt alți copii, pentru că acolo este o lume a lor, a copiilor, creată pe măsura lor și pentru că acolo sunt doamnele educatoare, care știu o mulțime de lucruri și care îi vor învăța și pe ei ceea ce este foarte necesar să știe un copil de vârsta lor. I se va mai spunse că și mămica a fost la grădiniță, și tăticul, chiar și bunica. Este important că acest prim moment al primei zile sau al primei săptămâni la grădiniță să fie trecut fără crize, fără traume. Este un pas important al integrării sociale, este debutul vieții sale de individ independent. Iar familia ar trebui să știe că, de fapt, acesta este un prim examen al său, că acum se va vedea cum au știut părinții să-și îndeplinească rolul, cum și-au ajutat copilul: pentru că în acest moment copilul este ceea ce părinții au făcut din el. De aici încolo va interveni rolul grădiniței, apoi al școlii, copilul având ca bagaj de pornire pe acest nou drum al provocărilor, cei „șapte ani de acasă”.

88

Experiența mă determină să insist a arăta cât de important este, să luăm în serios acest prim contact al copilului cu grădinița. Ar trebui ca noi, educatoarele, să ne străduim să aflăm căi mai eficiente care să înlesnească acomodarea copiilor cu regimul și mediul noului univers. Chiar de la această vârstă fragedă încep să se prefigureze unele linii de personalitate, ei pot fi timizi , ori dezinvolți, comunicativi, ori mai reținuți, anxioși, ori încrezători, îndemânatici ori stângaci, mai rapizi în gândire și în răspunsuri, ori mai lenți. Fiecare va trebui tratat diferit, astfel încât să-l determinăm să participe la jocuri și activități cu plăcere, în ritm propriu, în măsura în care se simte atras - nu doar împins de la spate, plictisit. Copilul în momentul în care este integrat în colectivitate ar trebui să vină de acasă cu un minim de cunoștinte și deprinderi, pe care ulterior să și le îmbogățească cu ajutorul celorlați factori educația și mediul, apoi la final îmbinându-se într-un tot unitar aceștia vor contribui la formarea unei personalități complexe a copilului.

Bibliografie: 1. ALEXANDRA J., BREBEN S., BUNESCU V., CRISTEA S. ,,Cunoaşterea copilului preşcolar’’ , Colecţia Catedra Editată de Revista de pedagogie, Bucureşti, 1992. 2. DUMITRANA M., ,,Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti, 2000.  Revista Învăţământului Preşcolar nr.1-2/2003

89

CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ Prof.înv .primar Andrei Maria Mirela Scoala Primara Furnicosi –Mihaesti Necesitatea educării tinerei generații pentru a face fată exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, dar şi insușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Cei care nu şi-au însuşit de mici un comportament adecvat vârstei, vor fi respinşi de colegi, vor deveni răi şi se vor afla în permanent conflict cu cei din jurul lor. Pentru a nu face parte dintre aceştia, învăţăm să ne purtăm civilizat, fapt ce reprezintă o carte de vizită cu care vom deschide mai uşor uşile bunăvoinţei celorlalţi. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Cea mai bună modalitate de a obișnui copilul cu bunele maniere este ca părintele să fie un bun model pentru el. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Trebuie să ştim că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: -relaţia afectivă dintre copil şi părinţi ; - specificul de dezvoltare a copilului ; -valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. A avea cei sapte ani de acasa înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc.Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “Cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “Cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

90

Totul pleacă de la cei 7 ani de acasă… 1. Să fii Respectuos și Manierat 2. Să știi să Comunici: să știi să asculți și să știi cât si când să vorbești 3. Să Saluți 4. Să știi să Dăruiești 5. Să ai Încredere 6. Să iți Pese. 7. Să înveți că Viața este o Călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm.

91

Cei șapte ani de acasă ! Prof.învățământ preșcolar Andrei Viorica Grădinița Nr.1 Măgurele Ilfov ”Ai o viață întreagă să tot muncești, dar copiii nu sunt mici decât o sigură dată” Proverb polonez În acest vechi proverb polonez se ascunde un adevăr de necontestat, de care cei ce sunt părinți ar trbui să țină seamă. În prima parte a copilăriei, părinții au un rol deosebit în educația copilului, în formarea personalității și comportamentului acestuia, până merge la școală.O oglindă a educației pe care copilul o primește de la părinți, din familie, o reprezintă ”cei 7 ani de acasă” De foarte mult ori, dar mai ales în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unui adolescent adult, or a unui copil spunem că nu are cei șapte ani de acasă; îl catalogăm ca needucat, nepoliticos.Expresia aceasta cuprinde de fapt, toate cunoștințele, deprinderile, comportamentele și atitudinile înmagazinate în primii ani de viață. În această perioadă de timp copilul are o mare capacitate de achiziție : de informații, însușiri de atitudini, comportamente, limbaj, etc.Este de o mare importanță cum sunt transmise infromațiile și de către cine. Copilul până la trei ani( cel puțin), stă în mare parte din timp cu familia și aceasta îl influențează, iar comportamentele, limbajul membrilor săi sunt imitate și exprimate de copil în jocul și relația sa cu cei din jur.Mai târziu, ca preșcolar, el se va identifica cu cei apropiați și este nevoie ca părinții să fie conștienți că cel mic observă, analizează ce fac ei și va face și el ce a văzut în diverse situații. În ”cei șapte ani de acasă” copilul e bine să învețe câteva lucruri de bază ce-i vor prinde bine pe viitor; unele însușiri dobândite se vor regăsi toată viața; de aceea părinții au datoria ca în acești ani să-și învețe copilul: -să cunoască bunele maniere,să comunice corect, să socializeze, să se joace, să exploreze, să descopere, să spuna adevărul, să exprime emoții și sentimente. Este bine ca cel mic să nu fie agresat fizic, emoțional, verbal etc, să știe că este iubit necondiționat și să nu se facă glume pe seama lui. Părinții vor transmite copilului învățămintele pe care ei le consideră necesare și care îl vor ajuta să fie un om responsabil și respectat, apreciat, la rândul său în societate.

92

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof. pentru învățământul primar și preșcolar: ANDREICA ADINA ANCUŢA GRĂDINIŢA CU PROGRAM NORMAL ŞIEU-SFÎNTU JUDEŢUL BISTRIŢA-NĂSĂUD Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Specialiştii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Zece reguli esențiale în educația și creșterea copilului pâna la 7 ani ar fi următoarele: 1. Să fie învățat sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Să se stabilesască și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Să se comunice cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; să se limiteaze timpul petrecut la televizor sau calculator și să se concentreaze în educația lui pe arta conversației! 4. Să fie învățat să iubească lectura și cărțile - începând încă de când e bebeluș citindu-i-se povești, apoi, treptat, lasându-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5.Să fie lăsat să se bucure de copilărie - nu să se încerce să se facă din el un geniu înainte de vreme; permițându-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Să nu se abuzeze în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; să se evite educația cu "palma la fund" și să se concentreaze pe disciplina pozitivă. 7. Să fie învațat să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Să fie învățat să se spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la părinți! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Să se petreacă cât mai mult timp cu micuțul de către părinți! Să fie un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!

93

10. Să fie iubit necondiționat și să i se arate zilnic asta! Iubit indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Să nu se glumească pe seama lui, să nu i se pună porecle și să i se spună zilnic că îl iubește. Să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări etc. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Însă și Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicări cu copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. E foarte uşor să identifici, dacă priveşti pe stradă, oameni la 20, 30, 40 de ani, care a fost sau nu educat la timp, în familie. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă.

94

Educaţia, substantiv de genul feminin prof. Andreiescu Florina Natalia Şcoala Gimnazială nr. 30, Constanţa În abordarea acestei teme am pornit de la definirea conceptului de “educaţie”, aşa cum l-am regăsit în DEX sau în cărţi de specialitate. Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei. Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”. Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”). Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”. Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și neintervenție: „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”. În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în trei subdiviziuni: guvernarea, învățământul (realizarea unor obiective specifice) și educația morală. Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”. Pedagogul român Constantin Narly, consideră că educația este „un fapt social și individual în același timp”. Florin Georgescu considera că „educația este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie” (Florin Georgescu 1970). Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligența și capacitatea creatoare a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacitățile intelectuale în condițiile deplinei afirmări și va da un larg avans dorinței de cunoaștere. Educația are următoarele caracteristici: pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, este orientată predominant spre pregătirea pentru viață, are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenței, vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse, finalitatea în educație îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung. Activitatea educațională este dinamică și flexibilă în același timp, iar educația stimulează idealul ființei umane exprimat prin „a fi și a deveni”. Sistemul educațional al românilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalității, educația se făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învățământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucție și educație capătă un caracter de stat. Pentru a susţine afirmativ titlul acestui eseu, şi anume că educaţia este un substantiv de genul feminin, am cautat date statistice, care din păcate nu sunt atât de actuale, dar dintre care amintesc următoarele aspecte:

95

aproape trei sferturi din totalul personalului didactic din învăţământul preuniversitar este de sex feminin (71,6%), arăta Raportul privind starea învăţământului în anul şcolar 2005-2006. în învăţământul primar ponderea învăţătorilor este aproape dublă în şcolile de la sate faţă de cele de la oraşe. Per ansamblul sistemului de învăţământ, femeile predomină însă atât în mediul urban, cât şi în cel rural. ponderea mai mare a femeilor în învăţământ caracterizează toate ţările europene. în Romania, în 2005 s-a înregistrat o creştere a numărului femeilor la acest nivel de învăţământ, faţă de 2004; în România, învăţământul superior este singurul nivel unde ponderea cadrelor didactice de sex feminin este mai mică. În 2005, femeile reprezentau 42,8% din totalul personalului didactic de nivel universitar, în timp ce numai 31% din personalul didactic cu funcţii de conducere din universităţi este de sex feminin. Primul contact al copilului în procesul de educaţie este cel cu mama, simbolul feminităţii din Univers, la care se adaugă bunica, bona, apoi doamnele educatoare, domnele învăţătoare şi doamnele profesoare, care fac educaţie în primul rând cu inima (substantiv gen feminin) în scopul creşterii calităţii vietii (substantiv gen feminin) fiecărui individ. Să nu uităm nici aspectul autoeducaţiei, prin care se cizelează sau se construieşte profilul adultului, care la rândul său va deveni părinte şi care îşi va educa proprii copii. În concluzie, prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății.

96

Cei șapte ani de acasă! Andrieș Valerica “Cei șapte ani de acasă, reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în primii ani de viață. Formarea comportamentului corespunzător are la bază o relație afectivă cu membrii familiei, specificul de dezvoltare al copilului dar și valorile pe care se bazează familia. Din familie, mama are rolul cel mai important în formarea viitorului adult. Dragostea și atașamentul cu care este înconjurat copilul in familie dar și adaptarea educației în funcție de etapele de dezvoltare ale acestuia sunt de mare importanță în efortul educativ, pentru că micuțul ințelege lumea în mod diferit, în diferite etape ale dezvoltării sale. Până la 2-3 ani, copilul nu vede dincolo de propriile nevoi, deci nu-i putem cere altruism, dar îl putem învăța formule de politețe. Între 3 si 5 ani, copilul conștientizează când face un lucru bun sau rău, apreciază recompensa și conștientizează pedeapsa. Acum poate fi invățat bunele maniere. Întâmplările din spațiul familial, puterea exemplului, sunt de mare importanță în îndrumarea copilului. După 5 ani, copilul capătă tot mai multă independență, socializând și cu alte personae din afara familiei, dezvoltându-și astfel abilitățile de comunicare. Pentru un bun parcurs educativ, nu trebuie neglijată importanța modelelor care se iau din familie in primii ani de viață. Nu trebuie neglijată importanța stabilirii de reguli, ce trebuie respectate. În ultimii ani valorile s-au schimbat, dacă în trecut era la mare preț politețea, acum părinții pun accent pe a cultiva asumarea responsabilității, pe inițiativă, pe libera exprimare. Rolul educativ al mamei este cheia înțelegerii procesului de umanizare și integrare socială a copilului. Dragostea maternă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul. Cu ajutorul mamei, copilul descoperă lumea din imediata lui apropiere pentru a păstra dragostea ei, copilul învață primele reguli, obligații, își va impune restricții, primele forme ale moralei. Cu mama, copilul are prima relație. Mama are rolul de a modela copilul în a conștientiza că trăiește printre oameni. Încă din primii ani mama trebuie să-i stimuleze copilului interesul pentru semeni ferindu-l să fixeze acest interes asupra ei pentru a nu-l transforma într-un copil răsfățat. În alte condiții, rolul acesta este preluat de grădiniță, școală. S-a constatat că este esențial ca până la 3 ani copilul să trăiască lângă mama sa sau o înlocuitoare a ei, bunică sau bonă. Experiența de viață arată că despărțirea prelungită de mama poate avea consecințe negative, determinând apariția sentimentului de frustrare, copilul simțindu-se respins și neglijat. Specialistii au constatat că comportamentul matern este condiționat de prezența sau absența aptitudinilor parentale ce influențează personalitatea copilului. Există mai multe tipologii de mame: Mama rigidă- controlează totul, nu acceptă să i se ascundă ceva. Acest comportament formează un copil timid, docil, supus. Mama protectoare- tratează copilul de vârstă școlară ca pe un copil de vârstă mică. Această atitudine blochează maturizarea copilului. Mama părtinitoare- manifestă preferințe pentru anumiți copii, descurajându-i pe cei ignorați dezvoltând o stare de competiție între frați iar mai târziu colegilor sau fraților. Mama slabă și indiferentă- evită să ia o atitudine fermă, este oscilantă provocând forme de neliniște, agitație, mergând până la agresivitate. Mama supraindulgentă- manifestă indulgență excesivă față de copil, transformându-l într-un coleric și nesociabil. Mama degeneratoare- manifestă dispreț față de interesele și aptitudinile copilului, provocând reacții de agresivitate și indisciplină, tendința de-a minți în încercarea de a se autorealiza. Mama excesiv ambițioasă- cere lucruri aproape imposibile, cerându-i copilului să depună eforturi peste puterile lui. Copilul cedează, renunțând să se mai achite de sarcini. Mama pedepsitoare- folosește sancțiunile în general fizice ca metodă de corectare a comportamentului, provocând neascultarea, agresivitatea, minciuna, revolta. Mama, ființa cea mai importantă din viața copilului, prin educația oferită în “cei șapte ani de acasă”, contribuie esențial la devenirea viitorului adult.

97

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. Anescu Ana-Valentina, Şcoala Gimnazilaă „Take Ionescu”, Rm. Vâlcea Pornind de la afirmaţia uzuală „ Are cei şapte ani de acasă” sau, din contră, „ Nu are cei ăapte ani de acasă”, pot spune faptul că educaţia transmisă în prima parte a vieţii copilului are un rol esenţial în dezvoltarea acestuia. Copilului i se pot transmite în primii ani de la cele mai simple gesturi , atitudini, deprinderi, priceperi şi până la calităţi, bazându-ne, de asemenea, pe o comunicare eficientă. Există într-adevăr o serie de factori care ar putea influenţa ,în sens pozitiv sau negativ, dezvoltarea copilului.Mediul în care creăte copilul poate determina modelarea personalităţii fiintei. Nu este vina lui ca in jurul sau ,parintii sau alti adulti care contribuie la cresterea copilului, impun o atitudine negativă. Un exemplu banal ar fi ţipătul în familie care ,implicit,îl va determina şi pe copil să ţipe. Folosirea unui ton calm, amabil, tolerant duce la formarea unui copil liniştit, echilibrat, sincer şi , bineînţeles, tolerant. Salutul- este un gest pe care copilul îl poate învăţa foarte repede, dar cu ajutorul celor mai apropiate persoane care se ocupă de creşterea lui. Dacă adultul spune la despărţirea de cineva sau la întâlnirea cu cineva „ Bună!”, repetat in multe randuri , copilul indrazneste sa se apropie de o alta persoana , salutandul. Este primul pas , din punctul meu de vedere, pe care îl poate învăţa copilul de la adult. Altruismul se formează de la simplul gest de a oferi in faţa copilului şi de a i se explica cât de mult însemna acel gest pentru celălalt că a primit de la el ceva. Sociabilitatea este o calitate primordială. Invăţat cu mai mulţi oameni în jur sau cât de bine e la grădiniţă, copilului ii este foarte uşor să se adapteze şi condiţiilor de la şcoală, începând cu clasa I. Ne confruntăm la şcoala cu refuzul preşcolarului de a sta pe parcursul zilei la cursuri, pe motiv că nu este mama. Fiind sprijiniţi prin sfaturi de consilierul şcolar, părinţii îi lasă copilului câte un obiect care sa îi amintească de ei, probabil pentru a nu se simţi abandonat, considerând că aceştia sunt aproape. Curios este faptul că la inceputul anului preşcolarul nu a avut nicio problemă de acceptare sau de integrare, însă pe parcurs au intervenit factori neidentificaţi de părinţi care au influenţat negativ comportamentul la grupa pregătitoare. Cadrele cu experienţă au concluzionat că aceste reactii sunt specifice unui copil rasfatat care nu are sapte ani de acasa.Imi explic această afirmaţie, privitoare la caz, gândindu-mă la faptul că nefamiliarizaţi cu oameni în jurul său sau dependenţă faţă de părinţi (care i-au fost alături şi la joacă), copiii cu reacţiile acestea prezintă o deficienţă în educaţia primită acasă. Poate că este unicul copil în familie ceea ce i-a determinat pe părinţi să îi facă „ toate poftele”,încât alţi oameni nu pot face pe placul acestui „adult în devenire”. Astfel, copilul respinge orice fel de formă de supunere faţă de educator sau de învăţător. O altă calitate care se poate insufla celor mici ,fiind inclusă in „ cei sapte ani de acasă” este toleranţa. Copilul este învăţat să se apropie doar de unii copii de vârsta lui care, poate, sunt îmbrăcaţi mai bine şi de aceea ii respinge pe ceilalţi, considerându-i o altă categorie care nu trebuie băgată în seamă. Tot adultul îl învaţă în primii ani, ca mai apoi acesta să se întrebe de ce în clasa a VII-a copilul său respinge întruna o colega nou-venită spunându-i chiar răutăţi de genul „Ai tăi nu te iubesc cum mă iubesc ai mei pe mine!” sau „ Nu suport nici când te uiti la mine!”. În sistemul de învăţământ ne confruntăm cu fel şi fel de situaţii în care auzim destul de des „Cei şapte ani de acasă”. Ideea este că noi,cadrele didactice,putem interveni ,printr-o bună comunicare, în modelarea portretului elevului, şi, de asemenea, corecta micile deficienţe care pe parcurs pot suferi mutaţii.

98

,, Cei șapte de acasă”- mit sau adevăr Prof. de sprijin VEREȘEZAN ANGELA Școala Gimnazială Specială – Centru de Resurse și Documentare privind Educația Incluzivă/Integrată Un grup de adolescenți... Dotați cu tot echipamentul școlar, dar mai ales cu entuziasm, bună dispoziție și energie, urcă în mijlocul de transport în comun. Ajutați de ghiozdanele proeminente, brațele energice și hohotele de râs reușesc să își facă loc printre ceilalți călători și monopolizează locurile din spate ale autobuzului. Preț de câteva secunde e liniște, murmurul de nemulțumire al celor care stau în picioare și care cu câteva clipe înainte au fost împinși și lipiți de scaune, s-a domolit. Speranțele unei călătorii urbane liniștite sunt însă spulberate rapid. Un amalgam de replici rostite pe un ton nu tocmai discret și într-un limbaj deloc potrivit, urmate de hohote gălăcioase pun stăpânire pe întreg autobuzul. Deduc din așa zisa ,,conversație” a lor o oarecare nemulțumire, legată de oarecare portocală, primită la școală. Nu trece mult și larmei generale i se adaugă mirosul puternic de citrice, apoi o ,,luptă crâncenă” cu cojile portocalei desfăcute. Intr-un final, un domn mai în vârstă își ia inima în dinți și încearcă să ceară unul din locurile ocupate de veselii călători adolescenți, scăpând printre dinți și o observație pertinentă legată de respect, bună-creștere, bun simț și educație. Tentativa nu are însă sorți de izbândă, ba chiar atrage zeci de comentarii nepoliticoase din partea celor vizați. Și... toată scena se desfășoară în condițiile: domn în vârstă - în picioare, adolescenți obosiți de atâta proastă creștere - așezați confortabil, picior peste picior, pe scaunele tapițate. În jurul lor se țese o pânză deasă de priviri dezaprobatoare, presărată ici colo cu replici de genul: ,, ...copiii din ziua de azi...”, ,, ... lipsiți de cei șapte ani de acasă...”, ,,... oare așa i-au învățat părinții?”, ,, poate așa îi învață la școală sau acasă”. Preiau din murmurul general replicile legate de școală și părinți și le trec prin filtrul propriilor mele principii legate de educație, stabilind rapid faptul că este nedrept să pui doar în cârca părintelui proasta-creștere a copilului. Minimalizez responsabilitatea școlii, ca actor direct implicat în sistemul de învățământ știind clar regulile și normele de conduită promovate de instituțiile școlare. Liniște... chiar e liniște. Prinsă complet de dorința elucidării ,,vinovatului” pentru proasta- creștere a tinerilor din ziua de azi, nu am observat coborârea neașteptată sau ... mult așteptată a grupului vesel. Îmi arunc ochii pe geam și urmăresc cu privirea dinamica grupului în condiții terestre... același comportament. Continui demersurile personale de stabilire a etiologiei proastei creșteri și ajung la concluzia că totuși e prea depășită sintagma ,,lipsa celor șapte ani de acasă”. Sau nu...? Cu coada ochiului zăresc un alt grup, e drept mai puțin numeros, dar totuși grup de elevi proaspăt scăpați din ,,ghearele” programului școlar. Mă consolez cu gândul că astăzi voi ajunge la destinație în tonuri de icnete și replici adolescentine și mă înarmez cu răbdare și toată toleranța de care sunt capabilă într-o zi normală, după orele de muncă. Dar... surpriză, noii urcați stau în picioare, vorbesc în șoaptă, își iau ghiozdanul în mână atunci când unul din călători se îndreaptă spre coborâre, ba mai aud și câte un ,,mă scuzați” sau ,,pardon”. În aceste condiții de liniște și calm reușesc să continui introspecția personală cu privire la factorii determinanți ai proastei-creșteri în cazul adolescenților. Recurg la analiza mintală școală versus familie, analizez... Ambele grupuri erau elevi, teorectic expuși aproximativ acelorași influențe în cadrul școlii, și afirm asta în totală cunoștință de cauză: toate școlile promovează aceleași principii și norme de comportament. Rămâne de discutat rolul anturajului și influențele pe care acesta le are asupra comportamentului. Și totuși în cazul unei bune educații din partea familiei putem vorbi și despre un control riguros asupra grupurilor la care copilul aderă și a comportamentelor pe care acestea le încurajează. Concluzie ... rolul familiei și a ,,celor șapte ani de acasă”, înțeles ca bagaj minim de reguli și conduite în acord cu cele promovate de societatea în care trăim este decisiv în formarea și dezvoltarea copilului. Pornind de la această situație reală, am încercat să evidențiez două modele de comportament, exemple de proastă și bună-creștere, care corespund etichetelor sociale de individ cu sau fără ,,cei șapte ani de acasă”. Întrebarea este dacă ,,cei șapte de acasă” sunt un mit sau un adevăr? Câți dintre noi avem sau nu ,,cei șapte ani de acasă? Așa cum este impropriu să afirmăm că un om este lipsit de caracter, tot așa nu putem

99

eticheta un individ ca fiind lipsit de ,,cei șapte ani de acasă”. Cu toții parcurgem această etapă, însă ceea ce ne diferențiază sunt influențele și mai precis calitatea influențelor la care suntem expuși. ,,Cei șapte de acasă” nu este o perioadă care poate fi definită doar din perspectivă cronologică. Adevăratul sens sau semnificație a acestei sintagme se referă la educația pe care familia o dă copilului în primii ani de viață, la felul în care părinții își pregătesc copilul pentru etapele viitoare, dar mai ales la amprenta pe care regulile și normele de conduită deprinse în această perioadă o are asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Pornind de la atașamentul care se stabilește între mamă și copil sau între copil și părinți și continuând cu acel complex de reguli și conduite sociale adoptate și promovate de fiecare familie în parte, toate constituie aspecte care vor asigura bazele unei dezvoltări cognitive și sociale adecvate, precum și a formării unei personalități armonioase. De modul și gradul în care părintele se implică și se ocupă de educația celui mic depinde formarea sa pe parcursul întregului traseu educațional, dar și ca adult. Pe fondul unei legături afective strânse, a unui climat familial pozitiv, caracterizat prin constanță, rigurozitate și responsabilitate, copilul va ajunge la acele achiziții pe care școala va putea construi și forma deprinderi, priceperi și abilități necesare integrării și adaptării ulterioare la societate. Lipsa acestor influențe educative centrate pe creionarea unei conduite pozitive, cuviincioase, în acord cu normele sociale va duce la o dezvoltare defectuoasă atât din punct de vedere cognitiv cât și social. Frecvent copii care provin din familii în care educația nu este o prioritate, în care părinții nu se implică în formarea și educarea propriului copil sau chiar lipsesc cu desăvârșire din viața acestuia au toate șansele de a avea în adolescență sau chiar la vârsta adultă un comportament deviant, chiar delicvent , de a fi etichetați ca fiind prost crescuți, sau a fi lipsiți de ,,cei șapte ani de acasă”. Un prim examen al ,,celor șapte ani de acasă” este așadar integrarea copilului în clasa I, primul contact cu școala. Atunci se vor vedea pentru prima dată roadele educației primite în familie. Felul în care copilul relaționează cu ceilalți, modul în care acesta se comportă în diferite contexte școlare, dar și sociale vor face dovada unei bune sau proaste creșteri, a existenței sau lipsei ,,celor șapte ani de acasă”. Influența familiei nu se oprește după cei șapte ani sau odată cu instituționalizarea copilului. Rolul familiei și responsabilitatea părintelui este acela de continua ceea ce a început în cei șapte ani, de a dezvolta ceea ce oferă școala, având în permanență ca obiectiv integrarea socială și profesională a copilului. În acest fel, copilul sau tânărul va avea toate șansele de a purta eticheta de individ bine crescut sau cu ,,cei șapte de acasă.” ,,Cei șapte ani de acasă” sunt un imperativ, o realitate a educației, indiferent de schimbările și tendințele prin care trece un sistem de învățământ. Cei șapte ani de acasă pun bazele a ceea ce școala va dezvolta ulterior și a ceea ce societatea impune la un moment dat.

100

„POLITEȚEA NU COSTĂ NIMIC ȘI CUMPĂRĂ ORICE!,, Prof.Inv.Presc. ANGELA MURARIU Nu suntem singuri pe pământ! Trăim într-o comunitate.Indiferent de rasă sau de locul unde ne aflăm, există reguli universale de comportament în societate, care implică o ţinută morală şi o prezenţă fizică, în armonie cu mediul din jur, cu obiceiurile şi regulile generale de convieţuire, bazate pe respectul reciproc. Felul cum ne prezentăm, cum vorbim, cum reacţionăm în toate împrejurările, ne dezvăluie mentalitatea, educaţia, cultura, caracterul nostru. Inutil unii semeni se luptă să capete un lustru superficial pentru a da o valoare personalităţii lor, dacă nu au autenticitate, dacă fondul moral nu este cinstit, elevat, uman, fiindcă adevărul iese la iveală, la cea mai mică manifestare contradictorie a evenimentelor, la primul impas. Trebuie să fim naturali, dar nu de o naturaleţe prin vulgaritate sau brutalitate, ci prin fineţe şi „bun simţ”, despre care Gothe spunea că este „geniul umanităţii”. Toate acestea se obţin prin răbdare, bunăvoinţă, printr-un comportament egal, civilizat, care până la urmă intră în firesc, în obicei, în manifestarea noastră de fiecare zi. Cu cât se începe mai devreme, cu atât este mai valabil, mai bine, dar, niciodată nu este prea târziu! Generozitatea, voia bună, politeţea, surâsul, ne crează prietenii, ne uşurează viaţa şi ne îndepărtează piedicile, alungându-ne singurătatea, evitând fenomenul de izolare, de dezinteres, de devalorizare, pe care îl au unii oameni lipsiţi de tandreţea şi de căldura celor din jur. Trebuie să fim noi înşine, persoane adevărate, bune, devotate, delicate, umane! Să fim politicoşi! Politeţea de azi este o politeţe adaptată la democraţie, la înţelegere şi la uman, care înlătură barierele dintre oameni, făcând legătura între grupările sociale diferite şi se deosebeşte de cea din trecut, care era o politeţe limitată, aristocratică, care se baza pe diferenţa de clase sociale şi sublinia o societate de avere şi ranguri, cu o aparenţă şlefuită, dar plină de ipocrizie, cruzime sau indiferenţă pentru restul oamenilor. Cea mai importantă educaţie debutează odată cu copilaria si are loc în interiorul familiei, de aceea este important să fie învăţați încă de la cele mai fragede vârste, reguli de comportament în societate, precum şi cu ceilalţi membri ai familiei, așa cum este cunoscută sintagma ,,cei șapte ani de acasă!,, Capacitatea prin care reuşeşti să îi transmiţi copilului tău bunele maniere reprezintă până la urmă şi o carte de vizită a modului în care îl educi . Un părinte ar trebui să îşi înveţe copilul că este deosebit de important să salute orice persoană cunoscută pe care o întâlneşte. De asemenea, băieţii trebuie să ştie că ei sunt cei care acordă salutul fetelor, la fel cum şi bărbaţii salută primii femeile. O altă regulă importantă pe care cei mici ar trebui să o deprindă este şi punctualitatea, deoarece prin acest mod ne respectăm pe noi, dar şi pe ceilalţi. Pregătirea pentru şcoală de exemplu ar trebui să se desfăşoare într-un interval de timp suficient încât să ajungem înainte de începerea orelor cu circa 5-10 minute. Când vine vorba de vizite, lucrurile se schimbă puţin. Nu este politicos să mergem în vizită înainte de ora fixată, nici măcar cu 5 minute. Nu de puţine ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai când ajung să fie puşi la masă. De aceea este indicat să le explicăm câteva reguli de bună creştere atunci când mâncăm în familie sau la altcineva. În primul rând orice joacă trebuie să înceteze atunci când mâncăm. De asemenea, coatele nu se aşază pe masă, ci eventual doar antebraţele pe marginea mesei. Folosirea tacâmurilor este obligatorie. De asemenea, din felia de pâine nu muşcăm, ci rupem cu amândouă mâinile bucaţi potrivite. La masă nu vorbim cu gura plină..Importantă este si regula să traversăm numai pe culoarea verde a semaforului şi numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie să înveţe că nu au voie să arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special amenajate. La fel ca un adult, nici copilul nu ar trebui să mănânce pe stradă, însă dacă situaţia o impune atunci este permis. Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să dea dovadă de politeţe şi de bună creştere atunci când oferă locul său unui bătrân sau unei persoane infirme. O altă regulă de bună creştere spune să nu aruncăm nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră gunoiul până când coborâm din mijlocul de transport în comun pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş de gunoi. De asemenea, într-un autobuz sau tramvai este politicos să nu vorbim tare. În aceeaşi manieră politicoasă ar trebui să se comporte un copil şi atunci când se află la şcoală. Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie acordată

101

comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane care lucrează în şcoală. Dacă dorim să avem cu adevărat nişte copii educaţi, trebuie să ne asigurăm de fiecare dată că cei mici spun "vă rog" şi "mulţumesc". Odată ce deprind încă de la vârste fragede aceste formule de politeţe, există mari şanse să se comporte în aceeaşi manieră şi atunci când vor deveni adulţi. Politeţea menţine un climat plăcut între oameni şi pune frâu izbucnirilor răutăcioase sau brutale, prin acest „tabu” care este bunul simţ.

102

Importanța celor 7 ani de acasă Educ.Angela Zosin Gradinița cu P.P. N. 12 Sighetu Marmației Educația reprezintă o însușire care se dobândește pe parcursul vieții, la realizarea căreia contribuie mai mulți factori. Ea reprezintă elementul care ajută la integrarea individului în societate. Un om educat are la bază cei 7 ani de acasă, mediul familial fiind principalul factor în formarea comportamentului, a unui vocabular bogat, a unor norme de viață și a unor trăiri interioare. Părinții au un rol major asupra copiilor în primii 7 ani de viață, deoarece transmit acestora propriile comportamente și valori. De aceea, este indicat ca în cadrul familiei să existe armonie, valori și comportamente pozitive și un vocabular adecvat. S-a constat că părinții își dau seama de importanța lor în educația copiilor doar când copilul a împlinit 2 ani, când începe să vorbească, să se hrănească și aibă anumite reacții mai vizibile și concrete. De la 3 ani, copiii învăță să împartă (de regulă, jucării), să facă diferența dintre un lucru rău și un lucru bun, să observe și fie conștient de reacția părinților la acțiunile sale. La această etapă de vârstă, părinții devin modele de viață, copilul preluând aspecte din comportamentul părinților. Între 5-6 ani, copiii încep să dețină anumite rutine (trezit, mers la baie, pieptănat, îmbrăcat, etc). Este necesar ca părintele să insiste pe aceste rutine, pentru ca preșcolarul să își formeze comportamente deziderabile și autonomia. Totodată este obligatoriu să-i învățăm zilnic pe copii bunele maniere și să găsim ocazii de a pune copilul în diferite situații pentru a observa modul în care acționeză. Părintele va monitoriza răspunsul copilului la situația respectivă, îl va încuraja dacă a acționat pozitiv sau îl va corecta, dacă greșește, printr-un limbaj adecvat. Copilul trebuie obișnuit cu reguli, însă trebuie expuse foarte subtil. Atfel își va forma anumite comportamente, va ști sa decidă în anumite situații și va face diferența între o acțiune pozitivă și una negativă. Trebuie să învețe ce înseamnă egalitatea, să aprecieze persoanele din jur și să dea dovadă de bune maniere în orice situație ivită în viața cotidiană. Până la 7 ani copilul trebuie să dețină o educație adecvată primită de acasă, un anumit grad de autonomie, un nivel optim de politețe, învață un limbaj dezvoltat care să-i permită să interacționeze cu ceilalți, un anumit grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile și emoțiile. Aceste aspecte, deși sunt învățate în familie, pot fi consolidate ș în anumite forme de învățământ precum: creșă, grădiniță, școală. Acestea vin în ajutorul părinților prin consolidarea deprinderilor și regulilor însușite în familie, dar și printr-o educație formală ce cuprinde informații teoretice și practice utile. De acești ani depinde integrarea copilului în societate, modul în care va fi agreat de cei din jur și modul în care își va ordona viața. Cei 7 ani de acasă reprezintă piatra de temelie pentru o viață frumoasă.

103

Importanţa celor „şapte ani de acasă” prof. Angelica TONCEA Liceul Teoretic „Panait Cerna” Brăila Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cred că cei şapte ani de acasă sunt ca o fundaţie la o casă, cu cât este mai solidă, cu atât este mai rezistentă. La fel este şi la oricare dintre noi. Ca orice vieţuitoare, copilul mic se dezvoltă alături de mamă şi de familie, capătă de la aceştia deprinderi de bază, fundamentale succesului său în grupul din care face sau va face parte. Acum acesta învaţă să interpreteze semnalele primate din mediul înconjurător, învaţă să identifice pericolele, învaţă ce înseamnă dragostea, iubirea, teama. Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Tot datorită structurii actuale a societăţii şi a vitezei cu care se derulează evenimentele nici măcar bunicii nu mai sunt cei care să fie alături de copilul mic şi să asigure dezvoltarea acestuia într-un mediu cald şi iubitor. În societatea actuală părinţii ajung să apeleze la diverse surogate, cum ar fi angajarea unei bone care să aibă grijă de copilul mic şi să-i fie alături, astfel încât ei să poată avea timp pentru viaţa socială şi economică extrem de tumultoasă în care sunt implicaţi. Dragostea firească faţă de cei mici ajunge să fie reprezentată de satisfacerea absolut a tuturor nevoile exprimate sau nu de către aceştia şi de asigurarea unui nivel de trai cât mai ridicat şi confortabil prin furnizarea tuturor resurselor material necesare. Totuşi, se ajunge la concluzia că aceste beneficii asigurate celor mici nu pot suplini dragostea familiei şi prezenţa în preajma lor a mamei şi a restului familiei astfel încât aceştia să fie un exemplu şi un stimulent pentru atitudini şi comportamente ce se formează de regulă în aceşti primi ani. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile şi comportamentul acestora. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicării cu copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii, etc. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă îi respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii (oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, în vizită, în societate?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii?. Din păcate, societatea actuală doreşte ca şcoala să fie cea care să asigure educaţia copiilor fără ca ea, prin părinţi, să-şi asume educaţia copiilor la cele mai mici vârste. Mai mult decât atât, de multe ori autoritatea educatorului, a profesorului, este subminată în cadrul familiei şi demersurile întreprinse de şcoală nu sunt susţinute şi stimulate de către familie. De multe ori dintr-un colectiv ajung să facă parte copii din medii familiare total diferite, unele foarte restrictive, altele foarte permisive, unele foarte credincioase, altele atee şi educatorul este pus în faţa unor provocări, el fiind nevoit să aleagă şi să adopte o cale de mijloc

104

astfel încât să încerce să împace toate tendinţele şi să le armonizeze astfel încât demersul său educaţional să fie încununat de succes. Această încercare trebuie să fie susţinută conştient de către familie deoarece în caz contrar se ajunge la un conflict ideologic şi întreaga construcţie educaţională se năruieşte şi reprezintă un eşec. Societatea în totalitatea sa trebuie să îşi asume o atitudine pro educaţională, astfel încât să sprijine demersurile şcolii în încercarea sa de a suplini pe cât posibil lipsa de implicare a familiei în educarea copiilor în primii ani de viaţă, cauzată de dinamica vieţii socio-economice actuale.

105

Cei șapte ani de-acasă Anghel Florina-Daniela profesor (secretar) Scoala Gimnaziala Nr.1 Frasinet Ar fi nedrept să judec ce înseamnă cei 7 ani de-acasă, în general! Pentru unii răsfăț, pentru alții lumină, iar pentru cei mai puțin norocoși, răceală. Pot spune însa cu certitudine, ce au însemnat pentru mine cei 7 ani de-acasă. Fiind un copil extrem de timid, am urât grădinița. De aceea, abia după 6 ani am frecventat-o, când imaginația mea s-a dezvoltat și când, ajungând acasă, povesteam , de fapt, cum aș fi vrut eu să fie la gradiniță, nu cum era de fapt. Astfel, cei 7 ani de-acasă ai mei sau, mai bine zis, cei 7 ani si jumătate, s-au desfășurat lângă o mama întotdeauna blândă și o bunică ce-mi cocea turtici ușor sărate pe plită. Mama însa, printre multele treburi din gospodărie și de pe câmp, m-a învățat să fiu om. Pentru ea, om însemna să fiu aproape de Dumnezeu, să știu regulile de bun simț, să fiu capabilă să ajut în gospodărie. Mă învăța să am grija de animale, de plante, de oamenii din jurul meu. Tot ea a avut răbdarea ca în clasele primare să mă apropie de nesuferita tablă a înmulțirii, de istoria atât de întortocheaă sau de relieful țării noastre. Da! Femeia simplă de la țară, cu nici 7 clase absovite (pentru că, la acel momement era mai important să-si ajute mama la crestrea celor 5 frați mai mici), are cunostințe de limba și literatura română, matematică, istorie și geografie, religie. Nu știu, deși mi-aș dori tare mult, ce vor însemna ,,cei 6 ani de-acasă’’ ai fiicei mele. Mi-aș dori ca pentru ea să însemne iubire necondiționată, liniște, descoperire, cunoaștere. Mi-aș dori să dezvolte dragostea pentru frumos, pasiunea de a duce un lucru la bun sfârșit, încrederea în propriile forțe. Mi-aș dori sa fie capabilă să decidă ce e mai bine și mai potrivit pentru ea. Startul pentru toate aceste lucruri îl ia in primii ani de viata. Consider că acesti primi ani din viața unui copil trebuie să fie petrecuți cât mai mult alături de părinți. Dincolo de informațiile pe care copilul este în stare să le absoarbă, o creștere sănătoasa înseamnă stabilitate emoțională. Tendința de a integra din ce în ce mai devreme copilul într-o instituție educțională, fie ea creșă, grădiniță, clasă pregătitoare, nu are nimic în comun cu cercetarea sufletului celui mic. Deși pare greu de crezut, și copilul trece prin tulburări sufletești pentru care el are nevoie să fie înțeles, ajutat, sprijinit să le depaseasca. Societatea, viteza lumii în care trăim, ne obligă parcă la lucruri nefirești. Copilul deprinde în familie cum să-și poarte cel mai bine de grijă. Rolul pe care mama îl are în clădirea personalității copilului este decisiv, deși se vrea minimizat de către cei care trâmbițează modelul femeii de carieră, femeii elegante. E la modă să ai bonă, pentru că doar poate să hrănescă și ea copilul, poate să-l ducă la grădiniță și să-l ducă la joacă în parc. Ori a fi mamă e despre altceva! Mama egal ,,cei 7 ani de-acasa’’! ,,In lume-s multe mari minuni/Minuni mai mari ca omul nu-s’’.

106

IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA Educatoare: ANGHEL JANINA GPN,,FLORILE SOARELUI’’ MIOVENI De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. In cei 7 ani,copiii pot invata: - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii.

107

Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta,trebuie sa ne gandim la ceea ce se spatele unui comportament ori atitudine neacceptata de catre ceilalti.

108

ascunde in

Cei şapte ani de acasă Prof Anghelescu Iuliana –Aurelia ŞCOALA GIMNAZIALĂ FĂRCAŞELE, OLT

De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Bebelusul este ataşat de mamă, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu le putem observa la copii, asemeni unei oglinzi. La vârsta prescolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne da mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtam ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Insă va trebui sţ ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învaţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent constienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.Copilul poate învăţa în cei şapte ani de acasă deprinderi deordine şi curăţenie, exprimarea propriilor nevoi,exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bune maniere si comportament civilizat, limbaj corect, modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a rşspunde la diverse provocări ale mediului inconjurător , consecvenţa în realizarea unei sarcini. Un rol important în dobândirea educaţiei celor şapte ani de acasă îl au, în primul rând , părinţii, care, cu răbdare şi încredere, trebuie să le ofere copilaşilor un mediu oprim spre a deveni cetăţeni care să răspundă cerinţelor societăţii în care trăim. BIBLIOGRAFIE 1.Brunton, Paul, Cunoaşte –te pe tine însuţi,Editura Nova, Bucureşti, 1994 2. Carnegie,Dale, Arta de a reuşi în viaţă, Editura Expres, Deva, 1991

109

Cei sapte ani de acasa Prof. inv. primar Anisia Elena-Alexandra Scoala Gimnaziala Pastraveni, structura Lunca Moldovei Nicaieri nu-i mai frumoasa, Nici mai dulce si gustoasa, Viata ca la tin’ acasa Cand al mamei trup fragil Da viata unui copil Se ingrijeste sa te creasca De necaz sa te fereasca Candva ai sa-i dai rasplata Pentru munca-ndelungata Si-ai sa-i spui si “Multumesc!” Si “Te rog!” si “Te iubesc!” “Imi pare rau!” cand gresesc Sa n-arunci cu bolovani Sa arati c-ai sapte ani Doar cei sapte ani de-acasa Iti fac viata mai frumoasa! Anisia Elena-Alexandra Copilul va rămâne cu creşterea pe care i-o dau părinţii la început, cu obiceiurile cu care îl deprind aceştia. Ce va zugrăvi pe lemn pictorul — lucruri bune sau rele, luminoase sau păcătoase, îngeri sau draci aceea va şi rămâne pe el. La fel şi cu, copilul! El va rămâne cu creşterea pe care i-o dau părinţii la început, cu obiceiurile cu care îl deprind aceştia - bineplăcute lui Dumnezeu sau urâte de Dumnezeu, îngereşti sau drăceşti. (Sfântul Dimitrie al Rostovului, Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, p. 76) Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este

110

organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.

111

Cei şapte ani de acasă - factor determinant în dezvoltarea psihică a copilului profesor itinerant/de sprijin Anton Maria Gabriela Societatea modernă, mai mult ca oricând, se concentrează pe ridicarea calităţii umane. Elevarea omului se bazează pe promovarea conceptului de educaţie civică şi intruire “livrească computerizată”. Perceptele de bază ale omului se dobândesc în prima parte a copilăriei. Indiferent de domeniul pregătirii profesionale a omului, valoarea umană este conferită individului de deţinerea educaţiei din cei şapte ani de acasă. Inocentul copil va asimila, îşi va însuşi tot ceea ce-i oferă mediul apropiat. Astfel primordiale, esenţiale în viaţa fiecărui om devin deprinderile, gesturile, atitudinile proprii în context social. Ele vor fi conforme normelor generatoare de arhietipuri educaţionale. Trăirile copilului până la vârsta de şapte ani au asupra acestuia un deosebit impact emoţional. Ceea ce se “sădeşte” acum în sufletul copilului îl marchează în întreaga sa existenţă. Principiile sănătoase de viaţă sedimentate în mentalul copilului de către părinţi sau adulţi îi vor genera acestuia un comportament decent, echilibrat. El se deschide spre a desprimde frumosul din jurul său, doreşte a-şi explica multe necunoscute. Aroganţa, minciuna, violenţa nu vor fi promovate într-un climat parental armonios. Conceptul celor şapte ani de-acasă invocat adesea în profilarea morală a unei persoane include mai nou şi aspectul educaţional formative al preşcolarilor într-un cadru instituţionalizat. Comportamentul şi valorile morale dobândite în aceşti ani stau la baza personalităţii în formare a adolescentului. Educaţia primară ajută adultul pe tot parcursul vieţii sale. El este perceput în societate prin prisma acestor principii educaţionale. Relevarea lor îl recomandă, îl cataloghează. În structura societăţii româneşti, pe drept cuvânt, familia este considerate celula de bază. În cadrul acesteia se concepe o nouă viaţă. Aici, aceasta se dezvoltă fizic şi psihic. Sunt activaţi stimuli, se deprind atitudini corecte, se delimitează întreprinderi personale benefice. Atenţia, răbdarea ozonizează ambientul familial, exemplul personal pozitiv al părinţilor înnobilează mental şi atitudinal copilul şi mai apoi adultul provenit dintr-o astfel de familie. Reacţiile echilibrate în diverse situaţii, respectul reciproc între membrii familiei, limbajul controlat, asumarea responsabilă a unui program zilnic în desfăşurare sunt norme ce se impun categoric. Părintele va şti să-l angreneze pe copil în mici sarcini. Astfel micuţul va fi bucuros să-şi descopere utilitatea în familia sa. Treptat va deveii o persoană implicată cu interes în viitoarele lui inteprinderi. Între limitele acestui segment al vârstei, luat în calcul, copilul din astfel de familie îşi dezvoltă un comprtament civilizat vis-à-vis de cei mici cât şi de adulţi. Ei învaţă normele de conduită în casă, pe stradă, în cadrul grupului social aparţinător, în natură. Tot familia introduce copilul în lumea basmelor. El are primul contact cu noţiunile de bine şi rău. Ulterior în experimentările personale din proximitatea sa va dori să se situeze de partea binelui. În mod argumentat, la nivelul de înţelegere al copilului, părinţii îl vor atrage de partea adevărului. Non violenţa şi restricţionările bine alese vor tine copilul departe de frustrare şi de sentimentul de revoltă. O relaţionare normală părinte-copil se bazează pe afectivitate. Copilul se simte iubit, ocrotit. Încurajările, susţinerile, laudele meritate venite din partea familiei îl fac să capete încredere în el. Va fi mai motivat în noi încercări către alte activităţi corespunzătoare vârstei. Începând de acum tenacitatea, va fi înglobată în matricea structurală a personalităţii ce o va deţine. Şi aceaşi atitudine sigură, detaşată o va manifesta în raporturile interrelaţionale inerente în diverse ipostaze ale vieţii. Copilul învaţă să se lupte pentru scopul său. Familia îl învaţă să-şi asume eşecul. O înfrângere poate fi privită ca o ţintă de atins mai târziu. Reuşita altora va fi motivată de către părinţi şi acceptată de copil. Ieşirea părintelui cu copilul în spaţiul public este necesară acum pentru copil. El învaţă să socializeze şi astfel i se înlesni integrarea într-o colectivitate obligatorie instruirii sale. Deprinderile corecte, un limbaj îngrijit sunt apanajul unui copil educat, pregatit să abordeze viaţa şcolară. Calitatea timpului alocat educaţiei copilului de către părinţi se reflectă în buna creştere a acestuia, reuşind să deţină primele elemente de etică. Modestia, onestitatea sunt însuşite de către copil din atudinea adulţilor prin puterea exemplului. Copilul va găsi bucuria în lucrurile simple ce-i aparţin. Învaţă că orice dorinţă se îndeplineşte prin propriul său efort. Şi în joc va păstra aceeaşi atitudine. Cinstea o exersează în joc, prin atitudini corecte în anumite

112

situaţii cât şi faţă de alţi copii. Jocul în grup îl pregăteşte pentru viitoarea muncă în echipă ce implică cointeresare, colaborare, completare reciprocă pentru atingerea aceluiaşi scop, respect şi apreciere privind contribuţia celorlalţi , interrelaţionare benefică. Un copil vesel, sociabil este un copil ce beneficiază de o copilărie fericită. Copilul care a beneficiat de o bună educaţie în primii şapte ani de viaţă va devei un adult de calitate cât şi un cetăţean de valoare. Orice stat de drept prin pârghiile sale, face demersuri susţinute pentru a plasa copilul în centrul atenţiei şi ocrotirii. Familia este îndeaproape monitorizată, evaluate în vederea realizării unor standarde educaţionale superioare. Omenirea îşi focalizează eforturile de extindere a sprijinului social, preponderant în susţinerea factorului educational din familii. O societate superioară susţine cultivarea capacităţilor umane, formarea de oameni de calitate. Grija pentru educaţia copilului se reflectă în demersurile constructive ale prezentului, asigurând astfel o valoare viitorului. Omul situat în centrul universului cunoaşterii are aspiraţii de desăvârşire. Tinde spre dobândirea supremei înţelepciuni, spre autodepăşire spirituală. El, omul, superioara alcătuire a Galaxiei va dăinui numai prin el însuşi.

113

Cei șapte ani de acasă! Prof. Înv. Preșcolar - ANTONESCU GRAȚIELA ELENA GRADINIȚA CU PP NR 14 TARGOVIȘTE Familia este cea mai veche și cea mai importantă instituție socială având un rol fundamental în dezvoltarea emotională și socială a individului. Începutul vieții și primele experiențe, care ancorează copilul în contextul său material și social, constituie demersul orientativ de la care se dezvoltă personalitatea sa. Indiferent cat de mic ar fi , copilul este purtătorul unei experiențe câștigate în mediul său familial și în comunitatea căreia îi aparține. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părintii o oferă copiilor in prima parte a copilariei, fiind definitorii pentru formarea lui ca adult. În familie copiii sunt crescuți, socializați, protejați și își apropie valori ale culturii și moralei. Ei se dezvoltă fizic, psihic, moral și spiritual prin amprenta mediului familial. În familie se realizează integrarea socială primară a copilului. Familia exercită o influență atât de adâncă asupra copilului, încât urmele ei rămân întipărite uneori pentru toată viața în profilul moral-spiritual al acestuia. Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale. Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct(prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate), fie indirect(prin modele de conduită oferite de către membrii familiei) precum și prin climatul psiho-social existent în familie. Copiii pot învăța în cei șapte ani de acasă: - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Modelele de conduită oferite de părinți, pe care copiii le preiau prin imitație și învățare, precum și climatul socio-afectiv în care se exercită influențele educaționale – cei șapte ani de acasă- constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare. Bibliografie: Curriculum pentru învățământul preșcolar – editura DPH, București, 2009 Ecaterina Vrăsmaș – Educație timpurie – editura Arlequin, București, 2014

114

CEI SAPTE ANI DE ACASA prof.Apetrei Dumitrina Scoala Gimnaziala nr 1 Bicazu Ardelean Oriunde mergem auzim sintagma :”Nu are cei sapte ani de acasa….” sau :” se vede ca are cei sapte ani de acasa “. Si la ce ne referim…in primul rand la educatia pe care o primesc copiii de la parintii lor pana sa mearga la scoala (de obicei acest lucru se realizeaza in jurul acestei varste de sapte ani) la felul cum le este dezvoltata personalitatea si cum isi formeaza comportamentul .Cand spunem ca un copil “are cei sapte ani de acasa “ avem in minte un copil educat , bine crescut, care sties a se comporte in societate , care stie sa salute , care sties a-l arespecte pe cel de langa el, care are intotdeauna un vocabular adecvat…si multe altele. Bineinteles ca un rol important in formarea “celor sapte ani de acasa “ il au PARINTII. Inca de mici experientele timpurii isi au rolul lor in dezvoltarea psihica a copilului. In primul rand,chiar daca pare lipsit de importanta,comportamentul mamei in timpul sarcinii duce la dezvoltarea acestor functii sau impiedica dezvoltarea lor ( spunem uneori ca un copil are problem edin cauza mostenirii genetice dar este posibil ca o anumita intamplare negative ce s- a petrecut in timpul sarcinii sa-l fii afectat psihic sau fizic ). Apoi mediul in care creste copilul:locuinta,conditiile sociale care-i sunt oferite, stilul parental adoptat de parinti,nivelul stresului din familie,nivelul de educatie al parintilor si aici nu ne referim neaparat la studii inalte ( eu de exemplu am la clasa parinti care au 8-10 clase dar care adoptand un stil competent parental reusesc sa aiba copii foarte bine dezvoltati psihic,emotional,si fizic ….care au reusit sa le dezvolte copiilor stima de sine,increderea in fortele proprii etc).Apare aici si diferenta dintre rural si urban unde activitatile pentru timpul liber sunt altele. Un copil care are functiile executive foarte bine dezvoltate are mari sanse de reusita scolara,adopta mai tot timpul un comportament pozitiv,va avea o cariera de succes,va dezvolta relatii trainice,va stii sa lucreze in echipa si multe alte aspecte positive si automat va avea “cei sapte ani de acasa “. Un rol important il are si dragostea parintilor si afectivitatea ce le este oferita ..copiii trebuie crescuti cu si in iubire……pentru a deveni niste adulti reusiti ce vor darui iubire.Bineinteles trebuie ca parintii sa fie atenti si la pedepse si la recompense…eu una fiind intru totul de acord cu disciplinarea pozitiva si cu pedepsele date gradual si bineinteles explicate (copilul trebuie sa stie ce a gresit..pentru a-si putea reface comportamentul ). Consider ca uneori noi cadrele didactic ear trebui sa facem o consiliere a parintilor pe anumite teme : comunicarea parinte-copil ,stiluri parentale , metode de disciplinare pozitiva, pedepsele.etc, apoi sa lucram cu copiii la clasa pentru ca uneori tot ce “cladim “ noi la scoala se “surpa “ in cateva minute cand ajung acasa. In concluzie daca fiecare dintre noi am incerca sa schimbam cate ceva , sa aratam doar exemplele pozitive care ne inconjoara si i-am invata pe copii sa “aiba cei sapte ani de acasa” lumea si societatea ar fi mult mai….buna.

115

Ce-ar trebui să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă? Iată lecţiile esenţiale Profesor pentru învăţământul preşcolar: Apetrei Tatiana- Livia / Bordeianu Maria Adina G.P.P. ,,Prichindel” Suceava Putem să iniţiem copilul în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate, așa că nici asta nu va conta aşa de mult. Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nici asta nu e suficient. Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten! Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim. Eu recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată (dacă îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook). O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp. Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii. Bibliografie: Revista Invatamantului Prescolar nr. 3-4-2000 “Educatia in anul 2000”, Bucuresti Cucuteanu I., Grunzu M., Rusu T., Luca O. “Indreptari pentru suflet de copil”, editura Pim, Iasi – 2003 Revista copiilor isteti “Ariel” editata de Comitetul National Raman UNICEF nr. 1-2, Bucuresti - 1995

116

EDUCAŢIA CELOR SAPTE ANI Apostu Valentina Colegiul Naţional „C.D.Loga‟, Caransebeş Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Relaţia afectivă dintre copil şi părinţi Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Vârstele copilăriei Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi îndeplinim toate dorinţele sau că îl lăsăm să facă orice. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei,

117

mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. El merge la grădiniţă, şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Modele Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Recompensa şi pedeapsa Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Deci ce trebuie să ştie un copil în „cei 7 ani de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită acasă, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

118

REGULI ESENŢIALE ÎN EDUCAREA COPILULUI PÂNA LA 7 ANI Învăţător, ARAMĂ MARIA Şcoala Primară Nr. 3 Victoria – Stăuceni, judeţul Botoşani Cei 7 ani de-acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la ăşcoalp. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de-acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi. Ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de câtre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă micuţii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci, contraporunci, programe şi permisiuni. Unele dintre aceste tipuri de fraze pot conţine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceeaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Toţi copiii îşi iubesc părinţii (sunt dependenţi emoţional de ei), dar nu toţi părinţii îşi iubesc copiii. Însă, unii copii îşi iubesc părinţii cu ochii deschişi, alţii cu ochii închişi. Cât timp durează iubirea copiilor? Toata viaţa, dacă părinţii se iubesc autentic între ei. Dacă aceştia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit adult, devine din ce în ce mai confuză. Puţini realizează conştient că părinţii lui nu s-au iubit niciodată. Însă, inconştient, mulţi copii deveniţi adulţi vor reacţiona, în moduri neplăcute pentru părinţii impostori sentimental. Şi aşa capătă sens ceea ce spunea Iisus acum două mii de ani: „Cine nu urăşte pe tatăl şi pe mama sa, nu e demn de Mine”, adică, cine e dependent emoţional de părinţi, cine şi-a făcut D-zeu din oameni, fie ei părinţi, soţi, si nu are ochii deschişi, îşi merită soarta. ” 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani 1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebelus citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunte la agresivitate. 8. Învaţă-l să spună mereu adevărul ! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine ! ăCopilul imitp ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău ! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i

119

zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, prin îmbrăţişări etc. Asemenea reguli, odată activate în subconştient, vor genera cele mai puternice şi minunate revelaţii; vor duce spre echilibru, spre dezvoltarea intelectului si fericirea inimii.

120

Importanţa celor 7 ani de acasă Instit.Ardelean Marica Scoala Gimnazială Cintei, Jud.Arad Cei 7 ani de acasă înseamnă acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la şcoală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinţii. Pentru că majoritatea fac referire la educaţia primită acasă, educaţia dată de părinţi, mai exact la respectul pe care ar trebui sa îl învăţăm să-l avem pentru semenii noştri şi la respectul pe care ar trebui să îl avem faţă de noi. Dacă vom avea respect faţă de noi, vom avea respect si faţă de ceilalţi. În cei 7 ani la care se face referire, acumulăm o mulţime de amintiri frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm învăţături bune sau mai puţin bune, dar putem acumula si neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulţumiri...Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru că în momentul în care nu mai putem duce, se transformă în traume care distorsionează dorinţe, plăceri, vise. Se mai poate transforma şi în tulburări care distorsionează adevarata realitate în care trăieşti prezentul şi în care percepi trecutul. Aşa că, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproş cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilaria, familia noastră. Acasă înseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar şi buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măşti. Măşti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata faţă. Cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult şi face referire la copilaria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi cu ce anume a ramas fiecare din toţi aceşti ani.

121

PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. ARDELEANU – BLAGA NICUȚA COLEGIUL DE INDUSTRIE ALIMENTARĂ “ELENA DOAMNA” GALAȚI

ESEU A avea cei șapte ani de acasă este o expresie ce definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportament și atitudini acumulate în primii ani de viață. Această perioadă de timp este considerată „culmea achizițiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a te comporta respectuos și cu bună-cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu prietenii, cu colegii, cu vecinii etc., înseamnă să cunoști reguli elementare de conduită în societate: cum saluți, cum te îmbraci, cum mănânci, cum faci cadouri etc. Piatra de temelie a vieții, cei șapte ani de acasă, pare totuși tot mai mult un concept dispărut din cotidian, ușor căzut în desuetudine. Înainte se considera că până la șapte ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la șapte ani pleca la școală, se desprindea de familie. Acum însă copilul e cuprins într-o formă de învățământ încă de pe la trei ani când merge la grădiniță, iar de pe la șase ani la școală. În primii ani de viață se învață lecții „grele” de educație care pregătesc copilul pentru acel prag de desprindere. În primul rând, chiar dacă nu mai putem vorbi propriu-zis de cei șapte ani de acasă, deoarece copilul e inclus în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață în familie. Vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-și dorește ca fiul / fiica lui să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate. Dimpotrivă: se dorește ca acesta / aceasta să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele vieții sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita la școală, la teatru, în parc, în vizite etc. Dar educația unui copil nu înseamnă numai a-l învăța să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. În acest sens este nevoie de multă înțelegere și iubire pentru a conduce un copil către maturitate. Fiecare copil este diferit într-un mod unic. Atunci când un copil este cu adevărat înțeles, acceptat și modelat, trăsăturile de personalitate pe care i le-a dăruit Dumnezeu sunt libere să înflorească în caracteristicile mature ale dragostei, bucuriei, păcii, răbdării, bunătății etc. Ca părinte îți poți îndruma mult mai eficient copilul pe parcursul tuturor anilor săi de creștere către maturitate și poți fi primul și cel mai important educator în viața lui. Primul lucru care se așteaptă de la părinții copiilor mici este acela de a le înțelege nevoile și de a le descoperi cum pot fi împlinite, de a încerca chiar să vină în întâmpinarea nevoilor fiecărui copil în parte; prima și cea mai importantă nevoie a copilului e aceea de a fi iubit, mângâiat, îmbrățișat într-un fel în care și el să simtă. Să împlinești nevoia de dragoste a copilului tău nu înseamnă să excluzi nevoia de disciplină. Apoi copiii au nevoie de încredere, de responsabilizare, de stimulare, de liberă exprimare, de joacă, de a fi învățați. Copiii trebuie să fie învățați încă de mici importanța dezvoltării unui caracter frumos. De fapt, construirea caracterului este, poate, lucrarea cea mai importantă care le-a fost vreodată încredințată ființelor omenești. Caracterul se dezvoltă încă din primii ani de viață și rămâne destul de stabil apoi, pe parcursul întregii vieți. În al doilea rând copilul are nevoie de modele; astfel, la început, el se va identifica ușor cu mama sau cu tata. Unele dintre însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție, cooperarea, altruismul, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini etc. Alte însușiri influențează negativ dezvoltarea de mai târziu: un copil neînțeles , respins și manipulat poate dezvolta cu ușurință în el trăsături negative și , foarte adesea, rezultatul va fi: amărăciune, conflict și răzvrătire; un

122

copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. În concluzie, educația copiilor în familie, în cei șapte ani de acasă este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează așa cum ar trebui. Grijile de zi cu zi îi copleșesc pe părinți, aceștia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi în detrimentul copiilor în cele din urmă. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă tot mai rebeli, tot mai „uitați” de părinți și cei mai mulți nu fac dovada unei educații sănătoase din familie. Aceasta este cauzată, în parte, și de faptul că unii părinți sunt prea tineri, ei înșiși fiind lipsiți de educație, iar alții, prea maturi, sunt mult prea ocupați / preocupați de alte și alte probleme, întotdeauna mai importante. Astfel, nu putem vorbi de o educație a copiilor, atunci când aceasta lipsește în primul rănd părinților. Aceștia ar trebui să transmită încă din primii ani de viață copiilor lor propriile valori pe care cei mici urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

123

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 2 AIUD PROF. ÎNV. PREŞC.: ARGHIUŞ IOANA, BOTEZAN SIMONA A fi părinte a fost, este şi va rămâne cea mai dificilă şi solicitantă ”meserie”, dar, în acelaşi timp, şi cea mai spectaculoasă, plină de bucurii şi împliniri . Sintagma “cei şapte ani de acasă” se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la un copil bine crescut, mai precis la dobândirea unor deprinderi: deprinderi igienico – sanitare, deprinderi de comportare civilizată şi de politeţe, deprinderi de ordine şi curăţenie . Vorbim de cei şapte ani de acasă deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. După vârsta de trei ani joacă un rol important în formarea deprinderilor şi educatoarele. Formarea oricărei deprinderi necesită din partea părinţilor şi a educatoarelor răbdare şi, mai ales, un echilibru între severitate, toleranţă şi timp. După cum bine ştim educaţia copiilor este o artă dificilă, o misiune grea pentru părinţi căci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente câteva luni, însă pentru a-l face să crească bine şi în virtute nu e de ajuns o viaţă întreagă. Arta creşterii şi educării copiilor reprezintă pentru părinţi o adevărată aventură. Ceea ce este cert este faptul că nu există reţete pentru a fi un părinte bun sau perfect, care să garanteze fericirea unui copil. Pentru copil e mai bine să aibă părinţi destul de buni, decât părinţi perfecţi care să aplice tehnici precise în educaţia copilului, dar să uite să fie afectuoşi şi umani. Se recomandă ca fiecare părinte să cunoască caracteristicile etapelor pe care le traversează copilul şi să-şi concentreze demersurile, în primul rând, asupra nevoilor de bază ale acestuia, şi anume: nevoile fizice, nevoia de a fi protejat, nevoia de iubire, nevoia de a fi încurajat şi respectat, nevoia de relaţionare. Părinţii au un rol primordial în creşterea copilului, asigurând nu numai resursele financiare, cât mai ales climatul familial afectiv şi moral corespunzător dezvoltării normale şi armonioase a copilului. Ei sunt primii şi cei mai importanţi profesori ai copilului, cu influenţa cea mai mare asupra formării şi educării acestuia. Pentru formarea şi consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinţii să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, precum şi de cele psihofizice. Căile şi modalităţile de educare trebuie adaptate vârstei şi puterii de înţelegere a acestora. Întrucât formarea şi consolidarea deprinderilor se dezvoltă în timp, este bine ca părinţii să insiste până la transformarea acestora în obişnuinţe. Pe întreaga perioadă se vor manifesta unitate de vederi în cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este “cartea de vizită a familiei”. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil bine educat, manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra cu uşurinţă într-un colectiv de copii dar şi de adulţi. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de relaţia afectivă dintre părinţi şi copil, de valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Copilul este pregătit încă de la naştere să primească informaţii, dar este foarte important mediul în care sunt transmise acestea, de către cine şi în ce mod. Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Oglinda educaţiei pe care o oferă părinţii copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public. Trebuie să i se repete copilului de mai multe ori ce are de făcut. “Nici o altă instituţie, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuiţelor, la manifestarea slăbiciuilor sau potenţialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituţie nu cuprinde fiinţe legate de copil în mod atât de direct şi atât de vital ca tatăl şi mama... ”.(P. Osterrieth)

124

Cei şapte ani de acasă! Prof. Armanu Gabriel Benone Colegiul Economic “Ion Ghica” Bacău ,,Educaţia este cheia care deschide uşa de aur a libertăţii” ( George Washington Carver) Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt reuşita copilului în societate. Când discutăm despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului Se poate spune că un copil are cei şapte ani de acasă atunci când este bine crescut, când se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Relaţia afectivă cu părinţii este baza formării unui comportament corespunzător al copilului .Copilul se dezvoltă şi are încredere în propriile forţe, atunci când este înconjurat cu dragoste de către părinţi. Copilul care primeşte iubire se simte protejat şi are deschidere spre învăţarea şi aplicarea regulilor de comportament.Educaţia copilului se face treptat fiind adaptată etapelor de dezvoltare ale copilului. Este necesar să se fixeze limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor, poate învăţa formulele de politeţe iar copilul învaţă de la vârsta cea mai fragedă prin imitaţie Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, iar exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare, la cabinetului doctorului, munca în curte, călătoria cu maşina, cu trenul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt ocazii când pot fi implicaţi în activităţi de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra lor, pentru a putea profita de curiozitatea şi dorinţa lor de a des-coperi. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă altfel se închid în sine, refuzând să mai comunice.Este necesar să explici copiilor de ce este nevoie de reguli în casă. Ascultă întodeauna şi ce are copilul de spus despre o situaţie sau alta. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. A educa un copil înseamnă a-l ajuta să se auto-controleze, înseamnă să-l încurajezi, să-l îndrumi ca să-şi poată corecta singur greşelile, să poată gândi singur pentru el şi să se simtă bine în pielea lui . Părinţii trebuie să-şi cunoască foarte bine copilul şi să stabilească reguli simple pe înţelesul lui. Recompensele şi pedepsele trebuiesc folosite cu moderaţie. Nu este indicat ca părinţii să ţipe la copii, ei trebuie să le vorbească respectuos, iar copii vor fi mult mai cooperanţi. Un copil obişnuit cu bunele maniere se va descurca mai uşor în relaţiile sociale. Pentru aceasta are nevoie de modele.Primele modele sunt părinţii. Copilul poate fi învăţat să folosească expresii ca: ,,muţumesc”, ,,te rog”, ,,poftim” e.t.c. Deasemeni trebuie învăţat cum este corect să se poarte când este invitat la masă, la o petrecere, într-o discuţie la un concert, la un film. Pentru al învăţa pe copil bunele maniere ,părintele trebuie să ştie că este un proces ce se va desfăşura zilnic pe o perioadă de timp în care va avea ocazii să - l îndrume.Oricum, procesul de educatie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să înveţe ceva! O dată ce începe să meargă la gradiniţă şi la şcoală el devine tot mai independent de aceea va trebui dezvoltată mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoască şi să respecte manierele de bază, să stie cum să facă şi cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Părintele începe să îi supravegheze intervenţiile în discuţii şi să îi explice că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Se poate folosi de exemplele din viaţa de zi cu zi, de la gradiniţă, de pe stradă. Este vârsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv în comportamentul copilului. Metoda pe care o pot folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiţii. Dacă până acum părintele a

125

mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviinţă, acum este timpul când trebuie să fie mai categoric. În unele cazuri pot recurge chiar la mici pedepse realiste ca: i se interzice de exemplu, televizorul, nu îl mai lasă să iasa afara la joacă cu prietenii, nu mai are voie o săptămână să vadă nici un film, etc.).De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproşabil, merită o recompensă, cât de mică.Dacă a greşit, nu îl critică de faţă cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morală în public şi va avea tendinţa să procedeze exact pe dos. Trebuie cultivat respectul pentru cei din jur. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gandiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalţi. Bibliografie: Verza, Florin Emil, -Psihologia vârstelor, -Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2000 Michiela Poenaru,- Cei şapte ani de acasă,-EdituraCoresi, Bucureşti , 2010

126

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! PROFESOR, ARMENCEA FLORENTINA „Elevii trebuie să-şi spună unii altora şi să spună lumii ceea ce ştiu – pentru a afla ce ştiu. Spunând vor învăţa. Spunând, vor interpreta lumea aşa cum o văd ei, pentru noi, ceilalţi.” Judith Renyi Socializarea reprezintă procesul prin care oamenii devin la maturitate (după ce au venit pe lume slabi și dependenți de alte persoane) ființe cu propria lor identitate, posedând un bagaj de idei și deprinderi care le dau posibilitatea să participe activ la viaţa socială, oamenii integrându-se usor în societate devenind agenți sociali. Procesul de socializare are două momente: • cel de intrare a individului în grupul social; • viața individului în cadrul grupului în care a intrat, acest din urmă moment, fiind mai impor-tant pentru sociologie faţă de primul, pentru că în cadrul acestuia persoana își însușește (sau res-pinge) normele de comportare ale grupului și tot acum el participă (sau nu) la viața și activitatea acestuia. Socializarea este posibilă pentru că este o caracteristică inclusă în zestrea biologică a omului.Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale și educaționale.Sunt naturale pentru că omul este o ființă socială și în același timp lui îi lipsesc instinctele (față de rudele sale apropiate – maniferele), neputând să-și construiască fără să învețe adăpost (locuință) sau să-și procure hrană. Aceasta e un motiv pentru care imediat după naștere, o perioadă mare de timp depinde fizic de părinții săi. Capacitatea omului de a învăța și de a vorbi sunt alți doi factori biologici naturali determină socializarea omului. Cu toate aceste realități biologice sociologii sunt unanimi de părere că alături de ele și educația este determinantă socializarea indivizilor. Ca argument în acest sens, s-a folosit exemplul copiilor sălbatici(sau lupi) care au fost descoperiți în diferite colectivități de animale sălbatice după ce din diferite motive fuseseră abandonați (sau luați) din familia lor. Acești copii, cu toate ca s-a încercat socializarea lor, nu au putut fi niciodata oameni, ei ramânând în privința obișnuințelor și comportamentului numai la stadiul de animale, fără limbaj (lătrând sau grohăind) mergand în patru labe, rupându-și veșmintele cu care erau îmbrăcați. Umanizarea acestor ființe nu a fost posibilă, dovedind că lipsa educației nu duce la socializare. Cu toate că socializarea oamenilor are conținuturi diferite, în funcție de specificul grupurilor din care indivizii fac parte, în principal, specialiștii au stabilit că aceasta are următoarele scopuri: • se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de igienă personală, morale și juridice. • stabilește aspirații și cerințe pentru fiecare membru al grupului potrivit statusului pe care-l are, în funcție de sex, vârstă, afiliere la grup sau a originii familiale. • socializarea asigură fiecarui individ identitate în funcție de personalitatea fiecăruia pe baza aspirațiilor pe care le aprobă sau dezaprobă. • asigură individului pregătirea profesională necesară pentru a obține pe baza ei cele necesare traiului și existenței spirituale a acestuia. • socializarea determină învățarea unor roluri sociale și atitudini. Socializarea are loc de-a lungul a trei etape de viață, implicând trei forme principale: socializare primară (de bază) în timpul copilăriei timpurii, în cursul căreia copilul este supus influențelor exercitate de părinți și pe care le internalizează în structura personalității sale în formare; socializare secundară care are loc prin intermediul învățării normelor care reglementează relațiile copilului cu egalii săi (frați, colegi, prieteni etc);socializare continuă (a adultului) pe tot parcursul desfășurării vieții adultului, pe măsură ce acesta asimilează noi valori, dobândește noi deprinderi, aptitudini și experiență de viață. Fiind un proces complex, socializarea este influențată de mai mulți factori, de grupuri sociale și instituții sociale. Dintre acestia, cei mai importanți și în ordine cronologică a apariției lor în acest proces pentru fiecare individ, sunt: familia, școala, grupa de vârstă și mass-media.

127

Familia - este prima și cel mai continuu grup social pentru un nou născut și copil. Aici se stabilesc primele și cele mai rezistente relații intime: vorbirea, începută prin învățarea limbii este alături de gestică, modul de comunicare specific familiei.Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii. Socializarea în familie se realizează în situații concrete care duc la educație morală și la învățare cognitiva. Tot familia, asigură identitatea socială inițială a copiilor în funcție de sex, clasă socială, rasă, religie etc. În funcție de clasa socială careia aparține familia, relațiile de interacțiune dintre părinți și copii sunt diferite datorită valorilor diferite pe care părinții din clasele de mijloc și din clasele muncitorilor le transmit copiilor lor. Pentru societatea de astăzi, multe din problemele individului tind să devină din ce în ce mai mult probleme ale societății. Efectele extinse ale transformărilor care au loc în dinamica socială determinând această schimbare de atitudine. În același timp, problemele majore ale societății, în special problemele cu caracter prospectiv, se înscriu ca probleme ale formării personalității individului. Respectarea individualității elevului, formarea și dezvoltarea în concordanță cu liniile proprii de dezvoltare ale acestuia devin deziderate cu tendința de accentuare permanentă. Se are în vedere faptul că fiecare copil are un fond propriu ereditar și că dezvoltarea lui are loc în condițiile specifice de mediu, față de care acesta depune efort continu de adaptare. Afirmația conform căreia trecutul condiționează viitorul iar viitorul organizează prezentul, se conturează ca valabilă în liniile largi de desfășurare a fenomenelor sociale, dar și în condițiile de dezvoltare individuală a persoanei. Preocupările de identificare și cultivare a specificului individual al copilului sunt justificate și de prezența științei în acțiunea de orientare școlară și profesională care contribuie la înlăturarea întâmplării, neinformării sau a capriciilor în alegerea profesiunii, înlesnește, în același timp trecerea de la un criteriu constatativ, dogmatic și statistic la unul formativ dinamic și interpretativ. O cunoaștere corectă a copilului în vederea înțelegerii lui și a organizării unei acțiuni de conducere, implică o prelucrare, în ansamblu, a datelor obținute prin investigații profunde și formularea unor concluzii fundamentale pe aprecierea obiectivă a tutror factorilor implicați în dezvoltarea copilului. Elevul este considerat sub aspectul caracteristicilor sale de personalitate, ea fiind rezultatul interacțiunii dintre fondul său ereditar, condițiile de mediu în care se dezvoltă și acțiunile educative exercitate asupra sa. Cercetările psihologice evidențiază necesitatea de a cerceta copilul în dependența cu condițiile în interiorul cărora se desăvârșește procesul de maturizare.

128

,,Copilul, ca și copacul, dacă de mic e strâmb, anevoie se mai îndreaptă" -proverb indianprofesor Rozalia-Aurora Arnăutu Școala Gimnazială ,, Romul Ladea" Oravița, Caraș-Severin Când vorbesc despre ,,cei șapte ani de acasă", îmi vine mereu în minte acest proverb indian ,, copilul, ca și copacul, dacă de mic e strâmb, anevoie se mai îndreaptă". Familia este primul mediu de viață al copilului și de aceea este foarte important ca toți adulții aflați în preajma acestuia, la o vârstă fragedă, să știe că nu e suficient să își dorească un copil - exemplu de bună purtare în toate contextele sociale: în familie, la joacă, în vizită, pe terenul de sport. Când este mic, copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient. Puterea exemplului personal este, deci, esențială. Cu atât mai mult cu cât tot ce asimilează și pun în practică acum, îi va ,, urmări " toată viața. Filosoful englez Francis Bacon spunea: ,,Politeţea sporeşte mult reputaţia unui om şi a avea purtări alese este ca şi cum ai avea scrisori de recomandare permante. A lăsa cu totul deoparte politeţea, înseamnă a-i învăţa pe alţii să se poarte la fel cu tine şi deci a micşora respectul faţă de tine.” Omul se schimbă zi de zi( îl modifică mediul în care trăieşte, experienţa acumulată, trăirile pe care le încearcă,succesul sau insuccesul), comportamentul civilizat şi politeţea, însă, îl vor caracteriza mereu.De aceea, atunci când copilul vine la școală, încercăm prin activități specifice să consolidăm și să dezvoltăm ceea ce copilul știe deja. Proiectul desfășurat în acest an ,, La pas cu ...politețea", are ca scop tocmai necesitatea cunoaşterii de către elevi a regulilor de comportare civilizată şi aplicarea acestora în viaţa de zi cu zi.Prin jocuri , cântece, activități practice ne-am propus : ,, Vorbe vrăjite”- primii paşi pe drumul POLITEŢII ; ,,Bucuria de a dărui?"- arta de a face daruri ; ,,Clig!Cling!”-cum primim musafiri, cum ne comportăm când suntem musafiri; ,,Atenție!Se joacă teatru!”-comportamentul în sala de spectacole; ,,Politeţea -tovarăş de vacanţă”-reguli de comportare în parc, în drumeţie, în tabără, în excursie,etc); ,,Sună clopoţelul!”-respectarea regulilor de comportare civilizată în şcoală: în relaţiile cu cadrele didactice, cu colegii; ,,Ştim să călătorim civilizat în mijloacele de transport?” ,,Sănătatea, bunul cel mai de preţ “-reguli de igienă ,,Vorba dulce mult aduce!”-arta conversaţiei ,,Scrisul, oglinda sufletului “-politeţea în corespondenţă(inclusiv corespondența on-line) ,,E ora mesei”-reguli cu privire la aranjarea mesei, folosirea corectă a tacâmurilor ,,Ce bine e acasă!”-cum mă comport acasă ,,Din greșeli învățăm!”-cum ne cerem scuze ,,Haina îl face pe om?” ,,Gala politeţii”-evaluarea proiectului Sperăm că vor pune în practică tot ce învață și exersează zilnic. Și atunci vom putea spune, așa cum spunea Nicolae Labiș: ,,Dacă toate-acestea fi-vor învăţate, Restul o să vină de la sine-apoi Şi-au să se-mplinească visurile toate Ce le-aţi pus într-înşii, mame scumpe, voi.’’

129

Am compus și un imn al proiectului pe care-l cântăm la fiecare activitate! Vreau să fiu politicos, Îmi place să știu ce e bine! Atunci când sunt mic, Învăț ce-i frumos. ,,CEI 7 ani de-acasă-i port " mereu cu mine! La școală, pe stradă, Oriunde aș fi. Știu cum să mă comport În fiecare zi. Știu să salut, știu să mulțumesc, Știu să primesc, dar și să dăruiesc! Știu la masă cum să stau, Și știu ce împrumut, înapoi să dau. Știu că vorba dulce, aduce bucurie, ,,Și să nu fac altuia, ce nu-mi place mie!" Știu cât de important e... Să demonstrez că-mi pasă! S - ajut, să nu rănesc, Doar adevărul să grăiesc! Sunt mic, dar știu că orice faptă frumoasă, Arată tuturor...c-am 7 ani de-acasă! Personal, cred că cel mai important lucru este ca cei pe care-i creștem și-i educăm să știe să se comporte civilizat în orice împrejurare. Ca dovadă, chiar pe peretele clasei, am pictat alături de alte flori pe care ,, albinuțele" mele le culeg...floarea POLITEȚII ...ce cuprinde un cuvânt simbolic...MULȚUMESC!

130

Cei șapte ani de acasă! ARSENIE NICOLETA GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL SIHLEA Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Crizele de personalitate - o etapă normală. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Asadar „cei şapte ani de-acasă“ descriu educaţia din primii ani de acasă, de la gradinita dar si comportamente de preferat dezirabile pe care copilul le asimileaza din mediul social.

131

Formarea adultului de mâine prin o educaţie bună în primii ani de viaţă prof. Moga Aniela-Ioana, Colegiul Naţional “V. Alecsandri”, Galaţi Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuţilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Vă prezint câteva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: 1. El trebuie să înveţe să se poarte frumos deoarece bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. 2. Părintele trebuie să stabilească şi să impună reguli şi limite în comportamentul copilului. 3. Comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; trebuie limitat timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrat mai mult în educaţia lui pe arta conversaţiei. 4. E important să înveţe să iubească lectura şi cărţile – trebuie început încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lăsat să exploreze până când invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Părintele trebuie să îl lase să se bucure de copilărie şi să nu încerce să facă din el un geniu înainte de vreme; copilul are nevoie să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu trebuie abuzat în niciun fel copilul - fizic, emotional, verbal etc.; educaţia cu "palma la fund" trebuie evitată, punându-se accentul pe disciplina pozitivă! 7. Copilul trebuie să înveţe să îşi exprime emoţiile şi sentimentele; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Un copil învaţă să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la părinte! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Un părinte implicat şi devotat petrece cât mai mult timp cu micuţul. Cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Părintele îşi iubeşte neconditionat copilul şi îi arată zilnic asta, indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu trebuie glumit pe seama lui, poreclit şi îi spune zilnic că îl iubeşte. Adultul demonstrează acest lucru prin gesturi tandre - sarutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţisări etc. Eu cred că se acordă mult prea multă importanţă unui concept ce datează din străbuni. În primul rând, termenul e expirat...se considera că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la şcoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la grădiniţă şi de la 6 la şcoală. Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de desprindere. Multe energii, timp, nervi şi frustrări copilăreşti se derulau...părinţii ţineau mult la acea educaţie, copiii o înghiţeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre, care se încăpăţânează să accepte încadrarea şi au dureri dorsale privitor la dorinţele noastre. E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi au renunţat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un

132

fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie. Cert este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie, iar obligativitatea a devenit niţel desuetă, aşa că la 7 ani unii copii sunt de pus în ramă iar alţii...mai puţin. Cred însă că nu trebuie să mai facem comparaţii la vârsta de 7 ani.

133

Responsabilitate-cei sapte ani de acasa Prof. Asavei Ionela Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala.

134

Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.

135

EDUCAȚIE PRIN ACTIVITĂȚI EXTRAȘCOLARE Prof. Asproiu Diana Sc. Gimnaziala ,,Mircea Eliade” Craiova “Un profesor bun merge în rând cu elevul său în timp ce acesta explorează, inventează, creează, întreabă sau încearcă să-şi explice.“ Ştim cu toţii că elevii noştri sunt interesaţi de ceea ce facem la şcoală, mai ales pentru faptul că aducem întotdeauna ceva nou în viaţa cotidiană. Noţiunile în ciclul primar constituie baza de pornire pentru gimnaziu. Cel mai adesea descoperim însă că elevii sunt mai interesaţi şi participă cu mai mult suflet la activităţile extraşcolare. Acest lucru nu înseamnă că noi ca şi educatori nu putem să-I facem pe elevi să conştientizeze cât de necesare sunt cunoştinţele însuşite în clasă în desfăşurarea cu succes a altor activităţi. Perspectiva transdisciplinară, în general, are ca punct de plecare demersurile intelectuale, afective ş psihomotorii ale elevului. Prin activităţile extraşcolare se urmăresc exact aceste demersuri: Comunicarea între cadrul didactic ca emiţător şi elev ca receptor; între elevi; între elevi - părinţi – cadrul didactic Să reacţioneze la mediul înconjurător; Să decidă; Să acţioneze; Să transforme; Să aplice ce a învăţat în alte contexte. De asemenea nu trebuie să uităm că prin transdisciplinaritate: Se pune în valoare demersul elevului în diferite situaţii oferite de disciplinele din curriculum; Se găsesc în disciplinele considerate în mod independent ocaziile şi situaţiile în care să exerseze diferitele demersuri propuse; Se caută ocazii alese cu grujă pentru a pune în valoare diferitele demersuri ale elevului. Să luăm ca exemplu excursiile în judeţ şi în afara lui, care reuşesc să îmbine armonios cunoştinţe însuşite la geografie, ştiinţe, istorie, limba română. Dacă excursiile sunt efectuate în clasele I –III ele pot constitui bazele discuţiilor la disciplinele mai sus menţionate. Dacă se fac în clasa a IV-a ele pot fi adevărate teste de evaluare a cunoştinţelor deja cunoscute. Trebuie însă să insist asupra faptului că din moment ce elevul a văzut unde este localizat, cum artă un masiv, o apă, un baraj artificial, plante şi animale ocrotite de lege, nu va uita niciodată aceste lucruri şi îi va fi mult mai uşor să reţină date legate de ele. Spectacolele de teatru şi filmele vizionate constituie suporturi de o reală valoare pentru desfăşurarea interactivă a orelor de limba română, educaţie civică, educaţie plastică. Serbările organizate cu prilejul diferitelor sărbători: „Crăciunul”, sfârşitul clasei I, a IV-a , „Carnavalul fulgilor de nea”, îmbină armonios cunoştinţe însuşite la limba română, muzică, educaţie fizică, abilităţi practice. Elevul va citi cu plăcere orice va fi de folos în pregătirea unui carnaval pentru aşi prezenta costumul, ceea ce nu va face însă dacă are nevoie la ora de limba română. Participarea la spectacolele organizate le nivel de şcoală gen „Ziua Porţilor Deschise”, tradiţii româneşti în cadrul programului „Socrates”, sau la nivel judeţean: „Ziua Copilului”, „Sărbători de iarnă”, „E şansa ta” încununează de succes munca trinomului elev – cadru didactic – părinţi. Implicarea elevilor în proiecte de parteneriat cu alte şcoli în scopul de a-i determina să cunoască tradiţiile zonei, istoria locului, oameni importanţi ce au adus contribuţii ştiinţei şi culturii româneşti, sunt alte modalităţi extra-curriculare prin care ei înţeleg că ceea ce învaţă , orice efort depus, are o finalitate.

136

Repere bibliografice: 1. Huberman, A., Cum se produce schimbarea în educaţie: contribuţii la studiul inovaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978. 2. Neacşu, I., Instruire şi învăţare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990. 3. Neacşu, I., Metode şi tehnici de învăţare eficientă, Editura Militară, Bucureşti, 1990. 4. Garrido, J.L. Fundamente ale educaţiei comparate, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

137

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.Preşcolar: Asztalos Anna-Maria Şcoala Gimn.” Serafim Duicu „-Grădiniţa cu P.P.Nr.12 Tîrgu-Mureş

Educaţia primită în familie sunt principalele baze în formarea şi educaţia copiilor. Familia este mediul în care creştem, ne dezvoltăm, luăm primele lecţii de educaţie şi de cunoaştere a lumii, în care domnesc respectul, înţelegerea, comunicarea, respectul şi iubirea faţă de copii şi membrii familiei. Respectul şi dragostea pe care părinţii le împărtăşesc, reprezintă un model pentru copii. Crearea şi menţinerea unei atmosfere echilibrate în familie, reprezintă garanţia unei dezvoltări frumoase a copiilor. Astfel, copii au şansa de a creşte într-un mediu sănătos. Cei şapte ani de acasă, reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în copilărie. Regulile de comportament şi educaţia oferită în primii şapte ani de viaţă ai copilului, sunt definitorii în formarea lui ca adult, având un impact foarte mare asupra personalităţii acestora. De aceea educaţia copilului nu constă numai în a-l învăţa să scrie şi să citească, ci în a deveni un om, care devenind un adult, se va putea integra în societate, respectând regulile societaţii în care trăieşte. Educaţia copilului în cei şapte ani de acasă, se reflectă în toate domeniile de dezvoltare, atât socială, cât şi psihologic şi intelectual-cognitiv. De aceea se pune mare accent pe interacţiunile copilului cu mediul înconjurător şi social. Relaţiile interpersonale între copil-familie, copil-grădiniţă, copil-copil trebuie să fie bazate pe sprijin reciproc, pe dialog şi cooperare. Din punctul meu de vedere cele mai importante reguli în educaţia şi creşterea copiilor în cei şapte ani de acasă sunt: bunele maniere, stabilirea şi impunerea unor reguli, comunicarea, socializarea şi dezvoltarea competenţei de lectură. Toate acestea se pot dezvolta prin a oferi copiilor exemple pozitive, desfăşurând multe activităţi împreună cu cel mic. Trebuie să-l ajutăm pe copil să se poată descurca şi singur, ca în momentul în care copilul nostru depăşeşte sfera familiei, şi intră în colectivitate, să se integreze uşor în noul colectiv. Bunele maniere se învaţă încă din familie în primii ani de viaţă a copiilor prin exemplul pozitiv al părinţilor.Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul şi stilul de reacţionare al adultului care îl îngrijeşte.Trebuie să-l învăţăm pe copil să se poarte frumos cu ceilalţi, ex.: să salute, să vorbească frumos, să ceară frumos, să se comporte adecvat la masă, pe stradă sau într-un loc public etc. Stabilirea şi impunerea regulilor în familie, reguli şi limite înţelese, asumate şi aplicate de toţi membrii familiei. În comportamentul copilului trebuie să impunem limite şi reguli, ex: stabilirea regulilor de igienă- ne spălăm pe mâini înainte de fiecare masă, stabilirea unei ore pentru vizionarea unor programe TV etc. Comunicarea între părinte şi copil stă la baza formării imaginii de sine a acestuia. Ca să-l înţelegem pe copil este nevoie să-l ajutăm să-şi exprime emoţiile. Timpul petrecut cu copilul nostru este cel mai preţios, de aceea să-i acordăm cât mai multă atenţie de a purta o conversaţie sau dialog cu el. Să stimulăm copilul să ne povestească despre ceea ce îl interesează, fără a recurge la un interogatoriu. Să folosim o exprimare clară, adresându-ne copilului cu seriozitate, ca unui om matur, pentru ca acesta să simtă că-l respectăm şi că avem încredere în el. Socializarea, presupune să petreacă cât mai mult timp cu copii şi adulţi. Părinţii sunt cei care îl introduc pe copil în societate. Prima fază a dezvoltării sociale este reprezentată de joaca copilului. Jocul este o ocazie pentru copil de a învăţa să cunoască lumea care îl înconjoară în toată complexitatea ei. Să se joace cât mai mult, socializând astfel cu ceilalţi. Jocurile şi jucăriile au rostul lor, contribuind la dezvlotarea motricităţii, afectivităţii, creativităţii şi imaginaţiei copilului. Dorinţa fiecărui părinte este aceea de a face din copil o persoană care să exceleze în toate domeniile, de a avea un viitor cât mai frumos şi împlinit. Astfel construcţia celor şapte ani de acasă este un proces îndelungat, în care avem nevoie de parteneri,ca grădiniţa şi şcoala, pentru a reuşi o educaţie eficientă şi echilibrată, respectând particularităţile vârstei copiilor. Primele modele pe care le au copii în viaţă şi pe care le copiază sunt părinţii, de aceea pentru a le insufla copiilor valorile pe care le considerăm potrivite, şi în care credem, trebuie să le trăim noi respectând aceste principii.

138

Cei șapte ani de acasă Aștilean Dana-Andreea Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, atât timp cât ii sunt "asigurați" cei șapte ani de acasă. Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori, cum ar fi: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, dar, și valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei șapte ani de acasă, iar părinții sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Deci, cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Până la șase sau șapte ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie, cum ar fi să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, un nivel rezonabil de politeţe,de asemenea, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Este bine cunoscut faptul că la începutul grădiniței are loc o restructurare a programului zilnic al copilului, cu programe clar delimitate, atât din punctul de vedere al activităților desfășurate cât și al mediului în care acestea au loc. La varsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi pentru că mâncam tot ce ne dă mami.” Astfel, va exista o încercare de concordanța între imaginea impusă de ceilalți, și cea a cunoașterii de sine. În primul rând, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părinților, decât spre a-i asculta cu sfințenie atunci când le este solicitat un lucru. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. De exemplu, dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, părintele ar trebui să fie primul care aruncă mereu ambalajele la coș. În al doilea rând, atunci unui copil îi este interzis să facă un lucru, se va întâmpla contrariul, deoarece îi este stârnită curiozitatea cu privire la acel lucru. Nu trebuie să îi fie interzis celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi fie explicate consecințele acțiunilor lui. De asemenea, cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. Așadar, este important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Chiar dacă, la doi sau trei ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fie fixate limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. În opinia mea, părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

139

,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ" Educatoare: AVORNICULUI ELENA GPN BALINEȘTI, COM. GRĂMEȘTI, JUD. SUCEAVA ,,Mi-am făcut din copilărie o rezervă de bucurii pentru întreaga viață." Constantin Brâncuși Cei șapte ani de acasă cuprind educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, contribuind la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia, până la intrarea în clasa pregatitoare. Afirmația că un copil are ,,cei șapte ani de acasă" ne duce cu gândul la un copil care ştie să salute, să utilizeze formule de politețe, care se comportă civilizat cu cei de vârsta lui şi cu persoanele adulte. La formarea unui comportament pozitiv al copilului un rol primordial îl are relaţia afectivă pe care acesta o stabilește cu părinţii, și mai ales cu mama încă din prima zi de viață "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", arată psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul percepe în mod pozitiv regulile transmise de părinți dacă aceștia sunt fermi, apreciază faptele bune, îi acordă atenţie, sunt preocupaţi de ceea ce face copilul în orice moment. Creșterea și educarea copilului într-o atmosferă deschisă, sinceră, bazată pe iubire, respect și încredere reciprocă, duc la dezvoltarea încrederii în forțele proprii, la formarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter. Familia este locul unde copilul învață primele cuvinte, își dezvoltă gîndirea, imaginația și limbajul. Copilul nu distinge inițial binele de rău, părinții fiind primii care îl ajută în acest sens. Vârsta de la zero la șapte ani este vârsta ,,de ce-urilor", a numeroaselor întrebări, a micilor experimente, a cercetării cu toate simțurile a lumii care îl înconjoară. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa pe copil bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt acțiunile din mediul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la rude, prieteni, bunici, sunt tot atâtea momente importante în care copilul este obişnuit cu regulile de comportare, respectul, bunul simț, regulile de igienă, salutul. Un moment de cotitură îl constituie intrarea în grădiniță, când copilul vine în contact cu alți copii, cu alți adulți, cu mediul educațional al grădiniței, care este diferit de cel familial. Aici copilul trebuie să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia faptelor negative. Treptat copilul devine mai independent de familie, își dezvoltă capacități de comunicare. Părinţii, educatoarea, devin modele de urmat pentru copil, acesta distinge binele de rău, este apreciat, sprijinit, încurajat în a desfașura activități în concordanță cu vârsta, cu cerințele programei din grădiniță. Acum copilul știe de apreciri, stimulente, laude, cea mai preţioasă fiind exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele, educatoarea, i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori dovedeşte respectarea regulilor. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea, interdicția, dau rezultate mai bune decât orice pedeapsă. Această vârstă este considerată de mulți psihologi ,,vârsta marilor achiziții", acum se pun bazele educației, are loc o puternică dezvoltare psihică, are loc acumularea multor informații, însușirea unor numeroase comportamente, atitudini, dezvoltarea limbajului sub toate aspectele sale. De aceea este necesară o atenție deosebită educarii copilului, fără a uita măcar o clipă că activitatea fundamentală este jocul. Consider că perioada celor ,,șapte ani de acasă" este cea mai frumoasă, cea mai senină, cea mai lipsită de griji, din viața unui om. Să lăsăm deci copilul să fie copil, să zburde, să se joace, să ,,cerceteze lumea înconjurătoare", fără a-l bloca la calculator sau la televizor.

140

Educaţia în familie Profesor Avram Daniela G.P.N. Theodor Aman C-lung Familia este rădăcina educaţiei. Aşa cum cît de corect ai sădit un pom, şi pe cît de adînc a fost sădit, adică este rezistent, aşa rol îl are şi familia în educarea tinerii generaţii. Familia este un factor primordial de informare şi de creare a copiilor şi tineretului. Ea are rolul de al introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcţii cognitive. De observat faptul că, familia implementează mai mult valori practice, decît teoretice. Aceasta este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra individului. Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă educaţia din copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta fragedă a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi obiceiurile celor din jur. Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur. Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. Alături de școală și organizațiile de tineret, familia este unul din factorii care se preocupă de educația copilului. Familia exercită o influență deosebit de adîncă asupra copiilor. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strînsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte de noi. Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unui copil, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: - Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. - Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i,

141

conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. - Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. - Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. - Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. - Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. - Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu profesorul , ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006,

142

Cei şapte ani de acasă Ȋnvăţător, Avram Georgeta Roxana Şcoala Gimnazială, Comuna Cărbuneşti, judeţul Prahova Expresia „cei şapte ani de-acasă“ descrie conduita unei persoane într-un context anume, psihologii considerând că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici beneficiază în familie, defineşte în mare parte viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Există factori care pot influenţa această dezvoltare, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Prin educaţia primită „acasă“, un copil trebuie să aibă dezvoltate, până la 6 - 7 ani, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Se numesc “cei şapte ani de-acasă”, întrucât, copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, membrii acesteia având cea mai mare influenţă asupra lui. Aceasta expresie defineşte tot bagajul de cunoştinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate în primii şapte ani de viatş. Aceasta perioadă de timp poate fi numită “culmea achiziţiilor”, reprezentând una din perioadele intense de dezvoltare psihică. Copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. El este pregătit să primească informaţii. Este important cine transmite aceste informatii şi în ce mod. Un rol semnificativ îl au părinţii, care sunt modele pentru copil. Ei trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună care sunt consecinţele nerespectării acestora. De asemenea, este important ca ambii părinţi să fie consecvenţi în educarea copilului. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă , deoarece ajută la formarea imaginii de sine. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuzând să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma obiceiuri noi. Este important să se transmită învățămintele necesare, care îi vor ajuta să fie oameni respectuoşi, demni de respect la rândul lor. Ȋn cei şapte ani copii pot învăţa : deprinderi de autoservire, igiena, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bune maniere şi comportament, concentrare a atenţiei etc. Unele din însuşirile dobândite în perioada de până la 7 ani devin stabile pentru tot restul vieţii (spiritul de competitie, cooperarea, altruismul, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.)

143

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof.inv. presc.AVRAM LOREDANA Gradinita cu P.P.. nr. 18 Focsani Copilaria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastica, ireala, pentru cei care fac parte din ea, dimpotriva, una reala si plina de armonie.” (Eugen Heroveanu) . Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astazi este diferita de cea a generatiilor anterioare.Parintii îsi petrec din ce în ce mai putin timp alaturi de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrarii atributiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depaseste sfera familiei si intra într-o colectivitate, începe o noua etapa a vitii lui, dar si a parintilor. La începerea gradinitei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al continutului activitatilor si reperelor orare, ci si privind mediul în care îsi desfasoara aceste activitati (o parte din zi copilul sta la gradinita, iar o alta parte, acasa). Este important ca parintii sa cunoasca programul copiilor de la gradinita, pentru a putea adapta activitatile de acasa astfel încât, sa se asigure ca exista coerenta si unitate între demersul educativ al gradinitei si cel al familiei. Lipsa de informatie, de comunicare între educatoare si parinti poate conduce la situatii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursa epuizanta de obtinere de performante, sau, dimpotriva, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de catre parinti, considerându-se ca aceasta sarcina este exclusiv a gradinitei. Pentru ca parintii sa se asigure ca exista echilibrul necesar, trebuie sa se informeze, la începutul fiecarei saptamâni, ce activitati se vor desfasura la gradinita, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi si cunostinte vor fi vizate. Totodata, parintele trebuie sa aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului sau („Ma bucur ca ai reusit sa termini de colorat fructele!”), dar sa corecteze eroarea („Vom merge sa cumparam câteva mere sa vedem ce culoare au!”) si sa fie încrezatori ca pe viitor va lucra corect („Sunt sigura ca data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le manânci la gustare!”). Este important ca discutiile sa fie destinse, sa ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât sa îl determine sa fie si mai nesigur pe sine. Comunicare dintre parinti si copii este foarte importanta pentru ca ajuta la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie sa fie întrebat ce a facut la gradinita, ce i-a placut, ce nu i-a placut, ce ar fi vrut sa faca etc. Ar fi bine ca parinti sa stimuleze copilul sa vorbeasca despre ceea ce îi intereseaza, fara a recurge la un „interogatoriu.Astfel copilul va învata sa spuna ce simte si sa vorbeasca despre lucrurile pe care le-a facut. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul sa învete, de aceea exemplele pot aparea în orice situatie. Timpul petrecut în sala de asteptare a cabinetului doctorului, munca în gradina, calatoria cu masina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activitatile de învatare. Trebuie doar ca atentia sa fie îndreptata asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilariei, când cei mici sunt curiosi, dornici sa învete, sa descopere lumea.

144

Bibliografie: 1. Educatia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrasmas Ecaterina Adina, Consilierea si educati parintilor, Editura Aramis, Bucuresti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educatia prescolara în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interactiunea parinti-copii, Editura Medicala Amaltea, 1998

145

Cei 7 ani de acasă Prof. înv. primar Avramescu Mioara Școala Gimnazială „Mihai Viteazul”, Fetești – Ialomița Ce reprezintă expresia atât de des auzită „cei 7 ani de acasă”? Oare să fie o expresie pur românească? Așa am putea spune dacă ne-am aduce aminte de proverbele din folclorul nostru „are școală înaltă: cei șapte ani de acasă” sau „copilul nu se învață când părinții îl răsfață”. În mod sigur expresia însemnă și niște reguli, niște „legi nescrise” despre cum ar trebui să se poarte copilul în societate, reguli învățate după cum specifică și termenul acasă. În familie copilul ar trebui să învețe aptitudini fundamentale precum vorbirea, îngrijirea, îmbrăcatul, participarea la jocuri, conviețuirea până la diferența dintre bine și rău. Când spunem despre un copil că are cei 7 ani de acasă, ne referim la faptul că este un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc sau te rog, care știe să asculte fără să întrerupă dar care în același timp este capabil să-și susțină punctul de vedere. Toate aceste lucruri îi sunt „predate” de către părinți după îndemnul personal al inimii. „Educația în familie funcționează pe cale de exemplu și se bazează pe gesturi, stări sufletești comune, legături de inimă, șantaj afectiv însoțit de recompense în mângâieri și pedepse diferite” spunea Fernando Savater în cartea lui „Curajul de a educa” . În mod cert familia este principalul exemplu aflat la îndemâna copiilor. Ei se vor comporta cu ceilalți copiind modelele de comportament văzute. Vor spune „te rog” și „mulțumesc” pentru că li se par lucruri perfect normale și pot fi capabili chiar să își recunoască greșeala și în loc să se simtă jigniți când li se atrage atenția că au aruncat o hârtie pe jos, să-și ceară scuze și să se aplece să o ridice. Ce se întâmplă totuși când din prea multă dragoste rațiunea este cumva orbită? Pentru că nimeni nu își dorește un copil alintat, mofturos, râzgâiat, convins că totul i se cuvine. Ar trebui poate să-l considerăm un mic „om mare” care nu are numai drepturi ci și îndatoriri în funcție de specificul vârstei. Copiilor le place să fie tratați de la egal la egal. Învățătura dobândită în cei 7 ani de acasă îi va fi de folos copilului pe tot parcursul vieții și va fi judecat după ea. Cei șapte ani de acasă nu însemnă de fapt doar șapte. „Rolul familiei în educația copiilor nu se oprește nici la 7 ani, nici la vârsta adolescenței și nici la maturitate. În familiile în care s-a statornicit un climat sănătos, de respect reciproc, părinții constituie un izvor inepuizabil de învățătură, chiar și atunci când odraslele lor au devenit mature în adevăratul sens al cuvântului, având la rândul lor copii.” (Vintilă, P., 2004) Bibliografie: Savater, F., Mic îndreptar de comportare civilizată, 2004, Editura Arc, Chișinău Vintilă, P., Mic îndreptar de comportare civilizată, 1967, EDP București http://www.scribd.ro

146

Cei sapte ani de acasa Prof.Avramescu Viorel Scoala Gimnaziala Corbii Mari,DB Sintagma “ cei sapte ani de acasa” , atat de des utilizata, semnifica in esenta atat achizitiile comportamentale ale individului, realizate in perioada copilariei, in interiorul familiei, cat mai ales o suma de norme obligatorii de comportament social, pe care familia este chemata sa o transmita copilului , in vederea unei bune integrari sociale , ulterioare. Aparent, se pare ca este vorba de acelasi lucru, in realitate insa lucrurile sunt diferite. Prima aceptiune a sintagmei este o referire cantitativista a deprinderilor sociale insusite de individ , in primii ani de viata, cu ajutorul familiei, in timp ce a doua acceptiune este una normativista, acoperind datoria educationala a familiei de a ajuta copilul sa se integreze in lume, prin transmiterea unor instructiuni de comportament social, catre copilul care se pregateste sa devina individ social. De ce se pune accentual atat de apasat pe deatoria familiei de instrumentare a copilului cu un set de norme comportamentale, cu functie sociala? Pentru ca familia reprezinta primul factor de invatare si formare pentru copil, este modelul cultural pe care copilul si-l insuseste uneori ereditar, intr-o oarecare masura, dar mai ales prin formarea in matricea in care se construieste personalitatea copilului. De cei sapte ani de acasa vor depinde ulterior o serie de alti factori educationali: capacitate de invatare, de stocare si transfer a normelor in rutine comportamentale, valorizarea produselor sociale , participarea la competitia ulterioara a valorilor, in plan social. Si, cum fiecare etapa istorica isi are normativitatea ei morala, constituita in reguli de comportament specific, dar si eterogenitatea ei paradigmatica, normele ce ar trebui sa formeze continutul celor 7 ani de acasa difera de la etapa , la etapa, de la tara .la tara, de la familie, la familie. Si tot atat de adevarat este ca fiecare epoca isi are tabu-urile ei, prejudecatile ei, cum observase inca de acum aproape 500 de ani marele filosof Francis Bacon, vorbind despre prejudecatile si erorile epocii, care imprima acesteia specificitatea si diversitatea ei paradigmatica: idolii tribului, care tin de specia umana in special, idolii pesterii, definind prejudecatile si erorile transmise in familie, individului, idolii forului, provenind din inadcvarea limbajului la realitatile pe care le defineste si idolii teatrului,provenind din obligativitatea normelor, din tirania sitemelor sociale , politice, teoretice. In esenta este vorba de o serie de factori perturbatori ai educatiei care se contin in substanta erorilor si prejudecatilor veacului sau. E de ajuns sa amintim de cateva exemple de asfel de erori care au marcat dea lungul secolelor educatia copilului in familie, materializate in expresii celebre, catre multe dintre ele au facut scoala: “bataia este rupta din rai”, “ unde da parintele creste carnea copilului “,” ce spun eu , e lege”, “ai sa faci cum spun eu ,ca eu sunt stapanul”,” te mariti cu cine spun eu, nu cu cine vrei tu”, “sa nu iesi din cuvantul meu”, etc. Este la fel de adevarat ca si alt fel de erori tind sa faca scoala, cel putin in epoca actuala: “Las-l sa faca ce vrea, ca e mare, de-acum”, “ e liber sa faca cum il taie capul”, “mi-am luat mana de pe el, faca ce vrea”,”lasa ca se duce el la scoala....”. Aceste tipare eronate , deconstructiviste, sunt de multe ori sursa reala a insuccesului social , ulterior al copilului, iar cei sapte ani de acasa devin cei sapte ani de erori. In conditiile exploziei informationale , caracteristica epocii actuale, cand factorii de agresiune educationala devin adevarate bombe cu efect intarziat, familiei ii revin sarcini sporite in intelegerea rolului pe care il are in adecvarea educatiei timpurii a copilului la imperativele epocii actuale. Cand societatea are nevoie de indivizi cu competente in toate domeniile, competenta de a te manifesta ca un individ util si valoros in plan social se formeaza in cei sapte ani de acasa, (de fapt in cei 2-3 ani de acasa, educatia timpurie micsorand tot mai mult rolul familiei in educatie,) familia trebuie sa reprezinte principalul factor educational, cand ea trebuie sa construiasca in propriul copil disponibilitatea de a-si insusi treptat structura unui bun cetatean. Sunt tot mai frecvente vocile autorizate, in materie educationala, care sustin ca este tot mai necesara o rescolarizare a familiei, depasita de tavalugul tehnologiilor in ce in ce mai complexe, care devin adevarate bariere intre generatii, parintii nestiind cum si mai ales cand sa intervina in educarea propriilor

147

copii, capabili de la varste foarte mici sa manuiasca tehnologiile, dar incapabili sa observe dincolo de spectaculos si amuzament, nocivitatea dependentei de aceste tehnologii si mai ales, modoficare comportamentului normal , prin excesiva utilizare a tehnologiilor. Copilul se gaseste in ipostaza micului ucenic vrajitor din poezia lui Goethe, care , profitand de absenta maestrului vrajitor, starneste duhurile , pe care nu mai stie sa le stapaneasca apoi. Daca vorbim despre copilarie ca despre varsta de aur a fiecarui om, in viitor s-ar putea sa asistam la schimbari cardinale de optica, schimbari prin care tehnologiile educationale ar putea prelua complet educarea copiilor, formarea si instrumentarea lor cu competentele necesare unui bun cetatean,in care programele IT vor deveni educatorii intregii societati, dar niciodata aceste tehnologii nu vor putea invata copiii sa iubeasca si sa fie umani , sa manifeste sentimente fundamental umane , fara sprijinul si caldura primite in interiorul familiei, fiindca aceste valori se transmit empatic, prin caldura umana oferita de familie in cei sapte ani de acasa. Cei sapte ani de casa vor ramane pentru totdeauna o sintagma definind perioada in care copilul invata adevarata diferenta dintre el si lumea din jur, se stabilizeaza ca individualitate si invata sa fie util siesi si semenilor sai, fara de care nu ar fi decat un individ izolat cosmic. S-ar putea spune astfel ca nu este o greseala daca echivalam sensul sintagmei cei sapte ani de acasa cu idea ca aceasta perioada din viata unui copil este perioada in care acesta se transforma dintr-o vietate in valoarea universal OM.

148

RESPECT CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! RESPECT VIITORUL! Axinia Carmen-Vasilica Şcoala de Artă „Sergiu Celibidache” Roman Cei şapte ani de acasă reprezintă perioada cea mai importantă în dezvoltarea şi evoluţia viitorului adult. Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie este de bază. Caracterul fiecărui om se conturează şi se formează în această perioadă. Am putea asemăna importanţa acestei perioade cu povestea bambusului chinezesc. Conform acestei poveşti, chinezii pun sămânţa. O udă, folosesc îngrăşăminte, dar în primul an nu apare nimic. În al doilea an iar o udă, iar pun îngrăşăminte, şi tot nimic. În al treilea an şi în al patrulea an din nou o udă şi pun îngrăşăminte, dar tot nimic. În al cincilea an o udă şi pun îngrăşăminte şi la un moment dat, în acest al cincilea an, cam în şase săptămâni, bambusul creşte dintr-odată şi se transformă într-un copac de 2,70 m. Întrebarea este: a crescut 2,70 m în cele şase săptămâni sau în cei cinci ani? Răspunsul este clar, el a crescut în cei cinci ani, pentru că, dacă n-ar fi fost udat şi îngrăşat în fiecare an, nici n-ar mai fi existat bambusul chinezesc Rămânînd la povestea bambusului chinezesc şi făcând câteva analogii am putea spune că un copil bine educat se realizează cu răbdare şi perseverenţă încă din primele zile de viaţă, după unii specialişti chiar din pântecul mamei. Familia are responsabilitatea sădirii, pas cu pas a tuturor ingredientelor necesare formării unei personalităţi armonioase, capabile să se adapteze şi să se integreze în grupurile sociale din care va face parte pe toată perioda vieţii. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Pe cât de puţin timp petrec părinţii cu proprii copii, pe atât de mult au crescut „recompensele”, mai ales cele materiale, care uneori se transformă în dovezi false de afectivitate din partea părinţilor. Copiii, la rândul lor percep astfel de metode ca fiind unica modalitate de exprimare a iubirii părinţilor pentru ei şi de aici pleacă un prim motiv de a ne îngrijora în privinţa viitorului, preşcolar, şcolar sau adult căruia expresia „cei şapte ani de acasă” se spune că-i lipseşte. Principalele carenţe ale educaţiei copiilor de astăzi se regăsesc nemijlocit în relaţia părinte-copil, din primii ani de viaţă. Specialiştii susţin că acest parteneriat este benefic atâta timp cât părinţii înţeleg să respecte nişte reguli foarte clare. Sistematizate, acestea pot să aducă cele mai importante achiziţii, pe care trebuie să le dobândească în primii şapte ani copilul. Printre acestea se numără: Petrecerea împreună a unui timp de calitate – antrenarea părinţilor în cât mai multe activităţi în timpul zilei nu permite întotdeauna prezenţa lângă copil, dar aceasta poate fi compensată cu petrecerea unui timp mai scurt, dar mai intens şi cu multe beneficii pe plan afectiv. Învăţarea bunelor maniere – acestea însuşindu-se mai bine prin puterea exemplului. Salutul, modul în care mănâncă, felul în care ştie să utilizeze expresii de genul „Te rog!”, „Mulţumesc!”, „Îmi cer scuze!” reprezintă comportamente corecte din punct de vedere social. Stabilirea şi impunerea unor reguli şi limite în comportamentul copilului – prin urmărirea consecventă de către părinţi atât a recompensării unor comportamente dorite, cât şi a pedepsirii comportamentelor neadecvate. Comunicarea eficientă – aceasta reprezentând secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii. Prin acest tip de comunicare, specialiştii înţeleg existenţa unor legături afective puternice care nu permit factori perturbatori, iar mesajele de ambele părţi sunt înţelese clar şi corect. Limitarea timpului petrecut la televizor sau la calculator – Deşi oferta de desene animate de la televizor şi jocurile de pe calculator sunt o ispita şi de ce nu o modalitate atractivă de petrecere a timpului liber pentru copii, părinţii trebuie să controleze atât calitatea programelor/jocurilor cât, mai ales timpul petrecut în faţa acestora. Formarea unei dependenţe faţă de acestea pot duce mai târziu la un comortament antisocial, iar activitatea şcolară va fi percepută, prin comparaţie, foarte neatractivă. Atragerea faţă de lectură şi carte - aceasta începând încă de când e bebeluş, citindu-le poveşti, apoi treptat, lăsându-i pe ei să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele.

149

Învăţarea exprimării propriilor emoţii şi sentimente – doar aşa vor reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. Încurajarea în a spune mereu adevărul – aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la părinţi. Copilul, în primii ani de viaţă, imită ceea ce vede şi aude în jurul lui, iar în această perioadă, în preajma sa se află părinţii. Nu abuzului de niciun fel – fizic, emoţional, verbal, etc. – evitarea educaţiei cu „palma la fund”, cu strigăte şi cu pedepse fizice şi înlocuirea acestora cu disciplinarea pozitivă. Iubirea necondiţionată – arătată zilnic, indiferent de cum se comportă, cum arată, ce performanţe intelectuale, fizice sau de altă natură au. Exagerarea de orice fel, ori în a-i lăuda „prostioarele”, ori în a-i critica orice mică greşeală duce la acumulări emoţionale şi intelectuale negative ce pot dăuna integrării şi dezvoltării în etapele următoare. Cultivarea în cei şapte ani de acasă a tuturor acestor comportamente cu răbdare şi consecvenţă va aduce atât copilului cât şi familiei acestuia bucuria adusă de bambusul chinezesc celor care l-au semănat şi îngrijit cu dragoste, perseverenţă şi multă răbdare. Petrecerea a cât mai mult timp cu propriul copil/proprii copii, implicarea şi devotamentul în cei şapte ani de acasă se vor oglindi în viitorul elev sau adult. Bibliografie: 1. Vrăşmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; 2. Zig Ziglar, Putem creşte copii buni într-o lume negativă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2000; 3. Suzanne Vallieres, Trucuri psihologice pentru părinţi – Cum să ne educăm copilul (3-6 ani), Editura Polirom, 2010; 4. http://www.copilul.ro/

150

FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA EDUCATOARE: AXINIA VASILICA GRADINIŢA: G.P.P. ,,PRICHINDEL” SUCEAVA Moto: „Toate cazurile sunt unice şi foarte asemănătoare între ele ”T.S. Eliot Nu de puţine ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede: 1,2 sau 3 ani. Rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învată din familie. Ştim ca la evoluţia educaţională a unei persoane contribuie trei medii : genetic, familial si educational. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Iată câteva reguli esenţiale în cresterea şi educarea copilului până la instituţionalizarea lui într-o formă de învăţământ şi dupa aceea, mai ales când este o comunicare favorabilă intre părinte si cadrul didactic. 1. Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Invată-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" si concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Invaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimenţe; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Invaţă-l să spună mereu adevărul! Si aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arătă-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, imbrăţişări etc. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanta între imaginea impusă de ceilalti şi cea a cunoaşterii de sine.

151

Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînteles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poata trage învătăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinti, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Bibliografie: 1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

152

Cei șapte ani de acasă! PIPP -BĂDĂLAN SANDA GRADINIȚA JIJILA, JUD.TULCEA Teoretic, cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim automat la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii. În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii erau crescuți până la 7 ani exclusiv de părinți, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituție de învățământ . Așa că atunci când părăseau cuibul părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educați de către părinți. Acum situația s-a schimbat într-un mod miraculous negativ pentru copii, părinții abia dacă mai au timp la sfârșitul zilei să-i întrebe cum se simt și dacă i-a supărat cineva la grădiniță. Așa cum ar trebui să fie normal ca părinții să continuie procesul de formare al copilului mic, adus la gradiniță cu scopul de a socializa de a se forma și informa prin joc, aceștia uită de aceste îndatoriri părintești și lasă totul pe seama educatoaarei. Oare de vină este stresul rutinei zilnice sau indiferența cu care tratăm societatea ? Aud zilnic părinți care găsesc zcuze copilui care bruschează, care lovește , care strică materiale din sala de grupă ,care nu are comportamentul unui copil instruit de părinți. N oi nu mai avem influență asupra acestor copii dacă părinții nu se implică în formarea unor comportamente pozitive care să faciliteze sintagma ,,cei șapte ani de acasă’’. Evident, nu vreau să mă lansez în dezbateri dureroase prin care să acuz numai părinții, dar principalul factor de educație il reprezintă familia la această vârstă, apoi grădinița și mai târziu școala. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament si educație oferite in primii 7 ani de viată ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai in a-l invata să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizați prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.

153

IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Prof. Inv. Primar:BADEA DENISA SCOALA GIMNAZIALA”TUDOR ARGHEZI”PITESTI Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. “Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. “Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto Cury)

154

Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie transformate ele de către "părinţii inteligenţi": Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă; Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea; Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească; Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri; Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni; Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare; PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE; Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată; Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. “Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în perioada următoare. Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

155

,,CE MI-AI ADUS ?’’ Prof. înv. primar Bădeaţă Denisie Mihaiela Şcoala Gimnazială N. Bălcescu PITEŞTI ,,CE MI-AI ADUS ?’’ Iată o întrebare pe care zeci şi zeci de copii o adresează părinţilor, bunicilor,ori de câte ori aceştia sosesc acasă . Care părinte sau bunic, în special, nu simte o imensă bucurie cînd copilul sau nepotul îl întâmpină cu o astfel de întrebare, mai ales când este însoţită de gestul semnificativ : copilul întinde mâna spre buzunarul sau spre geanta în care va găsi surpriza. Ca multe alte aspecte şi acesta este unul din acela care necesită câteva reflecţii pedagogice. Mă gândesc evident, la acei părinţi care alături de preocupările cotidiene, fireşti, legate de obligaţiile de serviciu, veghează atent la buna creştere a copiilor la acei părinţi care ştiu să dăruiască, totodată, vigoarea fizică şi spirituală necesară formării unor oameni adevăraţi. În astfel de familii se creează acel climat de afecţiune şi distincţie binefăcătoare, climat atât de necesar şi atât de caracteristic creşterii unui copil. Dar nu e mai puţin adevărat că unele din aceste familii în care dragostea pentru copiii lor ,,musteşte’’ din plin, comit grave greşeli în ceea ce priveşte găsirea mijloacelor de exprimare a imensei lor afecţiuni. Lucrând cu copii ca educatoare şi observând repecursiunile negative pe care le poate avea modul cum răspund părinţii la întrebarea ,,Ce mi-ai adus ?’’îmi permit să fac unele precizări, căci de felul care răspund părinţii la această întrebare depinde, sensul educativ în care vor evolua relaţiile părinţi-copii. Din nefericire există mulţi părinţi în concepţia cărora persistă ideea potrivit careia important este să-l îndestulezi pe copil, să-i oferi tot ce cere. Şi puţini sunt acei părinţi care,,văd’’ la timp pericolul care-l crează satisfacerea nesăbuită a tuturor plăcerilor. Aceştia uită, deseori că ceea ce doresc copiii la un moment dat reprezintă rezultatul amplificării unor dorinţe şi plăceri prin cultivarea lor neîntreruptă în direcţia sedimentării egoismului, individualismului, a lipsei de grijă şi atenţie faţă de cei din jur, o îngustare a câmpului de preocupări. Este necesar ca fiecare părinte să delimiteze din timp şi cu multă prudenţă, ce este necesar pentru creearea condiţiilor normale de viaţă şi ce este surplus şi primejdios pentru formarea trăsăturilor pozitive de caracter. Nu încerc să neg rolul bucuriilor şi chiar necesitatea acestora în viaţa copiilor, însă este extrem de important din punct de vedere educativ să se stabilească o ierarhie a bucuriilor după funcţia lor formativă, după influenţa pe care o anumită bucurie o exercită asupra formării atitudinilor spiritual-morale a copilului. Încă de mic, copilul trebuie educat în sensul preţuirii clipelor de revedere nu după cantitatea a ceea ce i se oferă ca supraîndestulare şi nelimitată poftă de mai bun şi mai mult, ci prilej de adâncă satisfacţie, de duioşie, de tandră manifestare a simţămintelor ce nu pot fi egalate cu altele. Nu rare sunt cazurile acelor părinţi care devin sclavii propriilor lor copii, care au fost stimulaţi în direcţia unor pretenţii devenite excesive, la un moment dat. Sunt însă şi părinţi care intră pe uşă plictisiţi, ursuzi, indiferenţi, spun un ,,bună-ziua’’ rece şi trec pe lângă copil fără să-l observe sau îi aruncă ,,ceva’’ în chip de mare ,,dăruire’’, apoi se izolează în lumea preocupărilor mai serioase. Aceşti părinţi uită că cel mai mare dar, cea mai mare bucurie o creează zâmbetul, buna dispoziţie, o îmbrăţişare caldă, care au menirea să-l apropie pe copil să ,,crească’’ în toate sensurile mai mult decât un pachet de jucării, mai mult decât prin plusuri de dulciuri şi de surprize nesfârşite, ca răspuns la întrebarea ,,CE MIAI ADUS ?’’

156

Cei şapte ani de acasă oare se termină odată? ED.: BAGI TÜNDÉR HAJNAL G.P.P. TOLDI SALONTA Orice moment din viaţa de zi cu zi este un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în fiecare situaţie. Plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu tramvaiul sau trenul, timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului sunt atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra semnalelor pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de vârsta de aur a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punc de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este foarte important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie de comunicare între părinţi şi educatoare poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe sau dinpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Să se asigure echilibrul necesar, părinţii trebuie să se informeze de la educatoare ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce priceperi, deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Tot atât de important este şi comunicarea dintre părinţi şi copii, pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În cauza în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Părinţii trebuie să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează. Dar după părerea mea cel mai important lucru este modelul pozitiv al părinţilor în educaţia copiilor. Un copil care îşi vede mama preocupată excesiv de trendurile de modă şi tata care se interesează doar de gadgeturi va prelua drept comportament firesc modelul acestora. Cel mai mare pericol pentru un copil este să-şi vadă părinţii lipsiţi de orice pasiune, antrenaţi într-o activitate repetitivă, inculţi, neimplicaţi şi ignoranţi faţă de suferinţa sau bucuria celor din jur. Un sistem educaţional nu poate deveni performant dacă există astfel de mentori toxici – părinţi care nu merg la teatru, părinţi care nu citesc, părinţi bârfitori al căror unic obiectiv în viaţă este înavuţirea, părinţi care îşi îndeamnă copiii să-şi dezvolte cariere în loc de pasiuni, părinţi care îşi lovesc copiii pentru a determina supunerea. Ca să devenim doctori sau jurişiti, dedicăm cel puţin şase ani din viaţă studiului specializat. Pentru a deveni părinţi, câte ore din viaţă dedicăm învăţării? Eu sunt convinsă că educaţia nu se face în şapte ani, nici în zece şi uneori nici măcar în douăzeci. Cât trăim învăţăm, învăţăm cum să ne creştem copilul, învăţăm despre ce înseamnă să ai un micuţ sau cum te simţi ca părinte, cum să îi faci fericiţi pe cei lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri, şi poate cel mai important, cum se faci ca cel mic să aibă încredere în tine de şapte, douăzeci sau treizeci de ani, cât stă acasă şi cât are nevoie de cineva aproape. O educaţie care să aibă roade necesită implicarea tuturor actorilor cointeresaţi şi crearea unei culturi de sprijin în interiorul societăţii. Rolul părinţilor este, în mod evident, primordial în continuarea învăţării acasă şi în conştientizarea şi interiorizarea importanţei învăţării.

157

Bibliografie: Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.didactic.ro

158

CÂND AVEM MUSAFIRI Profesor de sprijin pt. înv. primar: BĂLĂ VASILICA- CLAUDIA Centrul Şcolar pentru Educaţie Incluzivă Tg-Jiu

Musafiri poftiţi şi musafiri … nepoftiţi Musafirii sunt de mai multe „feluri”: - Cei care vin în urma unei invitaţii pe care le-am adresat-o noi sau familia noastră. - Cei care ne anunţă printr-un telefon că doresc să ne facă o vizită. Într-o asemenea situaţie nu spunem niciodată: „Nu veniţi, pentru că noi plecăm de acasă!” Dimpotrivă, le spunem că sunt bineveniţi oricând. Este însă bine să-i întrebăm în ce zi şi la ce oră cred că pot veni. Dacă programul nostru ne permite să-i primim, le spunem: „Veniţi, vă aşteptăm!” Dacă exact în ziua şi la ora respectivă avem programat altceva, le spunem pe un ton politicos: „Îmi pare rău, dar chiar la ora aceea sunt programat la dentist (sau în altă parte) şi nu pot anula programarea. Hai să stabilim o altă zi.”Deci, când cineva vrea sa ne facă o vizită, nu spunem "Nu". Dar, putem - pe un ton politicos - să modificăm ziua și ora vizitei propuse. - Cei care sună la ușă fără să fi fost invitați și fără să ne fi anunțat. Pe aceștia nu trebuie să-i catalogăm drept "persoane needucate". Este posibil ca o problemă foarte urgentă să-i fi adus în pragul casei noastre. Cum ne comportăm cu musafirii? Așadar, când un musafir - invitat sau nu - sună la ușă, prima regulă spune :"Întâmpinați-i cu zâmbetul pe buze! " Apoi vin următoarele reguli: - Ținuta noastră trebuie să fie decentă și curată. - Musafirii sunt imediat poftiți în casă. Sunt invitați să se facă comozi. Le luăm hainele și le punem în cuier. - Nu le cerem să se descalțe. - Îi conducem în camera potrivită pentru primirea oaspeților - de regula în camera de zi sau în sufragerie. Nu este politicos să-i invităm în bucătărie sau dormitor. - Pe noii veniți îi prezentăm celor prezenți - evident, dacă nu se cunosc. - Îi invităm să ia loc, indicându-le printr-un gest discret unde să se așeze. Atenție! Nu-i ținem în picioare, gândindu-ne ca se vor așeza ei când vor dori. Deci, trebuie să-i invităm să se așeze. În cazul musafirilor care au venit ca urmare a invitației noastre, trebuie să ne comportăm astfel: - Dacă primim un cadou, deschidem pachetul pentru a vedea ce am primit. Facem acest gest de față cu ceilalți, inclusiv față de persoana care ne-a dat cadoul. Spunem: "Mulțumesc" și ne arătăm încântați de ce am primit. Dacă primim flori, ne scuzăm pentru câteva clipe și așezăm florile într-o vază în care mai întâi am pus apa. - În timpul servirii mesei, dacă un musafir sparge un pahar sau scăpa pe jos un tacâm, îi vom spune "Nu este nimic. Nu vă faceți griji, i se poate întâmpla oricui." Și imediat îi vom înlocui paharul sau tacâmul. Dacă, cumva, musafirul se oferă să ne plătească paharul spart, refuzăm politicos. - Nu ne lăudăm cu mâncărurile și băuturile pe care le punem pe masă. Îi lăsăm pe oaspeți să ne laude. - Cât timp avem oaspeți în casă, trebuie să fim veseli, amabili, atenți cu fiecare musafir în parte. - Nu aducem animalele de casă în camera în care se servește masa. - Nu intram în discuții contradictorii cu musafirii; nu le facem observații și nu-i criticăm. După ce toţi invitaţii au terminat de mâncat ultimul preparat pus pe masă, îi putem invita să ia loc într-o altă cameră, unde petrecerea poate continua. Şi în cazul în care avem musafiri neanunţaţi trebuie să le oferim ceva de băut şi de mâncat: un ceai, nişte fructe, prăjituri, alune sau ceva asemănător. În nici un caz nu îi întrebăm: „De ce aţi venit?” Aşteptăm să ne spună din proprie iniţiativă motivul vizitei.

159

Cât timp avem musafiri nu ne ocupăm de altceva, prin urmare nu citim, nu ne uităm la televizor, nu ne ocupăm de curăţenie, deci nu-i neglijăm pe oaspeţi. Nu ne uităm niciodată la ceas în prezenţa musafirilor. Un asemenea gest arată că ne-am plictisit şi de abia aşteptăm să plece. La plecarea musafirilor este politicos să spunem: „Vă mulţumim că aţi răspuns invitaţiei noastre!” sau „Vă mulţumim că aţi venit!”. Musafirii trebuie conduşi cel puţin până la ieşirea din locuinţa noastră. Îi putem conduce şi până la lift, la ieşirea din bloc sau până la poartă.

160

Importanţa celor 7 ani de acasă Balan Iuliana Scoala Gimnaziala Ionel Teodoreanu În ziua de astăzi se pune din ce în ce mai mult accent pe cei „7 ani de acasă”. Indiferent că este vorba despre tineri, seniori sau copii toţi vor judeca comportamentul omului făcând referire la cei „7 ani de acasă”. Omul cât trăieşte învaţă şi se adaptează la toate schimbările din jurul lui, este influenţat de toate acţiunile sociale şi culturale, fie direct, fie indirect chiar dacă nu participă direct. Toate acestea influenţează comportamentul omului şi îl determină să ia decizii sau să acţioneze uneori conform cu bunele practici şi alteori doar ca o izbucnire de moment care poate avea repercursiuni în cariera individului. În toate aceste cazuri vorbim de cei „7 ani de acasă”. Este bine sau nu? Analiza celor „7 ani de acasă” se poate impărţi în trei categori: pentru copii, pentru adulţi sau pentru seniori. Lucrarea de faţă se va axa doar pe categoria copiilor care are cea mai mare influenţă asupra comportamentului unui individ. Topicul lucrării este strâns legat de educaţia în familie întrucât copiii petrec la început cea mai mare parte a timpului cu părinţii de la care preiau cea mai mare parte din informaţie. După cum se ştie, copiii când sunt mici învaţă cel mai repede şi de obicei prin repetiţie şi prin observarea celor din jur. De aceea pentru îndreptarea unui comportament trebuie să se acţioneze cât mai repede când copilul este mic. Educaţia copilului începe în familie, se continuă în şcoală şi se defineşte în cadrul societăţi unde importanţa celor „7 ani de acasă” este foarte importantă pentru că are implicaţii directe în succesul individului atât la nivel profesioanl cât şi social. Cei „7 ani de acasă” se referă exclusiv la primi ani de viaţă ai copilului, în care familia are cel mai mare impact, întrucât copilul petrece cu aceştia cea mai mare parte a timpului, dacă nu în întregime. Cea mai mare influenţă în comportamentul copiilor o are mama, aceasta este cea care îl trezeşte, îl imbracă, îi dă să mănânce, se joacă cu el, îl îngrijeşte şi tot ea este cea care îl pune în pat să îl culce. Deci, mama este primul contact al copilului cu lumea exterioară şi ea trebuie să-şi dedice o foarte mare parte din timpul ei educaţiei copilului. Din această discuţie, nu trebuie să omitem nici influenţa tatălui. Deşi nu petrece atât de mult timp cu copilul, el este văzut de copil ca primul caracter dominant din viaţa lui. Majoritatea lucrurilor pe care copilul le vede în familie, le pune în practică în viaţa de zi cu zi şi astfel comportamentul lui capătă mai multă aplicabilitate şi de asta depinde cum va fi el perceput de către alţii şi cât de uşor îi va fi să se integreze într-un grup. Dacă părinţii îl învaţă cum să se comporte atunci când este într-un grup, să respecte persoanele în vârstă, într-un cuvânt să fie politicos, acesta se va adapta şi va fi acceptat mult mai repede de societate decât în caz contrar, în care va fi considerat un copil cu probleme de comportament. Influenţa celor „7 ani de acasă” este foarte mare în cadrul unei societăţi şi se remarcă în special pe relaţia cu ceilalţi. Această influenţă se poate observa în vorbire, în comportament, în interacţiune cu familia, rudele, prietenii, personele din jur şi face parte din viaţa de zi cu zi. Astfel, nu te lăsa influenţat de cele din jur pentru că la rândul tău poţi influenţa pe alţii, mai mult sau mai puţin, dar sigur va avea un impact în comportamentul lor atât faţă de tine cât şi faţă de ceilalţi.

161

LICEUL TEHNOLOGIC DĂRMĂNEȘTI Prof. inv. primar BALAȘ VERONICA IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Auzim frecvent expresia ,,cei șapte ani de acasă”în rândul părinților, cadrelor didactice și mai ales în rândul bătrânilor. Dacă o persoana are acești ani este foarte bine dacă nu este pusă la zid. Cei șapte ani sunt caracterizați mereu prin cât de manierată este o persoană sau un copil. Dar oare cine are puterea dea da acest verdict ,,are sau nu are cei șapte ani de acasă”? Consider că cei șapte ani de acasă nu se pot rezuma doar la câteva reguli de comportament ci educația primita din partea părinților este definitorie în dezvoltarea copilului ca adult. Părinții își cresc copiii după un model (pe care l-au primit si ei) sau doresc să ofere copiilor ce nu au avut ei, ceva mai bun și abia acum încep unele probleme în educarea copiilor. Toți doresc să fie părinți buni si din această dorință uneori mai greșesc uitând nevoile principale ale copiilor. Pentru fiecare părinte copilul lui este un ,, bulgăre de aur ”.El îl vede frumos, bun, demn de încredere.(E. Vrășmaș,2002, p.91) Mia Kellmer Prinle(1975) consideră ca fiecare copilul are următoarele nevoi: - fizice; - afective; - de securitate; - de stimulare; - direcționare și control; - responsabilizare; - independență. Dacă fiecare părinte ar ține cont de toate aceste nevoi nu numai de cele fizice și afective atunci în școli vor fii copii mult mai responsabili și motivați să învețe. Părintele este obligat dezvolte acea atitudine pozitivă față de școală cât și încrederea în potențialul lui. Fundamentală, pentru dezvoltarea personalității copilului este calitatea relațiilor experimentate în interacțiune cu adulții. Relațiile pozitive și negative pot influența dezvoltarea psihică a copiilor. Deci importante în toata perioada copilăriei sunt relatiile pe care le au copiii cu adulții. Meseria de părinte presupune modelarea unui comportament acasă și crearea unui climat de încredere, respect și suport. Crearea unui climat armonios in familie va fi folositor copilului în dezvoltarea corectă a proceselor psihice în perioada celor șapte ani. În perioada antepreşcolară 1-3 ani procesele de cunoaştere cunosc o dezvoltare importantă odată cu dezvoltarea motricităţii care îi permit copilului să investigheze mediul înconjurător. Dezvoltarea memoriei este prioritară prin recunoaşterea persoanelor, obiectelor, imaginilor. Gândirea se dezvoltă prin acţiunea cu obiectele şi acţiunea verbală. Limbajul trece de la articularea a două trei cuvinte la ordonarea cuvintelor în propoziţii simple. În această perioadă copilul trebuie să aibă un mediu bogat de jucării şi situaţii pe care trebuie să le investigheze. Importantă este reacţia şi explicaţia părinţilor în unele situaţii pe care le întâmpină copilul în această perioadă. Dacă părinţii îngrădesc copilului spaţiul de joacă sau nu intervin cu explicaţii, atunci acel mediu este ostil unei dezvoltări creative, acel copil nu va ştii să exploreze mediul, nu-şi va dezvolta memoria, percepţia, limbajul,etc. Preşcolaritatea este perioada în care copilul descoperă realitatea fizică şi umană dar se şi autodescoperă. Important în această perioadă este ca realitatea pe care o descoperă copilul să nu fie una deformată de către părinţii mult prea grijulii. Spaţiul în care se deplasează copilul se măreşte şi astfel sensibilitatea vizuală şi auditivă este mult mai fină. Gândirea copilului în această perioadă are un caracter concretintuitiv, ,,copilul gândeşte ceea ce vede”. Memoria devine logică şi verbală datorită dezvoltării limbajului. Imaginaţia creatoare cunoaşte o largă dezvoltare şi apare capacitatea de creaţie a copilului. Afectivitatea cunoaşte modificări deoarece copilul pătrunde şi în alte spatii, relaţionează cu alte persoane şi intervine sentimentul de ruşine. Sintetizând cele scrise mai sus, cei şapte ani de acasă au o importanţă deosebită în dezvoltarea armonioasă a copilului din punct de vedere cognitiv,afectiv şi motric.

162

,,Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.”Meseria de părinte este cea mai frumoasă meserie pe care trebuie să ne-o asumăm cu toții cu cea mai mare responsabilitate. Bibliografie: Anca Dragu, Sorin Cristea, Psihologie şi pedagogie şcolară, Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2003 Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Constanti Cucoș (coordonator), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Iași, 2009 www.feminis.ro/familie/cei-sapte-ani-de-acasa www.didactic.ro www.copilul.ro www.urbankid.ro

163

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Balasoiu Alin Copilul, imediat dupa nastere ,incepe sa progreseze.Modificarile corporale cantitative realizate de creștere nu pot fi considerate ca un progres real decat in cazul în care această crestere se asociaza cu transformarea treptata a calitățIlor psihice ale copilului prin îmbuna- tatirea lor. Între creșterea corporală și dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie per-fectă . Perturbările în evoluție conduc la situații deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lasând amprente pe toat viata. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preșcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiti de ,,cei șapte ani de acasă,,. În ca-zurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creșterii . Dar forma și fondul calitativ nu se stabilesc definitiv și irevocabil doar în primii șapte ani de viață . În tot timpul copilăriei și adolescenței educația poate modifica trăsăturile negative ale copilului . Prin lipsa celor șapte ani de acasă oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată , aprecierile făcâdu-se asupra formei și asupra fondului omenesc . În a-ceastă categorie sunt introduși cei neglijenți în îmbrăcăminte ,cei lipsiți de atitudini politi-coase ,cei ce nu știu să se comporte adecvat la masă, adică cei stangaci sau dezordonați în obiceiuri . În cazurile acestea aprecierea este oarecum greșită și pur formală . În realitate trebuie considerați ca ,, lipsiți de cei șapte ani de acasă ,, cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viață, fără a constitui totuși cazuri patologice . Educația trebuie să urmărească ,pe langă obiective , să facă din fiecare copil un adolescent policos . Manierele bune sunt obținute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei .Ei imită ceea ce văd și aud . Nu se poate cere copiilor altă comportare decat cea ob-servată la părintii lor . Străduința de a face din copii niște animale bine dresate nu este prea fericită . Utilizarea formelor de politețe este strans legată de obiceiurile părintilor .Este o greșeală ca un părinte să oblige copilul să spună după masă ,,Mulțumesc,, fără ca el la randul lui să constituie un exemplu în acest sens . Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observații sau să fie o consecință a unor discuții sau rugăminți repetate .Copilul va manca corect dacă va vedea la părinți supunere față de aceste reguli . Va veni regulat la masă la ora fixă , dacă va vedea la părinți supunere fată de aceste reguli . Copilul nu trebuie bruscat , căci forțarea aduce după ea încăpățanarea negativistă . Pedeapsa psihică dă rezultate mai bune decat cea brutală .,,Nu vrei să mananci cu toată lumea ...Maine vei manca singur. ,,Și dispoziția nu trebuie modificată .Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie departat de contactul cu străini . Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitati să treacă in altă cameră . A lua regulat această măsură este o greșeală .Un copil , prin contactul cu lumea exterioară constată că există și alte firi și diverse obiceiuri .Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe ,după plecarea musafirilor ,în fata copiilor gesturile sau cele spuse de invitati ,dar acest obicei nu este prea politicos .Copilul va lua notă de spusele celor mari și va completa interesul lui pentru cunoasterea lumii. Trebuie să existe un acord între desfășurarea armonioasă a vieții de familie și obiectivele trăirii sociale . Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau mod automat și nu prin rațiune . Ele trebuie să aiba ca bază politețea ,delicatețea ,tactul ,bunatatea .Desigur că se vor întreba multi ,,Cum trebuie să se comporte părinții ca un copil să capete cei șapte ani de acasă ?,,. În mod normal ,psihicul unui copil este influențat de condițiile lui de viață și de educația primită în casa părintească .Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central .Exemplele bune din viața familiala vor influența influența în mare masură comportarea lui psihică .Educatia copilului trebuie să fie orientată ,încat el , însușindu-și modurile de acțiune ale părintilor ,să se călăuzească după ele în practica .

164

Importanța celor 7 ani de acasă Balázs Melinda Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

165

CEI SAPTE ANI DE ACASA! BALOG KATALIN După teoria lui Osho viața omului este împărțită în cicluri de câte șapte ani. În primul ciclu (1-7 ani) se formează deprinderile de bază ale vieții. Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o foarte mare capacitate de însușire a informaților a diverselor comportamente, atitudini și limbaj. Vîgotski descria câteva stadii în evoluţia umană. Acestea sunt: • între 0 şi 2 ani; stadiul de afiliere: comunicarea emoţională este acum de maximă importanţă; • între 2 şi 7 ani; stadiul de joc: activitatea cea mai importantă este, la început, manipularea obiectelor, apoi jocurile simbolice şi jocurile de rol; Așadar în primii 2-3 ani copilul este atașat de mama, tata și imită gesturile, manifestările lor, de aceea trebuie să avem grijă cum ne comportăm și cum exprimăm unele sentinente de exemplu (furie, dezamăgire, tristețe, fericire etc.), cum rezolvăm problemele care apar zilnic. Noi, părinții adică comportamentul nostru reprezintă niște modele pentru copii noștri, pentru că de noi se leagă sentimental. De aceea părerea mea este, să petrecem cât mai mult timp cu copiii noștri și să fim atenți la nevoile lor ce se manifestă mai ales prin joc liber, joc de rol, din vorbirea, poveștile lor. Ceea ce am observat la copii mei, a fost faptul că dacă mai mult timp nu m- am ocupat cu ei au început “să tușească”, ca să atragă atenția asupra lor. Au demonstrat științific că și feed-backul negativ este mai eficient, decât neglijirea copiilor, neaprecierea atitudinilor. Viața de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de acea a generaților anterioare. Majoritatea părinților se confruntă cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Mulți își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, cumpărând jucării sau dulciuri ca recompense. Însă timpul activ petrecut cu copilul tău, nu poate să înlocuiească nimic în lume. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii sapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Părintele devine modelul copiilor, însă învățarea lucrurilor bune se face prin fapte. Nu trebuie interzis copilului să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă trebuie explicat consecințele lor. Este foarte important și faptul, să coborâm la nivelul copiilor și să ne jucăm cu ei., pentru că “jocul permite urmărirea multilaterală a copilului, în acelaşi timp în viaţa sa motorie, afectivă, socială şi morală, el informând despre structurile mintale succesive ale copilului. Prin intermediul lui copilul pune în acţiune posibilităţile care decurg din structura sa particulară, traduce în fapte potenţiale virtuale care apar succesiv la suprafaţa fiinţei sale, le asimilează şi le dezvoltă, le îmbină şi le complică, îşi coordonează fiinţa şi îi dă vigoare. “ ( Simion Mariana-Nina, 2010. ) Educatoarea la fel ca părinții trebuie să cunoască eficienţa jocurilor și așa să organizeze activitățile, ținând cont de particularitățile de vârstă ale copiilor, colaborând cu părinții. Părinții pot să participle la activitățile extracurriculare, sau pot organiza activități similare, prin care copilul va exersa, consolida cele învățate la grădiniță. De exemplu dacă la grădiniță copiii au învățat despre animale, cu părinții poate să meargă la grădina zoologică. Dacă au vorbit despre sosirea iernii, acasă cu ajutorul părinților poate să construiească locașe pentru păsări, să construiească om de zăpadă, când se îmbracă acasă poate să enumere hainele groase, să observe schimbările în natură etc. Important este ca părinții să colaboreze cu educatoarea, să vorbească zilnic cu copilul lor, ca să nu fie o întrerupere în educarea lor. Bibliografie Autor: Simion Mariana-Nina Editura: Vladimed-Rovined Anul apariției: 2010. Categorii: Psihologia copilului http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa

/

www.desprecopii.com

166

REFERAT CEI SAPTE ANI DE ACASA Balogh Cornelia “Fundamentul” este ceva solid pe care se poate construi orice. Daca este bine facut atunci contructia este durabila deci rezista. A pune fundament normelor de conduita in viata unui copil inseamna a creea pas cu pas ceea ce inseamna cei sapte ani de acasa si implicit ai modela personalitatea adultului de mai tarziu. Desi sunt inclusi de la varste timpurii in diferite activitati specifice varstei,copiii trebuie sa porneasca pe drumul vietii cu modul corect de a se comporta in societate. Educatia porneste din familie si se dezvolta la scoala,ceea ce face dupa parerea mea ca cele doua notiuni sa fie indispensabile. Nu cred ca exista un tipar fix care trebuie urmat in cei sapte ani petrecuti in familie,dar sunt niste pasi pe care oricare copil ar trebui sa-I atinga pentru ca mai tarziu sa -i poata dezvolta. As enumera ca puncte cheie -orice copil ar trebui sa salute,sa stie sa-si sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deraja pe cei din jur,sa stie sa se comporte in public -sa foloseasca cuvinte frumoase precum:multumesc ,pot sa…,cu placere,te rog scuza-ma etc, -sa stie sa astepte randul sau,sa respecte prietenii de joaca,dar sis a recunoasca greselile propri ifiind sinceri in relatie cu copiii sau chiar cu alti adulti, -sa –si poata evalua obiectiv pozitia sa in raport cu o alta situatie,implicandu-se si fiind atent la tot ceea ce se intampla in jurul sau, -sa sties a piarda dar sis a castige cu eleganta si modestie. Copiii isi vor insusi aceste lucruri cu ajutorul parintilor si vor invata ceea ce este bine si ce nu,ceea ce trebuie facut si ceea ce nu,cum se face si de ce trebuie ,dar nu intr-o zi sau in doua ci ele se vor realiza pe parcursul mai multor ani si insotite de experiente uneori placute alteori neplacute . In concluzie cei sapte ani de acasa inseamna reguli de bun simt,de igiena,respect in comportament fata de ei si fata de cei din jur.Acesta perioada este caracterizata drept un standard pe care copiii trebuie sa-l aiba in momentul in care pleaca spre viata scolara.

167

CEI 7 ANI DE ACASĂ Învățătoare: BALOGH IBOLYA ȘCOALA GIMNAZIALĂ AȚINTIȘ Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţiiCopilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane întrun context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.

168

Cei șapte ani de acasă! Băloi Bianca Mădălina Trăim într-o epocă în care nonconformismul, lipsa de educație, cultul improvizației și nerespectarea regulilor sunt fenomene întâlnite la tot pasul, care ne îngreunează traiul. Secretul unui comportament agreabil în societate și al unei imagini pozitive stă, desigur, în educația, cultura, bunele obiceiuri dobândite în vremea ”celor șapte ani de acasă”. Această expresie este folosită, în general, pentru a descrie dezvoltarea copilului, acasă, în mediul familial, încă din primii ani de viață și se referă la zestrea educațională a copilului. Desigur, forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei, educația modelează prin influența familiei, școlii, Bisericii. Platon defineşte educaţia drept ”o disciplină bine înţeleasă, care pe cale de petrecere plăcută îndrumează sufletul unui copil la deprinderea anumitor gesturi care la maturitate să-l facă desăvîrşit în specialitatea ce a îmbrăţişat”. Pentru Kant ” omul este singura fiinţă capabilă de educaţie”. Scopul educației este acela de a disciplina, cultiva, de a-l instrui pe om. ”Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare...”, medita Geo Bogza, și una dintre cele mai importante condiții este buna creștere. Începutul este crucial în formarea personalității adultului de mâine, copilul având o nevoie statornică de îngrijire, atenție și educație. Educaţia are principalul scop de a face din fiecare copil un adult responsabil, manierat, cultivat. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor, pentru că la vârstele mici copiii imită, copiază comportamentul celor din jur. Este de dorit ca aceștia să le poată transmite reguli care să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Părinții sunt cei care modelează cu dragoste copilăria celor mici. Scopul adevăratei educații este nu doar formarea unei inteligențe, ci și a unui caracter. Părinții sunt primii formatori ai caracterului copiilor, ei sunt cei care trebuie să le insufle valori fundamentale precum sinceritatea, respectul față de ceilalți, responsabilitatea, onoarea, bunul-simț, cumpătarea, toleranța. Este ideal ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie continuu îmbogățite. Dar și spiritul de discipină. În prezent, modelul familial este mai permisiv, mai democratic, de multe ori regulile și pedepsele fiind uitate. Chiar și în ceea ce privește evoluția școlară, părinții greșesc deseori, considerând școala și profesorii, inamicii ai copiilor... Parteneriatul școală-părinte este primul pas spre reușita școlară și educație. Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii delicvenţei juvenile. Pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită. De multe ori însă, greșelile părinților, situația economică precară, sărăcia, răul din jur contaminează cu ușurință și viitorul societății românești pare din ce în ce mai sumbru. Și cum ar putea fi altfel, devreme ce tinerii noștri, crescuți azi de bunici, de rude, de neamuri, fiindcă părinții nu le pot oferi sprijin material și decid, în mult prea multe cazuri, să plece în alte țări, cresc fără copilărie, fără modele morale, fără reguli și fără dragoste? Cum ar putea fi altfel când indivizii cu tupeu, obraznici, impertinenți sunt cei care se strecoară mai ușor prin viață și capătă la fel de ușor valori materiale pentru care ceilalți trebuie să trudească ani și ani? Cum, când mass-media promovează non-valorile, parvenitismul, incultura și ne oferă zi de zi pâine și circ? Copiii noștri sunt dezorientați, confuzi, pierduți. Asistăm neputincioși la o degradare, o catastrofă a societății în care trăim și încercăm, ca dascăli și ca părinți, să îi asigurăm pe copiii noștri de faptul că buna creștere nu este inutilă, că educația îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine. Un om bine crescut rămâne bine crescut oricare ar fi mediul în care trăiește, oricare ar fi situația sa materială sau nivelul studiilor sale. Niciodată nu este prea târziu să înveți! Omul cu un caracter frumos, cu un comportament agreabil, civilizat, va fi întotdeauna respectat în societate. Omul grosolan, impertinent, necuviincios, necivilizat va fi mereu considerat ”lipsit de cei șapte

169

ani de acasă”. Etapa educației de bază, a celor ”șapte ani de acasă” stă la temelia formării noastre ca oameni și nu trebuie să lipsească din procesul construirii caracterului fiecărui om!

170

Cei șapte ani de acasă! Băloi Bianca Liceul Tehnologic Bîlteni Trăim într-o epocă în care nonconformismul, lipsa de educație, cultul improvizației și nerespectarea regulilor sunt fenomene întâlnite la tot pasul, care ne îngreunează traiul. Secretul unui comportament agreabil în societate și al unei imagini pozitive stă, desigur, în educația, cultura, bunele obiceiuri dobândite în vremea ”celor șapte ani de acasă”. Această expresie este folosită, în general, pentru a descrie dezvoltarea copilului, acasă, în mediul familial, încă din primii ani de viață și se referă la zestrea educațională a copilului. Desigur, forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei, educația modelează prin influența familiei, școlii, Bisericii. Platon defineşte educaţia drept ”o disciplină bine înţeleasă, care pe cale de petrecere plăcută îndrumează sufletul unui copil la deprinderea anumitor gesturi care la maturitate să-l facă desăvîrşit în specialitatea ce a îmbrăţişat”. Pentru Kant ” omul este singura fiinţă capabilă de educaţie”. Scopul educației este acela de a disciplina, cultiva, de a-l instrui pe om. ”Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare...”, medita Geo Bogza, și una dintre cele mai importante condiții este buna creștere. Începutul este crucial în formarea personalității adultului de mâine, copilul având o nevoie statornică de îngrijire, atenție și educație. Educaţia are principalul scop de a face din fiecare copil un adult responsabil, manierat, cultivat. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor, pentru că la vârstele mici copiii imită, copiază comportamentul celor din jur. Este de dorit ca aceștia să le poată transmite reguli care să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Părinții sunt cei care modelează cu dragoste copilăria celor mici. Scopul adevăratei educații este nu doar formarea unei inteligențe, ci și a unui caracter. Părinții sunt primii formatori ai caracterului copiilor, ei sunt cei care trebuie să le insufle valori fundamentale precum sinceritatea, respectul față de ceilalți, responsabilitatea, onoarea, bunul-simț, cumpătarea, toleranța. Este ideal ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie continuu îmbogățite. Dar și spiritul de discipină. În prezent, modelul familial este mai permisiv, mai democratic, de multe ori regulile și pedepsele fiind uitate. Chiar și în ceea ce privește evoluția școlară, părinții greșesc deseori, considerând școala și profesorii, inamicii ai copiilor... Parteneriatul școală-părinte este primul pas spre reușita școlară și educație. Cercetările realizate în domeniul educaţiei arată că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri cu şcoala în educaţia copiilor lor, se observă o îmbunatăţire a performanţelor elevilor, o mai bună frecventare a şcolii, precum şi reducerea ratei de abandon şcolar sau chiar a scăderii delicvenţei juvenile. Pentru a putea asigura educarea copiilor în cele mai bune condiţii şi, implicit, succesul în viaţă, e nevoie ca toţi factorii implicaţi în procesul educaţional să formeze o echipă în care fiecare ştie ce are de făcut şi îi acordă partenerului respectul şi încrederea cuvenită. De multe ori însă, greșelile părinților, situația economică precară, sărăcia, răul din jur contaminează cu ușurință și viitorul societății românești pare din ce în ce mai sumbru. Și cum ar putea fi altfel, devreme ce tinerii noștri, crescuți azi de bunici, de rude, de neamuri, fiindcă părinții nu le pot oferi sprijin material și decid, în mult prea multe cazuri, să plece în alte țări, cresc fără copilărie, fără modele morale, fără reguli și fără dragoste? Cum ar putea fi altfel când indivizii cu tupeu, obraznici, impertinenți sunt cei care se strecoară mai ușor prin viață și capătă la fel de ușor valori materiale pentru care ceilalți trebuie să trudească ani și ani? Cum, când mass-media promovează non-valorile, parvenitismul, incultura și ne oferă zi de zi pâine și circ? Copiii noștri sunt dezorientați, confuzi, pierduți. Asistăm neputincioși la o degradare, o catastrofă a societății în care trăim și încercăm, ca dascăli și ca părinți, să îi asigurăm pe copiii noștri de faptul că buna creștere nu este inutilă, că educația îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine. Un om bine crescut rămâne bine crescut oricare ar fi mediul în care trăiește, oricare ar fi situația sa materială sau nivelul studiilor sale. Niciodată nu este prea târziu să înveți! Omul cu un caracter frumos, cu un comportament agreabil, civilizat, va fi întotdeauna respectat în societate. Omul grosolan, impertinent, necuviincios, necivilizat va fi mereu considerat ”lipsit de cei șapte ani de acasă”. Etapa educației de bază, a celor ”șapte ani de acasă” stă la temelia formării noastre ca oameni și nu trebuie să lipsească din procesul construirii caracterului fiecărui om!

171

EDUCAȚIA DE ACASĂ Prof. înv. primar, Băltescu Florina Școala Gimnazială Vedea, com. Vedea, jud. Teleorman ,,Cei 7 ani de-acasă” reprezintă EDUCAȚIA DE-ACASĂ, educația, bunele maniere, regulile morale transmise copilului de către părinții săi. Părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa copilului. Deprinderile de comportament, atitudinea faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi, faţă de prieteni, faţă de muncă, formate în aceşti ani vor sta la baza personalităţii lui viitoare. Această perioadă este extrem de importantă deoarece studiile arată că în aceşti ani se formează personalitatea pe tot restul vieţii. Când un copăcel mic trebuie să crească mare, îi îndrepți crengile unde vrei și încotro trebuie, ca să-și formeze o coroană frumoasă, dar când acest copac a crescut mai mare decât tine și crengile lui au crescut nu așa cum vroiai tu și cum trebuie, tu nu-i poți îndrepta crengile unde trebuie. Așa și cu oamenii, adică trebuie să ai grijă de el de când e copil mic adică în cei 7 ani de acasă, iar când a crescut mare și s-a schimbat, tu nu-l poți ajuta să se schimbe cum trebuie ci doar el singur trebuie să facă asta bineînțeles dacă are și voință. O vorbă din bătrâni spune:“copilul trebuie să fie educat atunci când este de-a latul patului, nu când a ajuns de-a lungul patului”, pentru că așa cum lutul îl modelezi mai bine atunci când este crud, tot așa și copilul îl educi mai bine înainte de a crește ,,mare” și atunci cu siguranță va fi un OM BUN. ,,Cei 7 ani de-acasă” trebuie să fie pentru fiecare copil al doilea set de reguli, după decalog, pe care să le învețe când e mic și să le respecte când ajunge mare. Dacă ne gândim bine, totul pleacă de la cei 7 ani de acasă…. .Să fii respectuos și manierat . Să știi să comunici: să știi să asculți și să știi cât si când să vorbești . Să saluți . Să știi să dăruiești . Să ai încredere . Să îți pese . Să înveți că viața este o călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm. (Sfaturi de la Cătălin Anghel) De noi depinde cel mai mult viitorul copiilor noștri prin educația pe care le-o dăm. Este foarte important să fim responsabili și să ne încurajăm copiii, să-i susținem, să le spunem mereu cât de mult îi iubim, apreciem și respectăm. Să le spunem mereu că ei sunt curajoși, deștepți, talentați, inteligenți, sănătoși și că pot obține în viață tot ceea ce își doresc dacă vor ști cum să facă acest lucru și dacă vor lua deciziile corecte la timpul și locul potrivit. Mulți copii când devin maturi, nu reușesc să realizeze prea multe lucruri în viață și se lovesc mereu de multe greutăți și insuccese, dar vina nu este a lor ... este a părinților ... pentru că nu iau încurajat și susținut destul când erau mici. Poate nu au știut nici ei cum să facă acest lucru,din lipsa de cunoaștere probabil... Fiecare părinte dorește copiilor tot binele din lume, fericire, să aibă succes și noroc în viață. Este firesc acest lucru ... dar fac mari greșeli, din mai multe motive. Tocmai de aceea educația unui copil nu se va opri doar la ,,cei șapte ani de acasă”. Lipsa celor ,,șapte ani de acasă” se resimte însă la cei care n-au trecut prin această etapă a vieții sau au beneficiat de ea doar parțial, dar și de întreaga societate. În faţa copilului nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu am face în faţa unui ,,oaspete de seamă”. Așadar, pentru a forma ,,cei 7 ani de acasă”, exemplele sunt mai folositoare decât discursurile. Educația de acasă este o investiție pe termen lung, atât pentru copil, cât și pentru părinți și societate.

172

Copilăria și cei șapte ani de acasă Prof.inv.primar: Bălulescu C-tin Florin Școala Gimnazială ,,Mihai Viteazu ,,Strehaia Jud. Mehedinți ,,Copiii gasesc totul in nimic, oamenii gasesc nimic in tot. ..- Giacomo Leopardi Există chiar un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. Deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor,noi cei care lucram in invatamant consideram ca tocmai acest lucru facem inca de la primii pasi pe care copiii ii fac in institutiile de invatamant. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la trei ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această cauză, pedagogii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe. Copilaria este cea mai frumoasa perioada din viata fiecaruia, reprezinta varsta inocentei si a puritatii. Jocul si joaca sunt elemente caracteristice copilariei, ele ii dau farmec, reprezentand o modalitate prin care copiii pot descoperi lumea inconjuratoare si totodata minunatele clipe de fericire pe care aceasta varsta le poate oferi. Dincolo de aparenta realitate exista o lume a sentimentelor si trairilor intense, de unde noi, adultii, ne extragem esenta continuitatii pentru a putea supravietui obstacoleleor vietii. Inocenta care insoteste varsta copilariei surprinde mereu prin suras si candoare. Copii au felul lor de a

173

vedea lumea si sunt singurii carora nu le este frica de viitor. Isi zidesc fericirea pe visuri, iar povestile si basmele in care binele invinge raul fac parte din realitatea lor. Toate gandurile marete, toate inventiile cu adevarat importante au izvorat candva din sufletul unui copil care a visat. E atat de greu sa ajungi la sufletul unui copil, insa e o aventura pe care noi, parintii, merita intr-adevar sa o traim! Merita sa luptam pentru a castiga increderea copilului nostru, caci inima lui e mai pretioasa decat un diamant, mai fragila decat intreaga avere a lumii!

174

Copilaria –lumea mirifica a celor șapte ani din viața noastră Prof.inv.preprimar :Bălulescu Sevastița Grădinița de copii nr.2 Strehaia , Jud. Mehedinți Moto: ,,Copilăria este inima tuturor vârstelor,, Lucian Blaga Copilăria este lumea mirifică din care lipsește tristețea. Aici, copiilor li se citește mereu pe fețe veselia, iar grijile îi ocolesc cu încăpățânare. În acest tărâm al fanteziei, buzele lor știu doar să râdă, iar sufletele lor zboară precum fluturii suavi în lumina caldă a soarelui de primăvară. Inocența cu care copiii își trăiesc copilăria este asemenea gingășiei prin care florile gustă din splendoarea vieții. Atunci când vorbim despre copilărie, primul gând este legat de cel mai frumos lucru pe care îl are orice om pe acestă lume: mama. Zâmbetul ei cald ne-a întâmpinat de la primele secunde de viață. Glasu-i liniștit ne-a șoptit povești seară de seară și ne-a deschis drumul spre calea viselor frumoase. Chipul ei luminos ne-a călăuzit pașii pe tot parcursul copilăriei. Pentru copilăria fiecaruia dintre noi , mama a fost exact ce înseamnă razele soarelui pentru petalele plăpânde ale unei flori: viață și speranță. Dacă alipim cuvântului copilărie termenul bunătate, în fața ochilor minții, precum o icoană, ne apare figura blândă a bunicii. Zilele însorite de vară petrecute cu ea, mirosul teiului din fața casei ei ce inunda parcă întreg orașul, sunt imagini vii care ne bucură memoria și ne fac să zâmbim. Grija cu care nea crescut atunci când stăteam la ea ni s-a întipărit adânc în minte. La fel și mirosul prăjiturilor delicioase pe care le făcea cu dragoste pentru noi, pe care le simtim și acum în nări. Copilăria nu ar fi completă fără primii ani din viața de elev, perioadă în care învățătoarea nostră se străduia din răsputeri să ne educe și să ne formeze, în funcție de aluatul din care eram construiți fiecare. Școala si cei sapte ani rămân un capitol special din lumea copilăriei , o etapă plină de bucurie și împliniri. Copilăria va rămâne mereu proaspătă în memorie și va fi în permanență un reper despre ce înseamnă fericirea. Atât timp cât vom avea în suflet o bucățică din copilăria fericită, putem păstra un zâmbet pe față, indiferent de încercările prin care ne va purta viața. Copilăria este poate cea mai frumoasă etapă a vieţii,de care ne amintim cu drag, pe care toţi scriitorii „au cîntat-o”, de la melancolicele versuri ale lui Bacovia, la jovialele stihuri ale lui Topîrceanu. Ciudat este faptul că din această perioadă nu avem decât amintiri plăcute,iar cele care atunci ne păreau întâmplări nefericite, acum sunt doar amuzante… Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritate. Cu toţii credem,băieţi şi fete deopotrivă că am avut o perioadă de nelinişte în care nu ştiam ce e adevărat,ce nu e, ce e firesc,ce e anormal…iar apoi ne-am pierdut naivitatea…atunci, copilăria a devenit o amintire! Acum ne amintesc cu drag diferite întâmplări ale copilăriei, evenimente importante,pentru noi,care ne fac să zâmbim şi să evadăm din rutina obositoare a vieţii de zi cu zi…ca o carte,pe care o poti citi oricând,ca un film,pe care îl rulează cinematograful gândurilor, ca un cântec pe care îl poti auzi doar tu…şi asta ne face să ne simtim speciali! Le rememorăm…doar atât mai putem face,în fiecare zi,când descoperim un alt aspect al întâmplării,din copilăria noastră ,realizând că nu ne cunoștem prea bine, observînd schimbările făcute,care nu sunt prea multe,dar sunt totuşi suficiente pentru a ne pierde copilăria! Copilăria este cu adevărat paradisul inocenţei,un paradis din care am fost izgoniti,pe care l-am pierdut,noi toți, care am vrut mai mult…care am pus întrebări,aşteptând în schimb răspunsuri.

175

Copilul de acasă -referatProf. înv. preşc. Băluţă Mihaela Liceul Sanitar Antim Ivireanu, Rm.Vâlcea Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm». Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”. După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din

176

apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

177

Ce se întamplă în primii șapte ani de viață? Profesor de sprijin Ban Gabriela Dana Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educația unui copil nu constă numai în a-l invăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școalaă. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o incercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage invățăminte atât din situațiile și intâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilitătii de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea in diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curățenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât ți negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre părtile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalti și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența in realizarea unei sarcini - concentrarea atenției - perseverența în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competitie - altruismul

178

- cooperarea - atitudinea pozitivă fața de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară.În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Tot acum, se dezvoltă limbajul este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Crizele de personalitate sunt și ele o etapă normală. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

179

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor: BĂNĂDUC PĂTRUȚ-NICOLAE Seminarul Teologic Ortodox „Episcop Ioan Popasu”- Caransebeș Motto: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”. Pildele lui Solomon, 22;6 Începuturile educației stau sub semnul a două date esențiale: ce primim în mod natural sau genetic și ce construim în coordonatele primilor ani din existența fiecărei persoane; acest specific definește ființa umană și o diferențiază de celelalte viețuitoare. Nu minimalizăm factorul decisiv al conștiinței religioase care animă atât geneticul, cât și „cei șapte ani de acasă”, educația fiind direct motivată de etimologia sa, termenul putând fi dedus din latinescul educoeducare („a alimenta”, „a îngriji”, „a crește” – plante sau animale), dar și din latinescul educo-educere, care înseamnă „a duce”, „a conduce”, „a scoate”. În acest sens, majoritatea manualelor de specialitate susțin că „ambele traiecte etimologice sunt corecte, iar ramificațiile semantice – de altfel, destul de apropiate – concur la o decantare semiotică destul de precisă”1, religiosul determinând perspectiva cea mai consistentă a devenirii unui tânăr; orice profesor, în raport onest cu materia predată, recunoaște că buna-cuviință a copiilor, curățenia lor sufletească reprezintă finalul unei educații care cultivă aceste elemente, mântuirea fiind scopul oricărei viziuni pedagogice. Arta cea mare propune educația pentru eternitate2, după cum toate artele aduc beneficii pentru anii existenței pământene. Acasă…un termen care a devenit sinonim cu originea, elementarul, „prima dragoste” (ca trimitere spre o nostalgie recuperatorie sau nu), dar și cu finalitatea unui drum, împlinirea unui destin care se aseamănă cu o scară ale cărei trepte promit acsensiunea; acasă…noțiune similară necesarului refugiu din fața eșecurilor inerente exodului existential; acasă…concept utilizat în marile religii ale umanității ca răsplătire a tuturor truditorilor Binelui, Frumosului, Adevărului; nu în ultimul rând, acasă…temă literară în opera magna a celor pentru care gramatica, scrisul, textul, lectura, interpretarea, semnificațiile, sensurile și simbolistica au ridicat litera la rangul ei spiritual, identic cu civilizația și cultura. Oare atunci când întrebăm elevii: „ce ati mai citit?”, nu le operăm tacit și implicit inevitabila judecată de valoare a culturii și inteligenței? Lectura suplimentară, aferentă disciplinei, nu este și un efect al celor șapte ani de acasă? Consider că pentru profesorul de limba și literatura română între aceste coordonate (cu precizarea că sunt doar un punct de pornire) se dispută consistența și relevanța celor „cei șapte ani”. Pentru că limba unui popor, indiferent de identitate națională, parcurge acest traseu de la matca (vatra casei) familiei, la modelarea copiilor prin cei ce sunt responsabili cu educația, în cazul de față, ora sau disciplina limba și literatura română. De acasă ne hrănim cu elementele precizate mai sus, acasă avem primele percepții ale tuturor artelor ce își dau concursul în educație, acasă avem televizorul, tabloul, muzica, sportul, icoana, biblioteca, alături de părinții fiecăruia, primele modele și unici responsabili. Dacă analizăm programa școlară la această disciplină, nu suntem surprinși să observăm că aceasta tinde a fi o materie conectată multor alte discipline, și mai subtil, tuturor artelor (pictură, muzică, film, teatru, fotografie ș.a.) ce ating rostul exprimării, comunicării și interpretării. Astfel că interdisciplinaritaea s-a regăsit la ea …acasă. Oare nu avem în minte atunci, când ca dascăli, facem apel la conștiința „celor șapte ani de acasă” elevilor noștri? Din nefericire, apelul este doar cînd dorim să articulăm o atitudine fără bun simț, un gest negativ, un cuvânt spontan și deplasat sau ceva asemanător. Și dăm vina pe acasă, disculpându-ne de pedagogul care are deja responsabilități interdisciplinare prin însăși materia predată. Nu exemplele sunt imperioase, cât înțelegerea mecanismului care îl determină pe elev să fie bun sau să fie rău. Școala este o etapă a vieții, iar rolul ei este unul de a modela, informând și formând mintea și inima tânărului deschis prin cadrele naturale la educație.

1 2

Constantin Cucoș, Pedagogie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 39.  Dumitru Fecioru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Hrisostom, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1937, p. 9. 

180

Remarcăm un impas în programa disciplinei, dar care poate fi totuși (re)înțeles în libertatea de predare și susținere a orei de limba și literatură română: lecțiile moralizatoare cu impact în cotidian, fără istoricitate evidentă în detrimentul prezentului în care elevul se simte debusolat. Disciplina de acasă nu e perfectă niciodată, după cum nici pedagog desăvârșit nu există în sistemul educational…și de aceea, ca o radiografie a spiritului elevilor noștri, interacțiunea anilor de acasă cu valorile educației se susțin prin moralitatea și onestitatea personală, reflectată în literatura română cu astfel de valențe. Experiența ne dovedește un adevăr copleșitor: că suntem dascăli buni pe măsură ce suntem părinți buni, că ce împlinim acasă este complementar cu timpul extins și nemăsurabil al celor șapte ani prelungiți în cei doisprezece ani de la școală; sistemul școlar trebuie să fie și o vindecare spirituală, unde atât dascălul cât și elevul sunt sub semnul educației și al învățării permanente.

181

Mama – cea mai scumpă ființă Prof. Înv. Primar Daniela Bănică Școala Primară Just 4 Kids, București “Mama este cel mai apropiat prieten pe care îl avem atunci când încercările , grele și surprinzătoare, cad asupra noastră; când nenorocirile iau locul prosperității ; când prietenii care s-au bucurat alături de noi, în momentele strălucirii noastre, ne părăsesc în clipa în care problemele ne copleșesc, numai ea rămâne lângă noi și se străduiește prin bunătatea sfaturilor și învățămintelor ei să risipească norii întunecați , făcând ca pacea să se reîntoarcă în inimile noastre.” - Washington Irving 8 Martie reprezintă un prilej de bucurie pentru toți copiii, o zi în care pot arăta mamelor cât de mult le iubesc, le apreciază și le respect pentru efortul depus în creșterea, educarea, formarea și îndrumarea pașilor lor. Este ziua în care, ,cu toții dorim să le aducem pe chip o bucurie, un zâmbet. Copiii clasei Pregătitoare B, de la Școala Primară Just 4 Kids, au confecționat felicitări și aranjamente florale.

“Mama este inceputul tuturor inceputurilor.” - Grigore Vieru; este cea care ne sprijină, ne învață de bine, de îndrumă pe drumul correct.

Mama este cea mai importantă persoană în viața unui copil, atât în perioada formării acestuia, cât și după ce devine adult. Ea este singura care îi poate oferi copilului educația necesară și îl poate pregăti pentru ceea ce va urma în viață.

182

Pentru ca evenimentul să fie unul minunat, copiii au confecționat și felicitări, în care au lipit fotografia preferată a mamei, dar au și decorat-o ținând cont de preferințele mamelor.

183

Cei şapte ani de acasă Prof. Bănică Veronica Liceul cu Program Sportiv – Brăila Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia începe neapărat din familie, loc în care copilul se obişnuieşte cu un cod al normelor de conduită. El învaţă că trebuie să se poarte decent şi politicos. Această socializare primară îl ajută să se adapteze mediului şi să se integreze corespunzător. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Ca profesor, m-am confruntat frecvent cu copii cărora li se părea normal să nu salute sau să-şi manifeste dispreţul faţă de colegi. De obicei, copiii unici au impresia că tot li se cuvine. Am avut însă de cele mai multe ori ca aceştia să primească mustrări chiar de la colegii lor; aşa ei devin mai receptivi. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la ă. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Când am devenit părinte, am înţeles cât este de important ca familia să-i ofere celui mic norme de comportament civilizat. Prin poveşti, copilul învaţă cum trebuie să-i respecte pe cei din jurul lui. De asemenea, cel mic observă comportamentul adulţilor pe care de cele mai multe ori îi imită. Din păcate, societatea românească înregistrează regrese în ceea ce priveşte prezenţa părinţilor lângă copii în primii ani de viaţă. În condiţiile neputinţei de a asigura un trai decent familiei, mulţi părinţi sunt nevoiţi să plece în străinătate, iar cel mai mult de suferit au copiii. Aceştia rămân în grija unor rude care nu fac faţă educaţiei zilnice. Cazuri fericite sunt acelea în care copiii rămân în grija bunicilor, persoane interesate ca cei mici să deprindă reguli de comportate civilizată. Ca profesor, am cunoscut câteva asemenea cazuri şi am apreciat eforturile bunicilor de a-i face pe copii să înţeleagă valoarea buneicreşteri. Mai mult, am cunoscut cazul unui elev care a urmat primii patru ani de şcoală în sistemul spaniol de învăţământ, experienţă care l-a ajutat să compare cunoştinţele dobândite mai târziu în şcoala românească. L-am apreciat pentru eforturile pe care le-a făcut pentru a-şi însuşi lecţia valoroasă a celor şapte ani de acasă. Familia îl ajută pe copil să înţeleagă lumea în care trăieşte şi s-o respecte în complexitatea ei. Copilul învaţă să se cunoască, să aprecieze relaţiile cu ceilalţi, să-şi alcătuiască o scară de valori. Familia trebuie să-l înveţe să se poarte frumos, dar să stabilească şi reguli, dar şi limite în atitudinea copilului. Părintele trebuie să-l lase să se bucure de copilărie şi să desfăşoare activităţi care-i plac; în caelaşi timp, trebuie să i se cultive plăcerea lecturii şi să i se arate importanţa cărţilor. Comunicarea e foarte importantă, iar cel mic nu trebuie abuzat în niciun fel. Copilul trebuie învăţat să spună adevărul, dar şi săşi exprime emoţiile şi sentimentele. E bine ca familia să petreacă mult timp alături de copil şi să-i arate afecţiunea ce i-o poartă. Psihologii spun că până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social. În concluzie, când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

184

What can teach children in seven years? Prof.lb.engleza Baraceanu Marcela-Camelia Scoala Gimnaziala Corbii Mari, DB When we talk about the seven years at home,we’re thinking about the education which the parents give their children , for personality formation and behavior of the the time when they will go to school and will learn another skills which come to complete the ohers. When we say that a child has seven years of home we think of a well-behaved child who knows how to greet , to say thank you please behave decently with his peers and with adults . Education , manners , moral rules are key to child adjustment in society. Mannered child will do much better in dealing with people than one which lacks seven years from home . But education at the seven home depends on several factors : emotional relationship between child and parents , the specifics of child development , family based values and transmit them to the child. The formation of a child's appropriate behavior is emotional relationship with their parents. Love of parents that surrounds child allows it to grow, to have self-confidence, are doing the child to feel protected , cared for, and this idea certainly creates his openness to learning and taking behavior rules from three to five years , the child begins to be able to share toys , develop their sense of right and wrong , is aware do a good thing or a bad thing, to observe the reactions of his parents in front of his behavior ,to consider the rewards , to be conscious what meaning have some words. The parents are role models for their children. In vain we’re saying child don’t scream in the house if he hears frequent fights between parents . Or is inefficient to note that he has not said thank you to the store if in the family never hears the word .The most valuable reward for the child is the material ,but expression of thanksgiving and joy that parent and show them you do a good deed. Therefore , it is important to praise whenever it proves courteous . It’s true that seven years are no longer seven at home,because children are enrolled in various educational forms since much earlier, remains the idea behind this phrase, rules of conduct are learned in the family. School and other educational backgrounds may not later than to confirm and strengthen the rules already learned in the family. All parents want to his son or his daughter to be an good example of behavior in all social contexts, to apply the rules from the behavior learned in the family and on the kindergarten, on the playground, in the cinema or when they go in visiting.he seven years of home and child behavior. . What are seven years of a child's home ? Passing over the reality that there isn’t much seven years at home as the children are enrolled in various educational forms since much earlier, it remains the idea behind this phrase, learn the rules of conduct family. The family is that environment where child is learning the basic rules of good behavior, most often by imitation than by a conscious behavior and the age of early childhood it’s crucial in shaping social behavior and acquisition rules correctly. The schools are another decisinal place, with educational and psihological rules who can only confirm and reinforce the rules already learned in the family. Responsibility thrown on the shoulders of parents? This reality throws a major responsibility on the shoulders of parents: new parents, depends on the adolescent, and young adult of tomorrow to take in these early childhood all the components of a good increases. And this phrase - "good growth" - not a general standard. It has the shape that we, the parents, and a figure. Being well-behaved does not mean the same thing everywhere; both cultural and historical context of the company's objective and subjective standards of each parent determines the definition of the "seven years of home". Family upbringing Lessons can be drawn obviously generalizations. Among the main ingredients that make up what is meant, traditionally a child "well-bred" we find: greeting. It's the first rule of conduct taught in the family, from the stage at which the dwarf can only salute by waving your hand and then naturally continue with "good day". Behavior in public.

185

A child "well-bred" knows how to answer questions and support, in turn, conversation, waiting for their turn without interrupting the speak. Behavior with friends. Manners is not demonstrated only around adults. Children's games are experiences which, besides that bring relaxation and fun, equip children for the role of adult. All games are an opportunity to learn, practice and test correct behavior. A child "well-bred" respect their playing partners, understand and comply with specific game rules his age. Understanding social norms. By imitation and practice enough, the child learns with the help of parents, what "is" and what "is not" in society. Good growth implies knowledge and application of those unwritten rules of the world in which we live: we should expect among the store, at the doctor or at home in the park, say "please", "thank you" and "happy", break the rights of others by asserting our rights, we make noise in time of peace, respect symbols, beliefs and values and those around us. Table manners. Good growth requires efficient use of cutlery, table companions and the respect / the serving table. Recognition of the mistakes. "I'm sorry" is like "please" a phrase magical. To use it, a child needs to hear from the adults around him. Thus, it learns that expressing regret recognition mistakes and sincerity are not a sign of weakness, but of respect and dignity. Tact and tolerance. A child "well-bred" learn from their parents that laugh weakness, physical or any type of disability of someone we disqualify ourselves first. Will make the difference - time - between healthy laughing and joking and laughing spirit that offends that open wounds. And will avoid the latter. Of course all the above ingredients are the result of years of experience with trials, failures and successes. And of course sometimes there are deviations from the type of behavior that we want to instill in our children, and days when it seems that everything is in vain and that all the lessons you tried to teach your child have passed him without leaving significant footprints. Perhaps the solution is, as with many aspects of raising a child, perseverance. And personal example, that in the first place. And sustained efforts will soon bear fruit than-expected. ,,Remember, the seven years of a child's home are like a book.After you have finished the story you begin to live by oneself.''

.

186

Cei sapte ani de acasa Prof. Avramescu Viorel Scoala Gimnaziala Corbii Mari, DB

Sintagma “ cei sapte ani de acasa” , atat de des utilizata, semnifica in esenta atat achizitiile comportamentale ale individului, realizate in perioada copilariei, in interiorul familiei, cat mai ales o suma de norme obligatorii de comportament social, pe care familia este chemata sa o transmita copilului , in vederea unei bune integrari sociale , ulterioare. Aparent, se pare ca este vorba de acelasi lucru, in realitate insa lucrurile sunt diferite. Prima aceptiune a sintagmei este o referire cantitativista a deprinderilor sociale insusite de individ , in primii ani de viata, cu ajutorul familiei, in timp ce a doua acceptiune este una normativista, acoperind datoria educationala a familiei de a ajuta copilul sa se integreze in lume, prin transmiterea unor instructiuni de comportament social, catre copilul care se pregateste sa devina individ social. De ce se pune accentual atat de apasat pe deatoria familiei de instrumentare a copilului cu un set de norme comportamentale, cu functie sociala? Pentru ca familia reprezinta primul factor de invatare si formare pentru copil, este modelul cultural pe care copilul si-l insuseste uneori ereditar, intr-o oarecare masura, dar mai ales prin formarea in matricea in care se construieste personalitatea copilului. De cei sapte ani de acasa vor depinde ulterior o serie de alti factori educationali: capacitate de invatare, de stocare si transfer a normelor in rutine comportamentale, valorizarea produselor sociale , participarea la competitia ulterioara a valorilor, in plan social. Si, cum fiecare etapa istorica isi are normativitatea ei morala, constituita in reguli de comportament specific, dar si eterogenitatea ei paradigmatica, normele ce ar trebui sa formeze continutul celor 7 ani de acasa difera de la etapa , la etapa, de la tara .la tara, de la familie, la familie. Si tot atat de adevarat este ca fiecare epoca isi are tabu-urile ei, prejudecatile ei, cum observase inca de acum aproape 500 de ani marele filosof Francis Bacon, vorbind despre prejudecatile si erorile epocii, care imprima acesteia specificitatea si diversitatea ei paradigmatica: idolii tribului, care tin de specia umana in special, idolii pesterii, definind prejudecatile si erorile transmise in familie, individului, idolii forului, provenind din inadcvarea limbajului la realitatile pe care le defineste si idolii teatrului,provenind din obligativitatea normelor, din tirania sitemelor sociale , politice, teoretice. In esenta este vorba de o serie de factori perturbatori ai educatiei care se contin in substanta erorilor si prejudecatilor veacului sau. E de ajuns sa amintim de cateva exemple de asfel de erori care au marcat dea lungul secolelor educatia copilului in familie, materializate in expresii celebre, catre multe dintre ele au facut scoala: “bataia este rupta din rai”, “ unde da parintele creste carnea copilului “,” ce spun eu , e lege”, “ai sa faci cum spun eu ,ca eu sunt stapanul”,” te mariti cu cine spun eu, nu cu cine vrei tu”, “sa nu iesi din cuvantul meu”, etc. Este la fel de adevarat ca si alt fel de erori tind sa faca scoala, cel putin in epoca actuala: “Las-l sa faca ce vrea, ca e mare, de-acum”, “ e liber sa faca cum il taie capul”, “mi-am luat mana de pe el, faca ce vrea”,”lasa ca se duce el la scoala....”. Aceste tipare eronate , deconstructiviste, sunt de multe ori sursa reala a insuccesului social , ulterior al copilului, iar cei sapte ani de acasa devin cei sapte ani de erori. In conditiile exploziei informationale , caracteristica epocii actuale, cand factorii de agresiune educationala devin adevarate bombe cu efect intarziat, familiei ii revin sarcini sporite in intelegerea rolului pe care il are in adecvarea educatiei timpurii a copilului la imperativele epocii actuale. Cand societatea are nevoie de indivizi cu competente in toate domeniile, competenta de a te manifesta ca un individ util si valoros in plan social se formeaza in cei sapte ani de acasa, (de fapt in cei 2-3 ani de acasa, educatia timpurie micsorand tot mai mult rolul familiei in educatie,) familia trebuie sa reprezinte principalul factor educational, cand ea trebuie sa construiasca in propriul copil disponibilitatea de a-si insusi treptat structura unui bun cetatean.

187

Sunt tot mai frecvente vocile autorizate, in materie educationala, care sustin ca este tot mai necesara o rescolarizare a familiei, depasita de tavalugul tehnologiilor in ce in ce mai complexe, care devin adevarate bariere intre generatii, parintii nestiind cum si mai ales cand sa intervina in educarea propriilor copii, capabili de la varste foarte mici sa manuiasca tehnologiile, dar incapabili sa observe dincolo de spectaculos si amuzament, nocivitatea dependentei de aceste tehnologii si mai ales, modoficare comportamentului normal , prin excesiva utilizare a tehnologiilor. Copilul se gaseste in ipostaza micului ucenic vrajitor din poezia lui Goethe, care , profitand de absenta maestrului vrajitor, starneste duhurile , pe care nu mai stie sa le stapaneasca apoi. Daca vorbim despre copilarie ca despre varsta de aur a fiecarui om, in viitor s-ar putea sa asistam la schimbari cardinale de optica, schimbari prin care tehnologiile educationale ar putea prelua complet educarea copiilor, formarea si instrumentarea lor cu competentele necesare unui bun cetatean,in care programele IT vor deveni educatorii intregii societati, dar niciodata aceste tehnologii nu vor putea invata copiii sa iubeasca si sa fie umani , sa manifeste sentimente fundamental umane , fara sprijinul si caldura primite in interiorul familiei, fiindca aceste valori se transmit empatic, prin caldura umana oferita de familie in cei sapte ani de acasa. Cei sapte ani de casa vor ramane pentru totdeauna o sintagma definind perioada in care copilul invata adevarata diferenta dintre el si lumea din jur, se stabilizeaza ca individualitate si invata sa fie util siesi si semenilor sai, fara de care nu ar fi decat un individ izolat cosmic. S-ar putea spune astfel ca nu este o greseala daca echivalam sensul sintagmei cei sapte ani de acasa cu idea ca aceasta perioada din viata unui copil este perioada in care acesta se transforma dintr-o vietate in valoarea universal OM.

188

Children’s good manners Eleva:Voda Teodora,cls. a VI-a Scoala Gimnaziala Corbii Mari,DB Indrumator: prof. lb engl. Baraceanu Marcela Camelia Basic upbringing represents a mirror of education which parents offer to their children.The rules of behavior and education offered during childhood are important for his future as an adult. Family is the environment where a child learns the rules of good behavior,mostly by imitation than by a conscious manner.Childhood is essential for learning good manners. A well-behaved child must know how to salute,how to act in public and around friends.He will admit his mistakes and will make his parents proud. Education,good manners,moral rules are the key to a good life.A mannered child will have a better relationship with other children than one who is questionable upbringing. Getting over the fact that the manners aren’t important anymore, the idea that good things are learned in family is still in use. This reality increases on parents’shoulders a big responsibility.They have to learn their children how to deal with life,and these seven years are very important in this process. To be well-behaved doesn’t mean the same thing for everyone.It deppends on how different people see this concept. Every parent has his own opinion about education and try to influence his chlid to be as he want him to be and,by perseverence and personal exemple,the results come immediately. I think these rules are learned more by imitateing parents than by listening to stories and lectures.It would be good if we were learned how to deal some situations and how to make choices.This way,we’ll become independents and we’ll make the best choices for us. By imitation,the child learn,with his parents’suport,good and bad habits.A good growth involves knowledge and application of those unwritten rules of world:how to wait our turn,how to say ,,please’’and ,,thank you’’,how to be quiet in public. ,,I’m sorry’’ is like ,,pease’’ ;a magic word.To use it,a child needs to hear it from adults.So he’ll learn to admit his mistakes and to be honest.Of course all these ingredients are the result of years and years of attempts.Probably the solution is,as many others aspects,perseverence. Every human who lives in a community must know what to be polite means.Children,for exemple,see the world through the eyes of people around them.It’s very important for them to know which are the most important virtues that they have to gain.Social skills are formed best at the age of childhood,but this doesn’t mean the problems of education can’t be managed later. A polite person is characterized by honour and trust.His virtues are indulgence,sensibility, patience,respect for himself and for other people,the freedom to choice and a constructive spirit.Everyone love this kind of person who represents a worthly role model. These seven years are ,truly,the foundation stone of life.Integration in society deppends on these years.And,with the passing of time,when you will be more wise,you’ll tell these rules to your children and learn them how to be accepted in the community. Sure is the fact that education must exist,but every child has his own pace of evolution and the obligation became a little bit bigger.At seven years old some children are exemplary and other children…are not.But I think we mustn’t make comparaions anymore.Even if others do… When we hear this expresion,we immediately think about our childhood,with different scenes and events.These seven years are those years we spent before going to school.Most people make reference on the education recived at home,gave by parents.We think mostly about the respect which we must learn,for us and for our descendants. Basic upbringing means much more than a reference of everyone’s ,, home’’.Because, wanted or not,we all have a launching ramp,and this is our childhood and our family.These seven years make reference to our experiences,memories and what each person reminded from these years.A child’s

189

education conists of what he lives in family.The child lives by his parents’ acts and by the message behind the phrases they say. Home!Home means the place were you grow and accumulate knowledge.Everyone accumulate as much as he can,like a sponge and keep the most important teachings.But the sponge will be overflow at a certain time.Any efforts parents would make are in vain because every child recives as much as he can lead. Basic upbringing is very important because it prepares us to join an adult’s life.Of those years deppends how you’ll be agreed by others and how you’ll make easier friends.These years can make you happier with your relatives.

190

Basic upbringing Eleva:Stancu Georgiana,clasa a VI-a Scoala Ungureni-Corbii Mari, DB Indrumator prof. lb engl.: Baraceanu Marcela Camelia

In childhood,the magic world offers you much possibilites for chosse your way. The education is very important for this time,beacuse you learn how can behave in family,in a group or in society. The parents help you in this problem.They get involved so thet you have a good education and for you know how can speak gorgeus. When we were children,studies the words. In this tage mom and dad play with you,jump,sing and dance for make you happy and for say their,,I love you!''. For the moments whrn you need suport,say their,,I need help!''. And for the person wich you are greateful,say him or her,,Thank you!''. ,,How to be mannered''It's the childhood'question.,,It's simple!''.Sayed the parents. Now,exist rules!You must understand needless to respect them,nore rules; ,,You must no speak loudly,you must no speak with the food in the mouth,you must stay close to us,you must no speack with the strangers''. And more ,,threats'' too; ,,If you do not eat you not grow big,if you not sleep the ghost come here''. All these are methods used by parents for you understand ,on your languege, how is good and how is bad,in all seven years of home. When we talk about the seven years of home think of education that a child receives from parents, the formation of the personality and behavior of the child to go to school. When we say that a child has seven years at home think of a well-behaved child who knows how to salute, to say thank you, please, behave decently with his peers and with adults. Education, manners, moral rules are key to child adjustment in society. A well-mannered child will do better in dealing with others than one that lacks the seven years of home. Most precious reward for the child is not material (sweets, toys, money), but expressing gratitude and joy that parent show them you do a good deed. Therefore, it is important to praise whenever it proves courteous. Expressing feelings is effective and in administration of punishment. Disappointment, dissatisfaction parent, ignoring better results than an argument or a slap. What can teach children in seven years? - Self-service skills - order - hygiene - Cleaning and expressing their needs - Expressing feelings, feelings and emotions both positive and negative - Good manners and behavior - Submitted correct language (no spelling mistakes, topical or disagreement between parts of speech) - How to relate to others and to respond to various environmental challenges (scolded by someone and take the toy from another child, not getting the desired gift is punished for various offenses, etc.) - Consistency in accomplishing a task - Attention span - Perseverance in achieving tasks uner Choosing reasons and motivations when he wants to do something. Some of the qualities acquired during this period become stable for life: - The spirit of competition

191

- altruism - cooperation Positive attitude towards various tasks. And it's also important that the independence of children to be stimulated, because if in small childhood is always someone else to take its decisions, the child will tend toward one of two extremes, or will try everything to assert independence or avoid altogether, out of an excess of caution. While if it's common for small to face some situations and make some choices (obviously, as he and controlled by adult) will be much easier to decide what concerns him. These things teach more by copying parents and other educators, rather than from sermons and stories. So it's extremely important that parents set an example for children.

192

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Educatoare: Barbu Clara Grădinița: P.N. Nr. 8 - Drăgășani Când vorbim de cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să asculte, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Cu siguranță, nu trebuie să uităm în formarea generațiilor viitoare și de buna cuviință și de politețea sufletului omenesc. Politețea, buna cuviință și bunele maniere sunt „lucruri” care se învață. Primele reguli de politețe le învățăm de la părinți și bunici, apoi la grădiniță și abia apoi la școală. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cel șapte ani de acasă. Cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părintele să fie un bun exemplu pentru el. De noi părinții, depinde ca adolescentul, tânărul, adultul de mâine să-și asume în acești primii ani ai copilăriei toate comportamentele unei bune creșteri. În această expresie „buna creștere” nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinții, i-o dăm. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înțelege, în mod tradițional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul - este prima normă de conduită în familie; Comportamentul în public - un copil „binecrescut” știe să răspundă la întrebări și să susțină, la rându-i conversația; Comportamentul cu prietenii - toate jocurile sunt ocazii de învățare, de a exersa și testa comportamente corecte; Manierele la masă - o bună creștere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor și a celui care servește masa; Recunoașterea greșelilor - „îmi pare rău”, este la fel ca și „te rog” o expresie magică; Tactul și toleranța - un copil „bine crescut” învață de la părinți că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. În ziua de astăzi, expresia „cei șapte ani de acasă” a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu istețimea, iar răsfățul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puțini8 copii politicoși și bine crescuți. Disciplina bunei conviețuiri lipsește sau mai bine zis a dispărut și din ce în ce mai mulți tineri au rămas corigenți la această materie și nu știu să trăiască decent, frumos și demn printre oameni. Aceasta se învață pe tot parcursul întregii vieți însă ceea ce nu se uită niciodată sunt „cei șapte ani de acasă”. Bibliografie: Educația timpurie în România, Vanemmonde 2004; Consilierea și educația părinților, Aramis, București 2002 Educația preșcolară în România, Polirom 2002 Interacțiunea părinte - copil, Medicală - Amaltea, 1998 www.didactic.ro www.copii.ro

193

CEI 7 ANI...DE-ACASĂ Prof. BARBU ELENA – GABRIELA G.P.P. ,,BOBOCEI DIN MICRO III”- BUZAU Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-si facă timp pentru copilul său, căci educatia unui copil nu se limitează doar la a-l învăta să scrie, să citească si să calculeze, ci trebuie să învete si cum să se comporte cu ceilalti, iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obisnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relatiile sociale si se va simti mai confortabil în prezenta celorlalti decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva ,,sfaturi” în acest sens: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment.

194

De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atragei atenția și amintește-i ce are de facut. Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu, televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.). De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

195

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ’’! Educatoare: BARBU NICOLETA Grădiniţa cu P.P. nr. 10, Alexandria, Jud. Teleorman

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog frumos, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Trecând peste realitatea că nu prea mai există,, cei 7 ani de-acasă’’, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizati prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani 1. Învaţă-l să se poarte frumos!: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el! – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii. 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile!- începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi treptat, lasăl pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie! – permite-i copilului să socializeze, să se distreze, să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil! – (fizic, emoţional, verbal) evită educaţia cu ,,palma la fund’’ şi concentrează-te pe disciplina pozitivă. 7. Învaţă-l să-şi exprime emoţii şi sentimente! – numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la părinţi. 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! – Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! – Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti! Cei 7 ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuţul de mână la şcoală? Sau cei 7 ani de acasă se finalizează odată ce copilul devine părinte şi începe să-şi facă griji cu privire la cei 7 ani de acasă ai copilului său? Eu cred că nu se termină niciodată!!!

196

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

197

INFLUENŢA PĂRINŢILOR ASUPRA COPIILOR ÎN “CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” GRADINITA PP.NR.7 DEVA PROF. BARCAN VALENTINA SINZIEANA Mediul-în sensul cel mai larg-cuprinde toţi factorii fizici şi socio-umani ce pot influenţa copilul. Cele mai importante medii educaţionale sunt: familia, şcoala, mediul şi comunitatea profesionale, etnocomunitatea, comunitatea naţională.Influenţele educaţionale generate de aceste medii pot fi instituţionalizate sau nu, pot fi mai puţin controlate şi dirijate sicoal. FAMILIA reprezintă un partener important în educaţia copilului. Educaţia este o obligaţie a familiei, a statului, a fiecărui individ în parte. De toţi aceşti parteneri depinde formarea personalităţii copilului şi devenirea lui ca om de mâine. Familia are pe drept cuvânt o treaptă superioară de legătură interpersonală intimă, realizată din dragoste. Orice familie trebuie să fie un garant de securitate, de protecţie fizică, afectivă, mentală, morală şi socială pentru toţi membrii ei, mai ales pentru copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de acasă”. Un copil fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, copiii nu primesc în cadrul unei instituţii de învăţământ niciun exemplu sau sfat negativ. Din cele 24 de ore ale unei zile, copilul stă în unitatea de învăţământ 4-6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia acestuia. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a copilului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. Pentru obţinerea unor rezultate mult dorite, părintele trebuie: - să-şi cunoască şi accepte propriul copil; - să adopte o abordare pozitivă a trăsăturilor personalităţii copilului; - să înţeleagă comportamentul copilului; - să cunoască etapele dezvoltării în timp a copilului; - să creeze un echilibru între factorii familiali de educaţie a copilului-rolul egal al ambilor părinţi; - să recurgă la modalităţi non-violente de rezolvare a conflictelor în familie. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Relaţiile din sfera familiei sunt de tip special, avînd la bază sentimente de dragoste şi respect reciproc. Dimensiunea afectivă este cea mai mare forţă, dar poate deveni şi cea mai vulnerabilă latură a convieţuirii familiale. Iubirea nu e totdeauna dezinteresată, poate fi uneori prea posesivă, tiranică şi devoratoare. Tot ce la un moment dat părea de o solidă convergenţă, uşor poate cădea în divergenţă. Cele mai acute probleme educative, culminând cu insuccesul şcolar, se nasc din absenţa sau ignoranţa atenţiei părinteşti sau coroziunii afective din familiile dezorganizate, cu un nivel economic precar, cu tulburări psihice, consum de alcool, violenţă fizică şi verbală. Până la cuprinderea într-o instituţie de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi un soi de personalitate colectivă de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în formarea ca cetăţean al copilului. Primele modele la care se raportează copiii sunt părinţii. Părinţii trebuie să fie informaţi şi să accepte că orice copil: este o persoană cu anumite caracteristici, speciale, diferite, în concordanţă cu gradul de dezvoltare; are drepturi egale care trebuie recunoscute de către societate şi în special de către părinţi; copilul are o personalitate individualizată.

198

Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi o faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală când a comis-o, el cu siguranţă va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndepărta cum trebuie greşeala”. Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. Nimic în viaţă nu este fără sens, mai târziu se văd influenţele negative ale copilăriei.

199

UMĂR LÂNGĂ UMĂR PENTRU COPIII NOȘTRI Prof. ptr. Înv. Preșc. BÂRGĂOANU DANIELA Grădinița cu Program Prelungit nr. 31 Școala Gimnazială ,,Nicolae Iorga” Bacău Pregătirea pentru viață a omului de mâine începe din primele luni de existență și primii chemați să pună bazele educației sale sunt părinții, familia. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea.Copilul trăiește în familia sa o gamă de relații interindividuale copiindu-le prin joc în propria conduită. De reținut că familia poate să dea, să facă mult bine dar poate să și greșească mai ales din cauza lipsei de perspective în legătură cu opera pe care o întreprinde. Consecințe atât pozitive cât și negative în opera de formare a copiilor în familie depind apoi în mare măsură de Poziția copilului în familie Contribuția familiei la realizarea dezvoltării plenare a copilului Colaborarea dintre familie și grădiniță Personalitatea educatoarei Unitatea de acțiune a celor doi factori grădiniță- familie în opera de formare a copilului este condiționată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru și o bună cunoaștere reciprocă. Pentru ca relaţia dintre grădiniță şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute pe micul preșcolar să se încadreze mai uşor în procesul de învăţământ, am implicat direct părinţii în activităţile desfăşurate cu preșcolarii. În acest sens, am inițiat un proiect de parteneriat cu părinții: „Umăr lângă umăr pentru copiii noștri”. În cadrul proiectului „Umăr lângă umăr pentru copiii noștri”, am urmărit colaborarea permanenta între familie și gradiniță privind procesul instructiv-educativ al copilului pentru o educație cât mai eficientă și amenajarea sălii de grupă la standardele cerute de Legea calității prin achiziționarea de materiale didactice și mijloace de învățământ care să ridice calitatea învățării la un nivel superior. ARGUMENT „Toți copiii și adulții au dreptul să evolueze și să se dezvolte într-un context în care să existe egalitate și respect pentru diversitate. Copiii, părinții și educatorii au dreptul la calitate în serviciile implicate în copilăria timpurie, fără discriminare datorită rasei, sexului, limbajului, religiei, opiniilor politice sau de altă natură, naționalitate, etnie, origine socială, sărăcie, dizabilitate sau orice alt statut.” (conform DECET, European Diversity in Early Childhood Education) Grădinița și familia sunt doi factori primordiali în educatia copiilor. Vârsta preșcolară este vârsta celor mai importante achiziții (psihice, socio-emoționale, motorii) care lasă profunde urme asupra personalității în devenire, educatorul și părinții având roluri importante în împlinirea omului ca om. Acum se pun bazele personalității care va fi parte integrantă a societății a cărei cerințe se diversifică în permanență. Educatoarele, care preiau copiii, sunt de multe ori asaltate cu întrebări și cereri ale familiei, uneori marcându-se prin impulsul de a verifica toți factorii care acționează asupra copiilor lor: de la condițiile materiale, la modul în care personalul relaționează cu cei mici, sau relațiile instituite între copii. Orice modificări în comportamentul copiilor, cu excepția celor absolut pozitive, devin pentru unii părinți motive de îngrijorare, de suspiciune și ridică semne de întrebare referitoare la influențele din grădiniță. Pe de alta parte, cadrele didactice au nevoie de sprijinul familiei copiilor, atât pentru a prelua și dezvolta direcțiile de acțiune formativ-educative pe care le antrenează instituțional, cât și pentru a găsi rezolvări concrete la necesități de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaționale sau logistice. Toate aceste motivații conduc spre realizarea unui parteneriat real, activ, cu implicare susținută a familiei, pentru interesul comun tuturor - copilul. CONȚINUTUL ȘI OBIECTIVELE PROIECTULUI Scopul proiectului: Colaborarea permanentă între familie și gradiniță privind procesul instructiv-educativ al copilului pentru o educație cât mai eficientă. Amenajarea sălii de grupă la standardele cerute de legea

200

calitații prin achiziționarea de materiale didactice și mijloace de invățământ care să ridice calitatea invățării la un nivel superior. Obiectivele proiectului: Privind educatoarele: - să informeze părintii privitor la standardele de creștere și dezvoltare ale copiilor în funcție de particularitățile de vârstă și individuale; - să expună părinților scopul și conținutul programului educativ desfășurat în grădiniță; - să acorde consiliere individuală și în grup pe teme de educație în familie și în instituția preșcolară. Privind părinții: să participe activ în cadrul parteneriatului familie- grădiniță cât și la alte activități organizate de unitatea preșcolară; să ofere informații despre mediul de dezvoltare și istoria medicală a copilului, ceea ce ajută cadrele didactice să înțeleagă de ce un copil învață sau acționează într-un anumit mod; să sprijine cadrele didactice, oferindu-se ca voluntari sau cadre de sprijin în sala de grupă; să informeze educatoarele privind comportamentul copiilor în familie și în societate; să continue în familie programul educațional propus de instituția preșcolară, îmbinând armonios atitudinea permisivă cu exigența. să stabilească necesarul de materiale didactice necesar bunei desfășurări a activităților educative școlare și extrașcolare; - să identifice resurselor necesare achiziționării lor; - integrarea mijloacelor de învățământ și a materialelor didactice în derularea procesului de învățământ din grădiniță. GRUP ȚINTĂ: preșcolarii Grupei„ Buburuzele”, părinții copiilor, cadrele didactice. DURATA PROIECTULUI: octombrie 2015- iunie 2018 RESURSE MATERIALE: Materiale diverse aduse de părinți, copii, spații școlare, materiale didactice, suport logistic asigurat de parteneri. RESURSE FINANCIARE: donații, sponsorizări, contribuții personale. EVALUARE: albume foto, articole postate pe pagina grădiniței; REZULTATE AȘTEPTATE: dezvoltarea comportamentelor sociale la preșcolari, a spiritului de cooperare și de prietenie; îmbunătățirea bazei materiale a grupei; realizarea unității de decizii și acțiune în cadrul parterilor implicați; egalitate și respect în diversitate; creșterea gradului de implicare și participare a părinților și a specialiștilor în sprijinirea dezvoltării copiilor și îmbunătățirea relaționării dintre ei. BIBLIOGRAFIE: Culea,Laurenția –coordonator, Aplicarea noului Curriculum pentru educația timpurie – o provocare, Editura Diana Tomșa, Gheorghe – coordonator, Psihopedagogie preșcolară și școlară, MEC, București 2005

201

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.înv.preşcolar Bârsan Rodica-Elisabeta Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bicazu Ardelean, judeţul Neamţ Copilul este o fiinţă în devenire,cu nevoi şi interese specifice,ce dă semnificaţie cuvântului,,Eu’’,adică o fiinţă care vrea,care afirmă dreptul său de proprietate şi care se proiectează în afară . Educaţia este un proces complex şi delicat,este o artă dar şi o ştiinţă.Fiecare copil are dreptul şi privilegiul de a se dezvolta în limitele capacităţilor sale,iar responsabilitatea familiei,şcolii şi societăţii este de a asigura acestuia cele mai bune condiţii pentru a-şi evidenţia din plin acest drepturi. Cei 7 ani de acasă reprezintă, oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susţin că regulile de comportament și educatie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Așadar,povestea celor mici începe prin a învăţa sa se poarte frumos,preluând comportamentul elevat prin puterea exemplului. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.Un rol important îl constituie în relaţia preșcolarului cu părintele arta conversaţiei,de aceea trebuie să limităm timpul petrecut la televizor sau calculator,susţinând astfel comunicarea dintre cei doi,secret al relaţiei solide adultcopil.Un alt reper esenţial al copilăriei este acela că prichindeii trebuie să fie lăsaţi să se bucure de copilărie.Ȋnainte de a ne propune să fie mici genii cu aspiraţii înalte,trebuie să le permitem să socializeze,să se distreze,să se relaxeze,dar mai ales să se joace din plin. Un părinte bun și preocupat începe să-l inveţe să iubească lectura și cărţile chiar de mic,citindu-i povești,apoi,lăsându-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească singur și să se bucure de ele.Ȋn ,,cei șapte ani de-acasă’’copiii învaţă să-și exprime emoţiile și sentimentele.Doar astfel,vor reuși să rezolve conflicte ,să-și controleze impulsurile și să renunţe la agresivitate.Ȋn povestea acestor ani frumoși ,un rol important îl are ,,a spune adevărul’’,pe care cel mic îl invaţă ca pe o lecţie de la părinte,imitând ceea ce vede și aude.Dacă adultul se va implică foarte mult în educaţie și va petrece timp cu micuţul său ,cei șapte ani de-acasă vor fi oglinda efortului și a calităţii timpului petrecut cu el. Şi în cele din urmă nu trebuie să uităm ceea ce unește copilăria cu tinereţea și maturitatea,adică iubirea.Copilul se iubește necondiţionat,arătându-i zilnic acest lucru,nu după performanţele fizice,intelectuale sau de altă natură,ci demonstrandu-i prin gesturi tandre ,sărutări pe obrăjori ,îmbrăţișări. Chiar dacă universul copilăriei şi-a schimbat coordonatele există elemente comune care vor dăinui spre eternitate:inefabilul,puritatea sufletească,aspiraţia spre mai sus şi năzuinţa spre mai bine. Este destul de greu să ajungi la sufletul unui copil,dar este o aventură care merită pe deplin trăită…,,Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri ce nu le vom vedea’’(John W.Whitehead)

202

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preșc. BÂTCĂ SOFIA Grădinița P. P. nr. 11 Brăila Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Plecând de la ideea că cel mic este dorit, rolul esenţial al părinţilor va fi să-i dăruiască multă dragoste, atenţie şi educaţie. Părinții îl ajută să socializeze. Ei sunt primele persoane care-şi vor pune amprenta asupra formării copilului. Copiii se simt bine în leagănul părintesc, universul formării lor pornind din acest punct, înfrumuseţat de vocea blândă a mamei care poate alina orice durere, de încurajările tatălui care nu se teme de nimeni şi de nimic, de firul poveștirilor bunicilor care alunecă atât de uşor spre meleagurile copilăriei. Treptat, universul copiilor se îmbogăţeşte şi orice ieşire din el aprinde o steluţă în mintea lor şi luminează din ce în ce mai puternic, animată fiind de dorinţa de a cunoaşte, a descoperi, a şti. Însoţitorii copiilor, părinţi, bunici asigură câmpul de încredere şi de siguranţă ,,de acasă”. Familia, mai precis părinții sunt o verigă importantă între micuţ şi lume. Am adus în discuţie acest subiect, deoarece sunt destui copii timoraţi de contactul cu alte persoane adulte sau cu alţii de vârsta lor. Unii nu ştiu să socializeze, să împartă jucăriile, devenind agresivi cu posibilii „intruşi”. Aici intervine rolul părinţilor. Ei trebuie să le explice şi să le exemplifice cum trebuie să se comporte în diverse situaţii. Astfel, cei mici vor învăţa cum să reacţioneze când un alt copil doreşte să se joace cu jucăriile lor şi cum să le împartă cu alţii fără să stea cu teama că vor rămâne fără ele. Crizele de personalitate sunt o etapă normală și se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză. După 5 ani înţeleg regulile iar între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Politeţea este oglinda familiei și tot acum sau chiar mai repede, copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. Dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învăţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. În concluzie, mama şi tatăl reprezintă veriga cea mai importantă ce face legătura între micuţ şi mediul înconjurător şi care asigură o educaţie bună şi solidă. Să ținem cont de faptul că cei mici sunt ca un burete, absorb cu multă uşurinţă toate informaţiile pe care le primesc de la persoanele din jurul lor, mai ales de la familie şi de la părinţi. La fel de importante sunt şi şcoala şi societatea, dar totul porneşte din familie, aceasta fiind cea care-i va transmite valori, informaţii şi comportamente ce-i vor fi utile ulterior în viaţă.

203

EDUCATIA SI RESPECTUL DE SINE Prof. Bazbanela Aurelia Liceul Teoretic “Ion Creanga”, Tulcea Educatia omenirii a evoluat de-a lungul timpului. Vremurile s-au schimbat si mentalitatea oamenilor a devenit mai complexa. In vremurile stravechi tinea de normalitate ca oamenii sa fie needucati, crezandu-se ca e ceva cu care te nasti, ceea ce este adevarat, dar si pentru ca nu exista posibilitatea scolarizarii. In ziua de azi, insa, este ceva anormal sa fii needucat, presupunandu-se ca omul trebuie sa paseasca in societate cu un minim de “bagaj” de cunostinte, care in cartile de specialitate este denumit “cei sapte ani de acasa”. Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scie, sa citeasca, ci a deveni un bun exemplu in societate. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul, luand exemplul parintilor. In acest context rolul cel mai important revine parintilor, care, prin educatie si puterea exemplulu, ghideaza primii pasi in viata copilului. Din aceste bune maniere trebuie selectate cele mai importante si anume politetea, care ocupa primul loc, bunatatea si seriozitatea. Insa, cu toate acestea, oamenii nu pot fi divizati datorita acestui factor, avand in fata anumite “bariere” si anume lipsa parintilor, depresia, starea sociala precara. Este adevarat ca omul are la dispozitie o viata intreaga pentru a invata, dar cel mai bun timp, in care se formeaza caracterul persoanelor, sunt primii sapte ani alaturi de modelul nostru principal, parintii. Cei sapte ani de acasa constituie baza educatiei. Aceasta baza se rasfrange in viata cotidiana. Aceste lucruri marunte sunt elemente esentiale pentru buna convietuire in societate. Dar de ce sapte ani si nu opt? Pe timpuri copiii nu erau dusi la gradinita si cei sapte ani din viata erau sub influenta parintilor. Educatia a devenit precara si rara. Copiii se influenteaza unii pe altii. Daca primim o educatie corecta vom sti la randul nostru sa ne educam copiii si tot asa din generatie in generatie. Sa ai cei sapte ani de acasa este mai important decat sa ai trei facultati. Daca un om este educat, atunci i se vor deschide usi de unde, poate, nici el nu se va astepta. Pentru formarea “celor sapte ani de acasa” exemplele sunt mai folositoare decat discursurile. Educatia nu este ca o haina pe care o schimbi in fiecare zi, ci ea, exact asa cum este primita, ramane. Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la mai multe obiceiuri “sanatoase” pe care, daca un copil le va deprinde in acesti ani, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Trecand peste realitatea ca nu prea mai exista cei sapte ani de acasa, deoarece copiii sunt inclusi in diverse forme educationale inca de la o varsta mult mai frageda, ramane ideea principala: bunele maniere se invata in familie. Cei sapte ani de acasa sunt, pentru unii, piatra de temelie a vietii pe viitor. Rezumand cele scrise, cei sapte ani de acasa inseamna mai mult decat comportamentul, educatia, ei fac referire la copilaria noastra. In acesti ani se regasesc trairile noastre, experientele, amintirile si, cel mai important, invataturile.

204

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Profesor: Bălan Andreea Profesor: Obreja Carmen Grădinița” Bob de Grâu” – sector 3, București Motto :”Un copil poate oricând să-l învețe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește.” (Paulo Coelho) Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. La grupa unde îmi desfăşor activitatea, am organizat lecţii deschise unde au fost invitaţi părinţii să asiste la activităţile noastre educaţionale şi practice. Îmi propun ca în relaţia educator-copil-părinte să existe o armonie şi o comunicare eficientă, astfel încât să fie satisfăcute nevoile cognitive şi nevoile emoţionale ale copilului. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor . La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel, va exista o încercare de concordaţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani de acasă? Deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie și exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoţiilor atât pozitive, cât si negative, bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fărăa greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte), consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției, perseverență în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea sa facă ceva.

205

Cu toate că raţionamentul copilului încă nu este aşezat pe făgaşul logic, setea sa de cunoaştere îl face să fie mereu preocupat de cunoaşterea realităţii. Această curiozitate se concretizează spre vârsta 4-5 ani în lanţurile de întrebări “De ce?”. Întrebările copilului se extind de la obiectele şi fenomenele apropiate spre cele îndepărtate. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competivitate, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini. În concluzie, putem admite că familia are un rol important în conturarea personalităţii, având în vedere faptul că educaţia oferită de familie reprezintă factorul principal în dezvoltarea copilului. Bibiliografie selectivă: - Bonchiş E. – “Familia şi rolul ei în educarea copilului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2004; - Stan L. – „Pedagogia preşcolarităţii şi şcolarităţi mici” ,Ed. Polirom, Iaşi, 2014.

206

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ, MIT SAU REALITATE BĂLĂCEANU TITI COLEGIUL NAŢIONAL SPIRU HARET, TG-JIU. GORJ Despre creştere şi dezvoltare, despre creştere şi educare, despre educare şi instruire s-a vorbit şi sa scris enorm, de la pionerii pedagogiei şi ai disciplinelor înrudite până azi, subiectul fiind, mai departe, actual şi într-o permanentă nuanţare. La fel se întâmplă cu toate temele mari ale umanităţii, niciodată epuizate, aşa cum filosofia existenţei şi a devenirii va face mereu istorie. Despre cei şapte ani de viaţă ai copilului, adesea confundaţi cu cei şapte ani de-acasă, deşi, de mult timp, ei nu mai circumscriu existenţa într-un mediu preponderent parental, de asemenea, s-a scris permanent, ştiinţele umaniste relevând importanţa şi efectele pe termen lung ale educaţiei familiale. Multe din adevărurile spuse de-a lungul timpului au devenit axiome pedagogice, aşa că nimeni nu pune la îndoială că, de pildă, copilul are nevoie de afecţiunea maternă şi paternă pentru a se dezvolta armonios, că prezenţa ambilor părinţi este esenţială în construirea identităţii viitorului adult, că absenţa căminului părintesc privează copilul de legături cu o puternică încărcătură psihologică, afective şi de securitate, legături care generează premisele unei creşteri şi dezvoltări normale, optime. Tot atât de adevărat este faptul că devianţele de comportament au, în bună măsură, resorturi înrădăcinate în copilăria privată de influenţele constante, pozitive ale mediului familial sau, dimpotrivă, marcată de alterarea calităţii acestui mediu. Este, cum am văzut, recunoscut unanim rolul primordial al familiei în formarea personalităţii infantile, în aşezarea pe temeiuri stabile, favorabile devenirii oricărei fiinţe umane. Perspectivele sub care sunt studiate aspectele dezvoltării în primii ani de viaţă sunt diverse, mergând de la psihologia vârstelor şi a celei şcolare până la abordările psihanalitice ale perioadei copilăriei. Amintim, de exemplu, paradigma freudiană care pune la baza dezvoltării rezolvarea complexelor infantile şi descoperirea propriei identităţi. Psihanalistul defineşte supraeul - conştiinţa morală, autoobservarea, formarea idealurilor fiind funcţii ale supraeului – ca moştenitor al complexului Oedip, instanţă care se constituie prin interiorizarea exigenţelor şi interdicţiilor parentale. După Freud, complexul Oedip atinge intensitatea maximă între 3 şi 5 ani şi cunoaşte, mai apoi, perioade de latenţă şi reactivări, fiind depăşit, cu mai mult sau mai puţin succes, fapt ce joacă un rol fundamental în structurarea personalităţii şi în orientarea dorinţei umane. Psihanaliştii îl consideră axa majoră a psihopatologiei, încercând să determine modalităţile de manifestare şi de rezolvare pentru fiecare tip patologic. Pedagogiile clasice sau moderne îşi construiesc şi ele teoriile despre educaţie incluzând familia şi influenţele ei în constelaţia factorilor dezvoltării. Familia este, în sens clasic şi nu numai, mediul primilor ani de viaţă, legătura cea mai firească a copilului cu lumea, prima şcoală a copilului. Cei şapte ani de acasă nu mai sunt, în mod propriu, şapte, ci trei, sau doi, sau poate niciun an. Cei şapte ani de acasă sunt, mai curând, metafora care aminteşte totdeauna că fiinţa umană, asemenea multor fiinţe de pe planetă, are nevoie de protecţia şi iubirea familiei care a născut-o. Îngrijirea, creşterea şi educarea copilului mic sunt atributele familiei după cum familia este primul univers umanizant al acestuia.

207

10 reguli de politete pe care toti copiii trebuie sa le stie Prof. BĂNCĂNĂU FLORENTINA COLEGIUL NAŢIONAL „MIRCEA ELIADE” REŞIŢA Chiar daca nu vrei sa il bati la cap pe micutul tau, exista cateva reguli pe care ar trebui sa le stie si sa le respecte inca din primii ani de viata. Acestea reflecta educatia copilului si, pe viitor, il vor ajuta sa fie apreciat si sa isi faca mai usor prieteni la locul de joaca, la gradinita sau la scoala. 1. Nu lua lucrurile altora, fara sa ceri voie persoanei careia ii apartin Aceasta e o regula pe care trebuie sa o invete si sa o urmeze toti copiii care stiu sa vorbeasca. Atunci cand micutul tau vrea sa imprumute o jucarie de la ceilalti copii, trebuie sa ceara voie posesorilor. Regula nu se aplica daca e vorba de un grup de copii in care el este deja inclus si unde se joaca impreuna cu ceilalti copii, grup unde se pastreaza jucariile “la comun”. 2. Atunci cand ceri ceva, spune “te rog” Aceasta expresie trebuie folosita inca la inceputul integrarii micutului in grupul de joaca sau in relatiile din familie. Chiar daca, la inceput, copilul va uita sa foloseasca expresia politicoasa, cu timpul, va ajunge sa faca parte din vocabularul sau. 3. Spui “multumesc” atunci cand primesti ti se ofera / inmaneaza un obiect sau ti se face un serviciu La fel ca si in cazul expresiei “te rog”, cuvantul multumesc ar trebui sa intre in vocabularul micutului imediat ce acesta incepe sa vorbeasca. Cu cat va deprinde acest obicei mai devreme, cu atat va fi mai usor pentru el, dar si pentru tine. 4. Nu intoarce spatele cuiva in timp ce iti vorbeste Cu toate ca toti copiii au multa energie si nu au deloc rabdare 5. Raspunde celorlalti atunci cand esti intrebat E nepoliticos sa nu raspunzi unui cunoscut atunci cand iti pune o intrebare ori te saluta. Chiar daca respecta regula de securitate privind refuzul interactiunii cu strainii, atunci cand e vorba despre oameni cunoscuti, copiii ar trebui sa raspunda tuturor. 6. Nu ii intrerupe pe ceilalti Tot nerabdarea ii poate face pe micuti sa intre in vorba cu ceilalti tocmai in momentul in care acestia au un dialog. Explica-i micutului ca poate interveni in orice conversatie, insa doar in momentul in care exista un moment in care niciunul dintre interlocutori nu vorbeste. 7. Vorbeste frumos cu ceilalti. Foloseste un ton adecvat si cuvinte frumoase. Daca ceva nu iti place, pastreaza pentru tine Se spune ca tonul face muzica si ca, daca nu ai nimic frumos de spun, mai bine nu mai spui nimic. Ei bine, acestea sunt reguli de politete pe care si copilul tau trebuie sa le stie si sa le respecte. 8. Daca o usa e inchisa, bate la usa inainte sa intri Probabil ca daca toti copiii ar fi respectat aceasta regula, nu ar mai fi existat situatia in care sa isi surprinda parintii in ipostaze intime, in dormitor sau la toaleta. Indiferent de situatie, insa, fiecare copil trebuie sa stie ca o usa inchisa inseamna ca persoana din incapere este ocupata si ar putea fi deranjata sau chiar speriata dand buzna pe usa, fara a ciocani inainte. 9. Daca te ciocnesti sau lovesti pe cineva cere-ti scuze Se mai intampla incidente si accidente, insa “scuze” sau “iarta-ma” deosebesc un accident de o rautate si o persoana extrem de nepoliticoasa de una care aplica regulile de politete si ii pasa de ceilalti. 10. Pune mana la gura cand casti, tusesti sau stranuti Prin tuse si stranut se pot transmite o multime de virusi de la persoana bolnava la ceilalti. Asa ca, sa iti acoperi gura cu mana in astfel de momente, este o dovada de respect si grija pentru ceilalti, pe langa politete. In plus, in timpul stranutului si al tusei, se poate ridica praful impreuna cu alti virusi si microbi care iti pot afecta sanatatea.

208

IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ Prof. Învăţământ Preşcolar, Bărbat Maria Florina Când se vorbeşte despre cei 7 ani de acasă, desigur, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului şi până la venirea lui pe treptele şcolii. Când spunem despre un copil că are cei 7 ani de acasă, ne referim la faptul că acel copil este un copil manierat, ştie să se poarte frumos cu toată lumea, fie cu un copil de vârsta lui, cu adulţi, deci în concluzie, se poate spune că este vorba despre un copil bine crescut. Desigur, un copil manierat se va descurca foarte bine în viaţă, în relaţiile cu cei din jur faţă de un copil căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Pediatrul Berry Breyelton a fost întrebat de un viitor părinte „cu cât timp înainte de naşterea copilului trebuie să începem să ne pregătim să devenim părinţi?” Acesta a răspuns: „Cu 25 de ani… înaintea naşterii copilului!” Primele relaţii ale copilului sunte cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface nevoile de bază. Viaţa copilului acasă alături de părinţii săi, toate activităţile care se fac împreună, consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă-copil-tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalităţilor de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece: ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; comunicarea interfamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul sociocultural în care copilul s-a născut, în care el creşte. Este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acestuia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Părinţii şi educatoarele sunt modele pentru copil. Ei trebuie să-i explice copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să spună de la început ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Amândoi părinţii trebuie să fie consecvenţi în educarea copilului, să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare, să ştie că şi ei au fost copii, şi să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

209

Cei 7 ani de acasă și rolul grădiniței Prof. înv. preșc. Bebu Maria G.P.P. Fantezia Costești „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.

210

Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a.- să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referinduse la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

211

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preşcolar Becheru Tatiana – Angela G.P.N. Cornăţel, Com. Buzoeşti, jud. Argeş Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu consta numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interactiunile cu ceilalţi. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva ,,sfaturi” în acest sens: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să

212

poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atragei atenția și amintește-i ce are de facut. Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu, televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.). De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

213

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Norme de comportare în familie și la grădiniță Prof. Bejenariu Anca Grădinița PP ,,Riki-Priki” Reșița În primii șase-șapte ani de viață, copilul dovedește mare sensibilitate, receptivitate și mobilitate. Potențialul afectiv-volițional este in creștere, înclinațiile și aptitudinile se conturează în această etapă. Copilul dovedește și o mare putere de acumulare și asimilare de cunoștințe. Pornind de la particularitățile ontogenetice ale copilului, familia și grădinița trebuie să-i asigure condiții favorabile de creștere și dezvoltare, in funcție de disponibilitățile individuale. Cei care nu beneficiază in familie de condiții favorabile dezvoltării lor, au șanse de recuperare, dacă frecventează grădinița. Aici procesul instructiveducativ se desfășoară in funcție de particularitățile de vârstă și se urmărește dezvoltarea armonioasă, psihofizică, se stimulează gândirea și inteligența, se formează deprinderile de bază. Mai importante in această etapă sunt :deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizată și politețe, deprinderile de ordine și curățenie. Copiii sunt antrenați în jocuri și activități care se desfășoară cu toată grupa și individual, folosindu-se metode și procedee specifice fiecărei etape de vârstă. Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu, ar necesita un consum mai mare de energie și timp. Deprinderile care se pot forma la vârstă antepreșcolară și preșcolară (in familie și grădiniță), deprinderi care, uneori poartă denumirea de "bune deprinderi" sau "cei șapte ani de-acasă"... Ele reprezintă forma cea mai simplă a învățării de către copii a unor mișcări complexe și atitudini care vor influența comportamentul lor viitor. Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea unora rele. Bunăoară, copilului căruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, așteaptă totul de la familie, de la părinți. De aici și necesitatea ca în familie, ca și în grădiniță, să se insiste pentru formarea deprinderilor de bază, până ce acestea se transformă în obișnuințe. CE ESTE DESPRINDEREA? CUM SE FORMEAZĂ? Deprinderea este un complex de acțiuni automatizate, bazate pe sisteme de legături nervoase temporare denumite "stereotipuri dinamice". "La om, orice acțiune se însușește pe calea învățării ca proces conștient". Este, așadar, un moment al activității și un, efect al învățării. Pentru formarea deprinderilor, este nevoie de voință și de timp, de concentrare mai mare din partea copilului, la ceea ce are el de făcut, ca, apoi, printr-un exercițiu susținut, să se ajungă la automatizarea mișcărilor și exercitarea lor într-o anumită succesiune. Acest proces presupune concentrarea tuturor acțiunilor, precum și eliminarea mișcărilor de prisos, care cer un mare consum de energie. Pentru a se ajunge la automatizarea mișcărilor, acestea se repeta de mai multe ori, iar pe măsură ce se formează deprinderile, se cere prelungirea treptată a intervalelor dintre exerciții. În această perioadă deosebit de importantă este atitudinea consecventă de care trebuie să dea dovadă părinții, personalul educativ din creșe, educatoarele. De exemplu, dacă, în situații similare, odată i se cere copilului să realizeze un lucru și altădată nu, dacă unul din adulți îi cere să îndeplinească "ceva" și altul îi cere "altceva", sau dacă unul îi indică o cale și altul una opusă, procesul este îngreunat și deprinderea nu se formează. De asemenea, trebuie să existe o concordanță deplină între ceea ce i se cere copilului in familie și ceea ce se realizează în grădiniță. În procesul educativ-formativ al copiilor de 3-7 ani se pot distinge trei grupe de bază de deprinderi, ca : deprinderi igienico-sanitare (de autoservire) ; deprinderi de ordine și curățenie ; deprinderi de comportare civilizată și de politețe. Pentru formarea acestora trebuie pornit de la faptul că exigențele cresc treptat în raport invers cu aportul adultului, fapt care contribuie la dezvoltarea îndemânării și spiritului de independență ale copilului. De cele mai multe ori părinții preocupați de problemele profesionale și gospodărești, dimineața, preferă să-l îmbrace pe copil, deși nu au timpul necesar, în loc să-l lase să se îmbrace singur. Mai târziu, degeaba îi va reproșa comoditatea. De fapt, este vina adulților dacă copilul nu și-a format deprinderile elementare igienico-sanitare la vârsta preșcolară. Părinții pot să le acorde timpul necesar în zilele când sunt acasă dimineața, in zilele de sâmbătă și duminică, sau în zilele de concedii : dacă sunt adulți în

214

familie (bunici, surori mai mari) se pot ocupa ei de formarea acestor deprinderi. Copilul trebuie să fie trezit cu 10-15 minute mai devreme și să fie pus să efectueze anumite operații de autoservire. Fiecare deprindere se compune dintr-o serie de operații, care vor fi repetate pe rând până devin acte și mișcări automatizate. Formarea oricărei deprinderi, și mai ales a celor igienico-sanitare, necesită din partea părinților și a educatoarelor, răbdare și mai ales un echilibru nuanțat între severitate, "toleranță" și timp. Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Trebuie să-i repete copilului de mai multe ori ce are de făcut. "Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod atât de direct și atât de vital ca tatăl și mama... Familia ne apare mai curând ca un fel de mecanism reglator care permite copilului, în ciuda sărăciei sale aparente de mijloace, să trăiască o viața reala și uimitor de intensă, viața lui proprie". Colaborarea familie-creșă sau familie-grădiniță, în procesul de educare a copilului, are un rol deosebit, în special, în formarea deprinderilor igienice. Copilul își petrece cea mai mare parte din timp in familie, care exercită o influență deosebită asupra sa. Pe măsură ce copilul crește, asupra lui acționează tot mai mulți factori educativi : creșa – grădinița - școala, care continuă și perfecționează educația începută în familie ; uneori, acestea o corectează sau o îmbogățesc. La copiii instituționalizați în leagăne și creșe se constată că nu au formate deprinderi igienice. În acest caz, trebuie ca educatoarele să lucreze cu fiecare copil până la formarea deprinderilor respective. Pentru reușita deplină, familia are obligația să țină permanent legătura cu unitățile în care sunt instituționalizați copiii și să sprijine munca depusă de factorii educativi din aceste unități. Pentru a asigura unitatea sistemului de cerințe este necesar ca asistentele și educatoarele să cunoască condițiile de viață ale fiecărui copil în familie, iar, la rândul ei, familia să cunoască preocupările pedagogice ale creșei și grădiniței. Procedându-se în felul acesta, reușita muncii educative este deplină.

215

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. înv. Primar: Bejerea Maria Şcoala Gimnazială Ştiuca Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este determinată de o relaţie permanentă, în cadrul căreia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare. De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea copilului). Este bine de ştiut că sănătatea deplină, creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului nu se pot asigura decât în strânsă dependenţă cu mediul în care acesta trăieşte şi, mai ales, depind de o respectare strictă a normelor de igienă personală Volumul şi intensitatea activităţilor zilnice variază în funcţie de vârsta copilului şi de preocupările sale particulare. Surmenajul la aceasta vârstă duce la apariţa precoce a stării de oboseală, la diminuarea (până la dispariţie) a poftei de mâncare şi la tulburări ale somnului. Timpul afectat somnului variază în funcţie de vârsta şi de particularităţile individuale ale copilului. Este importantă pentru dezvoltarea copilului modalitatea în care adultul (părintele sau educatorul) facilitează sau descurajează exprimarea emoţiilor specifice: experimentarea exagerată sau lipsa experimentării unor emoţii de către copil poate dezvolta riscul apariţiei unor perturbări în dezvoltarea. În perioada preşcolară copiii înţeleg cauzele emoţiilor şi comportamentelor celorlalţi şi le vor integra în schemele de comportament social. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Copilul trebuie să fie ajutat să îşi exprime sentimentele, emoţiile, chiar dacă nu le poate descrie. Vorbind cu el, îl ajutăm să îşi descopere emoţiile, să şi le definească, punându-le nume. Dincolo de comunicarea blândă, putem să-i oferim ocazia de a se juca cu jocuri sau jucării care îl ajută să se detensioneze: jocul cu apa, cu nisipul, plastilina, jucării care se pot lovi, poate desena şi picta Sentimentele copilului nu trebuie ironizate şi nici sancţionate. Copiii nu trebuie să ne audă vorbind cu alte persoane despre observaţiile noastre, cu atât mai puţin nu trebuie să ne audă râzând de ele. Înţelegerea sentimentelor copilului de către părinţi este importantă, precum este important pentru copil să se simtă în continuare iubit de ambii părinţi. Nici manifestările lor de iubire, uneori exagerate, nu trebuiesc oprite, poate doar temperate. . În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Indiferent de vârsta la care se află copilul, suntem puşi în situaţia de a-i ajuta să învăţe diverse comportamente. Uneori este vorba despre comportamente noi (să se spele pe dinţi, să mănânce cu tacâmurile, să respecte o regulă etc.), alteori sunt comportamente pe care copiii le cunosc, dar cărora dorim să le creştem frecvenţa (să salute, să spună „mulţumesc“ sau „te rog“). Mai sunt şi situaţii în care dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative cum ar fi: lovirea altor copii, folosirea un limbaj vulgar, dezordinea etc. Pe lângă toate acestea, atunci când ne propunem să-l învăţăm un comportament,trebuie să ne gândim şi la felul în care transmitem copilului anumite mesaje, felul în care vorbim De aceea, este bine ca uneori să ne comportăm contrar aşteptărilor copiilor. Putem ignora, pur şi simplu, un anume comportament, în loc să-l certăm, să-i explicăm de ce a greşit. Pentru aceasta ne trebuie multă răbdare şi tact.

216

Să fii responsabil înseamnă să acţionezi pentru atingerea unui scop fără a fi îndrumat, sfătuit, presat sau împins de la spate. Este abilitatea de a lua hotărâri şi de a suporta consecinţele acestora, este una din regulile pe care copilul trebuie să o înveţe de timpuriu. Pentru copilul de 3-7 ani jocul este o activitate serioasă. Pentru copii, jocul are o dublă semnificaţie. Pe de o parte, este cadrul în care ei se manifestă, îşi exteriorizează întreaga viaţă psihică (în joc copilul exprimă cunoştinţele, emoţiile, îşi satisface dorinţele şi se eliberează, descărcându-se tensional). Pe de altă parte, jocul reprezintă principala modalitate de formare şi dezvoltare a capacităţilor psihice (acestea neputând fi concepute şi imaginate în afara jocului). Jocul formează, dezvoltă şi restructurează întreaga viaţă psihică a copilului. Jucându-se cu obiecte, îşi dezvoltă percepţiile de formă, mărime, culoare, greutate, îşi dezvoltă capacitatea de observare, se dezvoltă activitatea voluntară, îşi dezvoltă însuşirile voinţei: răbdare, perseverenţă, stăpânire de sine. În joc sunt modelate însuşirile şi trăsăturile de personalitate: respectul faţă de ceilalţi, responsabilitatea, cinstea, curajul, corectitudinea încrederea în sine etc. Folosirea jocului în educarea copiilor presupune observarea, conducerea, îndrumarea sau chiar participarea adultului la această activitate. Pentru copii începerea şcolii este o aventură. Cei mai mulţi sunt bucuroşi şi nerabdători să înceapă şcoala, numai pentru simplul motiv că nu vor mai fi „copii de grădinită“, ci „şcolari“. Înscrierea la şcoală înseamnă şi începerea unei noi etape în faţa unor întrebări. Acestea sunt doar o parte dintre motivele pentru care copilul trebuie ajutat şi sprijinit în perioada de tranziţie de la grădiniţă la şcoală. El trebuie să fie pregătit să se descurce singur, să fie independent, să-şi facă noi prieteni, să se acomodeze cu învăţătoarea şi cu mediul şcolar. Nu putem să ne imaginăm că odată trecută prima zi de şcoală grijile noastre s-au terminat. Cu siguranţă, vom afla că avem încă multe de făcut. Va trebui să oferim şi să cerem sprijin învăţătorilor şi trebuie să ne păstrăm optimismul şi încrederea că puiul nostru va reuşi Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

217

Rolul familiei în educația copilului prof. Marilena Belciug Liceul Teoretic Amărăștii de Jos «A îndrăzni să începi a forma un om înseamnă să te fi făcut tu însuți om,să găsești în tine exemplul pe care trebuie să-l dai! » Jean Jacques Rousseau Ceea ce astăzi putem spune despre realitatea cotidiană a familiilor, este că aceasta este diferita față de cea a generațiilor anterioare. Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp cu copiii lor, majoritatea cu greu reușind un echilibru între atribuțiile de serviciu și cele din cadrul familiei. Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie. Copilul trăiește faptele părinților care îi vor servi drept model. Este adevărat că auzim adesea expresia «copiii nu mai au cei șapte ani de acasă». Dar, tot atât de adevărat este familia are un rol esențial în copilului. Felul în care părinții se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinții severi vor forma un tânăr fără personalitate, voință, inițiativă; părinții care vor răsfăța copilul, vor avea un tânăr care nu învață, nu muncește, dar pretinde mereu. Părinții care denotă inconsecvență educativă, care oscilează între răsfăț și severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpățânat, capricios și dificil în raporturile sociale. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului 90% din cunoștințele uzuale (despre plante, animalele, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice), familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observație, memoria și gândirea copiilor. Copilul obține rezultatele școlare în funcție de modul în care părinții se implică în procesul de învățare. Părinții trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-și ajute copilul la învățătură. Comportamentele copiilor se învață prin observarea unor modele în familie sau societate. Direcția spre care va merge copilul se conturează din familie, locul unde se formează idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adolescență. Un copil care nu a primit o educație corectă din toate punctele de vedere, va avea de suferit la maturitate sau poate toată viața în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se atoeduce. Lacunele relaționale, complexele, fluctuațiile sentimentale și toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecință a unei educații familiale defectuoase. Greu va înțelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni. În familie se conturează temelia caracterului copilului; aici se conturează concepția despre viață și conceptul de sine. Cei «șapte ani de- acasă», ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, ci copilul a și simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, acest copil va crește iubitor, tolerant, responsabil. Părinții sunt responsabili mai ales în fața lui Dumnezeu pentru copiii lor. Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic și neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toții se vor gândi că responsabilitatea aparține grădinarului, care l-a lăsat să crească așa. În același mod sunt responsabili și părinții pentru neghina semănată în inimile copiilor lor. Ei trebuie să se gândească la această responsabilitate și să nu stea în calea apropierii copiilor lor de Dumnezeu. Părinții au obligația să îi conducă pe copii către Mântuitorul Care spune: «Lăsați copiii să vină la Mine!».

218

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! prof.înv.primar Ramona Beldiman Liceul Teoretic “Mihai Eminescu” Cluj-Napoca, jud. Cluj Când auzim expresia “cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, educaţia un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc, te rog, cu plăcere”, care se comportă respectuos cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. "Cei 7 ani de-acasă" trebuie să fie pentru copil al doilea set de reguli, dupa decalog, pe care să le înveţe când e mic şi să le respecte când ajunge mare.Un copil manierat va fi plăcut şi apreciat de toata lumea, de la vecinul de bloc şi până la şeful de la locul de muncă. Oamenii respectuoşi sunt trataţi cu respect. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. A învăţa copilul bunele maniere nu înseamnă a-l pune să le repete dintr-o carte. E un proces zilnic, ce va dura ceva timp. Numai că, pentru a-i însuşi cele mai bune calităţi, în primul rând trebuie să fie părintele un model desăvârşit pentru copilul său. Daca părintele nu se comportă frumos, acasă, pe stradă, în piaţă sau la volan, nici el nu va şti cum să trateze situaţii de care se va lovi în viaţă sau oamenii cu care va avea de-a face. Formulele de politeţe se învaţă de la vârstă fragedă. Deşi are 2-3 anişori, acum e momentul să ştie să salute, să spuna "te rog" şi "mulţumesc". Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus “mulţumesc” la magazin, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Acesta e doar începutul. Odată cu trecerea anilor, copilul trebuie să deprindă uşor, dar sigur, bunele maniere. Va trebui învăţat ce trebuie şi ce nu se face atunci când stă la masă, când e în vizită la cineva sau familia are musafiri ori în timpul unei petreceri. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica, prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. Nu trebuie încurajate atitudinile nepotrivite. Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii

219

îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia. 10 reguli pe care eu le consider esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani 1. Trebuie învăţat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Trebuie stabilite şi impuse reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunicarea cu cel mic este secretul unei relatii solide între părinţi şi copii; trebuie limitat timpul petrecut la televizor sau calculator şi pus accent pe educaţia lui, pe arta conversaţiei! 4. E necesar a fi învăţat să iubească lectura şi cărţile - încă de bebeluş să îi fie citite poveşti, apoi, treptat, lăsat să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Trebuie să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu trebuie abuzat în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; de evitat educaţia cu "palma la fund" şi concentrat pe disciplina pozitiva! 7. Trebuie învăţat să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnica si să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Trebuie învăţat să spună mereu adevărul! Si aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la părinţi! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Părintele să petreacă cât mai mult timp cu micuţul său ,fiind un paăinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. E necesar a fi iubit necondiţionat şi arătat asta! Trebuie iubit indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natura! Fără glume pe seama lui, ori porecle! Să audă zilnic că e iubit şi să i se arate asta prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbraţişări.

220

Cei șapte ani de acasă ! BENEA GEORGETA AURELIA Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învășa să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fie, parinții, un bun model pentru el. La început se învață lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună „te rog" și „multumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum se învață bunele maniere? Ce se face și ce nu se face ? A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vor fi multe ocazii să fie îndrumat în direcția corectă. Sunt de ținut minte aceste sfaturi: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu se trage concluzia că este prost crescut sau că părinții au uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explicândui-se clar și învățându-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să i se spună un scurt (și pentru el greu de înțeles): "Nu mai fi atât de grosolan", să i se spună: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă,să nu i se spună: "Încetează cu țipetele în casă", citrebuie blândețe, ca să înțeleagă în fond ce se așteaptă de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă". Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu trebuie să io retezăm scurt, ci trebuie încercată o altă reformulare. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde", trebuie corectat spunăndui-se: "Frumos ar fi fost să spui că nu îți place deloc spanacul". Trebuie multă înțelegere și trebuiesc acceptate greselile. Este de amintit faptul că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei… Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu se țin prelegeri și nu trebuie criticat în public, nu trebuie umilit și nu trebuie jignit față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de față cu alții dovedește că nici părintele nu a prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Trebuie multă consecvență. A fost învățat de la doi ani sa spună „te rog" și „multumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să învețe ceva! Pâna la 3 ani Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să fie confundat comportamentul lui cu lipsa de maniere – este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu trebuie neapărat să cunoască și să respecte mai mult de una – două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să fie învățat să utilizeze formule ca „te rog", „mulțumesc", „bună ziua" și „la revedere". Trebuie încurajat să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Astfel, nu trebuie uitat că, după ce i se oferă paharul cu apă pe care l-a cerut, să îi fie amintit: "Acum, spune mulțumesc". Trebuie să fim un bun exemplu pentru el – să ne comportăm calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate și trebuie să ne adresăm politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devenim noi înșine un exemplu. Pe de altă parte, trebuie uitat să îl felicităm și să îl lăudăm ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut.

221

Între 3 și 5 ani Cu puțină creativitate, poate fi ajutat micuțul de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Trebuiesc inventate jocuri în care el să fie actorul principal. Trebuie să i se propună să fie gazdă șicei mari musafiri. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Gândindu-ne la situațiile cu care ne confruntăm zi de zi vom găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar părinții își vor atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Trebuiesc folosite poveștile, cărticele cu imagini, muzica sau casetele video cu desene animate. Între 5 și 7 ani Odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că părinții nu vor fi tot timpul alături de el, va trebui să îi fie dezvoltată mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversație cu adulții. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Se poate începe să fie supravegheate intervențiile în discuții și să îi fie explicat că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Vor fi folosite exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă, dar fară să facem pe profesorii. Nu trebuie amenințat, folosind expresii ca: "Să nu te prind că faci vreodată ca Andrei, că îți rup urechile". Când greșește, trebuie atrasă atenția și i se amintește ce are de făcut. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

222

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ BENEA LIGIA G.P.P. TOLDI-SALONTA „Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului. După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor. Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Educatoarea se preocupă de socializarea preşcolarului prin integrarea în mediul grădiniţei, dar îi oferă prilejul să cunoască mediul înconjurător organizând vizite în împrejurimile grădiniţei, în instituţii şi la locurile de muncă ale părinţilor. În acest timp, aceasta poate observa cum se comportă copiii nu numai la grădiniţă ci şi în afara grădiniţei. Având în vedere particularităţile lor de vârstă şi ţinând seama de temperamentul lor, educatoarea va putea acţiona diferenţiat astfel încât eficienţa demersului său educativ să fie optimă. Treptat şi cu răbdare, cultivându-le încrederea în propriile posibilităţi, folosind jocul şi jucăria, educatoarea participă la dezvoltarea personalităţii copiilor. Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala.” Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Grădiniţa este prima treaptă a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica părinţii în programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa și, implicit, cu educatoarea. Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţa, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre

223

calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare.

224

CEI 7 ANI DE ACASA BENEDIC MARIA CRISTINA - Prof. pentru Inv. Pescolar Gradinita cu PP Nr. 5, Step by Step, Structura a Scolii Gimnaziale ,,George Calinescu” - Onesti Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie sa pui mana acolo?” Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicm celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromii sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public. Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă, de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. ,,Cei 7 ani de-acasa”- o expresie folosita atat de des si de in exces, incat cred ca incepe sa-si piarda din sensul ei adevarat. Dar care este sensul adevarat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de catre cei mai in varsta decat noi, nemultumiti de o anume atitudine si facand referire in mod strict la respectul pe care ar fi trebuit sa-l primeasca, in functie de o situatie anume. Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa Din punctul meu de vedere, ,, cei 7 ani de acasa”, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc. Asa ca, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta

225

inseamna copilaria, familia noastra. Dar ma intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locatii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasa? Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani. Educatia nu reprezinta ce ai putut sa memorezi, si nici macar cat de multe stii. Educatia iti permite sa diferentiezi cunoasterea de necunoastere.

226

CUM DISCIPLINAM COPILUL LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ Bercea Camelia Liceul “Antim Ivireanu”, structura G.P.P. NORD 1 EDUCAŢIA si disciplina la copii trebuie inceputa inca de la nastere. Incetul cu incetul, cu vorbe bune, nicidecum prin impunerea cu forta sau cu violenta , copilul va invata ce are voie si ce nu sa faca acasa, in public, la scoala sau oriunde. Intre 3 si 5 ani copilul trece de la stadiul de „bebelus” dependent in mare parte de parintii lui, la cel de „individ” cu propriile ganduri, nevoi si opinii. Acesta este momentul in care capitolul disciplina trebuie sa fie consolidat. Insa fara violenta! E drept, ca la noi e impamantenita ideea ca „bataia e rupta din Rai”, insa nu e deloc asa. Disciplina poate fi o arma cu doua taisuri. Pe de o parte copilul trebuie sa fie disciplinat, ascultator, dar pe de alta parte nu trebuie nici sa-i stirbiti din personalitate prin batai sau alte violente. El trebuie sa stie ca este in regula sa-si exprime trairile, frustrarile, bucuriile, dezamagirile, insa sa aiba grija la modul cum o face. Copilul trebuie educat astfel încât nici în cazul în care are greutăţi în viaţă să nu-şi piardă buna dispoziţie, ci să fie maleabil. Omul disciplinat poate fi considerat, pe bună dreptate, numai acela care întotdeauna şi în toate împrejurările are o comportare justă, folositoare şi care găseşte în el tăria de a avea continuu aceeaşi purtare, fără a ţine seama de nici un fel de greutăţi şi neplăceri. În această direcţie trebuie îndrumaţi toţi copiii. Părinţii nu trebuie să aibă o comportare prea aspră cu ei. Tăria autorităţii părinteşti nu se măsoară prin numărul pedepselor. Cel mai bun conducător al familiei trebuie considerat acela care nu are nevoie niciodată să pedepsească un copil. Tatăl trebuie să inspire încredere şi să fie respectat. Niciodată un copil nu trebuie să fie pus în situaţia de a considera părintele său un om rău. Greşelile mici trebuie urmate de avertismente ca pe viitor să fie evitate, nu ca un rezultat al constrângerilor, ci ca o consimţire conştientă. Sunt copii socotiţi instabili, care nu pot sta liniştiţi. La şcoală nu se pot fixa pentru a asculta, a înţelege şi a învăţa. Acasă nu au răbdare să stea în acelaşi loc. Sunt inteligenţi şi când li se explică ceva reţin uşor. La jocuri încep unul şi imediat îl schimbă cu altul. Copiii trebuie sa invete de mici sa distinga binele de rau. Pentru asta e important sa stii cum sa vorbesti copilului. Chiar daca pare ca n-au inteles nimic, explicandu-le o data si inca o data, si inca o data, ce e bine si ce e rau, ei vor sti. Trebuie numai sa aveti rabdare. Chiar daca va iesiti din minti, comunicarea este cheia succesului.Nu bataia, nu violenta. In loc sa-l trimiteti la colt, luati-l deoparte si purtati o discutie ca de la om mare la om mare. Explicati-i ce a gresit, cum v-a facut sa suferiti comportamentul lui pe voi si pe ceilalti din jur, copii sau adulti. Iar daca fapta a fost grava, trebuie sa suporte neapart consecintele faptelor sale. Disciplina se face cu calm si fara violenta fizica sau verbala. Daca va agitati la fel de tare ca si copilul vostru sau chiar mai rau, n-ati facut decat sa-i accentuati si lui starea de agitatie. Tipand la copil sau lovindu-l, ii transmiteti mesajul ca, in momentul in care cineva ii greseste, are dreptul sa reactioneze la fel. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa-i transmiteti mesajul ca sunteti suparati. Copilul trebuie sa stie ca este responsabil pentru faptele sale, iar daca a facut ceva gresit trebuie sa suporte consecintele. Parintii trebuie sa le spuna copiilor ca au facut ceva gresit (le explica ce este gresit si, neaparat, le spun cum ar fi trebuit sa se comporte in respectiva situatie) si pentru fapta sa trebuie sa suporte consecintele. Acestea pot fi sa nu se mai poata juca cu jucaria preferata X, cateva minute sau nu mai aiba voie in parc etc. Copilul trebuie sa inteleaga ca felul lui de a se comporta v-a facut sa fiti tristi. Daca fapta este destul de grava, nu va sfiiti sa plangeti. In acest fel, ii transmiteti copilului cat de mult suferiti si-l veti face sa empatizeze cu suferinta voastra si a celorlalti pe care i-a ranit prin faptele sale. Sau ii puteti transmite ferm „Sunt foarte, foarte furioasa/suparata in acest moment”. Copilul va intelege trairile si incet-incet va incepe sa empatizeze cu lumea din jur, fiindu-i mai greu apoi sa-i faca pe altii sa sufere. Frica şi laşitatea sunt însuşiri opuse unei bune discipline. Să i se atragă atenţia că omul disciplinat nu este mândru cu ce are, nu se laudă. Disciplina nu este în contradicţie cu libertatea sau formarea unei personalităţi independente, ci este necesară acestora. Nu există libertate deplină acolo unde nu există

227

disciplină. Disciplina este o lege a vieţii necesară pentru buna funcţionare a organismelor sociale, constituind o forţă dirijată şi controlată de conducerea superioară. Educarea modernă a copilului se conduce după alte criterii. Pentru a realiza disciplinarea unui copil măricel, între primele obiective urmărite este insuflarea respectului pentru părinţi. Şi exemplele părinţilor trebuie să fie grăitoare. În casă orice copil trebuie să-şi vadă părinţii ducând o viaţă regulată. Ei trebuie să se culce zilnic, sau aproape zilnic, la ore normale, nu trebuie să-şi piardă nopţile sub nici un pretext, căci noapte este timpul rezervat odihnei şi refacerii forţelor vitale.

228

Ce sunt cei 7 ani de acasa? INST. Berchiu Elena Anca G.P.P. MANOCSKA MUN. Tg. Secuiesc- Jud. Covasna Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie.

229

Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate

230

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. prim. Bereczki Magdolna Lic. Teoretic „Arany János” Salonta Indiferent de vârsta la care se află copilul, suntem puși în situația de a-i ajuta să învețe diverse comportamente. Uneori este vorba despre comportamente noi, alteori sunt comportamente pe care copiii le cunosc, dar cărora dorim să le creștem frecvența. Mai sunt situații în care dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative cum ar fi: lovirea altor copii, folosirea unui limbaj vulgar, dezordinea etc. Iată cum învață copilul un comportament: -prin observarea adulților sau a celorlalți copii; -prin imitarea comportamentelor celorlalți; -prin modelul oferit de adulți sau ceilalți copii; -prin consecințele pe care un comportament le are. Atunci când dorim să învățăm unui copil un anume comportament, trebuie să avem în vedere câteva lucruri. Copilul trebuie să fie în stare să facă ceea ce încercăm să îl învățăm. Mulți părinți așteaptă din partea copiilor lor să învețe lucruri care depășesc capacitatea lor și uită de vârsta și de stadiul de dezvoltare. Există tendința de a aștepta de la copil mai mult decât este el pregătit să ofere. Copilul trebuie să fie pregătit să învețe. De prea multe ori, încercăm să învățăm copiii câte ceva în momente în care aceștia nu sunt pregătiți să învețe. Nu trebuie să învățăm copilul ceva atunci când este obosit sau supărat. Copilul trebuie încurajat în tot ceea ce dorim să-l vedem făcând. O greșeală frecventă este că nu punem în valoare ceea ce este bun în comportamentul copilului, dar facem să iasă la suprafață orice defect. După ce a fost învățat un comportament, este foarte important ca părinții să-i ofere din când în când, copilului întăriri pentru menținerea comportamentului. Pentru orice progres făcut copilul trebuie încurajat, lăudat și recompensat. Întărirea este orice stimul, acțiune sau comportament care apare imediat după un comportament și are funcția de a crește posibilitatea apariției acelui comportament. Întăririle se stabilesc în funcție de copil și în funcție de comportamentul pe care vrem să îl formăm. Pe lângă toate acestea, atunci când ne propunem să-l învățăm un comportament, trebuie să ne gândim și la felul în care transmitem copilului anumite mesaje, felul în care vorbim. Iată cum putem face acest lucru: -focalizându-ne pe aspectele pozitive ale copilului: „Excelent! Ai reușit!” -criticând comportamentul, nu copilul: “Nu-mi place când te cerți cu copiii!“ -acordând importanță progreselor făcute de copil și aspectelor pozitive ale situației:”Îmi place felul în care...” -acceptând diferențele individuale: fiecare copil învață diferit un comportament și reacționează diferit într-o situație: “Mă bucur când tu…” -arătându-i zilnic încredere în sine: “Sunt sigur/ă că vei putea să…” -având așteptări realiste față de copil, așteptări adaptate nevoilor și potențialului lui de dezvoltare: “Sunt mândru/ă când…” -evitând comparațiile și competițiile dintre copii: “Pentru mine ești special!” Pentru a învăța un comportament, copilul are nevoie și de consecvență, ceea ce înseamnă că atât mama cât și tata, și bunica, toți cei sunt implicați în educația copilului vor aplica aceeași metodă și vor comunica copilului același mesaj. Ceea ce este foarte important este că regulile stabilite sunt aceleași pentru toți membrii familiei. Pe lângă comportamentele dorite, copiii manifestă și comportamente problematice. Acestea sunt de cele mai multe ori, o reflecție a ceea ce copilul are de învățat. Comportamentele problematice ale copiilor au diverse cauze și motive pentru care apar. Ele pot fi de atragere a atenției sau rezultatul unor stări emoționale negative, de frustrare sau iritare. Înainte de a ajunge în situația de a le corecta este bines ă știm cum să le prevenim.

231

Acest lucru este posibil dacă reușim: Să stabilim reguli simple și realiste de comportament pentru copil. Aceste reguli trebuie să fie adaptate nivelului de dezvoltare al copilului și introduse treptat. Odată stabilite, toți membrii familiei trebuie să adere la ele, să le aplice și să le respecte. Să oferim copilului posibilitatea de a observa și învăța consecințele natural sau logice ale acțiunilor sale. Să oferim rutine de comportament: acestea îl ajută pe copil să se simtă în siguranță, să știe în ce activitate urmează să fie implicat. Să oferim întăriri pentru comportamentele dorite. Observând comportamentul copilului nostru, vom ști care este metoda care funcționează cel mai bine pentru copilul într-o anumită situație. Să folosim tehnica extincției. Copiii reacționează în unele perioade, contrar dorințelor noastre. De aceea, este bine ca uneori să ne comportăm contrar așteptărilor copiilor. Putem ignora, pur și simplu, un anume comportament, în loc să-l certăm, să-i explicăm de ce a greșit. Pentru aceasta ne trebuie multă răbdare și tact.

232

,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!” prof înv. primar Berindeie Angela Floarea În momentul în care a fost inventată expresia ,,cei șapte ani de acasă,, marea majoritate a copiilor erau crescuți până la șapte ani exclusiv de părinți, iar de la această vârstă pășeau pentru prima dată, de-acasă, într-o instituție de învățământ sau cei mai puțin norocoși începeau din fragedă pruncie, ucenicia pentru a învăța o meserie. Astfel se putea regăsi în ei modul în care au fost educațí de către părințí. Astăzi, această situație nu mai are valabilitate sau nu mai este de actualitate pentru că părinții stau cu odraslele lor doi sau trei ani (uneori), apoi sunt încredințați altor persoane(bone, bunici, educatoare) până reușesc aceștia să ajungă acasă de la munca care o prestează. Așadar, ,, cei șapte ani” nu mai reflectă în totalitate părinții. Sintagma ,,celor șapte ani de acasă” pe care omul îi are sau nu, oglindește importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor ce își vor pune inevitabil pecetea pe comportamentele viitoare ale copilului. Sunt anii în care se pun bazele formării ca oameni a copiilor noștri, dar construirea a ceva cu adevărat impunător și durabil, va cere timp. ,,Cei șapte ani de acasă” simbolizează meciul vieții care a intrat în ,,prelungire”. Se pot schița evident anumite generalizări. Printre principalele părți care compun ceea ce se înțelege, în mod tradițional, un copil binecrescut regăsim: salutul, comprtamentul în public, perceperea și înțelegerea normelor sociale, recunoșterea și acceptarea greșelilor, toleranță. Este de mii de ori mai bine să ai bun simț fără educație decât educație fără bun simț ,,Cei șapte ani de acasă” înseamnă imitație și învățare după patternul dat de părinți, reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. A fi binecrescut nu înseamnă peste tot în lume același lucru, atât contextul cultural-istoric, obiectiv al societății cât și în standardele subiective ale fiecărui părinte, determină definiția celor șapte ani de acasă. Un copil care are ,,cei șapte ani de acasă”, învață de la părinți că, a râde de slăbiciunea, defectul fizic a cuiva, te descalifică în primul rând ca ființă umană. Dacă știi să respecți pe cei din jurul tău (pe cei mai în vârstă, cât și pe cei de vârsta ta sau chiar mai tineri decât tine), te respecți pe tine însuți și ai posibilitatea de a te integra și de a fi integrat mai ușor în societate. Dacă ești plăcut și atent cu oamenii care nu te agreează, nu semnifică faptul că ești o ființă duală sau popular spus, ai două fețe, înseamnă că ai ,,cei șapte ani de acasă”. În concluzie, oriunde vei umbla, nu uita să-ți pui în valiză CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ. Cu asemenea bagaj vei recunoscut, de oricine, ca fiind în primul rând, OM. BIBLIOGRAFIE: Mih, V., Psihologie educațională, Colecția Educația, Cluj-Napoca, 2010.

233

Necesitatea educaţiei morale în “cei şapte ani de acasă” Beteringhe Ionela Profesor pentru învăţămâtul primar Şcoala Gimnazială Spulber Familia reprezintă cel mai vechi grup social, este mediul în care copilul se naşte, creşte, se dezvoltă, se formează pentru întreaga sa viaţă. Familia este prima “şcoală” a copiilor, iar părinţii sunt “profesori”, care îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea şi educarea copiilor. Întâlnim din ce în ce mai des expresia “cei şapte ani de acasă”, fie că este vorba de aprecieri pozitive, fie că este forma de aprecieri în sens negativ cu privire la comportamentul unui copil. Viitorul unui copil depinde în primul rând de rolul pe care şi-l asumă părinţii în creşterea şi educarea acestuia, în măsura în care familia este un factor decisiv de socializare şi educare pentru copii. Familia este cea care îl disciplinează pe copil din punct de vedere comportamental, moral, social, afectiv, motivaţional. Educaţia copilului, în primii şapte ani de viaţă trebuie să fie cât mai variată, însă accentul trebuie să cadă pe educaţia morală. Copilului trebuie să i se cultive sentimentul respectului, dreptăţii, iubirii, demnităţii, ajutorului. Această perioadă cuprinde elementele de bază care influenţează caracterul viitorului adolescent, tânăr, adult şi cetăţean. Un rol primordial în formarea unui copil îl are educaţia morală. Datoria părinţilor este aceea de a educa propriul copil din punct de vedere moral. Aşa cum spunea şi Platon “nu din averi izvorăşte virtutea, ci din virtute izvorăsc şi averile şi celelalte bunuri omeneşti.” Aşadar, familia trebuie să formeze copiilor în primii ani de viaţă, principii şi norme de viaţă, reguli şi comportamente umane. Educaţia morală tinde spre formarea individului ca subiect moral, subiect ce gândeşte şi acţionează în spiritul cerinţelor moralei sociale. Odată cu familiarizarea copilului cu normele morale, se formează emoţiile, sentimentele morale, atitudinale morale, trăsăturile de caracter, convingerile, obişnuinţele ce reprezintă obective esenţiale ale sisemului iniţial. Înainte de transmiterea oricărei valori cognitive, a conţinutului, copilul trebuie să afle că în comportamentul său pătrund necontenit decizii valorice. Familia morală implică modelarea comportamentului social-moral al copilului. Nu este de ajuns ca un copil să ştie ce este bine şi ce este rău, ce este permis şi ce este interzis. Este necesar să ştie să fie cinstit, corect, sincer, onest. O importanţă decisivă o are exteriorizarea lor în fapte de conduită morală. La naştere, copilul prezintă o dispoziţie generală de a-şi forma cele mai diverse atitudini, în funcţie de experienţele pe care le va avea. Cu cât familia exercită o influenţă mai timpurie asupra copilului, cu atât se întipăresc mai adânc atitudini pozitive sau negative faţă de persoane, situaţii, evenimente. Diferite aspecte de viaţă prezentate în poveşti, povestiri, poezii se adresează imaginaţiei copilului, îi trezesc în suflet sentimente, trăiri, îl orientează spre a lua o atitudine pozitivă împotriva minciunii, a lenei, a laşităţii, a egoismului. Punând în faţa copilului fapte concrete, părinţii reuşesc să-l educe, să-l determine să înţeleagă anumite aspecte, să acţioneze corect, să construiască în bună măsură viitorul adult. Tot acum, copilul învaţă reguli de politeţe, la început prin imitaţie, pentru ca ulterior acestea sa devină deprinderi. Dacă un copil va vedea că mama sa o salută şi o respectă pe mama prietenului său, va învăţa şi el să fie respectuos cu cei din jur. De asemenea, modul de adresare al unui copil are un rol constructiv în formarea sa, căci un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, aşa se va adresa şi când va fi mare. O greşeală frecventă a unor părinţi manifestată în primii şapte ani ai copilului o constituie punerea accentului numai în a-l învăţa să scrie, să citească, să socotească, ignorând în totalitate faptul că cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Toate regulile şi principiile de viaţă se predau de către părinţi prin puterea exemplului, prin implicare devotament pentru ca cei şapte ani de acasă să oglindească efortul şi calitatea timpului petrecut cu el. Eficienţa muncii se bazează pe faptul că vârsta preşcolară este vârsta cea mai favorabilă pentru acumularea unor impresii purternice, pentru formarea deprinderilor de comportare. Este perioada în care apar şi se dezvoltă trăsăturile de voinţă şi caracter, în care se schiţează personalitatea viitoare a omului. La

234

această vârstă copilul este receptiv, sensibil, este uşor de impresionat de tot ceea ce-l înconjoară si are o mare putere de imitaţie. În concluzie, este important ca părinţii să creeze deprinderi civilizate şi de politeţe în perioada celor şapte ani de acasă a propriilor copii, căci ei vor putea sesiza singuri discrepanţele între comportamente corecte, agreate în societate şi situaţiie extreme negative. Numai astfel vor putea discerne singuri în situaţiile diverse pe care i le va ridica societatea. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe şi să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004; 2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998; 3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; 4. http://www.scritub.com/ 5. https://ro.scribd.com

235

Cei şapte ani de acasă Beudean Claudia De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia „N-ai cei şapte ani de acasă” de către cei mai în vârsta, nemulţumiţi de o anume atitudine şi făcând referire la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcţie de o situaţie anume. În mod sigur, înseamna mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Consider că cel mai important lucru în formarea copilului în primii ani de viaţă ai acestuia a fi mediul ambiental în care copilul creşte. Atât mediul familial, cât şi cel social îşi lasă amprenta pe personalitatea copilului, influenţând în mod decisiv dezvoltarea psihică şi fizică a acestuia. Mediul familial însă are o importanţă mai mare, întrucât ceea ce copilul învaţă în sânul familiei se reflectă mai tarziu în mediul social. Copilul are nevoie să crească într-un mediu familial armonios, fără conflicte, în care sa se simtă în siguranţă, iubit, în care este inţeles şi îi sunt respectate sentimentele, dorinţele şi pasiunile, alături de persoane pozitive, de la care să înveţe să respecte în mod natural normele sociale. Copilăria este vârsta cea mai importantă pentru formarea viitoare a omului. Copilul îşi desăvârşeşte primele experienţe de viaţă în familie. Căminul în care creşte, căldura sau indiferenţa acestuia îi vor modela puternic modul de a trăi, personalitatea şi curajul de a aborda viaţa. Cei 7 ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani petrecuţi de copil acasă şi la grădiniţă, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinţii. Părinţii iubitori care reuşesc să ofere căldura, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc în procesul educaţional de calităţile copiilor şi nu de defectele lor, cei care nu "strivesc" personalitatea copilului prin autoritate excesivă au copii fericiţi, încrezători în forţele proprii. Prin această atitudine ei reuşesc să aibă o comunicare optimă cu copilul, lucru esenţial în educare. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Părinţii trebuie să cunoască transformările prin care trece copilul şi felul în care ei alături de grădiniţă pot influenţa dezvoltarea armonioasă a copilului pe toate panurile. Dezvoltarea explozivă a motricităţii acestei vârste duce la sporirea autonomiei, pe de o parte, dar şi la o dezvoltare psihică superioară vârstei anterioare. Jocurile de mişcare, de construcţie, desenul, modelarea plastilinei sunt activităţi care stau la baza dezvoltării abilităţilor intelectuale, cu alte cuvinte potenţează dezvoltarea cognitivă. Dezvoltarea cognitivă, la această vârstă este strâns legată de dezvoltarea senzaţiilor şi percepţiilor. Gândirea copilului începe prin investigaţii practice asupra obiectelor şi fenomenelor din jurul lui, bazându-se în continuare pe actul percepţiei (din acest motiv se spune că la acest moment gândirea copilului este concretă). Modul în care se dezvoltă limbajul este puternic influenţat de mediul în care trăieşte copilul, de cât de mult i se vorbeşte, de cât de mult este stimulat să folosească limbajul în comunicare. De aceea la această vârstă se remarcă diferenţe între copii. Dacă nu este stimulat corespunzător copilul va vorbi mai târziu. Copilul educat corespunzător îşi însuseşte rapid cuvinte noi, foloseşte activ clişeele verbale ale adulţilor. Copiii stresaţi, frustraţi, abuzaţi emoţional pot prezenta tulburări ale fluxului vorbirii. Un element esenţial al dezvoltării afectivităţii copilului este relația adultului cu acesta. Prin imitaţie, copilul preia de la adult o serie de stări afective, precum şi expresiile emoţionale care le însoţesc. Părinţii trebuie să ştie că întreaga perioadă este dominată de dorinţa de joc. Copilul învaţă astfel, să se comporte, capătă informaţii despre lume, despre sine, se bucură sau se întristează când pierde sau se ambiţionează să câştige. Jocul devine un instrument al educaţiei sociale şi morale. Copilul se joacă, participă la acţiunile celorlalţi relaţionându-se cu ei. Toate acestea îi creează copilului satisfacţie, bucurii şi trăiri intense pe plan afectiv. Este recomandată menţinerea vie şi întărirea relatiei părinte-grădiniţă. Aşa cum există grădiniţa pentru cei mici este la fel de normal să existe o şcoală şi pentru părinţi care să clarifice multe din aspectele legate de

236

dezvoltarea copilului. Cunoscând aceste aspecte părinţii vor continua în cadrul familiei activităţi, jocuri specifice vârstei care să-i ajute pe copii să se dezvolte armonios şi să se integreze cu uşurinţpă mai apoi în societate. Cei “şapte ani de acasă” nu mai sunt îndeajuns în condiţiile schimbărilor şi transformărilor majore din societatea contemporană. Familia trebuie să ţină contactul permanent cu grădiniţa, mai apoi cu şcoala pentru a fii la curent cu tot ceea ce este nou în materie de educaţie.

237

,,Cei șapte ani de acasă” Prof.înv.pr.: Bibicu Ioana Mirela Liceul Teoretic,,Calatis” Mangalia Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie. Antoine de Saint-Exupery „Cei şapte ani de acasă”– acestă frază o auzim adeseori în jurul nostru atunci când vorbim despre educația unui copil. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul îsi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui.În această perioadă copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță intre imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Am putea afirma deci, fără să greșim că familia este prima cărămidă zidită la temelia educației. Așa cum sădești un pom, te îngrijești de nevoile lui cu speranța că va da roade bogate, așa și familia unui copil trebuie să se îngrijească de nevoile trupului și sufletului acestuia pentru a-l ajuta să devină ,,omul” capabil de o existență socială. Familia este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra copilului. În cadrul familiei acesta se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va ajuta la o înţelegere mai adecvată a societăţii, omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui individ util societăţii. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Educatia unui copil nu constă nu numai în a-l învata să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire; - ordine; - igienă; - curățenie și exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; - bune maniere și comportament; - limbaj corect transmis; - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului; înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); - concentrare a atenției; - perseverența in realizarea uneri sarcini; - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva;. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție; - altruismul;

238

- cooperarea; - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Altele, din păcate, influentează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător in forțele proprii. Așadar, înainte de a judeca o persoana și de a-i pune o etichetă, să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ ă de către ceilalți.

BIBLIOGRAFIE 1.Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006; 2,Nicolae, Mărgineanu (1973). Condiția umană, București, Editura Științifică. 3. Victor, Țârcovnicu (1975). Pedagogie generala, Bucuresti, Editura Facla.

239

Educaţia începe în familie Prof. ȋnv.primar Bica Simona Şcoala Gimnazială ,,Prof. I. Popescu’’, Şotânga, jud. Dâmboviţa Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie şi, aşa cum afirma Loisel, ,,în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter’’. Copilul, în primii ani de viaţă, este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere şi educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică, urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. Exemplul părinţilor valorează mai mult decât milioane de cuvinte. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l ȋnconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. “Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa ” (M. Golu). Acest tip de relaţie este hotărâtoare ȋn devenirea personalităţii nu numai prin faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii (cu intensităţi diferite), dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, ȋn special cu scoala. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent ȋn familie. Modelele de conduită oferite de părinţi-pe care copiii le preiau prin imitaţie şi ȋnvăţare-precum şi climatul socioafectiv ȋn care se exercită influenţele educaţionale (“cei şapte ani de acasă” ) constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare ȋn raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel ȋn familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină in mare masură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral. Fiecare copil are nevoie acasă de un cadru general de viaţă ȋn care să se simtă ȋn siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, ȋnţelegători, afectuoşi, destul de maleabili ȋn raporturile cu copilul, fără a da dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care ȋl ȋntristează, şi că nu se dezinteresează de ceeea ce se ȋntâmplă la şcoală. Dar ȋn acelaşi timp el ,,are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi ȋnchipuie ca libertatea lui e fără margini şi, totodată, să ştie că părinţii săi ȋmpărtăşesc acelaşi nivel de exigenţă.”(M. Gilly). BIBLIOGRAFIE M.GILLY, Elev bun – elev slab, EDP Bucuresti 1973; M.GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993.

240

Cum ne educăm copiii încă de mici Sfaturi pentru părinți Prof. Florina Biculescu Liceul Tehnologic Topoloveni Un copil “răsfăţat” este un copil care nu a primit din partea părinţilor săi decât răspunsuri ambivalente, neconforme cu nevoile sale de dezvoltare. Nu a primit repere şi reguli constante: mama îi spune că are voie să facă ceva, tată – altceva! Dacă intervin şi bunicii...deja avem de-a face cu o multitudine de reguli care nu-i spun nimic şi care nu-l ajută în nici un fel. Copilul “norocos”, aflat în situaţia de a alege când nu este capabil să o facă, găseşte soluţii în tot acest hăţiş de inadecvări ale adulţilor la nevoile sale: şantajul afectiv:“Nu-i nimic că mama nu mă lasă să fac..., mă duc la tată şi el mă lasă! Dacă nu mă lasă el, mă va lasă buni!”. şi toate acestea, de la cea mai mică vârstă a copilului. “Cei şapte ani de acasă”...Creşterea şi îngrijirea copilului presupun, dincolo de iubire, multe momente în care părintele stimulează şi coordonează achiziţia de informaţie şi cunostiinte de către copil. O parte din cele necesare unei vieţi sociale sunt preluate de către copil din mediul sau familial, fără că părintele să facă ceva în mod special. Astfel, copilul va învaţă roluri sau modele comportamentale prin mimetism. Ce ne facem însă cu aceşti copii exploratori? Care au nevoie de experienţe personale pentru a atinge un maxim de potenţial? Care ne “încearcă” şi care eludează în permanentă limitele, pentru a avea propriile experienţe, şi astfel, pentru a-şi ajusta comportamentele în funcţie de regulile celor din jur? Cea mai importantă idee este aceea că părinţii (atât mama, cât şi tată) trebuie să aibă un comportament constant. Hotărîrile să fie luate împreună în ceea ce priveşte fiecare moment al vieţii. De exemplu, baia copilului va fi făcută în fiecare zi la aceeaşi ora, fără excepţie. Copilul va integra această informaţie că regulă. Dacă unul dintre părinţi va spune că nu trebuie să facă baie şi celălalt da, copilul va fii confuz. Dacă atunci când mănâncă mama îi da să mănânce (în gură), iar tatăl îl lasă să se joace cu mâncarea...iar nu are nici o regulă. Copilul are foarte multe competenţe de când se naşte, calităţi şi defecte. şi este important să i le recunoaştem. Când vorbeam despre hotărârile luate împreună, mă refeream şi la copil, indiferent de vârstă să. Chiar dacă are câteva săptămâni, dacă noi luăm o hotărâre în ceea ce-l priveşte (ora de masă, de ex), el va şti să ne comunice părerea să, va reacţiona. Unde vreau să ajung? Noi că părinţii trebuie să ne învăţăm să îi vorbim copilului şi să-i explicăm tot ceea ce îl priveşte. Chiar dacă avem senzaţia că nu ne înţelege. Pe măsură ce va creşte, faptul că-i este ascultată opinia îl va face să aibă încredere în noi că părinţi şi va învaţă să primească restricţii sau să aibă curajul să îşi recunoască greşelile ştiind că acestea pot duce la impunerea unor restricţii. Dar va şti că, indiferent ce face, ne va putea spune pentru că îi va fi ascultată varianta şi va fii iubit în continuare. Dacă până acum am spus că puiul are competenţe, trebuie să ştim totuşi şi care-i sunt aceste competenţe. Pentru a respecta regula, copilul nu trebuie momit cu daruri (pe care apoi uităm să i le dăm...) sau cu alimente. Va învaţă să respecte regula doar pentru a primi ceva în schimb. Dacă nu va mai primi, atunci nu va mai respectă regulile! şi atunci vom intră în conflict cu el. Condiţionările pozitive sunt şi acestea discutabile. Cum anume reuşim să ajutăm copilul să aibă un comportament dezirabil şi cum vom face să întărim acest tip de comportament? Dacă îi construim copilului o schemă de recompense de tipul:”ai rezultate bune la şcoală/ai făcut ordine în jucării...îţi cumpăr nu ştiu ce joc, nu ştiu ce haine, nu ştiu ce telefon” iar riscăm foarte mult, căci va învaţă să facă ceva anume nu pentru sine, ci pentru recompensă. Când nu vom avea posibilitatea să o oferim....copilul se va avea un comportament mai puţin acceptat. Recompensă trebuie să fie în raport cu relaţii şi momente frumoase: un film văzut împreună, o plimbare în parc, o ieşire cu prietenii săi... Dacă copilul ne întreabă ceva şi nu ştim răspunsul, este bine să nu îl minţim. Îi putem spune sincer că nu ştim, dar ne vom interesa. Va învaţă în acest fel că toţi oamenii au competenţe limitate (chiar şi adulţii) şi că pot recunoaşte acest lucru pentru că tot vor fi iubiţi. În acelaşi sens, dacă copilul a fost certat pe nedrept, trebuie să avem curajul (!!!) să ne recunoaştem eroarea în faţa copilului. Nu ne va stima mai puţin, însă în mod cert ne va iubi mai mult şi va învaţă să îşi recunoască greşelile. Dacă îi dăm sarcini copilului, trebuie să fim siguri că le poate îndeplini. Dacă nu suntem siguri, trebuie să îl întrebăm dacă are nevoie de ajutor pentru a face ce i s-a spus. Dacă îi cerem unui copil de 3 ani să “fie cuminte” într-un magazin plin de stimuli pentru el...mi-e teamă că nu suntem realişti, că îi cerem mult

241

prea mult pentru el! El va dori să atingă, să miroasă, să guste, să deseneze, şi toate acestea pentru acesta este firescul vârstei sale! Dacă stabilim de la intrarea în magazin că poate să îşi aleagă un obiect pentru a-l cumpăra din magazin...şi dacă suntem fermi (dar foarte calmi şi calzi, în acelaşi timp) şi nu îi permitem să îl ia şi pe al doilea, explicându-i că aşa am stabilit, va învaţă care este tipul de comportament aşteptat de la el. Nu imediat! Va încerca să ne seducă, să plângă, să ...atragă atenţia celor din jur şi “ruşinea noastră că avem un copil care plânge în magazin”. Cred că este mai important că puiul nostru să deprindă o regulă, decât ce spune doamna de la casierie despre noi!

242

CEI SAPTE ANI DE ACASA Bilt Elena Motto: Asa cum ghiocelul iese din zapada,/Piciul deschide ochii! Vrea sa vada / Oare ce-o fi in acesta lume mare?/Cine-I raspunde lui la intrebare?/ Intai e mama care il iubeste/Apoi educatoarea care-l ocroteste/ Va invata de la toti si din toate/Doar stiind mai multe va avea LIBERTATE ! Inca de la primele gangurituri ale “piciului” ce abia a deschis ochii mirati catre lume, parintii isi fac ganduri si vise pentru copilul lor : Cum se va dezvolta ?Cum va invata ?Ce va ajunge in viata ? Dar drumul este lung si anevoios.Primele plimbari le va face in bratele mamei ! Abia apoi va invata sa mearga ! Primele lucruri le va vedea prin ochii mamei !Abia apoi va invata sa descopere ! Primele povesti le va auzi spuse de glasul cald si suav al mamei !Abia apoi va invata sa le citeasca sau sa le inventeze. Primele jocuri le invata singur : isi descopera manutele si se amuza cum ele se misca.Apoi mama ii pune in mana prima jucarie. Inceputurile activitatii de cunoastere si invatare se regasesc din primele zile de viata prin contactul cu lucrurile din jur,prin gestica adultilor si apoi , pe tot parcursul vietii, prin studiu si cercetare – prin comunicare. Dar jocul este primordial in descoperirea de catre copil a universului.Activitatea ludica exprimata in joc antreneaza intreaga fiinta a copilului, pe toate planurile fizicului si psihicului sau : cognitive,afectiv si volitiv. Lucian Blaga priveste cu ochi de artist evolutia jocului : “Copilul rade : intelepciunea si iubirea mea e jocul; tanarul canta : jocul si intelepciunea mea e iubirea;batranul rade : iubirea si jocul meu e intelepciunea.” Imitand activitatea adultilor, copilul invata in mod placut din realitatea cotidiana.Jocul este o activitate complexa, placuta , care face tranzitia catre activitatea de invatare.El cultiva la copii placerea de-a se juca invatand sau de a invata jucandu-se. Pentru copil, familia concentreaza primul sau univers afectiv si social.Trasaturile si coordonatele personalitatii se cristalizeaza in raport cu modelul si natura situationala traita in mod direct, nemijlocit de copil in mediul familial.Iar atitudinile parintilor au consecinte durabile asupra personalitatii in formare a acestuia. In general , cei doi parinti, desi implicati egal in procesul de educatie , detin roluri diferite.Mama asigura caldura afectiva, iar tatal reprezinta de obicei autoritatea.Mama are “ o functie interioara “, pe cand tatal “o functie exterioara “.Prima vizeaza atmosfera intrafamiliala si asigurarea securitatii affective.Cea de-a doua se refera la comunicarea socio-familiala si respectarea normelor.Ambii asigura sentimental de confort si siguranta.In familie se constituie sentimental de apartenenta sociala. Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care il educa pe copil aratandu-I care sunt valorile ce trebuie respectate in viata.relatia educativa parinte-copil este direct influentata de pretentiile manifestate fata de copil.Acestea nu trebuie sa-I plaseze pe copii intr-un rol cu prea multe constrangeri si foarte putine posibilitati de a se manifesta liber, active, optional, cu initiative proprii. Independenta de gandire si actiune se formeaza prin intermediul aprecierii si acordarii atentiei.Copilul este deosebit de sensibil la aprecierile facute in legatura cu posibilitatile sale intelectuale,la situatiile in care nu ar putea fi pretuit si stimat,laudat si apreciat.Insuccesul, in general, face sa slabeasca combativitatea, tenacitatea in munca, provoaca descurajare si stres. Rolul familiei este de a-l ajuta pe copil in asi coordona si controla cat mai bine atitudinile si comportamentul de a putea atinge momentul cand isi poate formula singur reguli, maxime si principii.De un real folos sunt si laudele. Lauda genereaza simtul valorii si al demnitatii si e de datoria parintilor sa incurajeze inflorirea acestui sentiment.Uneori chiar ,e bine de a percepe nuantele subtile ale personalitatii unice ale copiilor si de a-I lauda pentru calitatile pe care vor sa le incurajeze , pe masura ce se fac ele simtite.Astfel se insufla noi valori.

243

Este suficienta o singura carenta a familiei pentru ca intregul plan al vietii psiho-afective a copilului sa aiba de suferit si sa determine aparitia unor forme ale raporturilor dintre membrii ei,cum ar fi : dezinteresul,indiferenta,indolenta; atitudinile repulsive de ura,de razbunare,de neincredere in oameni. In concluzie , actiunea educativa a parintilor asupra copilului, facuta cu responsabilitate, seriozitate, exigenta si afectiune este cea mai buna cale de urmat in formarea personalitatii copilului, in procesul de insusire a unui comportament pozitiv.

244

Cei şapte ani de acasă Profesor: Bîrghişan Stela Şcoala Gimnazială ,, Ovid Densusianu” Făgăraş ,, Copilăria este şuvoiul de apă care izvorăşte limpede şi curat din adâncurile fiinţei şi la care omenirea aleargă fără încetare să-şi potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumuseţe, de perfecţiune.” Francesco Orestano Expresia ,, cei şapte ani de acasă” defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumulate în primii ani de viaţă. Aceasta este una din perioadele de intesă dezvoltare psihică, deoarece copilul acumulează foarte multe informaţii, îşi însuşeşte diverse comportamente şi atitudini. În această perioadă rolul mamei este esenţial. Dragostea şi spontaneitatea sa reprezintă un stimul în apariţia şi îmbogăţirea limbajului copilului. Dezvoltarea limbajului depinde , de asemenea, de interacţiunea permanentă ce se stabileşte între copil şi adulţii care-l înconjoară. Dacă aceştia, prin lipsă de educaţie, de timp sau din alte motive nu vorbesc cu copilul , acesta va fi afectat şi nu va reuşi să-şi construiască şi să-şi îmbogăţească limbajul suficient. Condiţiile de viaţă modernă, lipsa de timp şi surmenajul părinţilor sunt doar câţiva din factorii care contribuie la întârzierea de vorbire. Grădiniţa are un rol important în corectarea unor deficienţe precoce de limbaj. În această perioadă, în dezvoltarea vorbirii se înregistrează progrese mari. De la pronunţarea de sunete, de exclamaţii, de cuvinte izolate, copilul va începe să lege cuvintele şi să formeze propoziţii. Copilul, în această perioadă, este pregătit să primească informaţii. De aceea, este foarte important modul în care sunt transmise aceste informaţii şi de către cine. În aceşti ani copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia. Membrii familiei având o mare influenţă asupra dezvoltării copilului. Interesul copilului este concentrat în mod evident asupra adulţilor care îi servesc de model. În contact cu aceştia copilul învaţă să deosebească noţiunile de eu şi tu. La început acesta este foarte ascultător, treptat însă tinde la dobândirea independenţei, încearcă să-şi verifice capacitatea de a voi, a putea şi a hotărî el singur. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, un copil care se poartă cuviincios cu cei din jurul său, fie că sunt de vârsta lui sau adulţi. Cei şapte ani de acasă arată atât educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, cât şi educaţia pe care acesta o primeşte în diferite contexte de viaţă. Educaţia celor şapte ani de acasă trebuie să se continue atâta timp cât copilul este mic. Ca să poată creşte un copil are nevoie de un călăuzitor.Călăuzitorul cel mai bun în primii ani de viaţă este mama. Mama este cea mai importantă persoană din viaţa fiecăruia, cea care ne învaţă să iubim şi să dăruim iubire. La începutul primăverii, în luna martie, când natura prinde viaţă, sărbătorim ziua mamei, moment unic în care copiii trăiesc emoţii intense.Sensibilitatea lor se manifestă în creaţii literare pline de farmec. Acum, cu ajutorul imaginaţiei şi a creativităţii, elevii din ciclul gimnazial îşi exprimă cele mai puternice trăiri faţă de mamă. Eu mi-am propus să-i ajut să sărbătorească acest eveniment prin activităţi care îmbină: jocul, creaţia, munca şi concursul. Scopul realizării acestui eveniment este: sensibilizarea şi dezvoltarea sentimentelor de dragoste, respect şi preţuire pentru fiinţa care le-a dat viaţă afirmarea şi stimularea potenţialului creativ al copiilor. Concursul se va realiza cu ajutorul participării elevilor din cala a VI-a B. Va avea următoarele secţiuni: Creaţii literare - în versuri sau în proză despre chipul drag al mamei Desen / Pictură – realizate în tehnici la alegere Colaj/ Felicitări/ Obiecte decorative – realizate prin diverse tehnici de lucru. Creaţiile literare vor fi scrise pe foi A4, de mână, lizibil. Creaţiile artistico-plastice vor fi realizate în tehnici la alegerea copiilor. Fiecare lucrare va fi aşezată în folie de plastic pentru a nu se deteriora.

245

Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă reflectă comportamentul pe care copilul îl va avea mai târziu indiferent de situaţiile prin care va fi nevoit să treacă. De aceea, se poate conchide că cei şapte ani de acasă arată cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Copilăria reprezintă o şansă unică pentru lecţiile emoţionale şi pentru educaţia fiinţei fragede care va ajunge să fie OMUL de mâine.

246

Cei şapte ani de acasă! Prof. Bîrjovanu Carmen Gabriela Şcoala Gimnazială, comuna Hangu Cei 7 ani de acasă reprezintă, de fapt, educaţia pe care părinţii, bunicii şi cei apropiaţi o oferă copiilor în prima parte a vieţii lor. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social al oricărui om este reprezentată de copilărie. Specialiştii în domeniu consideră că regulile de comportament dobândite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult responsabil. În primii şapte ani de viaţă, copilul este mult mai receptiv, mai atent şi sensibil, dovedind şi o mare putere de asimilare de cunoştinţe. Până în clasa pregătitoare, copiii stau mai mult cu părinţii, cu bunicii, cu familia. Cei din familie încearcă să îl sfătuiască şi să îl educe cât mai bine, pentru ca fiecare copil să păşească mai departe cu un minim de lecţii despre viaţă. Astfel, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Acasă învaţă un copil întâia oară cum să-şi respecte familia şi pe cei mai în vârstă, apoi mai departe, la şcoală, respectul faţă de profesori, colegi şi prieteni. “Respectă ca să fii respectat” este una dintre vorbele din bătrâni de care ar trebui cu toţii să ţinem cont. Dacă îi respectăm pe cei din jurul nostru, neavând importanţă dacă sunt tineri sau în vârstă, bogaţi sau săraci, înseamnă că ne respectăm pe noi înşine. Este una din regulile de aur pe care ar trebui să o înveţe un copil în primii ani de viaţă. Tot în această perioadă din viaţă, copilul învaţă ce este iubirea, altruismul faţă de ceilalţi. El învaţă care este raportul între noi şi mediul înconjurator, lucruri ce vor avea, mai devreme sau mai târziu, un impact pozitiv asupra vieţii sale. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi la școală, părinţii vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se implică în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile sale și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții ar trebui să se implice şi mai mult în educația copilului, să manifeste şi mai mult interes pentru activităţile acestuia. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Lipsa unei implicări reale a părinţilor conduce adesea la eşec şcolar şi probleme comportamentale. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea directă în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. În primii ani de viaţă, copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă” ne arată că familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, reprezentă temelia de care şcoala va porni pentru a modela personalitatea viitorului adult. În concluzie, “cei şapte ani de acasă” constituie “fundaţia” pentru construcţia unei vieţi închinate binelui, frumosului şi adevarului. BIBLIOGRAFIE Constantin Cucoș, Psihopedagogie, Ed. Polirom, 2009 Michiela Poenaru, Cei 7 ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii, Ed. ePublishers, 2013

247

Educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă” Educatoare: Bîrliba Iuliana Grădiniţa Topoliţa – Grumăzeşti "Suprema pedagogie este casa părintească".

(Dostoievscki)

Încă mai credem că “cei şapte ani de acasă” vor constitui “fundaţia” pentru construcţia unei vieţi închinate binelui, frumosului şi adevărului pentru noile generaţii care vor veni, pentru ca Pământul, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc şi acţionează frumos. Există chiar un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. În orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi ,,cum se cuvine”! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. . Dacă asigură un climat echilibrat, familia îşi joacă rolul de plasă de siguranţă a copilului, în care cel mic simte, încearcă, experimentează, întelege şi învaţă pentru viaţă. Aşa cum albinuţele strâng nectarul din flori şi îl transformă în miere, copiii culeg din familie exemple de comportament şi un set de valori la care se vor raporta pe parcursul vieţii. “Cei şapte ani de-acasa” sunt fundamentul conduitei de viaţă a adolescentului si adultului. Părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului! Familia rămâne, deci, cuibul unde fiii cresc şi prind aripile maturizării caracterului, zburând apoi în cele patru colţuri ale lumii, dar nicicând uitând acest cuib şi când au prilejul să se întoarcă acasă se odihnesc cu drag în el. “Tot ce sunt sau sper să fiu într-o zi îi datorez mamei.” (Abraham Lincoln)

248

Ce reprezintă cei şapte ani de acasă? Prof. înv. preşc. Bîrsan Ilona Ghizela Şcoala Gimnazială Singidava/ G.P.P.Prichindel Loc. Cugir, Jud. Alba Motto: “Copilul nu datoreşte părintelui viaţa, ci creşterea”. (Nicolae Iorga) Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoalăă. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Pentru mulţi dintre noi, cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul: este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public: un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii: manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale: prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă: o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor: „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă: un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni, şi îl va evita pe cel din urmă.

249

Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne-am străduit să le predăm copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Soluţia este perseverenţa şi exemplul personal, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004; 2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998; 3. http://www.desprecopii.com

250

POLITEȚEA…NE DIFERENȚIAZĂ! Educatoare, Bîrliga Luminița – Grădinița Albești Profesor, Macovei Carmen - Școala Gimnazială nr. 1 Albești, Botoșani „Seamănă un gând, Vei culege o faptă, Seamănă o faptă, Vei culege un obicei, Seamănă un obicei, Vei culege un caracter, Seamănă un caracter, Vei culege un destin.” – Samuel Smiles Am pornit de la ideea promovării unui dialog și a unei comunicări între elevi și un comportament civilizat. Sunt copii bine-crescuți, care știu să se poarte și să vorbească frumos, în preajma cărora este o plăcere să te afli. Cei care nu au învățat să se poarte de mici, vor fi respinși de colegi, vor deveni răi și se vor afla într-un permanent conflict. Pentru a nu face parte dintre aceștia, învățăm să ne comportăm civilizat și vom cunoaște bucuria pe care ne-o aduce comportamentul civilizat al elevului. Pentru a-și forma un comportament civilizat, elevii trebuie să cunoască regulile de comportament și importanța acestora, să cunoască și să folosească termeni specifici relaționării interumane, să exprime oral formulări adecvate unor situații de viață, să relateze propriul comportament în situații concrete de viață, să recunoască comportamente pozitive și negative în manifestările lor și ale celorlalți elevi, să participe cu opinii proprii la respectarea normelor de conduită civilizată, să găsească și să dea soluții diverselor situații provocate de comportamente neadecvate. Pentru a învăța să se comporte civilizat în diferite situații, putem aborda cu elevii următoarele teme: „Politețea în familie”(purtare politicoasă, cuvinte fermecate, respectul față de persoanele în vârstă și față de frații și surorile mai mici, participarea la zilele onomastice și de naștere ale membrilor familiei), „Primim musafiri”(cum primim musafirii, cum se comportă un musafir, cum oferim daruri, flori, cum ne comportăm când primim daruri, rolul gazdei, participarea la jocuri comune, mulțumiri adresate gazdei), „Politețea pe stradă” ( salutul vecinilor, nu alergăm pe stradă, suntem atenți la traversare, ajutăm colegii mai mici, nu vorbim tare pe stradă), „Politețea în mijloacele de transport”( nu vorbim cu voce tare, cedăm locurile persoanelor în vârstă, nu mâncăm în mijloace de transport, nu aruncăm resturi , nu ne descălțăm), „Politețea la spectacole”(ce vestimentație alegem când mergem la spectacole, să ne respectăm locurile, nun mâncăm în timpul spectacolului, nu vorbim, nu facem gălăgie, nu plecăm înainte de terminarea spectacolului), „Cum comunicăm?”( tonul pe care-l folosim, nu întrerupem pe cel care deja a început să vorbească, îl privim pe cel care vorbește, nu vorbim tare, nu strigăm), „Cum vorbim la telefon?” (convorbirea începe cu un salut și continuă cu prezentarea, nu vorbim mai mult decât este necesar, dacă suntem într-o vizită cerem permisiunea gazdei să telefonăm, nu asistăm la altă convorbire telefonică, nu facem glume la telefon, memorăm numerele de telefon ale părinților), „Ținuta” (îmbrăcămintea, gesturile, mersul), „Salutul”( cine salută primul, prezentările, strângerea mâinii, cuvinte fermecate: te rog, mulțumesc), „Igiena personală” ( igiena locului de joacă, regulile de igienă personală și a camerei de lucru). Principala caracteristică a perioadei în care ne aflăm o reprezintă evoluția rapidă a științei și tehnicii, fapt ce provoacă o mișcare amplă de idei, invenții, descoperiri, care influențează profund comportamentul oamenilor. Cercetarea dezvoltării umane indică faptul că, în general, copiii și adolescenții parcurg etape imprevizibile de creștere și dezvoltare datorită multitudinii de factori educaționali. O bună cunoaștere a dezvoltării tipice a elevilor de diferite vârste creează un cadru optim care permite cadrelor didactice să pregătească mediul de învățare prin planificarea celor mai adecvate activități educative. Astfel, elevii vor avea posibilitatea să înțeleagă rolul esențial al trăsăturilor de caracter, îți vor    

251

exersa și dezvolta deprinderi morale, vor accepta și respecta norme, valori, principii etice, precum și regulile elementare de conviețuire socială; își vor modela propriul comportament, potrivit valorilor morale și vor învăța conform celui de-al patrulea obiectiv al educației (conform UNESCO): „să devină”.

   

252

Cei șapte ani de acasă - Sfaturi pentru mame Blaga Cornelia- Florica G.P.P. nr. 45, Oradea În ceea ce privește familia am putea începe cu un text din Dostoievski care spune: "suprema pedagogie este casa părintească". Încă mai cred că “cei șapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui, frumosului și adevărului pentru noile generații care vor veni, pentru că Pământul, nu-i așa, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc și acționează frumos. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei. Obișnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Începe să îl înveți lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar bună creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una sau două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la lecțiile de bune maniere. Fii consecventă. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Unul din aspectele de baza ale educației este formarea de deprinderi, de obiceiuri bune. Începând de la obiceiuri legate de igiena personală, până la deprinderi mai complexe, cum ar fi hărnicia sau punctualitatea, trebuie să le dezvoltăm și să le cultivăm treptat nu doar în copii, ci și în noi. Cu toții știm cât de greu este să renunțăm la obiceiurile proaste, unele chiar dăunătoare vieții și sănătății noastre, ca să nu mai spun sufletului, de aceea e bine să urmărim în mod intenționat dezvoltarea de deprinderi bune în copiii noștri, încă de mici. Multe dintre obiceiurile noastre sunt pur și simplu o chestiune de caracter și pot fi cultivate în viața de zi cu zi prin puterea exemplului și prin practică. Pentru a implementa o deprindere avem nevoie de cel puțin șase săptămâni. E bine să alegem un singur obicei pe care vrem să-l formăm (de exemplu strânsul patului dimineața) și să lucrăm asupra lui, în timp ce suntem atenți și asupra menținerii celor deja formate. Sunt sigură că fiecare dintre noi își dorește copii ascultători. Copiii care ascultă ne scutesc de o gramadă de probleme. "Ascultarea constă în a supune voința noastră voinței altcuiva. Însă pentru a supune voința mea, voinței unei alte persoane, trebuie să nutresc față de aceasta un adânc respect. În plus, trebuie să o iubesc, pentru a o putea urma.(...) În străduința de a forma caracterul copiilor lor, părinții trebuie să conlucreze armonios. Să nu darâme unul, ceea ce construiește celălalt. Niciodată un copil nu devine mai alintat, ca în cazul în care vede că    

253

unul dintre părinți îi îngăduie ceea ce celălalt îi interzice. Niciodată nu trebuie cultivată alintarea copiilor. Nu trebuie să le permitem să comande celor mai mari decât dânșii. După ce reușiti deci, să alungați alintarea și îndărătnicia din sufletul copilului, trebuie să continuați să vă purtați mereu în același mod educativ, astfel încât copiii să vă acorde constant respectul cuvenit. Respectul este condiția de bază a ascultării. Încercați să câstigați inima copilului vostru, dezvoltând o relație bazată pe sinceritate și încredere reciprocă. Nu le dați tot ceea ce vă cer. Obișnuiți-i cu reținerea, cumpătarea și economia. Cereți-le să facă îndată și cu exactitate sarcinile cerute. Să nu fie nevoie să mai repetați aceeași indicație. Nu le cereți însă niciodată, să facă ceva care le depășește puterile. Fiți constanți în atitudinea voastră și nu le îngăduiți astăzi, ceea ce ieri le-ați interzis. Nu vă contraziceți unul cu celălalt în fața copiilor. Aveți grijă ca respectul copiilor voștri să fie un sentiment de durată, evitând orice gest care l-ar putea zdruncina. "Este adevărat că multe "slujbe perfecte" pot să vină și să treacă pe lângă tine în timpul anilor în care cresc copiii, dar una singură nu se va întoarce niciodată - slujba de a-ți crește copiii." Dorothy Patterson

   

254

Cei sapte ani de acasa! Educatoare: Blagoe Rozeta Ana Liceul Tehnologic Berzovia-Gradinita P. N. Berzovia De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui.Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.

   

255

ZESTREA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ PROF. ÎNV. PREŞC. BOANCĂ MARIA GRĂD. CU P.P. „JUNIOR” DEJ În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată factorul primordial, deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”. În familie, copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia, contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Când vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, deşi realitatea ne arată că este oarecum impropriu spus cei şapte ani de acasă, deoarece copiii sunt înscrişi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede. Normele de conduită se învaţă în familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse în familie. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne referim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile şi valorile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. În familie, copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe,îşi formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu să înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi. Exprimarea bucuriei şi a mulţumirii pe care părintele i le arată când face o faptă bună constituie cea mai preţioasă recompensă pentru copil.Manifestarea sentimentelor este eficientă şi în administrara pedepselor. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea, dau rezultate mai bune decât o mustrare. Aşadar, părintele trebuie să-i explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întampla dacă nu le respectă.Totodată, este important ca amândoi părinţii să fie consecvenţi în educaţia copilului.În acelaşi timp, trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare, să nu uite că şi adulţii greşesc, darămite copiii. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi al celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă presupune şi organizarea unor activităţi cu familiile copiilor, nu fiindcă acestea ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor lor educative, ci pentru că, de foarte multe ori, nu ştiu sau nu pot face acest lucru în condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată. Într-o lume    

256

invadată de o explozie a cunoştinţelor este foarte important ca noi, educatorii, să situăm pe primul loc preocuparea de a forma „oameni adevăraţi” cu principii şi valori solide de viaţă. În planificarea acivităților din grădiniță am urmărit atingerea unor obiective, precum: iniţierea copiilor în practicarea unui comportament civic într-o societate democratică : un comportament activ, liber, responsabil, tolerant deschis, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ; alfabetizarea civică a copiilor prin familiarizarea acestora cu limbajul şi activităţile de învăţare specifice; valorificarea experienţei specifice vârstei prin accentuarea dimensiunilor afectiv-atitudinale asociate celei cognitive, stimularea participării şi a comunicării sociale responsabile. promovarea valorilor moral-civice prin intermediul artei (creaţii literare, plastice, momente artistice); crearea unei oportunităţi prin care cadrele didactice să prezinte realizări, opinii, idei, modele de bune practici, produse ale activităţii extracurriculare; facilitarea accesului liber la comunicare şi exprimare, oferirea de şanse egale de afirmare tuturor copiilor şi cadrelor didactice. Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost crescut în familie,sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile şi faptele lor de conduită. În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice,mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate. Bibliografie: Aurelia, Marinescu, Codul bunelor maniere, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013. Michiela, Poenaru, Codul bunelor maniere pentru copii, Cei şapte ani de acasă, Editura Coresi, Bucureşti, 2010. Revista Învăţământul preşcolar nr.3-4/2015, Editura Arlequin, 2015.

   

257

”CEI SAPTE ANI DE ACASĂ” PROF. ÎNV. PREȘCOLAR BOBARIU MIRELA GABRIELA GRĂDINIȚA P.N. SĂLAȘU DE SUS Atunci când vorbim despre cei şapte ani de acasă , ne referim în primul rând la comportamentul unui copil. Având cei şapte ani de acasă, probabil ştie să se comporte şi cu un om mai în vârstă, şi în societate, şi în viaţă. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.Bazele acestui comportament sunt puse de familie , dar și de școală ,respectiv gradiniță. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Cea mai buna modalitate de a-l obisnui pe copil cu bunele maniere este sa fie parintii, un bun model pentru el, să înceapă sa il invete lucrurile simple inca de la varsta frageda: să salute, sa spuna "te rog" si "multumesc" Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici.Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotarâri in ceea ce-l priveste. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său . Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.De asemenea se pot propune de către părinti diferite activitați precum plimbari în natură, sa alerge desculți pe iarba, sa adune frunze, sa le numere, sa recunoasca culorile din mediul înconjurător. În drum spre    

258

gradiniță se pot numara mașinile, acasa poate sa își sorteze hainele in funcție de anotimp și exemplele ar putea continua. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Deci, cei șapte ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur si bineînteles își pot ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul lor odata cu trecerea timpului, cand vor devenii mai intelepți, vor da si ei aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.

   

259

CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ! Prof. înv. primar Bobeică Mariana Şcoala Gimnazială Ion I. Graure, Bălteni ,, Pe om îl creează natura, dar îl educă şi îl dezvoltă societatea!” ( V. G. Belinski) Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“.Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, rude, educatori,...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele.Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea    

260

de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene. Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rându său. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu - ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

   

261

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof . BOBOC SORINA LORELA LICEUL TEHNOLOGIC TOPOLOVENI Într-o societate agitată, in care timpul este inamicul numărul unu al familiilor, rolul educaţiei copiilor revine aproape în totalitate şcolii.Dar până la vârsta şcolară educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte acesta in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decât de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne. Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare. Se spune ca copilul este oglinda familiei. Incercare părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos. Încărcarea emoţională al unei astfel de moment este atât de mare încât suprimă înțelegere emoție. În lumea canalelor de știri, cu foame de senzație auzim doar povesti rele despre crimă, accidente, jafuri, incendii și dezastre. Ce înțelege din acestea un copilul în vârstă de şase ani? Nu trebuie să ne fie milă de toată lumea.Trebuie să ajutăm acolo unde putem, în comunitatea în care trăim acolo trebuie să-l prindem pe cel care cade în împejurimea noastră, să-l salutăm pe vecin, să nu aşteptăm să ne salute el, acolo trebuie să culegem murdăria de pe stradă, dacă colegul meu l-a aruncat, nu ignorant ,spunând că el l-a aruncat,, Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.”

   

262

Cei șapte ani de acasă – oglinda educației primite în familie Profesor învățământul preșcolar BOBOREL IULIANA MARINELA Grădinița cu Program Prelungit ”Tudor Vladimirescu”, Craiova Termenul de ”educație” provine din latinescul ”educatio” ce semnifică un proces de hrănire cu idei, scopul acesteia fiind de a ridica omul la o treaptă superioară. Antoine de Saint-Exupéry spunea că pentru a forma un om este important ca acesta să fie crescut și educat, nu să fie instruit. Saint-Exupéry făcea o comparație între omul instruit ce poate ajunge doar o carte care merge și omul ce este crescut și educat pentru a fi mai presus de un lucru sau obiect, concluzionând că de la lucruri nu ai nicio așteptare. Astfel educația are rolul de a crea condițiile de manifestare ale individului, în realizarea acesteia contribuind urmărorii factori: familia, ereditatea, mediul social, școala, biserica, instituțiile statului, massmedia. Dintre acești factori ai educației, familia a fost și este considerată un factor prioritar, deoarece în ordinea firească a lucrurilor educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că ” în familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este cel mai valoros pe lume – omul de caracter ”. Familia reprezintă ”celula” de bază a unei societăți, aceasta este considerată drept un mediul educațional necesar, o unitate primară de o importanță deosebită în evoluția copilului. Familia este întâiul mediu educațional pentru ființa umană ce se extinde pe parcursul vieții. Încă din copilărie fiecare din noi suntem informați și formați în legătură cu ceea ce înseamnă să fii părinte; să ai o familie. Copilul trebuie implicat în activitățile zilnice, trebuie învățat să respecte regulile de conviețuire, trebuie să știe că acest aspect este important și util. Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. De foarte multe ori când ne ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, –“nu are cei șapte ani de-acasă”. Copiii pot învăța în cei șapte ani deacasă: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie; exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; bunele maniere; limbaj corect transmis; modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator; consecvență și perseverență în realizarea unei sarcini; alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Până la vârsta de 3 ani părinții constituie primul exemplu, unicul model de viață, de comportare, cu cea mai mare influență asupra copilului. Exemplul de dragoste, de comportare delicată și de respect îi fac pe copii să nutrească la rândul lor dragoste și respect față de frați și mai târziu față de colegi. Copilul ”respectat” va fi util familiei și societății în care trăiește; părintele având rolul de a-și ajuta copilul să se educe singur. Anton Semyonovich Makarenko a acordat o importanță deosebită puterii exempului pe care familia îl are în educație. Acesta spune că: ”Bazele educației se pun la 5 ani, ceea ce ați făcut până la 5 ani reprezintă 90% din întregul proces didactic; după aceea educație continuă prelucrarea omului, dar în general voi începeți să gustați roadele, căci florile pe care le-ați îngrijit au fost până la 5 ani”. Putem conchide subliniind faptul că părinții trebuie să fie permanent conștienți că cel mic supraveghează, analizează, interiorizeză ceea ce fac, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate.

   

263

RESPECT- the best way to educate our children BOBOS VALENTINA Scoala Gimnaziala “O.Goga”, Ciucea, ” Respect is a way of treating or thinking about something or someone” People wonder why kids have gotten so much more disrespectful these days. We see children and teens arguing with adults, using foul language, copping an attitude and not using manners or respecting those in authority. We often forget that children aren’t born with a built-in sense of respect for others while each child has a different personality all children need to be respectful. When we teach kids to treat belongings with respect, we are helping them develop a sense of gratitude and consideration. In today’s world we no longer expect that everyone will show respect for others. The good news is that we can teach our kids this critical value and in doing so will and up suporting crucial lessons in kiddness, consideration, honesty, open mindedness and gratitude as well. But beyond walking the walk, there are plenty of simple strategies you can use. “Acting polite isn’t a formality” says psycholotherapist Ingrid Scheweiger, author of “ Self-Esteem for a Lifetime”. “When kids say “thanks” after something is given to them, they aknowledge that there’s a mutual exchange going on a “give-and-take”, she explains. And by going through the motions, they eventually learn not to expect the world on a silver platter. Learning the preschoolers to say “hello”, “goodbye”, “I’m sorry” or “excuse me”, later it mostly comes naturally to them. By giving someone your time and attention you let him know that you value him, it’s most fundamental way to show respect. It’s important to treat our children like future adults. The first step toward beeing a good listener removing distractions and making eye contact. Another way to learn our children to show respect is establishing rules and respect them. In this way children will understand the connection between respecting rules and respecting the people who set them and live under them. We have to be clear about what will happen if the rules are broken. In the end we should be prepared to repeat the rules regularly and to follow through with those consequences if necessary. Creating rules for kids requires a delicate balance. Kids need enough rules so they feel safe and secure but give them too many, and you may stifle their development. It gets even more complicated when you have multiple children who need different rules for one reason or another. And to top that off, the rules need to change as your child grows and develops more independence. Kids certainly need rules that keep them safe. And safety includes both physical safety and emotional safety. Physical safety rules include things like “Sit on the furniture only (no standing)” and “Don’t answer the door when Mom’s in the shower.” Emotional safety rules may include things like, “Use kind words only,” or “Everyone can share their feelings as long as it is polite.” When kids feel safe, they are free to focus their energy on exploring their talents and their environment. Creating rules gives you the opportunity to instill values and morals in your children. Create some rules to live by, such as “Always tell the truth,” or “Say sorry when you’ve hurt someone else.” It’s essential that you model your values in your own life as kids will learn from watching you. Kids do best when they have routine and structure. Therefore, there should be rules to develop healthy habits each day. For example, “Brush your teeth after breakfast,” or “Put your dirty clothes in the hamper.” Creating healthy habits and routines helps reduce power struggles. When kids know that they are supposed to hang their coat up when they come home from school or that they’re supposed to do homework right after dinner, it can reduce a lot of arguing as long as there are clear consequences for misbehavior.    

264

Kids also need rules that will help prepare them for becoming adults. These sorts of rulesteach kids life skills that will help them function better once they leave home. The exact rules and help your child will need to develop these skills will depend largely on your child’s temperament. Some kids are just more prone to behaving responsibly and staying motivated with their school work, while other kids need extra rules to support them. For example, setting rules about chores and money helps prepare kids for the working environment. Provide kids with chores and the opportunity to earn an allowance. Then, teach them about money so they can learn how to save and spend money wisely so they are better prepared for paying their own bills as adults. 26th February 2016

   

265

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ ÎNVĂŢĂTOARE: BOBUŞ GEORGIANA VERONICA ŞCOALA PRIMARĂ NR.1 FERICE, JUD. BIHOR A avea “cei şapte ani de acasă” este probabil una dintre cele mai uzuale expresii, folosită în familie, în societate, la locul de muncă. De cele mai multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. De fapt ce sunt cei şapte ani de acasă? Până în clasa primară copiii stau mai mult cu părinţii, bunicii, cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să îşi sfătuiască şi să îşi educe cum ştiu ei mai bine copilul, ca pe viitor să poată intra în viaţă pregătiţi pentru încercările ce ii aşteaptă. Fiecare părinte îşi educă copilul ghidat după propriile gândiri, principii stabilite după bunul plac. Consider că educaţia unui copil porneşte din mediul familial, acolo unde păşeşte pentru prima dată şi continuă cu mediul educaţional, unde se pun bazele unor comportamente şi atitudini pe care le vor dezvolta pe măsură ce vor înainta în vârstă. Odată cu începerea grădiniţei este obligatoriu să existe o relaţie strânsă părinte-copil-cadru didactic pentru a putea dezvolta împreună comportamente pozitive pentru a putea fi integrat în societate şi agreat de cei din jur. Dacă relaţia aceasta nu va exista va apărea inevitabil neconcordanţe între concepţiile unui părinte şi cele ale educatorului. În mod special, la ciclul preşcolar se urmăreşte educarea copilului. Aici învaţă primele maniere, primele comportamente pozitive, dar pentru a fi impregnate pe timp îndelungat este necesară implicarea permanentă a părinţilor. “Respectă ca să fii respectat!” este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Copiii trebuie să fie educaţi încă de mici în această privinţă. Dacă un copil nu va şti de mic ce înseamnă să respecte nu va şti nici pe măsură ce va creşte. După părerea mea totul porneşte de la respect! Respect faţă de părinte, profesor, persoane necunoscute. Copiilor trebuie să li se impregneze ideea că a vorbi frumos cu cineva e cel mai respectuos lucru pe care îl pot face, a-ţi cere scuze atunci când greşeşti, a mulţumi cuiva pentru gestul său, a şti să ceri frumos un lucru, etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

   

266

Cei șapte ani de acasă! Prof. Bodea Dorina-Ana Școala Gimnazială Nr. 1, Brusturi, Bihor Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să devină respectuoși și demni de respect la rândul lor. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromii sunt o etnie rea și că trebuie să se comporte cu ei în mod corespunzător. Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.    

267

Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, îmbrățișări etc. Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el!

   

268

Cei sapte ani de acasa INS. BODEAN IOANA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu    

269

adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

   

270

Conflict educațional între Dacii și Romanii Bődi János, profesor de matematică Liceul Teoretic “Ady Endre”, Oradea Este oare posibil ca educația să fie împărțită în doar șapte ani? Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I-a? Sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani. Ar fi mai bine să vorbim de 10-12 ani de acasă. Un copil se naște în sânul unei familii și devine parte a societății abia mai târziu. Familia este principalul agent al socializării. Părinții au aproape un deceniu pentru a educa copilul. Mai târziu nu prea au șanse reale față de mediul înconjurător, care formează foarte puternic conduita și personalitatea tinerilor. Să presupunem că în România de astăzi cei care trăiesc în provincie, în localități mai mici, sunt DACII, iar cei care s-au stabilit în capitală sau orașe mai mari, sunt ROMANII. Aceste două categorii “etnice”, sociale, sau mai bine zis, geografice, mai ales în ultimii 25 de ani, au primit educații total diferite. Marea întrebare filosofică este că din punct de vedere educațional dacii sunt fraieri, losers, iar romanii sunt șmecheri, winners ?! Un dac, de obicei, este un om simplu, care își crește copilul cu bun simți. Copilul învață de la părinți ce înseamnă respectul, bună-cuviința, responsabilitatea si moralitatea, încă din primii ani de viață, dragoste si respect iubindu-vă si respectându-vă unul pe altul. În instituțiile de învățământ posibilitățiile sunt foarte reduse. După unica grădiniță existentă în satul respectiv, urmează unica școală elementară cu un efectiv de clasă, în general 10-15 elevi. Tinerul merge singur și pe jos la școală. Acolo îl așteaptă o învățătoară mulțumită, un adevărat pedagog al vieții, fără mari pretenții, fără a plânge după bani, flori sau “mici atenții”. În pauză copiii se joc ca niște prieteni adevărați, cu toleranță și respect. Un roman, în general, este o persoană foarte complicată, greu de priceput. Copilul său este crescut într-o atmosferă puțin tulburată, mult impulsivă și neliniștită. Micuțul vede în jurul său, de la bun început, oameni stresați de muncă, de carieră, de existență. Părinții trăiesc cu gândul că au încercat tot posibilul pentru ca copilul să fie bine educat. Imediat după nașterea copilului, toate cunoștințele familiare sunt mobilizate pentru a găsi o grădiniță de top, necontând distanța de parcurs și timpul pierdut cu deplasarea. Peste nu mult timp procedura se repetă cu alegerea școlii cu clasă excelentă. Copilul ajunge la școală cu un autoturism superior condus de un șofer de tip Hamilton. Doamna învățătoare, cu un zâmbet artificial pe buze, o mângâie pe micul școlar, după care accepta tot feluri de cadouri din partea părințiilor bucuroși. Pe lângă a învăța materiile respective, omulețul mai degrabă este interesat de telefonul sau de îmbrăcămintea colegiilor. Pauzele sunt fără mișcări deosebite sau jocuri comune, iar discuțiile sunt formale sau au un caracter “material”. Contactele umane și afecțiunea au rol deosebit în învățarea comportamentului uman. Cele mai importante principii de viață, pe care un copil le învață în această perioadă, sunt: respect, comunicare, înțelegere, sensibilitate, empatie, darnicie, toleranță, muncă susținută, sinceritate, iertare, etc. In final putem spune că există o inegalitate educațională deosebită între tinerii din mediul rural și cei din mediul urban. Oare cine caștigă în realitate? Dacii sau romanii?

   

271

Cei şapte ani de-acasă, un start bun în viaţă Bogdan Alina Maria Tomescu Mirela Daniela Grădinița ,,Ciupercuța” Când auzim expresia ,,cei şapte ani de acasă” ne gândim întotdeauna la educaţia pe care copilul o primeşte în mediul familial, la acele reguli care fac ca un copil să fie un exemplu de bună purtare, atât acasă cât şi în societate. Educaţia primită de copil de la familie în primii ani de viaţă este definitorie pentru formarea lui ca adult şi acoperă toate domeniile de dezvoltare: socială, cognitivă, psihologică. Atmosfera din familie, liniştea şi dragostea sunt hotărâtoare pentru concepţia despre viaţă şi lume, pentru formarea caracterului copilului. Întâmplările fericite din familie îl fac pe copil să privească cu încredere în viitor, să fie pozitiv şi deschis, iar întâmplările neplăcute îl vor face să creadă că întreaga lume este rea, că toţi oamenii se poartă urât, sunt agresivi, şi, în consecinţă, se va purta că atare. În contextual actual, copilul petrece din ce în ce mai puţin timp în familie, fiind încadrat în instituţii de educaţie de la vârste foarte mici (1-2 ani - creşe, 3 ani în grădiniţe). Cu toate acestea, familia este mediul în care copilul învaţă primele reguli de bună purtare, grădiniţa şi şcoala vin în sprijinul educaţiei primite în familie. Pentru că la vârstele fragede copilul învaţă foarte mult prin imitaţie, puterea exemplului este foarte mare. Astfel, părinţii trebuie să conştientizeze că respectarea regulilor, în primul rând de către ei, are o mare importanţă. Degeaba îi spunem unui copil să nu vorbească tare, să folosească cuvinte ca ,, mulţumesc”, ,,te rog frumos”, dacă în casă părinţii ţipă unul la celălalt, iar vocabularul lor nu este tocmai cel mai potrivit. Părinţii sunt primul model urmat de către copil. Cu toţii cunoaştem acest lucru dar, de cele mai multe ori, de la vorbe la fapte e cale lungă. Gesturi, vorbe, modul de a reacţiona în diferite situaţii, toate acestea le putem observa la copii, fiind un fel de ,,oglindă” a comportamentului adultului în familie. Bunele maniere nu pot fi însuşite în urma unor discuţii sau rugăminţi ale părinţilor, exemplele sunt mult mai folositoare decât discursurile seci. Preocupaţi de satisfacerea nevoilor materiale, mulţi părinţi pierd din vedere faptul că, pentru o dezvoltare armonioasă, copilul are nevoie de afectivitate, îndrumare şi sprijin. Evoluţia permanentă a societăţii face ca valorile transmise în ,,cei şapte ani de-acasă” de bunicii noştri să fie diferite de cele pe care noi le transmitem copiilor în prezent. Dacă în trecut a fi educat însemna să te comporţi politicos, să mănânci frumos, în prezent valorile transmise au în vedere asumarea, iniţiativa, exprimarea liberă. Totuşi, părintele nu trebuie să scape din vedere că nu trebuie încurajate comportamentele necuviincioase. Un copil care este lăsat să se exprime liber nu este acel copil care ţipă la cei din jur sau cel care vorbeşte urat cu ceilalţi. Libertatea de exprimare a unui individ nu trebuie să lezeze drepturile celorlalţi. Valori ca: respectul faţă de ceilalţi, comportamentul adecvat, grija pentru aproape nu vor fi niciodată considerate că fiind,,depăşite”. Perioada antepreşcolară (1-3 ani) în care copilul este mofturos şi deseori obraznic nu este decât o etapă normală în evoluţia copilului. Nu este uşor să faci un copil de trei ani să înţeleagă şi să respecte toate regulile de politeţe, dar cu răbdare şi cu oferirea unor modele bune succesul este asigurat. Prin joc,copilul mic poate fi învăţat cum trebuie să se comporte în anumite situaţii (vizite, călătorii cu mijloacele de transport etc). Poveştile pentru copii pot fi de mare ajutor – eroii se comportă frumos, sunt buni, harnici, respectuoşi. La intrarea în grădiniţă copilul trebuie să respecte şi mai multe reguli pentru o bună integrare în grup. Are loc o schimbare a programului zilnic, atât din punct de vedere al conţinutului (la grădiniţă programul este bine structurat, având în vedere diferite tipuri de activităţi desfăşurate, dar şi repere orare ce trebuie respectate), cât şi în ceea ce priveşte mediul în care copilul îşi desfăşoară activitatea zilnică – la grădiniţă şi acasă. La aceeastă vârstă el îşi da seama când face un lucru bun sau rău, cunoscând atât semnificaţia    

272

recompensei, cât şi a pedepsei. Relaţia grădiniţă –familie are o importanţă covârşitoare pentru asigurarea unei unităţi între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. ,,Cei şapte ani de acasă” sunt anii în care se pun bazele formării copiilor ca oameni, în care se conturează trăsături care îşi vor pune negreşit amprenta asupra comportamentului viitor al copilului.

   

273

CȂT DE IMPORTANȚI SUNT CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ? PROF. CĂTĂLINA BOGDAN ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 LEREȘTI Dupǎ cum sǎdești un pom , culegi roadele mai bune sau mai puțin bune și tot așa, dupǎ cum educi un copil, vei avea unul mai bine educat sau mai puțin educat. Familia este baza educației., este mediul esențial care poate influența dezvoltarea și destinul copilului. Ea poate sǎdi ȋn copil valori practice, nu teoretice, știut fiind faptul cǎ exemplele practice, acțiunea efectivǎ duce la ȋnvǎțare. Cel mai puternic model de viațǎ este pǎrintele. De cȃnd se nasc, cei mici ne privesc pe noi, pǎrinții, ca pe niște modele. Ȋnvațǎ de la noi totul: comportament, acțiuni, valori, convingeri, modul de a ne ȋmbrǎca, modul de a vorbi etc. Este foarte importantǎ educația din familie, ea putȃndu-se numi ,,cei șapte ani de acasǎ”. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalitǎți armonioase, cǎldura cǎminului pǎrintesc, afecțiunea pǎrinților, ȋnțelegerea familialǎ sunt esențiale. E nevoie de mult tact, rǎbdare, ȋmbinarea eficientǎ a ȋnțelegerii și afecțiunii cu autoritatea pǎrinteascǎ. De multe ori suntem tentați sa criticǎm, spunȃnd ,,Ȋi lipsesc cei șapte ani de-acasǎ”. Pe bunǎ dreptate, cǎci perioada de creștere ȋn familie are un rol hotǎrȃtor ȋn formarea micuților. Nimeni nu dorește ca cel mic sǎ fie un exemplu de proastǎ creștere ȋn societate, acasǎ sau ȋn oricare alt loc. Ceea ce este cel mai trist e faptul cǎ nu prea mai existǎ ,,cei șapte ani de acasǎ”, poate și din cauza noastrǎ, a pǎrinților, care scoatem copiii din mediul protector numit ,,familie”, ȋncǎ de la fragede vȃrste, incluzȃndu-i ȋn felurite forme educaționale. Ce ar trebui sǎ ȋnvețe ei de la noi sunt normele de conduitǎ, pe care și le ȋnsușesc prin imitare, nu printr-un comportament conștient. Ce ȋnseamnǎ ,,cei șapte ani de acasǎ”? Ȋnseamnǎ ca un copil sǎ știe sǎ salute, la ȋnceput printr-un zȃmbet, apoi prin mișcarea mȃinii, apoi spunȃnd ,,bunǎ ziua”. La urmǎ trebuie sǎ știe sǎ vorbeascǎ, sǎ rǎspundǎ la ȋntrebǎri, sǎ converseze cu oamenii mai mari sau cu prietenii. Este indicat sǎ fie manierați nu numai ȋn preajma adulților, ci și ȋn preajma copiilor de-o seamǎ cu ei. Copiii trebuie sǎ știe ceea ce e frumos, bine, corect, sǎ facǎ ȋn societate și ce nu. O bunǎ creștere implicǎ și cunoașterea acelor reguli nescrise ale traiului ȋn societate: sǎ spunem ,,mulțumesc”, ,,te rog”, ,,pot sǎ”, sǎ ne așteptǎm rȃndul la coadǎ, sǎ respectǎm liniștea etc. Pentru ca educația ȋn familie sǎ fie eficientǎ trebuie ca pǎrinții sǎ fie prezenți tot timpul ȋn viața copiilor lor, nu numai atunci cȃnd au timp. Cei mai mulți pǎrinți rezumǎ educația zilnicǎ a micuților la ȋntrebǎri de genul ,,Ce ai fǎcut azi la școalǎ?”, ,,Ce ai mȃncat azi?” etc. Discuțiile copil-pǎrinte sunt mai productive și copilul e mai sincer dacǎ se creeazǎ un climat cald, propice conversațiilor, o relație strȃnsǎ de prietenie. Este o modalitate subtilǎ de a insera ȋn sufletul lui valorile binelui, adevǎrului, respectului, prieteniei. ,,Cei șapte ani de acasǎ” reprezintǎ mai mult decȃt acele semne exterioare de respect, ei reprezintǎ o conduitǎ sǎnǎtoasǎ care, odatǎ interiorizatǎ, va permite aplicarea ulterioarǎ, ȋn tot restul vieții. Exemplul personal, perseverența, eforturile susținute, o legǎturǎ permanentǎ cu mediile pozitive din viațǎ, urmǎrirea cu atenție discretǎ a prieteniilor pe care le leagǎ ȋn timpul liber, intervenind la timp, ferm, blȃnd, toate acestea pot ajuta pǎrinții sǎ le ofere copiilor o educație suficient de solidǎ, astfel ȋncȃt sǎ se poatǎ spune ,,are cei șapte ani de-acasǎ”.

   

274

IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ Bogdan Mariana, prof. înv. primar Şcoala Gimnazială Aurel Vlaicu, Arad "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", (psiholog Oana-Maria Udrea). Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare.Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate,începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a educatorului. Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuţilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu piticiii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Bibliografie Internet Psihologia personalitatii, Gerald Matthews, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman,Editura Polirom,2012

   

275

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ BOGDAN MELINDA, profesor învățământ preșcolar Grădinița de Copii Cimbora, Baraolt, jud. Covasna Majoritatea părinţilor îşi doresc succes pentru copiii lor, dar puţini conştientizează că educaţia începe, de fapt, de la naştere şi că este un proces extrem de complex şi de profund. Copiii învaţă ceea ce trăiesc zi de zi, clipă de clipă, aşadar atmosfera familială e hotărâtoare în evoluţia lor. Părintele ar trebui să afle (dacă nu ştie deja) că este primul şi cel mai important educator al copilului. De la el copilul învaţă despre propria persoană şi despre ceilalţi. Dacă cei doi învaţă să vorbească, să citească, să se joace şi să rezolve probleme împreună, atunci putem spune că s-au făcut primii paşi pentru intrarea în viaţă. Influenţa familiei asupra dezvoltării copilului ca fiinţă socială se datorează următoarelor considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi familia este calea prin care se canalizează orice altă acţiune de socializare a copilului. În funcţie de comportamentele lor, copiii pot fi clasificaţi astfel: copilul cu ataşament sigur, copilul cu ataşament anxios, copilul cu ataşament nesigur Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Nevoi de dezvoltare ale copilului: Nevoile copilului de sănătate, igienă, nutriţie Nevoile emoţionale ale copilului Nevoia copilului de identitate Nevoia copilului de educaţie Ce se poate întâmpla dacă neglijăm nevoile copilului? Copilul are nevoie să ne vorbească despre ceea ce simte şi este important să îl lasăm să se exprime şi să îi aratăm că este important pentru noi ceea ce crede. Copiii au nevoie să se simtă parteneri în dialog. De exemplu, la începutul perioadei, nu poate face diferenţa între imaginar şi real (nu poate face diferenţa dintre poveste şi realitate, nu poate face diferenţa între vis şi realitate). Doar în cazul unui dialog între adult şi copil, în care copilul va primi răspunsuri la toate întrebările pe care le are, acesta va dobândi abilitatea de a diferenţia imaginarul de real. În caz contrar, riscurile sunt nebănuite: refuzul dialogului şi stagnarea la nivelul dezvoltării limbajului şi la nivel psiho-social. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

   

276

PĂRINŢII – MODELE PENTRU COPII Prof. înv. primar Boian Aurelia Cornelia Şcoala Gimnazială Vad, jud. Cluj Copilul învaţă după cum trăieşte. Având funcţii cultural-formative, axiologice, economice şi de integrare socială, educaţia poate fi considerată o problemă de meditaţie atât pentru filosofi, cât şi pentru oamenii de stat, pentru istorici, ca şi pentru economişti. Ea reprezintă un câmp de acţiune şi o decizie socială şi politică, de investiţie tehnologică şi de inovaţie ştiinţifică. Educaţia se dezvoltă numai într-un mediu social favorizant. Indivizii învaţă nu numai să se comporte corect în cadrul societăţii, ci şi să ia parte la mişcările care au loc în cadrul ei. Educaţia înalţă pe om, face legătura cu mediul înconjurător, cu viaţa etică. Într-o societate, indivizii învaţă să se comporte la fel, să dorească aceleaşi lucruri, să gândească în aceeaşi direcţie, să cunoască scopurile finale. Mediul social este cel care „educă” familia şi şcoala. Prin faptul că familia constituie mediul bioereditar, psihic, moral, social şi cultural în care copilul vine pe lume şi primeşte orientările de început ale formării personalităţii sale, ea constituie un factor educativ cu rol covârşitor, de care şcoala trebuie să ţină în permanenţă seamă. Educarea copiilor este o plăcere, dar, de cele mai multe ori, este o activitate dificilă. Părinţii trebuie să ştie că sunt în mod necesar parteneri în programul educativ din şcoală. Că familia este prima ,,şcoală” a viitorului cetăţean, este un adevăr indubitabil, dar nu se poate lua în considerare ideea că, odată ce copilul păşeşte pragul şcolii, influenţa familiei scade sau ar deveni un adjuvant de ordin cu totul secundar. O relaţie majoră între şcoală şi familie are în vedere cunoaşterea stării de sănătate a copilului şi procesul de învăţare, echilibrul dintre efort şi jocul de divertisment, cauzele medicale care duc la dificultăţi şcolare, cauzele rămânerii în urmă şi influenţa lor asupra încrederii copilului în învăţătură. Familia răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei ramân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul moral– spiritual al acestuia. Familia ocupă un loc aparte in sistemul institutional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l încojoară, primele norme şi reguli de conduită, dar si climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. „ Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual – moral al personalităţii propriilor copii se menţine toata viaţa” (M. Golu). Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct – prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect – prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare – precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale („cei şapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum si rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral. Ei, copiii, care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiţi de dragoste părintească, se înalţă vegheaţi de căldura familiei unde învaţă primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce este bine şi rău, cum să se poarte frumos. Apoi, în primul colectiv-grădiniţa, cunosc regulile jocului cu alţii, bucuria victoriei sau tristeţea fără început şi fără sfârşit – copilăria. Părinţii şi educatorii contribuie la ridicarea nivelului    

277

instructiv-educativ al elevului integrat în colectiv. Reuşita acestei acţiuni presupune însă o cunoaştere specială a fiecărui copil. El trebuie urmărit permanent şi profund, sub toate aspectele personalităţii lui. Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie–şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile si aptitudinile fiecărui copil. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală dar familia ramâne implicată chiar şi în realizarea acestora rămânându-i în acelaşi timp şi multe altele în care rolul principal îl are în continuare. Fără participarea părinţilor, efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum arată şi H. H. Stern „orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputicios dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţa din partea părinţilor”. Familia trebuie să aibă suficientă căldură şi răbdare pentru copii, să asigure un echilibru între timpul acordat învăţării, muncilor gospodăreşti, jocului, odihnei, lecturii. Să nu uităm că ei, copiii trebuie să se joace, dar noi, părinţii trebuie să ştim cât timp acordăm jocului, cu cine, unde şi cum se joacă.Ştiut fiind faptul că atunci când pomul se înalţă, se înalţă şi mlădiţele de pe el, majoritatea părinţilor răspund cu interes chemării şcolii din dragostea sinceră pentru copil, din respect pentru dascăl şi din încrederea pe care el, învăţătorul trebuie s-o câştige şi s-o păstreze, din înţelegerea necesităţii acordării sprijinului lor procesului formativ al celor mici.. ,,Meseria” de părinte este, în acelaşi timp, cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi adecvat la întrebări ,,puerile”, să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui, dar de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul, depinde viitorul copilului. Bibliografie: Dumitru, I. (2001), Educaţie şi învăţare. Aspecte psihoindividuale, psihosociale şi manageriale, Editura Eurostampa, Timişoara; Mecu, C. M. (2007), Învăţare experienţială şi dezvoltare personală, Editura Universităţii, Bucureşti; Nicola, Ioan (2003), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti.

   

278

NEVOIA DE COMUNICARE ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPII Prof. Boian Mircea Vasile Şcoala Gimnazială Vad, jud. Cluj Ce le lipseşte copiilor noştri ?De ce se droghează, fug de acasă, nu mai mănâncă sau mănâncă prea mult copiii noştri ? Nu vor să contravină regulilor şi nici să lupte cu un nou inamic : indiferenţa. Cum să-i ajutăm să scape de nelinişte, nemulţumire, confuzie, căutare de emoţii tari... într-adevăr acesta este portretul adolescenţilor de azi? Ziarele ne prezintă o lume a adolescentilor în care consumul de droguri creşte de la o zi la alta. Comportamentele, uneori de neînţeles ale copiilor, sunt oare simptomele tipice ale nefericirii pe care fiecare dintre noi a trăit-o la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, in drum spre maturitate? Nu cumva suferinţa lor are rădăcini mai adânci, mai amare? Există opinii că generaţiile tinere de azi suferă mai mult decât cele precedente. Astăzi, cu asemenea probleme se confruntă adolescenţii din toate straturile societăţii. Ce s-a întâmplat? Familia actuală a suferit transformări majore. Taţii şi mamele de azi sunt copiii părinţilor din anii 60-70, cei care au renunţat să mai impună reguli. Uitând însă că pentru un copil prezenţa cuiva care fixează reguli precise este semnalul că acea persoană îl protejează şi îi vrea binele. Nu degeaba există şi fraza tipică a multor copii : “Pot face tot ce vreau, oricum alor mei puţin le pasă". La baza multor reacţii negative ale copiilor este mai ales dorinţa de a primi putină atentie, de a deveni vizibili în ochii părinţilor, de a scăpa de o indiferenţă care îi răneşte. Mulţi tineri îşi acuză părinţii ca sunt neatenţi, indiferenţi, incapabili să reprezinte un punct de referinţă pentru copiii lor, de a-şi arăta autoritatea. Părinţii de azi nu dau nici o speranţă pentru viitor. Repetă tot timpul că nu mai merită să trăieşti în lumea de astăzi, că lucrezi pe bani puţini, că situaţia socială se înrăutăţeste pe zi ce trece. Şi copiii cred toate acestea. Şi se întreabă: ce rost are să speri că mâine va fi mai bine? Pe de altă parte şi ei ştiu că nu e uşor să-ţi găseşti o slujbă în ziua de azi şi, mai ales, una care să-ţi şi permită să faci mai mult decât să te descurci de pe o zi pe alta. Numeroşi tineri cu studii liceale sau universitare nu reusesc să se angajeze ulterior şi au senzaţia că diploma obtinută nu valorează mai mult decât o bucată de hârtie. Fetele sunt şi mai dezorientate. Într-o societate în care rolul bărbaţilor şi al femeilor se schimbă cu rapiditate, fetele au câteva probleme în plus în comparaţie cu băieţii. Aşteptările în ceea ce le priveşte sunt contradictorii. Trebuie să fie eficiente şi independente ca şi colegii lor, dar în acelaşi timp, să-şi păstreze gingăşia şi feminitatea. Şi adeseori, nu reuşesc ambele lucruri. Prin urmare, pentru a fi acceptate, aleg să se implice complet în educaţie sau într-o preocupare individuală, izolându-se de colegi. Responsabili, fără a-şi da măcar seama de suferinţa copiilor lor, părinţii sunt totuşi singurii care îi pot ajuta să-i scape de nelinişti, de teama de viitor, de lipsa de încredere în ei. Pentru a o face, trebuie să fie capabili să o recunoască... În primul rând, trebuie să distingem între simptomele unei nelinişti normale, tipice vârstei şi cele ale unei stări de depresie mult mai profunde. Uneori depresia se ascunde în spatele unui comportament care la prima vedere, poate părea o simplă bravadă. Tinerii nu separă fantezia de realitate. Visează să realizeze ceva ce poate au văzut la televizor şi apoi fac lucrul respectiv cu adevărat pentru că nu ştiu cum să-şi controleze impulsurile. Poate că vor să plece întro vacanţă si atunci fug de acasă. Aceasta constituie, de asemenea, cel mai bun mod de a atrage atenţia părinţilor. În acest caz, copiii, înainte de a fugi de acasă, ameninţă că o vor face; sau vorbesc despre acest lucru la telefon cu un prieten, poate chiar fără a închide usa, pentru a putea fi auziţi. Mesajul e clar : ,,Mamă, tată, am nevoie de voi, de ajutorul vostru!”. Pentru a realiza faptul că ceva nu e în regulă, uneori e suficientă observarea copiilor in viaţa lor cotidiană. Şcoala de exemplu, e un bun indicator al stării de spirit. Într-o stare de criză, copilul nu mai reuşeşte să facă faţă sarcinilor, nu mai face temele, începe să mintă, să se ascundă şi să se înstrăineze din ce în ce mai mult de realitate şi alunecă într-o lume alternativă, ireală, în care încearcă să se simtă în largul lor. Nu ştiu cum să-i facă pe părinţi să înţeleagă aceasta.    

279

Copiii pot ajunge până a-şi născoci diverse boli sau dureri pentru a atrage atenţia asupra problemelor lor. Poate că o asemenea problemă o constituie, de exemplu, faptul că au dificultăţi în a lega prietenii. Dar în faţa părinţilor, care par întotdeauna siguri pe ei şi capabili să facă faţă oricărei situaţii, nu au curajul de a recunoaşte că ei au un punct slab. Şi mai degrabă, decât să spună: ,,Nu sunt în stare de asta!”, îşi creează alibiul unei boli. Uneori însă, când copiii nu ştiu sau nu reuşesc să comunice starea lor, se îmbolnăvesc cu adevarat, dar ascund simptomele depresiei şi părinţii îşi imaginează că ei sunt în regulă. Când nu se simt înţeleşi, când îşi pierd încrederea în viaţă, tinerii se închid în ei înşişi. Şi în cazuri extreme, ajung chiar la sinucidere. Părinţii nu-şi dau seama de nimic, pentru că în foarte multe familii din ziua de azi, părinţii nu mai discută nici între ei, nici cu copiii. Nimeni nu mai are timp să-şi exprime sentimentele. Criza nu trece de la sine ! Acesta e lucrul de care copiii au nevoie mai mult decât orice altceva: ca sentimentele şi visele lor să fie luate în considerare. Ei s-au săturat să fie întrebaţi cum merg lucrurile la şcoală, cu cine ies în oraş, ce vor de Crăciun. Au nevoie ca părinţii să-i întrebe ce mai fac, ce simt în legătură cu un anumit lucru, dacă suferă de ceva. Iată de ce părinţii trebuie să caute permanent să aibă un dialog deschis cu copiii lor. Chiar şi atunci când acest lucru nu este uşor. Chiar şi atunci când zidul tăcerii pare imposibil de dărâmat. În cazul unui copil care nu face faţă la şcoală, care minte, care se închide în camera sa de cum a intrat în casă, părinţii nu se mai pot preface că nu este nimic în neregulă. Trebuie să încerce să discute cu el, să pună întrebări şi să aştepte răspunsuri, chiar şi cu riscul de a părea insistenţi şi invazivi. Sigur se poate întâmpla ca fiul sau fiica să răspundă nepoliticos şi să se închidă şi mai mult în sine. Dar în faţa unui prim refuz, părinţii nu pot să se limiteze la a spune doar: ,, Faci cum crezi!”. Mai degrabă, cel mai bun lucru de făcut este să se recurgă la autoritate. Dacă ei impun ca în casă să servească masa toţi împreună la aceeaşi oră, fără excepţii acordate nimănui, aceasta constituie o dovadă de atenţie. Şi oricât ar părea de ciudat, funcţionează mai mult decât a ridica din umeri şi a spera că această criză trece de la sine. Părinții trebuie să înțeleagă că, prin atenția care o acordă copiilor, influențează și conduc comportamentul acestora și că atenția pe care o acordă poate să fie într-o manieră pozitivă sau negativă. Ei trebuie să învețe să acorde atenție pozitivă în special, pentru a stimula comportamentul pozitiv al copiilor, pentru a-i determina să învețe noi comportamente, pentru a-;i dezvolta încrederea în sine. Pentru comportamente nedorite, părinții trebuie să învețe să stabilească reguli clare, precise, introduse treptat și că în orice situație există alte modalități decât pedepsele și abuzul fizic. Bibliografie: Rășcanu Ruxandra: „Psihologia comportamentului deviant”, Editura Universității, București, 1994; Șoitu Laurențiu: „Pedagogia comunicării”, Institutul european, Iași, 2001; Vrășmaș Ecaterina: „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Bucuresti, Editura Aramis, 2002.

   

280

CEI SAPTE ANI DE ACASA PROF. INV. PRIMAR: BOIANGIU ANGELA SCOALA GIMNAZIALA GIRLA MARE, MEHEDINTI Ritmul trepidant de viata impus de schimbarile socio-economice din ultima perioada, prezinta si aspecte negative, printre ele aflandu-se si "absenta" parintilor in educatia copiilor. „Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav.“ Majoritatea parintilor nu mai au timp sa-si ajute copii la rezolvarea sarcinilor scolare se arata in sondajele realizate in ultima perioada. Cadrele didactice au semnalat in mod repetat aceasta situatie, precum si necesitatea elaborarii de strategii si proiecte care sa implice mai mult familia ca partener educativ. Familia trebuie sa inteleaga importanta rolului sau in educatia si viitorul copiilor, necesitatea unei implicari active in relatia cu programele si activitatile scolare. Multe familii considera scoala singura responsabila de educatia si viitorul copiilor. Daca ceva nu merge in dezvoltarea si educatia copilului profesorii sunt singurii responsabili pentru acest impas neplacut. Este recomandata mentinerea vie si intarirea relatiei parinti-scoala. Asa cum exista scoala pentru cei mici este la fel de normal sa existe o scoala si pentru parinti care sa clarifice multe din aspectele legate de dezvoltarea copilului. Cei “sapte ani de acasa” nu mai sunt indeajuns in conditiile schimbarilor si transformarilor majore din societatea contemporana in care se pune tot mai des intrebarea ce se intampla cu noile generatii. Este necesara cunoasterea nevoilor tinerilor, a nevoilor pietei, pentru a oferi masuri educative eficiente, ce ar asigura in felul acesta o sansa reala de integrare socio-profesionala. Performanta si eficienta procesului educativ depinde de gradul si calitatea implicarii tuturor factorilor in acest proces. Noile orientari educative, adaptate nevoilor pietei, sunt un “mister” pentru multi parinti iar consilierea si orientarea profesionala poate oferii raspunsurile necesare copiilor si parintilor deopotriva. In sensul acesta comunicarea joaca un rol esential ce poate hotari parcursul viitor. Implicarea parintilor in dezvoltarea copiilor pe termen lung trebuie facuta cu multa responsabilitate si in deplina constiinta de cauza a situatiei. Modul in care se realizeaza aceasta relatie poate fi un test atat pentru parinte cat si pe pentru copil. Este nevoie permanent de actiune, de interactiune , de adaptare, de schimbare si de disponibilitate catre dialog intre cele doua parti. Succesul relatiei presupune un parteneriat real, o comunicare eficienta, si un mod adecvat de lucru in echipa. Efortul pe care il depun parintii in acest sens este mai important decat prezenta altor factori cum ar fi cei de materiali. Lipsa dialogului parinte-copil este resimtita de catre majoritatea cadrelor didactice; cu greu se pot stabili relatii bazate pe incredere si respect in activitatea scolara daca acest gen de relatie nu este cultivat in mediul familal asa cum se intampla in majoritatea cazurilor. Exista cateva modele ale relatiilor parinte-copil in care se reflecta gradul de angajare, sprijinul, timpul sau receptivitatea parintilor in activitatile copiilor: - permisiv, caracterizat de un control scazut al activitatii copiilor si prin urmare de lipsa unor norme sau reguli de conduita; - autoritar, ce impune reguli si norme rigide dar care nu ofera nici un fel de sustinere; - autorizat, in care se combina controlul cu acordarea de sprijin si care incurajaza libertatea si autonomia    

281

de actiune si gandire prin dialog deschis. Invatarea de roluri care sa asigure o buna dezvoltare a copilului este un motiv in plus de stabilre a unei relatii de reciprocitate intre parinti si cadre didactice. Nimeni nu detine adevarul absolut la problemele celor tineri dar calea spre rezolvarea lor se afla in stransa colaborare a celor doua parti.

   

282

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. Inv. Presc. BOICIUC ADINA Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. O expresie folosita atat de des si de in exces, incat cred ca incepe sa-si piarda din sensul ei adevarat. Dar care este sensul adevarat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de catre cei mai in varsta decat noi, nemultumiti de o anume atitudine si facand referire in mod strict la respectul pe care ar fi trebuit sa-l primeasca, in functie de o situatie anume. Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa? Pentru ca, in mod sigur, inseamna mult mai mult decat acel respect la care se face referire. Voua ce va evoca atunci cand auziti facandu-se referire la cei 7 ani de acasa? Presupun ca aproape imediat si fara sa vreti, se declanseaza pe ecranul mintii filmul copilariei voastre, cu diverse scene, impreuna cu diverse peisaje si persoane care au facut parte implicit din aceste amintiri. Cei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc. Asa ca, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Dar ma intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locatii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasa? Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani.

   

283

Cei sapte ani de acasa Bojan Elena Claudia Scoala Gimnaziala Nicolae Titulescu Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani ‘’. Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. http://www.desprecopii.com    

284

„Casa bunicilor – paradisul pierdut” Eseu literar – Prof. Bojica Veronica C.N. „Traian Lalescu” Reşiţa

Din drum, casa nu se lasă zărită, deşi stă cocoţată pe gâlma unui pripor. Este învăluită de pomi şi de viţă-de-vie. Printr-o portiţă mă strecor în ogradă, înaintând aplecat printr-o galerie de corzi năpădite de struguri. După câţiva paşi buni privirea mi se izbeşte de poalele alunecate ale acoperişului casei. Încerc so cuprind cu ochii şi-mi este cu neputinţă. Să-i dibui forma nici atât. În pragul uşii, moş Tete. Îi dau bineţe. Fără să-mi răspundă continuă să mă măsoare. Din tinda năpădită de flori pătrundem într-o cameră, aducând mai mult a coridor, străbatem apoi o alta şi încă una – un adevărat labirint – şi ajungem în faţa „ casei bătrâneşti”. Durată la începutul veacului, ea seamănă leit cu cele vecine. Avea, adică, două odăi şi o tindă în care se înlănţuiau şi munca, şi iubirea, şi cântul, şi necazul, şi cam tot ce trăia o casă obişnuită. Cu timpul, a devenit neîncăpătoare pentru patima bunicilor şi lacrimile copiilor lor. Din afară, casa are o înfăţişare stranie. Înăuntru, te tulbură fără scăpare. Măsuţa rotundă şi joasă, înconjurată de scăunele, parcă îşi aşteaptă mesenii. În mijlocul ei, fundul pentru mămăligă s-a subţiat ca o lamă. Pereţii odăii care au fost cândva curaţi sunt căptuşiţi până la tavan cu cărţi. Lada de zestre, învârstată ca o catrinţă, piramida de perne, valurile de ştergare şi celelalte lucruri au fost mutate într-o altă cameră. Şi miroase a busuioc şi levănţică…… A datină şi înţelepciune bătrânească …. Ieşim în noaptea de vară. Luna se cuibăreşte în răsuflarea dintre muri şi galeria de viţă. Sufletul mi-e plin, gata să se răsfrângă peste margini, de dor şi drag pentru tot ce este în casa bunicilor.

   

285

’’Cei şapte ani de acasă!’’ Bojor Sanda Liceul Teoretic ’’Mihai Eminescu’’ În zilele noastre expresia ’’cei şapte ani’’ pare a fi expirată , dar dacă ieşim în oraş , daca călătorim cu autobuzul sau ne uităm la televizor , ne dăm seama că’’cei şapte ani de acasă ‘’lipsesc multor persoane din toate categoriile de vârstă.Părem mai degraba vulgari , lipsiţi de decenţă si de civilizaţie in general . Oare sa fie de vină si lipsa celor şapte ani de acasă ? Cu siguranţă că da. Cum este posibil , ca acum când ne bucurăm de atâta libertate de exprimare si când avem cam tot ce ne dorim ,să fim mai prost crescuţi decât bunicii noştri ? Simplitatea vieţii si frica de Dumnezeu să fie motivele care i-au făcut frumoşi pe oameni ? Am uitat oare să trăim frumos si să ne bucurăm de fiecare zi ? De ce este oare atât de greu să ne educăm copiii ? Răspunsul se află in fiecare dintre noi. ’’Băgăjelul ’’ celor şapte ani de acasă nu trebuie cuantificat.Dacă copilul este fericit si ştie să se bucure de ce are , dacă poate să distingă binele de rău , dacă ştie să se joace şi să se bucure de ce are , cred că are o educaţie sănătoasă . El trebuie să-şi poată evalua obiectiv poziţia in raport cu situaţia , să ştie ce-i place , ce nu vrea să facă sau ce reprezintă un pericol . Să ştie să-şi susţină părerile şi să si le apere fără a-i deranja pe cei din jur.Să folosească un limbaj politicos , să nu exagereze , să nu fie obraznic , dar să-şi poată exprima opinia . E important să fie atent la ce se întâmplă in jur , să poată evita situaţiile periculoase şi să poată reacţiona potrivit . Copilul trebuie învăţat să ştie să piardă , dar şi să câştige cu eleganţă. Învaţă-l pe copilul tău să se placă aşa cum este , să aibă încredere în el. Nu-i lăuda obrăznicia şi faptele rele . Ştabileşte-i şi impune-i reguli şi limite . Comunică cât mai mult cu el şi obişnuieşte-l cu prezenţa ta in tot ceea ce face . Învaţă-l să spună mereu adevărul . El imită ceea ce vede la tine şi aude în jurul lui . Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta indiferent de performanţele şcolare , intelectuale sau de altă natură . Nu glumi pe seama lui si nu-I pune porecle . Spune-i zilnic că-l iubeşti prin gesturi tandre şi imbrăţişări . Învată-l să iubească lectura şi cărţile citindu-i poveşti si apoi lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să se bucure singur de ele . Lasă-l să se bucure de copilărie si nu incerca să faci de el un geniu înainte de vreme . Permite-i să socializeze şi să se joace din plin . Învată-l să-şi exprime emoţiile si sentimentele şi mai ales ascultă-l şi sfătuieşte-l . Ce-nseamnă să ai cei şapte ani de acasă ? Iată percepţia copiilor de casa pregătitoare vis-à-vis de ceea ce inseamnă acest lucru : -’’Ai venit la şcoală cu şapte ani’’ -’’Înseamnă că ai împlinit şapte ani ’’ -’’Că ai stat acasă şapte ani’’ -’’Ai învăţat şapte ani cum să te comporţi la şcoală’’ -’’Înseamnă să fii educat , să inveţi bine , să ştii bine cum să te comporţi’’ -’’Ai şapte ani , eşti un şcolar adevărat , te comporţi frumos şi ştii să te joci cu colegii ’’ -’’Înseamnă să fii respectuos şi să fii cuminte ’’ -’’Să te educe mama ta si tatăl tău şapte ani’’ -’’Dac-aş avea şapte ani de acasă , aş invăţa să mă comport frumos ’’ -’’Acasă ai şapte ani şi la şcoală tot şapte ani ’’ Unii copii erau familiarizaţi cu această expresie , dar alţii au răspuns sincer ce au crezut că înseamnă cei şapte ani de acasă . Am lansat această provocare care a însemnat începutul unui proiect pe această temă . Le spun micilor şcolari să se bucure de ceea ce învată, să aibă încedere în ei şi să fie buni unii cu altii.Am invatat să utilizăm ,,cuvintele vrăjite,,,să ne cerem iertare ,să ne recunoaştem vina şi să ne împăcăm.Am aflat că suntem deosebiti fiecare în felul nostru şi ne mândrim cu ceea ce suntem.    

286

IMPACTUL VIOLENŢEI ÎN FAMILIE ASUPRA DEZVOLTĂRII COPILULUI Prof. înv. preşcolar BOKOR ANIŞOARA Educatoare ANTOHE MARICICA Colegiul Sportiv ,,Nadia Comăneci” Structură Grădiniţa cu Program Prelungit Nr 14 Oneşti Familia influenţează formarea personalităţii pe toată durata vieţii, dar niciodată prezenţa ei nu are o mai mare importanţă ca în primii ani de viaţă ai copilului, când, de fapt, este singura colectivitate care îşi asumă această răspundere celelalte i se vor alătura pe parcurs sau vor îndruma veghind asupra copilului până când educaţia lui le va fi încredinţată. În familie se realizează socializarea de bază sau primară. Copilul învaţă că persoanele au dorinţe, interese şi obiceiuri de care celălalt trebuie să ţină cont, învaţă că trebuie să împartă resursele: locuinţă, obiecte, hrană, afecţiune, învaţă primele deprinderi de conduită morală, învaţă să-şi atingă un scop, o dorinţă. În mod normal, familia trebuie să satisfacă toate funcţiile care îi sunt proprii. Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra soţilor, asupra copiilor, asupra relaţiilor familiei cu exteriorul. Violenţa în familie reprezintă o problemă socială extrem de gravă, este un fenomen ce ia amploare, unde abuzul asupra partenerului şi a copiilor este ceva obişnuit şi are loc în toate clasele sociale. Copiii care trăiesc într-o familie cu o atmosferă violentă, pot să dezvolte aceleaşi comportamente ca şi părinţii, aceştia fiind modelul lor de viaţă. Indiferent de vârstă, copiii învaţă că violenţa este o metodă eficientă de a controla pe cei din jur, ei nu sunt numai martori la violenţă, ci pot fi şi victime ale ei. Încă din primii ani de viaţă, copilul este un fin observator a tot ceea ce îl înconjoară şi primele observaţii le face îndeosebi asupra acelora cu care are un contact permanent, adică asupra părinţilor săi. Familia este principala sursă care oferă copilului cele mai bune modele de comportament social, bazate pe cooperare, toleranţă, echilibru. Copilul abuzat, exploatat şi neglijat poate prezenta probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la actele de agresiune ale celor din jur, probleme emoţionale, anxietate, frică de abandon, izolare, mânie, neîncredere în sine, depresie, probleme şcolare: absenteism, modificări ale performanţelor şcolare, lipsa de concentrare, lipsă de maniere sociale. Violenţa în familie este o realitate a societăţii în care trăim şi care ia tot mai mare amploare; ea este dezbătută de specialişti din diverse domenii prin toate mijloacele scrise şi mass-media, se iau diverse măsuri de combatere dar totuşi ea există în continuare. Violenţa a devenit o temă cu care se confruntă toate societăţile şi care necesită o imperioasă luare de poziţie la nivelul întregii componente sociale şi de asemenea, dezvoltarea unor strategii de investigare, prevenire şi control. Violenţa în familie este generată atât de factori de natură economică, cât şi cultural-educaţională. Cea mai invocată cauză este situaţia economică a familiei cu statutul ei social precar, aceasta generează frustrări şi nemulţumiri permanente. Pentru a deveni un adult echilibrat şi adaptat, pentru a se dezvolta armonios, copilul are nevoie de condiţii optime de dezvoltare fizică şi psihică, de un mediu familial echilibrat, fără tensiuni şi conflicte, bazat pe ataşament şi respect între membrii familiei, are nevoie de dragoste şi atenţie din partea celor care îl îngrijesc şi nu în ultimul rând acces la educaţie şi informaţie. Un cămin lipsit de armonie în care sunt prezente conflicte puternice între părinţi, un dezechilibru al familiei, dezorganizarea familiei vor marca profund viaţa copilului, făcându-l să trăiască sentimente intense de insecuritate şi chiar să dobândească o concepţie greşită despre viaţă. Tulburările de comportament şi cele caracteristicile ale copilului, demonstrează potrivit studiilor psihologice,că sunt urmare a perpetuărilor evoluţiei afective determinată de carenţele familiale, dezechilibrul familial şi disocierile parentale. Abuzul nedepistat şi netratat produce modificări grave în structura personalităţii copilului, efecte majore în timp ce vor duce la un comportament cu dificultăţi de adaptare şi integrare socială.    

287

Părinţii angajaţi ferm în creşterea şi educarea copiilor trebuie să-şi revizuiască foarte atent conduita, atât raporturile dintre ei, cât şi în raporturile cu copiii. Orice copil are nevoie de o familie, dar de una în care ambii părinţi sunt prezenţi, în care există o împărţire a responsabilităţilor astfel încât nevoile de bază ale copilului sunt satisfăcute. Menţinerea unei atmosfere familiale echilibrate , susţinută de autentice sentimente de dragoste, manifestată în forme cât mai adecvate scopurilor educative pozitive este cheia de bază a procesului formării unor personalităţi puternice. O problemă majoră specifică părinţilor este să conştientizeze rolul pe care şi l-au asumat atunci când au dat naştere unui copil, ei trebuie să contureze personalitatea viitorului adult cu atribute ce caracterizează omul- om, dezvoltat armonios, fizic şi moral-spiritual. . BIBLIOGRAFIE: Ionescu, Ş. (2001). Copilul maltratat, Evaluare, Prevenire, Intervenţie. Bucureşti, Editura Fundaţiei Internaţionale pentru Copil şi Familie; Muntean , Ana, (2003), Violenţa în familie şi maltratarea copilului în Neamţu, G. ,(coord.), Tratat de asistenţă socială , Editura Polirom, Iaşi; Popescu, M. , Muntean , A. , (2000), Violenţa domestică- de la o realitate importantă la asumarea unei stări de fapt, în Mihăilescu, M. , (coord.), Un deceniu de tranziţie. Situaţia copilului şi a familiei în România, UNICEF, Bucureşti; Stupu, Bianca,(2004), Violenţa în familie: coşmarul ca mod de viaţă, Ed. Coreus Grup, Constanţa; Abuzul şi neglijarea copilului, Raport al Organizaţiei Salvaţi Copiii, (2000);

   

288

Cei șapte ani de acasă nu se termină niciodată Boldor Alexandra Anca Prof. limba și literatura română Școala Gimnazială „Georgiu Popa”, Cîmpani ”Părinții pot doar oferi sfaturi și să-și îndrepte copiii pe drumul cel bun, dar modul în care aceștia își formează caracterul se află doar în mâinile lor.” – Anne Frank In această lume atât de mercantilă când se pare că ”timpul nu mai are răbdare” defel cu noi, oamenii, se pune tot mai des întrebarea: Unde vom ajunge? Ce se va întâmpla cu descendenții nostri, cu lumea de azi? La aceste întrebări, tot mai multe persoane, din foarte multe și diferite domenii încearcă din răsputeri să ofere cele mai bune răspunsuri, dar, se pare că oricât s-ar strădui, răspunsurile potrivite întârzie să apară. Un lucru este cert – cei care sunt părinți nu caută să ofere răspunsuri ci mai degrabă caută soluții pentru o viată cât mai docilă și confortabilă. Datorită acestui lucru, ei cred că această viață necesită mari eforturi materiale și astfel ei lucrează multe ore pe zi, sau au chiar mai multe joburi. Dar ei pierd din vedere un lucru extrem de important, și anume educația copiilor care reprezintă dezvoltarea armonioasă a sufletului ce trebuie să se adapteze nevoilor noii societăți pentru a se putea afirma ca un om cu o deplină personalitate socială și psihologică. Această educație ține, cum mulți oameni afirmă, de „cei șapte ani de acasă”, dar această expresie moștenită din străbuni, pare deja cam învechită, și parcă nu își mai are locul în societatea noastră deoarece copilul nu mai viețuiește șapte ani numai în sânul familiei, ci deja de la vârste foarte fragede, de la 2-3 ani intră în relații de comunicare cu alți copii și cu adulți în instituții specializate precum cămine, creșe sau grădinițe. Dar, chiar dacă copilul pornește în călătoria vieții de la vârste destul de fragede, totuși din familie el învață „regulile nescrise” ale lumii în care trăim prin imitația părinților și a celor din jur. Astfel el deprinde ceea ce „se face” și ce „nu se face” în societate. De exemplu, un copil învață fără să i se spună că trebuie să ne așteptăm rândul într-un supermarket, trebuie să ne așteptăm rândul la medic, să spunem un „te rog frumos”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, să nu încălcăm drepturile semenilor prin afirmarea drepturilor noastre, să respectăm credinţele şi valorile noastre şi ale celorlalți, sau poate învăța multe din relațiile celor din jur precum: dacă un copil îşi va vedea sora sau fratele mai mare că în tramvai îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa să facă și el la fel. Sau dacă va vedea că mama le salută şi le respectă pe vecinele sale, va învăţa şi el să fie respectuos cu semenii săi. Deci, dacă un copil, de mic este învățat să se adresezi într-un anumit fel, cu greu se va mai schimba pe viitor. Această imitație a părinților, de multe ori poate afecta în mod negativ comportamentul unui copil, dacă părinții nu sunt atenți la propriul lor comportament. Astfel profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului. Spre exemplu, afirma psihologul, dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm, dar s-a constatat căci copiii care ţipă mult, sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, au fost învăţați să spună tuturor «tu»“. Așadar, această educaţia primită acasă, cu voia sau fără voia familiei, pune o amprentă puternică asupra unui om, influențându-i și definindu-i în mare măsură devenirea și viitorul, ceea ce îi va permite o relaționare eficientă cu oamenii din jur. Deci această „bună-creștere”, dacă vrem s-o numim așa, sau „cei șapte ani de acasă” reprezintă esența fundamentală a viitorului și depinde de noi, părinții, ca lăstarii dobândiți din dragoste, deveniți tineri, şi mai apoi adulții de mâine, să-şi asume în primii ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Noi, părinții de azi, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că uneori și noi mai avem de învățat, după cum e vorba din folclor „omul cât trăiește tot învață”, învățăm cum să ne raportăm la copii noștri învățăm cum să îi creștem, cum să le ascultăm ofurile, cum să îi facem să aibă încredere în noi, cum să îi facem fericiți pe cei din jurul nostru, cum să credem în speranțe, vise și șă credem în ei, în copii noștri… Cei șapte ani de acasă nu se termină niciodată…    

289

Bibliografie 1. Orțan Florica (coordonator) – Psihologie și elemente de pedagogie, Ed. RisoPrint, Cluj-Napoca, 2012. 2. P., Emil, R., Iucu - Educaţia preşcolară în România, Ed. Polirom, 2002. 3. Marin Preda – Moromeții, Ed. Cartex, 2015. 3. adevărul.ro 4. www.desprecopii.ro 5. www.citatecelebre.ro

   

290

Cei șapte ani de acasă Educatoare: Bolfă Emanuela Școala Gimnazială nr.1 Leșu Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier,de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educției pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educție oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educția unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizți prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Sunt esențiale câteva reguli în educația și creșterea copilului: învață-l să se poarte frumos,bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului; stabilește, impune reguli și limite în comportamentul copilului; comunică cât mai mult cu el – comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii, limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educția lui pe arta conversației; învață-l să iubească lectura și cărțile – începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele; lasă-l să se bucure de copilărie – nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme, permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din piln; nu abuza în niciun fel de copil – fizic,emotional, verbal… , evită educația cu “palma la fund” și concentrează-te pe disciplina pozitivă; învață-l să iși exprime emoțiile și sentimentele – numai așa va reuși să resolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate; învață-l să spună mereu adevărul – aceasta este o lecție pe care o învața cel mai bine de la tine, copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui; petrece cât mai mult timp cu micuțul tău – fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu ei; IUBEȘTE-L necondiționat și arată-i zilnic asta, iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură, nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești, demonstrază-I acest lucru prin gesture tandre, sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări. MOTTO: Copilul tău va deveni ceea ce tu ești; devino ceea ce vrei ca el să devină!

   

291

Cei 7 ani de acasă! Prof. înv. preșc. Boloca Alina „M-a crescut mama in poală, Din leagăn si pan' la şcoala…” Mama - Nina Cassian Când spunem ,,cei 7 ani de-acasă” ne gândim inevitabil la educaţia primită de la părinţi în sânul familiei. Totuşi, în ultimii ani nu se mai poate vorbi de rămânerea copiilor doar în mijlocul familiei. Aceştia sunt incluşi în diverse forme de învăţământ de la vârste mult mai fragede, iar timpul petrecut alături de părinţi este simţitor diminuat. Tot mai ocupaţi, părinţii ajung uneori să dea ochii cu copiii lor doar două, trei ore înainte de culcare sau la sfârşit de săptămână şi lasă totul în grija instituţiilor de învăţământ. Este total greşit, deoarece unele reguli şi norme de comportament se pot învăţa doar alături de părinţi. În primii ani de viaţă, pe lângă dragostea părintească, copiii au nevoie de sfaturi, acele sfaturi pe care doar o mamă le poate da şi de care un copil o să-şi amintească toată viaţa. Dacă nu mai putem vorbi despre cantitatea timpului petrecut în familie, putem să ne referim la calitatea acestuia. Astfel, să ne imaginăm că a trecut o săptămână istovitoare de muncă şi în sfârşit avem două zile la dispoziţie doar pentru noi şi copiii noştri. Ce-ar fi să ieşim la cumpărături şi să mâncăm ceva în oraş? Pe lângă partea distractivă, este un bun prilej de a ne ocupa puţin şi de educaţia copiilor. Sunt o grămadă de reguli de comportament pe care copiii trebuie să le cunoască atunci când ne aflăm într-un magazin sau într-un restaurant. De multe ori vedem prin magazine copii strigând din răsputeri că-şi doresc jumătate din raftul de jucării şi atunci ne gândim în sinea noastră ,,n-are cei 7 ani de-acasă” . Cine ar putea să-i explice copilului că poate să-și aleagă o singură jucărie, că nici un copil nu are nevoie de atâtea jucării, dacă nu părinții. Același lucru se spune, cu precădere în mediu rural, despre un copil care nu salută. Pe lângă aceste reguli de bună purtare, primii 7 ani de viață sunt hotărâtori în formarea personalității. Aceasta se formează prin intermediul interacțiunilor zilnice cu familia. Felul în care părinții se comportă în viața de zi cu zi este observat și integrat în subconștientul copilului. Acesta preia și își însușește credințele și convingerile de viață ale părinților regăsite în aceste comportamente. Pentru un copil este mult mai important ceea ce vede în jurul lui, decât ceea ce aude. Sfaturile, morala, certurile, pedepsele, vor cântări mult mai puțin decât ceea ce va observa că se petrece zilnic în jurul lui. Personalitatea se formează pe un fond de iubire. In lipsa acesteia se formează un blocaj în dezvoltarea psihică a copilului. Ca o concluzie, fie că ne referim la dezvoltarea personalității, fie la însușirea regulilor de bună purtare, primii ani de viață sunt hotărâtori în formarea viitorului adult.

   

292

Importanţa celor şapte ani de acasă profesor GABRIELA BONDOR C.N. I. VULCAN ORADEA Motto: „Dă-ne Doamne câţi mai mulţi oameni de caracter" Iosif Vulcan Cred cu tărie că scopul educatiei, precum si al vieţii însăşi, este de a elibera cel mai înalt potential din viaţa fiecarui individ. Această capacitate de a ne realiza la maximum potenţialul, de a deveni ceea ce suntem cu adevarat in străfundurile fiinţei noastre este cunoscut ca împlinire de sine ( self actualisation). ( Abraham Maslow, psiholog umanist) Omul trebuie să devină ceea ce el poate deveni. El trebuie să-şi fie credincios firii sale. Această nevoie de a deveni tot ceea ce omul este capabil de a deveni... o numim împlinire de sine. Iar în ierarhia de nevoi a lui Maslow este consemnat faptul că omul nu se poate concentra pe o treaptă superioară de nevoi până nu au fost îndeplinite cele inferioare: nevoi fiziologice, nevoia de siguranta , nevoia de apartenenta si iubire ( familie, prieteni, pozitia in grupul de care aparţii, simţul identităţii). Iar aceste nevoi sunt strict legate de cei 7 ani de acasă. Trecând peste realitatea că nu prea mai exista cei 7 ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste fragede, rămâne cred ideea de bază a acestei expresii: normele de conduită se învaţă în familie. Cel ce invată poate fi văzut ca o floare. În condiţii corespunzătoare floarea va creşte şi înflori. Când cel ce invaţă este inconjurat de un climat, atmosferă şi mediu corespunzătoare atunci el este liber să descopere şi să dezvăluie adevărata lui identitate. Nici un părinte nu doreşte ca, copilul său să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita copilului la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Noi , profesorii ştim că o educaţie aleasă se poate construi daca cei trei factori scoală, familie, societate se intrepătrund si se suplinesc reciproc. Personal cred că educaţia copilului începe in sânul familiei , in mijlocul celor dragi iar personalitatea părinţilor îşi pune amprenta asupra caracterului si asupra evoluţiei copilului. Cand vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la scoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui si cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine in relaţiile cu cei din jur decat unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită in cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copii si părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia si pe care le transmite copilului spune psihologul Oana Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii „Grigore Alexandrescu”. Şi nu pot să nu -mi aduc aminte cuvintele marelui nostru scriitor I. Creangă in Amintiri din copilarie: „Nu ştiu alţii cum sunt ,dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându -se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri si jucării pline de hazul si farmecul copilăresc, parcă- mi saltă şi acum inima de bucurie.” Şi amintirile rămân sfinte in icoana sufletului copilului si nimeni si nimic nu le poate lua de acolo. Si eleşi pun amprenta pe evoluţia viitoare a copilului.Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se inţelege, in mod traditional, printr-un copil bine crescut, regăsim: salutul, comportamentul in public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tact si toleranţă.Lucrurile acestea se învaţă mai mult prin copierea părinţilor si a altor educatori, mai degrabă decât din predici si poveşti. Deci este foarte important ca părinţii să fie un exemplu pentru cei    

293

mici. Şi este foarte important ca independenţa copiilor să fie stimulată. Dacă e obişnuit de mic să înfrunte nişte situaţii şi să faca nişte alegeri ( evident pe măsura lui si controlate de adult) îi va fi mult mai usor să ia hotărâri in ceea ce-l priveşte in viitor. Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. M-am întrebat dacă părerea unui elev coincide cu părerea mea de dascăl privitor la cei 7 ani de acasă, dacă nu cumva ei văd altfel lucrurile şi am provocat -o pe Denissa, una din elevele mele , la un dialog pe această temă. Iată ce mi-a împărtăşit ea:”Viaţa de familie este prima şcoală a emoţiilor! În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii dar şi reacţiile celorlalti la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să ne alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Este prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa dându-i simţul ierarhiei şi al ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Familia este comunitate de viaţă şi iubire unde copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale. Astfel, cei 7 ani de acasă, sunt precum temelia la o casă, cu cât este mai solidă cu atât casa este mai rezistentă”. Şi uite aşa am reuşit să înţeleg cu adevărat, de -a lungul vieţii, mesajul mamei: “Voi fi mereu cu tine”. Adică pentru totdeauna, în eternitate, orice-ar fi.” Ea mi-a deschis inima către impresiile naturii; ea mi-a trezit înţelegerea şi mi-a lărgit orizontul, iar învăţămintele ei au exercitat o influenţă nepieritoare asupra cursului vieţii mele.” ( Immanuel Kant). Pentru că ... poveţele mamei au fost, la urma urmei, singurul capital cu care am pornit în viaţă, şi cu acest capital mi -am croit propriul drum.

   

294

Cei 7 ani de acasă ED. BORDEIANU CRISTINA ,,Cei 7 ani de acasă”expresie cunoscută tuturor.Când vorbim de cei 7 ani de acasă vorbim despre educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală.Când spunem că are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut,care salută ,spune mulţumesc,te rog,se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui dar şi cu adulţii.Este bine ştiut că educaţia,bunele maniere,regulile morale sunt cheie către adaptarea copilului în societate.Este expresia care defineşte tot bagajul de cunoştinţe,deprinderi comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani din viaţă.perioada primilor şapte ani este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,deoarece copilul are o capacitate foarte mare de memorare, de însuşire a diverselor comportamente ,atitudini,limbaj etc. ,,Cei şapte ani de acasă” e perioada în care copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia,iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.Membrii familiei vor trebui să-şi controleze limbajul şi comportamentul în faţa copilului,dar şi exprimarea diferitelor sentimente(furia ,mulţumirea,dezamăgirile,tristeţile).Copilul trăieşte faptele părinţilor care-i servesc ca model,şi mesajul din spatele frazelor care i se spun.Ei ,7 ani de acasă, reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă în prima parte a copilăriei Ce învaţă copiii în primii şapte ani?Copiii în primii şapte ani învaţă deprinderi de autoservire,de ordine,de igienă,curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi,exteriorizarea trăirilor,sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive cât şi negative,bune maniere şi de comportament,limbaj corect(fără greşeli de pronunţie,topică sau dezacord dintre părţile de vorbire),modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător,concentrare a atenţiei,perseverenţa în realizarea unei sarcini,alegerea motivelor atunci când vrea să facă ceva.Spiritul de competiţie,altruismul,cooperarea şi alte însuşiri dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţia primită în primii 7 ani de viaţă sunt definitorii ca formarea lui ca adult.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Decalogul educaţiei -stabilirea unor reguli care trebuiesc respectate -respectul reciproc -respectarea spaţiilor personale -folosirea unui ton potrivit în conversaţie -sinceritatea -implicarea în educarea copilului -folosirea mâinilor doar pentru lucruri extraordinare(nu pentru lovire) -servirea mesei împreună -petrecerea a măcar 15 minute pe zi cu copilul

Bibliografie: Vrăşmaş Ecaterina Adina,,Consilierea educaţia părinţilor”,Ed.Aramis,Bucureşti ,2002 Ciofu Carmen,,Interacţiunea părinţi-copii”,Polirom ,2002

   

295

Proiect Educațional Național: Cei șapte ani de acasă! ,, Din suflet, pentru mama!’’ - Activitate aplicativă gratuită! Prof. înv. preşcolar: Boriceanu Aurelia Grădiniţa cu P. P. Nr. 5 Săcele Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citeasca şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care, părinţii, o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.    

296

Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

   

297

CEI SAPTE ANI DE ACASA! PROF. INV.PRESCOLAR: BOROGHINA FILICA GRADINITA NR.2-OTOPENI, JUDETUL ILFOV De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? -deprinderi de autoservire; - ordine; - igiena; - curatenie si exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative; - bune maniere si comportament; - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire); - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); - consecventa in realizarea unei sarcini; - concentrare a atentiei;    

298

- perseverenta in realizarea uneri sarcini; - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: -spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

   

299

Mama …. Prof.: Monika Boru, Școala Gimnazială Nr. 1 Bocșa Cine este mama? Cum aș putea să răspund la întrebare, altfel decât amintindu-mi de mama, de gesturile ei, de glasul ei, de felul în care mă dojenea sau de felul în care mă alinta. Rolul mamei în educația și dezvoltarea copilului este definitorie, începând cu mult înainte ca copilul să se nască. Legătura care există între mamă și copil este unică, inegalabilă. Pentru copil, mama reprezintă termenul de referință al celor dintâi raporturi pe care el le statornicește cu viața și cu lumea. Și din legătura absolut unica a copilului cu mama se vor desprinde treptat cele doua realități: pe de o parte, propria ființă, iar pe de alta parte, mama. Cu ajutorul mamei, copilul descoperă lumea din imediata lui apropiere și sub protecția ei capătă înțeles fiecare lucru, mama apare ca inițiatoare pentru viață, la început pe plan emoțional și afectiv, apoi intelectual și cultural. Aceasta funcție inițiatoare a mamei comportă și alte aspecte: mai întâi mama este prima autoritate cu care se confruntă copilul. Pentru a păstra dragostea mamei, copilul va învăța primele reguli și obligații, își va impune renunțări și restricții, primele forme ale moralei. În al doilea rând, relația cu mama este prima relație a copilului fiind important din acest punct de vedere tonalitatea acestei prime legături. Si aceasta pentru ca relațiile sale viitoare, față de alte persoane vor apărea ca un ecou al acestei prime relații. Mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în așa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toți cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conștiința copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăiește într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni. Sunt destui copii care, neprimind de la mamele lor aceasta idee, ignora faptul ca au semeni. Copii lipsiți, de obicei, de simțul vieții sociale cresc fără a se orienta în societate. Un alt rol al mamei este acela de consolidare a sentimentului siguranței pentru copil. Modul cum își va îndeplini rolul de agent securizant, de inițiator, de ghid și de model va influența întreaga personalitate a copilului. Mama este o mediatoare indispensabilă pentru viață; ea este aceea care trebuie să cultive sentimentul de comuniune, să-l călăuzească și să-l orienteze către ceilalți. Rolul mamei este legat și de o altă funcție esențială. În perioada primilor ani de educare a copilului, ea trebuie să stimuleze interesul născând al acestuia pentru semenii săi, ferindu-i să fixeze acest interes asupra ei. Aceasta este MAMA, dorindu-și mereu ce este mai bun și mai bine pentru copilul său… și este unică.

   

300

Cei şapte ani de acasă ! Prof. înv. primar Borugă Maria Şcoala Gimnazială Nr. 3 Rovinari, Gorj „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi drept model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Atât la începerea grădiniţei cât şi a şcolii are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă sau de la şcoală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare - învăţătoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei sau a şcolii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei sau învăţătoarei informaţii despre cum decurge o zi, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi cadrul didactic, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă sau la şsoală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi ?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile    

301

pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă sau de la şcoală, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul cadrelor didactice, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la instituţiile de învăţământ. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: *Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. *Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. *Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. *Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. *Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. *Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. *Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

   

302

Să mai fiu copil... Înv. BORUZI VLAERICA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 8 CONSTANȚA M-am întrebat într-o zi dacă aș vrea să fiu din nou copil. Mă găndesc ce aș fi vrut să fac, atunci când chiar am fost copil, dar nu am reușit. Mă întorc în timp.... Sunt mică, mama mă leagănă și îmi cântă ceva duios. Revin în prezent și cânt eu copiilor mei același cântec duios. Este septembrie, sunt iar mică. Părinții mă duc la școală, chiar dacă era ziua mea de naștere și așteptam să mănânc tort. A fost un moment unic! O doamnă a luat locul mamei, iar în locul fraților mei au apărut alți copii. Ce să mai vorbesc de tata...nu era nicăieri! Sunt optimistă, cu ochii larg deschiși (și la propriu și la figurat), încerc să mă integrez în grupul școlar. Astăzi eu îmi îndrept pașii spre școală atât pentru a-mi duce copilul cât și pentru a-i ajuta pe alții să se adapteze la lumea celor mari. Sunt copiii de la clasa pregătitoare iar eu, învățătoarea lor, vreau să se simtă cu toții bine pentru a putea face față exploziei informaționale la care iau parte zilnic. Stând mereu în mijlocul lor, al copiilor, nu pot să nu mă raportez la ei. Într-o discuție, o fetiță mi-a spus că o deranjează expresia ”măi, copile…” cu care i s-a adresat un coleg (sinceră să fiu și eu o folosesc, ei au doar 7 ani). Mi-a spus că ea e domnișoară! Am rămas surprinsă de răspuns și am căutat o explicație. Am găsit-o: a fost des în vară la locul de muncă al părinților –un club- și a văzut o altă lume....pe care, neînțelegând-o, a luat-o ca model. Într- o altă zi, o altă fetiță a spus „Vreau să rămân copil! Urăsc maturitatea!”. Iar am fost nedumerită. Iar am căutat o explicație. Sigur că am găsit. M-a ajutat și fetița: un adult are prea multe responsabilități! Mă întreb ce griji aveam în copilărie... Nu prea îmi aduc aminte, în afară de binevenitele sfaturi pe care le urmam: „Să fii cuminte!” , „Să înveți!”, „Să nu întârzii!”, “Să mănânci tot!”, “Să te îmbraci bine!”. Astăzi sunt părinte și îi spun copilului și alte lucruri: “Selectează informațiile!, ”Stai mai puțin la calculator!”, “Plimbă-te și fă mișcare în aer liber!”, “Te invit la un spectacol adevărat, într-o sală de teatru!” “ Orice problemă are soluții, caută-le!”. Nicolae Iorga spunea: “Copiii trebuie crescuți pentru ei, nu pentru părinți.” Rolul de părinte se învață întâi în familie, apoi în exemplele din jur. Discutăm cu copiii, îi ajutăm să se înțeleagă pe sine, să-și cunoască nevoile, posibilitățile și aspirațiile. Nu știu dacă părinții mei au avut atâta timp pentru mine, dar îmi este clar că modul de comportare al acestora mi-a influențat copilăria. Trăim într- o lume în care se vorbește despre drepturi. Oare le respectăm dreptul la mai multă afectivitate? Omul de mâine ne va fi sprijin real sau o povară? Sunt conștientă că educația copilului este cea mai mare responsabilitate pe care o avem. Mai am ceva de zis și despre telefonul mobil, televizor, calculator sau tabletă. Ce bune sunt și ce rele în același timp… Când am fost copil, nu existau la noi. Dacă nu erau, nu pot să spun că le-am simțit lipsa, Alte lucruri compensau: o carte, un joc în aer liber, o întâlnire cu prietenii și discuții directe, scrisori, spectacole de teatru sau filme pe ecranele mari din cinematografe, activități extrașcolare variate, excursii, drumeții, tabere. Ce varietate! Acum stau copiii în fața televizorului sau calculatorului mult timp, motivând că tehnologia condiționează tot mai mult cercetarea științifică și contribuie la creșterea conținutului intelectual al muncii și la ameliorarea condițiilor de viață, devenind astfel o componentă inseparabilă a culturii generale. Așa o fi, nu zic nu, dar “aurita cale de mijloc” pare a fi soluția. Copiii sunt mai puțin vinovați. Ei nu știu încă să se apere, încă nu sunt conștienți de ce li se întâmplă. Rămâne ca noi, părinții sau educatorii lor, pe măsura dragostei ce le-o purtăm și a conștientizării fenomenului numit tehnologie modernă, să încercăm să-i păzim de tentația evadării în spațiul realității virtuale, iar aceasta până nu e prea târziu. Am uitat internetul! Evident, este o unealtă puternică și poate fi folosit în multe moduri utile, dar poate fi și un înlocuitor pentru ce n-ai avut sau nu ai în viața reală. Mai grav este faptul că utilizatorii (copii și adulță deopotrivă) mărturisesc că pierd noțiunea timpului atunci când navighează pe internet. Și încă    

303

ceva: inhibițiile din viața reală sunt înlăturate. Ce să mai spun că, doar prin apăsarea unui buton, utilizatorii se pot conecta la site-uri din întreaga lume și nu există limită a informației disponibile. Complexitatea lumii moderne, determinată de schimbările permanente, impune pregătirea omului (copil sau adult) pentru a face față unor situații noi. Lumea copilului rămâne cea mai frumoasă, cea mai curată, cea mai inventivă. Noi, cei maturi, trebuie să știm când să ne întoarcem în lumea copilăriei. Eu aș vrea să nu mă desprind de ea niciodată! De fapt, sunt un copil mare care învață zilnic ceva!

   

304

Importanta celor SAPTE ANI DE-ACASA Borza Dorina-Maria Liceul Teoretic ,, Eugen Pora “, Cluj-Napoca Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine. Acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineinteles iti poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu    

305

maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 www.copii.ro www.scribd.com

   

306

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI DE ACASĂ Educatoare, Bostan Mihaela Şcoala Gimnazială “Mihail Andrei”Buhuşi, judeţul Bacău „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare    

307

firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aţi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

   

308

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. înv.preșc. Botorcu Lucia G.P.P. Fantezia Costești Auzind expresia ,,Cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului de la naștere până la vârsta de 7 ani, ne gândim la o persoană care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă civilizat în societate . Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt puntea către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se descurcă mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,, cei 7 ani de acasă”. Educaţia primită în ,,cei 7 de acasă” depinde de mai mulți factori: - relaţia afectivă dintre copil şi părinţi; - specificul de dezvoltare a copilului; - valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului; - nevoile de dezvoltare ale copilului . Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi și deprinderi, ci şi însusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Familia are un rol deosebit în formarea dezvoltării personalității copilului . De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranță sau nesiguranță, dezvoltarea capacităților sale intelectuale și afective . În formarea unui comportament corespunzător al copilului este importantă relaţia afectivă cu părinţii . Copilul iubit de părinţi se simte protejat , îngrijit , iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament . Copilul trebuie apreciat și încurajat de părinţi pentru a percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia , ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie , că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. Copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că trebuie să îi facem toate poftele . Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile celorlalți în faţa comportamentului său , apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. Între 5 şi 7 ani , copilul devine tot mai independent . El merge la grădiniţă , stă cu bunica şi , pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie , să vorbească la telefon , trebuie încurajat să se exprime , lăsat să termine ce are de spus şi să nu i se facă observaţii în public, ceea ce l-ar determina să se inhibe. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi, sau să îi atragem atenţia că nu a spus ,,mulţumesc” dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.    

309

Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici , apoi la grădiniţă şi mai târziu la şcoală.Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea ,,cei 7ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul vieții, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, educatorii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii oriunde şi oricând bunele maniere. Dar educația nu se face în șapte ani și nici în zece, ci cât trăim învățăm .

BIBLIOGRAFIE 1.,,Să construim împreunăcei 7 ani… de-acasă ”M.E.C.T.,București 2008 2.Ciofu Carmen, ,,Interacțiunea părinți-copii”, Editura Medicală Amaltea,1998

   

310

Oglinda părinților Înv. Bout Bianca-Vasilica Copiii sunt cel mai prețios dar pe care îl pot primi părinții. Aceștia din urmă, investesc tot ceea ce au mai bun în creșterea și educarea lor. În opinia mea, ca și cadru didactic, consider că cel mai important cadou pe care îl pot oferi părinții copiilor este educația. Încă de când sunt foarte mici, copiii ar trebui învățați să fie respectuoși și responsabili, să li se vorbească mult și să li se povestească unde și ce vor face pentru ca atunci când intră pentru prima dată în sala de grupă, la grădiniță, sau în sala de clasă, la școală, aceștia să știe cum să reacționeze, să fie pregătiți pentru nou, să nu se sperie de acesta, să fie adaptativi. Sunt sigură că nici un cadru didactic nu judecă un copil după aspectul fizic, ci îl iubește și îi dăruiește tot ceea ce are el mai bun. Dar atunci când întrebi un copil: ,,Cum te cheamă?ˮ și el îți răspunde printr-un țipăt și un pumn în masă, îți pui semne de întrebare. Cei șapte ani de acasă, nu presupun ca acel copil să intre în școală știind să citească, să adune sau să scadă, ci presupun manifestarea respectului față de cadrul didactic și colegi, cooperare, colaborare. Cei șapte ani de acasă pot fi asociați cu personalitatea pe care un copil și-o formează în cadrul familiei. Sunt convinsă că un comportament potrivit, se formează printr-o puternică relație afectivă părinte-copil și de asemenea prin puterea exemplului. Dragostea cu care este înconjurat un copil îl ajută pe acesta să se dezvolte armonios atât fizic cât și psihic. Copiii trebuie susținuți , încurajați și ajutați să facă diferența dintre bine și rău, cu răbdare și atenție. De asemenea, la vârstele mici puterea exemplului este foarte importantă, copilul va face tot ceea ce vede la părinții lui. Ca urmare a ultimului aspect menționat, părinții ar trebui să își controleze gesturile, mimica și vocabularul în fața copiilor. Dar cum influențează cei șapte ani de acasă viața unui copil? Un copil care a fost îngrijit cu dragoste și căruia i s-a vorbit frumos și a fost pregătit pentru ceea ce urmează să facă, are o atitudine pozitivă, este curios, își face ușor prieteni, receptează și își însușește mult mai ușor cunoștințele. Pentru un cadru didactic cea mai mare realizare și dorință este ca elevii săi să fie deschiși la nou, să fie curioși, să pună întrebări, să colaboreze între ei, să fie prieteni doar astfel poate să omogenizeze grupul și orele petrecute la școală să fie plăcute prentru aceștia. Ca și concluzie, putem afirama că cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a personalității pe care si-o va contura mai târziu un copil. Acești ani reprezintă oglinda părinților și startul în viață al copiilor.

   

311

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor pentru invățământul preșcolar Brad Camelia, Grădinița cu P.N.Nr. 7 Sibiu Întreaga noastră viață se rezumă la a fi sau a nu fi om de carieră, om de familie sau nimic. Întregul proces de evoluție şi formare al unei persoane, vom spune cu tărie, are loc acasă, în sânul familiei. Asta numim noi, defapt, "cei 7 ani de acasă". De ce 7? Pe de o parte, vom spune că aceea e vârsta la care copilul începe să meargă la şcoală, să devină parte a societății şi, implicit, aceea este vârsta până la care trebuie să deprindă nişte norme elementare de igienă, comportament, vocabular, practic tot ceea ce poate să definească CONDUITA. Cei 7 ani de acasă pot deveni fundația solidă a unei capodopere umane, sau, din contră o deprindere defectuoasă a valorilor şi, deci, o şubrezire încă de la început, a viitorului. Trecând puțin şi prin semnificația numerelor, ne amintim că numărul 7 e cel al perfecțiunii. E de la sine înțeles că nu ar putea nimeni să susțină că un copil la vârsta de 7 ani ar fi perfect, omul însuşi fiind într-o continuă evoluție şi neaflând niciodată perfecțiunea. Însă vârsta a 7-a, ca semnificație, poate însemna momentul de primă conştientizare a vieții ca luptă pentru o evoluție sănătoasă. Acum, apare întrebarea: în ce măsură sunt responsabili părinții de eficiența celor 7 ani de acasă şi în ce măsură, acea perioadă se datorează capacității de pricepere a copilului? Eu cred că pruncul, de la naştere chiar, simte anumite stări create în familie, prin relația pe care au construit-o deja părinții între ei, dar şi între ei şi ceilalți membrii ai familiei. Atunci când înțelegerea, respectul, prețuirea reciprocă şi, în primul rând, dragostea, sunt pilonii importanți ai familiei, copilul nu poate decât să se dezvolte într-un mediu sănătos, într-un mediu propice formării lui ca om, ca personalitate a societății. Acum, propun să ne oprim şi asupra unui aspect extrem de important în dezvoltarea unei persoane, dar şi în a rămâne constantă în valorile adevărate: religiozitatea. E atât de firesc, ca fiecare individ în parte să poată fi ancorat în ceva, să îşi poată forma anumite repere de care să se agațe de-a lungul vieții, oricât de blânde sau de vitrege ar fi situațiile cărora trebuie să le facă față. Ori, dacă vorbim despre repere, m-as opri putin asurpa culturii si a Bisericii. Pornind de la citatul "Prin cultură la putere", îmi voi expune propria opinie în această privință, aceea că niciodată cultura nu a fugit de om, ci invers, omul s-a cam temut de fenomenul culturalizării. E, cred, o temere a omului de a se schimba involuntar şi indirect, în timpul procesului de culturalizare, devenind un om cu capacități mult mai largi de viziune. Însă adevărata problemă constă în comoditatea şi lenea de care studiile arată ca aproape 70% din populație, suferă. Revenind la religiozitate, la Biserică, oricare ar fi ea, conştintizarea că în Univers există ceva cu mult superior lui, îi dă omului speranța că nu e singur niciodată, nădejdea că mereu ar putea fi ajutat, spre ascensiunea treptată, dar sigură. Revenind la subiectul nostru, voi spune cu tărie că cei 7 ani de acasă reprezintă temelia vieții fiecărui om, devenind, în funcție de primele trăiri din sânul familiei, doar om sau PERSONALITATE! Şapte ani de acasă, anii în care bobocul devine om, anii care aştern pe calea vieții roade pe care la un moment dat le va culege. Omenie, gândire curată, bun simț, corectitudine şi findelitate față de cei din jur: OMUL.

   

312

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. BRADEA CRISTEA MARIA ANGELA, Prof. MURESAN TEODORA ŞCOALA GIMNAZIALĂ AVRAM IANCU UNIREA Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare sociala. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă) ulterior aceasta fiind inlocuita cu scoala. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei sau scolii şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între profesor şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a institutiei de invatamant. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita profesoarei informaţii despre cum decurge o zi, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea sau profesorul in special de la clasele primare, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă sau la scoala, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile    

313

fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă sau scoala, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de varsta si viata. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul cadrelor didactice, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la orele desfasurate la clasa. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. www.copii.ro

   

314

Cei 7 ani de acasa: reponsabilitate in educatia copilului Prof. Inv. Primar Brandusescu Mariana Scoala Gimnaziala Nr. 1 Motru

Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici. Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste. Tot la capitolul parinti, felul in care i se vorbeste si felul in care este ascultat, il va invata cum sa faca si el, la randul lui, asta, de o maniera pe cat posibil politicoasa

   

315

Cei șapte ani de acasă Bratu Ioana Grădinița cu P.P. Nr. 18 Focșani Auzim frecvent sintagma ”Cei șapte ani de acasă”, dar ce reprezintă aceasta? Pentru unii înseamnă moralitate, pentu unii educație, pentru alții înseamnă copilărie, pentru alții un mod de-a mustra sau de a lauda cu ajutorul verbului ”a avea” sau de a arunca responsabilitatea pe umerii parinților pentru felul în care se comportă o persoană, iar lista poate continua. Practic, cei șapte ani de acasă reprezintă perioada de dinaintea intrării în școală, perioadă care a fost diminuată la 6 ani.. Această perioadă cuprinde urmatoarele stadii: 0 –1 an – sugarul, 1 – 3 ani - copilul mic (prima copilărie), 3 – 6 ani – preşcolaritatea. Toate aceste stadii sunt extrem de importante pentru copil și ceea ce urmează el să devină. În primul an de viață cea mai importantă persoană este mama, cu ea are o legătură aparte, urmând apoi ca acesta sa creeze legături și cu ceilalți membri ai familiei, iar cu timpul și în perioada preșcolarității cu prieteni, colegi, educatoare, persoane care vor avea rol foarte important în dezvoltarea copilului și formarea viitorului adult. O să abordez mai departe dezvoltarea morală a copilului în primii 6/7 ani de viață, deoarece sintagma ”cei șapte ani de acasă” în folosirea ei frecventă vizează în moralitatea. Aceasta are în vedere modul în care copilul apreciază ce este corect şi ce este greşit, constituind o parte importantă a socializării sale. Încă de la venirea sa pe lume copilului i se cere să înveţe comportamentele bune, chiar cu preţul unor experienţe emoţional disconfortabile, de tipul vinovăţiei, nemulţumirii sau frustrării. Iniţial, controlul asupra comportamentului este exercitat de societate, prin intermediul autorităţii părinţilor, simultan cu teama de pedeapsă resimţită de copil atunci când încalcă cerinţele sau regulile impuse de familie. Ulterior, pe măsura maturizării biologice şi comportamentale, copilul va interioriza normele morale, fapt ce va conduce la exercitarea propriului control asupra conduitei, în absenţa unor factori restrictivi externi. Ion Ianoşi în lucrarea ”Vârstele omului” puncta: „copilul ajuns om nu e însă nici animal şi nici robot, cum nu e nici păpuşa pe care o alintă. El devine capabil să-şi însuşească, oricât de timid, opţiuni morale”. În concepţia lui J. Piaget, dezvoltarea gândirii morale se realizează progresiv, odată cu parcurgerea ordonată a stadiilor dezvoltării cognitive. Astfel, dezvoltarea morală se realizează pe măsură ce copilul acţionează, transformă şi modifică lumea din jurul lui, fiind totodată influenţat de consecinţele acţiunii sale. Judecata morală se dezvoltă în concordanţă cu trecerea de la gândirea pre-operaţională la gândirea operaţională şi apoi la cea operaţional-formală. În studiile sale, Piaget pune un accent important pe înţelegerea reciprocităţii morale - adică importanţă faptului de „a-i trata pe / a te comporta cu alţii aşa cum vrei să te trateze / să se comporte ei cu tine”. Se subliniează astfel trecerea de la o moralitate a obedienţei şi supunerii în faţa autorităţii la o moralitate a cooperării sociale. Trebuie să amintim și faptul că Piaget considera interacţiunea cu egalii, respectiv copii de aceaşi vârstră, ca reprezentând unul dintre aspectele esenţiale ale dezvoltării morale. Cu toate acestea, până în prezent există relativ puţine cercetări sistematice asupra modului în care interacţiunea cu ceilaţi copii de aceaşi vârstă influenţează dezvoltarea morală a copilului, fiind încă neclar ce aspecte specifice ale discuţiilor dintre copiii de aceaşi vârsta servesc drept catalizator pentru schimbarea şi dezvoltarea morală. Având în vedere aceste studii și concluziile lor, putem observa importanța acestei perioade în dezvoltarea morală a copilului și necesitatea celor care îl înconjoară de a fi exemple pozitive. Totodată consider că deși mulți asociază primii 6/7 ani de viață cu educația primită acasă,putem observa de o importanță deosebită este frecventarea grădiniței în perioada preșolarității, deoarece copilul învată cel mai bine prin joc și prin imitarea colegilor, iar cu o îndrumare corespunzătoare din partea educatoarei, acesta va face progrese esențiale în vederea dezvoltării morale.

   

316

Cei șapte ani de acasă Prof. Brânzan Maria Daniela Grădinița P.P. Nr. 5 Caransebeș Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 23 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi    

317

observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologilor, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

   

318

Cei sapte ani de acasa Brebeanu Cristina Iulia Scoala Gimnaziala, sat Tariceni, Comuna Sirna, judetul Prahova Ce sunt cei șapte ani de acasă? Putem vorbi de cei șapte ani de acasă în era digitală? Ca o definiție putem spune ca cei șapte ani de acasă este educația pe care o primește un copil de la părinții săi până la vârsta școlară. Astfel copilul în primii ani de viață pe lângă faptul că învață unele deprideri precum mersul, vorbitul, și diverse cunoștiințe despre lumea care îl înconjoară, este învățat de părinți și cum să aibă comportamentul adecvat în societate, să salute, să vorbească politicos cu adultii, să aibă atitudinea corespunzătoare față de aceștia. Dar ce se întâmplă când copilul ajunge la școala? Este suficient ceea ce a învățat în familie? Din punctul meu de vedere a avea cei șapte ani de acasă nu se rezumă doar la cunoștințele pe care le capată de la părinți și că de fapt comportamentul denumit generic „ cei șapte ani de acasă“ se formează de-a lungul întregii vieții. Astfel că la școală este completat de normele și regulile pe care le cere viața de școlar, apoi ajunși la liceu și mai târziu la facultate, este întregit de conduita pe care trebuie să o adopte de în mediile respective. Ca adult trebuie să ne adaptăm la regulile impuse de locul de muncă dar și cele sociale în diverse situații de viață. Printre deprinderile celor șapte ani de acasă putem enumera: salutul, prima norma de conduită învațată, comportamentul în publiccopilul învață să răspundă la întrebări,comportamentul cu prietenii, înțelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoașterea greșelilor, tact și toleranță Putem vorbi de cei șapte ani de acasă în era digitală? Este binecunoscut faptul că odată cu explozia tehnologică se vorbește de era digitală și de nativii digitali. Ce sunt nativii digitali? Sunt generațiile de copii după anul 2000 care sunt preponderent influențați de tehnologia digitală și de internet; sunt copii care sunt conectați în permanența prin intermediul calculatorului, tabletei și implicit al internetului. Înca de la vârsta preșcolară aceștia au acces la acest tip de aparatură. Ca atare sunt în permanent contact cu alte persoane decât familia biologică, și se tot vehiculează ideea de a doua familie, cea de pe internet și rețelele de socailizare. Deci, în acest caz cine formează cei șapte ani de acasă? Și care sunt deprinderile care intră în sfera celor șapte ani de acasă în acest caz? Din punctul meu de vedere, pentru ca situatia sa fie echilibrata părinții biologici ar trebui să comunice cu copilul într-un mod eficient și să coopereze cu setea de cunoaștere a celor mici și bineînțeles să se împrietenească cu tehnologia, pentru a-l transforma într-un aliat în formarea deprnderilor ce intră în sfera celor șapte ani de acasă. În concluzie indiferent de epoca în care ne-am născut , că suntem milenari sau nativi digitali, cei șapte ani de acasă sunt sau mai bine zis a deprinderilor ce intră în sfera lor sunt lucruri esențiale atât pentru noi , individual, dar si pentru indivizi ca parte a societății.

   

319

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Brenoaia Aurora Grădinița cu Program Normal Nr.2 Rm.Vâlcea În zilele noastre,intoleranța câștigă teren din ce în ce mai mult.Care sunt motivele care au condus la agresivitate în vorbire și comportament?Situația se datorează în mare măsură faptului că respectul pentru celălalt nu mai este una din valorile esențiale.Uneori,respectarea anumitor reguli nici nu mai contează.Poți afirma cu certitudine,,unde sunt cei șapte ani de acasă”? Când vorbim despre șapte ani de acasă,ne referim la educația pe care copilul o primește în familie înainte să meargă la școală.Deși după anii 90 majoritatea copiilor de 3 ani urmează programe educaționale,în familie se formează regulile elementare de bună-cuviință,care ar trebui să guverneze o familie,o societate.Educația,bunele maniere,regulile fac mult mai ușoară adaptarea copilului în societate.Un copil cuviincios se va descurca mult mai ușor în relațiile cu cei din jur .Copiii ar trebui,de mici,când încep să înțeleagă anumite lucruri,să fie în stare să aplice câteva reguli elementare de comportament în societate.Părinții sunt modele pentru copii,exemplul personal fiind o modalitate la îndemână pentru transmiterea acestor cunoștințe care le vor permite în viitor să-și găsească locul în societate și le vor fi de folos tot restul vieții.Copilului trebuie să i se explice ce are voie să facă și ce nu,să i se stabilească reguli clare,corect formulate,echilibrate,dar și consecințele respectării și nerespectării lor.Recompensa cea mai prețioasă este exprimarea mulțumirii,lauda,bucuria părinților pentru un comportament adecvat.Este bine ca sentimentele să fie exprimate de către părinte și în celălalt caz,dezamăgirea,ignorarea dând rezultate mai eficiente decât o pedeapsă corporală. Consecvența ambilor părinți este un alt punct de care trebuie să se țină seama.În același timp părinții trebuie să fie toleranți pentru că unele greșeli nu sunt făcute voit.Bunele maniere se formează acasă,nu în vizită,nu în locuri publice,deoarece copilul nu se va simți bine când i se face observație în public și nu va mai fi receptiv la lucrurile bune pe care părinții vor să-l învețe.Ce bune maniere ar trebui copiii să învețe? Salutul este cea mai elementară manifestare de politețe față de o persoană.Copilul trebuie să salute fără să i se spună( așa cum obișnuiesc mulți părinți),persoanele pe care le cunosc,indiferent de vârstă. ,,Te rog,, și ,,mulțumesc,, ar trebui învățate după ,,mama,, și ,,tata,,.Fără aceste cuvinte nici o dorință nu ar trebui îndeplinită. Folosirea șervețelului sau a batistei de câte ori este nevoie.Faptul că nu știu să sufle nasul contribuie la instalarea unui prost obicei care trebuie să atragă atenția părinților.Copilul trebuie să aibă la el șervețele speciale pentru acest lucru. Igiena personală se învață de la vârste fragede.Spălatul mîinilor și al dinților de cîte ori este nevoie îl fac mai întâi părinții apoi copiii,devenind un obicei.Copiilor trebuie să li se explice că acestea nu țin doar de bune maniere,ci țin și de sănătatea lor.De câte ori se vor murdări la joacă trebuie să facă baie.Același lucru se va întâmpla și cu hainele:vor fi schimbate ori de câte ori se murdăresc. Recunoașterea greșelilor este de fapt asumarea responsabilității copiilor atunci când sunt implicați în incidente.Trebuie să fie încurajați să-și recunoască vina.Această atitudine mult mai sănătoasă le va folosi tot restul vieții. Comportamentul în casă este legat de jocurile și jucăriile copiilor.Părinții îi vor învăța pe copii că în casă nu se aleargă,nu se bate mingea.După joacă,jucăriile trebuie strânse și așazate la locul lor. La masă copiii trebuie să nu vorbească atunci când au mâncare în gură,să nu se joace în mâncare și să aștepte până când toți au terminat de mâncat. Acestea sunt doar câteva din regulile pe care părinții ar trebui să-i învețe pe copiii lor.Consecvența,tactul părinților vor face ca politețea să fie învățată ușor.Politețea a fost și este indispensabilă fiecărui om în societate.Nu întâmplător,politețea a fost comparată cu o cheie de aur care deschide toate porțile.Să fii amabil,atent în orice situație,n-ar fi un minunat mod de viață? DECALOG PENTRU A FACE O BUNĂ IMPRESIE Să fii amabil în orice împrejurare.    

320

Să-i tratezi politicos pe subalterni. Să fii modest și simplu. Să memorezi numele și prenumele persoanelor. Să ai încălțăminte curată și lustruită. Să cunoști limbi străine. Să te ridici în picioare când în încăpere intră o femeie . Să-i întâmpini pe oaspeți la ușă și să-i conduci spre ieșire,după terminarea vizitei. Să ajuți doamnele să-și pună pardesiul,paltonul. Să deschizi portiere mașinii pentru ospetele invitat în mașină. Bbliografie: 1.Nicolae Armeș,Codul manierelor elegante,Ed.Prut Internațional,Chișinău,2006 2.Sylvie-Anne Châtelet,Ghidul bunelor maniere,Ed.Niculescu,București,2015

   

321

Cei sapte ani de acasa si comportamentul copilului ! BRICEAG IRINA ELENA GRADINITA DRAGODANESTI, JUDETUL DAMBOVITA Niciun părinte nu-şi doreşte ca iubitul lui copil să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. 2 scenarii posibile Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.    

322

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. www.copii.ro 4. www.didactic.ro

   

323

Să fii om bun Brigitta Koncz Tot mai des îmi amintesc de cuvintele cu care tatăl meu m-a pornit la drum acum mulți ani, ruptă fiind deja de vârsta protectivă a copilăriei: „Indiferent de ce muncă îți vei alege, nu uita că cea mai bună carte de vizită în viață este să fii OM BUN”. Cu timpul am fost întrebată adesea ce vreau să fiu când voi fi mare, apoi dacă am devenit ceea ce mi-am dorit și cuvintele tatălui meu mi-au venit involuntar pe buze: „Om bun!” Uneori expresia feței celor care mă ascultau m-a pus pe gânduri; unii păreau că nu mă înțeleg, alții zâmbeau cu gânduri ascunse sau strâmbau din gură. Eram convinsă că nu vom fi prieteni apropiați niciodată deoarece aveam o scară de valori diferită. Am devenit profesoară de limba engleză, așa cum am visat din clasa a VI-a, din admirație pentru diriginta mea care mi-a deschis noi orizonturi prin excursiile, piesele de teatru puse pe scenă și dragostea ei pentru copii. Când elevii mă întreabă cum am devenit dascăl le povestesc despre toate experiențele care m-au pus pe acest drum și le spun că țelul meu a fost întotdeauna să fiu un om bun. Îi văd cum zâmbesc și le place ce aud, și se pare că ei înșiși stau și cugetă. Iar mie îmi place ceea ce văd pentru că știu că cei ce stau să asculte vor să afle, să învețe, să devină și ei mai buni. Și totuși, când ies pe stradă tot mai des am impresia că mulți oameni sunt răi, din ce în ce mai mulți. Mă întreb oare ce ar zice tata când i-ar vedea, cum ar reacționa la ceea ce vede. Știu că ar zâmbi, ar tăcea câteva momente și s-ar apuca de povestit până aș avea răbdare să îl ascult. Mi-ar spune că oamenii se nasc buni și de aceea necesită mult mai puțin efort să fii bun decât să fii rău. Societatea este cea care șterge joaca, ingeniozitatea, grija reciprocă, zâmbetul și empatia din noi. Este greu dacă îți pasă! Este greu să vezi că de multe ori un simplu salut pare necunoscut unor oameni, că ajutorul altora se preschimbă în invidie, că scaunul din tramvai nu se eliberează imediat când urcă un bătrân sau un simplu muncitor obosit. Este greu să vezi că la auzul expresiei „cei șapte ani de acasă” unii nici nu știu despre ce vorbești sau răspund că ei au mers la școală la șase ani. Copiii învață din exemplele noastre, fie ele pozitive sau negative. Zâmbetul cu care mă trezesc dimineață mă ajută să lupt împotriva nepăsării toată ziua, iar dacă uneori trebuie să zâmbesc în bătălia împotriva nesimțirii, a lipsei de respect sau a răutății și reușesc să deschid ochii unora pentru care încă exemplul contează, simt că am avut o zi reușită și că merită. Sutele de copii cu care vorbesc sau mă întâlnesc zilnic sunt toți și copiii mei. Cuvintele și gesturile cu care vin în contact îi formează, îi educă. Iar dacă stau să mă gândesc câte ore petrec în școală și apoi merg acasă și mai au teme de făcut, lecții de învățat, mă întreb când mai au timp să vorbească cu părinții despre ce e bine și ce se cade. Trăim într-o lume a vitezei unde toate trebuie făcute repede, unde cantitatea e mai importantă decât calitatea, o lume în care cel ce educă trebuie să strângă din pumni și să înghită în sec pentru că e poate prea bine crescut (cu cei șapte ani de acasă), pentru că cei pe care nu a reușit să-i convingă că e important să fii bun îi râd în față. Mă consider un om optimist, călit de viață dar cu valorile neștirbite și știu că atitudinea pozitivă este energie câștigată și oferită în dar celor care o acceptă. La urma urmei cei șapte ani de acasă trebuie să ne ajute pe fiecare să ne croim viața fericită la care visăm. Așa cum scara de valori este un lucru subiectiv, bunul simț, respectul, spiritul de dreptate sunt trăsături care pentru unii sunt importante iar pentru alții nu. Atunci când în loc să reproșăm vom reuși să ne dăm seama, noi ca societate, că cei șapte ani de acasă pot fi ei doar șase, dar să fie bine folosiți în favoarea copiiilor noștri, vom putea accepta cu sufletul împăcat că expresia a dispărut din vocabular. Ce pierdere reușită și benefică ar fi! Puține lucruri se nasc fără efort și muncă. A fi om, a avea cei șapte ani de acasă nu e lucru ușor, dar e dreptul fiecăruia dintre noi să decidă cui vrea să-i semene și cine îi este exemplul de urmat. Eu am avut exemple bune, sunt printre norocoșii care au părinți iubitori, profesori și prieteni empatici și de aceea sunt liniștită în privința marii majorități a celor care mă înconjoară: cei șapte ani de acasă sunt la fel de importanți pentru ei ca și pentru mine. Ca gând de încheiere, sper că am devenit ceea ce mi-am dorit și încerc să nu uit niciodată că ceea ce port în suflet se bazează pe ceea ce am învățat acasă.    

324

SIMPOZION NATIONAL “CEI SAPTE ANI DE ACASA!” EDUCATOARE: BRINZICA MIHAELA GRADINITA ” PRICHINDEL“ STRUCTURA GRADINITA “MICUL PRINT” PUCIOASA “Eu sunt copilul.Tu tii in mana destinul meu.Tu determini ,in cea mai mare masura,daca voi reusi sau voi esua in viata!Da-mi ,te rog ,acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire.Educa-ma,te rog ,ca sa pot fi o binecuvantare pentru lume “.(Child`s Appeal) Prescolaritatea este perioada formarii initiale a personalitatii ,perioada aparitiei primelor relatii si atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vietii psihice a copilului. De un real folos in formarea personalitatii este jocul ,mai ales cel bazat pe roluti ,in care copilul ,asimilandu-si rolul isi asimileaza implicit si relatiile interioare de comportament incluse in rolul respectiv.La fel de importante pentru formarea personalitatii prescolarului sunt si stilurile comportamentale parentale. Mediul familial ocupa un loc central in multitudinea factorilor determinanti ai evolutiei individului .Copilul nu este un adult in miniatura ,ci el este “un candidat la maturizare “.(H. Pierot),deosebit de receptiv la influentele pozitive si negative care se exercita asupra lui .Copilul trebuie socializat si modelat iar fundamentarea personalitatii sale se realizeaza in mare masura ,in interiorul familiei acestuia ,care concentreaza primul sau univers afectiv si social.Trasaturile si coordonatele personalitatii se cristalizeaza in raport cu modelul si natura situationala traita in mod direct,nemijlocit de catre copil in mediul sau familial,iar atitudinile parintilor au consecinte durabile asupra personalitatii,in formare a copilului.La varste mici ,adaptarea copilului se realizeaza prin imitatie ,acesta raportandu-se permanent la persoana adulta.Primul model oferit copilului este familia sa,iar calitatea si tipul relatiilor copil –parinte vor marca profund evolutia viitoare a copilului. Dupa familie ,gradinita constituie prima experienta de viata a copilului in societate .Aceasta institutie il asaza intr-un cadru nou prin dimensiunile si continutul sau.Aici copilul ia cunostinta cu activitati si obiecte care-i stimuleaza gustul pentru investigatie si actiune,il provoaca sa se exprime si ii propune ,incipient ,angajarea in relatiile sociale de grup.Adaptandu-si metodele la formele particulare ale vietii mentale ale copilului ,gradinita incearca sa raspunda specificului activitatii fiecarei varste si sa identifice mijloacele si activitatile necesare pentru o dezvoltare complexa a fortelor infantile in vederea maturizarii lor. Copilul prescolar incepe sa-si defineasca treptat inceputul personalitatii sale.In cadrul grupului el traieste prima experienta a vietii in colectivitate ,a vietii sociale ,alta decat familia .De la intrarea in gradinita copilul realizeaza o adaptare la un anumit ritm al vietii sociale.Este vorba de incadrarea si respectarea unui anumit program. Educatia facuta de primii educatori –parinti,ca si cea a gradinitei,se rasfrang asupra tuturor laturilor personalitatii copilului,in functie de particularitatile de varsta si individuale ale acestuia .Pe masura ce copilul se dezvolta ,cresc si trebuintele si dorintele lui.In acelasi timp si gradinita ,ca prima institutie care se conduce dupa principii si metode stiintifice ,contribuie la formarea si dezvoltarea copilului.Investita cu aceasta nobila si plina de raspundere sarcina ,educatoarea grupei trebuie sa cunoasca specificul fiecarui stadiu de dezvoltare al copilului,disponibilitatile intelectuale,precum si particularitatile lui temperamentale si caracteriale. Educatoarea se preocupa de socializarea prescolarului prin integrarea in mediul gradinitei,dar ii ofera prilejul sa cunoasca mediul inconjurator organizand vizite in imprejurimile gradinitei ,in institutiile si la locul de munca al parintilor.In acest timp aceasta poate observa cum se comporta copiii nu numai in gradinita ci si in afara ei.Avand in vedere particularitatile lor de varsta si tinand cont de temperamentul lor ,educatoarea va putea actiona diferentiat astfel incat eficienta demersului sau educativ sa fie    

325

optima.Treptat si cu rabdare ,cultivandu-le increderea in propriile posibilitati ,folosind jocul si jucaria ,educatoarea participa la dezvoltarea personalitatii copiilor. Pentru a raspunde standardelor impuse de comunitate in ceea ce priveste valorile si responsabilitatile familiei,vis-a vis de personalitatea copilului ,insistam la dezvoltarea unor initiative de organizare a unor cursuri sau programe pentru parinti ,majoritatea sustinandu-se in cadrul gradinitei de catre educatoare. Familia il pregateste pe copil pentru integrarea in gradinita ,orientandu-l spre lumea cunoasterii ,a activitatii curente ,initiindu-l in deprinderi fundamentale.Fara o sustinere afectiva ,fara un ansamblu de activitati,de achizitii si experiente ,intalnirea copilului cu gradinita va fi violentă ,iar procesul de instructie si educatie ar devein inoperant. Familia nu este numai primul adapost al copilului ,ci este prima baza de lansare a lui in lume.Familia este primul initiator sociocultural al copilului.Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltarii intelectuale ,morale estetice,fizice si sociale ale copilului. Gradinita nu poate face minuni ,iar educatia data in aceasta institutie nu va avea rezultate bune,daca nu se va sprijini si nu va colabora cu familiile copiilor. In concluzie,putem spune ca reusita privind devenirea umana a copilului depinde de o colaborare prodigioasa dintre doi factori educationali de baza gradinita si familia.

   

326

Climatul educativ familial Prof .inv.prescolar Brinzuca Marcelica Sc Gimnaziala Hangu, Neamt Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Roisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”. Citatul pune în evidenţă dimensiunea morală a educaţiei în familie, dar într-un anumit fel şi într-o anumită măsură, familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia. Ponderea familiei ca factor educaţional este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odată cu înaintarea copilului pe treptele superioare ale ontogenezei. Una din trăsăturile specifice ale educaţiei în familie este afectivitatea sporită. Fără îndoială că orice educator trebuie să imprime activităţii sale educaţionale şi o tentă afectivă; când este vorba de părinţi, această este mult mai pronunţată chiar şi atunci când din prudenţă aceştia nu o afişează: copilul însă o simte, iar aceasta îi conferă un sentiment de securitate. Importanţa acestui climat afectiv se poate vedea mai ales la copiii care sunt crescuţi de la o vârstă fragedă în case de copii. De obicei, nucleul familiei îl formează părinţii şi copiii. Sunt însă şi situaţii în care la acest nucleu se mai adaugă bunicii, iar în unele cazuri şi rudele apropiate care se implică în activitatea educativă. Cunoaşterea de către educatorii de profesie a structurii familiei are o mare importanţă, căci fiecare structură creează un climat educativ specific. În familiile formate din părinţi şi copii mama este cea care începe educaţia, în primul an de viaţă având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului, cum exagerat se accentuează, ci şi în realizarea celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Firesc am zice ca mama să ocupe locul preponderent în educaţia copilului măcar primii trei ani de viaţă, dar in familia contemporană şi tatăl preia atribuţiile educative într-o măsură tot mai mare. Prezenţa bunicilor în familie ar trebui să exercite influenţe benefice în educaţie, Şi aşa se şi întâmplă în acele familii în care bunicii îşi înţeleg corect rolul de colaboratori ai părinţilor în activitatea educativă. Când însă bunicii fac exces de zel, considerându-se în continuare părinţii tuturor şi tratându-şi în continuare copiii (pe tatăl şi pe mama copiilor) ca pe nişte copiii, influenţa bunicilor devine dăunătoare prin aceea că ştirbesc autoritatea părinţilor, atât de necesară în procesul educaţiei. Şi mai grave sunt acele situaţii în care şi rudele apropiate (unchii, mătuşile) dau sfaturi, îndrumări şi directive în educaţia din familie, motivându-şi acest amestec prin eventualul ajutor material pe care l-au acordat părinţilor. Fără îndoială că structura familiei exercită şi un anume climat educativ. Dar în afară de acest element de structură, climatul educativ mai este influenţat de o anumită mentalitate a părinţilor cu privire la acest climat generator al unor relaţii specifice. Am subliniat în rândurile de mai sus necesitatea şi utilitatea climatului afectiv din familie. În unele familii însă acesta se manifestă într-un mod exagerat, în sensul copleşirii copiilor cu afectivitate şi cocoloşirii lor prin supraprotecţie. De obicei, acesta este determinat de mamă, dar nu sunt puţine cazurile în care şi tatăl cade în acest păcat educativ. El este dăunător prin consecinţele care apar în comportamentul copilului în relaţiile cu alţi copiii şi chiar cu educatorii. Copilul crescut într-un asemenea mediu este egoist şi înfumurat şi stabileşte cu greu relaţii de prietenie. În activitatea de învăţare nu este capabil de eforturi, manifestându-se ca având în permanenţă nevoie de ceva. La polul opus se află familiile în care climatul educativ este exagerat autoritar. Familia are nevoie de norme şi reguli pentru a-şi desfăşura normal viaţa şi activitatea, precum şi de o anumită autoritate întruchipată, de obicei în persoana „şefului familiei”. Dar autoritatea trebuie manifestată cu calm şi cu măsură, exagerările fiind dăunătoare. În unele familii venirea tatălui de la serviciu este aşteptată cu teamă de toţi membrii familiei. Unele mame nici nu se sfiesc să afişeze această teamă, ameninţându-şi copiii prin formula „lasă că vine tata şi-o să vezi ce păţeşti”. În aceste familii copilul trăieşte odată cu teama şi spaima şi sentimentul respingerii şi al izolării. Şi în acest caz, consecinţele nu întârzie să apară, imprimându-se în personalitatea copilului. Crescut într-o asemenea atmosferă, copilul se manifestă ca un timid, ca un izolat şi ca un „temător şi de umbra lui”, cum se spune în popor. Uneori un asemenea climat

327

educativ are efecte diametral opuse : odată scăpaţi de teroarea disciplinei rigide din familie, aceşti copii se manifestă ca nişte obraznici, ca nişte indisciplinaţi fiind dispuşi spre harţă şi bătaie cu colegii lor. Este efectul arcului, care scăpat de sub controlul şurubului, se desprinde la maximum. Mediul familial acţionează concomitent printr-un fel de osmoză şi prin imaginile pe care le prezintă copilul pentru a-l ajuta să se încadreze în existenţă şi să se dezvolte după modelul celor care îl înconjoară şi cu care este în mod firesc înclinat să se identifice. Într-un mediu dizarmonic este evident mai dificil pentru individ să-şi găsească unitatea interioară. Menţinându-şi aceeaşi idee, A. Berge amintea că „familia constituie un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală influenţează armonia fiecăruia dintre părţi”. Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru dezvoltarea intelectuală a preşcolarului. În schimb, lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau „dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului. „Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat. O mare importanţă o are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor pentru buna educare. Cu cât tatăl şi mama sunt mai instruiţi, cu atât cresc respectul şi încrederea copilului pe de o parte, precum şi influenţa părinţilor asupra lui pe de altă parte. Părinţii trebuie conştientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară, pe care o familie o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea şi sufletul acestuia. BIBLIOGRAFIE: Bătrînu Emilia (1989), Educaţie în familie, Ed. Politică, Bucureşti Ciofu Carmen (1989), Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Văideanu G. (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. politică, Bucureşti

328

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ P. Î. Preșcolar:BRISC CRINA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Dupa cum se stie, familia si in principal parintii, ocupa un loc central in educatia copilului. Astfel, este esential pentru ca parintii sa isi cunoasca copilul si sa stie ce fel de metode de educare trebuie adoptate. In principiu, educatia familiei sau cei sapte ani de acasa exercita cea mai mare influenta cand vine vorba de pregatirea copilul pentru adultul care urmeaza sa devina. Insa, in completarea acestei educatii intervine mediul scolar, care are datoria de a forma copiii in a deveni apti pentru a participa la dezvoltarea societatii. Personalitatea celor mici este influentata de comportamentul si educatia data de parinti, cu alte cuvinte, familia trebuie sa aiba in vedere o serie de factori. Important de retinut sunt urmatoarele elemente in procesul educativ din partea familiei: trebuie avuta rabdare, nu trebuie sa realizati anumite sarcini dumneavoastra, ci lasati copilul sa incerce singur, iar daca acesta intampina dificultati, trebuie ajutat; incercati sa-i stimulati curiozitatea de a cunoaste prin diferite jocuri creative sau constructive ( jocuri despre animale, plante), astfel va fi mai pregatit cand va ajunge in mediul scolar, deoarece va cunoaste deja anumite lucruri; este esential ca in timpul invatatii sau a jocurilor si nu numai, ca parintii sa aiba o atitudine pozitiva si optimista, copilul va fi ghidat de personalitatea dumneavoastra si pe parcursul cresterii acesta va incepe sa imite sau sa preia din atitudinea sau comportamentul parintilor; nu sufocati copilul cu prea multa atentie, rareori un copil rasfatat va ajunge sa aprecieze actiunile dumneavoastra din dragoste, ci va considera ca asa i se cuvine. Desigur ca nici extrema de a-l lasa nelijat nu este una corecta, ci trebuie avut in vedere un echilibru in care sa i se ofere copilului rasplata pe merit; unele dintre cele mai importante deprinderi precum politetea, sinceritatea, ordinea, grija fata de lucruri se formeaza tot datorita educatiei familiei, de aceea parintii, bunicii ar trebuie sa-si aleaga anumite tactici prin care sa dea de inteles celor mici ca anumite lucruri sunt bune, iar altele sunt rele. Se spune ca puterea exemplului este sacra, sau pur si simplu se poate recurge la explicarea si motivarea de ce este bine sa spui adevarul sau sa fi cumpatat si de ce este rau sa minti sau sa fi obraznic. Astfel, copilul va putea face diferenta intre bine si rau. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, educatori, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

329

Important: Relatia dintre scoala, familie si comunitate poate conecta familiile cu membrii scolii si ai comunitatii, poate ajuta cadrele didactice in munca lor, poate oferi servicii si suport familiilor, poate perfeciona abilitatile colare ale elevilor, imbunatati programele de studiu si climatul colar, imbunatati abilitatile educaionale ale prinilor etc. In concluzie, relatia dintre educatia scolara si cea familiala se bazeaza pe reciprocitate, completandu-se una pe cealalta cu scopul formarii armonioase a copilului.

330

Cei 7 ani de acasă Prof. înv. primar Brisc Delia Prof. înv. primar Şerpe Adriana Colegiul Naţional „Traian Lalescu” Reşiţa Clasa a III-a Step by Step „Şapte ani de acasă” este o veche zicală românească folosită şi astăzi în vorbirea curentă, deşi după anii ‘90, acest concept a dispărut încet-încet din cotidian, pentru că familiile bogate îşi trimiteau copiii la studii în străinătate sau pentru că cei mici au fost introduşi de la vârste fragede în diverse forme educaţionale. A avea „şapte ani de acasă” se referă la o bună creştere, la o comportare civilizată, care să îl ajute pe copil să se integreze în societatea contemporană. Evident că, aprecierea în ceea ce priveşte copilul, reprezintă, de fapt, o apreciere a modului în care părinţii s-au ocupat de creşterea lui. Având în vedere că în primii ani de viaţă, copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, este de la sine înţeles că această responsabilitate majoră le revine părinţilor, bunicilor, persoanelor din mediul familial, care intră în contact cu copilul zi de zi. Nu putem spune că această expresie „bună creştere” reprezintă un standard general. „Buna creştere” este influenţată de contextul cultural-istoric al unei societăţi, precum şi de „viziunea” părintelui în ceea ce priveşte definiţia celor „şapte ani de acasă”. Fără îndoială, reuşita în viaţa de mai târziu a copilului depinde de aceşti primi şapte ani din viaţă, în care părinţii au depus o muncă imensă privind îngrijirea şi educarea copilului. Totuşi, succesul celui mic în viaţa de adult, depinde şi de măsura în care acesta îşi însuşeşte cele transmise de părinţi. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să confirme ulterior buna creştere şi să consolideze regulile deja deprinse din familie. Condiţiile necesare unei bune creşteri Stabilitatea familiei Acest lucru se referă la ideea că familia din care face parte copilul are ambii părinţi şi că nu există riscul despărţirii acestora. Copilul are nevoie de ambii părinţi pentru a se dezvolta echilibrat, lipsa unuia dezechilibrându-l asemenea unei păsări căreia îi lipseşte o aripă. Despărţirea părinţilor reprezintă o mare lovitură pentru copil, oricât de mult s-ar strădui părintele în sarcina căruia a rămas acesta. Rămas fără unul dintre părinţi, copilul trece printr-o suferinţă morală concretizată prin tristeţe, singurătate şi lipsa socializării. Este foarte important să se păstreze cu orice preţ integritatea familiei. Climatul afectiv Pe lângă implicarea ambilor părinţi în creşterea copilului, foarte important este „atmosfera de acasă”. Adică, mediul familial trebuie să fie unul prietenos, cald, primitor, bazat pe înţelegere, respect şi dragoste. În aceste familii, părinţii sunt atenţi la reuşitele copiilor, dar şi la eşecurile lor, fiind mereu alături de ei, încurajându-i, lăudându-i, trăind împreună bucuriile, dar şi tristeţile. Astfel, copilul se simte în siguranţă, este încrezător în propriile forţe şi este motivat pozitiv pentru a face faţă provocărilor de zi cu zi. Din păcate, întâlnim şi cazuri în care părinţii nu oferă copiilor un climat afectiv sănătos în familie. În aceste familii există neînţelegeri, discuţii, în care unul dintre părinţi au diferite vicii. Copiii din astfel de familii sunt lipsiţi de voinţă, de iniţiativă, chiar certăreţi, răzbunători şi nedisciplinaţi. De asemenea, există şi situaţii în care părinţii ignoră reuşitele sau eşecurile copiilor lor fiind „absenţi” în mare parte din viaţa copiilor (lipsa timpului, oboseală, nepăsare, plasarea acestei sarcini spre o altă persoană din afara familiei, plecarea unuia dintre părinţi în străinătate). Astfel, copiii devin nesiguri,

331

neîncrezători în forţele proprii, uneori, chiar agresivi, neascultători, cu tendinţa de a strica ce le cade în mână. Nu putem să nu luăm în considerare excesul de grijă exagerată faţă de copil. În acest caz, cei mici nu vor fi încurajaţi să se descurce independent, nu le sunt respectate iniţiativele, sunt lipsiţi de libertatea de acţiune, devenind nervoşi, iritabili, egoişti şi capricioşi. Capacitatea educativă a părinţilor Aceasta se referă la anumite calităţi pe care trebuie să le deţină un părinte pentru buna creştere a copilului. Dintre acestea amintim: Priceperea – presupune capacitatea părinţilor de a şti ce trebuie făcut şi cum trebuie să se procedeze în diverse momente ale dezvoltării copilului. Implică cunoştinţe teoretice, dar şi deprinderi practice de muncă. Cunoştinţele teoretice se referă la dezvoltarea copilului, la nevoile sale fizice şi psihice, cât şi la modul cum trebuie acestea satisfăcute. Concret, părintele trebuie să cunoască tehnici de educare şi îngrijire a copilului, pornind de la aspectele cele mai simple până la cele mai complexe, ca formarea deprinderilor de politeţe. Răbdarea – ocupă un loc foarte important în creşterea şi educarea copilului. Având în vedere că nu de puţine ori, copiii pot fi zgomotoşi, capricioşi, neascultători, cer să li se răspundă la multe întrebări, părinţii sunt puşi în situaţia de a-şi pierde calmul şi răbdarea certându-l sau chiar pedepsindu-l pe cel mic, uneori chiar pe nedrept. Aceste situaţii de criză pot avea câteodată consecinţe grave. Este foarte important ca părintele să încerce să-şi păstreze calmul, iar educaţia copilului să fie făcută totdeauna cu delicateţe, chiar şi atunci când trebuie mustrat. Simţul răspunderii – obligă părinţii să se gândească la viitorul copilului şi să găsească cele mai bune soluţii pentru a asigura dezvoltarea sa armonioasă pe toate planurile. Simţul de răspundere face ca părinţii să fie mereu preocupaţi ca totul să fie făcut bine şi la timp. Desigur că nu există o „reţetă standard” pentru toţi copiii în ceea ce priveşte buna creştere în primii şapte ani de viaţă, însă cert este faptul că ceea ce primeşte copilul în această perioadă ca îngrijire şi educaţie formează temelia întregii sale vieţi de mai târziu.

332

CEI SAPTE ANI DE-ACASA Prof. Brojba Elena G.P.N. Buzoiesti Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obliga sa urmarim in formarea copiilor nostrii nu numai achizitia de cunostinte, priceperi, deprinderi, ci si insusirea unui comportament adecvat, in asa fel incat sa faca fata cerintelor societatii. Dar ce inseamna comportament adecvat ? Numai capacitate de comunicare, de relationare, de operare cu informatii? Cu siguranta nu trebuie sa uitam in formarea generatiilor viitoare si de buna cuviinta si de politetea sufletului omenesc. Modelarea si stimularea comportamentului copilului se refera, de fapt, la patrunderea in structurile etice ale bunelor purtari si nu la gesturile ,,de fatada” care nu vor decat sa faca impresie, nefiind motivate de o convingere interioara. Ce inseamna sa fii om de omenie? Dar sa fii punctual? Cum ne pastram prietenii? Dar cum ii recunoastem? Ce inseamna sa spui adevarul? Stii sa fii recunoscator ? Dar sa porti o conversatie placuta? Stii sa zambesti? Ai inteles vreodata cu adevarat tainele expesiei,,vorba dulce mult aduce” ? Iata cateva intrebari care ne pot ajuta sa.i facem pe copii sa ne cunoasca mai bine sis a reflecte asupra fondului moral al relatiilor umane. ,,Cei sapte ani de-acasa” care, in present au devenit,,cei sapte ani de-acasa” sunt din ce in ce mai goi, mai lipsiti de sens, o expresie invechita si demodata. Parintii, incarcati de grijile zilnice, au uitat cat de mult te bucurai cand auzeai spunandu-se: ,,Ce copil politicos!” Se vede ca are ,,cei sapte ani de-acasa!” De cativa ani se observa o nepasare si o lipsa de griji fata de purtarea copiilor care, in mare masura, este oglinda primilor ani petrecuti in familie. In ziua de astazi, expresia a disparut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obraznicia se confrunta cu istetimea, iar rasfatul cu dragostea. Nu este de mirare ca intalnim din ce in ce mai putini copii politicosi si bine crescuti. Disciplina bunei convietuiri lipseste sau mai bine zis a disparut si din ce in ce mai multi tineri au ramas corigenti la aceasta materie si nu stiu sa traiasca decent, frumos si demn printer oameni. Acestea se invata pe parcursul intregii vieti, insa ceea ce nu se uita niciodata sunt ,,cei sapte ani deacasa”. Politetea, buna-cuviinta si bunele maniere sunt,,lucruri” care se invata. Primele reguli de politete le invatam de la parinti si bunici, apoi la gradinita si abia apoi la scoala. Fiecare copil este bine sa stie ca, daca este politicos si are conduita frumoasa cu cei din jur, ceilalti vor fi, la randul lor ,politicosi cu ei. Este bine de stiut ca a avea ,,cei sapte ani de-acasa” inseamna a ne comporta respectuos si cu bunacuviinta pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase in orice situatie, cu toata lumea: cu parintii, fratii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, parintii, bunicii, invatatorii si chiar profesorii, nu trebuie sa uite ca este necesar sa-i invete pe copii(oriunde si oricand) urmatoarele: Cum, cand si pe cine salutam? , Cum ne comportam acasa, la scoala, la cinematograf, in vizita?, Care este atitudinea care trebuie adoptata la masa?, Cum , cand si de ce oferim cadouri?, Ce si cat vorbim?, Cum si cand sa fim recunoscatori?, Cand sa zambim?, Cum ne ajutam prietenii? etc. Daca fiecare dintre noi nu ne.am mai pune intrebarea,, cine-i de vina pentru comportarea tinerilor de astazi?”,ci am incerca sa raspundem luand atitudine si lasand indolenta de o parte, am devein adevarati formatori de oameni, de caractere si personalitati. Sa nu acuzam parintii care nu se ocupa de educatia copiilor lor, pentru ca, la randul nostru, si noi suntem parinti.

333

Sa nu acuzam nici dascalii care nu stiu sa-si stapaneasca elevii, pentru ca si noi poate ne.am numarat odata printre acestia. Sa ne amintim in orice moment ca nemultumirile noastre pot fi schimbate prin contributia noastra, a tuturor: parinti, bunici, invatatori, profesori. Noi toti, cu dragoste si staruinta, putem sa-i redam sensul expresiei,, cei sapte ani de-acasa”.

334

ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ A COPILULUI Prof. in înv. preșcolar: Broșteanu Roza Liceul tehnologic „Petre Baniţă” Călăraşi Grădiniţa de copii Sărata Motto: „Bucuria de a avea copii să o legăm de datoria de a-i forma ca oameni de valoare!” Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Familia oferă o oază de linişte, pace şi acceptare în mijlocul unei lumi zbuciumate. Este cadrul instituit de Dumnezeu în care omul să se simtă iubit fără rezerve şi condiţii, împlinit şi fericit. Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume, este cea care îi oferă primele cunoştinţe, primele deprinderi dar şi primele modele comportamentale. O schimbare a suferit şi actualul curriculum: se plasează familia, părintele, în rol de partener activ în educaţia copilului. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statut şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Condițiile de viață ale copilului depind de comportările părinților între ei și față de ei. Afirmația lui Pestalozzi conform căreia „ ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației sale”, pare astăzi pe deplin firească, după cum sintagma „familia este prima școală a omenirii”, nu mai are nevoie de argumente. La aceste idei am putea adăuga și pe aceea cu privire la caracterul continuu al educației în familie, știut fiind că părinții acționează educativ asupra copilului toată perioada cât acesta este membru al familiei și chiar după ce o părăsește, prin sfaturi, îndemnuri, etc. Fără îndoială că și familia contribuie la educarea integrală a copiilor, realizând toate componentele educației (intelectuale, fizică, morală, tehnică), însă grădinița și apoi școala dispune de un cadru special și de un cadru special și de un personal specializat în acest scop. Rolul familiei este acela de a crea copilului condițiile necesare și un climat adecvat jocului, studiului individual și odihnei. Între componentele educației există una căreia familia are rolul primordial, aceasta fiind educația morală. Acest tip de educație se realizează în familie, nu prin lecții și conferințe, ci prin atmosfera creată prin exemplul personal al părinților. Un dascăl poate să-și arate măiestria și atunci când este nevoie să „predea” părinților „lecția” privind rolul pe care pot să-l aibă în dezvoltarea intelectuală a copiilor lor. Nu este o lecție tocmai ușoară, dar merită încercat. Felul cum vă îmbrăcați, cum vorbiți, cum vă bucurați sau vă întristați, cum vă purtați cu prietenii și dușmanii, felul cum râdeți sau citiți ziarul – toate pentru copil au o mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton: orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la el pe căi pe care voi nu le observați. Părinții sunt educatorii din viața copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius, care, în prima carte de educație a copilului, considera că educația primită de acesta până la vârsta de 6 ani, în primul rând de la mama, este determinant pentru dezvoltarea sa ulterioară. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Noi, adulții, suntem adesea copleșiți de grijile zilnice și ne este tot mai greu săne aducem aminte cum vedeam lucrurile prin sufletul copilului care am fost. Începând din primii ani de viață copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportamente. Prima relație a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă

335

copilului primele informații despre lumea care îl înconjoară, primele reguli și norme de conduită, dar și climatul socio - afectiv. Acest tip de relație este hotărâtor în devenirea personalității, nu numai prin faptul că este primordial și se menține pe toată durata vieții, dar și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala. Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți – precum și climatul socioafectiv în care se exercita influențele educaționale constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină, în mare măsură, dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înțelege cel mai bine afecțiunea părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria modalitate de a oferi și de a primi iubire. Când copilul se simte iubit este mai ușor de disciplinat și mai ușor de format atunci când simte că rezervorul său emoțional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna necondiționată. Iubirea necondiționată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care strălucește în întuneric și ajută părinții să-și dea seama ce trebuie să facă pentru a-și crește copilul. Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bună voie. Serviciile cu compasiune și iubire sunt caracteristice părinților cu vocație. A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ce își dorește. Părinții au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înțelepciune, imaginație, răbdare și multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată și foarte vigilentă, aceea de a călăuzi copilul de când este sugar și până la vârsta adultă. Părinții sunt cheia capacității copiilor de a învăța și de a reuși în toate direcțiile. BIBLIOGRAFIE: Stoica M.„Pedagogie pentru definitivat, gradul al II lea, gradul I, perfecționare și studenți”, Ed. Gh. Cârțu Alexandru, Craiova,1997 Învățământul preșcolar în mileniul III. Ed.Reprograph, Craiova, 2003 Revista învățământului preșcolar, nr.3-4/1994

336

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Brotac Daniela Grădinița nr. 168, Sector 5, București Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii /fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru incapacitatea copilului de a reacționa corespunzător așteptărilor. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive didactice și terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii și redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihică de mai târziu. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

337

,, CEI SAPTE ANI DE ACASA’’

Prof.inv.presc.,BRUJA CARMEN VASILCA Gradinita cu P.N.Frumoasa Motto: ,,Din altoi bun iese stejar falnic’’ (Zicala populara romaneasca) Caminul si familia, convietuirea si cadrul convetuirii laolata a parintilor cu copiii lor, inseamna scoala primilor ani ai copilului. In cei sapte ani de prescolaritate copilul trbuie sa primeasca in sanul familiei bazele temeinice ale viitoarelor sale constiinte, ale amalgamului de trasaturi ce il vor defini ca om integru cand va deveni matur. Mediul familial este intaiul mediu socializator si educativ pe care il cunoaste copilul ,a carui influenta ii marcheaza in mod essential dezvoltarea ca individ. Din acest motiv legatura familiei cu copilul este de neanlocuit , foarte puternica. Parintii trebuie sa asigure copiilor lor nu numai conditii materiale necesare dezvoltarii psiho-fizice, ci si bazele trainice ale intregii formari , ce va sta la temelia viitoarei personalitati a acestora. Nu trebuie neglijate urmatoarele : convingerile si deprinderile conturate in cei sapte ani ,,de acasa’’ formeaza baza modului de actiune in viitor; comportamentele si atitudinile parintilor sunt primele modele ce le va copia copilul cu fidelitate ; faptele de astazi ale copilului reprezinta o prefigurare a celor de maine. Copilul nu trebuie considerat ca ,,un pui de om’’, ci ca ,,un viitor adult’’. Familia trebuie sa fie un organism reglator , care permite ca acesta sa traiasca o viata intensa, o viata proprie copilariei, chiar daca situatia materiala a parintilor nu este foarte buna. Este foarte adevarat ca nici o alta institutie , oricat de calificata , nu este asa sensibila la exprimarea trebuintelor, la manifestarea potentialului sau a slabiciunilor dezvoltarii copiilor , deoarece in cadrul familiei membrii ei , mama si tata, sunt legati atat de direct de copil. Famailia ofera copilului un mediu social, afectiv, cultural. Mai ales sub aspect afectiv familia este o ,,scoala a sentimentelor’’, in care se modeleaza personalitatea copilului . Aici copilul traieste o gama de relatii interidividuale, le copiaza prin joc. Familia area o functie tripla: individualizatoare, socializatoare si reglatoare.Prin acestea contribuie la formarea personalitatii copilului, la conturarea individualitatii fiecarui copil. Responsabilitatea parintilor pe plan social se realizeaza in raport cu modalitatea in care pentru educarea copilului stiu sa foloseasca autoritatea parinteasca. Aceasta nu inseamna dispozitii sau ordine date , ton autoritar, sanctiuni (bataie ), ci o stare de ierarhizare a modalitatilor de procedura . Se incepe cu ,,ascultarea ‘’ ceruta de parinti si sfarseste cu ,,intelegerea ‘’ datorita copiilor. Daca parintii stiu sa-si foloeasca autoritatea in mod adecvat , atunci si copilul va asculta . Cand atmosfera din familie este echilibrata , cand exista regimul igieno-sanitar necesar dezvoltarii fizice sanatoase , prin asigurarea unui program ordonat de somn,alimentatie, joc , plimbari, cand exista un echilibru judicios al acestora in raport cu disponibilitatea copilului, are loc o dezvoltare armonioasa fizica si psihica a copilului. Fmilia e cea care pune bazele cultivarii la copil a dragostei de bine, de adevar , acest proces trebuind sa se desfasoare adaptat varstei, ca un sistem diferential. Acesta depinde de exemplele din familie , obiceiurile, deprinderile si intreaga comportare a tuuror membrilor familiei. Participarea efectiva a parintilor la necazurile si bucuriile copiilor, la evenimentele din viata lor, le dau liniste sii siguranta. Nu teama, nu frica trebuie sa-l determine pe copil la actiune. Este indicat sa li se explice natura greselilor savarsite, gravitatea acestora . Nu este indicat sa se apeleze la masuri unilaterale de natura sa produca blocaje psihice si dezadaptare sociala.

338

Tot in cadrul familiei este cultivata si dragostea fata de frumos, privita ca un aspect al pregatirii bunului gust al copilului fata de cadrul unde locuieste, imbracaminte si tinuta fizica , cu grija de a realiza lucruri de buna calitate ,sub aspect fizic si psihic. In concluzie familia creeaza o anumita matrice existentiala , un stil comportamental care se imprima asupra intregii evolutii a individului si care va genera rezistenta la schimbarile ulterioare care se impun.

339

Importanţa celor 7 ani… de-acasă! Educatoare BUCŞĂ ANGELA Grădiniţa “LIZUCA ”Galaţi Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la grădiniţă şi şcoală. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţunile cu ceilalţi.Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al spitalului "Grigore Alexandrescu" spune că" educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe, îi ară-tăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imita-ţie. Conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamen-tului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă, etc. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în

340

discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Deasemenea, părinţii sunt modele pentru copil Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.Este necesar să se folosească şi sis-temul de recompense sau pedepse la nevoie.Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani, joaca pe telefon sau tabletă), ci expri-marea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată atunci când el face o faptă bună. Este important să îl lăudăm ori de câte ori el se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi părinţii să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani 1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte si impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor, pe telefon, sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuzaţi în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evitaţi educaţia cu "palma la fund" şi con-centraţi-vă pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele; numai aşa el va reuşi să îşi rezolve conflictele pe cale paşnică şi să îşi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubesti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări, mângâieri, etc. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. www.copii.ro 4. www.didactic.ro

341

CEI 7 ANI DE ACASA EDUCATOARE: BUCUR MARIANA GRADINITA ’’PRICHINDEL’’, CUZA- VODA, JUD. GALATI Expresia care face referire la ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descopera de ce cei 7 este importanta pentru micutul tau. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Exemplul parintilor Copilul mic imita tot ce vede in jurul lui.El este mai tentat spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. ”Educaţia unui copil co din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un nstă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” ”Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii. Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit

342

adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit niciodata. Insa, inconstient, multi copii deveniti adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii impostori sentimental . CE POT INVATA COPIII IN CEI 7 ANI DE ACASA? -deprinderi de autoservire; -ordine; -igiena; -curatenie si exprimarea propriilor nevoi; -exteriorizarea trairilor,sentimentelor si emotiilor atat positive ,cat si negative; -bune maniere si comportament; -limbaj correct transmis (fara greseli de pronuntie ,topica ori dezacord dintre partile de vorbire); -modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva,i se ia jucaria de catre alt copil,nu primeste cadoul dorit,este pedepsit pentru diverse fapte,etc); -consecventa in realizarea unei sarcini; -concentrarea atentiei; -perseverenta in realizarea unei sarcini; -alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: -spiritul de competitive Altruismul -cooperarea -atitudinea pozitiva fata de diverse sarcunu,etc Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu-un copil criticat permanent ,devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intrun grup ,va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta ,ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptata de catre ceilalti.

343

„Cei şapte ani de acasa!” un mit? De prof. Bucuţă Florinela-Ramona Şcoala Gimnaziala „Grigore Tabacaru” Hemeiuş, Bacau Întotdeauna spunem că un copil sau un adult nu are sau are „cei şapte ani de acasă” acesta pare a fi un clişeu de care să nu ne despărţim niciodată de aceea cei mai mari cercetători încearcă la fiecare pas să aducă argumente pro sau contra pentru aceasta. Trebuie să fim pregătiţi mereu ca părinţi sau ca dascăli să primim această replică pentru elevii nostri sau mai ales pentru copii noştri….. Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi asume responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Valorile s-au schimbat Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţal agresivităţii“, adaugă psihopedagogul Sorina Constandache. Furia, exprimată prin cuvinte, nu prin acţiuni În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. „Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el“, explică Sorina Constandache, psihopedagog la „Mind Institute“ din Bucureşti. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. „Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni", mai spune psi hologul. Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui“, completează Bogdana Bursuc, psiholog la „Mind Institute“. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la

344

nevoile de afecţiune ale copilului. „Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia“, mai spune Bogdana Bursuc. Învăţaţi-i să-şi strângă singuri jucăriile Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. „Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi“, atrage atenţia Andreea Dumitrescu, psiholog la Centrul Mindcare. "Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu autentic. Respectul se câştigă, nu se impune." - Sorina Constandache psihopedagog ATITUDINI ŞI MENTALITĂŢI Ce riscaţi dacă micuţul stă cu bunicii sau bona Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, trebuie să fiţi atenţi să încurajaţi aceleaşi tipuri de comportament pentru a nu-i bulversa. „Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi“, afirmă psihopedagogul Sorina Constandache. În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. „Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el“, completează psihologul Bogdana Bursuc.

345

CEI SAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. inv. primar, BUDESCU ANA GEANINA Scoala Gimnaziala Nr. 22, Galati “Copilaria este o lume aparte, pentru noi, o lume fantastica, ireala, pentru cei ce fac parte din ea, dimpotriva, una reala si plina de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astazi este diferita de cea a generatiilor anterioare. Parintii isi petrec din ce in ce mai putin timp alaturi de copiii lor, majoritatea confruntandu-se cu problema echilibrarii atributiilor din cadrul familiei cu cele de serviciu. In momentul in care un copil depaseste sfera familiei si intra intr-o colectivitate, incepe o noua etapa a vietii lui, dar si a parintilor. Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei sapte ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai

346

independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

347

LUPTA CU INERȚIA Budișan Steluța Școala Gimnazială Baciu/ Structura Suceagu, Jud. Cluj Şedinţele cu părinţii- Lupta cu inerţia În societatea contemporană, dinamica socioeconomică, tehnologică sau culturală accentuată impune modificarea calitativă a tandemului şcoală/familie - factori educaţionali determinanţi în formarea copilului. Transferul de responsabilitate în caz de eşec nu rezolvă situaţiile problemă, nu permite determinarea cauzelor şi stabilirea unor măsuri recuperatorii (ideea ar fi prevenirea lor). Copilul evoluează în prezenţa unor „modele” – familie, colegi, cadre didactice şi, nu în ultimul rând, „eroii” din filme. Dacă primele trei categorii sunt flexibile, cu modificări de atitudine mai mult sau mai puţin justificate, supereroii înving întotdeauna. Problema este că modelul ales poate fi un personaj negativ. Campania declanşată în massmedia „Nu îţi educa copilul cu televizorul” deşi tardivă, ridică un semn de întrebare în implicarea familiei în viaţa, educaţia copilului. Pentru ca o familie să asigure suportul educaţional, acei „şapte ani de acasă” trebuie să aibă -valori morale - conştiinţa morală, nu necesităţi morale – uşor decelate de copil : un cadru material corespunzător, autoritate, un anumit nivel intelectual Familia trebuie să fie conştientă de responsabilitatea şi rolul pe care îl are în educaţia copilului. Problemele actuale, stresul zilnic reduc timpul acordat nu educaţiei ci chiar comunicării în familie. Faptul că familia asigură condiţii materiale şi atât – pentru că nu are timp de discuţii – favorizează îndepărtarea copilului, orientarea spre anturaj – nu întotdeauna cel stimulativ pozitiv, spre audio-vizual. Surpriza este că nu îşi cunosc copilul, nu îi descoperă aptitudinile, nu le cultivă, nu îl îndrumă în procesul complex de formare a personalităţii.

Profesorul diriginte trebuie să fie un liant şcoală-familie, să stabilească nevoile educaţionale ale tandemului elev/ părinţi, să stăpânească arta dialogului persuativ şi să confere astfel şendinţelor cu părinţii un caracter formativ. Tematica abordată trebuie să îi sprijine pe părinţi în procesul educaţional în mai buna cunoaştere a propriilor copii. Ostilitatea, lipsa de interes, chiar plictiseala sunt generate de inerţia temelor abordate: situaţia la învăţătură, disciplina, fonduri, atudinea profesorului „X”, părinte „Y”, elev „Z”. Părintele actual, cât şi educatorul actual, trebuie să depăşească barierele convenţionale, să accepte că doar împreună, colaborând eficient şi sincer vor avea succes în educaţia copiilor. Copilul va percepe legătura şcoala/familie ca o echipă stimulativă capabilă să îi înţeleagă şi să accepte calităţiile, dar şi defectele, echipă care, oferă sprijin în afirmare, îi confirmă şi apreciază eforturile. Subiectele de discuţie şi dezbatere presupun o metodică specială, elevii de data aceasta sunt adulţii, ei trebuie cooptaţi, cointeresaţi pentru participarea activă.

348

În primul rând se pune accent pe cunoaşterea particularităţiilor de vârstă şi individuale ale copilului. Se subliniează importanţa conştientizării unicităţii copilului, a faptului că fiecare are ritmul său propriu de dezvoltare, că reacţionează diferit în aceeaşi situaţie. O altă problemă abordată este cea a timpului liber, oferte familiale şi influenţa anturajului – orientarea spre activităţi educative într-un mediu favorabil progresului, evitarea apariţiei sindromului telemaniei: televizor/calculator. Importantă este şi conştientizarea faptului că din familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă – deprinderi igienice, alimentaţie raţională în concordanţă cu cerinţele vârstei, programul de activitate, atitudinea faţă de droguri, integrare în colectiv. Sexualitatea, modificarile morfo-anatomice, fiziologice, psihice, curiozitatea şi „surpriza” acestor modificari trebuie discutate deschis, fără falsă pudoare, pentru a pregăti copiii din punct de vedere psihic, emoţional. Comportamentul în familie, modelul moral oferit de părinţi, rude sunt conduite acceptate din start ca fiind optime. Existenţa unor reprezentări şi noţinuni morale clare nu asigură respectarea lor necondiţionată în practică, asimilarea lor înlătură pericolul educaţiei formale superficiale. Orientarea copilului în viitoarea carieră implică o bună cunoaştere a aptitudinilor copilului, a aspiraţiilor lui, cultivarea calităţiilor. Condiţii de organizare: Determinarea nevoilor educaţionale Stabilirea temelor de discuţie Implicarea părinţilor în planificarea şi organizarea activităţilor Stabilirea unor obiective clare şi realiste Impactul şedinţelor asupra colectivului de părinţi Asigurarea feedback-ului. Participarea părinţilor la activităţiile desfăşurate cu copiii:serbări şcolare, excursii, activităţi extracurriculare. Pentru asigurarea consilierii optime și a informării corecte a elevilor şi părinţilor s-au desfășurat activitățile de consiliere ( Alege școala/ pași spre viitor) ,consiliere OSP, sondaje opționale, pentru stabilirea orientativă a ofertei educaționale a liceelor, școlilor profesionale, unităților ofertante conform nevoilor de personal. Sprijinul acordat de consilierul şcolar în educaţia părinţilor se concretizează prin activităţi de tip ,, Şcoala părinţilor” cu o tematică stabilită în funcţie de nevoile copiilor şi opţiunile părinţilor.

349

Să construim împreună cei șapte ani... de-acasă! Prof. Înv. Preprimar: Budușan Dana ,,E mai bine să crești un copil puternic și sănătos decât să vindeci un adult bolnav”, afirma Frederick Douglas. Din punctul meu de vedere există .,,n” motive care întaresc această afirmație, deoarece zilnic intru în contact cu diverși părinti care au sau nu au ,,cei șapte ani de acasă”. Pornind de la acest aspect acord o mare importană educației oferite în familie în primii ani de viață. Educația tinerei generații este o activitate complexă, de aceea la realizarea ei , alături de instituțiile de învătâmant trebuie să contribuie si alți factori, printre care familia. Influența pe care o exercită mediul familial asupra copiilor este multilaterală și deosebit de adâncă. O mare parte dintre cunoștințele, priceperile si obișnuintele de comportare morală, copilul le datoreaza educației primite în familie;acestea sunt sintetizate de obicei în expresia ,,cei șapte ani de acasă”,deoarece urmele acestei educații raman pentru întreaga viață.Plasticitatea deosebită a scoarței cerebrale a copiilor mici face ca influențele educative ale familiei să se imprime adanc și să se păstreze mult timp. Familia este cea dintâi școală a copilului și contribuția pe care o aduce ea la educația acestuia poate favoriza sau îngreuna acțiunea educativă a școlii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, iar acest lucru se resimte țn comportamentul, relațiile copilului cu cei din jur, în atitudinile lui față de realitatea înconjurătoare. Pot afirma, din propria experință atât din cea de la catedră cât și din postura de mamă că este foarte important cum îți crești copilul. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care o oferă copiilor in prima parte a copilăriei.Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru viața lui adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie , să citească și a deveni un un exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:sociala, psihologică, intelectual-colectivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Așadar, pentru o educație eficientă este necesar să ținem cont de anumite reguli. În primul rând, este important să-l învățăm să se comporte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine și au aderență prin puterea exemplului.Nu faceți nimic din ceea ce nu doriți ca copilul d-voastră să facă. La fel de esențial este stabilirea și impunerea regulilor și a limitelor în comportamentul copilului. Acesta are nevoie de repere clar definite la care să se raporteze . Comunicarea eficientă și permanentă este secretul unei relatii solide între părinți și copii; timpul petrecut la televizor sau calculator trebuie limitat.Poveștile asculate pe tabletă trebuie înlocuite cu poveștile relatate de părinți, bunici. Copilul trebuie învațat să iubească lectura și cărțile; de la ascultarea activă copilul trebuie lăsat să exploreze pană când învață să citească și să se bucure singur de ele. Tot în sânul familiei copilul învață să îsi exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reusi să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Micuțul trebuie învățat să spună mereu adevărul. Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui, drept urmare părinții trebuie să reprezinte exemple demne de urmat. Fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul ți calitatea timpului petrecut cu el!

350

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Buga Erna Șc. gimnazială ,,prof. Lucian Pavel,, Oltenița/Călărași De foarte multe ori, în special in situațiile in care ne supară atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani deacasă”. Replicam astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viată. Această perioada de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne da mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simti obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage invățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curățenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre părțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența in realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverența în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în aceasta perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție

351

- altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a incălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Înainte de a judeca o persoana și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalți.

352

Cei șapte ani de acasa Prof. înv. preșc: Bugeanu Mariana Nicoleta Grădiniţa P. P Nr. 42 Constanţa ”Eu sunt copilul.Tu ţii in mȃinile tale destinul meu.Tu determini,în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţa !Dă-mi,te rog,acele lucruri care să mă- ndrepte spre fericire. Educă-mă ,te rog ca să pot fi o binecuvȃntare pentru lume !”- (citat autor anonim) Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.Copilul redă faptele părinţilor şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decȃt de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul . Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o dau copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susţin că regulile de comportament și educaţie oferite în primii șapte ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În perioada preșcolaritaţii, jocurile au un rol important în dezvoltarea copilului în toate planurile. Astfel,Leontiev (1964) încearcă să afirme sintetic marea valoare psihologică a acestor forme de joc : - jocurile cu sarcini au mare rol în procesul structurării personalităţii copilului ; -jocul cu sarcini înseamnă o cale de autoeducaţie ( în limitele care se pot accepta la această vârstă ) a propriului comportament dirijat de copil în raport cu obligaţiile jocului; -jocul cu sarcini reprezintă momentul apariţiei posibilităţii de autoapreciere a propriilor priceperi, îndemânări, succese, comparativ cu ale altor copii. Acum copilul începe să aprecieze acţiunile pe care le iniţiaza.Rolul oglindeşte o mare varietate de conduite umane, în care se arata o atenţie deosebită faţă de unele caracteristici mai pregnante privind meseriile şi profesiile pe care copiii le redau în joc. Activitatea din grădiniţă are preponderent un caracter formativ, educativ, cu finalităţi de perspectivă, finalităţi ce nu se pot concretiza imediat, ci într-o viziune de construcţie pas cu pas, în colaborare cu alţi factori, unele rezultate apar mai târziu.De aceea evaluarea însuşirii cunoştinţelor se realizează mai uşor decât a aptitudinilor, sentimentelor, capacităţilor convingerilor, a trăsătuilor de voinţă şi caracter. Orice educator cu experienţă ştie că a-l determina pe copilul preşcolar să vorbească este mai uşor decât a-l învăţa să asculte sau să tacă. Cu toate acestea, ambele componente sunt esenţiale într-o relaţie de comunicare corectă şi completă. Aceste aspecte sunt importante atât în relaţia educator-copil cât şi în cea copil-copil. Prin joc copiii sunt ajutaţi să-şi formeze şi dezvolte unele capacităţi şi abilităţi, să-şi îmbogăţească vocabularul . Ştiind că vârsta preşcolară este cea mai bună perioadă de însuşire a vorbirii copiii sunt stimulaţi să comunice între ei şi cu adulţii . Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţa să scrie, să citeasca ci și să devină un bun exemplu atȃt la şcoala cȃt şi în viaţă. Educaţia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cȃt de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Este adevarat că nu prea mai exista cei șapte ani de-acasa, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaţionale înca de la vȃrste mult mai fragede, rămȃne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţa din familie. Școala și alte medii educaţionale nu pot ulterior decȃt să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei şapte ani de acasă. Puterea exemplului este foarte importantă la vârstele micii ale copiilor,aceştia imit tot ce văd şi nu discern binele de rău,ei sunt foarte curioşi şi vor să exploreze mediul înconjurator. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea şi atunci el încearca să descopere de ce nu are voie. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii şapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, să le transmitem micuților învățămintele pe care le

353

considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să devina oameni respectuosi și demni de respect la rândul lor,să perceapă lucrurile pozitive şi să le elimine pe cele negative. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.Grădiniţa și mai tȃrziu școala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor,al educatorilor ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul ,sa spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”,să nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, să respectăm valorile noastre şi ale celor de lângă noi,dar mai ales să nu uităm că indiferent de condiţia social pe care o avem suntem”oameni”. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a multor ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, asta în primul rând,iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

354

Cei şapte ani de acasă! Colegiul de Industrie Alimentară „Elena Doamna”, Galaţi Prof. Bujeniţă Viviana O dată cu începutul existenţei sale sociale, umanitatea a simţit nevoia unor reguli pe care să le respecte toţi membrii dintr-o colectivitate, astfel ca traiul în comun să devină suportabil. În mod paradoxal, aceste reguli codificate şi învăţate nu limitează libertatea individului, ci, dimpotrivă, o lărgesc. Ştiind precis cum trebuie să se poarte în toate ocaziile vieţii, omul manierat capătă siguranţă de sine, scapă de complexe, este acceptat şi respectat de cei din jur. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care, părinţii, le-o oferă. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Bebeluşul este atasat de mamă şi de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa noastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător - consecvenţa în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei

355

- perseverenţa în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competiţie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii.

356

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎN FAMILIA CREȘTINĂ BULGARU LARISA Educația copiilor în familia creștină. Arta dificilă a educării copilului aparţine în primul rând familiei, care, deşi astăzi se află în mare primejdie, este susţinută de Dumnezeu prin harul special pe care soţii îl primesc prin Sfânta Taină a Cununiei. Cu toate acestea una din cele mai provocatoare şi grele sarcini în viaţă este să ne educăm copiii, astfel încât să devină o persoană stăpână pe sine, un membru folositor familiei, Bisericii şi societăţii. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei spunea că nici o artă nu este mai presus de educație ,, Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului?,,. Părinții au datoria de a le forma copiilor conştiinţa, caracterul, voinţa, să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă liber binele, să fie responsabili şi deschişi cu generozitate slujirii celorlalţi, angajaţi în realizarea planului lui Dumnezeu în viaţa lor. Părinţii au datoria să dea copiilor o educaţie întemeiată pe dragostea de Dumnezeu, de aproapele, pe respectul faţă de poruncile sfinte, faţă de valorile culturale, dar şi pe dragostea faţă de muncă, pentru că “munca este cea mai scumpă comoară pentru om” (Pilde 12, 27) si a face din copil un “atlet al lui Hristos” așa cum ne îndeamna Sfântul Ioan Gură de Aur în lucrearea Despre creșterea copiilor. Pentru a-şi putea îndeplini misiunea încredinţată lor de Creator, părinţii - asemenea bobului de grâu, pierzându-şi viaţa lor trebuie să o trăiască pe cea a fiiilor lor, aceasta fiind expresia cea mai înaltă a iubirii. Din fericire, mai există încă părinţi care nu renunţă la misiunea lor, conştienţi fiind că opera educaţională este îndelungată şi cere efort susţinut. Pentru a avea loc această acţiune educativă este necesar un ambient educaţional adaptat în care, încă din primii ani, copiii să poată găsi răspunsurile cele mai valide la fiecare problemă. Cea mai eficientă metodă de educare este aceea de a face noi înşine ceea ce-i învăţăm pe alţii. Marele secret constă în faptul că educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecţiune, precum şi căutarea şi dezvoltarea raporturilor simple, imediate şi iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire şi credinţă. Marele moment al educării este copilăria, căreia îi sunt specifice timpul încrederii, al docilităţii, al formării primelor deprinderi, timpul liber fericit, timpul în care se imprimă amintiri de neşters, timpul în care se asimilează tradiţiile familiei ce devin viaţă în persoana care se formează. Pentru a creea climatul unei familii senine, e nevoie însă de răbdare și iubire. Părinţii care se uită la copilul lor ca la o fiinţă nevinovată, întru care nu se află încă nici un rău, greşesc. Experienţa arată că un copil vine pe lume nu doar cu instincte bune, ci şi cu aplecări rele. Stiinţa crede că aceste insuşiri sunt ereditare, iar Biserica le socoteşte o consecinţă a păcatului strămoşesc, a firii umane căzute. Toţi oamenii se nasc cu o predispoziţie ereditară către rău. De aceea educaţia copilului trebuie să aibă în vedere neapărat şi lupta cu aceste inclinaţii rele. Neînvăţându-l să se lupte cu ele, noi îl lăsăm neinarmat in lupta impotriva ispitelor. Când un copil este lăsat singur, oricât de dotat ar fi, oricâte daruri ar avea, toate aceste calităţi bune pot fi inăbuşite de inclinaţiile rele ce par la prima vedere mărunte. Este cunoscut că fiecare copil seamănă din punct de vedere fizic cu inaintaşii săi: unul seamănă cu tatăl, altul cu mama, iar altul cu bunica ori străbunicul. Odată cu moştenirea trupească ereditară, copilul primeşte şi trăsăturile morale ale inaintaşilor. Atât pe cele bune, cât şi pe cele rele. Iar însuşirile rele se dezvoltă şi se intăresc rapid, putând înăbuşi sămânţa cea bună. Supraveghind copilul nostru drag, putem constata incă de la naştere că in el incep să se arate o serie de trăsături negative: fie este obraznic, fie se infurie, fie face ceva intr-adins, deşi ştie că nu trebuie. Foarte devreme copiii incep să se lenevească, să viclenească, să inşele, să fie lacomi şi cruzi cu copii. La vârsta de cinci ani, în copii se pot observa deja calităţile viitoarei lor personalităţi. Dacă părinţii nu-l invaţa pe copil sa lupte cu relele inclinaţii, atunci ele se vor întări şi se vor transforma in patimi şi în vicii, cu care va fi foarte dificil mai târziu de luptat. Din păcate, calităţile cele bune se dobândesc prin efort şi perseverenţă, iar cele rele, precum neghina, se dezvoltă de la sine. Tinerii părinţi sunt inclinaţi să privească aceste„buruieni” cu prea multă uşurinţă, dând vina pe vârsta copilului. Gândind astfel, ei nu mai iau aminte la înclinatiile rele si nu-i învaţă să se lupte cu ele. Mai degrabă, ei înclină să satisfacă orice capriciu al copilului, acţionând după un cunoscut proverb: „Răsfaţă

357

copilul ca să nu mai plângă.” Dar psihologia şi religia ne învaţă că orice manifestare a răului trebuie sa fie biruită chiar de la început, până ce nu se intăreşte. Dacă nu o supraveghem, atunci aceasta, prin repetiţie, devine obicei. Cu amar se vor căi apoi părinţii care, cu mângâieri ori iubire neinţeleaptă, nu l-au pedepsit pe copilul lor la timp. Mai târziu va fi dificil să se schimbe; copilul va creşte după voia sa, plin de încăpăţânare. Iată ce a scris in vremea sa vrednicul de pomenire Sfântul Ioan de Kronstadt:„Părinţi şi educatori, cu toată purtarea de grijă feriţi-vă să le împliniţi copiilor capriciile. Altfel, copiii işi vor vătăma inima cu răutatea, pierzând sfânta dragoste, iar la vârsta maturităţii se vor plânge pentru faptul că in tinereţe s-au plecat către aceste capricii. Capriciul este embrionul unei pagube sufleteşti fără seamăn”. Părinţii trebuie incă din cea mai fragedă vârstă să-şi educe copiii astfel, incât aceştia să-şi dea seama că există lucruri îngăduite şi lucruri neingăduite. Interdicţiile cele inţelepte şi pedepsele uşoare sunt de neapărată trebuinţă. Fiţi incredinţaţi că şi cei mai mici copii inţeleg care sunt lucrurile îngăduite şi care sunt cele neingăduite. Înţelegând că lucrurile neîngăduite atrag asupra lui urmări neplăcute, copilul va fugi de toate cele neîngăduite. In acest fel veţi aşeza in el temelia cea bună pentru educaţia de mai târziu. Voia lui copilărească, abia incepând să se formeze, va fi gata pregătită către acele dreptare pe care în viaţă trebuie să le respecte. Temeliile duhovniceşti ale educatiei Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt însă slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. Mitropolitul Nicolae Bălan spunea că „cea mai frumoasă podoabă a unui tânăr este inima curată şi mintea trează”. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să întărească în el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ care să lupte singur cu înclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. Din fericire, în om este aşezată de Dumnezeu însuşirea de a-şi preţui propriile fapte. Aceasta este conştiinţa. Sarcina părinţilor este de a dezvolta în copil o conştiinţă sensibilă, de a-l indemna să asculte de glasul acesteia. Trebuie să se facă acest lucru, însă nu doar teoretic şi abstract, ci pe un fundament religios: credinţa în Dumnezeu şi legătura noastră cu El. Fără un fundament religios, educaţia va fi şubredă şi instabilă. Unii cred că noţiunile de Dumnezeu, de bine şi rău sunt prea abstracte şi prea dificile pentru copil. Experienţa arată însă că la vârsta de trei-patru ani copilul este pe deplin capabil să acceadă la aceasta, prin reprezentări, dacă ele îi sunt propuse sub o formă vizuală, precum chipul icoanelor de deasupra patului sau semnul Crucii, precum şi prin cele mai simple rugăciuni. Sufletul curat al copilului se conectează la primele noţiuni religioase cu glasul conştiinţei lui şi astfel se consolidează în el o religiozitate simplă, dar completă. Pentru aceia care se îndoiesc de puterea religiozităţii la copii vom spune următoarele: credinţa în Dumnezeu nu este o invenţie omenească, ci se naşte odată cu omul. De aceea, a crede e necesar pentru fiecare om, neţinând seama de vârstă ori de dezvoltarea lui mentală. Să creadă, în Dumnezeu e cu putinţă celui mai simplu om, celui mai neînvăţat, dar şi unui mare savant. Fiecare credincios ajunge la Dumnezeu pe măsura însuşirilor sale pe măsură ce creşte şi îsi adânceşte înţelegerea sa de Dumnezeu. Nevoia de credinţă a sufletului omenesc permite dezvoltarea credinţei încă de la o vârstă fragedă şi desăvârşirea acesteia prin educaţie. Și ne putem minuna cât de uşor şi de profund primesc copiii credinţa în Dumnezeu și cât de binecuvântat îi influenţează aceasta pe ei. Credinţa în Dumnezeu nu ajută pe copil doar să se lupte cu înclinarile lui cele rele, ci ajută să-şi rezolve o serie de chestiuni care nu pot fi explicate în alt chip: binele şi răul, originea lumii, scopul vieţii etc. Cel mai important lucru este acesta: credinţa în Dumnezeu reprezintă cheia dezvoltării tuturor caliţilor pozitive la un copil: evlavia, dragostea, mila, ruşinea, părerea de rau şi dorinţa de a deveni mai bun. Credinţa în Dumnezeu aşază în mâinile fiecărui părinte un instrument puternic pentru educaţie. Cand vorbim de Dumnezeu ca izvor al tuturor bunătăţilor şi ca Judecător al oamenilor, noi introducem în lumea interioară a copilului o reprezentare clară a binelui şi a răului. Si facem aceasta nu ca pe o regulă strictă, ci prezentându-i copilului o Persoană Vie, înaintea Căreia toţi oamenii vor avea de dat răspuns. Această Fiinţă Supremă ne atrage pe noi către bine şi ne îndepărtează de toată pierzarea. Astfel, copilul îşi însuşeşte noţiunea de păcat ca pe ceva ruşinos, de netrebuinţă şi ca pe ceva vrednic de pedeapsă. Trebuie avut in vedere că noţiunea de păcat nu este cu totul străină copilului, căci in firea sa deja se află simţămintele de vinovăţie, de ruşine, distincţia – încă neclară – între bine şi rău. Reprezentarea creştină a lui Dumnezeu redă cu limpezime şi vigoare aceste simțăminte omeneşti profunde. Conceptul de păcat deschide înaintea lui calea alegerii morale și simţul responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu. Acum, copilul conştientizează că faptele sale cele rele încalcă nu doar cerinţele tatălui

358

sau ale mamei, ci şi ordinea stabilită de Dumnezeu. Si pentru păcate el poate fi pedepsit nu doar de tatăl ori de mama sa, ci şi de către Părintele Ceresc. Tot astfel, orice bun duhovnicesc şi material el îl primeşte nu din mâini omeneşti, ci de la însuşi Domnul Dumnezeu. Sfânta Scriptură numeşte această stare duhovnicească „frică de Dumnezeu” şi învaţă că ea este începutul inţelepciunii (v. Pilde 9, 10). Factorii educatiei de acasă După cum am subliniat şi mai înainte, copilul la o vârstă fragedă percepe totul prin simţămintele sale. Pe măsură ce creşte, e nevoie să se dezvolte întru el voinţa. Cum la o fragedă vârstă omul trăieşte in primul rând atras de simţurile şi dorinţele sale, mintea lui nefiind coaptă incă, nu trebuie să-l împovărăm pe copil atât de mult cu mulţime invăţături şi demonstraţii logice. Educaţia în familie începe cu obişnuirea copilului cu ascultarea. Cu cât mai devreme copilul este atras să împlinească cele indicate de părinţi, cu atât mai uşor va fi cu educaţia lui de mai târziu. La inceput, educaţia se rezumă la interdicţii: nu fă aceasta, iată ai făcut aceasta şi nu e bine… insă copilul creşte şi e nevoie să-i prezentăm ceva pozitiv, să-l învăţăm, să-l educăm. Aici începe greul. Ca să-i insufli copilului un comportament adecvat nu sunt de ajuns întotdeauna doar cuvintele. De obicei, aici ne ciocnim de încăpăţânarea copilului de a se supune, de o oarecare „opoziţie” din partea sa. Pentru a depăşi această stare, părinţii trebuie să recurgă uneori şi la metode ceva mai dure. Există două moduri de a acţiona: unii părinţi foIosesc pedeapsa, in timp ce alţii recurg la mijloace religioase de acţiune, pedeapsa devenind uneori necesară; dar dacă aceasta este folosită adeseori ca un mijloc predominant în educaţie, ea va conduce la efecte contrare. In primul rând, copilul este pus să împlinească ceva de nevoie, constrâns, şi nu învaţă să facă cele de trebuinţă sub un imbold lăuntric. In al doilea rând, dacă pedeapsa devine prea deasă, aceasta îl face pe copil răutăcios, retras, suspicios şi poate să lase trăsături adânci în caracterul lui. Cea mai reuşită metodă de acţiune este educaţia religioasă. Părinţii aproape că nu au nevoie să recurgă la pedepse atunci când ei îi insuflă copilului nu propria lor dreptate, ci ceea ce cere Domnul Dumnezeu. Mama credincioasă îl invată pe copil astfel: „Nu face aceasta — lui Dumnezeu nu-I place… Aceasta nu se poate. Dumnezeu nu vrea să faci una ca asta” Treptat, pas cu pas, părinţii pot să-i insufle copilului simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Dacă copilul incepe să facă in taină ceva care nu se cuvine, atunci trebuie să i se spună: „Tu nu ştii că Dumnezeu vede ceea ce faci aici când eu nu sunt?” şi i se arată copilului icoana din colţ. Când un copil, dorind să fure bomboane, întoarce mai întâi icoana cu faţa la perete „pentru ca Dumnezeu să nu-l vadă”, mama trebuie să-i explice acestuia că Dumnezeu se află pretutindeni şi vede tot. Nu doar cele oprite trebuiesc isuflate în numele lui Dumnezeu. Mai important e că, în lucrurile pozitive, micuţul va trebui să se intemeieze pe autoritatea dumnezeiască. E nevoie să i se explice copilului că îi ajută Dumnezeu in toate cele bune, că principala cale pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu este rugăciunea. Copilul trebuie sa inţeleagă că făra ajutorul lui Dumnezeu nu poate realiza nimic. Astfel, copilul trebuie să fie învăţat să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate câte are: pentru sănătate, pentru hrană, pentru impliniri, pentru lucrurile pe care el le primeşte. Tot astfel este nevoie să fie învăţat să se roage pentru părinţii săi. O mare importanţă in educaţia copiilor este conştientizarea conceptului de Dumnezeu caTată Ceresc Care ne iubeşte şi Se ingrijeşte de noi. Când, de pilda, copilul rămâne acasă singur ori printre străini, atunci mama sa îl linişteşte:„Nu eşti singur. Dumnezeu este cu tine. El te apără mereu.” Trebuie să se povestească copilului despre îngerul păzitor care îl insoţeşte, care ocroteşte şi astfel, treptat, copilul este invăţat să nu se mai teamă de intuneric şi de singurătate. Nu mai puţin important pentru copil este să-i insuflăm dragostea de Dumnezeu — Izvorul tuturor bunătăţilor.Pentru ca aceste invăţătura să nu fie doar lucruri abstracte, e nevoie ca, împreună cu părinţii, copilul să, trăiască o viaţă imbisericită. E nevoie ca el să participe la Sfânta Liturghie, la biserică, să sărute icoanele, să aprindă lumânări inaintea icoanelor, să vadă reprezentări din Sfânta Scriptură şi ilustraţii sfinte, să participe la rugăciunea de acasă impreună cu ceilalţi, să bea agheasmă pe stomacul gol şi să se împărtăşească regulat. Acestea îl disciplinează pe copil, obişnuindu-l să urmeze anumite dreptare. Astfel, voia lui începe să se supună voii lui Dumnezeu. Copilul trebuie să vadă că viaţa Bisericii nu este doar o obligaţie exterioară pentru părinţi, ci un lucru profund, care le aduce bucurie — şi atunci el chiar va fi atras de aceasta; va fi bucuros să se trezească dimineaţa în ziua împărtăşirii, va fi atras să se închine la icoane, va avea aplecare să înveţe rugăciuni. Se inţelege de la sine că, pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să inlocuiască cele din afară cu intărirea supunerii lăuntrice către Dumnezeu. Aceasta trebuie să se manifeste prin dreptate, smerenie, blândeţe, nerăutate, iubire de nevoinţă, perseverenţă, iertarea jignirilor aduse etc.Dacă

359

la acestea adăugăm in familia creştină şi obişnuinţa respectării principalelor zile de post şi a praznicelor – atunci pentru copil vor fi create condiţii favorabile, care pot să indepărteze orice pedeapsă corporală. Pentru ca familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui neîntreruptă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal.Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil; — o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui — „cum invaţă şi cum procedează el”. Înţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai mult datoria faţă de copiii lor. Este plăcut să observi cum o familie tânără încearcă să dea copilului un bun exemplu şi cum incepe ea insăşi să aibă legături mai strânse şi să se ocupe de autoeducaţie. Se pare că nu doar părinţii işi cresc copiii, ci şi copiii au o influenţă binecuvântată asupra părinţilor lor. Este de dorit ca ambii părinţi să fie credincioşi şi să aparţină Bisericii Ortodoxe. Între cei mai mari pedagogi ai tuturor veacurilor se află Sf. Ioan Gură de Aur. Acest lucru este adeverit nu doar de recunoaşterea sa ca pedagog de către cercetătorii specialişti în viaţa şi opera lui, ci şi de faptul că, în spaţiul Ortodoxiei, numele lui este legat de cel al educaţiei. Redau cuvintele de mare folos duhovnicesc ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Vă rog şi vă chem, fraţii mei, să aveţi multă grijă şi multă nevoinţă pentru copiii voştri. Luaţi seama, pururea, la mântuirea sufletelor lor. Aduceţi-vă aminte de fericitul Iov, care, în toate zilele, aducea jertfă pentru fiii lui, că se temea ca nu cumva să greşească ei faţă de Dumnezeu cu gândul! Luaţi pildă de la Avraam, care a poruncit ca strănepoţii lui să ţină legea lui Dumnezeu! Că şi David, împăratul şi proorocul, vrând să moară mai bine, decât să lase fiului său moştenire mare, l-a chemat pe acesta şi i-a poruncit zicând: O, fiul meu! De vei vrea să trăieşti după legea lui Dumnezeu, nu se va abate asupra ta niciun rău, ci toate lucrurile vor fi după vrerea ta şi vei dobândi tărie multă! Dar, dacă te vei lipsi de ajutorul lui Dumnezeu, la nimic nu-ţi va folosi împărăţia şi puterea aceasta; că, de nu are omul dreptate şi credinţă neclintită, se pierd şi averile pe care le-a strâns cu nevoie şi cu multă trudă! Dar când are cineva de partea lui dreptatea şi credinţa neclintită în Dumnezeu, dobândeşte şi pe acelea pe care nu le are.......... «Fiilor, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul, fiindcă aşa este cu dreptate! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ, căci aceasta este întâia poruncă a făgăduinţei!». Iar înţeleptul Solomon zice: «Fiul certat, înţelept va fi!”. Sau: «cel ce-şi cruţă toiagul, îşi urăşte fiul; iar cel ce-şi iubeşte fiul, cu nevoinţă îl ceartă!». Adică, cel care are milă de toiagul lui, acela îşi urăşte fiul; iar acel care îşi iubeşte fiul, acela îl ceartă cu toată grija”.’ Aceleași îndemnuri adresează și Sfântul Policarp creștinilor din Filipi, cărora le spune: „La fel și tinerii să fie fără prihană în toate, înainte de orice îngrijindu-se de curăția lor și înfrânându-se de la orice lucru rău. Este bine să se abțină de la poftele cele din lume, că „orice poftă luptă împotriva duhului“ și că „nici desfrânații, nici adulterii, nici sodomiții nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu“ , nici cei ce fac lucruri nesocotite. De aceea tinerii trebuie să se îndepărteze de toate acestea, supunându-se preoților și diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Hristos. Fecioarele trebuie să viețuiască fără de prihană și cu conștiința curată“ . Păstrând tonalitatea Părinților apostolici în privința exigențelor morale cărora tinerii creștini trebuie să se supună, părinții și scriitorii bisericești din secolele IV și V atrag atenția în special asupra sensului și importanței curăției morale a tinerilor, aceștia fiind vizați cu precădere de laxismul moravurilor culturii greco-romane. În acest scop, Sfântul Ioan Hrisostom îndeamnă ca educația să înceapă a se realiza din vreme, formându-se copilului deprinderea cu cele bune. „Tinerețea – zice Sfântul Părinte – este sălbatică, având nevoie de mulți priveghetori, dascăli, pedagogi, îngrijitori, de mulți hrănitori […]. Tinerețea este ca un cal sălbatic, ca o fiară sălbatică, și dacă de la început și din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune niște hotare bune, după aceea nu vom avea nevoie de multe osteneli, ci obișnuința va fi ca o lege. Să nu-i lăsăm să facă ceva din cele plăcute și vătămătoare, și nici să le facem ca unor copii totdeauna pe plac, ci mai ales să-i ținem totdeauna în întreaga înțelepciune și cumpătare, fiindcă abuzul în această privință pierde tinerimea mai mult decât orice“ . Un alt promotor fervent al educației copiilor și tinerilor în spiritul credinței și trăirii creștine, care a marcat prin puternica sa personalitate viața Bisericii din secolul IV, este Sfântul Vasile cel Mare. Deși nu a scris o operă specială dedicată educației copiilor, totuși, el face dese referiri la preocuparea pe care trebuie să o aibă familia și Biserica față de creșterea acestora . El pornește de la concepția că „orice om care iubește pe Dumnezeu are în mod firesc înclinarea spre studiu“ , iar educația religioasă trebuie să înceapă de la vârsta cea mai fragedă, întrucât „nu mic este folosul sădirii în sufletele tinerilor o oarecare înrudire cu virtutea, pentru că din pricina frăgezimii vârstei,

360

astfel de învățături se înfing adânc și rămân pentru totdeauna“ . Pentru Arhiepiscopul Cezareii Capadociei, valorile cunoașterii și formării tinerelor vlăstare, ori de unde ar proveni ele, fie din „admirația pentru lucrurile din natură“, fie din Sfânta Scriptură sau chiar din literatura păgână sunt vrednice de a fi luate în seamă, dacă se atinge scopul major: deprinderea „științei de a înțelege pe Dumnezeu“ . Necesitatea educării copiilor și tinerilor în spirit creștin, precum și responsabilitatea părinților în acest sens, reprezintă un subiect des abordat și în operele altor părinți și scriitori Bisericești, precum Clement Alexandrinul sau Sf. Ioan Gură de Aur. În scrierile Sf. Vasile Cel Mare însă, această problemă se reflectă într-un mod cu totul particular. Fiind recunoscut pentru calitățile sale organizatorice remarcabile, arhiepiscopul capadocian propune un model de „program pastoral“ adresat în special tinerilor, prin care aceștia erau primiți în preajma Bisericii sau în spații special amenajate în cadrul comunităților monahale, pentru a primi o educație autentic creștină, dar și a aplica în mod concret parte din cunoștințele astfel dobândite. Tinerii puteau fi primiți chiar și din fragedă copilărie, dacă erau aduși de părinții lor și dacă erau de față mai mulți martori, pentru a nu se da prilej cuiva să acuze Biserica. În mănăstire, copiii trăiau separat de restul fraților, fiind totodată împărțiți după sexul lor. Numai rugăciunile zilnice și munca în ateliere se săvârșeau împreună cu frații. Separarea de restul fraților avea o motivație educațională dar și una practică, deoarece somnul, privegherea, calitatea hranei și alte exerciții trebuiau să fie corespunzătoare vârstei. Studiul se desfășura pe baza unei programe, de unde nu lipsea Sfânta Scriptură cu istoriile, numele, povestirile și sentințele ei, care înlocuiau povestirile din mitologia greacă. Pentru strădanie lor și răspunsurile bune, copiii primeau premii, căutându-se însă a nu li se stimula mândria, ci interesul față de învățătură. Pentru atitudini și fapte necorespunzătoare, ei erau pedepsiți, însă nu cu severitate, ci urmărindu-se permanent îndreptarea lor . Grija pentru realizarea în bune condiții a unei solide educații creștine a copiilor, precum și modul concret de realizare a acesteia, fac din Sfântul Vasile cel Mare un adevărat precursor al învățământului modern, dar mai ales al metodelor de pastorație a copiilo pe care și Bisericile din prezent, de multe ori serios afectate de procesul de secularizare, sunt nevoite a le reconsidera și reactualiza, pentru a preîntâmpina și stopa fenomenul depărtării și înstrăinării tinerilor de Biserică și de modul creștin de gândire și viață. Ideile sfintilor parinti sunt extrem de actuale şi dacă ne gândim la educaţie. La fel ca în vremea sa, şi astăzi sistemul educaţional pierde uneori din vedere cea mai importanta sursă a educaţiei şi anume cuvântul lui Dumnezeu. Orice carte sau manual care urmăreşte într-un fel sau altul educarea copiilor sau a tinerilor se fundamentează pe o viziune pur omenească şi de aceea utilitatea sa se opreşte într-un anume punct, iar conţinutul este supus mereu schimbărilor. Acest neajuns poate fi împlinit dacă înţelegem educaţia aşa cum a privit-o Sfântul Ioan Gură de Aur ca o acţiune firească, derivată din responsabilitatea părintelui sau a educatorului, care nu exclude conţinuturile educaţiei profane, dar care este fundamentată pe lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, singura sursă care poate oferi o călăuzire adecvată atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare, în Împărăţia lui Dumnezeu. Altfel, în absenţa formării morale a sufletului, omul deviază, aşa cum oricine limpede poate vedea în spaţiul public, şi clachează existenţial, de cele mai multe ori în chip definitiv, sfârşind fie în delincvenţă, fie în plăceri grosiere, stricătoare de trup şi suflet.

361

Copilăria , prima treaptă a educaţiei Prof. înv. primar- Bulgaru Viorica

Educatia copilului începe în familie, de aceea „cei 7 ani de acasă” reprezintă oglinda acesteia. Fiecare etapă a copilăriei îsi pune amprenta asupra viitorului adult, însă multi consideră că un copil este „bine educat” daca este manierat în relaţiile cu cei din jur. În prezent, societatea pune accentul pe dezvoltarea intelectului copilului, cultivarea esteticului si a eticului rămânând pentru mulţi pe plan secund. De aceea, marea majoritate a copiilor sunt tentaţi să creeze o fortăreaţă în jurul lor şi să adopte o atitudine ostilă, astfel asigurându-şi echilibrul interior, deşi acest lucru poate să contureze celor din jur o imagine greşită despre ei. Viaţa haotică şi timpul scurt petrecut cu copilul în familie exclud în aparenţă acea imagine a educaţiei „perfecte”, iar copiii care au un cod al bunelor maniere autoimpus sunt consideraţi diferiţi. Dacă ne raportăm la diferit, putem zice că e foarte bine să fim aşa, însă copiii diferiţi trebuie să-şi însuşească un model impus de adulţi, în funcţie de nivelul de cultură al fiecăruia. La varsta preşcolară, copiii preiau modele din mediul apropiat şi de cele mai multe ori acestea sunt reprezentate de membrii familiei: mama, tata, bunica etc. În familie, copilul îşi formează primele deprinderi de autoservire, de igienă, de ordine, bunele maniere şi comportamentul, dar şi exprimarea propriilor trăiri, emoţii, sentimente ş.a. Ca urmare, părinţii trebuie sa fie conştienţi şi responsabili de felul în care se comportă în prezenţa celor mici, de limbajul corect transmis, de modul cum relaţionează cu aceştia, de perseverenţa pe care o demonstrează cand vor să obţină ceva pentru că cei mici îi vor copia. Multe dintre caracteristicile comportamentale dobândite în copilărie devin stabile pentru toată viaţa şi pot avea consecinţe mai mult sau mai puţin plăcute în relaţiile cu semenii. Un copil etichetat învaţă să eticheteze, un copil minţit va minţi cu uşurinţă, un copil permanent criticat va şti să critice şi se va adapta foarte greu într-un grup, nu va avea încredere în sine. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit, iar vocea ridicată nu-i mai deranjeză, consideră ca asa-i normal. Din experienţa de părinte, dar şi de pedagog, consider că un copil educat trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită „acasă“ - un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, să ştie să tolereze anumite greşeli sau să impună unele reguli pentru a fi acceptat şi, mai ales, apreciat de cei din jurul lui.

362

Cei șapte ani de acasă Prof. Alexandrina Georgeta Bulinschi Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu” Oradea Am auzit de multe ori părerea conform căreia cei șapte ani de acasă nu prea mai există deoarece copiii sunt incluși în diferite forme de învățământ de la vârste foarte fragede. Familia modernă se bazează astăzi pe un sistem în care mama își reia activitatea la locul ei de muncă atunci când copilul împlinește vârsta de doi ani. În ciuda acestui fapt evident, familia rămâne sanctuarul în care copiii deprind normele de conduită în viață. Școala, învățătorii, profesorii, pot doar să consolideze aceste norme sau să construiască pe baza lor deprinderi și competențe necesare omului matur de mâine. Am asistat cu câteva zile în urmă la o scenă atât de des întâlnită de mulți dintre noi. În tramvai patru copii cu vârste cuprinse între 12 și 14 ani își adresau unul celuilalt cuvinte vulgare, jignitoare. Nu era vorba despre o ceartă între ei. Pur și simplu un dialog presărat cu expresii pe care îți este greu să le auzi, nicidecum să le reproduci textual. Un om în vârstă nu s-a putut abține să nu le facă observație. Tinerii însă n-au părut a fi deranjați de intervenția lui. Din contră. L-au privit ironic și au continuat dialogul „piperat” fără nici o jenă. Bătrânul ne-a privit spunând dezamăgit: „Așa îi învață la școală! Pe vremea mea...” Orice comportament care iese din limitele bunului simț pare a fi astăzi vina școlii, a profesorilor, dar nu a familiei. Părinții au fost și rămân modele pentru copiii lor. Degeaba mama sau tatăl cunosc regulile unui comportament civilizat și le repetă zilnic fiului sau fiicei lor, ca o predică ce se vrea o metodă eficientă de educație. Puterea exemplului depășește întotdeauna așteptările. Dacă în casă aceștia aud frecvent certuri între părinți, tonuri ridicate de voce, înjurături și jigniri reciproce, nu trebuie să ne mire de ce copiii vor țipa în clasă și vor folosi cuvinte vulgare la adresa colegilor lor. Tatăl este cel care pune bazele comportamentului și atitudinii fiului său față de colegele lui de clasă. Acordarea întâietății la intrarea în casă, într-un magazin, soției sale, va fi percepută ca normalitate în viață pentru acel copil. O floare adusă în dar, un bagaj greu luat din mâna mamei de către tată, sunt tot atâtea exemple pe care cel mic le va urma în viață, în modul cel mai firesc cu putință. Ele vor face parte din normalitate. Un mod de a gândi și a acționa. Numai pe această cale băiatul de azi și bărbatul de mâine conștientizează că nu forța pumnului îi poate aduce stima și respectul unei femei, ci grija față de ea. Deseori am auzit părinții spunând: „Eu i-am spus întotdeauna să se comporte frumos, să fie cuminte când merge la școală.” Ca și cum școala ar fi singurul loc în care comportamentul civilizat își are rostul. Ca și cum regulile acestui comportament se învață precum o poezie. Dar ce înseamnă cuvântul cuminte? Sensul lui cuprinde multe valori pe care le deprindem acasă. De câte ori au auzit copiii cuvântul mulțumesc sau iartă-mă adresat între membrii familiei? Bunele maniere se deprind în timp. În fiecare zi părinții au ocazii să îndrume copiii în direcția corectă: luând masa împreună, chiar dacă acest lucru se poate întâmpla doar seara sau duminica, mergând la cumpărături sau în vizite la prieteni sau membri ai familiei, sărbătorind o zi de naștere sau Crăciunul, sau pur și simplu din modul în care răspund la telefon sau dau un telefon salutând întâi și apoi prezentându-mă celui cu care vorbesc. „Respectă-mă ca să te respect!” Dascăl fiind, am auzit de multe ori părinți care, chemați la școală din cauza problemelor de comportament sau la învățătură ale copiilor lor, în dialogul cu aceștia aveau replici de genul: „Taci din gură! Ai să vezi tu când ajungi acasă!”. Din păcate am asistat la scene în care părintele furios încerca să-l lovească pe copil, umilindu-l. Prelegerile sau observațiile ținute în public, pedepsele corporale, lipsa dreptului la o conversație, nu fac decât să inhibe și umilească un copil. Desigur, intervenția profesorului în aceste cazuri este necesară. În loc de a încuraja părintele în atitudinea lui greșită, este important să dai posibilitatea și celui învinuit de a explica motivele comportamentului său. Cum altfel poate un copil să învețe a purta o conversație cu adulții? Cum să-și argumenteze părerea lui obligându-l să tacă? Respectul față de semenul tău înseamnă a-i acorda acestuia dreptul la replică chiar dacă este mai tânăr. Argumentele copilului pot fi folosite de tine, omul matur, ca puncte de pornire în a-i explica de ce comportamentul sau reacțiile lui au fost total sau parțial greșite. E sigura cale, părerea mea, de a-l convinge pe copil unde și de ce a greșit. Replica „taci!” nu rezolvă lucrurile. Din contră. Arată lipsă de respect și conduce la o reacție pe măsură: „Nu m-ai lăsat să vorbesc. Părerea mea nu are nici o valoare în fața ta. De ce ar avea părerea ta sau tu o valoare în fața mea?” Prin conversație orice părinte poate să

363

își exprime mai bine dezamăgirea sau nemulțumirea. Un dialog poate fi mai eficient decât o palmă sau o ceartă. Importanța celor 7 ani de acasă a fost și va fi subiectul multor articole, conferințe, discuții. Buna creștere însă își va avea întotdeauna originile în familie, oricât de multe cuvinte vor fi folosite pentru a vorbi despre ea. Meseria de părinte se învață continuu pe tot parcursul vieții. Copiii sunt de multe ori dascălii noștri după cum și noi avem rolul de dascăl pentru ei. De multe ori simțim nevoia unui sprijin din afară, negăsind răspunsuri la întrebările noastre. La noi în liceu există o școală a părinților, îndrumată de un psiholog. La început numărul celor ce participau a fost mic. Acum a început să crească. Ca întotdeauna în viață pentru a reuși este nevoie să vrei, să îți dorești. Familia a fost și va rămâne locul în care orice copil trebuie să găsească dragoste și modele în viață. Oamenii nu pot muta munții din loc dar dragostea lor poate schimba peisajul.

364

Cei șapte ani de-acasă-- temelia educației copilului BUMBU MARIA, profesor învățământul primar ȘCOALA GIMNAZIALĂ nr. 2 SEBEȘ Deși nu mai prea există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la cea mai fragedă vârstă , normele de conduită se învață în familie. Școala și celelalte medii educaționale confirmă și consolidează normele deja deprinse în familie. Mediu familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi binecrescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă” Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: 1. Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. 2. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. 3.Comportamentul cu prietenii. Jocurile copiilor din timpul liber sau al jocurilor didactice sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, respectă regulile jocului, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui, acceptă înfrângerea din urma unei competiții. 4. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. 5. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. La școală bunele maniere la masă pot fi observate în timpul servirii gustării din pauza mare. 6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. 7.Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Lucrurile acestea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din predici și povești. Așa că de maximă importanță este ca părinții să fie un exemplu pozitiv pentru cei mici. La fel de important este ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica

365

copilărie e mereu altcineva care să –i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca să-și afirme independența,ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri îi va fi mult mai ușor să ia decizii în ceea ce-l privește. De mare folos educativ sunt bunicii care locuiesc la sat. Copiii crescuți la oraș, care au astfel de bunici, au posibilitatea de a-și lărgi orizontul cunoașterii cu date și fapte pe care nu le pot întâlni în mediul orășenesc. Pentru aceasta este necesar ca bunicii să-i antreneze în treburile gospodărești pentru a cunoaște mai bine relațiile rurale. Tratarea nepoților ca niște vilegiaturiști, care vin la țară doar ca să se distreze, este dăunătoare pentru o educație sănătoasă. Într-o lume grăbită și agitată, suprasolicitată și stresată, bunicii constituie razele de calm și liniște, atât pentru nepoți cât și pentru părinții acestora. Bibliografie: Ioan Drăgan, Pavel Petroman, Dorina Mărgineanțu, Educația noastră cea de toate zilele, Ed. Eurobit, 1992 Elena Macavei, ed. Didactică și Pedagogică, București 1997

366

Cei șapte ani de acasă Rolul muzicii în primii ani ai copilului Buna Boglárka Krisztina Muzica reprezintă o sursa de energie, un resort al voinței, motive puternice de acțiune sau interacțiune din efect al activității intelectuale devenind cauză a activității, așadar muzica educă și dezvoltă procese psihointelectuale, priceperi și deprinderi, gândire logică, atenție distributivă și concentrată, memorie, spirit de ordine și discipina etc. Muzica este prezentă în nenumărate manifestări ale vieţii si dobândim experienţa muzicală chiar din primele zile al existentei umane. Sesizarea sunetelor este prima treaptă în care se poate observa şi procesul activ de diferenţiere ale acestora, fiind condiţia primordială a înţelegerii şi constientizării însuşirilor sunetelor, în urma căreia copilul devine sensibil la acest fenomen. Pentru ca muzica să producă o stare emoţională este necesar să dezvoltăm capacitatea copiilor de a o percepe, şi să le stimulăm capacitatea de concentrare, să le educăm interesul şi dragostea pentru muzică, să-i învăţăm să asculte, să cânte muzică şi să se mişte în ritmul ei. Aptitudinile copiilor se pot dezvolta mai ales prin activităţile la care aceştia participă cu plăcere. Cântecele şi jocurile muzicale produc copiilor emoţii plăcute şi puternice, le acompaniază jocurile, le fac veseli, sociabili, disciplinati, ajutându-i la închegarea colectivului din care fac parte. Înca în perioada jocului simbolic copilul își exersează funcțiile de simbolizare, de reprezentare prin joc, povestiri, îndeplinite prin basme, desen, modelaj, cânt, dans, etc., aceastea fiind modalităţile actului de comunicare cu propria fiinţă şi cu cei din afara. În dezvoltarea personalităţii copilului, muzica prezintă un factor determinant. Receptarea muzicii are ca urmare reglarea unor structuri la nivel cerebral, astfel individul va avea succes şi în alte activităţi, fapt demonstrat şi de cunoscutul neurobiolog al facultăţii Harvard - Dr.Gottfried Schlaug în studiile sale . Este important să se înceapă educaţia muzicală de la vârsta preşcolară deoarece muzica ajută la dezvoltarea liberă, integrala şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu şi de trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia. În grădiniţă educaţia muzicală se realizează în mod organizat şi sistematic cu mijloace, metode şi procedee specifice, se acordă o atenţie deosebită cultivării vocii copilului a auzului muzical, dezvoltarea simţului ritmic, melodic, dinamic. Prin alegerea judicioasă a cântecelor şi jocurilor muzicale, copii învaţă să facă diferenţa între bine şi rău, să fie silitori, să-şi iubească familia, patria, natura. Aceste conţinuturi influenţează trăsăturile de caracter şi voinţă ale copilului, le dezvoltă capacităţile de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi conduite noi; le încurajeaza explorarea, încercarea şi experimentarea, ca experienţe autonome de învăţare. Jocurile muzicale influenţează şi dezvoltarea fizică a copilului prin mişcări executate ritmic si expresiv . Crearea unui mediu care stimuleză aptitudinea muzicală a copilului, în care părinţii îl pot obişnui să înveţe să asculte muzica, să fie îndrumat către o alegere potrivită a genurilor de muzică de către persoane/cadre abilitate, adaptată la tipul lui de temperament şi starea lui afectiv-emotională, duce la obţinerea de performanţe, dezvoltă gândirea şi imaginaţia, stimulează atenţia, dezvoltă memoria auditivă. Educaţia muzicală contribuie la reducerea agresivităţii, integrării în colectivitate şi dezvoltarea muncii în echipă. Apartenenţa copilului la un grup, fie corală sau instrumentală dezvoltă optim relaţiile interumane, duce la descoperirea de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă. În alegerea conţinuturilor educatiei muzicale trebuie să se ia în considerare particularităţile de vârstă a copiilor, accesibilitate pentru fiecare nivel si diversitatea temelor. Limbajul muzicii afectează întreaga personalitate, devenind astfel o importantă pârghie în dezvoltarea armonioasă şi multilaterală.

367

Educaţia copilului in familie Prof. ed. tehnologica Bunea Eugenia Şcoală Gimnazială Persinari- Dâmboviţa “Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală, el intră în civilizaţie” (M Montessori) Familia reprezintă una din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile, în care se conturează şi se formează caracterele. Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. În familie se formează cele dintâi deprinderi de viaţă sănătoasă, de conduită igienică individuală şi colectivă, de altruism; în familie se dezvoltă dorinţa de a participa la viaţa socială şi culturală. Toate acestea reprezenta bagajul educativ al “celor 7 ani de acasă”. Dacă deprinderile de bază nu s-au format în primii ani de viaţă pe care copilul îi petrece în sânul familiei, va fi greu mai apoi, în şcoală, şi mai târziu în adolescenţă, să se mai realizeze ceva în acest sens, cu atât mai mult cu cât, dacă s-au format chiar unele obiceiuri greşite sau trăsături negative de caracter, vor putea fi corectate cu mare greutate. Exemplul personal al părinţilor are un rol foarte important în educaţia copilului; sfaturile, povestile şi îndemnurile lor, date cu multă dragoste şi blândeţe, sunt principalele mijloace de materializare a formării şi dezvoltării unei educaţii sănătoase în rândul copiiilor şi tinerilor. Carenţele educaţionale ale părinţilor se răsfrâng asupra copiilor, astfel că acestea sunt greu sau imposibil de corectat. A creşte un copil înseamnă al educa! Pentru a educa în cel mai sănătos spirit propriu un copil, un părinte apelează la propria experienţă şi la calităţile personale. Părintele va obişnui copilul încă de timpuriu cu o atitudine civilizată în relaţiile cu membrii familiei, cu respect pentru semenii săi, cu bunăvoinţă, înţelegere şi întrajutorare.. totodată, este necesar ca părintele să antreneze copiii, în măsură posibilităţilor, la mici îndeletniciri casnice, în activităţile familiei. Educaţia copilulului mic se realizează, în general, după principiul imitaţiei; copilul imită, înregistrează şi asimilează tot ceea ce percepe din mediul ce-l înconjoară, împrumutând multe din atitudinile comportamentale ale părinţilor. Este vârsta la care el este receptiv nu numai la ceea ce este bun, ci la tot ceea ce i se oferă.; aşa se face că receptează cu uşurinţă şi deprinderi greşite, cu efect dăunător asupra dezvoltării sale psihice. Primii şase ani de viaţă reprezintă perioada cea mai fertilă pentru educaţie. Primule modele pe care le copiază copilul sunt părinţii şi din acest motiv este de dorit ca întreaga atitudine a adulţilor să demonstreze cele mai alese calităţi demne de copiat de către fiul/ fiica lor. De multe ori copilul este educat neadecvat încă de mic, fie în sensul unui minus de ocrotire, al unei neglijări, fie, dimpotrivă, în sensul unui exces de dragoste, dusă până la răsfăţ şi răzgâială. Niciuna dintre aceste greşeli nu rămâne fără consecinţe negative asupra comportării copilului în viaţă, dacă nu se intervine la timp pentru corectarea comportamentului său social. Negativismul de care dau dovadă mulţi copii trebuie tratat cu calm şi bunăvoinţă şi nu cu răutate sau cu intenţii de pedepsire. Referitor la copilul negativist, marele pediatru elveţian Fanconi spunea;”încăpăţânarea copilului nu trebuie înfrântă ci corect dirijată”. Copilul profită nespus de mult de slăbiciunile adulţilor atunci când între părinţi există lipsa de accord în poziţiile lor educative; dacă copilul trece repede de partea celui care adopta o atitudine ce-i convine, în educaţia lui vor apărea momente de dezorientare morală şi de incapacitate de decizie. Dependenţa exagerată a copiilor de părinţii săi constituie o piedică mare în dezvoltarea personalităţii copilului. Rolul de părinte este greu, bunăvoinţa acestora de a învaţa continuu de la şi din viaţă, de a gândi şi mai ales de a înfrunta situaţii imprevizibile şi pe care trebuie să le rezolve cu înţelepciune şi discertnămant. Problemele pe care copiii le ridică în faţă părinţilor sunt adesea reezultatul unor preocupări sau frământări individuale şi la care aşteaptă un răspuns sau o soluţionare din partea părinţilor.Şi în aceste cazuri părintele trebuie cu răbdare, ascultăndu-l pe copil şi nu considerând “tabu” unele din problemele care îl preocupă, să încerce să găsească cea mai simplă şi eficientă cale de rezolvare; la nevoie, cu

368

abilitate poate temporiza un răspuns clar, timp suficient pentru a consulta semenii cu mai multă experienţă psihopedagogică. Odată copilul ajuns la vârstă şcolară, familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golutile din procesul instructiv- educativ, care au scăpat până la această vârstă si să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis “delicate” , cum sunt cele legate de serntimentul de dragoste, de viaţă etc BIBLIOGRAFIE Popescu Octavian, Cresterea si educarea copilului, 1986, Editura Medicala, Bucuresti Dolean, I., Dacian, D.- “Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; Învăţământul primar – Revista dedicată cadrelor didactice , nr. 3 – 4, 2005

369

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof.inv. preşcolar BURCĂ ANIŞOARA, Grăd. Prisaca Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insuşirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.

370

Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Cei care nu au învãţat sã se poarte de mici vor fi respinşi de colegi, vor deveni rãi şi se vor afla în permanent conflict. Pentru a nu face parte dintre aceştia învãţãm sã ne comportãm civilizat şi vom cunoaşte bucuria pe care ne –o va aduce prezentul proiect, care va fi o carte de vizitã cu care vom deschide mai uşor uşile bunãvoinţei celor de lângã noi.La grupa mea în anul şcolar precedent am desfăşurat împreună cu părinţii şi medicul de familie opţionalul ,,Bunele maniere se învaţă de mic copil!,,

371

Cei şapte ani de acasă Prof. BURLACU CORINA Şcoala Gimnazială ,,C.Giurescu’’Chiojdu, Buzău Nu de puţine ori auzim expresia:,,..nu are cei şapte ani de acasă!’’şi,inevitabilul:,,ei,pe timpul meu….’’.Este cazul persoanelor mai în vârstă care,uitand că,de multe ori,din prea multă dragoste, tocmai ei sunt cei care greşesc în educarea nepoţilor. Părinţii,,prea ocupaţi cu serviciul’’şi, într-o grabă continua,nu mai au timp tocmai de ceea ce este mai important pentru ei,pentru societate-COPILUL. Copilul reprezintă oglinda în care se reflectă tocmai educaţia pe care acesta a primit-o de la parinţi în cei şapte ani de acasă. A educa un copil nu înseamnă numai ca acesta să înveţe să scrie,să citescă.A avea grijă de un copil nu înseamnă să I se ofere cel mai performant telefon sau tabletă,să aibă bani la discreţie,să primească tot ce cred părinţii că-şi doreşte, etc.Copilul are nevoie în primul rând de dragostea părintească.El poate trăi şi fără telefoane ,tablete,haine la moda,jucarii inteligente etc., dar nu poate să se dezvolte armonios şi sănătos fără dragostea,ajutorul şi încrederea părinţilor.Toate valorile pentru formarea lui ca om,viitor adult, le primeste pentru început, în familie . Educaţia înseamnă în primul rand formarea şi dezvoltarea unor principia,a unor sentimente precum dragoste,întelegere,respect şi încredere reciprocă.Educaţia primită de copil în primii ani de viaţă se va reflecta în toate etapele de dezvoltare a acestuia ca om. Copiii zilelor noastre nu mai au de multe ori modele după care să se orienteze.Primele modele sunt parinţii şi ,în lipsa acestora îşi aleg alte modele,de obicei ,acele modele care îi impresionează prin atitudine,gesturi,vorbă,etc.,chiar dacă aceste modele nu corespund standardelor unei societăşi civilizate. Vechea expresie,,respectă ca să fii respectat’’este una din cele mai reprezentative expresii, folosite de-a lungul timpului în educţie.Dacă-i respecţi pe cei din jurul tău, te respecţi pe tine în primul rând.Simpla respectare a normelor etice, îţi aduce sansa de a te integra mai bine în comunitate.Nimeni nu apreciază lipsa de respect,de educaţie,mojicia,lipsa bunului simţ,etc.Toate acestea duc ,de obicei, la respingere din partea grupului din care incerci să faci parte sau,mai rău ,la izolare. Nu de puţine ori ,privind în jurul nostru, am văzut persoane care nu ştiu cum să se comporte. Invariabil se aude sau se gândeşte,dupa caz, că,,nu are cei şapte ani de acasă’’.E greu de crezut că până atunci nu a fost învatat că atunci când intri într-o încapere trebuie să saluţi,să- ţi descoperi capul-dacă esti bărbat,să spui banalul,,te rog frumos…’’,să mulţumeşti atunci când esti ajutat,să ajuţi dezinteresat atunci când esti solicitat,să nu vorbeşti tare- pentru a nu-i deranja pe cei din jurul tău,să nu foloseşti cuvinte jignitoare la adresa cuiva gratuit,să nu arunci resturi pe stradă,să…..,şi lista poate continua. Învaţăm pe tot parcursul vieţii dar, determinant în evoluţia ta ca om,rămâne educaţia pe care ai primito în familie, în decursul celor şapte ani de acasa,mediul în care te-ai format la început ca om.Un mediu violent va forma un viitor adult violent,un neadaptat. Evolutia copilui ulterioară ca adult, poate fi ascendentă sau descendentă,depinzând în mare măsură şi de anturajul pe care îl frecventează,de oamenii de care se înconjoară. În funcţie de modul în care şi-a însuişit valorile cele mai importante pentru familie şi societateadevăr,respect,cinste,corectitudine,iubire,dreptate, etc- va putea forma la rândul lui un alt copil-viitor adult,responsabil.

372

Cei şapte ani de acasă- încotro? Prof. înv. preşcolar Buruiană Aura Grădiniţa cu program prelungit „Lumea florilor” Năvodari Expresia „cei şapte ani de acasă” pe care o persoană îi are sau nu-i are reflectă importanţa pe care această perioadă o are în evoluţia copilului. Educaţia începe cu prima zi de viaţă a copilului şi este un proces continuu care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare. Copiii evoluează în moduri diferite, în ritm propriu, iar familia este primul sistem social prin care aceştia dobândesc şi îşi dezvoltă abilităţile cognitive şi sociale. Primii şapte ani de viaţă sunt recunoscuţi ca reprezentând cea mai importantă perioadă de achiziţionare a unor deprinderi, a unor cunoştinţe şi de stabilire a unor atitudini care să funcţioneze pentru tot restul vieţii. În acest context, mediul familial în care copilul creşte şi se dezvoltă are un efect decisiv asupra formării personalităţii, de aceea este important ca mediul familial să fie conştient şi responsabil. Familia este cea care vine în întâmpinarea trebuinţelor de dezvoltare ale copilului şi are datoria de a stimula şi de a creea mediul adecvat pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. „Atitudinea părintelui este oglinda copilului” afirmă conf. univ. Magdalena Dumitrana în lucrarea „Copilul, familia şi grădiniţa”. Copilul se consideră a fi aşa cum părintele îl arată că este. Astfel, copilul îşi construieşte imaginea de sine, respectul de sine, îşi atribuie o valoare. Autoarea subliniază în lucrarea sa faptul că părinţii trebuie să aibă conştiinţa vorbelor şi faptelor lor de zi cu zi, deoarece lor le aparţine responsabilitatea şi bucuria formării personalităţii copilului lor ca om integral, sănătos fizic şi psihic. Orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie. Aici copilul are parte de primele lecții de viață, părinții fiind cei care îi oferă un prim model de învățare. Din aceste considerente putem afirma că „cei șapte ani de-acasă” înseamnă IMITAȚIE și ÎNVĂȚARE după modelul dat de părinți. În România secolulului al XXI- lea asistăm, însă, la dezechilibre intrafamiliale din cauze diverse. În primul rând trebuie menționat că studiile demografice arată că se impune un nou model de familie și anume familia cu copil unic. Valorizarea unui singur copil a devenit un standard în societate, o opțiune care are la bază cauze economice sau medicale. Studiile au demonstrat că, deseori copilul unic este supraprotejat, iar exigența părinților și controlul permanent sunt duse la extrem. Donald Winnicott, cunoscut psihiatru și psihanalist englez afirmă că ”frații și surorile au rol determinant în dezvoltarea copilului”. O altă caracteristică a familiei moderne este căsătoria și nașterea târzii, după vârsta de 35 de ani. Există numeroase studii care arată că amânarea momentului în care sunt concepuți copiii duce la creșterea riscului ca acei copii să dezvolte tulburări psihice, malformații, dificultăți de învățare sau de vorbire. La acestea se adaugă dificultățile emoționale ale părinților aflați la vârste înaintate. Sociologii și psihologii avertizează că ”prăpastia dintre generații” se adâncește și tot mai mulți părinți vârstnici trebuie să facă față consumului enorm de energie pe care îl presupune creșterea și educarea copiilor. Procentul mărit de copii născuți în afara căsătoriilor și numărul crescut de familii monoparentale sunt realități ale zilelor noastre, care, de asemenea, au consecințe asupra copiilor, mai ales în primii ani de viață. Cercetările au arătat că acei copii care cresc într-un mediu dezorganizat sau cu părinte unic sunt copleșiți de sentimente de tristețe, frustrare, anxietate și confuzie. Nu în ultimul rând, fenomenul îngrijorător care caracterizează tot mai mult societatea românească este cel al migrației părinților. Unul sau chiar ambii părinți migrează în străinătate în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit cu convingerea că ”trebuie să lase ceva în urmă”, uitând că tot ceea ce lasă în urmă sunt copiii. Organizația ”Salvați copiii”subliniază că nu se cunoaște numărul exact al copiilor rămași acasă în urma plecării unuia sau ambilor părinți în străinătate pentru perioade lungi de timp, dar se cunoaște faptul că numărul acestora crește de la an la an. Numeroase studii realizate de UNICEF, Salvați copiii, Soros România etc arată că efectele acestui fenomen sunt devastatoare pentru copii. Aceștia trăiesc sentimentul de abandon, sunt deprimați și dezvoltă tulburări psihice. Mama și/ sau tata nu pot fi înlocuiți nici de bunici, nici de serviciile sociale, nici de tableta sau telefonul scump. Așadar, ne găsim în fața unei schimbări majore: familia, societatea evoluează pe o cale nouă și încă necunoscută în toată complexitatea efectelor pe care le va produce. Este de datoria noastră să încercăm să

373

prevedem consecințele acestei evoluții ca să ne putem adapta, pe termen lung, în cel mai eficace mod. Trebuie să încercăm să privim ”cei șapte ani de acasă” în contextul în care atât familia, cât și sistemul de educație, anturajul copilului și audiovizualul înregistrează un declin în planul valorilor pedagogice. Soluțiile nu sunt nici simple, nici rapide. Cele mai multe țin de sistemul de protecție socială, unde specialiștii recomandă implementarea unui sistem de servicii publice pentru familie (Ștefan, C., 2001), campanii de informare și conștientizare adresate părinților, dezvoltarea serviciilor de consiliere, dezvoltarea unor servicii destinate copiilor cu scopul de a oferi acestora modalități benefice de petrecere a timpului liber (”Salvați copiii”, 2007). Sistemul de învățământ ar putea interveni prin extinderea rețelei de psihologi în educația timpurie, extinderea programelor de tip after- school, cursuri de parenting pentru părinți. Noi, educatorii și noi, părinții avem datoria de a oferi copiilor în primii ani ai lor modele de viață și experiențe de viață care să dezvolte armonios si echilibrat miciile făpturi. Creșele și grădinițele de copii sunt cele care intervin în educația timpurie a copiilor și care completează sau chiar înlocuiesc educația din familie. Aici, atenția trebuie îndreptată spre aspectele esențiale ale ”celor șapte ani de acasă”: comportamente umane-răbdarea, bunătatea, autocontrolul, altruismul, empatia, optimismul, comportamente prosociale- ajutorul acordat semenilor, bunele maniere, apărarea dreptății și comportamentele comunicative- ascultarea cu atenție, conversația verbală și scrisă. Legătura strânsă între grădiniță și familiile copiilor este foarte importantă. Educatoarea trebuie să pledeze în fața părinților pentru ca aceștia să cunoască momentele vulnerabile în etapele de dezvoltare ale copiilor. De asemenea, educatoarea trebuie să sprijine părinții în a comunica eficient cu copiii și în a petrece timp de calitate cu aceștia. În loc de concluzie, amintim afirmația lui Antoine de Saint- Exupéry „être homme c’est être responsable!”,o invitaţie la meditaţie şi reflecţie.

374

CEI 7 ANI DE ACASĂ

Prof.Înv.Preşc. BUŞTIUC CORINA Grădiniţa P.P. Nr. 32 Timişoara

Cei 7 ani de acasă reprezintă perioada de la naştere şi până la intrarea în şcoală a copilului. Deşi se numesc “cei 7 ani de acasă”, aceşti ani nu sunt petrecuţi acasă, unii dintre copii fiind instituţionalizaţi după primul an de viaţă, alţii chiar mai devreme, rolul de a educa nemaifiind în exclusivitate al părintelui. Odată cu împlinirea vârstei de 3 ani, copilul păşeşte în grădiniţă. Educatoarea împreună cu părinţii vor contribui la formarea şi educarea copilului, la pregătirea lui pentru viaţă şi şcoală. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Copilul nu învaţă doar din ceea ce i se spune sau i se arată, ci învaţă din tot ceea ce se întâmplă în jurul său, copiaza comportamentul adultului şi a tuturor persoanelor din jurul său. Tot ceea ce se întâmplă în viaţa copilului, în familie, lasă o amprentă asupra acestuia. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

375

CEI 7 ANI DE ACASĂ Educatoare, Buta Ligia-G.P.N. Buninginea, Jud. Alba Pentru copil,familia concentrează primul său univers afectiv și social. Trăsăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct,nemijlocit de copil,în mediul familial,iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității în formare a acestuia. Sintagma ,, cei șapte ani de acasă”se referă la educația pe care copilul o primește în familie precum și la deprinderile de comportare civilizată,deprinderi de ordine și curățenie,deprinderi igienico-sanitare acasă. Regula celor șapte ani de acasă se învață fără constrângere,prin comunicare,îndrumare și foarte multă răbdare. Educația în familie trebuie să înceapă încă de la cea mai fragedă vârstă. Sarcina părintelui nu se reduce la asigurarea bunurilor materiale necesare creșterii copilului,un părinte bun oferă copilului său, mai întâi de toate,afecțiune,foarte importantă în formarea personalității și poartă un dialog permanent cu acesta. De asemenea părinții trebuie să fie buni ascultători și să găsească timpul necesar pentru comunicarea cu cel mic,sa îi dăruiască siguranță,atenție,iubire. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferit în primii 7 ani ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația copilului mic, pe lângă foarte multă dragoste, implică și stabilirea unor reguli pe care fiecare (părinte –copil) trebuie să le respecte. Copilul trebuie învățat să se poarte frumos,dar în același timp și părintele trebuie să se poarte în aceeași manieră educându-l prin puterea exemplului. Deoarece la vârsta copilăriei activitatea fundamentală a copilului este jocul,el va învăța mult mai ușor și mai repede ce are de făcut prin joc,atât în grădiniță cât și acasă. În vederea consolidării deprinderilor ,se vor folosi:povestiri,poezii,lecturi după imagini,jocuri și ghicitori. Deprinderile de ordine și curățenie sunt foarte importante. Ele se reflectă în activitatea fiecărei persoane prin felul în care își organizează munca,programul zilnic,chiar și în gândire. Dacă formarea deprinderilor de ordine și curățenie nu a început la o vârstă fragedă, mai târziu,el adoptă unele norme de comportare prin auto-educație dar mai greu,cu lacune. De aceea este foarte important ca odată cu celelalte deprinderi să se dezvolte și deprinderea de ordine și curățenie. Pentru formarea și consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinții să țină seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copiilor. Întrucât formarea și consolidarea deprinderilor se dezvoltă în timp,este bine ca părinții să insiste până la transformarea lor în obișnuințe. Educația,bunele maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil care are aceste deprinderi însușite va fi mai sigur pe sine în relația cu cei din jur, mai comunicativ și se va adapta mai ușor în societate. Educația primită în cei șapte ani de acasă depinde foarte mult de relația afectivă dintre părinți și copil ,de ceea ce îi este transmis copilului și modul în care îi este transmis.

376

Cei 7 ani de acasă Prof. înv. primar BUTIURCA ADELA ȘC. GIMN. ,,MIHAI VITEAZUL” TG-MUREȘ Stă cu diploma pe masă, Are-acum şi masterat, Dar cei şapte ani de-acasă Încă nu i-a terminat. Aurel Buzgău Ce sunt, de fapt, cei șapte ani de acasă? Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. În mod tradiţional, la un copil „bine crescut” regăsim: -Salutul: Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. -Comportamentul în public: Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. -Comportamentul cu prietenii: Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. - Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. - Manierele la masă: O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. - Recunoaşterea greşelilor: „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. - Tact şi toleranţă:

377

Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. -Responsabilități: Copilul își strânge singur jucăriile sau duce la bun sfârșit sarcini ușoare, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Metodele prin care un părinte își poate educa copilul sunt: -Fii tu un exemplu! -Obișnuiește-l cu regulile! -Învață-l despre egalitate! -Explică-i despre bunele maniere în public! Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

378

Respectul – „lipiciul” care ne ţine pe toţi uniţi Călin Maria Bibliotecar Şcoala Gimnazială „Anton Pann” Rm. Vâlcea

Dragoste, grijă, consideraţie şi politeţe – patru ingrediente esenţiale ale unei familii fericite. Totuşi, mai există unul – respectul. Respectul este poate una dintre cele mai des menționate valori pentru că este necesar în absolut toate interacțiunile sociale. Fie că este vorba de respectul de sine, fie despre respectul față de alții, acesta joacă un rol important viața de zi cu zi și ne ajută să clădim relații inter-umane bazate pe acest aspect. Fiecărei persoane îi place să fie respectată pentru ceea ce este așadar trebuie să oferim respect, pentru a primi înapoi același lucru din partea altora. “Respectă ca să fii respectat” este una dintre multele vorbe bune din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă îi respecţi pe cei din jur, pe cei de aceeaşi vârstă cu tine, chiar şi pe cei mai mici decât tine, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. După cum am observat în această viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că le lipsesc cu desăvârşire cei 7 ani de acasă, care să-le confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, sunt izolaţi sau se autoizolează şi tind să dispară treptat din viaţa socială. Consider că aceşti 7 ani de acasă sunt piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depind foarte multe: de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul meu, cu trecerea timpului, o să dau şi eu aceste sfaturi copiilor, nepotilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de acasa, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

379

IMPORTANŢA EDUCAŢIEI PĂRINTEŞTI Prof.înv.preşc.CALISTRU LOREDANA GRĂDINIŢA NR. 10 DOROHOI/BOTOŞANI Educaţia de acasă nu poate fi înlocuită de nici o instituţie de învăţămant. Ea reprezintă baza pentru tot ceea ce va construi şcoala, în anii ce vor urma, iar părinţii trebuie să ştie că lor le aparţine întreaga responsabilitate pentru ca cel mic să crească frumos.Pe langă şcoală, familia este cea care are obligaţia de a pune bazele adoptării unui comportament civilizat, corect din punct de vedere social şi moral, integru. Copilul devine, aşadar, reflexie a părinţilor, fapt ce ar trebui să îi facă pe aceştia să se privească mai atent prin ochii celui mic. După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie feriţi copiii. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă. După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele multaşteptate. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

380

Cei 7ani de acasă Prof. înv. primar, Camelia Baicu Şcoala Gimnazială Tătărani – Structura Căprioru Clasa a IVa Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe ; -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) ; -pregătesc împreună compot sau salată de fructe ; -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic ; -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă ; -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral; Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine.

381

Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă.

382

Avea dreptate mama! Dedicat mamei mele, Maria Camelia ISMANA-ILISAN

Și acum parcă îmi răsună în minte vorbele și învățăturile mamei mele: < să fii cuminte, să asculți pe cei de-o seamă cu tine și mai vârstnici, să respecți pe cei din jurul tău și vei fi respectat >; dar poate cel mai important lucru de care îmi amintesc este cel legat de învățătură < învățați ca să ajungeți cineva în viață, cu cât veți știi mai multe cu atât vă va fi mai bine >. Crescând am realizat vorbele pline de adevăr ale părinților mei, cât de importanți sunt primii ani din viața ta, poate primii 7 ani. Unii nu avem amintiri clare până la 7 ani, dar poate astfel ceea ce ai auzit, ceea ce ai trăit până atunci îți rămâne ca un automatism în viață. În acești 7 ani te formezi ca om în ceea ce privesc principiile și regulile de bază după care vei “ funcționa în viață.” Adeseori când spunem că o persoană are cei șapte ani de acasă, ne referim la o persoană care este respectuoasă și manierată. Poate ar putea fi suficient să citim și să ne însușim codul bunelor maniere pentru a fi manierați. Însă este mult mai ușor să învățăm aceste lucruri prin puterea exemplului. În cadrul familiei, noi culegem comportamentele și atitudinea care vor sta la baza dezvoltării noastre ca adult. Cei șapte ani de acasă nu trebuie să ne învețe doar bunele maniere. Trebuie să ne învețe să fim empatici, să dăruim și să ne acceptăm așa cum suntem și că în final este doar în puterea noastră să fim fericiți. “Suprema pedagogie este casa părintească”. Acest text din Dostoievski mă face să mă gândesc la copiii care cresc în orfelinate. Oare ce înseamnă pentru ei cei șapte ani de acasă? Faptul că ei cresc în orfelinat nu înseamnă că nu au cei șapte ani de acasă. Casa părintească este acel loc în care un copil își poate începe călătoria numită viață cu mult entuziasm și încredere. Poate fi casa părinților, casa bunicilor, un orfelinat sau orice alt loc. Un alt aspect important care se formează în primii ani din viață este cel legat de alimentație: având în familie mese regulate, cu preparate sănătoase, viitorul adult își va menține aceste obiceiuri și chiar le va păstra și în viitoarea sa familie; își va construi o viață echilibrată cu liniște și armonie. Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viată alături de cei dragi și poți merge în viață deschis. Cei șapte ani de acasă sunt importanți, deoarece sunt baza pe care se construiește ulterior, dar nu sunt suficienți. În plus, nu trebuie să fim îngrijorați în momentul în care copiii noștri împlinesc șapte ani, întrebându-ne dacă i-am învățat suficiente lucruri. Niciodată nu este prea târziu să învățăm lucruri noi de la părinți.

383

Primii “7 pitici” de acasa Prof. invatamant prescolar: CAPATINA DESPINA Scoala Gimnaziala Buhoci Bacau Cei sapte ani de acasa reprezinta o sintagma pe cat de veche, pe atat de profunda. Chiar daca pare demodata, uneori, este necesar sa acceptam realitatea: primii sapte ani din viata unui individ ii putem considera “temelia” existentei lui. In aceasta etapa din ontogeneza umana se formeaza si/sau se deprind o serie de valori, obiceiuri, toate concretizate in comportamentul cotidian. Psihanalistul W. Stekel afirma un adevar irefutabil: “educatia unui copil incepe in prima zi de viata”. Din nefericire, mediul tumultos ne determina sa construim si sa reconstruim mereu un nou sistem axiologic, situatie care influenteaza si/sau afecteaza calitatea micilor oameni care isi traiesc primii ani de viata, de acasa, alaturi de adulti (parinti, bunici). Nevoi tot mai imperioase determina parintii sa se implice in diferite proiecte profesionale, neglijandu-si rolul suprem de mama si tata, iar ca o supracompensare pentru lipsa lor, ofera micutilor diferite “bucurii efemere”, copii fiind, la randul lor, inclusi in diferite programe educative – cluburi de pictura, de sport, de muzica, de teatru sau de dansuri etc. In acest fel, copii isi vor construi nevoi neautentice. Insa, lasand deoparte tonul sumbru al unei presupozitii asupra evolutiei copiilor de astazi, indraznim sa oferim o imagine holistica pentru a intelege complexitatea acestei etape din viata unui copil – cei 7 ani de acasa. Este perioada de construire a edificiului moral al viitorului adult, pentru ca “educatia nu are nimic in comun cu dresajul, cu comportamentul pe care incercam sa-l impunem copilului”, spunea marele psihanalist Francois Dolto. De fapt, acum, in acest cadru temporal, copilului ii sunt prezentate diferite realitati la care se va raporta, isi va construi o imagine de sine, un respect fata de propria persoana si, implicit, fata de ceilalti. Este momentul in care piticul va creste cu incredere in sine, sau se va indoi de valoarea sa, se va simti apreciat si iubit, chiar daca uneori va fi certat. Va “experimenta” siguranta sau nesiguranta, ceea ce-i va creiona dinamismul interior, dorinta si/sau curajul de a se exprima, sau il va determina sa aleaga interiorizarea. “In jurul acestui fapt se joaca totul si, de aceea, este prima educatie de nesters” (F. Dolto). In primii ani din ontogeneza, micutul va invata realitatea din jurul sau si, in cei “7 ani de acasa”, acesta isi va copia adultii din proximitate. Astfel, un copil va invata sa manance civilizat daca si parintii vor face acest lucru, va avea un comportament social dezirabil atata timp cat adultii din familie vor respecta regulile de conduita sociala: salutul, zambetul si contactul vizual fata de interlocutor, aprecierea sincera si evitarea denigrarii, asumarea gesturilor/actiunilor realizate etc. Bunele maniere – indicator prim in aprecierea celor “7 ani de acasa” – se bazeaza pe insusirea automata, nu prin rationalizare. Astfel, cadrul favorabil pentru insusirea lor il constituie politetea, delicatetea, bunatatea. Dezvoltarea psiho-emotionala a unui copil este direct corelata cu mediul sau de provenienta, de educatia primita de la adultii din familie. El va invata (va intelege) prin puterea exemplului, nu prin acele perorari moralizatoare. Un aspect derivat si/sau corelat cu aceasta idee este acceptarea de catre parinte a individualitatii fiecarei fiinte umane, chiar a unui copil! Este cert faptul ca educatia este sine-qua-non, doar ca fiecare copil are un ritm propriu de evolutie, iar “standardele de evolutie” risca sa devina usor desuete, mai ales in cazul comparatiilor, de care sunt atat de tentati parintii – Copilul lui X vorbeste clar, stie sa salute, foloseste singur tacamurile etc, iar al meu nu! Evident, comparatiile de acest gen sunt nevalide si risca sa aduca multiple deservicii atat parintelui, dar mai ales copilului. Si totusi: “Cum este necesar sa se poarte un parinte ca un copil sa aiba cei 7 ani de acasa?” Primul element este integrarea si acceptarea individualitatii copilului ca fiinta umana; copilul isi are propriul ritm si propriile nevoi, nu este o marioneta sau un trofeu pentru parinti. “Trebuie sa-I repectam pana si privirea (…) in fata copilului nu trebuie sa facem nimic din ceea ce nu am face fata de un oaspete de seama”, afirma F. Dolto. Consideram ca parintii trebuie sa fie atenti la propriul comportament, sa prezinte consecventa in acele conduite apreciate social, sa-si valorizeze copilul pentru ceea ce face bun, nu ceea ce

384

ar putea face, sa le ofere suportul emotional autentic, nemascat prin micile/marile cadouri oferite drept compensare pentru timpul scurt petrecut impreuna si, totodata, sa intervina imediat in imbunatatirea unor reactii sau atitudini disfunctionale prin oferirea unor alternative valabile si sustenabile. Bibliografie: Francoise Dolto – Ce sa le spunem copiilor, Ed. TREI, 2010, Francoise Dolto – Cand apare copilul, Ed. TREI, 2007

385

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! ȋnv. Căpraru Daniela Şcoala Gimnazială Sascut, jud. Bacău „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare/ȋnvăṭătoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei sau a şcolii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picta, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor şti cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să

386

facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

387

Rolul familiei in dezvoltarea copilului Caragop Chirata Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie. Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare. În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente: (1) normativă - prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale; (2) cognitivă - copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult; (3) creativă - copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații; (4) psihologică - pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității. Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective: - dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;

388

- asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă; - complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului. Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinți iar pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră. Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. Este binecunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui. După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motic pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului. Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare: - asigurarea subzistenței și educației; - educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții; - dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom; - orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult. Fă-ți timp pentru copilul tău pentru că "cei mai severi judecători sunt copiii noștrii". - proverb din Rusia

389

Rolul familiei în educația copiilor Educatoare : Caraibot Silvia Grădiniţa P.P. 5 Caransebeş

Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

390

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Prof.Carla Lia Butcă GPN ,,Fluierașul Fermecat” Salonta Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evoca într-un simplu reproș cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilăria, familia noastră. Acasă înseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar și buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinții, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măști. Măști pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevărata față, pentru că implicit mai intervine și cenzura. Cenzura impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzură, se manifestă, nu cum au fost învățați, ci așa cum se simt bine, neținând cont de cei din jur său, că vor primi reproșuri, sau că nu se încadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiți. Pe ce și de ce sunt răzvrătiți? Răspunsul se poate afla în cei 7 ani de acasă, dar fără niciun dubiu se află în ei, dar nu fiecare este dispus să-l găsească. Realizând un scurt rezumat, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult și face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experiențele noastre, amintirile noastre, învățăturile noastre și cu ce anume a rămas fiecare din toți acești ani. Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Există mai mulți factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Este mai bine săi punem la dispoziție un colţ, în care poate să scrie liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta, recomandă specialistul. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învăţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa

391

şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

392

”Cei șapte ani de acasă” profesor pentru învățământul primar, Carmen Avram-Colegiul Național ”Preparandia- D. Țichindeal”-Arad Cu toate că propunerea temei este ademenitoare spre direcția unei abordări din punct de vedere educativfamilială, nu aș dori să mă opresc doar aici, deoarece există și alte paradigme ale acestui bagaj psihosomatic-educațional al copilului care intră în școlaritate. Lumea celor șapte ani de acasă este un loc fascinant pentru copii, este lumea în care se definesc ca individ și ca persoană. Este lumea în care învață în primul rând limbajele iubirii și ale afecțiunii primare. Pe baza acestora, mai târziu, vor fi capabili, sau nu, să ajungă la capacitate lor maximă de dezvoltare, o dezvoltare atât a sinelui, vorbim aici de o dezvoltare personală, cât și a propriei inteligențe și a capacității de a înțelege lumea. Ca și aspect primordial în crearea acestor premise îl are desigur, familia. Despre rolul familiei în desăvârșirea caracterului și educației unui individ putem spune că este, în primii ani de viață, esențială. S-a vorbit mult și desigur s-a cercetat multitudinea aspectelor care influențează viața individului din perspectiva familiei, dar la un moment dat aceste fapte nu sunt întotdeauna îndeajuns în munca cu copiii, de aceea mi-am dorit să privesc și o altă perspectivă. Am dorit să privesc dincolo de mine, să urc în lumea lor, lume care mie mi se pare fascinantă acum ca și adult, care ”le știe pe toate”, așa cum îmi spune propriul copil, mi-am dorit uneori să privesc acest mic individ care este pe cale să devină ”om mare”, prin ochii lui, să descopăr fascinația universului minții lui. Dacă am face un scurt exercițiu de aducere aminte în care să ne întoarcem în timp, la copilăria proprie, fiecare dintre noi am urmări anumite aspecte legate de părinți, de educatori, de colegi și prieteni, de animalul preferat, de certurile între părinți sau frați, ce ne-ar interesa este sentimentul pe care îl stârnește această amintire, pentru că nu pe toți ne prinde cu zâmbetul pe buze. Plecând de la acest sentiment și recunoașterea lui la copii putem să judecăm (sau nu ) cei șapte ani de acasă. Ca educatori este foarte important să ne facem timp și să descoperim la copii acest aspect al sentimentelor celor șapte ani de acasă pentru că fără înțelegerea lui nu putem înțelege copilul și fără înțelegerea copilului, propriu nostru sentiment de afecțiune dipare în detrimentul sentimentului de neînțelegere a copilului din fața noastră, iar frustrarea se instalează rapid. Astfel, atât de ușor îl vom pierde și în același timp ne-am pierdut și pe noi, adică relația dintre un ”om mare” și un om pe cale să devină mare. Lumea celor șapte ani de acasă este o lume a jocului, a monștrilor de sub pat, a păpușilor și a mașinuțelor, a egocentrismului, a credinței că toată lumea este a lor și cred că pot face orice, că toată lumea gândește ca ei, este o lume a imaginarului care pentru ei devine fapt real. Aceste aspecte evidențiază atât de mult calea prin care învățătorul este invitat să meargă. Aș alege să spun că aspectele care țin de acest univesrs al micilor copilași care vin în școală sunt puncte de referință în abordarea fiecărui elev. Fiecare elev are sau nu cei șapte ani de acasă, dar oare nu ne limităm când enunțăm acest concept, atunci când din punctul nostru de vedere, al adultului , acesta ne-a greșit? Cât putem noi să coborâm și să înțelegem aspectele legate de aceste greșeli ale copiilor? Cât suntem de dispuși să facem acest lucru? Dacă aș spune că tocmai depășirea acestor limite ale noastre ne vor ușura munca cu copiii, și cu orice fel de ”greșeală” ar face aceștia. Uneori mă întreb dacă eu am cei șapte ani de acasă, dacă nu i-am pierdut undeva pe drumul maturității mele, acolo unde strictețea și intoleranța și-au dat mâna. Răspunsul pare greu să vină pentru că în lumea de azi când toți ne dorim copii excelenți, care să performeze în mai multe domenii, în care noi am avut nenorocul sau neșansa să ne afirmăm. Răspunsul bântuie printre tablete, telefoane și teme. Cei șapte ani de acasă devin astfel metafora unui maraton continuu al părintelui care îl trage cu tot avântul pe micul individ de lângă el peste tot și dacă se poate și mai mult, mic individ, care din păcate nu prea înțelege nimic din tot ce se întâmplă în jurul lui, decât că acum privește la o lume plină de cerințe pe care nimeni nu prea le mai explică, pentru că bunicilor le-a luat locul tableta și telefonul, iar prietenilor și ieșitului afară le-a luat locul televizorul. Toate acestea se combină întru-un amalgam de informații pe care copilul refuză să le mai selecteze și devine copilul problemă. Fiecare ditre noi are un timp al lui, un timp al schimbării sau dimpotrivă al rămânerii la fel. Am ales pentru timpul meu pe cel al schimbării, de aceea mi-am dat seama cât de ușor este să mă întorc la cei

393

șapte ani de acasă de fiecare dată când un copil mă provoacă. Provocarea nu este tot timpul ușoară, sunt copii care au anumite nevoi pe care uneori nu le am la îndemână, dar am învățat să accept întotdeauna provocarea și să trec dincolo, acolo unde el mă așteaptă. Acolo, în lumea aceea descoperim mereu universul celor șapte ani de acasă cu tot ce înseamnă acest univers, cu mama și cu tata, cu bunici, frați și surori, uneori cu divorțuri sau certuri, cu foame sau sărăcie, cu iubire sau dezinteres. Cu mare atenție putem păși prin acest univers și să ne folosim de el creând o poveste, o poveste care să ne facă mai înțelegători, toleranți și iubitori. De aceste lucruri copilul are nevoie când ne întâlnește, de cei șapte ani de viață ai noștri, ai dascălului, în care jocul, liniștea și iubirea devin siguranța lui. Șansa copilului școlar care ne privește cu ochii săi, cu sufletul său și cu mintea sa, este ca noi să vrem să deschidem ușa celor șapte ani de acasă proprii cu care el va singur va ști să interacționeze. Prefer să cobor în acea lume, de unde vine el cu toate temerile, fricile, iubirile, frumusețile ei, pentru a-l cunoaște și a-l înțelege, pentru că nu doresc să- l pun să urce într-o lume pe care el nu o cunoaște și nu o înțelege încă. Pe tot parcursul vieții el, individul, se va întoarce acolo, la acei ani din copilărie, pentru că acolo sunt adunate toate trăirile sale, acolo sunt toate temerile și fricile sale, acolo sunt tiparele coportamentale și de atașament. De acolo este punctul său de rezolvare a tuturor problemelor, pentru că în acei ani s-au definit modelele de acțiune și reacțiune psihică. Lumea celor șapte ani de acasă nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată, singurii care ne schimbăm suntem noi, ”Oamenii mari”,așa cum spunea Antoine de Saint Exupery în ”Micul Prinț”, iar noi ca dascăli să găsim o mică doză de putere care să ne facă ”să nu creștem”.

394

EDUCAȚIA COPILULUI ÎN FAMILIE Prof. înv. preș. Carmen Teleu Gradinița P.P. ”Lumea Copiilor”Constanta Nimic din ce făurește omul în trecerea lui scurtă pe pământ nu este mai sublim, prin dăruire de sine, jertfă și implicare precum nașterea, creșterea, educarea și dezvoltarea COPIILOR, cea mai deplină bucurie a vieții. Afirmația lui Pestalozzi conform căreia”ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației sale”pare astăzi pe deplin firească, după cum sintagma”familia este prima școală a omenirii”nu mai are nevoie de argumente.La aceste idei, care pun în evidență primordialitatea și prioritatea în timp a familiei între factorii educativi, am mai putea adăuga și pe cea cu privire la caracterul continuu al educației în familie, știut fiind că părinții acționează educativ asupra copilului toată perioada cât acesta este membru al familiei chiar după ce o părăsește(prin căsătorie),prin sfaturi, îndemnuri, îndrumări. Rolul de educatori care li se atribuie părinților își află temeiul în însăși etimologia cuvântului ”educație”, care în limba latină înseamnă:”hrănire”, ”creștere”, ”formare”.Cu timpul sensul primar al cuvântului EDUCAȚIE se înnobilează; educația însemnând astăzi:hrănire-creștere-formare spirituală.Dar și acestea sunt tot atribuții ale familiei. În urma acestei afirmații, se naște întrebarea:dacăfamilia este pregătită și aptă pentru a-și îdeplini cu competență aceste atribuții? Mulți dintre părinți au aptitudini și trăsături temperamental-caracteriale necesare muncii educative, nu același lucru se poate afirma cu privire la cunoștințele, priceperile și deprinderile presupuse de o asemenea activitate. Ar putea să rezulte de aici că părinții nu pot și nu trebuie să-și exercite atribuțiile de educatori! Nicidecum! Cerințele în domeniul cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor necesare acestei activități pot fi și sunt compensate prin munca pe care educatorii de profesie(școala) o desfășoară în vederea inițierii lor în probleme de educație prin conferințe, expuneri, consultații. De asemenea și mass-media se poate implica în acest demers prin crearea unor rubrici speciale, reviste, posturi TV, tiparirea unor lucrări de mare importanță pedagogică, Așadar, există surse și resurse care pot și trebuie valorificate în vederea sprijinirii familiei în pregătirea sa pentru această importantă activitate de mare responsabilitate socială. Dacă activitatea educativă din familie se va desfășura în raport de complementaritate cu cea desfășurată de școală beneficiarul acțiunilor întreprinse-COPILUL-se va dezvolta armonios și integral.Fără îndoială că și familia contribuie la educarea integrală a copiilor, realizând toate componentele educației(intelectuală, fizică, estetică, morală, tehnică),însă școala dispune de un cadru special și de un personal specializat în acest scop. Asfel, rolul familiei se reduce în a crea coplului condițiile necesare și un climat adecvat studiului individual la disciplinele prin care se realizează educația integrală.Există însă o dimensiune care se realizează cu preponderență în familie: educația morală. Aceasta se realizează zi de zi, prin atmosfera creată și prin exemplul personal al parinților(și al celorlalți membri ai familiei).Valori morale ca:cinstea, omenia, sinceritatea, demnitatea, hărnicia, spiritul adevărului și al dreptății au ca”manuale”însăși persoana părinților, iar ca” lecții” comportamentul lor de ficare zi. Prin aceasta se așează ”fundamentul ”educației morale făra de care grădinița(școala)nu ar putea construi edificiul educației morale. De o deosebită importanță, cu o deosebită valență formativă când este vorba de educația morală, climatul afectiv care există în familie și care nu poate fi întâlnit în nici una din instituțiile de învățământ este motorul și liantul binelui și căldurii de acasă... Puterea, importanța educației în familie se află într-un raport invers proporțional cu vârsta copiilor. Ceea ce înseamnă că părinții care au copii de vârstă preșcolară vor trebui să acorde importanță sporită educației acestora, alocându-i mai mult timp și mai multă atenție. Deducem , din cele menționate mai sus că trăsături importante ale personalității copilului se constitue după măsura situațiilor trăite de copii în sânul familiei. Singura atitudine părintească validă este cea de acceptare; de a respecta personalitatea copilului în formare, sentimentele și datoriile sale, iar părinții sa-și conștientizeze scopul spre care această personalitate trebuie îndrumată. Copiii sunt însuși rostul nostru de afi, nu numai ca indivizi, ci și ca popoare. De buna lor creștere, educare și cultivare depinde însăși viitorul umanității.

395

-Părinții sunt implicați în mod egal în procesul educației în familie, după cum cu valoare determinată intervin toți membrii nucleului familial-frați, surori, bunici. -Atitudinea părinților față de copii se va modela în raport cu vârsta acestora și temperamentul lor- de la deagoste, protecție, acceptare și îndrumare către cooperare, angajare reciprocă și recunoașterea independenței. Familia este mediul de inserție a copilului în societate și cultură; ea constitue poarta prin care acesta este introdus în viața umană și în cadrul căreia îsi va forma personalitatea. Putem conchide că familia constitue matricea devenirii ființei umane. ”Bucuria de a avea copii să o legăm de datoria de a-i forma ca oameni de valoare!” BIBLIOGRAFIE Dolean Ioan, Dolean Dacian Dorin, ”Meseria de părinte”, Aramis, Bucureşti, 2002 Dima Silvia,’’ Cei şapte ani de- acasă’’, EDP, Bucureşti 1999

396

“Cei Şapte ani de acasă!” Prof: Cartas Vasilica Colegiul Economic “Ion Ghica” Bacau De cele mai multe ori atunci când atitudinea sau comportamentul unei persoane ne dernjeaza spunem că nu are “cei şapte ani de acasă”, sau că “mama” nu l-a educat. De fapt facem referire la primii şapte ani de viaţă, perioadă în care copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, atitudine şi comportament. Consider că educaţia este un lucru mult mai profund. În primul rând cred că ar fi necesar să facem o “şcoală pentru părinţi” dacă dorim să avem generaţiile viitoare săănătose şi bine educate. Susţin acest lucru pentru că încă din primele luni de sarcină mama trebuie să fie atentă cum se alimentează, să respecte orele de odihnă, să fie veselă, dacă se poate să cânte mereu, să citească, să încerce să rezolve probleme la matematică, să picteze. Copilul va moşteni cunoştinţele genetice transmise de mama. Pentru că mama să poată face aceste lucruri tatăl trebuie să o susţină şi să o protejeze, deci este important ca ambii parteneri să îşi dorească să fie părinţi. După naştere părinţii trebuie să se ocupe împreună de copil, să aibă un ambient plăcut, linişte, siguranţă, să evite discuţiile cu un ton ridicat şi să comunice permanent cu copilul. Chiar dacă copilul este mic, nu poate să vorbească, el percepe aceste lucruri şi când mai creşte consideră că aşa este firesc să se comporte. Consider că părinții nu ar trebui să fumeze deoarece potrivit oamenilor de știință nicotina distruge celulele din creier și afectează genele și ADN-ul. O altă problemă, mama stă acasă cu un copil doar doi ani, după care copilul merge la creşă, grădiniţă, grupa zero, şcoală. Consider că după această perioadă, mama ar trebui să aibă un program de 4 ore şi să petreacă mai mult timp cu copilul. În această perioadă mama trebuia să comunice permanent cu copilul. Este foarte important tonul folosit atunci când îi arăţi copilului ce are voie să facă, ce nu are voie şi “de ce?”. În această perioadă copilul acumulează toate informaţiile transmise iar mai târziu le regăsim în comportamentul său. Este important să îi spunem poveşti sau întâmplări din viaţa reală. Acest lucru îi ajută să îşi dezvolte imaginaţia, vocabularul, aptitudinea de a povesti, desena. Este important să îi arătăm ce este corect şi ce nu este corect transmiţând astfel regulile de “bun simţ”. De asemeni consider că este important ca în această perioadă copilul să fie încurajat să participe la multe activităţi care să îl determine să fie activ, să comunice cu alţi copii de vârsta lui, să petreacă mai mult timp în aer liber.Chiar dacă cunoştinţele acumulate în această perioadă le mai “uita”, când va fi pus în situaţia de a rezolva o problemă se va descurca foarte bine, deoarece cunoştinţele de bază au fost stocate în subconştient şi totul este firesc. În această perioadă se transmit valorile culturale, copilul învaţa ce reprezintă sfintele sărbători, Crăciunul, Anul nou, Paştele. Trebuie să avem grijă să cunoască familia, bunicii, rudele, astfel copilul simte apartenenţa la grup, la o familie puternică.Este important să îl învăţăm să dăruiască , să împartă cu alţi copii, să îşi iubească aproapele.Tradiţiile şi obiceiurile se învaţa din primii ani de viaţă şi ajută la formarea unui comportament civilizat. De cele mai multe ori mama petrece foarte puţin timp cu copilul iar de educaţie se ocupă bunicii, în situaţii fericite, sau educatorii la grădiniţă. Vară sau iarnă copilul petrece foarte mult timp în încăperi închise nu aleargă, nu stă la aer curat, la soare . Ne bucurăm că stă cuminte şi se uită la desene sau butonează pe tableta, dar “cât de sănătos este?” Nu ar fi mai bine dacă mama ar avea timp să deseneze cu el să îi citească poveşti sau să îi povestească întâmplări frumoase? Când ne jucăm cu copilul ar trebui să îi alegem jocuri cu trimitere la subiecte de ştiinţă care le fac plăcere, astfel copilul să aibă libertate în gândire şi imaginaţie. Dacă în primii ani de viaţa copilul a trăit într-un mediu sănătos, a fost iubit, mai târziu la scoală are un comportament corect, cu rezultate bune la învăţătură, iar familia şi comunitatea v-a avea de câştigat.Nu asta ne dorim? Copii cu care să ne mândrim, care să aibă cultul muncii, al respectului faţă de cei din jur, şi care să ducă mai departe tradiţia. Dacă părinţii se ocupă de educaţia şi formarea copilului nu avem

397

probleme cu violenţa, comportamentul inadecvat, lenea, respectul, “bunul simţ” cum spunem noi românii. Şcoala vine în completarea educaţiei primite în familie şi formează omul. Este important să menţinem o stimă de sine ridicată pentru copii şi să le dezvoltăm încrederea că pot să reuşească tot ce îşi propun. Educaţia copiilor noştri depinde de noi, de obiceiurile noastre de zi cu zi de a ne ocupa de viitorul copiilor noştri.

398

“Cei şapte ani de acasă” Prof. înv. primar Cătălina Dimcea Şcoala Gimnazială nr. 3 Mangalia

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală; pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.Cei mici sunt tentați spre a copia comportamentul părintelui decât spre a asculta cu sfințenie atunci când le spunem ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Copilul „trăieşte” faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o altă parte a abilităţilor pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei şapte ani de acasă. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Furia nu trebuie exprimată prin „acţiuni". Nu trebuiesc încurajate atitudinile nepotrivite ale copiilor. Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. În concluzie, în cei şapte ani de acasă la care facem referire, acumulăm o mulţime de amintiri frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai puţin frumoase, învăţături bune sau mai puţin bune, dar putem acumula şi neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulţumiri... Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru ca în momentul în care nu mai putem duce, se transformă în traume care distorsionează dorinţe, plăceri, vise sau în tulburări care distorsionează adevărata realitate în care trăieşti prezentul şi în care percepi trecutul.

399

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ CATANA RALUCA ELENA Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.

400

Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

401

“CEI ŞAPTE ANI DE ACASA” ÎN FAŢA MICULUI ECRAN Profesor învăţământ primar Ofelia Cătău Şcoala Gimnazială Nr. 25 Timişoara Educaţia unui copil începe din prima lui zi de viaţă, sub stricta ocrotire, îndrumare şi monitorizare a familiei - părinţii şi bunicii. Acestora, în ultima vreme, li se alătură bonele, care de cele mai multe ori nu au o pregătire specială, dar sunt acceptate din motive, în primul rând, pecuniare. Educaţia a fost definită generic, cronologic vorbind, în variante diferite care se completează între ele de către specialişti, plecând de la „transformare a conştiinţei psihologice a individului” (J.Piaget), „a finaliza şi a promova schimbări în organizarea comportamentală a omului” (P.A.Osterrieth),”a schimba sensul experienţei umane” (A.Queller), „modificarea valorii pozitive în comportarea raţională umană” (I. Cherghit), „proces de asimilare şi practicare a informaţiilor, valorilor şi acţiunilor specifice omului” (N.Vinţanu), însă din perspectiva „celor şapte ani de acasă” educaţia este un fenomen social complex ce vizează relaţia dintre generaţiile umane, cât şi relaţia dintre individ şi societatea în continuă schimbare şi înnoire. (Maria Robu,2008, p.9-10). În perioada actuală, înnoirea a adus în preajma copiilor o varietate largă de tehnologii noi, încât „micul ecran - televizorul” are acum o gamă largă şi diversificată de adversari, de la telefoane mobile de toate tipurile, la tablete, laptopuri, calculatoare, etc. De fapt, jucăriile clasice au fost înlocuite cu noile tehnologii de la cea mai fragedă vârstă. Vedem în jur tot mai mulţi părinţi care pentru a-şi calma copiii, le dau un dispozitiv electronic cu care să se joace. De cele mai multe ori, în momentul în care sunt prinşi în mirajul multimedia, copiii nu mai vor să audă de maşinuţe, păpuşi sau cărţi de colorat. Sunt mulţi care vor spune că nu este nimic rău în asta, însă în urma cercetărilor desfăşurate în ultimii ani, nu mai rămâne nici o îndoială că noile tehnologii dăunează dezvoltării şi funcţionării creierului uman, deoarece activitatea corticală în faţa unui astfel de aparat este complet diferită de aceea întâlnită în celelalte situaţii de viaţă obişnuită. Experienţa mediului în care creşte copilul are un rol definitoriu în dezvoltarea structurală a cortextului. Creierul uman, pentru o dezvoltare normală, are nevoie de câteva condiţii pe care să le satisfacă mediul în care se dezvoltă copilul, în primii ani de viaţă (Gheorghe, V.,Criveanu, N.,Drăgulinescu, A., 2007, p.1518): stimulii adecvaţi pentru dezvoltarea ariilor corticale răspunzătoare de vedere, auz sau vorbire (până la 5-6 ani); caracterul reflexiv al experienţei, intensitatea proceselor interioare fiind mai importantă decât activitatea exterioară; experienţa cuvântului, prin dialogul cu părinţii săi, pentru a înţelege lumea înconjurătoare; experienţa interactivă – implicarea şi participarea activă a copilului la existenţa sau experienţa cotidiană. Mintea unui copil din ziua de azi funcţionează altfel, tocmai datorită expunerii timpurii la noile tehnologii. Copilul este obişnuit să primească informaţia rapid, uşor şi într-un mod atractiv. Îi place să fie surprins şi intră uşor în poveste, dacă îi este captată atenţia. Pe de altă parte, toată această avalanşă de informaţii primite uşor, fără nici un efort, poate duce spre o generaţie de copii ”fast-food”, în care prinzi câte ceva din multe, dar nu ştii aproape despre nimic. Cultura „fast-food” e mai uşor de ingerat, dar, în acelaşi timp, la fel de inconsistentă precum hamburgerii, însă produce dependenţă şi atrofiază chiar şi ultimele instincte şi simţuri cu care sunt dotaţi. Efectele noilor tehnologii asupra copiilor în „cei şapte ani de acasă” implantate de către părinţi în mediul în care cresc copiii au urmări în definirea comportamentului, caracterului şi personalităţii lor, după cum urmează (Gheorghe, V.,Criveanu, N.,Drăgulinescu, A., 2007, p.19-44): generarea unui comportament şi atitudini pasive, o scădere vizibilă a perseverenţei, voinţei; defavorizarea dezvoltării emisferei cerebrale stângi, care guvernează procesele liniare, analitice şi succesive; scăderea nivelului de inteligenţă şi performanţe intelectuale; deficienţe de învăţare;

402

declinul abilităţii de citire conştientă; deficit de atenţie, apariţia hiperactivităţii (ADHD); dificultăţi în învăţarea limbii şi comunicare cu ceilalţi; caracterul hipnotic, al dependenţei; amplificarea violenţei. Noile tehnologii există la tot pasul şi nu le putem elimina total, dar modelul comportamental al părinţilor care le utilizează şi introducerea lor treptat în viaţa copiilor, doar atunci când acestea sunt cu adevărat necesare sunt principii care trebuie respectate de orice părinte în perioada „celor şapte ani de acasă”. Orice copil este atras de ele, însă activitatea acestuia trebuie atent monitorizată, iar timpul petrecut în compania lor atent dozat. Această disciplină de viaţă sănătoasă trebuie formată din copilărie. Bibliografie: Robu, M. (2008) Empatia în educaţie, Colecţia New School, Bucureşti, 2008; Gheorghe, V.,Criveanu, Efectele micului ecran asupra minţii copilului, Editura Prodomos, N.,Drăgulinescu, A. (2007) Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, 2007

403

FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR SAPTE ANI DE ACASA Prof inv presc CAVALERU A. IONELA ALINA SCOALA GIMNAZIALA BUHOCI, BACAU Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva, emotionala. Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei sapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare, decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie „bună creştere” nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru. Atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii, cât şi in standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim salutul care ste prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”, Comportamentul în public al unui copil „bine crescut” reiese din faptul ca un copil ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor, ci si in comportamentul cu prietenii.Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa ,în timp, între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate.

404

MULȚUMESC, MAMĂ ! CONSILIER SCOLAR, CAZACU DIANA-CLAUDIA SCOALA CU CLASELE I-VIII “ALEXANDRU IOAN CUZA”

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Eu cand spun “cei 7 ani de acasa “ma gandesc in primul rand la mama! Cine ar fi crezut vreodată că o ființă poate să ofere atât de multă dragoste necondiționată ? Necondiționată de aspect,comportament,vârstă sau sex.Am putea crede că trebuie să ai o putere supraomenească,însă este foarte simplu,trebuie să fii mamă.Atât corpul cât și mintea ta încep să se concentreze să producă iubire pentru cel căruia îi promiți utopia.Puterea divină înzestrează ființă capabilă să ofere totul și să nu aștepte nimic în schimb și o numește mamă,iar mai apoi o îndruma și îi croiește drumul prin viață. Este mamă cea care te ascultă,te ghidează,te ajută și îți asigură cel mai bun viitor pe care și-l poate imagina.Este acea ființă de care te poți apropia într-o clipă și de care nu o să te poți despărți niciodată.Este cea mai bună prietenă a ta care îți promite că o să fie întotdeauna acolo pentru ține,este șoferul care te va duce pe culmile succesului,este pilotul care te va înaltă în față tuturor,este îngerul care o să îți păzească mereu spatele,este polițistul care te va apăra de orice pericol,doctorul care te va vindecă oricând și regină care îți va fi model pentru întreagă viață.Tolstoi numea mamă 'idealul de femeie',eu o numesc doar ideal.Pentru mine,mama poate luă locul oricui,dar nu va putea fi niciodată înlocuită.Acest dar de la Dumnezeu,croiește zâmbete și poartă lacrimi,bucură inimi și ascunde suferințe,deghizează coșmarul și apare ca un vis. Deși niciun cuvânt nu poate arată cu adevărat truda unei mame,cuvintele ei vor fi mereu un pansament pentru sufletul copilului,indiferent de ce vârstă ar avea.Ne hrănim din ea și îi oferim hrană pentru suflet,ne naștem din ea și îi oferim motive să renască prin noi,ne ascundem în ea și astfel imaginea ei va fi mereu o reflexie a noastră.Noi,copiii,rodul trudei,recunoscători pe vecie pentru efortul unei ființe de a ne da totul.Cercul universal ne aduce în punctul în care,la rândul nostru,vom fi în locul lor,iar prin asta ne vom arată adevărată mulțumire. Inspirând poeți,pictori,sculptori sau regizori,mamele își îndeplinesc rolul pe acest pământ.Oferind educație își lasă amprenta,iar născând lasă veșnic o moștenire acestui popor. Le mulțumim acum și le vom mulțumi veșnic nu doar pentru 'cei șapte ani de acasa',ci pentru viață.Primul cuvânt,primul zâmbet,prima mișcare,primele amintiri și primele gânduri toate oferite de prima ființă din existența noastră.O vom plasa mereu pe primul loc în sufletele și mințile noastre pentru că ea merită respectul nostru etern cum,la rândul ei,ne.a oferit dragostea veșnică a dânsei. Își dedică viață nouă și nu se cruța pe șine,ne absorb grijile și trăiesc în emoțiile și neliniștile vieții cu toate urcușurile și coborâșurile ei.Trec prin foc,agonie sau extaz pentru noi și desemnează însăși viață din fiecare suflet de copil pe care îl protejează la nesfârșit. Pentru fiecare dintre noi,mamă este enigmă frumuseții,a reușitei și a bunătății.De câte ori o să greșim în față ei,ne va ierta,ne va ierta prin acea superputere de care vorbeam mai devreme…enigmatică ființă,comoară oricui. Nu ar fi îndestulătoare niciun fel de mulțumire umană pentru eforturile mamei și nimic nu ar putea recompensa dedicația să,însă reușim să fim mai buni,mai corecți și să avem sufletele mai curate,iar prin această,fiecare mamă va găsi puterea să continue,căci dovadă pură a recunoștinței suntem noi,de când ne naștem până murim. În concluzie,acest amalgam de sentimente pure pe care fiecare dintre noi i le împărtășește mamei,prin gânduri,cuvinte sau fapte,prin evoluție și reușită vor rămâne etern semen ale contribuției pe care fiecare mamă o aduce unui suflet de copil.

405

Cei şapte ani de-acasă Inv. Cazacu Maria Între factorii educaţionali cel mai important rol îl deţine familia. În ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează “ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter”, după cum spunea Loisel. Aici copilul îşi face “ ucenicia”. Şi, nu de puţine ori auzim: “spune te rog frumos” mulţumesc”, “nu vorbi cu gura plină”, “pune mâna la gură când tuşeşti”, sfaturi ce vin de la mamă, tată, bunici. Fiecare dintre copii acumuleaza cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbă cu maşti. Măşti pe care le folosesc pentru a se ascunde sau a nu li se vedea adevărata faţă, pentru că implicit mai intervine şi cenzura. Cenzura impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzura, se manifestă, nu cum au fost învatati, ci asa cum se simt bine, neţinând cont de cei din jur sau că vor primi reproşuri, sau că nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Prin urmare, străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită, ar spune psihologul. Obligaţia bunelor maniere nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect şi va veni la ore fixe la masă dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Există in unele familii obiceiul ca un copil să fie îndepărtat atunci când vin musafiri. Această măsură este o greşeală, limitându-i astfel contactul cu lumea exterioară, cu firi şi obiceiuri diferite. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor, gesturile sau spusele musafirilor, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaştera lumii. Trebuie să existe un echilibru înte viaţa de familie şi obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune.Ele trebuie să aibă la bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Exempele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică.Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, ,însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Un rol important în acest sens îl au jocurile şi jucăriile.În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea indisciplinată şi expresiile urâte între copii.Nu trebuie permisă de asemenea stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă. Se vor practica jocurile in care copilul are un rol civilizat.În scop educativ se pot da copiilor sarcini casnice. De fapt, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilăria noastra, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, invăţaturile noastre şi cu ce anume a ramas fiecare din toţi acesti ani. Căutaţi in voi! “Părinţii trebuie să ştie că, copiii virtuoşi le procură la orice vârstă multă bucurie şi adâncă mulţumire, fiindcă în preocuparea atentă a părinţilor stă izvorul de bune însuşiri ale copiilor” ( Leone Battista Alberti)

406

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Realizat de Profesor de matematică: Cazalnău Maria – Mihaela Liceul ”Dimitrie Cantemir” – Babadag, jud. Tulcea ”Cei șapte ani de acasă” este o expresie foarte des utilizată de către societate, încă din cele mai vechi timpuri. În general, expresia se referă la educația primită de copil de la părinți. Este adevărat, că primii șapte ani din viață, copiii nu îi mai petrec acasă, deoarece sunt integrați de mici în diverse forme educaționale. În schimb rămâne ideea de bază a acestei expresii, și anume că normele de conduită se deprind din familie. Părinții înțeleg greșit rolul școlii, considerând că educatorii, învățătorii și profesorii sunt cei care ar trebui să-i deprindă pe copii cu normele de conduită. Cred că școala și alte medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei șapte ani de acasă se referă la normele de conduită pe care le deprinde copilul în primii ani de viață. Dintre aceste reguli de bună creștere, menționez salutul, bunele maniere la masă și recunoașterea greșelilor. Psihologii au explicat în repetate rânduri că un copil învață cel mai ușor prin imitare. Când este mic copilul are tendința de a imita. De aceea cred că copilul învață mai ușor primele reguli de bună creștere de la părinți, deoarece ei sunt primele persoane cu care ia contact copilul. Îmi amintesc cu drag de evoluția fetiței mele privind salutul.Când avea câteva luni, mă vedea salutându-i pe oameni și utlizând mâna, așa a învățat puiul meu cum să salute pentru prima dată, fluturând mânuța. Apoi, a spus primele ei cuvinte. Auzindu-mă că spuneam ”bună ziua” și ”la revedere”, persoanelor cu care intram în contact, a început să mă imite. Până la vârsta de 3 ani deja știa să salute. O altă regulă de bună creștere o reperezintă manierele la masă. Părintele este cel care îl învață pe copil cum să utilizeze eficient tacâmurile la masă, să mulțumească Domnului pentru bucatele de pe masă, să-și respecte comesenii și pe cel care îl servește. Din păcate în ziua de azi copii nu servesc masa în bucătărie sau camera de zi alături de părinți, ci servesc chips-uri în fața laptopului. Un lucru important în educația copilului este și recunoașterea greșelilor. Dar pentru a-și recunoaște greșeala și să spună magica expresie ”îmi pare rău”, un copil are nevoie să o audă și din partea adulților din jurul lui. Copilul va învăța astfel că recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate. Din păcate copii din ziua de azi, întrun număr din ce în ce mai mare, nici măcar aceste două banale lucruri, precum salutul și manierele la masă, nu le cunosc. În ziua de azi părinții sunt din ce în ce mai puțin preocupați de ai învâța bunele maniere. Mai rău este că tot mai mulți părinți scapă de ”povara” educării copilului, lăsându-l să petreacă ore în șir pe tablete, laptopuri, smartphone-uri, încă de când au câțiva anișori. Consider că e nevoie de acești ”șapte ani de acasă”, deoarece ei reprezintă piatra de temelie a vieții pe viitor, și de ei depind de cât de bine vor fi integrați în societate copii noștri. Ca și anul trecut și anul acesta am inclus în programul de activități din săptămâna ”Să știi mai multe, să fii mai bun!”, activități cu teme cuprinse în Codul bunelor maniere. ”Educația este ceea ce supraviețuiește după ce tot ce a fost învățat , a fost uitat.” B.F. Skinner

407

CONSTATĂRI EDUCATIVE LA ELEVI prof.CĂLIN BOERIU COLEGIUL NAȚIONAL IOSIF VULCAN ORADEA Educația copilului începe în familie care este singura sursă de infomare și formare,în primii ani de viață. De profilul familiei în lume,de modul cum răspunde la provocările lumii ,de împovărarea de responsabilitatății și de grijile vieții, de răbdarea în familie depinde reușita misiunii ei,care este creșterea copiilor.Mă gândesc la educația copiilor,nu la creșterea fizică. Sunt familii în criză, rănite ,dezintegrate,monoparentale, familii refăcute.Există copii abandonați, neglijați,abuzați.Din aceste motive familiile aflate în nevoi,trebuiesc ajutate, apărate cu tenacitate și speranță.De cine?Societatea nu se ocupă de așa ceva.Cultura noastră este cea a indiferenței ,nu se amestecă în ineriorul familiei,după cum spuneam mai sus.Cine are de suferit în aceste condiții?Copii se formează după aceste modele ale familiei, care pot fi pozitive sau nu. O altă problemă este starea materială precară,care nu permite o educație sănătoasă.Am văzut cazuri de copii necivilizați,proveniți din familii înstărite.Se pune întrebarea,este starea materială o condiție esențială în educarea copiliului?Consider că banul ajută educația,dar nu este singura condiție în creșterea corectă a copilului. Adulți care au mai multe locuri de muncă, pt a se întreține decent,au o situație care duce la neglijarea educației copilului.Părinți plecați la muncă spre apusul Europei și copii lăsați pe mâna bunicilor,rudelor,vecinilor.Duce la o lipsă acută educativă, care se sparge mai târziu în capul școlii și al societății. A face educație e să constientizezi copilul de valorile sociale.Să se descurce singur după principii sănătoase,sădite de familie. Să prețuiască învățătura.Să li se transmită cultura, devin valoroși prin cunoașterea bunurilor noastre culturale condiție a perfecționării lor.Este foarte important respectul față de cei din jur,deschiderea față de diversitatea umană,copilul să să accepte că suntem diferiți și că realitatea e că trebuie să împărțim multe în comun. .Avem reacții variate la aceleași situații.Înțelegem diferit lumea.Din aceste considerente este necesar să respectăm convingerile fiecăruia. Deosebirile între oameni poate că duc la progresul societății.De aici provine aspectul concurențial care duce la formarea valorilor.Diferențe cultural religios geografic economic sunt evidente și cei mici trebuie ajutați să le înțeleagă.Respectarea religiei,naționalității,și a rasei și a celor cu dezabilități și a celor părăsiți sunt alte probleme de educat,pentru buna înțelegere cu cei din jur. Să nu își disprețuiască colegii.Așa nu vor fi mai buni ca ei.Să învețe să-i accepte pe ceilalti așa cum sunt,ca ființe educabile.Diferențele nu-s obstacole.Multiculturalismul este punte care unește!Să construim punți între oameni,nu ziduri!Acesta să fie un principiu educațional. Judecata de tip empatic nu duce la toleranță.! Ideile care se afirmă abuziv,asociată cu ideea,cine nu e ca noi nu e bun,să nu o promovăm..Cunosc copiii ceva despre demnitatea aproapelui?Depășesc prejudecățile?Iși recunosc greșelile?Persistă în ele?Sunt întrebări care ne dau de gândit și de acționat spre formarea copiilor. Valoarea comportamentului copilului se câștigă zi de zi ceas de ceas.Numai în prezența părinților.Există multe obstacole,iar efectele educative sunt diferite. Educația oferă totul,dacă adulții o promovează, cei mici iau numai ce pot,ce înțeleg.Depinde de modul de abordare de răbdarea părinților ,de modul înțelegător în care pun problema și asta fructificăm. Copilul trebuie să fie mulțumit în familie,să se simtă bine în sânul ei.În caz contrar va căuta înțelegere în altă parte. Educația copilului e responsabilitatea familiei.Să-i acorde timp. Copilul e cea mai bună investiție!Din dificultățile vieții rezultă informații ,cunoștințe care ajută la o anumită atitudine față de educația copilului. De aici poate rezulta ceva valoros sau nu, pt individ și comunitate.Competențele de a răspunde pozitiv,pacifist, provocărilor vieții derivă din starea culturală familiei și a societății locale din care face parte.Pe primul loc, din păcate, nu este educația ci pragmatismul economic determinat de supraviețuire.Familia a devenit o anexă a stării economice.Luptă pentru existență pe toate fronturile în toate modurile.În aceste condiții aspectele educative se reduc la cum facem banii.Aspecte culturale, religioase,cunoștințe științifice,apar pentru unii copii,doar la școală,unde mulți elevi sunt doar speculanți.Pregătirea acestora pentru viitor,dat fiind aceste condiții,în care sunt marginalizați în familiile lor ocupate cu problemele existențiale este foarte dificilă în plan școlar.Ei vor da dovadă de negativism față problemelor școlare.Autoritatea părinților dar și a școlii va scădea,pentru că în aceste condiții voința

408

copilului va fi îndreptată împotriva oricărei forme educative. Unii copii care abandonează școala din diferite motive,ar trebui sprijiniți!Nu putem schimba starea materială,da putem ajuta unul sau mai mulți elevi problemă,în diferite moduri. Interesul legat de educație,ajută la formarea generațiilor viitoare și dezvoltarea întregii țări.Schimbările care se preconizează în învățământ,ar fi bine să fie legate și de educație,nu numai de informarea stiințifică.Valoarea dezvoltării copilului constă în acționa cu precădere pe direcția unde are talent. La bunăstarea și îmbunătățirea calității vieții copiilor contribuie și școala.Climatul din școală este concurențial și nu duce la buna înțelegere între copii.Dar fără această rivalitate nu este bine.Cei care își însușesc conținutul programelor sunt pregătiți la nivel foarte bun,așa cum cere școala de astăzi.Dar toată populația școlară poate să tindă spre cuprinderea universală a cunoașterii?Este sigur că nu se poate și nu își doresc asta.Ei ar dori să își aleagă anumite obiecte de învățământ în conformitate cu talentele lor,devenind unilaterali,dar bun specialiști în anumite domenii.În această situație ar fi de dorit determinăm ce și cât ar fi necesar să cunoască pentru un minim de cultură generală,având ca modele instituții școlare(mă refer la învățământul public,nu la cel privat)apusene,unde se merge pe nivele diferite și rezultă state mult mai bine dezvoltate.Desigur că aici există și alte componente care nu țin numai de educație și învățământ. Deficiența școlii din țara noastră,ține de puțină educație și multă informare,fapt ce duce la formarea unui elev speculant în a obține note bune,învățând atunci când e necesar și uitând repede,ca o autospălare a memoriei,ca să nu se încarce cu variante culturale deosebite,în consecință,formarea educațională lasă de dorit.Dacă am cunoaște amănunțit și zilnic a activitatea elevului,ar putea avea rezultate bune la evaluarea educațională.Obiectivul unei astfel de acțiuni ar fi îmbunătățirea vieții copiilor prin creșterea nivelului de conștientizare a lor, a părinților și a comunităților din care fac parte. Este cunoscut faptul că rolul comunității ,grădiniței și a clasei pregătitoare,în desăvârșirea educației copilului este important pentru integrarea socială.Aici intervine îmbinarea armonioasă și colaborarea între instituțiile de învățământ și familii,dacă acestea din urmă doresc,dacă sunt în țară,dacă au timp,dacă înțeleg rolul școlii în formarea copiilor. Copilul conștientizează și își exprimă dorințele,acestea vor deveni convingeri pe parcursul educației și vieții sale.Le va argumenta în funcție de nivelul cultural la care va ajunge. El nu va fi un individ care trăiește după dorințele formatorilor de opinie și celor din jur cu personalități mai puternice,nu își va pierde identitatea personală!Pot formatorii de opinie să formeze convingeri contra celor sădite de familie, religie și cultura ei? Eu cred că individul respectiv nu se va lăsa condus contra concepțiilor familiale.Poate să îsi exprime propriile convingeri,nu se va lasă dus de val.E și această problemă o chestiune educativă.Care sunt valorile,pilonii,pe care ar trebui să se sprijine gândirea copilului?De unde le luăm?Din familie,școală societate,biserică adică din cultura generală.În aceste condiții vor deveni oameni gânditori,dificil de manipulat,care vor pune câte un semn de întrebare,la diferitele probleme cotidiene,încercând să găsească înțelesurile corecte și să depășească cu bine vicisitudinile vieții.Întrebarea care o pun este dorim personalități ,sau persoane cu aptitudini gregare?Uniformizăm,sau formăm personalități? Fiecărui elev i se implementează conștiința națională prin informații care țin de valorile culturale ale țării noastre.În acest fel vom forma indivizi care prin originalitatea lor devin buni cetățeni ,corecți,persoane care prin valoarea lor profesională vor ajuta neamul acesta românesc spre dezvoltarea sa.

409

Cei șapte ani de acasă... Profesor, Călin Iuliana Școala Gimnazială „Sfântul Nicolae”, Com. Vînători, jud. Galați Sintagma „Cei șapte ani de acasă” e sonoră în mintea fiecăruia. Deseori putem auzi în jurul nostru, în tramvai, în autobuz, pe stradă, la piață, în diverse dicuții, formularea adreată unei persoane, în general nepoliticoase, „Lasă-l că nu are cei șapte ani de acasă!” Dar ce înseamnă să ai cei șapte ani de acasă? Adesea m-am întrebat. Am găsit răspunsul printre cei care mă înconjoară: colegi dornici de a ajuta fără a astepta ceva în schimb, prieteni adevărați care îți sunt alături în momente de cumpănă și nu numai, familia... dar parcă nu e suficient. Cei șapte ani de acasă pot traduce perioada achizițiilor minime, dar și fundamentale, pe care un individ le dobândește în mediul familial. În acești ani, copilul învață regulile elementare ale unui comportament civilizat. Aaa... am scris „civilizat”. Da! Aș pune egalitate între perioada celor șapte ani și civilizație. Așa percep eu suma însușirilor pe care un om, un copil le dobândește în sânul familiei sale. Acestea stau la baza formării viitorului elev, tânăr și mai apoi a adultului. Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație și am vrea să construim scheme, am așeza perioada celor șapte ani la temelia piramidei devenirii ființei umane. Cu cât temelia este mai solidă, cu atât etajele construcției, ale citadelei umane sunt mai stabile și mai numeroase. Ultimul etaj al desăvârșirii educației, autoeducația și educația permanentă, se sprijină pe o fundație sănătoasă și foarte puternică. Șapte ani..., e mult, e puțin? Ar fi o întrebare care are ar necesita un răspuns. Cred că e suficient cât viitorul adult să-și poată contura, fără a ști, trăsăturile esențiale ale devenirii sale. Poate nici membrii familiei nu-și conștientizează îndeajuns rolul în formarea viitorului și se acționează, de cele mai multe ori, dintr-o inerție, dintr-o tradiție a generațiilor. Familia este locul unde se prind rădăcinile cunoașterii și educației. Principalele deprinderi și priceperi legate de sănătatea mediului și a acțiunilor prind contur în mediul familial. Legătura școlii cu cei șapte ani de acasă începe în momentul intrării copilului în clasa pregătitoare. Asistăm la o complementaritate a școlii, ca instituție de formare și informare, și a familiei deopotrivă. Am uitat să amintesc de frecventarea grădiniței în perioada trei-șapte ani, care este foarte importantă în pregătirea preșcolarului viitor școlar. Școala, prin tot ceea ce însemnă ea, resursă umană, materială, temporală, etc. este nucleul formării individului pentru societate. O societate puternică are o școală puternică. Fără implicarea activă a factorului școală, individul nu poate fi desăvârșit. Poate va avea, așa cum se spune, „școala vieții” dar aceasta e foarte diferită de ceea ce însemnă noțiuni, deprinderi, pricepri, cunoștințe temeinic consolidate. Cred că se pot scrie tomuri întregi pe această temă, pot fi polemici, păreri pro sau contra. Un lucru e sigur: cei șapte ani de acasă se identifică cu un limbaj politicos, adevat contextului, un comportament și o atitudine potrivită momentului și situației, fără deraieri de la firul firsc al lucrurilor, gesturi și mimică corespunzătoare împrejurărilor. Pot afirma că perioada celor șapte ani petrecuți acasă caracterizează o ființă umană, îi pun etichetă și amprentă de om adevărat, complet, un individ al unei societăți model, ideale, spre care tinde omenirea, de la începuturi și până în prezent.

410

Importanţa educaţiei timpurii Căluianu Mariana Şcoala Gimnazială Specială Balş Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Ultimii douăzeci de ani au adunat numeroase dovezi în acest sens şi au determinat schimbări majore asupra modului în care este privită această perioadă şi, mai ales, asupra practicilor de îngrijire şi educaţie a copilului mic. Fiecare copil este unic, iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în luarea deciziilor privind dezvoltarea deplină. Recunoaşterea şi cunoaşterea îndeaproape a unicităţii lui ne vor ajuta să ştim cum săl ajutăm. Efecte ale educaţiei timpurii pe termen lung 1. Copiii care au beneficiat de educaţie timpurie de calitate se simt mai atraşi de şcoală, manifestă atitudini pozitive faţă de învăţare, obţin rezultate mai bune, sunt motivaţi şi doresc să finalizeze întregul parcurs şcolar, ceea ce duce la scăderea absenteismului, creşterea ratei de şcolarizare şi reducerea abandonului şcolar. 2. Educaţia timpurie contribuie la egalizarea şanselor copiilor (copiii în situaţii de risc, care provin din medii socio-culturale dezavantajate, cei care prezintă dizabilităţi sau aparţin unor grupuri etnice minoritare), la progresul acestora şi ulterior la integrarea în societate. 3. Educaţia timpurie contribuie substanţial la realizarea idealului paideic prin factorii implicaţi: calitatea personalului din grădiniţă; mediul educaţional organizat pe centre de activitate/ interes; numărul de copii din grupă; calitatea proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel macro şi micro (demers personalizat, care presupune elaborarea de instrumente didactice de interpretare personală a programei şcolare în funcţie de contextul educaţional). Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învăţare pentru copii,este activitatea care îi ajută cel mai mult şi eficient să înveţe. Prin joc copiii învaţă să interacţioneze cu ceilalţi, să exploreze mediul, să găsească soluţii la situaţiile problemă, să îşi exprime emoţiile, să achiziţioneze cunoştinţe şi abilităţi care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerinţele şcolii. Copilul are nevoie nu numai de sprijin şi îndrumare, ci şi de libertate şi initiativa personala iar educatorul trebuie să înţeleagă, să accepte şi să încurajeze modalităţile specifice prin care copilul achiziţionează cunoştinţe: imitare, încercare şi eroare, experimentare. Prin excelenţă, jocul constituie cadrul specific unui antrenament al spontaneităţii şi al libertăţii de expresie, un stimul important în cultivarea receptivităţii şi sensibilităţii, a mobilităţii şi flexibilităţii psihice. E plin de promisiuni şi surprize, poate să se dezvolte liber, dar când intervine controlul, jocul se încheie. Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc, căci resimt jocul ca ceva interesant, atractiv, frumos. Astfel se poate explica refuzul copiilor de a întrerupe jocul „Dea magazinul”, „De-a şoferii”, „De-a animalele din pădure”, „De-a piaţa de flori” când le propunem o activitate în alt centru pentru a rezolva, de exemplu, sarcini matematice, a picta, a scrie semne grafice sau a tăia cu foarfecele. Dezvoltarea cognitivă este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor şi procedeelor de joc. Dacă jocurile practice şi manipulative (de explorare şi manipulare a obiectelor) sunt specifice copiilor până la 2 ani, după această vârstă evoluează capacitatea copilului de a discrimina între planul real şi cel imaginar şi se modifică structura jocului (subiect, scop, reguli, roluri) şi apar jocurile simbolice şi jocurile cu reguli. În concepţia lui Jean Piaget, jocul simbolic are ca principală funcţie asimilarea realului la ,,eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific a ceea ce l-a impresionat mai mult pe copil. Jocul are menirea de a transforma realul la nivelul posibilităţilor şi trebuinţelor Eului. Copiii îşi creează o lume a lor cu ajutorul căreia încearcă să înţeleagă realitatea, rezolvă probleme pe care le întâlnesc în viaţa de zi

411

cu zi, repetă, reinterpretează şi retrăiesc experienţe. Îşi iau rolurile în serios când sunt singuri, cu alţi copii sau cu un adult care se implică în joc şi improvizează, trăindu-şi rolul asemeni unei persoane, animal sau al unui lucru real. Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte şi mai puţin capabil de a-şi corela propria activitate cu a celorlalţi copii, motiv pentru care se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii. Acest fapt a dat naştere uneia din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului, susţinută de Jean Piaget, care explică natura jocului izolat al copilului. Copiii din grupa mică preferă rolurile singulare, active, principale şi când se joacă „De-a medicul” se joacă izolat cu trusa medicală şi păpuşa sau în interacţiune cu un alt copil din apropiere, de obicei de acelaşi gen, dar care e implicat într-un alt joc. Treptat, se dezvoltă abilităţile sociale şi copilul începe să interacţioneze simultan cu mai mulţi copii, cooperează având o preocupare comună în joc: construiesc un garaj, merg la picnic, merg la piaţă, la supermarket. Ei propun roluri şi acţiuni care trebuie incluse în joc, creează scenarii, iniţiază jocuri noi „De-a manechinele”, „De-a bucătarii”, „De-a prinţesele”, „De-a Frumoasa Adormită”, „De-a spectacolul”. Uneori, jocul de rol urmează ceea ce adulţii ar numi o înlănţuire logică a evenimentelor, alteori însă, ocul deviază şi urmează căi neaşteptate dictate de fantezia copiilor. Jocul cu roluri permite copilului să eerimenteze o varietate de comportamente, dar şi consecinţele acestor comportamente. După 4 ani, copiii stabilesc reguli, încep să devină preocupaţi pentru concordanţa cu realitatea transpusă în joc a acţiunilor ludice şi a succesiunii acestora, precum şi pentru păstrarea ordinii şi conduitelor civilizate în timpul jocului. De exemplu, când e afişat la magazin închis, nimeni nu are voie să intre aşa cum toţi trebuie să intre la „Grădina Zoologică” improvizată la Centrul de Construcţii, prezentînd biletul la intrare. La copiii mici jocul cu subiecte din poveşti se realizează dintr-o succesiune de scene care nu au legătură între ele, au un număr redus de personaje, sunt bogate în acţiune şi mai sărace în dialog. La celelalte grupe, copiii au nevoie de costumaţie, redau mai exact momentele poveştii, reproduc dialogul în concordanţă cu acţiunea, îşi amenajază cadrul de desfăşurare. Astfel, în jocul „De-a Scufiţa Roşie”, fetiţa poate să nu aibă ceva roşu pe cap, dar are un coşuleţ şi se întâlneşte cu lupul. Preşcolarii mari îşi caută o căciuliţă roşie, execută mişcări imitative şi reproduc dialogurile urmând firul epic al poveştii.

412

Cei șapte ani de acasă! Cătălin Vasile Petcu Școala Gimnazială Barcani Învățământ gimnazial, geografie O astfel de temă intens dezbătută din ce în ce mai des pe canalele media, mă face să afirm cu tărie că societatea românească actuală s-a îmbolnăvit de sindromul autismului și refuză să înțeleagă (integreze) o parte importantă (după mine cca. 70%) din populația acestei țări. Afirm acest fapt, deoarece tot mai des văd ”specialiști” (de regulă psihologi, nutriționiști sau psihiatrii), care dau sfaturi părinților din lumea bună a societății, legate de creșterea copiilor. Nu acest fapt îl incriminez ci mai degrabă necunoașterea (sau ignorarea) realităților din lumea claselor/mediilor sociale defavorizate (vorbim aici în general despre mediul rural, suburbiile unor orașe sau comunități distincte de diferite etnii, religie, etc.). A te referi doar la o lume idilică în care părinții cresc și educă copiii ”ca la carte”, în care grija zilei de mâine este pusă pe ultimul loc în detrimentul educației în familie, reprezintă în opinia mea o gravă scăpare (dacă nu incompetență). E drept, nimeni nu ne obligă să ne limităm visele și să ne înfrânăm a dori o lume mai bună pentru copiii noștri, este însă absolut necesar să ne aplecăm privirea spre realitate și să găsim soluții. Așadar, de unde pornim? Când ne referim la o persoană care ”are cei 7 ani de acasă” vorbim de obicei de o persoană manierată, ”bine crescută”, un individ ce își poate asuma întotdeauna principiul ”politically correct”, este genul de individ care este adjectivul suprem al încadrări în limitele acceptabile ale societății. Ce uităm, este faptul că buni sau răi, toți indivizii au cei 7 ani de acasă! Să facem așadar un exercițiu de imaginație și să ne închipuim câteva cazuri (cu care deseori în practica pedagogică la catedră m-am confruntat). Să ne gândim așadar la un copil care provine dintr-o familie destrămată cu tată alcoolic, abuziv, uneori condamnat și încarcerat pentru fapte comise cu violență , cu 5 sau mai mulți frați, cu o mamă bolnavă care din alocația copiilor poate doar să cumpere medicamente, cu hrană de proastă calitate și de cele mai multe ori insuficientă, cu îmbrăcăminte ponosită, ruptă sau murdară, cu o igienă precară (ar fi și greu să fie altfel pentru că locuiesc toți într-o cameră simplă pe care o numesc ”casă”). Singurele surse de venit sunt alocațiile, ajutoarele sociale și cerșitul. Într-un astfel de mediu un copil poate învăța doar să mintă, să fure, să cerșească, să devină dependent de alcool, tutun, droguri, să devină într-un final ceea ce părinții lor au fost pentru ei. Se cheamă însă că și acești copii (care apropos capătă o pondere din ce în ce mai mare în rândul populațiilor tinere întrucât factorii psihologici generează o natalitate scăzută în rândul familiilor cu stare) au ”cei 7 ani de acasă”. Cei 7 ani de acasă presărați cu lacrimi, suferințe și multe, multe nopți dormite … pe nemâncate. Foamea, frigul și orice altfel de nevoințe sunt pomenite încă din cele mai vechi timpuri ca fiind maeștrii desăvârșiți pentru dezvoltarea unor capacități ce pot deveni peste veacuri adevărate lecții de viață generatoare de indivizi cu ”cei 7 ani de acasă”. Care este soluția unor astfel de probleme - nu știu – așteptăm cu interes părerile specialiștilor care dau sfaturi unei societăți ideale. Cred însă cu tărie că fiecare individ trăiește, se înrădăcinează și se dezvoltă în sânul unei familii, care, indiferent de condițiile pe care le oferă, îl fac, la un moment dat în viață să spună ”e… hee… pe vremea mea”, sau ”am avut o copilărie mai ceva ca a lui Creangă – nu am talent de povestitor însă”. Una dintre soluții poate fi, fără putință de tăgadă, educația oferită în cadru formal (la școală), dar și cea din cadru informal. Barierele impuse de sărăcie pot fi rupte întotdeauna cu educația, în fond fericirea personală este un deziderat atins de fiecare în nume propriu. Închei prin a vă relata o faptă de viață. Zilele trecute doream să vizitez o tânără mămică cu o situație materială nu foarte grozavă și mă gândeam să sun înainte să văd dacă are nevoie de ceva anume – fiind convins că are nevoie de foarte multe lucruri – răspunsul care a venit a fost izbitor – ”nu, nu am nevoie de nimic”, deși de câte ori eu la rândul meu am fost întrebat același lucru, eu am avut mereu nevoie de ceva… Indignat la început, am cugetat și mi-am dat seama că acest răspuns nu a fost altceva decât ilustrarea a ceea ce reliefam mai sus, fericirea personală este un deziderat atins de fiecare în nume

413

propriu. Nici cutumele sociale, nici părerea celor din jur nu îți pot lua cei ”șapte ani de acasă” din care întotdeauna poți să tragi învățăminte și care te pot ajuta să devi ceea ce poate îți dorești – UN OM MAI BUN! Important este să nu ne lăsăm descurajați! 27.02.2016 Barcani

414

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Cârcu Diana Școala Gimnazială ”ION CREANGĂ” Iași Noi, adulții, avem obligația morală de a forma și de a da societății persoane independente, capabile să se descurce în orice situație, mai mult sau mai puțin problematică, de a crește, orienta și sprijini personalitățile în formare. Noi, adulții, suntem cei care pregătim copiii pentru viitor dându-le un set de repere și principii călăuzitoare, general valabile, pe care aceștia să-l folosească în viață, pentru a deveni, prin educație și participare activă la propria formare, indivizi cu simțul responsabilității, încredere în sine, autodisciplină, cu aptitudini sociale și emoționale, cu o puternică și pozitivă imagine de sine. Noi, adulții, părinți și/sau cadre didactice, urmărim îndeaproape dezvoltarea personală a copiilor/școlarilor mici, orientându-i spre obținerea unor abilități imperios necesare, cum ar fi recunoașterea, exprimarea și gestionarea emoțiilor, asigurându-le, în acest mod, încadrarea facilă și chiar dobândirea sentimentului de apartenență și de securitate afectivă, în orice mediu ar fi introduși: școală, biserică, loc de joacă, tabără, club de lectură/științe/gimnastică/șah etc. Inițierea în obținerea acestor abilități are loc în familie și continuă la școală și pe parcursul întregii vieți, verificându-și și întărindu-și utilitatea în celelalte medii menționate anterior. Explicând copiilor faptul că felul lor de a fi influențează foarte mult ceea ce fac, (de exemplu, dacă sunt fericiți au tendința de a răspândi în jur numai voie bună, sărind într-un picior și fredonând o melodie ritmată, dar și contrariul – dacă sunt furioși vor adresa cuvinte urâte sau își vor îmbrânci colegii) aceștia vor înțelege importanța identificării, exprimării corecte și gestionării propriilor sentimente. Este foarte important să ne încurajăm copiii să vorbească despre ceea ce simt, pentru că emoțiile și sentimentele nu pot fi ignorate, înlăturate sau suprimate, făcând parte din structura noastră umană și influențând toate acțiunile noastre. Nu este de neglijat faptul că uneori vor spune altceva decât simt dar, îi putem determina să-și schimbe această atitudine prin îndemnuri care încurajează exprimarea sentimentelor: „Cum te simți? Vreau să spun, cum te simți în realitate?”; „Pari...” (trist, supărat, îngrijorat etc., după caz); „Care este problema...? Chiar vreau să știu.” care le vor transmite faptul că ne pasă de ei și că, dacă vor dori să stea de vorbă, suntem dispuși să-i ascultăm. În aceeași măsură trebuie să atragem atenția copiilor noștri asupra importanței conștientizării sentimentelor celorlalte persoane cu care intră în contact (frați sau surori, părinți, profesori, prieteni sau colegi, copii întâlniți la locurile de joacă etc.) pentru că, știind cum se simt cei de lângă ei, pot dezvolta relații pozitive cu aceștia. Fiind conștienți de propriile sentimente și dezvoltându-și capacitatea de a împărtăși sentimentele celorlalți, vor deveni empatici și vor înțelege mai ușor punctele de vedere ale celorlalți. În familie și în școală se dezvoltă sensibilitatea față de oamenii din jurul nostru, școala completând cu succes aportul adus de familie în direcția cunoașterii și înțelegerii sentimentelor celorlalți, pentru a fi cu adevărat alături de ei într-o paletă largă de situații pozitive sau negative pe care le experimentăm cu toții de-a lungul întregii vieți. Cu ajutorul profesorilor, elevii învață să asculte cu atenție și să citească indiciile nonverbale care transmit emoțiile/sentimentele, de multe ori, într-un mod mai eficient decât cuvintele; cu timpul, cu cât experiența de viață se lărgește, vor empatiza mult mai ușor, nu vor mai privi lumea doar prin prisma dorințelor și nevoilor personale ci vor deveni mai toleranți, vor accepta compromisuri, vor învăța să privească lucrurile din unghiuri diferite, controlându-și impulsul de a lua decizii rapide și, implicit, vor rezolva mai eficient problemele, folosindu-și creativitatea. Familia este cea care asigură creșterea și dezvoltarea copiilor până la introducerea acestora în mediile socio-educative adecvate vârstei (grădiniță, școală), moment în care influențele acestora se contopesc. Acești ani au o importanță majoră fiindcă duc la formarea unor copii echilibrați emoțional, care știu să treacă ușor peste conflictele cu prietenii/colegii și nu se manifestă agresiv în relațiile cu aceștia, exprimându-și corect sentimentele; cooperează, lucrează în echipă, cer ajutor când nu se descurcă singuri și sunt recunoscători; nu reproșează și nu amenință, ci negociază și încearcă să fie convingători, când doresc ceva; se bucură de fiecare succes și cred în forțele lor; își fac ușor prieteni noi cu care interacționează corect.

415

”Cei șapte ani de acasă” sunt speciali pentru că asigură o bază emoțional-comportamentală cu care copilul pornește în viață, la care acesta se va raporta mereu pentru a descâlci ”hățișurile” situaționale întâlnite.

416

CLIMATUL FAMILIAL ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA FORMĂRII COPILULUI CEAUŞESCU IULIANA ELENA G.P.P STÎLPENI Familia este veriga cea mai trainica a societatii . Ea a fost , dintodeauna , apreciată ca fiind o importantă instituțiee socială , datorită rolului ei hotărâtor în ceea ce privește formarea copilului pentru viață . Familia este prima școală a copilului . Ea este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de protectia acestuia , exercitând o influență atât de adâncă , încât urmele ei rămân , uneori , intipărite pentru toată viața în profilul moral – spiritual al acestuia. Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită , dar și climatul socio – afectiv necesar trebuințelor și dorințelor sale . Oferind copilului un climat de profundă securitate în condiţiile căruia se poate dezvolta armonios, grupul familial îi conferă totodată un ideal de sine, o imagine liniştitoare a propriului eu, un antidot pentru neliniştile sale interioare. Numai o familie unită şi care prezintă conduite armonioase ale membrilor săi este capabilă să asigure un climat educativ propriu dezvoltării conduitelor normale şi pozitive ale copilului, deoarece identificarea cu ambii părinţi, imitarea comportamentului acestora şi însuşirea pe această bază a unor convingeri şi atitudini favorabile solicită imperios un potenţial funcţional definit de integralitate şi coerenţă, care să asigure complementaritatea rolurilor şi sarcinilor familiale. Prin familie sunt conservate şi transmise urmaşilor obiceiurile, tradiţiile socio-culturale, mentalităţile, prejudecăţile etc. În general, rânduielile societăţii respective sunt reflectate în structura familiei, în concepţia şi demersurile vieţii cotidiene. Intercondiţionarea macrosistem-sistem-subsistem este atât de strânsă, încât elementul subordonat evoluează în direcţia celor supraordonate. Din acest punct de vedere, bunici-părinţi-copii urmează, în esenţa intimă familială, traseul marcat de antecesori. Preponderenţa factorului tradiţie-mentalitate se constată, în special, la familiile din mediul rural sau la cele din anumite zone urbane, „mai puţin urbanizate’’. Fiecare familie are un cod valoric, pe care îl apără din amor propriu. Copiii îl descifrează uimitor de repede şi îl vor respecta ca atare, chiar dacă, pe măsură ce judecăţile morale se vor forma şi prin raportare la scala valorică socialmente acceptată, vor constata oarece contradicţie. Primele comportamente fiind bine consolidate, datorită fenomenului de interferenţă, o modificare atitudinală voită se va produce cu mari dificultăţi. Alte caracteristici ale mediului familial decurg din tipul de relaţii interindividuale. Între membrii unei familii, raportul de interdependenţă este foarte complex. Este tocmai elementul care asigură unitatea familiei. Un eveniment nedorit, de natură să creeze o fisură la un nivel sau altul, reverberează asupra întregului sistem, creând dezechilibre ale căror efecte pot prejudicia unitatea. Prezenţa celor doi părinţi în viaţa copilului este primul indiciu de echilibru al mediului de familie. Însă nu în toate cazurile este realizabilă această cerinţă. Schimbările profunde din societatea modernă au produs modificări substanţiale şi la nivelul vieţii de familie. Din ce în ce mai mult, atât bărbaţii cât şi femeile participă la o viaţă socială mult mai intensă, faţă de secolul trecut.. Mult mai tristă este insă situaţia copiilor ai căror părinţi (fie unul din ei, fie ambii) sunt plecaţi la muncă, în străinătate. Relaţiile interindividuale între părinţi şi copii sunt de o importanţă covârşitoare. Dacă armonia matrimonială este constant menţinută la cote de normalitate, împărţirea atribuţiilor între părinţi în ceea ce priveşte creşterea şi educaţia copiilor apare ca ceva firesc. Dacă echilibrul marital a fost perturbat, problemele de ordin educaţional nu vor întârzia să apară. Când unele funcţii ale familei sunt deteriorate sau absente, apar traume sufleteşti pe care copilul le resimte în modul cel mai acut cu putinţă, la nivelul conştiinţei sale morale în curs de formare. Intenţionat sau nu, sistematic sau spontan, părinţii exercită şi influenţe în plan moral, constituindu-se aşa numita „conştiinţă morală’’ primară, care acţionează ca un fel de „voce’’ a părinţilor, asigurând pe de o parte reglarea conduitelor, iar pe de altă parte o anumită securitate afectivă a copilului.

417

În familiile destrămate sau caracterizate prin lipsa de armonie a părinţilor au fost identificate mai multe cazuri de copii cu defecte de vorbire, tulburări nervoase şi de caracter, perturbări sau retardări în dezvoltarea intelectuală şi şcolară şi chiar perturbări ale moralităţii ceea ce demonstrează că există o strânsă legătură între aşa zisa „patologie a copilăriei mici’’ şi psihologia sau comportamentul părinţilor. Există şi alte situaţii familiale similare care favorizează tendinţe caracteriale pregnant deviante: copilul minte în permanenţă, săvârşeşte acte de furt, demonstrează agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numeşte „copil dificil’’. Aceste conduite deviante dezvoltate încă din perioada de preadolescenţă constituie premisa formării unei conştiinţe morale deficitare, care poate stimula ulterior copilul la săvârşirea unor acte cu caracter antisocial. Prin analogie cu personalitatea educatorului oficial, personalitatea părinţilor trebuie să fie un laborator de informaţie, de acţiune pozitivă, de noutate, însuşiri care se transferă în personalitatea copiilor fără eforturi speciale, ci într-un climat de congruenţă nedisimulată. „În timpul copilăriei, individul uman este atât de dependent de alţii, încât n-ar putea să trăiască dacă nu obţine răspunsuri din partea lor’’. Cea mai manifestă trebuinţă psihică a omului este aceea de răspuns afectiv. Climatul familial cu cel mai puternic impact pozitiv asupra formării copilului, este climatul susţinut de o constantă afectivitate, bine temperată, manifestată în toate situaţiile prin răbdare, calm, înţelegere, multă pricepere şi devotament faţă de educaţia copilului. Practica educaţională dovedeşte, la fiecare pas, că nimic din ceea ce îl înconjoară pe copil nu are o forţă mai puternică decât afecţiunea, ca element distinctiv al ambianţei necesare dezvoltării puiului de om. Cele mai frumoase raţionamente şi cele mai nobile sfaturi nu fac cât un gest de mărinimie, de iubire şi încredere. Exemplele de dragoste, de comportare delicată şi de respect îl fac pe copii să nutrească, la rândul lor, dragoste şi respect faţă de părinţi, faţă de fraţi şi, mai târziu, faţă de educatori şi colegi. În teoria pedagogică, precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de exigenţă. Actul pedagogic, fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste-exigenţă, iubire-respect, autoritate-încredere. Toți părinții vor să fie părinți buni și evită să facă cea ce cred ei că ar face un părinte rău .Adoptă stilurile însușite de la părintii lor , pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte. BIBLIOGRAFIE 1.Baran – Pescaru , A. (2004) , Parteneriat in educatie , familie –scoala – comunitate ,Ed. Aramis , Bucuresti 2.Golu, P., (2001), Psihologia învăţării şi dezvoltării, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti. 3.Stănciulescu, E., (2002), Sociologia educaţiei parentale, Ed Polirom, Iaşi. 4.Voinea, M., (1996), Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale tranziţiei, Ed I.N.I., Bucureşti.

418

Cei șapte ani de acasă de-a lungul timpului... Prof. Cecilia Silaghi Școala Gimnazială Nicolae Bălcescu, Oradea Bunicii ne spuneau că cei șapte ani de acasă înseamnă să știi să te comporți, să ai o bună conduită, să fii cuviincios, să vorbești cănd ești întrebat, să răspunzi frumos, să saluți, căci, spuneau ei, salutul este lăsat de la Dumnezeu. Părinții ne-au spus că cei șapte ani de acasă ar presupune bun simț, să fim mereu corecți, să nu mințim, să fim respectuoși, să ascultăm de cei mai mari pentru că au mai multă experiență și ne pot ajuta cu sfaturi bune. Când și unde ne învățau toate aceste lucruri? În vacanțele la bunici, la mare, la iarbă verde, înainte de a pleca la școală, pe stradă, înainte de a traversa strada, în parc sau la cofetărie. Sunt cadru didactic și urmăresc cu atenție comportamentul elevilor, evoluția lor. Mulți dintre ei sunt aduși cu mașina la școală și preluați apoi după ore. Urmează o cursă nebună prin oraș între ora de înot, pian, engleză, dans, karate, etc. Este deja după-amiază și mulți copii sunt duși la tot felul de restaurante de tip fast-food sau la film, să se mai relaxeze și să petreacă puțin timp cu părinții. De multe ori, un film prost ales le poate zdrungina toate valorile morale. Rezultatul? Mulți dintre elevi (atenție, nu toți) vin nepregătiți la ore, cu temele nefăcute sau invocând la nesfârșit scuza preferată, caietul uitat acasă. Sunt neatenți, vorbesc în timpul orelor, sunt agitați, iar unii chiar agresivi între ei. Cum nu sunt adepta pedepselor, (deși am trăit în epoca în care elevii erau ridicați în picioare dacă făceau orice năzbâtie, erau dojeniți, iar cei mai răi erau chiar bătuți cu indicatorul peste palmă ), singura metodă de pedeapsă rămâne nota. Nota nu are nicio importanță pentru mulți dintre ei, dar are pentru părinți. Aceștia declară război dascălului care a îndrăznit să strice media odraslei. Desigur, profesorul este cauza pentru care elevul nu învață, nu își face temele sau nu este atent la ore așa că merită o corecție. Vorbim așadar despre cei șapte ani de acasă în condițiile în care mulți adulți nu știu să salute, în care ne dorim să moară capra vecinului, în vreme ce întrebarea retorică Dar ce, copilul meu e mai prost?, dă multora insomnii. Cei șapte ani de acasă înseamnă timp alocat copilului, timp pentru teme, pentru joacă, înseamnă să îi arăți cu demnitate când greșește, să îl încurajezi să se îndrepte. Cu răbdare, empatie, atenție, blândețe(din partea tuturor factorilor implicați, părinți, cadre didactice, etc.) se pot forma copii educați care vor deveni adulți responsabili de care societatea are atâta nevoie.

419

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Autori: Rusu Iulia, Chihaia Cristina Liceul Teoretic „Ioan Pascu” Codlea Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Cred că soluţia poate veni şi din partea Şcolii, care pot atrage atenţia părinţilor privind importanţa prezenţei lor pentru copii. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor şi anume începerea frevcentării grădiniţei. Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi şi nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieţi. Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Credem că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină. 10 reguli esenţiale în educaţia şi cresterea copilului până la 7 ani: 1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitiva! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.

420

8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei şapte ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum aratş, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubesti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

421

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI Prof. Carmen Gabriela CENUȘĂ Colegiul Tehnic „Anghel Saligny”, Bacău Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Familia este „prima școală” a copilului, primul său univers afectiv și social. Ea a fost și este considerată factorul de bază al educației deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, unde se formează caracterul copilului. Educația făcută de primii educatori, părinții, se răsfrânge asupra tuturor laturilor personalității copilului, în funcție de particularitățile de vârstă și individuale ale acestuia. Ponderea familiei ca factor educațional este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odată cu creșterea copilului pe treptele superioare ale dezvoltării sale. Familia influențează comportamentul copiilor fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect prin modele de conduită oferite de către membrii acesteia și prin climatul psihosocial existent. Modelele de conduită oferite de părinți pe care copii le preiau prin imitație și învățare, precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale, constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind concepția lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Modelul oferit în general de adulți este copiat de copil înainte ca acesta să înțeleagă semnificația sa educativă. Kay Kuzma în lucrarea ”Înţelege-ţi copilul” consideră că ”Pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii reprezintă o lucrare de o viaţă întreagă, pentru că fiecare copil sau nepot este diferit într-un mod unic… Cu toate acestea, dacă un copil se simte neînţeles, respins şi manipulat, aceasta poate dezvolta cu uşurinţă în el trăsături negative şi, foarte adesea, rezultatul va fi: amărăciune, conflict şi răzvrătire. De multe ori lucrul acesta se întâmplă atunci când părinţii îşi impun cu severitate propriile idei preconcepute cu privire la modul în care ar trebui să-l „înveţe pe copil calea pe care trebuie să meargă”. În viaţă, nimic nu poate fi garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să îşi aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Însă, şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, atunci când copilul este mic, părinţii ar dedica măcar câteva ore în plus pentru a învăţa despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului. Cu aceste cunoştinţe, tu, ca părinte, îţi poţi îndruma mult mai eficient copilul pe parcursul tuturor anilor săi de creştere către maturitate şi poţi fi primul şi cel mai important educator din viaţa lui.” Educația copilului nu se referă doar la educația pe care o dau părinții, iar când acesta ajunge la vârsta preșcolară/școlară, educația nu trebuie lăsată pe seama educatorului. Ea trebuie echilibrată și să urmărească aceleași obiective, părinții continuând acasă ceea ce copilul face la grădiniță sau la școala. Cum altfel s-ar putea realiza continuitatea obiectivelor lansate de educator în clasă dacă nu prin strânsa colaborare părinte-educator. Fără sprijinul activ al părinților, grădinița sau școala nu poate realiza obiectivele educaționale stabilite, oricât de competenți ar fi educatorii. În majoritatea situațiilor, familia și școala colaborează foarte strâns pentru a asigura prin eforturi comune o educație de buna calitate. Sunt numeroase însă și cazurile în care familia acționează uneori contrar direcțiilor conturate de școală, uneori din lipsa de informare, alteori din nepricepere ori din dezinteres. În loc să întărească și să dezvolte achizițiile din școală, în termeni comportamentali ori de cunoștințe, părinții destructurează prin atitudinea lor ceea ce educatorii construiesc zi de zi. De aceea se impune o comunicare continuă și de calitate între cadrele didactice și părinți privind progresele sau dificultățile întâmpinate de copii, aspectele asupra cărora este necesar să se insiste prin exerciții ori prin exemple pozitive și încurajări. Majoritatea părinților vor să se implice mai mult în educația copiilor lor, însă unii nu știu cum să procedeze. Marea majoritate a cadrelor didactice consideră că implicarea părinților este o parte vitală a succeselor, dar mulți întâmpină greutăți în ai implica pe aceștia. Comunicarea și deschiderea din ambele părți, pentru a sprijini

422

dezvoltarea și buna educație a copilului, aduc beneficii pe termen lung în dezvoltarea personalității acestuia. Astfel, părinților le revine rolul esențial în creșterea copiilor asigurându-le acestora nu numai existența materială, ci și un climat familial, afectiv și moral. Ei trebuie să le stimuleze încrederea în sine, efortul, spontaneitatea, fantezia, inițiativa, independența. Familia trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, să colaboreze cu membrii comunității școlare, sprijinind astfel învățarea atât în școală cât și în afara ei. BIBLIOGRAFIE 1. Băran - Pescaru, A., „Parteneriat în educaţie”, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2004 2. https://clasa1bcolegiuldearta.wordpress.com/2012/10/13/rolul-familiei-in-dezvoltarea-copilului/

423

Familia si importanta celor sapte ani de-acasa Prof. CERNAT MARIA DANIELA Colegiul National ,, Ionita Asan “ –Caracal ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fim noi, parintii, un bun model pentru el. Incepem sa il invetam lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum ii invatam bunele maniere? A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vom avea multe ocazii sa ii indrumam in directia corecta. Chiar daca a gresit de cateva ori, nu trebuie sa tragem concluzia ca este prost crescut sau ca am uitat ceva foarte important! Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca problema sa se rezolve. Explicati-i clar si invatati-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spuneti un scurt (si pentru el greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa scoti nastfel de sunete la masa, dar, daca o faci, se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spuneti: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fiti mai blanzi, ca sa inteleaga in fond ce asteptati de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa". Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o retezati scurt, ci incercati sa reformulati. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia asta verde", corectati-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul". Fiti intelegatori si acceptati-i greselile. Amintiti-va ca nu este inca suficient de matur pentru a sti bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei… Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tineti prelegeri si nu il criticati in public, nu il umiliti si nu il jigniti fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata cu altii dovedeste ca nici noi nu am prea fost atenta la lectiile de bune maniere. Fiti consecventi. L-ati invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca ar trebui sa le foloseasca. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete ceva! Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii,

424

iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă. - Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii. - Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel. - Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine să întrerupă o discuţie. - Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în acest mod vor reţine mult mai repede. După ce veţi vedea primele rezultate pozitive la copiii dvs., dar şi admiraţia celor din jur, toate momentele grele vor rămâne doar amintiri. Şi vă îndemn să fiţi răbdători şi optimiști şi să vă amintiţi cât mai des de vechiul proverb „repetiţia este mama învăţăturii”.

425

MESERIA DE A FI PĂRINTE Prof. pt. înv. preșc. Cernea Iulia Roxana Grădinița Nr. 185, București ,,Familia este cea mai elementară formă de organizare. Fiind prima comunitate de care se atașează un individ cât și prima autoritate sub care acesta învață să trăiască, familia este cea care stabilește valorile cele mai fundamentale ale unei societăți. “-Charles Colson Psihopedagogia modernă, centrată pe copil se bazează pe convingerea că familia este primul educator al copilului si cu cel mai mare potențial modelator. Angrenarea familiei și responsabilizarea ei în educarea copilului este fundamentală pentru reușita oricărui program educativ. Probabil că ai învațat deja că meseria de părinte este una extrem de dificilă, dar și nespus de frumoasă și că ea se învață din mers. Oricât de multe sfaturi ai primi din exterior, oricât de informat ai fi, practica este singura în masură să îți arate cât de bine știi să faci față provocării de a fi parinte. Nu există rețete pentru a reuși, însă există anumite aspecte sensibile pe care dacă știi să le controlezi, ai șanse mai mari să fii un parinte mai bun decât ți-ai imaginat. Sunt totusi câteva lucruri de care ar trebui să ții seama deoarece, copiii încep să își dezvolte stima de sine foarte devreme, la început văzându-se prin ochii parinților. Tonul vocii, limbajul corpului și fiecare expresie a acestora sunt pur și simplu absorbite de copii. Cuvintele tale ca părinte și acțiunile tale îi afectează dezvoltarea stimei de sine a copilului tău mai mult decât orice altceva. Complimentele, oricât de mici, îl vor face să se simtă mândru. Faptul că îl lași să facă singur anumite lucruri îi va da sentimentul independenței. Dimpotrivă, cicăleala sau compararea cu un alt copil, care să îl pună în inferioritate, nu vor face decât să îi dea un sentiment de slăbiciune. Evită să folosești cuvintele drept arme. Mai ales dacă ai doi copii, evită să faci comparații între ei și să îl jignești pe unul, laudându-l pe celălalt. Alege-ți cuvintele cu grijă și ai răbdare infinită. Arată-i copilului tău că, oricât de mult ar greși, îl iubești la fel de mult, chiar dacă nu îi agreezi comportamentul. Te-ai gândit vreodată de câte ori pe zi reacționezi negativ față de copilul tău? În general, părinții au tendința să critice mai mult decât să facă complimente. Gândeste-te puțin cum te-ai simți tu dacă șeful tău te-ar critica mai mult decât te-ar complimenta? Renuntă la critică și încearcă să îți determini copilul să facă bine lucrurile, încurajându-l. Remarcă și accentuează lucrurile bune pe care le face și încearcă să le minimalizezi pe cele negative, măcar pentru o vreme. Este științific dovedit faptul că încurajările pozitive sunt mai eficiente decât observațiile negative. Gasește în fiecare zi un motiv să îți lauzi copilul și fii generos cu complimentele, cu îmbrățișările si cu alte moduri de a-ți arăta dragostea față de propriul copil. Disciplina este necesară în orice casă. Scopul ei este acela de a-i ajuta pe copii să adopte comportamentele acceptabile în societate și să învețe să își controleze acțiunile și gesturile. Copiii încearcă mereu să testeze limitele disciplinei impuse de adulti, însă ele trebuie să fie ferme, așa că nu ceda in fața copiilor în această privință. Limitele de disciplină îi vor ajuta să se transforme în adulți responsabili. Stabilirea unor reguli în casă și încurajarea respectării lor îi ajută pe copii să înțeleagă ce așteptări au adulții de la ei și să își dezvolte autocontrolul. De asemenea, poți stabili ce consecințe are nerespectarea unei reguli, astfel încât copilul să fie conștient dinainte de consecințele comportamentului său. Parinții trebuie să fie constanți în aplicarea regulilor. Dacă vrei ca disciplina să aibă efecte, trebuie să o aplici zilnic, pentru că nu poți educa un copil dacă azi îi impui anumite reguli, iar mâine îl lași să facă ce vrea. Chiar dacă ești foarte ocupat, timpul petrecut cu copilul tău este extrem de important pentru dezvoltarea lui armonioasă. Încearcă să faci în așa fel încât să nu ratezi anumite momente pe care ar trebui să le petreceti împreuna, cum ar fi, spre exemplu, luarea mesei impreuna. Adesea parinții ignoră acest aspect, considerând că este mai important ce anume pun pe masa la micul dejun sau la cina decât modul în care acestea se desfășoara. Lipsa timpului nu este o scuză. Te poți trezi cu un sfert de oră mai devreme pentru a avea timp să iei micul dejun cu copilul tău, la fel cum poți lăsa vasele în chiuvetă după cină, doar ca să faceți o plimbare împreună. De asemenea, o noapte pe saptamână petrecută doar cu el îl va face să se bucure si mai mult, mai ales dacă îi vei da ocazia să decidă el ce veți face împreună. De

426

aceea, ca părinte, trebuie să fii mereu pe fază, la dispoziția copilului tău. Încearcă să profiți de momentele în care își arată disponibilitatea de a se implica alături de tine într-o anumită activitate. Nu te aștepta ca un copil să facă totul pentru că așa îi spui tu să facă. Copiii au nevoie de motivație și se vor întreba mereu de ce trebuie să facă un lucru sau altul, așa că nu ezita să explici tot timpul ceea ce soliciți copilului tău. Exprimă-ți cât mai clar așteptările! Numește problemele, descrie-le, exprimă-ți sentimentele și invită-ți copilul să găsiți împreună o soluție. Nu uita să incluzi în ceea ce exprimi și consecințele. Oferă-i copilului sugestii și ajută-l să facă alegeri, învață să negociezi cu el și lasă-l să participe la luarea unei decizii. Asta îl va face să aibă mai multă încredere în sine. Copilul este un recipient emoțional încă de la naștere, de aceea el va avea nevoie tot timpul de iubire, înțelegere și compasiune.

BIBLIOGRAFIE: Ecaterina Adina Vrașmaș, 2002, Consilierea și educația părinților, București, Ed. Aramis Stern, H.H.,1972, Educația părinților în lume, București, Ed. Didactică și Pedagogică

427

Importanta celor 7 ani de acasa Prof. inv. Presc.: Ceusescu Claudia Scoala Gimnaziala Samarinesti „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei oferită de către parinţi copiilor. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasa. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni . Salutul este primul semn al politeţii. Să ne ferim să ne spună cineva, vreodată, „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!“ Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Punctualitatea este foarte importantă atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru. De aceea, trebuie să învăţăm să fim punctuali în absolut toate situaţiile care cer acest lucru. A fi punctual este o dovadă de bună-creştere şi de educaţie. Dar, nu doar atât! A fi punctual înseamnă şi a-i respecta pe cei din jurul nostru. De fiecare dată, înainte de a ne îmbrăca, ne asigurăm că igiena noastră corporală este perfectă, adică: părul este curat şi pieptănat, faţa şi mâinile sunt curate, întregul corp este curat, unghiile, de asemenea, sunt curate şi tăiate scurt. Pentru aceasta nu trebuie depus un efort prea mare. Curăţenia corporală este foarte importantă. Ea nu poate fi înlocuită cu nimic. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu

428

ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ” dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste. Bibliografie: Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

429

CEI 7 ANI DE ACASA! CHELARU MIHAELA-PROF. INV. PRESCOLAR GRADINITA NR. 10 DOROHOI, JUD. BOTOSANI “Cei 7 ani de acasa “ reprezinta cheia catre succesul social al copilului. Educatia uniu copil nu inseamna numai sa invete sa scrie, sa citeasca si s a socoteasca. El trebuie sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti.Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti. Cea ma I buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este ca parintii sa fie un model bun pentru el, sa –l invete lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna “te rog”, “multumesc”. Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. “ Cei sapte ani de acasa “ nu se refera doar la acele semne exterioare de respect, caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase, pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii vieti.Expresia “ cei sapte ani de acasa”defineste tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini accumulate in primii ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerate “ culmea achizitiilor”, una din perioadele de intensadezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii si insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Se numesc “cei sapte ani de acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp acasa, cu familia, in special pana la varsta de 3 ani.De aceea relatia afectiva dintre copil si parinti este un factor important in educatia primita in cei 7 ani de acasa.Dragostea cu care parintii isi inconjoara copilul, ii permite acestuia sa se dezvolte, sa aiba incredere in propriile forte.Copilul iubit de parinti se simte protejat, ingrijit, iar aceasta idée de siguranta ii creaza deschiderea spre invatarea si asumarea regululor de comportament. Copilul care se simte apreciat de parinti percepe in mod pozitiv regulile transmise de acestia. Totodata, educarea copilului intr-o atmosfera deschisa, bazata pe iubire si incredere, face ca regulile sa nu se transforme in disciplina de fier. Deasemenea, educatia trebuie adaptata etapelo de dezvoltare a copilului pentru ca el intelege lumea in mod diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani. Pana la 2- 3 ani copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, asa incat nu este tocmai rezonabil sa I se pretinda sa imparta voluntar jucaria cu alt copil.La aceasta varsta este nepotrivit sa obligam un copil sa fie altruist, pentru ca nu e pregatit pentru asta. Asa cum copilul de 2 ani nu poate intelege ca mama lui a avut o zi grea. Dar chiar daca la 2-3 ani nu este destul de matur pentru a sti ce e bine si ce e rau, trebuie sa stim sa ii fixam limite, sa invete ce inseamna asteptarea, amanarea dorintelor.Il putem invata formulele de politete. Ii aratam cum sic and se spune “buna ziua”, “te rog”, “multumesc”, “la revedere”, iar copilul invata prin imitatie. De la 3 la 5 ani copilul incepe sa fie capabil sa imparta jucariile, isi dezvolta simtul binelui si al raului, este constient cand face un lucru bun sau un lucru rau, observa reactiile parintilor in fata comportamentului sau( “ma ignora” sau “imi da atentie”), apreciaza recompensele, dar constientizeza si semnificatia pedepsei.Cea mai pretioasa recompense pentru un copil nu este cea materiala , ci exprimarea multumirii si bucuriei pe care parintele i le arata I le arata cand face o fapta buna.Este bines a il laudam cand se dovedeste bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficienta si in aplicarea pedepsei.Dezamagirea, nemultumirea parintelui , ignorarea, dau rezultate mai bune decat o palma. Intre 5 si 7 ani, copilul devine tot mai independent.El merge la gradinita, sta cu bona sau cu bunica si, pentru ca nu va fi tot timpul alaturi de parinti, este necesar sa se insiste pe capacitatea de comunicare cu cei din jur- copii si adulti.Acum ar tebui sa poata purta o cohnversatie cu adultii, sa isi argumenteze punctual de vedere in discutiile cu copii de aceeasi varsta, sa vorbeasca la telefon, etc.Copilul trebuie incurajat sa se exprime,trebuie sa fie lasat sat ermine ce are de spus, sa nu I se faca observatii in public. CE POT INVATA COPIII I CEI 7 ANI? Deprinderi de autoservire Ordine, curatenie Exprimarea propriilor nevoi

430

Bune maniere Limbaj corect transmis Modul de a relationa cu ceilalti si de araspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator( este certat, I se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru anumite fapte, etc.) Consecventa si perseverenta in realizarea unei sarcini Concentrarea atentiei Alegerea motivelor si motivatiilor cand vrea sa faca ceva Unele insusiri dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:spiritual de competitive, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de anumite sarcini.

431

CEI SAPTE ANI DE ACASA Educatoare: Chelu Luminita Elena Dona Angela Gradinita nr 72, Sector 5 Bucuresti Motto: „ Educaţia unui copil consta in ceea ce traieste copilul in familie.Copilul traieste faptele parintilor (care-i vor servi de model) si mesajul din spatele frazelor care i se spun.Felul in care un copil percepe si stocheaza in inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care ii sunt spuse de catre figurile parentale , ii vor pecetlui destinul ” ERIC BERNE In viata copilului cea mai intensa perioada de progresare este cea de la nastere pana la perioada prescolara. Dupa aceasta perioada doar rectificam. Cand tinerii parinti primesc copilul lor ,ca un cadou,se transforma.Se dezvolta triunghiul emotional,atentia parintilor este indreptata mai intai inspre copil si apoi catre pereche.In cazul in care exista dragoste, apreciere si respect reciproc, pe scurt parintii sunt pe acelas plan, copilul vede acest model intre cei doi parinti si incearca sa imite acest lucru.In acest caz vor primi un scolar echilibrat emotional.El se va adapta in scurt timp si se va simti bine in comunitate . Din pacate , democratia a dat nastere la un nou model de familie in care comunicarea lipseste pentru un motiv oarecare. Se spune ca, copilul este oglinda familiei .Incercarea parintelui de a-si invata copilul sa vorbeasca frumos este in zadar,cand parintele insasi spune cuvinte urate la nervi. In mintea copilului cel mai bine se va intipari imaginea mamei nervoase , tatalui nervos. Incarcarea emotionala a unui astfel de moment este atat de mare incat suprima intelegerea emotiei.In familiile care traiesc in dragoste ,intelegere, in care varstnicii sunt respectati, copilul este receptiv fata de bucurie. Trecand peste realitatea ca vorbim din ce in ce mai putin despre cei spate ani de acasa, ramane ideea de la baza acestei expresii:normele de conduita se invata in familie .Acest mediu este cel in care copilul deprinde principalele reguli de buna purtare ,cel mai adesea prin imitare decat printr-un comportament constient , iar varsta primei copilarii este esentiala in conturarea si achizitia normelor unui comportament social corect.Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse in familie. Principalele ingrediente care compun in mod traditional un copil „bine crescut” regasim: Salutul Comportamentul in public : un copil bine crescut stie sa raspunda la intrebari si sa sustina la randu-i conversatia, isi asteapta randul fara sa intrerupa pe cel care vorbeste; Comportamentul cu prietenii : jocurile copiilor sunt experienta care pe langa faptul ca aduc destindere , ii pregatesc pe cei mai mici pentru rolul de adult.Tot jocurile sunt ocazia de a invata , exersa si testa comportamente corecte.Un copil „bine crescut” isi respecta partenerii de joaca , intelege si se conformeaza regulilor jocului specific varstei lui; Intelegerea normelor sociale : Prin imitatie si suficienta practica, copilul deprinde cu ajutorul parintilor ceea „ce se face”si „ceea ce nu se face” in societate.O buna crestere implica si cunoasterea si aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii in care traim , spune-mi „te rog” , „multumesc” , nu incalcam drepturile celorlalti prin afirmarea drepturilor noastre; Manierele la masa : O buna crestere presupune folosirea eficienta a tacamurilor, respectul comesenilor si a celui care serveste masa; Recunoasterea greselilor : „Imi pare rau” este o expresie magica .Pentru a o folosi , un copil are nevoie sa o auda si din partea adultilor din jurul lui .Astfel , va invata ca recunoasterea greselilor si sinceritatea exprimarii regretului nu sunt un semn de slabiciune ci de respect si demnitate ;

432

Toate ingredintele mentionate sunt rezultatul a ani de experienta cu incercari , esecuri si reusite.Exista uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim sa-l insuflam copilului.Solutia este perseverenta si exemplul personal. Este important ca independenta copilului sa fie stimulata .Daca copilul este obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (pe masura varstei lui) , controlate de adulti , acestuia ii va fi mult mai usor sa ia hotarari in ceea ce-l priveste . „ Cu haina celor sapte anii de acasa Sa iti faci prezenta mai frumoasa Oriunde –ai fi ,te are-n seama Un crez si-o inima de mama! Tu prin gandire si prin fapta, Ai grija s-o pastrezi curata! ” BIBLIOGRAFIE: 1.Boghisi Elena : Studierea imagini de sine in copilarie si preadolescenta , Editura imprimeriei de vest, Oradea 1997 2.Adrian Neculau : Manual de psihologie sociala , Editura Collegium, editia a-II-a revizuita 3.Haim Ginott : Intre parinte si copil ,Editura Humanitas 4. Http://www.consultanta-psihologica.com

433

Cei 7 ani de acasă Prof. Inv. Primar Chemal Fatma Gonul “Cei 7 ani de acasă” reprezintă o perioadă foarte importantă din viața oricărui individ. Specialiștii susțin că regulile de comportare și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea sa ca adult. Când spunem “cei 7 ani de acasă”, ne referim la educația pe care copilul o primește în familie, la formarea personalității și comportamentului său până merge la școală. Diversele medii educaționale în care va intra ulterior copilul, nu pot decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse în familie. Spunem că un copil are cei 7 ani de acasă, dacă salută, dacă spune “mulțumesc”, “te rog”, dacă se comportă cuviincios cu alți copii sau cu adulții, dacă acțiunile sale nu deranjează sau nu vin în contradicție cu ale celor din jurul său. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Bunele maniere, respectarea regulilor morale și sociale asigură adaptarea copilului în societate. Un copil binecrescut se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, se va integra și va fi acceptat mai ușor în diverse colective. Educația primită în primii ani de viață depinde de câțiva factori extrem de importanți: relația afectivă dintre copil și părinte, valorile pe care se bazează familia și le transmite copilului, etapele de dezvoltare a copilului. Baza formării unui comportament corespunzător este relația afectivă cu părinții. Dragostea cu care familia își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte armonios, să aibă încredere în forțele proprii. Copilul iubit de părinți se simte protejat, iar această idee de siguranță îi creează deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Educarea copilului într-o atmosferă caldă, bazată pe iubire și încredere, face ca regulile să fie asimilate mai ușor, fără să se transforme în disciplină de fier. Exprimarea sentimentelor este eficientă în procesul de educație. Cea mai de preț recompensă pentru copil este mulțumirea și bucuria pe care părinții le arată față de el atunci când face o faptă bună. De aceea este important să fie lăudat când dovedește bună creștere. Pe de altă parte, și exprimarea nemulțumirii atunci când este cazul, a dezamăgirii, dă rezultate bune, ajutându-l pe copil să facă diferența între bine și rău. Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate și să îi atragă atenția asupra urmărilor în cazul nerespectării lor, să fie consecvenți, dar și înțelegători și să accepte greșelile involuntare. Tocmai de aceea, educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înțelege diferit lumea la vârste diferite, iar regulile trebuie să fie conforme cu posibilitățile reale de înțelegere și aplicare a lor. Cel mai adesea, copiii preiau comportamentele părinților, așadar părinții sunt modele pentru copii. Normele de conduită se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Dacă vrei să crești un copil educat, asigură-te că tu însuți ești un om manierat de la care copilul are ce să învețe. Felul în care i de vorbește și felul în care este ascultat îl vor învăța cum să facă și el, la rândul lui, acest lucru într-o manieră politicoasă. Prin imitație și suficientă practică, copilul deprinde ceea ce “se face” și ceea ce “nu se face” în societate.

434

Cei şapte ani de acasă! ÎNVĂŢĂTOARE: CHERECHEŞ ROXANA ALINA Cei şapte ani de acasă reprezintă formarea personalităţii copilului. În aceşti ani se defineşte caracterul lui, pregătindu-l pentru integrarea activă în viaţa socială ca şi adult. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care are un caracter controlat, astfel încat să poată face faţă mediului în care trăieşte, ştiind să se comporte în societate. Educaţia copilului implică multe sarcini şi eforturi din partea părinţilor. Prin educaţie nu se urmăreşte numai învăţarea scrisului, a citiului sau a felului în care trebuie să vorbească, educaţia fiind privită ca un proces complex care urmăreşte dezvoltarea mai multor domenii: social, psihologic, comportamental, intelectual, etc. În primii ani de viaţă, mediul în care trăieşte copilul este cel familial, având contact prea puţin cu oameni noi. Datorită acestui fapt copilul nu este obişnuit să interacţioneze şi să se manifeste deschis cu oamenii necunoscuţi, întâmpinând situaţii neprevăzute, însă aici intervine educaţia pe care au oferit-o părinţii copilului, modul în care l-au învăţat pe copil să se integreze şi să comunice. Educaţia pe care o oferă părinţii copilului formează tabloul care va perpetua întreaga viaţă, punând baza formării personalităţii lui. Baza educaţiei constă în modul în care părinţii se comportă la rândul lor cu cei pe care doresc să îi educe.Relaţia afectivă dintre părinţi şi copii oferă acestora încrederea în sine şi în forţele proprii. Dragostea oferită de părinţi copilului îi permite acestuia să se simtă protejat şi să aprecieze valorile educative pe care le-a însuşit din sânul familiei. În primii ani de viaţă copilul preia în mare parte comportamentele pe care le observă la părinţi. Dacă acesta va primi iubire, afecţiune, încredere si va observa comportamente pozitive, va avea parte de o dezvoltare armonioasă, ştiind să ofere la rândul lui aceste sentimente. Toate aceste sentimente pe care le primeşte copilul influenţează dezvolatrea lui ca şi adult, astfel încât prin iubire copilul simte protecţie şi îngrijire, iar această idee de siguranţă îi deschide orizontul spre învăţarea si asumarea regulilor de comportament. Comunicarea este o ramură care pune o foarte mare amprentă asupra formării personalităţii. Prin comunicare se realizează trecerea dintr-un stadiu în altul al dezvoltării psihice, în funcţie de cerinţele societăţii şi a părinţilor. Cu ajutorul comunicării părinţii pot transmite aşteptările pe care aceştia le au visa-vis de ceea ce se numeşte educaţie. Dacă la vârstele mai fragede copiii nu înţeleg marea majoritate a aspectelor pe care părinţii le exercită asupra lor, odată cu trecerea timpului aceştia vor conştientiza care este diferenţa între bine şi rău, percepând unele aspecte asupra educaţiei care la un moment dat păreau lipsite de importanţă.Dacă comunicarea persistă pe toată durata educaţiei copilul îşi va privi părinţii ca fiind : "cei mai buni prieteni ai lui", stabilindu-se o legătură puternică între cele două părţi.Copilul va avea tot timpul curajul să mărturisească părinţilor evenimentele din viaţa lui, ştiind că va fi înţeles, va primi ajutorul şi sfaturile de care va avea nevoie, neavând frica că va fi certat sau neînţeles. Prin aceste caracteristici se oferă baza formării personalităţii, părintele având rolul de a-şi antrena în permanenţă copilul pentru societatea actuală şi cea viitoare. Datorită evoluţiei societăţii în care trăim, educaţia trebuie sa fie în concordanţă cu cerinţele acesteia şi cu dorinţele copilului, părinţii având rolul de a se informa în legătură cu cele mai benefice tehnici şi metode de educare a copilului. Pentru o bună educaţie părinţii au datoria de a explica copiilor ce au voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli care trebuiesc respectate, fiind avertizaţi înainte ce se va întâmpla dacă nu le vor respecta. Este foarte important ca amândoi părinţii să procedeze la fel în ceea ce presupune educaţia copilului. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă influenţează felul în care se va dezvolta societatea în care trăim, fiecare dintre noi fiind responsabil pentru ceea ce va urma.

435

FAMILIA SI IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA Cheroiu Floriana Madalina ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” Intuitia este considerata vocea sufletelor, este o parte naturala si importanta din noi.Fara intuitie nu reusim sa ne gasim drumul spre scopul vietii noastre.Daca stim sa ne ascultam sufletul nostru intiutiv,Vom stii sa pasim in viata cu inima usoara, bucuroasa,Cu inima de copil.Bucuria este primul semn al intuitiei.Traind o viata intuitiva este cea mai puternica unealta a noastra!Observati subtilitatea! Nu este greu sa ne urmam intuitia. De fapt, este chiar usor!Intuitia este mai degraba o serie nesfarsita de „placeri mici” care ne fac viata maiusoara si magica.Ce placeri mici intuitive ati experimentat astazi?Fiti constienti de diferentele dintre ceea ce este real si ceea ce este de fapt doarproiectia propriilor voastre griji si frici. Nu confundati cele mai mari griji si cele maiadanci frici cu realitatea. Daca veti face asta, veti elimina toate posibilitatile demanifestare ale gratiei divine in vietile voastre. Patru decizii care va vor aduce mai multa bucurie in viata: 1.Ascultati vocea intuitiei in fiecare zi! 2.Permiteti intuitiei sa va ghideze in orice faceti, in orice moment! 3.Aveti incredere in intuitia voastra atunci cand ea se manifesta! 4.Actionati ghidandu-va de intuitie in loc sa o ignorati!Calea spre a descoperi glasul inimii este indreptarea atentiei catre lumea prezenta in jurul vostru. Adevarata intuitie este consecinta observarii atente si clare asupra ceeace se intampla aici si acum . De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine. Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate, pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se autoizoleaza de cei din jur si tind sa dispara asa treptat din viata sociala, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinta. In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.

436

Funcţia educativă a familiei Profesor înv. primar Chinan Ramona Școala Gimnazială „Ion Simionescu”, Iași Familia este prima instanţă de socializare, atât ca etapă a acestui proces, cât şi ca amprentă fundamentală asupra personalităţii individului. În familie copilul deprinde prin intermediul socializării primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a cunoştinţei morale şi juridice. Funcţia de socializare a familiei se realizează în patru situaţii specifice: situaţii de educaţie morală - prin intermediul autorităţii i se formează copilului regulile morale; situaţia de învăţare cognitivă prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, aptitudini, deprinderi necesare în societate; situaţia ce stimulează invenţia sau imaginaţia, prin intermediul cărora se dezvoltă capacităţile creatoare; situaţiile de comunicare psihologică care dezvoltă afectivitatea specific umană cu un rol fundamental în asigurarea echilibrului moral şi psihologic al individului. În cadrul familiei are loc modelarea personalităţii copilului, trecerea de la un comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe autoreglare şi autonomie morală). Fiind un mediu afectiv şi protector, familia asigură copiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijin material şi moral, toate acestea regăsindu-se în personalitatea şi conduita lor. Valorile după care funcţionează o familie normală, matură, sănătoasă sunt capacitatea de a iubi şi de a munci cu scopul producerii bunurilor necesare convieţuirii. O funcţie definitorie a familiei este aceea de a genera iubire faţă de toţi membrii săi. Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie , depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală. În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă evoluează la polul opus. Există câteva abilităţi de care părintele are nevoie pentru a fi un părinte bun. Cele mai importante astfel de abilităţi şi de care depinde modul în care părintele îşi percepe copilul (nevoile şi dezvoltarea lui emoţională) sunt: abilitatea părinţilor de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, însemnând următoarele aspecte: importanţa de a vorbi cu copilul în timpul îngrijirii, de a lăsa timp pentru a răspunde în felul lui, de a-l stimula tactil, de a răspunde chemărilor copilului, de a reconforta copilul când plânge luându-l în braţe şi vorbindu-i cu blândeţe; abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv: copilul trebuie ajutat să descopere lumea în care există, părintele trebuie să îngăduie acest lucru; abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul său: de a diferenţia şi identifica, numi, gândurile şi sentimentele celeilalte persoane, de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul celeilalte persoane, de a răspunde în funcţie de sentimentele celuilalt; abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le răsfrânge în relaţia cu copilul: o anumită toleranţă a părintelui. În special la părinţii imaturi s-au găsit cauzele tratamentului agresiv faţă de copii lor – problemele lor emoţionale, psihozele, retardul mintal, dependenţa de alcool şi droguri; capacitatea de a avea aşteptări realiste faţă de copil: aşteptările pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le aşteaptă. Dacă părintele face greşeala de a repeta mereu că nu e bun de nimic, acest lucru va conduce la pierderea încrederii de sine şi în capacităţile lui, şi aşteptările prea mari şi cele prea mici conducând la frustrare sau lipsa de stimulare;

437

capacitatea de a percepe copilul în mod realist: de modul în care îl percepe pe copil depinde atitudinea şi comportamentul faţă de el; abilitatea de a răsplăti, valoriza copilul: părintele trebuie să înţeleagă nevoia copilului de a fi încurajat şi apreciat, de a remarca şi comportamentele pozitive, cât şi pe cele negative. Uneori părinţii deţin aceste abilităţi, dar în situaţii mai dificile, de criză, ajung să-şi neglijeze copilul, iar alteori aceştia îşi neglijează din start copilul şi îl expun constant la diferite tipuri de neglijări, mai ales neglijării fizice şi emoţionale. În general, neglijarea copilului apare pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei parentale vizavi de nevoile copilului. Este foarte adevărat că, de multe ori, conflictele intrafamiliale constituie factorul favorizant apariţiei neglijării copilului de către părinţi. Funcţiile şi rolurile parentale sunt distorsionate, preocuparea pentru copil trece pe plan secundar, iar efectele caracteristice violenţei intrafamiliale sunt resimţite puternic de către copii, atât pe plan afectiv cât şi în planul dezvoltării fizice şi sociale. Concluzii Într-o lume în care toate instituţiile şi toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate să rămână neschimbată şi nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială sau de interacţiune părinte-copil. Nu se poate recomanda o reţetă universal valabilă a familiei bune din punct de vedere al reuşitei în dezvoltarea copilului, în securizarea acestuia, în asigurarea succesului de integrare. Modul de abordare a climatului familial trebuie să ţină seama de o serie de situaţii particulare, raportânduse la multe elemente: pregătirea/profesia părinţilor, stil de viaţă, vârstele şi particularităţile părinţilor, obiective - motivaţii, aspiraţii, potenţial, repere culturale sau religioase. Familia fiind instituția de bază în toate societățile, fiind celula primordială a societății, matricea pe care se clădește viitorul, rolul acesteia în educația copiilor este imens, iar responsabilitatea pe măsură. Educația de acasă are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață. Nu este de ajuns să îți îngrijești și săți hrănești copilul, este imperios necesar să-i transmiți educația potrivită. El trebuie să vadă în tine modelul faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său. BIBLIOGRAFIE: Voinea, Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii, Bucureşti, 1996; Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizaţia salvaţi copiii/ Alternative Sociale, Bucureşti, 2002; Revista de Securitate Comunitară, Anul II, nr. 5/ 2002.

438

CEI 7 ANI DE ACASĂ CHIOREAN-ALUAȘ ANA-MARIA GRĂDINIȚA CU P. P. ”LICURICI” Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi

439

observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

440

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. Învățământ Preșcolar:Chiran Gabriela Aurelia Grădinița cu Program Normal-Dărmănești MOTTO: Copilăria nu este numai copilăria pe care am trăit-o într-adevăr dar şi totalitatea impresiilor despre ea care s-au format în adolescentă şi la maturitate. De aceea, copilăria pare lungă. Probabil fiecare perioadă a vieţii este multiplicată datorită reflecţiilor despre ea în perioadă următoare. (Cesare Pavese) Maria Montessori considera că în copil se manifestă şi se dezvoltă „energii interioare” prin care copilul formează omul, adică „toată munca de formare o face copilul însuşi”. Dar el n-ar putea construi omul fără ajutorul mediului şi al adultului însuşi. Însă, pentru că mediul, chiar şi cel natural, este oferit şi îngrijit de adulţi, putem spune că copilul se formează şi se educă prin relaţia şi acţiunea comună adult - copil, mijlocită de mediul educativ. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, educatori şi părinţi deopotrivă. Să-i obişnuim de mici cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lor social. Folosim acestă formula ”cei șapte ani de acasă” deoarece copilul, în această perioadă, își petrece majoritatea timpului în sânul familiei, iar părinții sau ceilalți membrii au o influență foarte mare asupra acestuia. Cei șapte ani de acasă se formează atunci când există un echilibru și unitate între răbdare, blândețe, severitate, comunicare, timp. Familia are menirea și rolul cel mai important în formarea deprinderilor de comportare corectă, civilizată în societate a copilului. Copilului trebuie să i se repete, în mod regulat, ce are de făcut, comportamentul copilului reprezentând oglinda educației oferită de părinți. "Nici o altă instituţie, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuinţelor, la manifestarea slăbiciunilor sau potenţialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituţie nu cuprinde fiinţe legate de copil în mod atât de direct şi atât de vital ca tatăl şi mama... Familia ne apare mai curând ca un fel de mecanism reglator care permite copilului, în ciuda sărăciei sale aparente de mijloace, să trăiască o viaţă reală şi uimitor de intensă, viaţa lui proprie". (P. Osterrieth) Formarea deprinderilor de bună purtare se conturează treptat, în mai multe faze: prima fază ar fi familiarizarea copilului cu obiectele necesare și cu modul lor de utilizare (săpun, prosop, etc.). În faza a doua, copilului trebuie să i se explice, să i se demonstreze fiecare miscare în parte. Cel mic imită mișcările adulților din jurul său, ca mai apoi să repete și el. A treia fază constă în formarea și consolidarea deprinderii adică executarea operațiilor în ordinea în care au fost demonstrate. Urmează automatizarea deprinderilor către vârsta de 5-6 ani și perfectionarea acesteia. Pentru că jocul stă la baza tuturor activităților la această vârstă, este recomandat ca aceste derpinderi să se formeze prin joc. Pe lângă joc, un rol foarte important în trezirea interesului copilului față de a o anumită deprindere îl au lauda și încurajarea. O atenție deobesită necesită formarea deprinderilor de comportare civilizată și de politețe. Bunele maniere, educația reprezintă cheia succesului în ceea ce privește integrarea armonioasă a copilului în societate. Bibligrafie: Cristina-Maria Barbacariu, Mariana Dumitrescu, Maria Barbacariu, Nela Bărbulescu, ”Consiliere parentală în grădiniță”, Editura Diana http://www.didactic.ro/materiale-didactice/46771_cei-sapte-ani-de-acasa http://1cartepesaptamana.ro/citate-despre-copilarie/

441

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof.înv.preșcolar CHIRANU ANDREEA ELENA Grădinița cu P.N. Dărmănești, jud. Dâmbovița Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit unor psihologi, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologii subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. upă vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile .Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei.Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ . Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială . A avea ,, cei șapte ani de acasa ,, înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună – cuviință în tot cursul zilei , în orice situație , cu toată lumea : cu părinți , cu profesori , cu colegii , cu prietenii , cu vecinii etc.

442

7 ani de-acasă Rol si Importanta CHIRCHIBOI CAMELIA NICOLETA Motto: „Spune-mi şi o să uit. Arată-mi şi poate n-o să-mi amintesc. Implică-mă şi o să înţeleg” (proverb american) Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti pe modul în care acesta stie sa gestioneze diverse situatii in care viata il va pune la un moment dat, pe calitatile pe care copilul trebuie sa si le formeze avand in vedere formarea sa. În primul rand copilul trebuie sa cunoasca reguli si sa si le insuseasca. Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului pe care parintii i-l pot da acestuia. Astfel el va invata cum sa se comporte frumos atat in familie, cat si in afara mediului familial. E necesar sa se puna accent pe arta conversatiei, parintii sa comunice cat mai mult cu copilul, limitand cumva timpul pe care acesta si-l poate petrece nebenefic in fata calculatorului sau a televizorului care nu fac altceva decat sa le induca stari de oboseala, plictis, violenta verbala sau fizica. Parintii pot utilza intr-un mod placut literatura. E bine ca acestora sa li se citeasca seara povesti sau povestioare scurte, cu personaje pozitive si care pot deveni demne de urmat da catre ei. Lecturile pot avea un caracter moralizator şi pot forma atitudini pozitive fata de viata. A-l face pe copil sa se bucure de copilarie reprezinta un factor foarte important. Copilul are nevoie sa socializeze, nicidecum sa stea inchis ermetic, sub protectia unor parinti closca, acest lucru aducandu-le deservicii atat in copilarie, cat si mai tarziu. El trebuie sa se relaxeze, sa se destinda intr-un mediu propice care sa-l dezvolte, unde sa i se formeze deprinderi de comportament politicos. De la adult micutii invata sa spuna adevarul, chiar si atunci cand comit o greseala. Ei pot fi indreptati cu blandete, fara aplicarea unor masuri coercitive care le pot submina personalitatea. Daca parintii se apleaca asupra copiilor cat mai mult timp posibil, daca desfasoara impreuna cu acestia activitati de toate genurile, copiii se dezvolta armonios, invata ce este binele, dar si raul, devin generosi, amabili, deschisi, comunicativi, atat in relatiile cu cei de seama lor, cat si cu persoanele adulte. Pentru a le arata o dragoste neconditionata, e bine ca sa li se vorbeasca frumos, parintii sa-i asculte cand au o problema, sa-i ajute sa o depaseasca, sa le demonstreze zilnic ca-i iubesc, sa foloseasca gesture tandre de apropiere, de mangaiere. Exemplul personal, perseverenta, dragostea sunt ingredientele care stau la baza unei discipline solide si a unor comportamente pozitive ale copiilor de care parintii vor fi mandri mai tarziu.

443

10 REGULI ESENŢIALE ÎN EDUCAŢIA ŞI CREŞTEREA COPILULUI PÂNĂ LA 7 ANI EDUCATOARE: PROF. CHIRILĂ RAMONA-MARIANA PROF: RADOMIR ANA-RODICA GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT „PALATUL FERMECAT”REŞIŢA Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc.), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topica ori dezacord dintre părţile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc.) - consecvenţa în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţa în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competiţie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

444

Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,psihologică intelectual-cognitivă,etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. 10 REGULI ESENŢIALE ÎN EDUCAŢIA ŞI CREŞTEREA COPILULUI PÂNĂ LA 7 ANI 1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în nici-un fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc.

445

A AVEA SAU NU…CEI 7 ANI DE ACASA Prof. Chiru Ramona Maria Liceul Tehnologic General Magheru, Rm Valcea Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină. Cred că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Şi având în vedere că lipseşte credinţa, nici temelia nu este atât de rezistentă. Cred că am şi eu momente când pot spune că îmi lipsesc cei şapte ani de acasă. Cred că oricare dintre noi are astfel de momente, de fapt. Important e să avem conştiinţa să ne dăm seama că nu sunt bune momentele respective şi trebuie să le eliminăm. În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. Am şi eu copii şi nu le-am oferit când erau mici totul pe tavă, dar mulţumesc lui Dumnezeu că au învăţat în casă ce înseamnă bun simţ şi respect faţă de cei de lângă ei. Copiii de acum câteva zeci de ani erau mai educaţi, mai discreţi, părinţii se ocupau mai mult de ei. Mai sunt şi astăzi copii educaţi şi cu mult bun simţ, dar, din păcate, în zilele noastre, educaţia copiilor a ajuns o floare rară. Părinţii nu mai merg la plimbare cu copiii în locuri liniştite, nu merg la biserică, şi asta afectează şi comportamentul lor, acum şi chiar mai târziu. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicări cu copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. E foarte uşor să identifici, dacă priveşti pe stradă, oameni la 20, 30, 40 de ani, care a fost sau nu educat la timp, în familie. Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.

446

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof.Inv.Prescolar:Chirvasuta Florica Gradinita Universitatii Babes-Bolyai,Cluj-Napoca “ Nu ce faci tu pentru copilul tau,ci ce l-ai invatat pe el sa faca pentru el,asta il va ajuta sa fie un om implinit.” Ann Landers Cand vorbim despre cei sapte ani de acasa,ne gandim la educatia pe care copilul o primeste in familie.Politetea se invata foarte usor.Primele reguli le invatam in familie de la parintii nostri,la fel cum si ei le-au invatat de la bunicii nostri. Apoi le invatam de la gradinita,de la scoala.Toti acesti oameni care trec prin viata noastra(educatori,invatatori,profesori)ne invata cum sa ne comportam in viata. Cand spunem ca un copil are cei sapte ani de acasa ,ne gandim la un copil care stie sa salute,care stie folosi formulele de politete si care se comporta civilizat si ii respecta pe cei mai in varsta si se joaca civilizat cu cei de varsta lui. Copilul invata prin imitatie regulile de politete.Daca va vedea ca mama saluta cand vine dupa el la gradinita la fel va face si el cand intra in sala de grupa. Daca toti membrii familiei vor folosi un ton calm cand discuta intre ei la fel vor face si copii. Daca la masa parintii vor manca in liniste ,fara sa vobeasca la fel vor face si copii. Daca parintii atunci cand stranuta,tusesc pun mana la gura la fel vor face si copii. Daca parintii atunci cand cer ceva folosesc formulele de politete,multumesc,te rog la fel vor face si copii. Invatarea regulilor de politete se face in mai multi pasi cu rabdare si perseverenta. Bunele maniere se invata prin “puterea exemplului”. Pentru a vea copii educati va trebui sa urmam mai multe reguli. Sa-I invatam sa se comporte frumos –bunele maniere se predau prin puterea exemplului. Sa comunicam cat mai mult cu ei –astfel se creaza o relatie solida intre parinti-copii,care in timp ne va ajuta foarte mult. Sa-I invatam sa iubeasca cartile,sa citeasca,sa le dezvoltam dragostea pentru carte. Sa-I invatam sa se bucure de copilarie.Sa se joace liber,sa creeze jocuri sa fie inventiv,sa-si dezvolte imaginatia. Sa-I invatam sa –si exprime emotiile,sentimentele,numai asa va reusi sa-si rezolve conflictele pe cale pasnica,sa-si controleze impulsurile si sa renunte la agresivitate. Invata-l sa spuna intotdeauna adevarul indiferent care este acela.Asa va invata sa-si asume faptele bune sau rele si sa invete sa nu le mai repete pe cele rele. Sa petreci mult timp cu coplilul tau ,sa comunici,sa inveti alaturi de el.Mai tarziu vei vedea efectele efortului depus. Arata-i zilnic ca-l iubesti .Iubeste-l indiferent de performantele intelectuale,fizice,etc.Spune-i zilnic ca-l iubesti,saruta-l pe obraji,imbratiseaza-l si fii sigura ca asa va face si el cand va fi parinte. Fiecare moment alaturi de copil poate fi o ocazie din care copilul sa invete. O plimbare in parc,o calatorie cu autobuzul,cu trenul,cu tramvaiul,la locurile de joaca,la petrecei,la doctor,la teatru,in magazine,la cofetarie. Timpul petrecut acasa il putem folosi jucandu-ne diverse jocuri:De-a mersul la restaurant;De-a invitatii;De-a familia. In cadrul acestor jocuri putem sa-i invatam pe copii cum sa se comporte la restaurant(cum sa stea la masa,cum sa foloseasca tacamurile,cum sa pregateasca masa daca avem invitati musafiri,cum sa-I salute ce sa vorbeasca cu ei ,cum trebuie sa se comporte in familie,cum sa se ajute membrii familiei,cum sa se comporte.

447

Cei “sapte ani de acasa”ma duc cu gandul la educatia pe care au primit-o copiii de la parintii lor.Acesti copii transmit mai departe aceasta educatie.Doar oferind o educatie corecta si copii nostrl vor transmite mai departe aceste valori. De fapt cei sapte ani de acasa inseamna educatia oferita de familie,educatori alte persoane care trec prin viata noastra si care transmit “prin puterea exemplului”. Bibliografie: -Interactiunea parinte-copil:Ed. Medicala Amalta 1998-Ciofu Carmen. -Cosilierea si ed. Parintilor:Ed.Aramis .Bucuresti 2002 -Educatia timpurie in Romania-Unicef-2004

448

PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL Cei șapte ani de acasă! Prof.înv.preșc. Chiș Mariana G.P.P.Voinicelul, Satu Mare Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Atunci când i se spune unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă face ceva ce mami i-a spus să nu facă. Nu trebuie să i se interzică celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să i se explice consecințele acțiunilor lui. ”Dacă te urci acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să te urci acolo?!” Te va suprinde inteligența copilului la o vârstă atat de fragedă. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Primii șapte ani de viaţa definesc însă tot bagajul de cunoștinţe, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate . Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare si de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în fata copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum si a dorinţelor si nevoilor. Va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învățăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viata voastră, cât si din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilitaţii de a fi părinţi, de a fi permanent constienţi ca cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. În concluzie în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. Părinţii le spun copiilor ce e bine si ce e ră u, ce e drept si ce e nedrept, ce e frumos si ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten.

449

CUM TREBUIE SĂ SE COMPORTE PĂRINŢII CA UN COPIL SĂ CAPETE CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Chiţu Mariana-Lilea Grădiniţa cu PP. nr. 4, Dorohoi, jud. Botoşani Acasa, înseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul lui să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenulde sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de ei, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care ei, părinţii, o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Se pot creiona, evident, generalizări iar principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” în familie amintim:

450

Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

451

Educaţia timpurie, baza dezvoltării educaționale Cicios Maria, Liceul Teoretic ,, Eugen Pora “, Cluj-Napoca Prin educație timpurie se înțelege abordarea pedagogică ce acoperă intervalul de viață de la naștere la șase/șapte ani, momentul intrării copilului în școală și, totodată, momentul când se petrec importante transformări în registrul dezvoltării copilului. Individualitatea fiecărui copil, trebuie recunoscută și de aceea, fiecare copil trebuie tratat în acord cu nevoile sale. Fiecare copil trebuie tratat cu aceeași atenție, pentru a evita etichetările legate de gen, clasă socială, handicap etc. În dezvoltarea copiilor mici , dragostea și atenția este primordială. Educația timpurie pornește de la ideea că vârstele mici constituie baza dezvoltării personalității și că, pentru reușita educațională a copilului, familia, instituțiile educaționale și comunitatea sunt răspunzătoare de realizarea obiectivelor educaționale. Părinții sunt primii și cei mai importanți educatori și au o influență covârșitoare asupra dezvoltării copiilor lor. Parteneriatul între educatori și părinți este benefic pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului. Adulții sunt cei mai importanți profesori din viața copilului, la sugari și la copiii mici. În acest interval, toți adulții, în special părinții și educatoarele influențează viața copiilor. Copiii mici sunt capabili de acte de învățare complexe și variate. Învățarea la copiii mici se realizează în toate domeniile de dezvoltare a copilului: fizic, emoțional, social și intelectual. Aceste domenii de dezvoltare se modifică rapid și uneori se suprapun pe măsură ce copilul crește. Pentru educatoare aceasta înseamnă că o activitate poate să servească mai multor arii de dezvoltare.Copilul se naște pregătit să învețe, învață interacționând cu lumea și utilizând toate simțurile. Toți copiii au un impuls înnăscut de a cunoaște. Piaget afirma "jocul este acel mecanism de asimilare -acomodare prin care copilul își incorporează lumea (o face a lui) , dar se și integrează acestei lumi". Jocul reprezintă atât un rezultat, cât și o condiție a dezvoltării . Dată fiind importanța jocului pentru dezvoltarea copilului, adultul folosește jocul pentru a-l forma pe copil. La această varstă, copilul prin joc învață cu atât mai mult cu cât sarcinile de joc sunt gândite într-o structură unitară și cu cât încercăm să solicităm prin aceste sarcini de joc mai mult copilul. Învățarea este un fenomen pe care îl regăsim atât în lumea umană, cât și în lumea animală, a învăța reprezintă modificarea constantă, stabilă a posibilităților de a reacționa în raport cu diferite condiții ale mediului, diferite solicitări. Învăţământul preşcolar actual urmăreşte abordarea integrală a copilului şi a educaţiei sale, nediscriminarea educaţiei, implicarea familiei şi a comunităţii în educaţia copilului, dezvoltarea politicilor educative de responsabilizare, precum şi dezvoltarea organismelor societăţii civile care să promoveze alternative educaţionale specifice vârstei. Gândirea educaţiei formale ne impune şi ne obligă să schimbăm relaţia cu copiii şi între copii, promovând sprijinul reciproc şi dialogul constructiv prin noi strategii. Noul, necunoscutul, căutarea de idei prin metodele interactive conferă activităţii „mister didactic” se constituie ca o aventură a cunoaşterii în care copilul e participant activ pentru că el întâlneşte probleme, situaţii complexe pentru mintea lui de copil dar în grup, prin analize, dezbateri, descoperă răspunsurile la toate întrebările, rezolvă sarcini de învăţare, se simte responsabil şi mulţumit în finalul activităţii. Astfel efortul copiilor este unul intelectual de exersare a proceselor psihice şi de cunoaştere, de abordare a altor demersuri intelectuale interdisciplinare decât cele clasice prin studiul mediului concret şi prin corelaţiile, elaborate interactiv, în care copiii îşi asumă responsabilitatea şi verifică soluţii, elaborează sinteze în activităţi de grup, intergrup, individual în perechi. Ideile grupului au încărcătură afectivă şi originalitate atunci când respectă principiul flexibilităţii. Lumea în care trăim se schimbă şi odată cu ea educaţia; sursele de informare pentru adulţi şi copii sunt multe încât pentru cei atraşi de nou, de spectaculos, una pare mai atractivă decât alta. Psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem,

452

călăuzindu-i încă din fragedă pruncie,aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale. Credem că din această cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Cei șapte ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Aşadar ei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii șapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual cognitive etc. BIBLIOGRAFIE Codul bunelor maniere pentru copii Curriculum pentru educația timpurie a copiilor cu vârsata cuprinsă între naștere și 6/7 ani

453

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! ( Încă e valabilă expresia!) Prof. înv. primar Cîmpan Florica Șscola Gimnazială ,,D.Cantemir,, Oradea ,,Copiii învăță ceea ce trăiesc! Dacă trăiesc în încurajare,copiii învață să fie încrezători. Dacă trăiesc în acceptare,copiii învață să iubească. Dacă trăiesc în aprobare,copiii învață să se placă pe sine. Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere,copiii învață că este bine să ai un țel. Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți,copiii învață generozitatea. Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație,copiii învață respectul. Dacă trăiesc în prietenie,copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.” ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele. Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de

454

Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene. Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Dorothy Law Nolte,2001,Cum se formează copiii noștri,Ed.Humanitas Practic,București Nicolau,Irina,2001,Ghidul sărbătorilor românești,Ed.Humanitas Practic,București Cucoș,Constantin,1999,Educația .Dimensiuni culturale și interculturale,Ed Polirom,Iași

455

Cei 7 ani de acasa Prof. Cimpoeru Florentina Anda G.P.P Ostroveni 2 Rm. Valcea Familia este mediul în care copilul se naşte, trăieşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Este principalul instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social.De asemenea, în primii ani de viaţă, adică cei petrecuţi în familie se formează imaginea de sine a copilului care este esenţială pentru funcţionarea sa socială. Din perspectiva dezvoltării individuale, familia ar trebui să îndeplinescă următoarele roluri :este primul grup social în care copilul învaţă comportamente sociale şi se descoperă pe sine ;oferă securitate afectivă care este necesară pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii dar constituie şi un factor de echilibru şi compensare a problemelor ;este primul mediu de crestere şi dezvoltare din punct de vedere intelectual, motivaţional, afectiv, estetic şi moral ;oferă primul model pentru comportamentele sociale viitoare prin imitaţie şi interacţiune ;oferă identitate copilului ;este cadrul de dezvoltare a individualităţii. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest mediu, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o insemnatate educativa. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă.Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual.Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

456

Gânduri despre ,,cei șapte ani de acasă” prof. înv. primar Cimponieru Gabriela Monica Școala Primară Brădișoru de Jos, jud. Caraș-Severin S-au spus multe și încă sunt multe de spus despre ,,cei șapte ani de acasă”. S-au dat o mulțime de definiții, multe dintre ele limitându-se la înțelesul de comportament, bunăcuviință, respect de care un copil trebuie să dea dovadă, conform educației primite în familie. Pot spune cu siguranță că ,,cei șapte ani de acasă” au un conținut mult mai vast și complex, totodată, așa cum afirmă și explică mulți psihologi, pedagogi și părinți. În toate comentariile și dezbaterile pe această temă familia este punctul comun care apare ca element responsabil de îndeplinirea cu succes a obiectivului ,,celor șapte ani de acasă”. De ce familia? Aici este ,,leagănul” copilului care urmează să pășească în lumea plină de norme, reguli, legi scrise și nescrise conectate între ele. Părinții sunt primii care oferă resursele materiale, morale și, mai ales, afective de care cei mici au atâta nevoie pentru a păși și a răzbi în această lume. Desigur că familiei i se vor alia în acest demers, pe parcursul creșterii și dezvoltării copiilor, instituții de educație specifice fiecărei etape de vârstă: grădinița, școala primară, școala gimnazială, liceul, facultatea. Dar în primii ani de viață copiii sunt alături de părinți, frați și uneori de bunici. Sunt ani decisivi pentru cei mici, ani în care familia trebuie să pregătească cu multă grijă, răbdare și iubire bagajul de viață al viitorului adult. Acum se adună valorile morale care au călăuzit drumul spre progres al generațiilor trecute și vor fi lumină și pentru generațiile viitoare: respectul, toleranța, corectitudinea, acceptarea, generozitatea, bunăvoința, sinceritatea, responsabilitatea. Este o zestre pe care doar familia o poate oferi pe deplin datorită dedicării părinților față de copiii lor. Nu sunt vorbe mari, căutate înadins pentru a da greutate acestor gănduri scrise. Sunt concluzii ale unui dascăl care ,,stă” la catedră de o bună bucată de timp. Am putut să constat ce înseamnă o zestre solidă oferită cu titlu de ,,cei șapte ani de acasă” micuților proaspăt intrați în lumea școlii și ce consecințe are lipsa acestei dotări cu care familia își pregătește copilul pentru a începe o nouă etapă de viață. Concluzia este că ceea ce familia nu a făcut la vremea potrivită în privința ,,celor șapte ani de acasă”, școala va recupera foarte greu și parțial elementele lipsă, deoarece niciodată familia nu este egală cu școala și nici invers. Sunt două elemente esențiale în modelarea și educarea copiilor, se completează reciproc, conlucrează dar nu se pot suplini una pe alta. Fiecare își are atribuțiile specifice care se intersectează și se suprapun chiar, de multe ori. Și, ca în orice situație care generează progres și dezvoltare, și în ,,instituția” familiei trebuie să se aplice regula ,,nu lăsa pe mâine ce trebuie să faci azi”. Pentru fiecare an din viața copilului lor părinții trebuie să mai adauge o lecție învățată în bagajul lui de viață. La 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a ști ce este bine și ce e rău deci nu trebuie să fie lăsat să facă ,,orice” din acest considerent. Este necesar ca părinții să fixeze niște limite pentru ca cel mic să învețe ce înseamnă amânarea și așteptarea în îndeplinirea dorințelor. Se pot însă învăța formule de politețe, i se poate arăta când și cum salută, mulțumește sau spune ,,te rog”. Toate se acumulează și devin deprinderi prin puterea exemplului din familie pentru că, la această vârstă, imitația este modul de învățare. Deci, copilul devine ceea ce trăiește alături de părinți! De la 3 la 5 ani copiii își dezvoltă simțul binelui și al răului, încep să împartă jucăriile, observă reacțiile părinților, apreciază recompensele, dar conștientizează și semnificația pedepsei. Acum este momentul să fie învățate bunele maniere: ce se cuvine și ce nu la masă, în parc, în vizită, la grădiniță. Toate aceste deprinderi se realizează, însă, cu multă perseverență, constanță, răbdare și...iubire! Între 5 și 7 ani copilul devine tot mai independent: merge la grădiniță, stă cu bunica, nu mai este tot timpul alături de părinți. Este necesar să i se dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din jur: copii și adulți. Ar trebui să poată purta o discuție cu adulții, să-și exprime punctul de vedere în conversațiile cu copiii, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, trebuie lăsat să termine ce are de spus și nu e indicat să i se facă observații în public.

457

În tot ce copilul acumulează se află puternic impregnată amprenta familiei. Climatul de liniște, armonie, echilibru, afecțiune precum și comportamentele și atitudinile membrilor familiei se vor reflecta în devenirea sa ulterioară. Copiii învață ceea ce trăiesc iar primii lor ani de viață sunt în familie. Îmi permit să adaug, la final, un poem pedagogic scris de Dorothy Law Nolte. Preceptele sale au devenit, pe bună dreptate, un adevărat cod de comportament în viața de familie. Și sunt atât de evidente, și sunt atât de cunoscute pentru că chiar oglindesc realitatea! Copiii învață ceea ce trăiesc Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne.

Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea.

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi.

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.

Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși.

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.

Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea.

Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.

Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi.

Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia.

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr.

Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați.

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.

Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.

Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea.

Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și ceilalți.

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume. Dorothy Law Nolte

458

,,Cei şapte ani de acasă !'' Respectul se câştigă, nu se impune Înv. Cioară Maria, Liceul Teoretic ,,A.Saligny'' Cernavoda Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă ,care de fapt sunt 5-6 ani, diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Valorile sau schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în mijloacele de transport, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţ al agresivităţii. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Parinţii trebuie să fie atenţi să încurajeze aceleaşi tipuri de comportament pentru a nu-i bulversa.Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi. În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi. "Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu autentic. Respectul se câştigă, nu se impune."

459

Cei şapte ani de acasă Ed:Ciobanu Daniela-Mariana Grad. Nr.1 Blejesti Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părintii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Educația unui copil nu constă numai în a-l invată să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la scoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă etc. Acești ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în varstă decât noi, nemulțumiți de o anume atitudine și făcand referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcție de o situație anume. Dar ce inseamnă mai exact cei șapte ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, inseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Vouă ce va evocă atunci când auziți făcandu-se referire la cei șapte ani de acasă? Presupun că aproape imediat și fără să vreți, se declansează pe ecranul minții filmul copilăriei voastre, cu diverse scene, impreună cu diverse peisaje și persoane care au făcut parte implicit din aceste amintiri. Cei șapte ani de acasă inseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pană a plecă la scoală, iar de cei șapte ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părintii. Pentru că majoritatea fac referire la educația primită acasă, educația data de părinti, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl invătam să-l avem pentru semenii noștri. Cei șapte ani de acasă, inseamnă mult mai mult, nu se rezumă doar la respectul fată de alții, se rezumă în mod special la respectul pe care îl avem fată de noi. Dacă avem respect fată de noi, vom avea respect și fată de ceilalți. În cei șapte ani la care se face referire, acumulăm o mulțime de amintiri -frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm sentimente-frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm invătături-bune sau mai puțin bune, dar putem acumula și neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulțumiri.Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru că în momentul în care nu mai putem duce, se transformă în traume care distorsionează dorințe, plăceri, vise. Se mai poate transformă și în tulburări care distorsionează adevărată realitate în care trăiesti prezentul și în care percepi trecutul.Așa că, cei șapte ani de acasă inseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproș cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar această inseamnă copilăria, familia noastră. Acasă! Acasă inseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, că un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar și buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părintii, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măsti. Măsti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevărată fată, pentru că implicit mai intervine și cenzură. Cenzură impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzură, se manifestă, nu cum au fost invătati, ci așa cum se simț bine, neținând cont de cei din jur sau că vor primi reproșuri, sau că nu se incadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiti. Așadar, educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurcă mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.

460

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor: CIOBANU MONICA GABRIELA Gradinita CU P.P. ,,DUMBRAVA MINUNATA,,GIURGIU MOTTO:..Cele mai importante abilitați ce condiționează intrega dezvoltare a copilului sunt abilitațile de a interacționa cu adultul care-l îngrijște.,, Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viața unui individ prin consecințele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia.Ideea centrală este că fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în privința lui, cu scopul principal de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Construcția celor ,,7 ani de acasă,, care acuma sunt 6 , este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri.Atunci cănd construim împreună trebuieăsa fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem ,,noi,, și cine suntem fiecare dintre noi.Ce știm să facem și ce putem face fiecare, pentru a putea reuși impreună. Rolul parinților este acela de a fi primii educatori ai copiilor.Un parteneriat eficient între părinți și educatori se construiește în beneficiul copiilor. Prin educația parentală , parinții se descoperă ca parteneri ai copiilor lor, își descoperă propiul potențial de schimbare, se simt valorizați în rolul parental. Ca părinți este împortantsă știm ce hotărări luămpentru copilul nostru, cum și cu ce să nerecuperăm timpul copilului cănd îl ajutăm și cănd îl lăsăm să se descurce singur. Atunci cand ne referim la dezvoltarea copilului , trebuie sa retinem un aspect foarte important: dezvoltarea este un proces individual si , desi etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului in general, tine de unicitatea copilului. Serviciile de educatie timpurie integrate, de calitate, au in centrul starea de bine a copilului si interesul superior al copilului.Investitia in copii la varste cat mai fragede conduce pe termen lung la dezvoltarea sociala a acestora si la realizarea sustinuta a drepturilor copiilor. Investitia in educatia timpurie este foarte rentabila pe termen lung. Trebuie să înțelegem și să cunoaștem elemente despre dezvoltarea copilului pentru: -a sprijini creșterea și dezvoltarea lui pentru a-l ajuta să-și atingă maximum de potențial; - a avea așteptări realiste de la el, în funcție de vărstă și de gradul său de dezvoltare; - a ști ce să cautăm cănd observăm că este vorba despre întărzieri în dezvoltarea lui’ - a putea solicita ajutorul specialiștilor. Cele mai importante sunt pricipiile dezvoltării copilului, și anume: -dezvoltarea este secvențiala; -un domeniu de dezvoltare le influențează pe celelalte; -copiii au ritmuri diferite de dezvoltare; -dezvoltarea se desfășoară de la simplu la complex; -modul de dezvoltare individuala depinde de caracteristicile înnăscute, dar și de mediu. Copilul nu trebuie pus niciodata în situația de a vorbi desprepe cine iubește mai mult dintre membrii familiei sale.Dimpotrivă, copilul trebuie ajutat să înțeleagă că există mai multe forme de a iubi, că este firesc să îi placă să își petreacă timpul împreună cu mama, cănd desenează, să meargă la plimbare cu tatăl, să se joace împreună cu sora/fratele, și să îl poate strănge în brațe pe bunicul său și să o poată ajuta pe bunica sa. Nimic din atitudinea adultului nu trebuie să îi trezească copilului sentimente de vinovăție pentru ceea ce simte în raport cu membrii familiei sale. Este important să poată avea încredere să vorbească despre ceea ce simte. Este important pentru părinte să aibă încredere în educatori , să aibă convingerea că mediul de creștere și îngrijire îi aduce copilului toate premisele de dezvoltare integrate, că va continua să fie parintele copilului ăi cea mai importanta persoană pentru el și după momentul plecării sale din acel spațiu și că noi , educatorii, îl respectăm și îl recunoaștem ca autoritate pentru copil.

461

Educația diferențiată și personalizată a copiilor face trecerea de la adaptarea copiilor la creșă, grădinitță , școală la ideea că grădinița și școala trebuie să se adapteze nevoilor specifice si particularitaților copilului. Programul zilnic al copilului trebuie să fie coerent, echilibrat, flexibil, adaptat nevoilor de dezvoltare specific acestuia. Atunci cănd atribuim unui copil o responsabilitate, trebuie să ne găndim că sarcina care i-o încredițăm să fie suficient de simplă, încăt să o poată îndeplini, fără a-lsuprasolicita și în același timp să fie suficient de dificilă încăt să-l determine să-și folosească deprinderile , cunoștințele , imaginația pentru a o putea duce la sfarșit. Prin joc , copiii explorează ceea ce nu le este familiar și dezvoltă o cunoaștere care este în aceeași masură senzitivă, cognitive și afectivă.Un copil privat de joc va avea carențe în structura personalității, chiar dacă ulterior se va întervede prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu. Ca părinți trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului.Cănd ne implicăm activ în jocul copilului, punem temelia unei legături solide între noi și el.Noi pătrundem în lumea lor, iar el într-a noastră. Jocul este terenul pe care copilul își manifestă personalitatea și interesele. Copilul trebuie să-și dezvolte aptitudinile și să creadă în visele ce se pot realiza.Noi trebuie să-l ajutăm să-și găsească acest vis, să-l sprijinim și să ne bucurăm alături de el.Trebuie să avem grijă ca visul sau să fie unul frumos și să nu devină coșmar. Sarcina noastră, a educatorilor și a părintțlor , este aceea de a ajuta copilul să-și dezvolte propriile capacități și mai puțin să ne atingem propriile obiective.

462

Familia – bază a educației copilului Ciocani Carmen Loredana Profesor înv.primar Liceul Tehnologic ”Sfântu Nicolae ” Deta

,,Căci ei vor fi în lume și în viață Așa cum noi le-am spus și arătat, Iar ei,la fel vor da povață…,,(Traian Dorz)

Familia reprezintă ,pentru fiecare individ, temelia educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului.Cea mai benefică perioadă pentru educație, precum și pentru formarea caracterului psihosocial, în viața fiecărui individ, este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. Sintagma „Cei șapte ani de acasă”,prea simplă și prea des folosită, ne evaluaeză pe noi , familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul. Dacă părinții sunt cei care ne deschid drumul spre lume ,atunci și ei sunt răspunzători de reușitele sau eșecurile copilului. Copilul învață totul mai întâi în familie,iar apoi aplică prima dată în jocul pe care îl practică cu ceilalți ,iar mai apoi în viața lui de adult. Principala condiție, ca un copil să primească o educație corectă, este reprezentată de capacitatea părinților de a-i oferi acestuia modele demne de urmat. Pe lângă acestă condiție se mai întâlnesc și alți factori esențiali educației ,precum iubirea și comunicarea. Copiii imită totul: cuvinte ,gesturi,atitudini, chiar și percepții ,la început printr-o simplă joacă ,iar mai apoi devine un automatism. Dacă un copil își vede familia trăind într-o armonie deplină,la rândul lui își va întemeia familia pe baza aceluiași principiu. Dar asta nu înseamnă că orice copil care nu a primit o educație corectă este condamnat la un eșec social . Acest lucru depinde de puterea de autoeducare,dar și de persoanele cu care acesta intră în contact. Cei care au avut o educatie precară în cadrul familiei nu trebuie judecați,condamnați, ci mai degrabă trebuie înțeleși și ajutați. De asemenea, școala are misiunea sacră de a se implica în procesul de educație al copilului ,ghidându-l spre reușita școlară, dar și socială. Dacă ne dorim o societate armonioasă ,atunci trebuie să investim mai mult în educația copiilor noștri ,dar și în educația ,,părinților”

463

Rolul familiei în educaţia copilului Prof. Ciocîrlan Cătălin Școala Gimnazială Vitănești Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai copiilor (Sfântul Ioan Gură de Aur) Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”[1], respectiv a copilului. Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale.[2] „Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”.[3] Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.”[4] Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”.[5] „Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului şi a patimilor.”[6] Comportamentul plin de afecţiune al mamei este foarte important pentru formarea „sentimentul comuniunii sociale. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.”[7] Atunci când cunun, le spun soţului şi soţiei: „relaţiile conjugale, respectul, dragostea, tandreţea şi căldura sufletească – sunt 90% din educaţia copiilor, restul trebuie doar subliniat şi nici nu trebuie să vorbiţi mult”. (Ptotoiereul Valerian Krecetov)[8] Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate: „într-o grădiniţă o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a constatat că aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu ceilalţi care nu asistaseră la spectacolul respectiv. După opt luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor văzute în spectacol. Rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.”[9] Toate acesta îl pot marca profund, însă copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în părinţi.”[10] Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi, fraţi, rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”[11]. Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.”[12] Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate

464

şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase. CONCLUZII Lumea e condusă din camera copilului (Tholuck)[13] După cum am demonstrat până acum într-o manieră succintă, rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. […] Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.”[14] Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul…”[15] Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos. BIBLIOGRAFIE Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996; Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005; Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011; Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006; Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009. [1] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 36. [2] Idem, p. 36. [3] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62. [4] Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74. [5] Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006, p. 20. [6] Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 28. [7] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 209. [8] Idem, p. 74. [9] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 208. [10] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62. [11] Ibidem. [12] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 212. [13]Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 9. [14]Idem, p. 8-9. [15]Idem, p. 15.

465

Cei șapte ani de acasă! Prof.înv.primar: Ciocoiu Verginica Școala Gimnazială Vădăstrița, județul Olt „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Comportamentul părinților este copiat de copii încă din primii ani de viață este deci în primul rând responsabilitatea lor să le insufle respect,bune maniere. De la părinți învățăm că educația este un factor foarte important în viața copilului. Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. Învățarea bunelor maniere încă din copilărie reprezintă cheia către adaptarea viitorului adult la rigorile societății și către succesul lui în viață. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți,decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Bunele maniere îi modelează copilului dumneavoastră comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul față de semeni. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Educația unui copil nu consta numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă. Totodată, urmaţi şi aceste sfaturi utile: Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel. Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine să întrerupă o discuţie. Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în acest mod vor reţine mult mai repede. Învăţaţi-i să se poarte frumos;bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabiliți și impuneți reguli și limite în comportamentul copilului! Comunicați cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii. Limitați timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrați-vă în educația lui pe arta conversației! Învățați-i să iubească natura și cărțile - începeți încă de când e mic citindu-i povești,apoi,treptat,lăsați-l pe el să exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele!

466

Lăsați - l să se bucure de copilărie - nu încercați să faceți din el un geniu înainte de vreme;permiteți-i copilului să socializeze,să se distreze,să se relaxeze,dar mai ales să se joace din plin. Nu abuzați în niciun fel de copil-fizic,emoțional,verbal;concentrați-vă numai pe disciplina pozitivă! Învățați-i să își exprime emoții și sentimente ,numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și săși controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Învățați-l să spună mereu adevărul!Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la dumneavoastră!Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! Petreceți cât mai mult timp cu copilul dumneavoastră!Fiți un părinte implicat și devotat,iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Iubiți-l necondiționat și arătați-i zilnic asta! Iubiți-l indiferent de note,de cum arată,de performanțele fizice,intelectuale sau de altă natură! Nu glumiți pe seama lui,nu îi puneți porecle și spuneți-i zilnic că îl iubiți. Am certitudinea că după ce veţi vedea primele rezultate pozitive la copiii dvs., dar şi admiraţia celor din jur, toate momentele grele vor rămâne doar amintiri. Şi vă îndemn să fiţi răbdători şi optimiști şi să vă amintiţi cât mai des de vechiul proverb „repetiţia este mama învăţăturii”.

467

"Cei șapte ani de acasă!" -importanța familiei în dezvoltarea armonioasă a copiluluiP.I.P. Cioi Georgiana-Florentina Școala Gimnazială "Mihai Eminescu" Craiova, Dolj Sintagma "Cei șapte ani de acasă!" pune accent pe importanța familiei, în special a părinților, în educația copiilor preșcolari și școlari. Familia este cea care trebuie, în primul rând, să cultive la preşcolar dragostea de bine, de adevăr, de dreptate. Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi. Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub formula "este bine aşa!" şi -mai ales - "nu este bine!", punîndu-se accent mai mult pe negația "NU", decât pe motivele și cauzele care duc la permiterea sau interzicerea unor acțiuni sau activități. Deși copilul se întreabă de fiecare dată "de ce nu este bine?", în ultimul timp, la această întrebare părinţii răspund : "nu am timp de explicații!". Apropierea copilului de bine (cu semnificaţia de normă de comportare şi nu de ordin ce trebuie ascultat) constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Interdicţia de a nu se juca pe stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu măsuri concrete evidente, creându-se un alt loc, sau oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directă chiar a părinţilor. Pe lânga cunoașterea conceptelor de bine, de adevăr sau de dreptate, părinții, prin implicarea lor în educația copiilor, îi ajută pe aceștia să își dezvolte conceptul de sine sau mai bine spus, să se cunoască pe sine. La vârsta de 3-4 ani, procesele cognitive (percepția, memoria, imaginația, gândirea, limbajul) se desfășoară în situații concrete și în contextul acțiunilor obiectuale. Spre vârsta de 4-5 ani, el începe să reflecte tot mai mult notele esențiale ale obiectelor, fenomenelor și ființelor vii, memorează și reține ceea ce îl impresionează mai puternic, mai ales pe acelea legate de nevoile și dorințele lui actuale. Procesele afectiv-motivaționale prezintă o instabilitate exprimată frecvent prin strigăte, plâns, acte agresive la vârsta de 3-4 ani, ca mai apoi, cu timpul, la 4-5 ani copiii să devină capabili de o prietenie adevărată manifestând atașament față de părinți, educatoare, colegii din grupă, dar și față de personajele din basme, povești, povestiri etc. Acestea nu atestă altceva decât progresul realizat în sociabilitatea domeniului afectiv. Însemnate transformări apar și în departamentul social-moral, unde copiii încep să respecte regulile sociale, fiecărei etape a dezvoltării îi corespund morale succesive pornind de la morala obișnuințelor la morala regulilor, apoi la cea a exigenței și la cea a datoriei. La vârsta de 5-6/7 ani procesele cognitive înregistrază noi progrese. Percepția se detașează de situațiile concrete diferențiate prin intermediul acțiunilor obiectuale. Copilul pune multe întrebări, experimentează, devine posibilă apariția scopului mnemic, notă definitorie a memorării și reproducerii voluntare. Saltul calitativ ce se produce în formarea proceselor cognitive se explică prin dezvoltarea libbajului vorbit (exterior și interior) care mai departe mijlocește dezvoltarea gândirii. Procesele afectiv-motivaționale ating nivelul pregătirii lui pentru școală. Emoțiile și sentimentele devin mai bogate în conținut fiind legate de obiecte, situații, evenimente, persoane etc., iar relațiile ce se stabilesc sunt de competiție, cooperare și prietenie formându-i copilului capacitatea de apreciere tot mai obiectivă potrivit cerințelor morale. Tot acum se dezvoltă capacitatea de a amâna, de a aștepta și chiar de a renunța la ceva atractiv și mult dorit. Însușirea regulilor de comportare, în special din partea familiei, prezintă o mare însemnătate pentru dezvoltarea voinței și a conduitei social-orale a preșcolarului. Copilul este considerat sub aspectul caracteristicilor sale de personalitate, ca fiind rezultatul interacțiunii dintre fondul său ereditar condițiile de mediu în care se dezvoltă și acțiunile educative exercitate asupra sa. Copilul și mediul său alcătuiesc o unitate dinamică în interiorul cărora se desăvârșește procesul de maturizare. Între 6 şi 8 ani, copilul începe să distingă între corp şi spirit şi deci să înţeleagă natura subiectivă a sinelui. Acum începe să înţeleagă că fiecare este diferit nu doar pentru că are o aparenţă diferită, ci şi pentru că

468

are sentimente şi idei diferite. Poate atribui o importanţă diferită diverselor componente fizice şi psihice ale sinelui. Acum devine evidentă stima de sine. Copilul se mândreşte cu anumite calităţi care-i aduc succes şi recunoaştere din partea celorlalţi. Astfel, sentimentul calităţilor pe care le deţine, al capacităţilor şi competenţelor determină stima sau respectul de sine.

469

COPILĂRIA – UN MIC UNIVERS Înv. Ciolacu Aurelia Şcoala Gimnazială nr. 8 Constanţa Motto:”Lumea mică a copilului este o părticică din Univers. Această părticică din Univers este Familia. De aici începe el ca OM.” Copilul este “ un mic univers”, iar creşterea şi devenirea lui ca adult reprezintă un drum lung şi sinuos, plin de urcuşuri şi coborâşuri, al cărui aspect central îl reprezintă personalitatea în toate aspectele ei . Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia, etc. De la vârsta de 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său , apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Deasemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. Învăţarea bunelor maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Familia este principalul agent al socializarii. Ea este intermediarul între societatea globala si copil, locul în care se modeleaza principalele componente ale personalitatii. Ea este cea care ne ofera o pozitie în societate, determina atribuirea de statusuri precum rasa si etnia si influenteaza alte statusuri precum religia si clasa sociala. Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde îndeosebi de nivelul educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental. Până la trei ani copilul învaţă ,, ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie . De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpăţânare şi protest, adultul prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în perioada preşcolară ( 3-6 ani ), evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea personalităţii. La această vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi manifestă dorinţa în contradicţie cu posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu trebuie uitat că acum copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă, încrederea în sine, etc. În familie învăţăm sa fim umani. Bibliografie: Creţu.T,Psihologia vârstelor, Ed. Universităţii, Bucureşti, 2004 Şchiopu, U, psihologia generală şi a copilului, EDP,Bucureşti, 2009 Zlate, M, Eul şi personalitatea, Editura Teora,Bucureşti, 2007

470

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! PROFESOR ÎNVĂŢĂMÂNT PREŞCOLAR CIOLOCA LILIANA-GABRIELA ŞCOALA PETRICICA/STRUGARI „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând

471

impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: să numere maşinile de o anumită culoare să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

472

Cei 7 ani de acasă! Educatoare: Cioloș Ioana –Teodora Unitatea de înv: GPN NR. 3 Husasău de Criș Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 23 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. În ajutorul parintolor vin desigur o multitudine de povesti , povestiri, poezii,cantecele, povesti derapeutice, care expuse copiilor ii vor face sa înțeleagă cum anume trebuie sa se comporte. Este foarte important și faptul ca părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Recompensa si pedeapsa sunt si ele foarte pretioase in activitatea educativa a copilului. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

473

Importanța celor șapte ani de acasă Ciomaga Nicoleta Sabina

Cand spunem cei șapte ani de acasă ne gândim la tot ceea ce un copil învată în familie în primii ani de viață: formarea unor abilități, a unor conduite care se vor manifesta acasă și în societate. Sunt acestea doar rezultatul influenței familiei, pot ele să fie un etalon pentru ceea ce va fi copilul în viitor? După cum se observă în societatea actuală, timpul petrecut de copil acasă, cu membrii familiei, este din ce în ce mai scăzut. Copilul, de multe ori, intră în sistemul educațional încă de la creșă și este preluat la sfârșitul programului de o bonă până seara când părinții lui se întorc de la serviciu. Studiile realizate pe orfanii din România anilor 1989 au arătat că întârzierile cauzate de experiențele traumatice timpurii pot fi recuperate în condiții favorabile ulterioare. Deci, cei șapte ani de acasă nu sunt atât de importanți pe cât se credea anterior și, totuși, le suntem datori copiilor noștri cu tot ce le putem oferi mai bun pentru a le da posibilitatea unui bun început în viață. Astfel, atenția, satisfacerea nevoilor, petrecerea unui timp de calitate alături de copiii noștri, explicarea unor reguli și implementarea acestora, asigurarea unui mediu securizant care să-i ofere copilului posibilitatea explorării mediului proximal, oferirea unor bune exemple pentru că învățarea în copilărie se bazează pe imitație, sunt cerințe pe care un părinte responsabil ar trebui să le ofere propriului copil în timpul pe care îl are la dispoziție după îndeplinirea sarcinilor de serviciu. În consecință, deși cei șapte ani de acasă nu sunt, neapărat determinanți pentru viitorul copilului, rolul familiei rămâne esențial pentru o dezvoltare armonioasă a acestuia ceea ce-i va permite o integrare propice în societate.

474

Cei 7 ani de acasă în comportamentul copilului Prof.înv.preşc.,Ciorăşteanu Mariana Grădiniţa cu p.p. nr 18 ,Focşani ,Vrancea

,,Nu ce faci tu pentru copilul tău , ci ce l-ai învăţat pe el să facă pentru el , asta îl va ajuta să fie un om împlinit!” Ann Landers Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la gradiniţa- şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Nici un parinte nu doreste ca fiul /fiica sa să dea dovada de proastă crestere ,în societate sau acasa,însa puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unei institutii de bune maniere .Atunci , apare o mare provocare – uneori dificilă – a părinţilor şi a educatorilor în dorinţa de a oferi copilului ceea ce este cunoscut sub numele de„cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste adevărul crud, că nu prea mai există ,,cei 7 ani de-acasa,, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede(antepreşcolaritatea,) rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă in familie. Amprenta pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al propriilor copii se mentine toată viaţa Mediul familial este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient: ,, cei şapte ani de acasă” înseamnă imitaţie şi învăţare după modelul dat de părinţi . Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod direct de şcoală , dar familia rămâne direct implicată. De aici apare rolul conducător pe care îl are şcolaritatea în orientarea , ajutarea familiei în sarcinile ce-i revin , pentru că este factorul specializat în munca instructiv –educativă. Educaţia primită în familie rămâne însă, un punct de plecare , o rampă de lansare în ceea ce putem numi drept un copil „bine crescut” . Şi , ca orice punct de plecare avem nevoie să specificăm ,,câteva” din normele deprinse în familie. Prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă , firesc cu „bună ziua” , este salutul. În ceea ce priveşte comportamentul în societate sau cu prietenii ,un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină o conversatie. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte, de exemplu jocurile aplicate în grădiniţa:,,De-a mama” , ,,De-a familia” , ,,Mergem la magazin” etc ,tranzmit copilului,prin joc, norme aplicabile în diferite contexte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Aceasta este o altă normă deprinsa din familie dar continuată şi susţinută în mod direct în cadrul preşcolarităţii. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor şi al educatoarei ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, aceasta este norma cu referire la bunele maniere în timpul mesei. La fel de important este şi recunoaşterea greşelilor : „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Astfel , va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului sunt un semn de

475

respect şi demnitate şi nu un semn de slăbiciune . Pentru a le folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Bineînţeles că toate ,,normele” de mai sus sunt rezultatul experienţelor, încercărilor, eşecurilor şi reuşitelor şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l transmitem copilului, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne străduim să le predăm copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de educarea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Să nu uităm că imitaţia reprezintă cel mai puternic instrument de învăţare iar persoanele imitate sunt cei mai importanţi mentori pentru copil.Copilul care se simte îngrijit, curat şi care vede că persoanele din jurul său au grijă de el, de igiena personală, de modul în care se îmbracă va urma acest comportament şi îşi va îngriji corpul, se va simţi bine atunci când este curat şi aranjat.La celălalt pol găsim copilul care este lăsat murdar, nepieptănat, chiar adulţii din jurul lui arătând în acest fel, părinţi la care periajul dinţilor, pieptănatul, igiena personală este opţională şi care va copia şi integra acest comportament pentru că va considera că aşa este normal. Astfel, un copil care trăieşte într-un mediu ostil, nesigur, în care este devalorizat, anulat ca persoană sau tratat ca un eu auxiliar al părintelui şi pedepsit pentru orice greşeală va învăţa şi integra un ataşament nesigur, va avea o imagine de sine negativă. Este de maximă importanţă ca părinţii să fie un exemplu potrivit pentru cei mici ,deoarece cei ,,şapte ani de acasă” se deprind prin imitaţie şi învăţare,aşa cum şi părinţii au imitat şi învăţat la rândul lor. Bibliografie: - M. Poenaru- ,,Cei şapte ani de acasă -Codul bunelor maniere” ,Ed.ePublishers ,2013 -T.Selding-,,Cum să creşti un copil extraordinar.Metoda Montessori”Ed.Litera , 2015

476

COMOARA UNUI COPIL SUNT CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor limba română -Ciorba Otilia-Rodica Școala Gimnazială Nr. 1. Ip, județul Sălaj Motto: „Totul pleacă de la cei 7 ani de acasă...” (Cătălin Anghel) „Cei șapte ani de acasă” definesc totalitatea informațiilor acumulate în primii șapte ani ai vieții. În această perioadă de timp copiii se dezvoltă psihic intens învățând și reproducând anumite deprinderi, comportamente și atitudini văzute la cei care îi înconjoară. În primii ani copiii sunt înconjurați de familie. Aceasta încearcă să îi sfătuiască și să îi educe cât mai bine posibil. Dar care este scopul? Anii aceștia au rolul de a-ți defini comportamentul iar comportamentul pe care îl ai îți definește și definitivează viitorul. În urma acestui început de viață încărcat de cunoștințe îți asumi un minim de lecții despre viață pe care le înțelegi și aprofundezi mai încolo. Aceste informații te dezvoltă pe tine ca om iar îmbinate cu experiență îți formează caracterul. De obicei, în momentele în care suntem dezamăgiți de atitudinea și comportamentul cuiva ne exprimăm spunându-i că „nu are cei șapte ani de acasă”. Sintagma aceasta reprezintă lipsa educației și a politeții de care dă dovadă o anumită persoană. A avea cei șapte ani de acasă nu înseamnă doar a fi educat, ci înseamnă a fi om. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a face față tuturor greutăților. Pentru că datoria celor șapte ani de acasă este de a ne învăța cum să ne comportăm tot timpul în societate , de a ne ști face plăcuți și ascultați. Cei șapte ani de acasă ne pregătesc pentru toate situațiile de care vom avea parte învățându-ne cum putem rezolva problemele calm și cu multă răbdare, ne ajută în a ne face comozi în orice împrejurare deoarece a avea cei șapte ani de acasă este ca și când ai avea toate „bogățiile lumii”. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a vieții lor. Un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții, este numit un copil cu cei șapte ani de acasă.Asta nu o dobândești numai de la părinți ci o poți dobândi și de la cei din jur, cu care îți petreci majoritatea timpului. Cum spune și psihologul Oana-Maria Udrea: „ Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți; specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilul”. Majoritatea tinerilor din ziua de azi consideră că cei șapte ani de acasă sunt o adoptare a unor exemple, o consideră învechită înlocuind-o cu alte atitudini în diferite scopuri. Ei înlocuiesc respectul și bunele maniere cu comentarii fără rost, obrăznicii și vorbe ironice în ideea de a se remarca iar alții în ideea de a îi imita pe cei care procedează astfel. În momentele în care își schimbă comportamentul bun cu unul rău uită că vorbele și faptele le conturează personalitatea atât pentru ei înșiși cât și în ochii celor din jur. Lumea îi poate cataloga drept „needucați” sau într-un alt mod greșit doar pentru că ei refuză să aplice educația pe care au primit-o, imitând atitudinea celor de vârsta lor. Educația și învățăturile primite și aplicate determină modul în care, la vârsta maturității dar și mai devreme, o persoană se va integra în societate. Manifestările și abordările cuiva definesc posibilitatea de integrare. Un om educat se poate acomoda extrem de ușor beneficiind de calitățile care îl fac plăcut semenilor. Dar un om needucat care nu știe să se comporte va fi marginalizat și nu va fi acceptat, atitudinea lui diferențiindu-l într-un mod neplăcut și izolându-l de cei din jur. Cei șapte ani de acasă sunt elementul de care depinde cum un om este agreat de oamenii care îl înconjoară. Calitățile și caracterul fac ca o persoană să fie apreciată sau nu. Un comportament exemplar și deosebit aduc unui om apreciere și laude făcându-l să se simtă bine. Iar un om căruia nu i-a fost format un comportament în copilărie va fi lipsit de educație ceea ce duce la reproșuri și obiecții. Exemple întipărite în minte la această vârstă vor fi exteriorizate la momentul în care o persoană va avea propria sa familie. Devenit adult își va coordona viața și stilul de viață alături de cei din jur după cum fusese educat. Comportamentul dobândit îl va manifesta la rândul său față de cei dragi ceea ce poate fi un lucru bun sau nu iar cunoștințele acumulate le va sădi în proprii copii ceea ce poate fi o bucurie sau o dezamăgire.

477

Cei șapte ani de acasă au o importanță deodebită având un impact imens în viață, reprezentând adevărata temelie a vieții pe viitor. Bibliografie: 1.Cucoş Constantin,”Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi, 2000; 2.Ciofu Carmen, „Interacțiunea părinți-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998; 3.P.,Emil, R., Iucu, „Educația preșcolară în România”, Polirom, 2002; 4.Radu Ion, „Psihologia educaţiei şi dezvoltării”, Editura Academiei, Bucureşti, 1983; 5.Radu Ion, „Psihologia şcolară”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

478

„Cei 7 ani de acasă: reponsabilitate şi ingrediente ale educaţiei copilului” Prof. inv. primar Ciotloş Simona ŞCOALA GIMNAZIALĂ PALANCA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la şcoală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între învăţătoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la şcoală, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima nor mă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea

479

acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative.

480

SĂ-I ÎNVĂȚĂM PE CEI MICI DESPRE CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ CÎRSTEA LILI MĂDĂLINA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,N. COCULESCU ,, SCORNICEȘTI, OLT

N-ar fi minunat să trăim într-o lume de oameni politicoşi şi cu șapte ani de acasă? Pentru noi, ca adulţi, e o utopie. Dar pentru copiii noştri există speranţe. Cu o condiţie însă: să-i învăţăm regulile amabilităţii. Respectul şi empatia faţă de cei din jur, transformate în gesturi amabile, ar putea avea un impact uriaş asupra tuturor. Casele, şcolile, locurile publice ar deveni nişte locuri mai plăcute, iar actele de violenţă ar fi mult mai rare. Şi pentru asta nu-i nevoie decât ca fiecare părinte să-şi înveţe copiii ce valoare are amabilitatea. Când faci un serviciu altei persoane, experimentezi o senzaţie de bine, de mândrie, deci şi tu, „donatorul“, şi celălalt, „primitorul“, aveţi de câştigat. E bine să le dai prilejul celor mici să treacă prin acest gen de experienţă de cât mai multe ori, până vor ajunge să aprecieze starea de om darnic şi să vrea s-o repete din proprie iniţiativă. Iată câteva idei care te vor ajuta să-ţi creşti copiii mai buni, mai amabili, mai darnici, mai cumsecade. Fii un bun exemplu. Cea mai bună metodă de a învăţa un copil nu este explicaţia verbală, ci exemplul personal. Dacă tu faci voluntariat, ajuţi persoanele în vârstă din familie şi din vecini şi îi tratezi pe toţi cei din jur cu demnitate şi respect, copiii nu vor face altceva decât să te imite. Există însă o mică problemă: e necesar ca vorbele şi faptele tale să se pună de acord. Dacă te faci că ajuţi pe cineva şi-i zâmbeşti mieros, iar apoi îl boscorodeşti pe la spate, copilul va fi contrariat şi nu va şti cum să procedeze în situaţii similare. E foarte important să arăţi respect tuturor, indiferent de situaţia lor financiară, de convingeri politice, religioase şi chiar de personalitate. Evident că ai dreptul să ai propriile tale antipatii, dar asta nu înseamnă să uiţi de buna-cuviinţă. Cel puţin nu în prezenţa celor mici… Fii cumsecade cu propriul tău copil. E foarte important ca cei mici să se simtă trataţi omeneşte, în orice situaţie, să nu se simtă vreodată umiliţi de către cei în care au încredere oarbă – părinţii. Chiar şi atunci când fac prostii, chiar dacă trebuie să-i pedepseşti, nu apela sub nicio formă la pedepse fizice, iar în privinţa celor disciplinare, fii conştientă că trebuie explicate şi bine motivate în faţa micului poznaş. Acordă recompense. Ştii cât de mult le place celor mici să fie băgaţi în seamă! Aşa că nu e nimic greşit să-i lauzi şi să le oferi un mic premiu când fac lucruri bune. În loc să-i cerţi exagerat când se iau la harţă cu alţi copii, mai bine fă puţin tam-tam când fac un lucru bun, mai ales atunci când nici nu se aşteaptă să fie apreciaţi. Oferă-le un mediu stimulativ: indiferent că e vorba de lectură, de jocuri sau de filme, selecteazăle ocupaţiile în aşa fel încât să se confrunte frecvent cu personaje şi situaţii în care cei buni au de câştigat. S-ar putea să-i inspire mai mult decât ai crede! Dă-le sarcini. Un studiu a arătat că adolescenţii şi copiii implicaţi în treburi gospodăreşti în familie ajung adulţi mai responsabili şi cu mai multă stimă de sine, iar copiii care au o părere bună despre ei sunt mai respectuoşi cu ceilalţi. Ce treburi să le dai? Copiii de 3-5 ani pot să-şi strângă jucăriile sau pot ajuta la aranjarea mesei. De asemenea, pot fi implicaţi în pregătirea unor feluri de mâncare simplu de preparat. Copiii de 6-9 ani pot şterge praful şi da cu aspiratorul sau cu mătura, pot spăla legumele pentru salată şi pot aranja farfuriile în maşina de spălat vase. Copiii mai măricei sunt capabili să ude florile şi să tundă gazonul, pot duce gunoiul şi chiar pot găti o cină pe săptămână pentru întreaga familie (atenţie, să nu aibă prea multe lucruri de tăiat şi tocat). Cultivă-le prieteniile. Prietenia e cel mai bun mod în care ne manifestăm bunătatea pe termen lung. Îndeamnă-ţi copilul să împartă cât mai multe lucruri şi activităţi cu prietenii săi, mai ales dacă unii sunt mai sărăcuţi, şi explică-i că nu e neapărat să primească la fel din partea celorlalţi. O modalitate simplă de a întări prietenia la vârste fragede este de a-i învăţa pe copii să împletească brăţări ale prieteniei sau cumpărându-le accesorii identice ori aducându-le suveniruri prietenilor lor din vacanţele petrecute cu familia.

481

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI…DE-ACASĂ! Prof. CÎRSTOV LUMINIŢA GRĂDINIŢA CU P.P. „T. VLADIMIRESCU” CRAIOVA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, “nu are cei şapte ani deacasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Aceasta expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.

482

Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu le putem observa la copil asemeni unei oglinzi. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

483

Cei șapte ani de acasă! Înv. Ciubuc Mariana

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau compor- tamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerând ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt tranmis aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atât pozitive, căt și negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este

484

certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverența în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențeaza dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, ar trebui să negândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudini de neacceptat de către ceilalți.

485

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘCOALA GIMNAZIALĂ GIUVĂRĂȘTI PROFESOR CIUCĂ GIGI Familia există din cele mai vechi timpuri, iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au constituit treptat, unul pe baza celuilalt, implicând asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii. A.S.Makarenko, fiind convins de rolul exemplului în educaţie – ca şi de înclinaţia copilului pentru imitaţie – se adresează părinţilor astfel: “Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaşi, cum vă purtaţi cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la el pe căi pe care voi nu le observaţi.” Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la comenius, care, în prima carte de educaţie a copilului, considera că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase ani, în primul rând de la mama, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii chiar merg mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Noi, adulţii, suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost. Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii, dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de părinţi-precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la casre se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. “Atâta timp cât tatăl şi mama nu-şi vor pleca fruntea în faţa măreţiei copilului; atâta timp cât nu vor înţelege că vorba COPIL nu este decât o altă expresie pentru ideea de MAIESTATE; atâta timp cât nu vor simţi că în braţele lor doarme viitorul însuşi sub înfăţişarea copilului, că la picioarele lor se joacă istoria, nu-şi vor da seama că au tot atât de puţin dreptul şi puterea de a dicta legi acestei noi fiinţe, pe cât n-au puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor…” (Ellen Key)

486

Copilul are nevoie de cei șapte ani de acasă Prof. CIUCIU OLIMPIA-VIORICA Școala Gim. Nr. 1 Buntești, Jud. Bihor Teoretic, cei șapte ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim automat la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii. Expresia "cei șapte ani de acasă" iși are originile din perioada în care copiii stăteau acasă în primii șapte ani de viață. Instituționalizarea copiilor avea loc prima oară la vârsta de aproximativ șapte ani, atunci când ei începeau să meargă la școală. Până atunci, educația lor era în întregime responsabilitatea familiei. Medicii și psihologii au căzut de acord că primii șapte ani din viața unui copil sunt esențiali pentru formarea sa ulterioară. În această perioadă se produc numeroase schimbări esențiale din toate punctele de vedere. Din punct de vedere cognitiv, Jean Piaget arată trecerea de la stadiul senzorial-motor, în care copilul învăța prin intermediul simțurilor, la stadiul preoperațional, care se încheie în apropierea vârstei de șapte ani, în care copilul începe să gândească folosind simboluri, să își folosească intens imaginația și memoria. Pe lângă școală, familia este cea care are obligația de a pune bazele adoptării unui comportament civilizat, corect din punct de vedere social și moral, integru. Copilul devine, sșadar, reflexie a părinților, fapt ce ar trebui să îi facă pe aceștia să se privească mai atent prin ochii celui mic. Educația de acasă nu poate fi înlocuită de nicio instituție de învățământ. Ea reprezintă bază pentru tot ceea ce construi școala, în anii ce vor urma, iar părinții trebuie să știe că lor le aparține întreaga responsabilitate pentru ca cel mic să crească frumos. Cei șapte ani de acasă nu fac referire doar la bunul simț și educație, ci și la cunoștințele generale, la întregul bagaj de informații pe care copilul le primește acasă, în aânul familiei. De asemenea cei șapte ani de acasă sunt importanți în societate, deoarece în acei ani vei primi o educație și aceasta trebuie să corespundă normelor societății în care trăim.Trebuie să știi să vorbești, să îți impui punctul de vedere și niciodată să nu taci atunci când cineva nu te lasă să vorbești. Cei șapte ani de acasă sunt mai importanți decât cei douăzeci de școală, deoarece un copil pășește pe un drum în viață cu cunoștintele și educația ce le-a primit în cei șapte ani nu ce învață la școală. Vorbim despre drumul cunoașterii, studiilor cu ajutorul cărora poate deveni un om capabil și realizat în viață, dar după cum se știe la orice lucru cel mai important este baza, iar în cazul acesta după cum se vede baza o reprezintă educația primită în familie. Bunele maniere de regulă se învață acasă de la parinți, bunici etc. și sunt cele mai des întâlnite în viață. Dacă ai bunele maniere îți faci usor o imagine frumoasă în fața oamenilor, deoarece ele îți definesc caracterul și te ajută să ai un comportament adorabil. Ajungi respectat, să-ți creezi un nume în societate și totodată te transformă într-un om important și capabil. Întotdeauna în viață vei fi nevoit să arăți respect și să fii o persoană simțită asfel încât să poți avea o viață fericită, o familie și niște prieteni buni care te vor susține de fiecare dată la greu.Vor fi lângă tine la bine și la rau, și de aceea eu consider că este important să fii o persoană respectoasă și cu un suflet bun ca să poți fi apreciat la rândul tău. Prin urmare cei șapte ani de acasă împreună cu educația primită în familie sunt adevaratele calități ale unei persoane deoarece de acea educație depinde caracterul și comportamentul unei persoane.

487

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. Ciuhandu Manuela ,,Cei sapte ani de acasa” se refera la educatiei copilului in primii ani de viata, perioada care ii va afecta intreaga existenta, il va defini ca adult.Aceasta educatie se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, afectiva, intelectual-cognitiva, fizica, etc. ,,Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii de viaţă similare cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul”( Eric Berne). Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor alt comportament decât cel observat la părinţii lor. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un parinte să oblige copilul să spună după masă “Mulţumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. Desi este bine ca un copil sa fie cat mai putin prezent la discutiile adultilor, atunci cand acestea nu il privesc in mod direct, a lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi obiceiuri diverse. Desigur lista exemplelor poate continua, si,putem observa ca este destul de greu sa echilibram balanta deciziilor corecte in ceea ce priveste educatia copilului. Astfel, multi se vor întreba: “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative. După vârsta de trei ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. De aseemenea, jocurile si jucariile au loc important în educarea copilului până la zece ani. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile. Tot ca un raspuns la intrebarea de mai sus, pot veni si urmatoarele ,,reguli”: 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el -comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva

488

7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele !Nu glumi pe seama lui si spune-i zilnic ca il iubesti. Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vei deveni. In cei sapte ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, restul se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau de faptul ca vor primi reprosuri pentru ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei sapte ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. In concluzie, putem afirma ca ,,cei sapte ani de acasa” fac referire la ceva complex: la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre,amintirile noastre, invataturile noastre, la tot ceea ce ne-a ramas din acesti ani. CAUTATI IN VOI !!!

489

Cei şapte ani de acasa ! Prof. Ciurezu Anca Şc. Gimnazială Nr. 1 Moţăţei Cei şapte ani de acasă reprezintă educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi , aceştia reprezintă primele modele de viaţă ale copilului , contribuind la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă , ne gândim la un copil bine crescut , care ştie să salute , să spună mulţumesc , te rog, care este respectruos cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate . Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia , simte că părinţii îi acordă atenţie , că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă bazată pe iubire şi încredere , face ca regulile să nu se transforme într-o disciplină strictă. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Până la 2-3 ani , copilul nu poate vedea dincolo de propiile nevoi, astefel că nu îi putem cere unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să forţăm copilul să fie altruist , deoarece nu are vărsta potrivită pentru a face asta. Copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea , el ştie că atunci când mama vine acasă , trebuie să îi acorde atenţie şi să se joace împreună. Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău , asta, nu înseamnă că trebuie răsfăţat , că îl lăsăm să facă orice. Trebuie să fixăm limite , întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea , amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Dela 3-5 ani, copilul poate să fie capabil să împartă jucăriile, începe să îşi dezvolte simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bine sau rău, observă reacţia părinţilor în faţa comportamantului său, apreciază recompensele , şi conştientizează semnificaţia pedepsei. Între 5-7 ani , copilul devine tot mai independent , merge la grădiniţă, începe să i se dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din jur, copii şi adulţi . Copilul trebuie încurajat să se exprime, trebuie lăsat să exprime dorinţele , şi să nu i se facă observaţii în public. Replicile de genul , taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti, sau observaţiile ţinute în public nu fac decât să inhibe copilul.Părinţii reprezintă primele modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Su este inutil să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin , dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.Cea mai preţioasă recompensă pentru coil nu este cea materială , copilul trebuie lăudat de fiecare dată când dovedeşte că este bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea , nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Comunicarea dintre părinţi şi copil este foarte importantă pentru că îi ajută la formarea imaginii de sine. Pentru ai putea înţelege este nevoie ca părinţii să îi ajute pe copii să îşi exprime emoţiile fără teamă. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă , desfăşurate cu el în contexte diferite de viaţă. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie , să îi organizeze corespunzător spaţial să le dea posibilitatea să descopere , să se joace în diferite spaţii să interacţioneze cu adulţi şi copii şi nu în ultimul rând să ofere prin propiul comportament , modele de urmat. Bibliografie : Vrăşmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 ; Ciofu Carmen , Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 ; www.copii.ro www.diactic.ro

490

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. Ciutan Marioara Colegiul Național ”Mihai Eminescu”-Oradea ”Oricâte îndrumări s-ar da copiilor și oricâte lecții savante de bună creștere li s-ar ține zilnic, nimic nu va avea mai mare influiență asupra conduitei lor ca societatea în care se află și purtarea celor din jurul lor”. Educația este o acțiune socială care se desfășoară într-un cadru instituționalizat și nu numai. În categoria factorilor educaționali putem include grădinița, școala, familia, instituțiile culturale educative, mijloacele mass-media etc. Atunci când copilul este integrat într-unul din aceste medii, asupra sa se vor exercita diverse influiențe educative. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim că acel copil a primit o educație bună de la familia lui, care are o mare influiență asupra personalității și a comportamentului copilului până merge la școală. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Un copil manierat salută respectuos, se comportă civilizat, știe să spună ”mulțumesc frumos”, ”te rog ”, atât în relațiile cu cei din jur cât și cu adulții. Pentru a folosi aceste cuvinte magice copilul are nevoie să le audă din partea adulților din jurul lui care sunt exemple pentru ei. Astfel va învăța că recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate. Copilul care este iubit de părinți se simte mereu protejat, în siguranță, percepând în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Școala și alte medii educaționale nu pot decât să confirme acest lucru și să consolideze normele deja deprinse în familie. Nu este suficient să ne controlăm doar limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc.) precum și a dorințelor și nevoilor. Ar trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, în așa fel încât copilul să spoată trage învățăminte atât din întâmplările frumoase cât și din cele negative. În cariera mea de dascăl am putut observa cel mai bine acest lucru, dacă copiii au ”cei șapte ani de acasă” la intrarea lor în școală. Sunt copii bine pregătiți, politicoși, ascultători, cu un bagaj solid de cunoștințe, care se încadrează ușor în colectivul de elevi și răspund cerințelor școlare. Din păcate mai întâlnim copii cărora le lipsesc vizibil cei șapte ani. Aceștia nu-și găsesc locul nici în activitățile de zi cu zi, nici în cele extrașcolare. Se observă lipsa de educație, afecțiunea și chiar indiferență din partea familiei. Cu astfel de copii se poate lucra mai greu, dar cu multă răbdare și tact pedagogic într-un final ajungem să fim mulțumiți de evoluția lor. În unele cazuri nemulțumirile vin de la cei mai în vârstă decât noi, nemulțumiți de o anumită atitudine, făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească în funcție de o situație anume. Dacă avem respect față de noi, vom avea respect și față de ceilalți din jurul nostru. Pe parcursul celor șapte ani acumulăm o mulțime de amintiri, sentimente frumoase sau mai puțin frumoase, învățături bune sau mai puțin bune, dar putem acumula și neplăceri, regrete, frustrări, nemulțumiri, etc. Jocul are și el o mare influiență asupra formării celor șapte ani de acasă. Jocul îl lasă pe copil la nivelul copilăriei. Copilul care nu se joacă este expus la nevroze, furii. Copilul care se mulțumește să se joace rămâne un copil, învață noi reguli pe care și le poate însuși în viață. J.Piaget a subliniat rolul jocului în formarea judecăților morale. El consideră că acceptarea și respectarea regulilor jocului determină pe copil să participe de mic la societatea din care face parte, îl pregătește pentru activitățile viitoare și îl conduce spre morala socială a grupului căruia îi aparține. Prin urmare, cei șapte ani de acasă te ajută să fii respectat, să-ți creezi un nume în societete și totodată te transformă într - un om important și capabil. Bibliografie Piget ,I., - Psihologia copilului, Editura Cartier, București, 2011. Crețu, E., - Psihopedagogia școlara pentru învățământul primar, Editura Aramis, București , 1999. Debesse, M., - Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura didactică și pedagogică , București , 1970.

491

„CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” AI COPILĂRIEI Ed. Cîciu Flori G.P.P. Nr. 4, Slatina „Fiţi cu suflet de copil!” (G. Calinescu) „Dacă păstrezi copilăria mereu cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată” -Tom Stoppard Miracolul oricărei copilării este că, oricât de apăsătoare ar fi împrejurările în care se petrece, sufletul copilului păstrează o inocenţă sub atingerea căreia totul împrumută ceva din farmecul unui basm. Şi chiar dacă, odată cu trecerea anilor, inocenţa se va pierde, ceea ce rămâne va fi memoria intactă a întâmplărilor trăite în acea vreme. Din acest motiv nicio copilarie nu poate fi urâtă, oricât de hidoase ar fi condiţiile în care ţi-e dat s-o trăieşti. O viaţă întreagă am crezut că a avea cei şapte ani de acasă înseamnă să ştii cum să te porţi cu ceilalţi. Cum să fii obedient, respectuos, atent faţă de nevoile altora. Însă am înţeles de curând că în anii de stat lângă părinţi înveţi altceva, cu mult mai important. Cum să fii senin şi să nu-ţi pese de ce zic cei din jur. Cum să ştii să te bucuri de fiecare gest, de fiecare întâmplare frumoasă. Cum să râzi din senin, cum să ai curajul să dansezi când auzi muzica, să cânţi, atunci când ţi-e sufletul prea plin. În cei şapte ani de acasă, copiii noştri învaţă să fie fericiţi. Primii ani din viaţă sunt decisivi în formarea unui copil. Auzim foarte des expresia "cei şapte ani de-acasă", însă puţini îi şi au. Educaţia primită în prezent în cei şapte ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Să îi învăţăm pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. Să nu le încurajăm copiilor atitudinile nepotrivite. Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţând copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau dându-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fim noi, adulţii, un bun model pentru el. Să îl învăţăm lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc". Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect.

492

Educaţia se face acasă, cu discreţie, în familie dar şi în grădiniţă. Nu trebuie să ţinem prelegeri şi critici în public, să nu îl umilim şi să nu îl jignim faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A face copilului o scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici adultul nu a prea fost atent la lecţiile de bune maniere. Nu e o rușine pentru nimeni, sau cel puțin nu ar trebui să fie, că nu a avut parte poate de cea mai frumoasă perioadă a vieții în copilărie. Au fost neajunsuri, au fost certuri cu părinții, neînțelegeri la școală, dispute cu frații sau surorile iar la vremea respectivă toate păreau ca fiind povară, o povară pe care nu ar fi trebuit să fie purtată. Dar cum viața e scurtă și nu stă frumos nimănui să i se încrețească fruntea și să i se întunece privirea atunci când își amintește de anii copilăriei, cel mai sănătos mod de a face pace cu trecutul e să-l acceptăm și să încercăm să păstrăm vii amintirile clipelor frumoase ascunzând cu grijă, în colțuri umbroase, acele momente de care ne-am fi putut lipsi cu desăvârșire. Oricât de supărat ești pe trecut, gândește-te că ești omul de azi și datorită experiențelor de care ai avut parte atunci. Majoritatea celor supărați pe copilărie sunt cei care au avut un părinte/tutore care nu lea oferit afecțiunea de care ar fi avut nevoie. Cred că foarte puțini își urăsc cu adevărat copilăria doar pentru că aceştia nu au avut suficiente resurse pentru a le cumpăra păpuși Barbie sau mașinuțe cu telecomandă. Chiar dacă copiii par inocenți și neînțelegători, ei simt problemele și dificultățile cu care se confruntă părinții lor și niciodată nu vor fi supărați pe ei din motive frivole. Și când zic supărați, nu mă refer că nu vorbesc părinților o zi, ci supărarea aceea pe care o poartă cu ei și în anii maturității. Ca să transformăm amintirea sumbră de atunci într-una luminoasă trebuie să-i înțelegem și pe cei care au avut grijă de noi: părinți, tutori legali, bunici etc. Cel mai probabil nici ei nu au avut o copilărie fericită și tocmai pentru că nu au făcut pace cu ea și nu și-au înțeles părinții, au sfârșit prin a le adopta comportamentul. E de ţinut minte că suntem și produsul celor alături de care creștem și care contribuie la dezvoltarea noastră ca oameni. Depinde doar de noi cât împrumutăm de la ei. E foarte important pentru adultul de azi să facă pace cu copilul de ieri și să-și accepte trecutul. Dacă trăim în continuare cu frustrarea zilelor de atunci suntem condamnați să cărăm povara lor și s-o aruncăm inconștient pe umerii copiilor noștri. Acceptându-ne copilăria, cu bune și rele, ne eliberăm de ea. Nu trebuie să trăim cu regretul că putea fi mai bine ci să ne gândim că am primit tot ce aveau mai bun părinții noștri de oferit. Că nu neau mulțumit și că am fi vrut să fie altfel sunt lucruri care nu mai pot fi schimbate, dar percepția despre cât de rău sau cât de bine a fost încă poate fi influențată și depinde doar de noi dacă alegem să înclinăm balanța în favoarea noastră. Ceea ce vedem noi ca pe un sacrificiu al părinţilor, ei îl văd fie ca pe o bucurie, fie o necesitate fie pur şi simplu un "aşa trebuie să fie", "asta e firea lucrurilor" dar purtând veşnic în suflet dragostea naturală, nemarginită şi clipele minunate petrecute în familie.

493

"Cei şapte ani de-acasă" în societatea actuală Claudia Feldrihan Şcoala Gimnazială "Ştefan cel Mare" Bistriţa Primul tip de educaţie de care beneficiază fiinţa umană este educaţia în familie, pe care o numim empiric " cei şapte ani de-acasă ". Complexă prin formele de educaţie pe care le include, dar şi dificilă, deoarece nu există reţete universal valabile care să te ajute să devii un părinte bun, educaţia în familie beneficiază în societatea contemporană de mai multa atenţie, deşi paradoxal tinerii au din ce în ce mai puţini " ani de-acasă ". Ȋn viziunea noastră, cea mai importantă dimensiune a educaţiei pe care familia o acordă copilului este educaţia moraăl ce impune definirea unor concepte precum morala, regulile şi normele morale. Pe aceste considerente, explicitǎm conceptele menṭionate anterior ca fiind definite după cum urmează: Morala = un sistem de norme şi reguli care reglementează comportamentul subiectului uman în funcţie de anumite valori tipice unei societǎţi; Normele şi regulile morale = ca seturi de prescripţii privind comportamentul individului în relaţie cu semenii săi şi societatea în ansamblul; Moralitatea = măsura în care un grup sau o persoană se conformează normelor şi regulilor morale (I.Nicola, 1996). Educaţia morală devine “acea latură a educaţiei prin care se urmăreşte formarea şi dezvoltarea caracterului ca latură relaţional valorică a personalităţii, respectiv a conştiinţei şi conduitei morale a subiectului uman”(C.Stan, p. 128 ). În aceasta ipostază, finalitatea educaţiei morale presupune formarea unei conştiinţe şi a unei conduite morale, tercerea de la heteronomie la autonomie morală, prin intermediul interiorizǎrii valorilor morale care sunt astǎzi cu atât mai importante cu cât societatea a intrat într-o altǎ etapǎ de dezvoltare. Dimensiunea moralǎ a fiinţei devine pentru demersul educativ o prioritate, un ax al creşterii calitǎţii etice a vieţii. Or, familia este chemată mai mult ca oricând să pună bazele acestui ax pe care ulterior şcoala, alţi factori educativi informali şi chiar individul, îşi va dezvolta personalitatea şi va conferi un substrat etic existenţei sale. În 1988, G.Vǎideanu menţiona câteva puncte de reper, în acest sens al creşterii calitǎţii etice a vieţii şi anume programele de “acţiune” ale Institutului de Moralogie din Japonia, programe care pot fi sintetizate sub forma unor imperative care aduc în centrul atenṭiei: -valorile spirituale ce trebuie receptate ca scop al vieţii individului şi mod de echilibrare moral-psihică a acestuia în condiţiile în care societatea se aflǎ sub impactul ştiinţei şi al tehnologiei; -respectul faţǎ de trecut, dragostea faţǎ de ţarǎ şi încrederea în viitorul ei; -rǎbdarea, generozitatea, modestia calitǎţile care trebuie cultivate, deoarece contribuie la o viaţǎ socialǎ armonioasǎ şi la evitarea conflictelor(G.Văideanu, 1988, p.103). Actualitatea, în condiţiile unei imense presiuni sociale generate majoritar tocmai de lipsa valorilor de acest tip, susţine astfel nonvalorile, prin urmare, chiar în cazul unei educaţii morale corespunzatoare, obţinută în familie, se creează stări conflictuale. Deşi părinţii de azi au acces la informaţii, la cursuri de parenting, studiile de specialitate au sesizat că doar o mică parte dintre aceştia se "educă pentru meseria de părinte", majoritatea având o educaţie morală precară ei înşişi şi ca atare, transmit aceste false valori şi comportamente copiilor. Astfel problema esenţială a vremurilor noastre este generată de faptul că nici părinţii nu au "cei şapte ani de-acasă" şi tind să decline responsabilitatea educaţiei morale (şi nu numai) la nivelul şcolii care nu poate să îşi asume acesta sarcină, iar consecinţele, la nivel social sunt dezastruoase- delicvenţă juvenilă, relaţii interumane conflictuale, promovarea unor nonvalori, lipsa profesionalismului etc. Bibliografie: Ionescu, M., (coord.) (2011), Instrucṭie si educaṭie.Paradigme educaṭionale moderne, Ed. Eikon, ClujNapoca. Nicola, I.,(1996), Tratat de pedagogie ṣcolară, Ed.Aramis, Bucureṣti. Văideanu, G., (1988), Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti.

494

Cei 7 ani de-acasă Profesor Claudia Fotache Şcoala Gimnazială „Dimitrie A. Sturdza”, Iaşi Natura ne aseamănă, educația ne deosebește. (Confucius) ”De ce nu ai zis Te rog frumos, dacă ai cerut ceva?, mă mustra mama uneori, când eram mică și uitam să spun ”cuvintele magice” atunci când ceream ceva. Altă dată, când făceam câte o boacănă, îmi zicea cu o voce fermă, răspicată: ”Acum trebuie să spui Îmi pare rău! sau Regret cele întâmplate! Caută să fii mereu cu bun simț și plină de respect.” Mărturisesc faptul că acestea sunt printre cele dintâi cuvinte pe care mi le amintesc din copilărie. Se spune că salutul este prima normă de conduită învățată în familie, iar recunoașterea și asumarea greșelilor - o alta, la fel de importantă. Mama, ca și tata, de altfel, nu doar că ne învățau bunele maniere cu o atenție și o perseverență care pe mine m-au impresionat întotdeauna, dar le foloseau și ei, cu noi sau cu alții, acasă ori ”în lume”, motiv pentru care pot afirma că pentru mine și pentru frații mei deveniseră adevărate modele de comportament social și uman. Cu trecerea timpului, era limpede că voiam să devin precum ei: ”Vreau să fiu frumoasă și educată ca mama”, îmi spuneam deseori, fascinată de cea care mă ocrotea și mă învăța ce este bine și ce nu în viață, cum să mă exprim corect, cum să mă comport la masă, cu adulții ori când ieșeam pe stradă sau în societate. ”Eu vreau să fiu puternic și să cresc mare ca tata”, zicea fratele meu surâzând, și mânca tot din farfurie, apoi se ducea să se spele pe dinți, pentru că așa ne sfătuiau și așa făceau și părinții noștri după fiecare masă. Când se întâmpla să reușim ceva după puterile noastre, ne recompensau de fiecare dată cu o vorbă de apreciere, cu o mângâiere sau cu un sărut pe frunte, iar pentru noi însemna mult lucrul acesta și prindeam aripi și încredere în forțele proprii. Anii au trecut, am devenit mama a doi copii minunați și pot spune că învățăturile primite de la părinți au format baza solidă a educației mele și, totodată, izvorul de inspirație în educația copiilor mei, în modelarea caracterului lor, în trasarea unor repere de ordin etic și estetic pentru a-și lua zborul în maximă siguranță și echilibru mai târziu. Am considerat, ca factor principal în evoluția lor spirituală, petrecerea unui timp cât mai mare alături de ei, descoperind împreună răspunsuri la tot felul de întrebări care se nășteau în mintea lor. Am căutat să-i deprind să iubească frumosul și să spună mereu adevărul când situația o cere, să încerce să-și exprime trăirile și emoțiile, pentru că știam ”de acasă” cât de mult înseamnă comunicarea cu ai tăi, câte lucruri se pot rezolva în felul acesta, când nu ai nimic de ascuns, iar privirea îți este limpede de sinceritate. Unele dintre însușirile dobândite în această etapă a existenței noastre devin stabile pentru tot restul vieții. Nu întâmplător, Platon definea educația ca fiind arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele. Știindu-Ie firea sensibilă și capacitatea foarte mare de acumulare, datorată, în special, vârstei, mi-am apropiat treptat copiii de carte, de ”înțelepciunea lumii”, cum obișnuiam să le spun, citindu-le povești și poezii, răsfoind enciclopedii, ascultând împreună muzică ori vizionând filme de animație pe internet, explicându-le, atunci când era cazul și corectându-i când situația o impunea. Apoi, pentru a le fixa niște deprinderi, pentru a-i face să înțeleagă că viața este o sumă de reguli ce trebuiesc respectate, am alcătuit, tot împreună, un așa-zis ”program orientativ”, care trebuia urmat din principiu și nu din anumite temeri ori constrângeri. Programul presupunea respectarea orelor de masă, a timpului de joacă, de somn, de vizionat la tv ori de stat la computer. Iar toate acestea, pe cât posibil, mi-am dorit să se desfășoare fără a le știrbi ”din libertatea de copil”, din independența gândirii și din bucuria vârstei, văzută de mulți ca ”singurul paradis cunoscut”. M-a întrebat mai demult cineva dacă mi-am pedepsit vreodată copiii prin bătaie! Nu am considerat nicio clipă că ”bătaia este ruptă din rai”, cum se spune-n popor, că ea reprezintă ”o metodă” sau ”o alternativă”. Am citit recent că norvegienii nici câinii nu și-i mai bat de cel puțin o sută de ani. Un copil supus în permanență criticilor, limbajului violent, bătăii sau prea deselor pedepse va avea mari probleme cu adaptarea într-un grup, va tinde mereu să-și încalce normele ori va fi complet lipsit de încredere în forțele proprii. Dacă noi îi vom lovi, mai târziu vor proceda și ei la fel, pentru că ”așa au văzut acasă”, iar asta nu va face decât să contribuie la perpetuarea violenței, a frustrării și a devalorizării spiritului, a omului în general.

495

Copiii nu sunt altceva decât proiecția sufletului nostru în viitor, bunul cel mai de preț, oglinda în care părintele se reflectă mai târziu. O educație cumpătată și aleasă în primii ani de viață ai copilului îi va asigura mai târziu o existență armonioasă, plină de echilibru și de frumusețe.

496

COLABORAREA DINTRE FAMILIE SI GRADINITA Intocmit, Prof. inv. presc. CLEMENT STELA “Sa nu-i educam pe copiii nostri pentru ziua de azi.Aceasta lume nu va mai exista cand ei vor fi mari si nimic nu ne permite sa stim cum va fi lumea lor.Atunci sa-i invatam sa se adapteze.” M.Montessori La educarea si formarea copilului prescolar contribuie mai multi factori educationali:gradinita,familia,societatea.Este cunoscut faptul ca,in cadrul acestui”complex formative”,rolul preponderent revine gradinitei,institutie specializata,cu cadre anume pentru realizarea obiectivelor educatiei prescolare. Activitatea educatoarei implica un inalt grad de responsabilitate personala si civica,deoarece de modalitatile concrete de realizare a educatiei prescolare depinde,in mare masura,intreaga dezvoltare ulterioara a personalitatii copilului. Pentru reusita actului educational,munca depusa de cadrele didactice din gradinita trebuie continuata,sustinuta si intarita de familie.In acest sens educatoarea trebuie sa asigure o permanenta colaborare intre gradinita si familie si sa-i convinga pe parinti de necesitatea unei relatii de comunicare permanenta intre gradinita si familie. Initierea parintilor in probleme specifice educatiei si instructiei copiilor se face in diferite moduri: - prin metode si procedee alese cu mult tact de catre educatoare.Astfel,in discutiile libere cu parintii,prin vizite la domiciliul copiilor,prin lectorate cu parintii,prin activitatea de consiliere cu parintii,prin participarea directa a parintilor la unele activitati din gradinita realizam un invatamant modern si in acelasi timp facem cunoscuta activitatea noastra in randul parintilor,stabilim o relatie de colaborare fructuoasa cu acestia. Prin colaborare cu gradinita,prin receptivitatea curenta fata de mijloacele comunicarii de masa(televiziune,internet,calculator)familia are sanse sa prefigureze schimbarile sociale in educatia copiilor inca de la varsta prescolara a acestora,incat adaptarile ulterioare ale lor sa fie mai flexibile.Parintii constituie pentru copii primele modele de viata si comportament.Copiii observa de mici comportamentul parintilor,care devin modele.Modelul are o functie orientativa in educatie,de aceea trebuie utilizat in ansamblul mijloacelor educative la varste fragede,deoarece pe masura ce creste,copilul isi cauta singur modele de viata si profesionale,parintii au grija ca acestea sa fie cele dorite. Parintii au datoria sa-I verifice pe copii nu numai asupra modului in care isi indeplinesc obligatiile scolare,ci si asupra relatiilor extrascolare.Controlul efectuat sistematic de catre parinti asupra copiilor este un raspuns afirmativ si complet la indemnul unei vechi zicatori: ”Paza buna trece primejdia rea.” Ei trebuie sa inteleaga bine relatia dintre fapta si masura ei educationala si ca,daca in natura sunt necesari si utili toti factorii meteorologici(caldura,frig,ploaie,zapada…),fiecare avandu-si rolul sau,tot asa si in climatul educational sunt necesare toate ipostazele acestuia(blandete,severitate,dragoste,sobrietate,larghete,strictete)toate insa cu masura si la timp,orice exces fiind pagubitor in sfera formarii umane. In scopul formarii personalitatii copilului si gasirii celor mai bune metode de educatie,s-au organizat consfatuiri,dezbateri,intalniri cu specialisti, medici, psihologi,pedagogi,asistenti sociali,profesori,parinti. In urma dezbaterilor s-au stabilit zece reguli pe care trebuie sa le aiba in atentie,deopotriva,parintii si educatoarele in vederea educarii copiilor.Acestea sunt: 1.Sa-ti iubesti copilul. 2.Sa-ti protejezi copilul. 3.Sa fii bun exemplu pentru copilul tau. 4.Sa te joci cu copilul tau. 5.Sa lucrezi cu copilul tau. 6.Sa-l lasi pe copil sa dobandeasca singur experiente de viata,chiar daca sufera. 7.Sa-i arati copilului posibilitatile si limitele libertatii umane. 8.Sa-l inveti sa fie ascultator. 9.Sa astepti de la copil numai aprecierile pe care le poate da conform gradului de maturitate si propriei experiente.

497

10.Sa-i oferi copilului trairi cu valoare de amintire(calatorii,excursii,vacante,spectacole,serbari de familie,manifestari sportive). In vederea educarii copilului,sunt necesare si importante anumite cunostinte si calitati pe care parintii trebuie sa le dovedeasca,de exemplu:pricepere,simtul raspunderii,sanatate fizica si psihica.Efortul parintilor,in cresterea,dezvoltarea si educarea copiilor,nu este sufficient fara o atmosfera de buna intelegere,dragoste si optimism. Copilul’’se hraneste’’la fel ca si noi,adultii,din trairi frumoase care ne ridica deasupra cotidianului,trairi care ne ofera prilejul sa cunoastem viata altor oameni si lumea. Asa cum ‘’bazinul se umple cu apa,focul se aprinde cu foc si sufletul omului se modeleaza datorita sufletului unui alt om’’(R.Tagore),nimeni nu poate da decat ceea ce are! Din cele prezentate mai sus,sper ca v-am convins cat de importanta este legatura dintre familie si gradinita in formarea personalitatii copilului.

498

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof.înv.primar Clempuşac Maria Şcoala Gimnazială Ştiuca Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. ,,Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru

499

copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

500

Un vot pentru cei 7 ani de acasă PROFESOR INFORMATICĂ: COBZARU-CĂLIN CORNEL ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 PECINEAGA Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației oferite copiilor de către părinți în prima parte a copilăriei. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citeasca și să devină un bun exemplu la școala. Cei 7 ani de acasă sunt caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Odată cu educarea felului de a gandi, micuțul trebuie să aiba o definiție foarte exactă a binelui și a răului. Orice aspect legat de moralitate trebuie să aibă un reper al binelui, exemplificat prin modele. Pentru oricare întărire a ideilor morale, micuțului trebuie să i se asocieze unele calități umane și cu modele preferate de acesta din lumea basmului și chiar din desene animate. Nici un părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în viață cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștrii. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine. Acum, dupa cum am vazut în viață, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fi respectate, pentru că nu știu să se comporte în lume și care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru și respect față de cei din jur. În rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînteles iți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. Regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem. Bunele maniere trebuie aplicate încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător,va fi,în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. Copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Este indicat ca părinţii să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari. Regulile de comportament și educație oferite in primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

501

Necesitatea celor șapte ani de acasă ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 PECINEAGA ÎNVĂȚĂTOR: COBZARU-CĂLIN MARIANA-MANUELA Cei șapte ani de acasă sunt importanți deoarece un copil pășește pe un drum în viață cu cunoștințele și educația ce au primit-o în acea perioadă. Un adolescent devenit major trebuie să-și continue drumul ales în copilărie, iar pentru a lua o decizie corectă are nevoie de înțelepciune, maturitate, sfaturi sprijin și voință. Bunele maniere de regulă se învață acasă de la părinți, bunici etc. și sunt cele mai des întâlnite în viață. Dacă ai bunele maniere îți faci ușor o imagine frumoasă în fața oamenilor, deoarece ele iți definesc caracterul și te ajută să ai un comportament adorabil. Ajungi să fii respectat, să-ți creezi un nume în societate și totodată te transformă într-un om important și capabil. Întotdeauna în viață vei fi nevoit să arăți respect și să fii o persoana simțită asfel încât să poți avea o viață fericită, o familie și niște prieteni buni care te vor susține de fiecare dată la greu.Vor fi lângă tine la bine și la rău, și de aceea este important să fi o persoană respectuoasă și cu un suflet bun ca să poți fi o persoană apreciată la rândul tău! Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Părintele, cu siguranță nu îsi dorește un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să se implice în formarea caracterului în acești 7 ani. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Copiii trebuie sa invete să-şi strângă singuri jucăriile sau să ajute la aşezarea mesei. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi. Diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. Prin urmare cei șapte ani de acasă sunt adevăratele calități ale unei persoane deoarece de acea educație depinde caracterul si comportamentul unei persoane.

502

Cei șapte ani de acasă Profesor : Cociuban Adelina Ionela Grădinița P.P Nr. 15 Arad Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diversi stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curățenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției

503

- perseverența în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător a-i pune o etichetă. Înainte de a judeca o persoană și de mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de către ceilalți.

504

Cei șapte ani de acasă! Coconcea Florina Lic. Teh. Sp. Bivolărie

Încă din primii ani ai vieţii se pun bazele formării individului de mâine. Mă număr printre acele personae care încă mai consideră că „cei şapte ani de acasă” vor constitui ,,fundaţia” pentru construcţia unei vieţi închinate binelui, frumosului şi adevărului pentru noile generaţii care vor veni, pentru că Pă-mântul are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc şi acţionează frumos. Dostoievski spunea: "Suprema pedagogie este casa părintească", iar eu aş adăuga că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. Ce anume ar trebui să conţină această ,,temelie”? … Ei, aici e destul de greu … Se presupune, că până la vârsta de şapte ani, copilu trebuie să fi înmagazinat deja o bază solidă de cunoştinţe din domeniul ,,relaţiilor sociale”. Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului său până merge la şcoală. Dar educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afecti-vă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite . Astfel, familia este chemată să asigure un climat necesar educaţiei copilului, un climat în care să domnească armonia, dragostea, precum şi o atitudine corectă faţă de muncă, disciplină, ordine, cinste şi adevăr. Numai aşa, treptat, copilul, prin forţa exemplului va imita comportamentul părinţilor. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil ma-nierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă, nu e niciodată prea târziu ca să înveţe ceva, însă familia este şi va rămâne, cuibul unde fiii cresc şi prind aripile maturizării caracterului, zburând apoi în cele patru colţuri ale lumii, dar nicicând uitând acest cuib, şi ori de câte ori au prilejul să se întoarcă acasă pentru a trăi clipe de neuitat în el. Iată cum familia este chemată să devină prima şcoală a omului, o şcoală care-i va marca întreaga existenţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Şi având în vedere că lipseşte credinţa, nici temelia nu este atât de rezistentă. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii şi privindu-i faptele, ascultându-i graiul vei spune acum sau peste ani ,,are şapte ani de-acasă” sau ,,nu-i are”. Bine-ar fi ca înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comporta-ment ori a unei atitudini neacceptată de către ceilalţi. Privind în urmă cred că şi eu am avut momente când pot spune că mi-au lipsit cei şapte ani de acasă. Cred că oricare dintre noi are astfel de momente, de fapt important e să avem conştiinţa trează şi să ne dăm seama că nu sunt bune momentele respective şi să avem puterea de a le elimina. Concluzionând pot afirma că ,,cei şapte ani de-acasă” pot şi trebuie să fie fundamentul conduitei copilului de azi, ce va devein adultul de mâine, iar educaţia primită acum, îi va marca întreaga sa viaţă.

505

Cei 7 ani de acasă - atât de importanți! prof. înv. primar. Codilă Monica Liceul de Arte "Sabin Păuța" Reșița

Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Normele de conduită se învață în familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme normele deja deprinse din familie. A fi “bine crescut” nu înseamnă peste tot același lucru. Atât contextul cultural istoric obiectiv al societații cât și standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor 7 ani de acasă. Se pot creiona generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înțelege, în mod tradițional,la un copil bine crescut regăsim: salutul - prima normă de conduită învățată în familie comportamentul în public comportamentul cu prietenii înțelegerea normelor sociale manierele la masă recunoașterea greșelilor (să știe că "imi pare rău", la fel ca "te rog" și "mulțumesc", sunt cuvinte magice, că nu sunt semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate) tact și toleranță Un copil “bine crescut” învață de la părinți că a râde de slăbiciunea sau defectul fizic a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Cei 7 ani de acasă înseamnă că un copil să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație, să știe să-și susțină parerile și să-și apere interesele fără a-i deranja pe cei din jur, să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur ca să poată evita situațiile periculoase și să poată oferii un ajutor la timp cuiva, să știe să piardă dar și să câștige cu eleganță. Educația copilului are la bază o serie de reguli ce formează ansamblul educațional, iar eceste reguli trebuie să fie: clare corecte constante coerente Psihologii spun că educația din primii ani de acasă de care cei mici au parte în familie, definește în bună măsură viitorul adult. Pecetea pe care părinții o lasă structurii și profilului spiritual – moral al personalității propriilor copii se menține toată viața. Cei 7 ani de acasă înseamnă imitație și învățare după modelul dat de părinți și sunt extrem de importanți. La intrarea în școală esențială este colaborarea cu școala. O serie de sarcini educaționale sunt preluate în mod special de școală, dar familia rămâne implicată.

506

CEI 7 ANI DE ACASA Prof. Invatamant primar, Codrea Simona-Carmen Scoala Gimnaziala nr. 169, sector 6, Bucuresti Copilul se naște și învață de la părinți să se adapteze social înțelegând regulile, așteptarea, amânarea dorințelor și vorbirea politicoasă. Tot aici intră și înfrânarea impulsurilor și acceptarea micilor frustrări gradual. Fixarea limitelor prin argumentarea lor într-un limbaj accesibil copilului, învățarea prin imitație și mult bagaj de răbdare sunt chei ale succesului. Apelând la literatura pentru copii pot descrie chiar ei, copiii, aceste reguli analizând faptele și consecințele personajelor după o frumoasă lectură primită de la părinți. Poveștile cu tâlc („Șoimii”, „Îngerul”, „Obstacolul din drum” , „Adevărata bogăție” etc.), vorbele înțelepte, fabulele („Câinele și cățelul”, „Boul și vițelul” etc ale lui Grigore Alexandrescu sau „Greierele și furnica” de Alexandru Donici), poveștile „Pinocchio” de Carlo Golodi, „Puf Alb și Puf Gri” (poveste populară), poeziile („Tanu” de Elena Farago, „Gospodina” de Otilia Cazimir), ghicitorile sunt câteva exemple pe care le pot folosi părinții/educatorii pentru o bună educație în această perioadă minunată a copilului. Copiii absorb mai ușor informațiile din acestea, atrași fiind de mister și fantastic. Un impact major și benefic asupra copiilor, oferă învățămintele necesare pentru o educație corectă și un caracter puternic, dar le dezvoltă și creativitatea. Copiii vor primi răspunsuri la multe întrebări ascultând acele „scripturi”. Sunt momente unice pentru copil când părintele îi oferă atenție, îi citește, îi explică și îl ajută să „redescopere” tainele lumii. Acasă nu e necesară disciplina de fier și nici laissez faire. E foarte dificil pentru un părinte obosit și ajuns acasă cu grija unor termene limită de servici sau a unei competiții acerbe la locul de muncă, ori cu un salariu nemotivant la efortul depus să mai poată menține un echilibru în autoritatea de părinte... E greu, dar îi e dator copilului său pe care îl iubește atât de mult! Cei șapte ani de acasă reprezintă și dragostea, protecția și confortul de trai și educație primite de la familia sa. Sunt importante pentru dezvoltarea sa armonioasă. Un copil fericit care cunoașt regulile sociale se adaptează ușor și imediat, devine independent și puternic. Le suntem datori copiilor noștri iubire, încredere și răbdare. Multă răbdare! Astfel va evolua mai mult decât va crede părintele său, astfel se poate autodepăși și va putea avea grijă mai târziu și de părinții lui. Startul din familie în primii șapte ani de viață este foarte important pentru dezvoltarea ta psihică, relațională, fizică, deci implicit și a intelectului, și a emoționalului.

507

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar Caba Codruţa Ramona Deseori auzim spunându-se despre un copil: “Are / N-are cei șapte ani de acasă ! “. Expresia face referire la educaţia primită de copil în familie până în momentul în care acesta intră în mediul școlar. Dacă un copil “are șapte ani de acasă” înseamnă că este bine crescut, salută , mulţumește, se comportă civilizat cu cei din jurul lui. Regulile morale simple impuse și respectate în familie, și bunele maniere învăţate în sânul acesteia reprezintă baza în educaţia și educarea copilului pentru a deveni un adult responsabil și adaptat societăţii contemporane. În dobândirea “celor șapte ani de acasă “ o foarte mare importanţă o are relaţia afectivă cu părinţii. Un copil care crește într-un climat bazat pe dragoste ,înţelegere ,încredere , va accepta și își va însuși fără probleme regulile de comportament civilizat .Copilul apreciat și căruia i se acordă atenţie în familie va înţelege că este necesar să respecte reguli în societate. Un copil are “cei șapte ani de acasă” și dacă are bune maniere. El trebuie să știe : ce se cuvine și ce nu la masă , într-o vizită la rude,la teatru .De asemenea trebuie să știe cum să se comporte la grădiniţă , în parc, la magazin, în mijloacele de transport etc.Bunele maniere se învaţă treptat , odată cu înaintarea în vârsta , prin oferirea de exemple pozitive din partea adulţilor . Părinţii, bunicii , doamna educatoare , reprezintă modele pentru copil.Acesta va învăţa mai întâi prin imitare ce se cuvine și ce nu să facă în anumite situaţii.De aceea este foarte important pentru cel mic să trăiască într-un climat familial cald, calm, fără certuri , în care să fie apreciat pentru ceea ce face bine și în care să fie încurajat să se exprime .Părinţii trebuie să explice copilului ce trebuie să facă și ce nu, să impună reguli clare, simple și să-i explice și care sunt consecinţele dacă acestea nu sunt respectate.Este foarte importantă consecvenţa părinţilor ,dar și ca aceștia să înţeleagă atunci când mai apar și greșeli involuntare . Copilul educat este acela care salută în orice situaţie , care răspunde la întrebări și nu-l întrerupe pe cel care vorbește . De asemenea , copilul educat va respecta adulţii, dar și colegii, prietenii – partenerii de joacă ,cu atât mai mult cu cât , jocul ,prin multiplele lui valenţe educative , pregătește copilul pentru “rolul vieţii lui”, acela de adult. Intrebând copiii din clasă ce înseamnă să fii bine crescut ,am primit răspunsuri de genul: să nu vorbești cu gura plină , să asculţi când ţi se vorbește , să saluţi, să nu vorbești urât , să te comporţi frumos cu cei din jur, să te speli pe mâini după ce folosești toaleta, să nu baţi copiii, să nu scuipi, să ai grijă de lucrurile tale și ale celorlalţi, să spui:“Te rog!” și “ Mulţumesc!” , să te speli pe dinţi măcar o dată pe zi, să nu te scobești în nas , să nu urli ,să-i ajuţi pe colegi etc. Normele de conduită civilizată se învaţă așadar în familie .Şcoala are rolul de a consolida aceste reguli , ele reprezentând baza pentru ceea ce se va învăţa mai departe. De aceea , e nevoie ca la intrarea în școala copilul să fie autonom, ordonat , să cunoască bunele maniere, să vorbească corect, să fie competitiv și cooperant. Succesul școlar depinde și de capacitatea copilului de a-și exprima propriile nevoi, de a-și exterioriza trăirile, sentimentele și emoţiile, fie ele pozitive sau negative ,de a se concentra pe o sarcină și a persevera până la realizarea ei .. “Cei șapte ani de acasă” reprezintă temelia pe care se modelează personalitatea micului școlar. Fără această bază este dificil ca elevul să devină un adult capabil să se adapteze condiţiilor impuse de societatea contemporană. Legătura dintre școală și “cei șapte ani de acasă” este remarcată și de Gheorghe Mitroaică care spune în culegerea sa “Reflexe (și reflecţii) într-o picătură de cerneală”(2005) că școala reprezintă : “ Anii care-ţi dau cultură,/ Rost în viaţă și măsură, / Dacă fac o bună casă /Cu cei șapte ani de acasă.”

508

Cei 7 ani de acasă Prof. Coica Iuliana Carmen Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai echilibrată. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita. Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul persoanelor mature din apropiere decât spre a asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde i-ai spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. O expresie folosită atât de des și de în exces, încât cred că începe să-și piardă din sensul ei adevărat. De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârstă decât noi, nemulțumiți de o anume atitudine și făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în functie de o situație anume. Cei 7 ani de acasa înseamnă de fapt, acei ani petrecuți înainte de a pleca la școală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinții. Pentru ca majoritatea fac referire la educația primită acasă, educația dată de părinți, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl avem pentru semenii noștri. Din punctul meu de vedere, și făcând un rezumat al celor 7 ani de acasă, înseamnă mult mai mult, nu se limitează doar la respectul față de alții, se rezuma în mod special la respectul pe care îl avem față de noi. Daca avem respect față de noi, vom avea respect și față de ceilalți. În cei 7 ani la care se face referire, acumulăm o mulțime de amintiri - frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm învățături - bune sau mai puțin bune, dar putem acumula și neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulțumiri. Sunt extrem de utile și câteva sfaturi venite din partea psiho-pedagogilor: aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii; spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel;

509

Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine să întrerupă o discuţie. Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în acest mod vor reţine mult mai repede. Astfel, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evoca într-un simplu reproș cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Acasă înseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vom devein, deoarece de acești ani depinde cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.

510

Cei șapte ani de acasă Profesor : Cojoacă Diana Scoala gimnaziala nr 1. Glina, Judetul Ilfov Ce inseamna pentru noi cei sapte ani de acasa ? Consideram ca ei trebuie sa porneasca intotdeauna de acasa ? Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învășa să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Se spune ca un copil este oglinda familiei. Incercare părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada preşcolară.Dupa aceasta perioadă doar rectificăm.Cănd tinerii părinți primesc copilul lor, ca un cadou, se transforma. Se dezvoltă triunghiul emotional.Atenția părinților este îndreptată mai întâi spre copil și apoi către pereche. În cazul în care exista dragoste , apreciere si respect reciproc, pe scurt părinţii sunt pe un plan, copilul vede acest model între cei doi părinți și încearca să imite acest lucru. In acest caz vom primi un şcolar echilibrat emoțional. El se va adapta în timp scurt si se va simţi bine in comunitate. Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare. Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană. Activitățile din grădiniță vin din nevoia de a-i obişnui pe copii să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate.Au un caracter interdisciplinar, transdisciplinar şi practic-aplicativ. Îşi propun să testeze dacă elevii ştiu să se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de la alţii. Bunele maniere se învaţă mai uşor în copilărie când încă nu s-au format prejudecăţi şi obişnuinţe. Întotdeauna e mai uşor să previi un comportament nedorit decât să îl corectezi. Într-o lume invadată de o explozie a cunoştinţelor este foarte important ca noi, educatorii, să situăm pe primul loc preocuparea de a forma „oameni adevăraţi” cu principii şi valori solide de viaţă. Astazi, reţeta succesului poate fi dată de integrarea cât mai rapidă în „lumea reală”, lume în care se dă din ce în ce mai mult importanţă aparenţelor. Dar chiar şi în această lume, bunele maniere reprezintă o adevărata carte de vizită. Codul bunelor maniere reprezintă, de fapt, „arta de a trăi frumos” în toate împrejurarile vieţii.Orice om ar trebui să lase în urma lui ceva deosebit pentru a nu fi uitat. Dar dacă nu ne stă în putinţă, să lăsam măcar amintirea frumoasă a celui care a fost un „Domn” sau a celei care a fost o „adevărată Doamnă”! În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă experienţa de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile ci ele contribuie la formarea noastră ca "oameni", la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi. Asadar, Închei prin a menționa faptul că roadele muncii din copilărie se văd mai târziu și așa cum eu mulțumesc părinților mei cât și cadrelor didactice care m-au ghidat în viață, așa îmi doresc pentru viitor ca și copiii din jurul nostru să mulțumească la rândul lor celor care le-au călăuzit pașii.

511

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Profesor : Cojoacă Mimel-Ionel Scoala gimnaziala nr 1. Petrăchioaia ,Judetul Ilfov “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Zece reguli esențiale în educația și creșterea copilului pâna la 7 ani ar fi următoarele: 1. Să fie învățat sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Să se stabilesască și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Să se comunice cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; să se limiteaze timpul petrecut la televizor sau calculator și să se concentreaze în educația lui pe arta conversației! 4. Să fie învățat să iubească lectura și cărțile - începând încă de când e bebeluș citindu-i-se povești, apoi, treptat, lasându-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5.Să fie lăsat să se bucure de copilărie - nu să se încerce să se facă din el un geniu înainte de vreme; permițându-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Să nu se abuzeze în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; să se evite educația cu "palma la fund" și să se concentreaze pe disciplina pozitivă. 7. Să fie învațat să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Să fie învățat să se spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la părinți! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Să se petrecacă cât mai mult timp cu micuțul de către părinți! Să fie un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Să fie iubit necondiționat și să i se arate zilnic asta! Iubit indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Să nu se glumească pe seama lui, să nu i se pună porecle și să i se spună zilnic că îl iubește. Să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări etc. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Însă și Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicări cu copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. E foarte uşor să identifici, dacă priveşti pe stradă, oameni la 20, 30, 40 de ani, care a fost sau nu educat la timp, în familie.

512

Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

513

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Cojocariu Daciana Această atât de consacrată expresie, utilizată mai ales atunci când ne deranjează comportamentul sau atitudinea unei persoane, definește de fapt întreg bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii ani de viață. Este o perioadă de intensă dezvoltare psihică, deoarece, la această vârstă copilul are o foarte mare capacitate de a acumula informații, de a memora și de a-și însuși comportamente și atitudini. Important este cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Realitatea de zi cu zi a copilului de astăzi este cu mult diferită de cea a generațiilor anterioare, atât din perspectiva timpului real pe care acesta îl petrece în familie, alături de părinți, cât și a modului în care este petrecut acest timp. Vremurile moderne ne afectează indiferent de voința noastră. Traiul a devenit mai ușor, dar avantajele, folosite în exces au devenit cu adevărat un fel de droguri ale lumii noastre din care nu mai pot lipsi gadgeturile, televizorul și hrana procesată, de exemplu.Toate aceste oportunități le extindem și le transmitem și copiilor, uneori fără să ne dăm seama. Omul, în general, iar copilul cu atât mai mult, are nevoie de iubire, înțelegere, compasiune, valori la care mulți au renunțat sau pur și simplu pe care le-au uitat fiind prea implicați în procesul dezvoltării tehnologice, prea ocupați să acumuleze bunuri materiale și să-și creeze un standard de viață cât mai ridicat, sau poate prea stresați de grijile zilei de mâine. În educația copiilor este importantă și pregătirea părinților pentru această meserie. Nimeni nu se naște învățat și nimeni nu le știe pe toate. Se poate însă învăța din sfaturile altora sau din cărți. Nu exită nici o rețetă care poate transforma un părinte într-un părinte bun. A fi un părinte bun înseamnă să-ți pese de ceea ce poți face pentru copilul căruia i-ai dat viață. Viitorul copilului stă ascuns în primii ani de viață; ceea ce învață în această perioadă este esențial pentru viitorul său ca om.Tot ceea ce copilul experimentează în această perioadă îi condiționează dezvoltarea pe toate planurile: cognitiv, afectiv, de relaționare. Un părinte bun este un părinte încrezător în forțele sale, este părintele care face tot ceea ce este mai bine pentru copilul său, venind în întâmpinarea nevoilor acestuia. Un părinte bun este acela care reușește să răspundă adecvat nevoilor copilului și să dezvolte respectul individualității și autonomia de la vârstele cele mai fragede. Relațiile permisive determină uneori comportamente imprecise, alteori agresive și neascultare; cele autoritare determină supunere și lipsă de inițiativă și de respect de sine, ori agresivitate, iar cele supraprotectoare tind să realizeze comportamente pasive, dependență și lipsă de reacție. În vederea educării copilului sunt necesare și importante priceperea, simțul răspunderii, sănătatea fizică și psihică a părintelui.Comportamentul acestuia trebuie să asigure o autoritate optimă, să ofere copilului dragoste și acceptare, să manifeste încredere în ceea ce acesta face și în capacitățile lui, să formuleze așteptări realiste, să promoveze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat. Trebuie să găsească timp pentru a-i împărtăși copilului din propria experiență, să mănânce împreună, să se joace împreună, să glumească, să îndrume, să încurajeze, să comunice liber, cu sinceritate, să asculte și să facă împreună aprecieri, să ia decizii și să accepte responsabilități, să poată stăpâni stresul și să rezolve conflicte, să vadă lucrurile și din punctul de vedere al copilului, să nu permită pedepse dure și să încurajeze întărirea pozitivă a comportamentelor bune. Pentru a-i forma unui copil cei șapte ani de acasă e nevoie de răbdare și de perseverență, de transmiterea tuturor valorilor și normelor etice ale societății. E nevoie să-l înveți să trăiască în dragoste și armonie cu cei din jurul său, să trăiască în cinste, adevăr și respect pentru bunurile, convingerile și sentimentele altora. Fiecare părinte trebuie să știe că este important să nu lase evoluția copilului la voia întâmplării sau doar în seama cadrelor didactice. Ceea ce devine un copil este consecința exemplului oferit de familie și de cei din jurul său.

514

CEI 7 ANI DE ACASĂ – OGLINDA FIECĂREI FAMILII Prof.Înv.Preșc. Cojocariu Gabriela ”Copiii sunt ca și oglinda; tot ce văd și aud, ei fac. Fii o reflexie bună pentru ei”. – K. Heath – Am ales citatul de mai sus pentru a sublinia cât de importanți suntem noi adulții in dezvoltarea fizică și psihică a copilului. În cea mai mare parte copiii vin pe lume în cadrul unei familii. Natural, biologic, copilul are întotdeauna doi părinți. Atunci când unul dintre părinți lipsește sau comportamentul său este necorespunzător, primul lovit va fi copilul . În cadrul familiei, relațiile trebuie să fie cele care să ajute copilul, adică să-i creeze sentimentul de siguranță , să-i asigure modele pe care să le urmeze, să fie ajutat să se adapteze în societate prin însușirea limbajului, mersului, conduitelor morale. Reușita în educația copilului depinde de armonia cuplului, de atmosfera din familie generate de părinți și copii, de înțelepciunea părinților și de dorința lor de cooperare cu factorii sociali (grădiniță, școală). Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii, familia. Cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului matur începe în primi ani de viaţă. După această vârstă şcoala şi societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl constituie bazele educaţiei primilor ani,în familie. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 2-3 ani, la 3-5 sau la 5-7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Tot în această perioadă îi arătăm cum şi când se folosesc formulele de politețe( bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere) iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă lucrurile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său , apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, cu familia. Copilul trebuie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

515

În concluzie , părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

516

Cei șapte ani de acasă! COJOCARU JANA Gradinita cu Program Prelungit nr. 2 Oltenita, jud. Calarasi Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micutilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Eu una am fost terorizată cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și tot de când mă știu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi per misiuni. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu. O expresie folosita atat de des si de in exces, incat cred ca incepe sa-si piarda din sensul ei adevarat. Dar care este sensul adevarat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de catre cei mai in varsta decat noi, nemultumiti de o anume atitudine si facand referire in mod strict la respectul pe care ar fi trebuit sa-l primeasca, in functie de o situatie anume. Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa? Pentru ca, in mod sigur, inseamna mult mai mult decat acel respect la care se face referireCei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire,

517

acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc. Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani. Cautati in voi! Bibliografie: Psihologia scolarului greu educabil – Alfred Adler, Editura IRI Bucureşti, 1995 Dolto, Fr., 2003. Despre educaţie în copilărie, Ed. Image, Bucureşti Piaget, J., Inhelder, B., 1971, Psihologia copilului, EDP, Bucureşti. Şchiopu, Ursula, Verza, E., 1981. Psihologia vârstelor, EDP,Bucureşti. Verza, E., Verza E.F., 2000. Psihologia vârstelor, Ed. Pro, Bucureşti.

518

CEI 7 ANI DE ACASĂ PROFESOR ÎNV. PREȘCOLAR, COMAN FLORICA GRĂDINIȚA CU P.P. "SFÂNTUL MUCENIC MINA", PLOIEȘTI, PRAHOVA A fi părinte este, de fapt, un curs deschis permanent. Nu există în societatea noastră o muncă mai dificilă decât de a fi polivalent, de a lucra 24 ore din 24 când psiholog, când profesor şi educator. Aceasta este meseria de părinte. Este esenţial ca părintele să cunoască caracteristicile unei etape de dezvoltare pentru a putea reacţiona. Modul în care va aborda o anumită etapă în dezvoltarea unui copil va acţiona direct asupra felului în care copilul va reuşi să o depăşească. Primii 5 ani din viaţa copilului sunt cei mai importanţi ani de formare (de dezvoltare emoţională, intelectuală). În momentul în care copilul atinge vârsta de şase ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate, iar personalitatea copilului în curs de formare va purta adânc gravată în ea o dominantă stabilă. Aceasta va contribui în mare parte la reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte, la comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie. Astfel spus, şcoala începe în familie. Este vorba de o şcoală în care copilul asimilează tot ceea ce trăieşte în contextul familial. De aceea, pentru a fi un bun părinte, ce îşi înţelege copilul, este esenţial ca adultul să-şi amintească de propria lui copilărie, să retrăiască sentimentele copilului din trecut şi, în loc să se îndepărteze de acel copil, să-l scoată la iveală, să-l actualizeze şi astfel, simţind ca un copil, să comunice cu fiul sau fiica sa. Pentru a reuşi în meseria de părinte, adultul ar trebui să reînveţe să comunice prin acel limbaj secret al vârstei copilăriei pe care l-a vorbit şi el cândva. Dar pentru a avea dorinţa profundă de a cunoaşte cu adevărat nevoile emoţionale ale preşcolarului, ce îi va asigura pe viitor acestuia un echilibru psihic, social, spiritual şi intelectual, adultul trebuie să posede o mare capacitate de autodăruire (pentru ca nevoile celui mic să fie pe primul plan, indiferent de aspiraţiile sociale, financiare ale părintelui, în orice context şi moment), un mare spirit de sacrificiu (pentru a fi capabil să-şi restructureze fostele priorităţi de până atunci), un grad cât mai mic de egoism (pentru a înţelege marea responsabilitate ce o deţine, să fie conştient că pentru personalitatea în formare a copilului sunt importante interacţiunile autentice şi afectuoase pe care trebuie să i le ofere necondiţionat, dar să înţeleagă şi să accepte şi unicitatea şi individualitatea acestei mici făpturi care are propriile nevoi, dorinţe, viață afectivă şi care nu este o copie a sa şi trebuie tratată cu respect la orice vârstă) şi, nu în ultimul rând, un grad de flexibilitate mentală necesară pentru a accepta că nu sunt un prototip pentru ceilalţi părinţi, că şi ei pot greşi în educaţia copilului lor şi că datoria lor este să rămână deschişi la orice iniţiativă de bun simţ ce li s-ar putea oferi la un moment dat. Nu mândria de a fi părinte model trebuie să predomine, ci dragostea autentică, înţeleaptă, neegoistă pentru cel mic. De aceea, vârsta copilăriei, „vârsta de aur”, pe care mulţi dintre adulţi o consideră o joacă, este, de fapt, „un joc” cât se poate de serios, în care cei mici se străduiesc să cunoască „jocul” celor mari, iar cei mari ar trebui să dorească intens să cunoască „jocul” existenţial al micuţilor lor. Această „joacă” de-a viaţa nu este, însă, una ce implică relaxare şi distracţie superficială şi totală, ea implică cea mai mare răspundere pe care o poate avea un adult în întreaga sa viaţă şi de aceea ea trebuie privită ca tare. De aceea, indiferent de motivaţia pe care au avut-o adulţii pentru a deveni părinţi, ei ar trebui să cunoască în amănunt şi în profunzime ce presupune acest rol. Rol care nu poate fi interpretat de două ori, iar consecinţele în caz de eşec educaţional pot fi dezastruoase şi ireversibile pentru lumea interioară şi fragilă a unui copil. ”Meseria” de părinte nu este deloc una ușoară. Indiferent de specializarea pe care o are, acesta este nevoit să învețe ABC-ul psihologiei copilului, la fel de util ca și un alt manual. A realiza o educație și o abordare a copilului ”după ureche” poate duce la rezultate pe măsură (Dolean, 2008, p. 42). BIBLIOGAFIE:

519

Dolean Ioan - (2008), Meseria de părinte, Bucureşti, Editura Aramis; Gilbert M. Roberta – (2005), Cum să fi prieten cu copilul tău... (Manual pentru părinţii şi familiile din mileniul 3), Bucureşti, Editura Teora;

520

Părinţii - artizani ai devenirii copilului Prof. Comăneci Titina, Şcoala Gimnazială Colonie Râmnicu Vâlcea Părinţii, de-a lungul existenţei copilului, indiferent de vârsta lui, sunt cele mai importante persoane ce influenţează existenţa şi integrarea fiecărui individ, pozitivă sau negativă, integrată sau neadaptată. Părinţii trebuie să se străduiască să fie modele demne de urmat pentru copiii lor şi rezultatele educative vor fi nu numai foarte importante, dar şi durabile, persistând întreaga viaţă. În contextul social actual educarea copiilor de către părinţi are nevoie de o călăuzire pentru a se evita, încă din primele zile de viaţă, greşelile, uneori din bună-intenţie care să ducă la un rezultat opus celui aşteptat. De bună seamă, nu obţinerea unei diplome de ,,părinte bun’’ va oferi părinţilor calitatea de educator al copiilor, ci viaţa lor aşa cum va fi ea din punct de vedere moral, social şi relaţional. Din păcate, uneori în familie poate exista ,,iubirea incorectă’’, mai ales în cazul copiilor singuri la părinţi. Acest fenomen este generat, pentru băieţi, de influenţa tatălui care îşi consideră fiul drept urmaşul, moştenitorul, cel ce duce mai departe numele familiei, de ideea de a li se oferi totul ,,pe tavă’’, iar pentru fete, de tendinţa excesivă de a le feri de greutăţi, de a le oferi prilejul etalării frumuseţii şi eleganţei, închizându-se tot timpul ochii la greşeli. Aceste comportamente din familie nu vor avea ca efect în viaţa copiilor decât o neadaptare la condiţiile sociale concrete, care nu oferă nimic fără efort, iar copiii supramenajaţi în familie vor resimţi din plin şocul şi eşecul în contextul concurenţei şi competenţei. Nicio iubire nu rezistă în absenţa respectului, iar părintele care se dovedeşte slab şi tolerează greşelile copilului pentru a-i ,,cumpăra’’ iubirea pierde respectul copilului şi astfel distruge tocmai ceea ce a vrut să câştige. Din rândul aceloraşi ,,iubiri incorecte’’ fac parte şi comportamentele prea aspre ale părinţilor care induc propriilor copii ideea că nu sunt în stare să facă nimic bine, sau uneori se dau drept modelul de neatins al acestora, creând astfel asupra celor mici presiunea unei neputinţe şi a unui eşec perpetuu. Pe lângă aceste ipostaze, zilele noastre aduc în actualitate ,,părăsirea afectivă’’ în care, chiar în sânul familiei copilul primeşte hrană, îmbrăcăminte, stă cu părinţii, dar nu are parte de căldură sufletească. Uneori, în familiile cu doi copii, poate fi întâlnit cazul în care un copil este ,,prinţul’’, iar celălalt este,,cerşetorul’’. Este uşor de închipuit ce sentimente şi atitudini va dezvolta cel nedreptăţit faţă de cei din jur. Copiii au un simţ al dreptăţii mai puternic decât al adulţilor.Ei nu se sfiesc să-i dea glas chiar atunci când nu este în favoarea lor. Iubirea insuficientă împiedică dezvoltarea părţilor bune ale personalităţii, în timp ce excesul de iubire favorizează dezvoltarea părţilor mai puţin bune. Soluţia poate fi calea de mijloc: o iubire care să vrea cu tărie şi statornic binele fizic şi psihic al copilului, dar care să refuze la fel de tare şi de statornic, ba chiar energic, când e cazul, încuibarea relelor în comportamentul său. În lumina celor mai bune intenţii am putea propune câteva ,,reguli’’ de familie care să fie în folosul tuturor: - Toţi copiii din familie să fie trataţi egal; - În familie să se creeze un climat de înţelegere şi bunăvoinţă. - Să existe unitate educativă între părinţi faţă de copii. - Să nu se arate prea puţină iubire copiilor prin răceală sau asprime nejustificată, dar nici pre multă iubire prin răsfăţarea lor şi tolerarea greşelilor şi lipsurilor comportamentale. - Nici o greşeală să nu rămână nepedepsită, însă proporţional cu vina şi într-un mod neviolent, constructiv. - Părinţii să se apropie de copil prin dialog şi înţelegere la toate vârstele, astfel încât copilul să caute sfat la ei şi nu la alţii. Considerăm că îl iubeşte cu adevărat pe copil doar acel părinte care îi vrea binele moral şi care urmăreşte ferm acest scop, prin vorbă şi prin faptă, dar este cel care îi ajută şi susţine adaptarea la contextul pe care îl induce ,,comanda socială’’.

521

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. inv. primar Constandache Ionela, Scoala Gimnaziala ,,Dan Barbilian'' Galati Ce înseamnă expresia ,,cei şapte ani de acasă’’ şi ce înţelegem prin această sintagmă ? Noi, educatorii, suntem de multe ori puşi în situaţia de a ne gândi dacă ai noştri elevi au primit acest lucru de preţ pe care noi, la rândul nostru, l-am dobândit de la cei care ne-au crescut. Ne referim, cu precădere, la educaţia făcută acasă de părinţii şi bunicii noştri, la respectul insuflat pentru semenii noştri şi, nu în ultimul rând, pentru noi înşine. Dacă am reuşit să ne construim acest respect înseamnă că suntem capabili să nutrim pentru cei din jurul nostru acelaşi lucru. În familie, acasă, adică în locul unde fiecare creşte şi se dezvoltă, se pun pun bazele viitorului adult. În perioada copilăriei, bagajul de cunoştinţe, comportamente, deprinderi şi atitudini acumulate în primii ani de viaţă se desăvârşeşte în peroada de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Acesta este pregătit să primeasca informaţii şi este foarte important cum sunt transmise de către cine şi în ce mod. Se numesc ,,cei şapte ani de acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Este ataşat de mama şi de tata, de bunici, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu se observă la copil, asemeni unei oglinzi. La această vârstă are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata şi va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusa de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, supărare, tristeţe, dezamăgire, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Ca adulţi trebuie să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învăţăminte, atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţă, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienti că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. În cei şapte ani de acasă, copiii învaţă, achiziţionează următoarele: deprinderi de autoservire, de igienă, de curaţenie, ordine şi de exprimare a propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, a emoţiilor pozitive şi negative, a sentimentelor, bune maniere şi comportament civilizat, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică, dezacord dintre părţile de vorbire,) modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, este pedepsit pentru diverse fapte, nu primeşte cadoul dorit, alt copil îi ia jucăria preferată, etc), consecvenţă şi perseverenţă în realizarea unei sarcini, concentrarea atenţiei pe termen mai lung, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să faca ceva impus sau din proprie iniţiativă. Unele dintre însuşirile dobândite în perioada copilăriei se ,,înrădăcinează’’ pentru tot restul vieţii. Spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini sunt aspecte foarte importante care îşi încep dezvoltarea încă din această perioadă. Dacă un copil este criticat permanent, pedepsit de multe ori, devalorizat, se va adapta foarte greu întrun grup, va avea tendinţe de a încalca normele ori nu va fi încrezator în forţele proprii, iar aceasta ar putea fi explicaţia unui comportament sau a unei atitudini de neacceptat de către ceilalţi. În concluzie, perioada celor ,,şapte ani de acasă’’ este propice ,,modelării” viitorului adult pentru a deveni o fiinţă cu calităţi, instrumente care să îi permită integrarea armonioasă în societate.

522

CEI SAPTE ANi DE-ACASA! Prof. Constantin Alis Scoala Gimnaziala Jupinesti Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc. Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează

523

şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

524

Începuturi luminate prof. Constantin Cătălina Colegiul Național „Constantin Cantacuzino” Târgoviște, jud. Dâmboviţa Auzim frecvent în viaţa cotidiană sintagma „a avea cei şapte ani de acasă”, dar oare câţi dintre noi chiar înţeleg semnificaţia acesteia, oare câţi dintre noi chiar se interesează să respecte valorile morale pe care le ridică această locuţiune standardizată? În zilele noastre, cei şapte ani de acasă poartă doar statutul de simbol de referinţă, nimic mai mult. Când un copil are o scăpare, pur naturală, evident datorată imaturităţii vârstei, majoritatea dintre noi se leagă de cei şapte ani de acasă, referindu-se la obrăznicie, la lipsa de educaţie. Consider că este o greşeală să atribui sinonimie între cuvântul „educaţie” şi expresia „a avea cei şapte ani de acasă”. Într-adevăr, în esenţă, copilul capătă o idee despre normele morale ale societăţii umane în anii săi timpurii de existenţă, dar acea perioadă nu se rezumă doar la acest aspect. Să asociezi importanţa celor şapte ani strict cu perioada de formare ca persoană a unui om este total eronat. Această idee îşi are rădăcinile încă din trecutul îndepărtat, din Antichitate până în Evul Mediu, idee ce a fost combătută abia în Era Modernă de partizanii curentului iluminist, un reprezentant fiind filozoful J.J. Rousseau, prin lucrarea sa pedagogică „Emil”. Scrierea evidenţia o viziune nouă asupra copilăriei timpurii şi asupra copiilor în general, care nu mai erau văzuţi ca fiind „mini-adulţi” în formare. Cei şapte ani de acasă au un rol mult mai complex şi mult mai ramificat decât simpla căpătare a unei educaţii şi a unor norme morale. Copilăria înseamnă visare, înseamnă a trăi toate visele şi toate iluziile fericirii prin prisma ficţiunii, care la acea vârstă coincide cu realitatea. Este o perioadă de apogeu a inocenţei, inocenţă ce nu poate fi subminată de un proces atât de rigid precum educaţia pentru societate. În niciun caz nu fac referire la anularea procesul formativ prin care trece un copil. În primii şapte ani din viaţă, copilul preia informaţie din mediul de viaţă, precum şi modelul persoanelor care-l înconjoară, el învaţă, se dezvoltă, se antrenează să discearnă binele de rău, însă acest proces trebuie să aibă loc în mod natural si în niciun caz forţat. Deşi înseamnă atât de mult în viziunea adultului fixat într-o realitate sumbră, întunecată, educaţia din primii ani de viaţă nu are nici pe departe o însemnătate care să se apropie de cea a trăirii efective a copilăriei cu visare, joc, bucurie şi inocenţă. Niciun om nu merită să fie privat de copilăria sa sub scopul egoist al adulţilor de a forma un robot adaptat la normele societăţii. Este perioada celor şapte ani de acasă timpul în care se ÎNCEPE lungul parcurs al dezvoltării fiinţei umane ca persoană? Da. Este educaţia cel mai important lucru din timpul acestor ani? Mai mult ca sigur, nu. O educaţie corectă şi frumoasă este rezultatul, şi nu ţelul principal, al unei copilării fericite asigurate copilului de către părinţi responsabili, abili, nu excesivi şi închişi. Nu tăiaţi aripile copiilor, lăsaţi-i să zboare liberi în universul colorat şi mirific al Lumii Celor Mici, ţineţi-i de mână şi ghidaţi-i în direcţia cea bună, iar rezultatul va fi unul optim.

525

IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA Educ. Constantin Constantina GPP. Fantezia Costesti Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.

526

Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă.

527

Importanța celor 7 ani…de-acasă! Constantin Georgeta Copilaria este lumea miracolului si a magiei. Copilaria se termina în momentul în care lucrurile înceteaza să mai fie uluitoare. Atunci când lumea îți dă senzatie de deja vu, când ești rodat de existență, devii adult. Eugen Ionescu Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi, deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Parintii ar trebui sa discute cu cel mic despre lucrarile pe care le-a realizat grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îl interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să

528

exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

529

EDUCAȚIA PRIMITĂ ÎN FAMILIE Prof. pt. înv. primar CONSTANTIN SAFTA Școala Gimnazială ,,Vasile Alecsandri”, Brăila Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât este marcată de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă. Intervenţia adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Educaţia timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naştere - pentru că din momentul când se naşte copilul începe să se dezvolte şi să înveţe, şi până la 6/7 ani - vârsta intrării la şcoală. Educaţia timpurie se realizează în atât în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor specializate, precum creşa sau grădiniţa. Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece perioada cuprinsă între naştere şi 6/7 ani este cea în care copiii au o dezvoltare rapidă. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat, mai târziu, compensarea acestor pierderi este dificilă şi costisitoare. Investiţia în copii la vârste cât mai fragede conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială a acestora şi la realizarea susţinută a drepturilor copiilor. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trebuie să recunoaştem că puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă” Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

530

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Cei 7 ani de acasă însemnă mai mult reguli de bun simț, igienă, respect, pe care un copil trebuie să le învețe de la părinți, până să meargă la școala: -Să-si poată evalua obiectiv poziția in raport cu o situație. (Trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.) -Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească un limbaj politicos, să nu se miorlaie, să nu fie obraznică, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și spună părerea) -Să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordata traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu caștile in urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu știu, să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în pom după o pisică speriată, chestii de-astea...) -Să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să câștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut). Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din predici și povești. Așa că e de maxima importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici. Si e important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulata, pentru că dacă în mică copilarie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul, ca să-ți afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să infrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotarâri în ceea ce-l privește. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

531

"Importanţa celor şapte ani de acasă" Invatatoare: Constantin Simona Valerica Scoala Gimnaziala Livezile De multe ori auzim spunându-se despre copii ca "Nu au cei şapte ani de acasă". Dar oare ce înseamnă această expresie? După părerea mea, expresia "cei şapte ani de acasă" este defapt educatia pe care copilul a primit-o în primii ani de viaţă, şi totodată, efortul pe care părinţii l-au depus. Această perioadă este foarte importantă pentru cei mici, deoarece ei invaţă, fără să-şi dea seama, ce este bine şi ce este rău. Este prioada în care, noi, ca şi părinţi trebuie să fim "oglinda copilului". Copilul imită tot ceea ce noi facem sau spunem. Ne place când auzim spunându-se ca " Se vede că acest copil are cei şapte ani de acasă", şi am vrea să auzim tot mai des această expresie, cu atât mai mult cu cât este vorba despre copilul nostru.. Când spunem asta, ne gândim defapt la buna creştere de care copilul respectiv dă dovada, ne place modul în care copilul se comportă, cum ştie să salute, cum foloseşte formulele "te rog" şi "mulţumesc" , atunci când este cazul, este respectuos cu cei de vârsta lui, dar şi cu adultii, ascultă când i se vorbeşte, nu întrerupe şi nu vorbeşte neîntrebat. Dar oare cât de important este ca un copil să aibă " Cei şapte ani de acasă"? Consider că este foarte important ca un copil să fie educat cât mai bine şi pregătit pentru următoarea etapă din viaţa lui, şi anume ŞCOALA! Ceea ce a învăţat în primii ani de viaţă, adică până la vârsta de şapte ani, este defapt pasul cel mai mare spre viaţă, iar noi, ca şi părinţi simţim cea mai mare mulţumire în suflet când putem compara comportamentul copilului nostru cu al altui copil. Suntem mulţumiţi de rezultatul muncii pe care am depus-o în educarea "omuleţului". Suntem mândrii atunci când mergem la cumpărături, iar micuţul nostru, deşi îşi doreşte o jucărie, nu ţipă şi nu se tăvăleşte pe jos până ce nu i-o cumpărăm. O simplă explicaţie îi este de ajuns să înţeleagă că nu o poate primi chiar în acel moment, din diverse motive. De asemenea, un copil educat, un copil bine crescut, odată cu înaintarea în vârstă, va fi un adult responsabil , va fi respectat, deoarece atunci când oferi respect celor din jur, ai parte de acelaş favor. Eşti privit cu admiraţie şi respect! Vei avea succes şi cu siguranţă vei şti să iţi faci mândrii părinţii. Ne bucurăm de fiecare dată atunci când reuşim să facem pe cineva fericit. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Concluzionând, putem spune că Educaţia primită în cei şapte ani de acasă, ne reprezintă pe fiecare, iar asta se va observa din generaţie în generaţie, deoarece un copil bine crescut, îşi va întemeia o familie şi va şti să ofere "Cei şapte ani de acasă şi copiilor lui".

532

Importanța celor șapte ani de acasă Constantinescu Alina G.P.N nr 18 Buzau Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale?

533

Cum să ne bucurăm de armonie Prof. Înv. Primar Constantinescu Crina Școala gimnazială Nr. 21, Sibiu Înțelegerea este fântâna vieții pentru cei care dispun de ea. V-ați întrebat vreodată de ce copilul dumneavoastră nu se comportă așa cum v-ați așteptat să o facă? Toți ne dorim să avem copii educați însă nu totdeauna găsim soluțiile cele mai potrivite. este nevoie să înțelegem și să respectăm personalitatea copiilor, nu doar pe cea a adulților. Un copil este gălăgios, energic și glumeț în timp ce altul este analitic, liniștit și ascultător; unul este atât de puternic încât poate manipula întreaga familie sau grupul său de acțiune în timp ce altul este calm și prietenos și nu dă nimănui dureri de cap. Pare cunoscută situația în care părintele, dus la epuizare de copilul energic, speră să îl poată vedea la fel de liniștit ca prietenul său de joacă și se întreabă cum reușesc aei părinți să-și educe copilul. Makarenko spunea: “ În adevar, toți vor să-și educe copiii, dar nu cunosc secretul”. “Secretul” îl descoperim mai târziu, când constatăm că modul nostru de educare a eșuat și când ne aflăm în fața copilului nostru, ajuns adolescent, și nu ne place cum se comportă. În clipa în care înțelegem variabilele care afectează relația părinte-copil, avem o bază pentru a înțelege punctele forte și pe cele slabe ale fiecărui membru al familiei. Este ușor să credem că ceea ce trăim noi este groaznic și că numai nouă ni se întămplă lucruri neplăcute, apoi le punem pe seama faptului că am fost poate prea asprii în anumite momente, că nu am spus NU atunci când ar fi trebuit sau că am fost ‟absențiˮ. Analizând trecutul putem înțelege că am făcut și foarte multe lucruri care ne-au condus în direcția dorită. Însă ceea ce a funcționat la unul din copii poate să fie total nepotrivit pentru altul. Nevoile fiecăruia sunt diferite, ca și personalitatea. Din moment ce nu putem alege nici în cazul nostru, nici în cazul copiilor noștri constituția biologică sau moștenirea genetică, ceea ce ne rămâne de făcut este să îi înțelegem și să îi motivăm corespunzător. Copiii ne copiază în tot ceea ce facem și ce spunem. Deci, să ne mobilizăm forțele, inteligența și voința și să facem treaba bună! De cele mai multe ori alăturăm educației ideea de disciplină. Se pot observa frecvent scene în care copiii plâng, țipă, bat din picioare sau se tăvălesc pe jos pentru că vor ceva și mama sau tata nu le cumpară obiectul cu pricina. Pentru a scapa dintr-o astfel de situatie, părinții respectivi recurg de obicei la doua soluții: fie cedează și cumpără ce-și dorește copilul, chiar dacă nu planificaseară o astfel de cheltuială, fie îi fac “educație” la fața locului, bătându-l sau țipând la copil. În astfel de situații părinții reacționează la un comportament, obținând tot o reacție din partea copilului. Ceea ce vrem de fapt este ca de fiecare dată când ajungem într-un loc public copilul nostru să fie cel care să fie luat exemplu de comportament exemplar. Uităm că sunt copii și că e nevoie de timp pentru ca un comportament să se formeze. Dar cum să reușim? De la cea mai fragedă vârstă, copilul trebuie să știe ce are voie și ce nu are voie să facă. Așa îl disciplinăm. Trebuie să-i impunem reguli de comportament. Nu multe! Reguli de comportament în casă, pe stradă, în societate, la școala. Să-i vorbim despre faptul că și noi, deși suntem mari și am putea să facem tot ceea ce vrem, suntem disciplinași. Mergem zilnic la serviciu, unde respectăm reguli, facem curațenie în casă, pregătim mâncarea, chiar dacă asta ne solicită mult efort. Stăm în ordine la rând, nu ne batem cu semenii noștri, nu luăm lucruri de la alte persoane sau din magazine, pentru ca societatea ne-a impus reguli, iar noi le respectam, deci suntem disciplinați. Explicațiile trebuie să pornească întotdeauna de la ‟ce e bineˮ să facă, de când sunt mici până la adolescență.este preferabil să se evite formulări de genul ‟să nu faci...ˮ. În cazul în care nu putem evita experesia trebuie continuată obligatoriu cu explicația consecinței ce decurge ca urmare a încălcării regulilor. Aceasta trebuie formulată astfel încât copilul să coștientizeze că se poate afla într-o situație ce îi afectează siguranța. Astfel ajungem la cel de-al doilea cuvânt care ne guvernează educația propriilor copii: controlul. Cum știm dacă regulile sunt respectate? Controlăm! Mai ales în primii ani de școală, copilul trebuie controlat des. Fără control, munca noastra de educare în spiritul ordinei și disciplinei nu dă roade. Dacă nu-l

534

controlăm, copilul nu mai respectă regulile și asta pentru că înca nu a ajuns la un grad de conștientizare a ceea ce e bine și ce nu e bine să facă. În timp, va ajunge să dovedească propriile convingeri care îl vor determina să acționeze în spiritul a ceea ce l-am educat să facă. Dar, până atunci, trebuie controlat permanent. Deși îi repetăm ca în fiecare zi după ce vine de la școală să-și efectueze temele, acest fapt nu este și suficient. E nevoie să verificăm modul cum și-a făcut temele și cum și-a pregătit ghiozdanul pentru a doua zi, să verificăm dacă și-a pus hainuțele la locul lor și dacă este ordine în camera sa. Pare înfiorător că trebuie să facem ceea ce nouă nu nu plăcea pe vremea când eram și noi copii. Dar, în urma controlului, ne dăm seama cât am fost de convingatori în explicațiile premergătoare impunerii regulei. Dacă rezultatul nu e pe măsura așteptărilor, atunci trebuie să le mai explicăm încă o dată, căutând alte argumente. Cu calm. Cu mult calm! Deși retrospectiva oferă de cele mai multe ori cea mai bună perspectivă, nu trebuie să așteptați până când copiii vor ajunge adulți pentru a vă putea bucura de armonie în familie. Găsiți timpul necesar pentru a discuta cu ei, marcând începutul unei etape în care să vă bucurați de companie reciprocă: Întrebați fiecare copil din familia voastră ce îi place și ce nu-i place la familia sa. Ascultați cu atenție ce spune și arătați-le că sunteți cu adevărat interesați și că vă pasă de ceea ce vi se spune. Accentuați aspectele pozitive ale fiecărui membru din familie. Cu toți avem puncte forte și puncte slabe și nu trebuie să le ascundem și să părem altcineva. Complimentați-vă copiii pentru ceea ce merită! Arătați-le cât de mult vor fi apreciați de cei de o seamă cu ei, precum și de cei din familie, dacă în comportamentul lor se vor baza pe aspectele pe care vă doriți să le dezvolte/ manifeste. Fiți voi înșivă dispuși la a împărtăși celorlți plusurilew și minusurile propriei personalități și explicați-le copiilor care este aspectul pe a cărui îmbunătățire vă concentrați în prezent. Din când în când verificați împreună cu copiii voștri dacă înregistrați progrese pe această linie. Nu uitați că acum, la o vârstă fragedă, puneți temelii solide pentru formarea copilului dumneavoastră. Și, cum spune întelepciunea populară, “deprinderea din tinerețe rămâne și la batrânețe”.

535

DEZVOLTAREA COPILULUI - ROLUL FAMILIEI Rolul familiei în educația copiilor Prof. înv primar Conţ Ioana Colegiul Naţional “Andrei Mureșanu”- Bistriţa Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindui cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață. În primii ani de viață copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite în funcție de bazele oferite de familie. Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare. În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente: (1) normativă - prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale; (2) cognitivă - copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult; (3) creativă - copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații; (4)psihologică - pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității. Relaţia părinte- copil Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective: - dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților; - asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă; - complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului. Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinți iar pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment

536

abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră. Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. Este binecunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui. După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motic pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului. Fă-ți timp pentru copilul tău pentru că "cei mai severi judecători sunt copiii noștri"– spune un proverb din Rusia.

537

Familia - ca mediu social şi educaţional Prof. înv. preşcolar: Contanu Gina –Amalia Grădiniţa cu P.P. nr.34 – Braşov, jud. Braşov Element component indispensabil al sistemului educaţional, familia ocupă un loc aparte. Pe întreaga perioadă a dezvoltării (de la naştere pâna în momentul în care adolescentul este pe deplin capabil să se autoconducă), acţiunea ei include în acelaşi timp şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variate situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace. Familia trebuie să fie cea dintâi şcoală în care copiii să înveţe regulile de comportare în viaţă şi societate. Exercitarea eficientă a funcţiei educative a familiei, se bazează pe existenţa unor premise ce fac din ea un factor socializator şi educogen de prim ordin solicitând în acelaşi timp anumite condiţii care să favorizeze obţinerea unor rezultate optime. În familie, copilul îşi petrece primii ani ai copilăriei, ea este primul lui mediu, primul colectiv în care trăieşte pe care îl cunoaşte, care îi mijloceşte primele experienţe sociale, iar aceşti primi ani de viaţă se caracterizează printr-o deosebită receptivitate, plasticitate, cu mari posibilităţi pentru formarea a numeroase trăsături de personalitate. În acelaşi timp, familia constituie cel mai adecvat cadru pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Climatul de dragoste, grijă, căldură, stimă şi respect – climat afectiv cu valenţe deosebite – existent în familie, preocuparea pentru asigurarea condiţiilor optime de viaţă. Fiecare părinte doreşte succesul copilului său în viaţă, urmăreşte dezvoltarea personalităţii lui şi integrarea activă în societate. Grupul restrâns familial reprezintă mediatorul , filtrul sau ,,poarta deschisă” către lume şi copil. Familia, constituită într-un colectiv să poată oferii permanent exemple demne de urmat de către copii. Exemplul oferit de părinţi constituie ,,busola” ce le indică direcţia către care să se îndrepte. Munca desfăşurată de membrii familiei, activitatea şi preocuparea pentru ridicarea continuă a nivelului cultural etc. sunt aspecte ce influenţează direcţia dezvoltării copiilor. Exemplul părinţilor este direct legat de autoritatea lor şi ea, constituind o condiţie necesară influenţei pe care aceştia o exercită asupra copiilor. Locul şi rolul fiecărei persoane din familie, sistemul de relaţii ce se stabileşte între componenţii acestui colectiv, sunt aspecte importante pentru desfăşurarea activităţii educative. Dacă relaţiile se bazează pe încredere şi sprijin reciproc, pe afecţiune, entuziasm, optimism şi efort comun pentru rezolvarea sarcinilor ce revin fiecăruia şi în ansamblul colectivului familial, atunci exercitarea funcţiilor socio-educative poate beneficia de siguranţa unei reuşite. O altă cerinţă se referă la necesitatea asigurării unei mai judicioase interacţiuni a persoanelor care alcătuiesc colectivul familial – părinţi şi copii – a unei conlucrări a generaţiilor, îmbinarea a două categorii de calităţi: pe de o parte maturitatea de gândire şi experienţa bogată a adulţilor – părinţii – şi pe de altă parte posibilităţile largi de adaptare, de creaţie, elanul, entuziasmul tinerilor. Familiei îi revin sarcini specifice în conformitate cu posibilităţile şi cerinţele fiecărei etape de vârstă. În perioada 0-3 ani (prima copilărie), relaţiile copilului cu mediul înconjurător sunt predominant de natură afectivă (relaţia mamă – copil) şi extrem de importante pentru socializarea şi educarea copuilului. Tocmai de aceea influenţele socioculturale şi educaţionale ce se exercită asupra copiluli necesită o deosebită atenţie, ele potenţând procesul de achiziţionare şi dezvoltare a limbajului. Perioada următoare de la 3 la 6 ani, mai complexă ca posibilităţi şi cerinţe, implică angajarea părinţilor în eforturi susţinute pentru satisfacerea curiozităţii copiilor (este vârsta întrebărilor) achiziţionarea primelor cunoştinţe, dezvoltarea imaginaţiei organizarea şi supravegherea jocurilor (este activitatea lor de bază constituind acum mijlocul principal de educaţie şi prin care se facilitează tranziţia spre atitudinea caracteristică muncii viitorului şcolar.

538

Alături de familie în această perioadă, un loc deosebit îl are grădiniţa care, cu cadre special pregătite cu programe şi mijloace adecvate este în măsură să asigure o mare eficienţă acţiunilor de educare a preşcolarului. Cu intrarea în şcoală la vârsta de 6 ani (problemele muncii de educaţie devin mai complexe şi odată cu ele şi rolul familiei, şcoala constituind pentru copil un nou mediu căruia trebuie să i se adapteze şi care va influenţa enorm dezvoltarea sa. În etapa şcolară o serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală dar familia rămâne implicată chiar şi în realizarea acestora. Fără participarea părinţilor efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânat, deviat sau deformat. Bibloigrafie: Cerghit, I., Vlăsceanu, L., Curs de pedagogie, Tipografia Univ. din Bucureşti , 1984 Niculescu, R.M., Pedagogie prescolară, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999 Păun, E., Sociopedagogie şcolară, E.D.P , Bucureşti , 1892 Stern, H.H., Educarea părinţilor în lume (trad.) E.D.P , Bucureşti , 1872

539

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! PROF.INV.PREȘ. COPIL MARIA “Copilăria e o lume aparte ; pentru noi o lume fantastică; ireală, pentru cei care fac parte din ea , dimpotrivă ,una reala și plină de armonie”(Eugen Heroveanu). De multe ori ,mai ales în situațiile în care comportamentul și atitudinea unui adult sau copil ne supără ne gândim ca nu este educat corect-“nu are cei șapte ani de-acasă”(nu este politicos să zicem așa ). Adică considerăm că nu a primit o educație potrivită sau nu și-a însușit destul diverse norme sau reguli de comportament,politețe. Această expresie ” cei șapte de acasă “definește toate cunoștințele ,deprinderile , comportamentele și atitudinile însușite în primii șapte ani de viață. Această perioadă de viață este considerată “culmea achizițiilor” ,este o perioadă de dezvoltare psihică, deoarece acum copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente , atitudini, limbaj, și multe altele. În această perioadă copilul este pregătit să primească informații , dar este foarte important cum sunt transmise aceste informații , de cine sunt transmise și în ce mod sunt transmise. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o transmit copiilor în prima parte a copilăriei . Specialiștii afirmă că regulile de comportament și educație oferite în perioada preșcolară ai copilului sunt definitorii pentru formare lui ca adult. Majoritatea copiilor pâna la vârsta de 3 ani își petrec cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lor. Bebelușul este atașat de mama și de tata lui , comportamentele și limbajul lor sunt imitate și transmise de către copil în comunicarea cu alte persoane și în jocurile lui cu alți copii. Reacțiile , cuvintele , mișcările adulților modul de a răspunde le puteți observa la copilul vostru, asemenea unei oglinzi. Un copil de 2-3 ani nu este suficient de matur pentru a ști ce e bine și ce e rău , asta nu înseamnă că i se face toate poftele și are voie să facă ce dorește , este nevoie să se fixeze limite , el trebuie să învețe ce înseamna așteptarea și amânarea dorințelor. Acum i se arată cum și când se spune bună ziua, te rog , mulțumesc, la revedere, el învățând prin imitatie. Momentul în care un copil intră într-o colectivitate (merge la gradiniță), depășește sfera familiei , începe o nouă etapă a vieții lui, dar și a părinților. O restructurare a programului zilnic are loc la începerea grădiniței , care cuprinde programe bine delimitate , atât din punct de vedere al conținutului activităților și repere orare , ci și mediul în care își desfășoară acele activități( o bună parte din zi este la gradiniță, iar o parte , acasă). Important este ca părinții să cunoască programul copiilor de la grădiniță , pentru a putea adapta activitatea de acasă astfel încât să se asigure că există continuitate între demersul educativ al grădiniței și cel al familiei. Pe lângă controlul limbajului și a comportamentului în fața copilui , este nevoie și de exprimarea diverselor sentimente(furie, dezamăgire, tristețe)precum și a dorințelor și nevoilor. Ce pot învăța copii în cei șapte ani :deprinderi de autoservire; ordine;igienă;curățenie și exprimarea propriilor nevoi, limbaj corect; modul de a relationa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător; concentrarea atenției , perseverența în realizarea unei sarcini . Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

540

Familia- lăcășul celor șapte ani de-acasă Coravu Dorina Colegiul Tehnic ” Decebal” Drobeta Turnu-Severin Cei șapte ani de acasă se identifică cu educația timpurie ce se face atât în mediul familial cât și în instituțiile sociale specializate, creșa, respectiv, grădinița. Dezvoltarea intelectuală a copilului depinde în mare măsură de mediul în care el crește, în sensul că dacă acesta e unul plin de restricții, atunci dezvoltarea intelectuală a copilului este defectuoasă, față de cea a unui copil care crește într-un mediu intelectual care îl stimulează. Perioada celor șapte ani constituie baza dezvoltării psihice umane, deoarece prin joc (activitatea specifică acestor ani) copiiilor li se dezvoltă abilitățile cognitive, fiind și perioada schimbărilor emoționale și mentale. Tot acum copiii învață noi modalități de interacțiune socială, deci în copilărie se dezvoltă și relațiile cu prietenii. De asemenea, foarte activă este și formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei. Se organizează deprinderile şi obişnuinţele, cum ar fi de exemplu cele alimentare, de îmbrăcare şi igienice. Ele creează atât un suport de adaptare, cât și unul de responsabilitate pentru propria persoană. Cum perioada preşcolară este una dintre perioadele de intensă dezvoltare psihică, presiunea structurilor sociale, culturale și integrarea copilului la creșă sau grădiniță îi solicită toate posibilităţile lui de adaptare. De la trei ani copilul imită adulții, conduita lor, devenind pe rând, profesor, doctor, judecător, pilot etc. Jocul este mijlocitorul între el și cei mari. Peste un an sau doi începe să se joace cu obiectele mari, bicicleta spre exemplu, apoi dezvoltă jocuri care au reguli, ceea ce îl determină să le respecte subordonându-se, astfel, regulilor, dar relaționând cu ceilalți copii- parteneri de joc. De calitatea educației unui copil până la cei șapte ani se fac responsabili toți cei care interacționează cu el până atunci, părinți, educatori, cadrul medical sau consilierul școlar, mass-media, chiar și societatea. Ultima este cea mai controversată. Un copil cu o educație aleasă, care provine dintr-o familie educată, unită, ce trăiește într-un mediu echilibrat, e nedumerit când aude țipete sau zgomote din apartamentul vecin, când un tânăr se adresează unei persoane în vârstă pe un ton ridicat ori o îmbrâncește, dacă un soț își lovește soția pe stradă în văzul tuturor, dacă un adolescent sau un adult aruncă hârtiile pe stradă, deși coșul e la doi pași sau dacă scuipă pe stradă etc. Un copil care nu a primit o educație aleasă, ci una asemănătoare cu cele enumerate mai sus sau pur și simplu nu a primit-o nicicum, că n-a avut cine să i-o formeze, firește că va îngroșa rândurile tinerilor și adulților mai sus menționați. Deci, ce poate învăța un copil până la șapte ani? El dobândește deprinderi cu privire la comportament, bune maniere, ordine, igienă, modul de a interacționa și a relaționa cu ceilalți, altruism, competiție, cooperare etc. Un copil căruia i s-au insuflat corect toate acestea pe măsură ce crește ele se vor dezvolta armonios, dându-i încredere în forțele proprii și, astfel, el va deveni un adult responsabil și cu o conduită morală ireproșabilă. Dar dacă ele nu s-au format decât pe jumătate sau deloc, atunci cum rămâne cu adultul în devenire? Un copil care mereu este criticat de părinți, uneori pedepsit fără nicio alternativă, permanent devalorizat, cu siguranță greu își va găsi un drum corect în viață, se va adapta foarte greu la un grup social, stima de sine va fi scăzută prea mult încât să mai aibă încredere în el însuși, și de aici, e doar un pas până la încălcarea normelor, până la violență și la lipsa de respect față de cei din jur. El va deveni adultul pe care nu și-l dorește nimeni prin preajmă și ori de câte ori interacționăm cu el (cu sau fără voia noastră) ne scapă expresia „ nu-i are pe cei șapte ani de acasă”, dar niciodată nu încercăm înainte de a-i pune o etichetă, la ceea ce, de fapt, se ascunde în spatele acestui comportament stupid. Revenind la ideea cine este responsabil de educația unui copil din primii șapte ani se cuvine să ne oprim puțin la fiecare factor decisiv. Primul loc îl atribuim părinților căci ei sunt cei mai aproape de copil. Sau ar trebuie să fie. Însă acolo unde ei lipsesc în cea mai mare a timpului, cine le ține locul? Bunicii, acolo unde există. Ori, de cele mai multe ori, televizorul și telefonul / tableta. E mai mult decât necesar ca un copil preșcolar să aibă cel puțin un telefon mobil adevărat, dacă nu și o tabletă. În opinia unora, doar. Ce

541

face el cu ele? Le folosește să comunice cu părinții pe timpul zilei când aceștia sunt la serviciu? În niciun caz, nu. Atunci la ce? La consumarea timpului într-un mod în care copiii trebuie să uite de părinți pe moment, astfel, ei absolvindu-se de vina de nu fi lângă ei tot timpul, pentru că ei nu fac altceva decât se străduiesc a le asigura așa-zisul „strict necesar”. Ba din contră, dacă e și un mobil performant, e mai mult decât necesarul propriu-zis. Când se plictisesc de telefon, există televizorul cu o paletă largă de canale satisfăcătoare pentru toate gusturile. Ce vizionează un copil? Multe, dar toate departe de tot ce-nseamnă emisiuni educative sau adaptate vârstei lor. Deci? Cum va fi adultul de mai târziu? Un antisocial, un însingurat, un răsfățat căruia trebuie să i se permită orice, că el doar are dreptul să i se ofere tot ce își dorește ( doar a avut dintotdeauna totul) și, de aici, nu e decât un pas până la un comportament violent însoțit de un limbaj trivial în cazul când nu dobândește ce își dorește. Copilul ai cărui părinți sunt prea ocupați cu „înflorirea” confortului (că altfel ies din rândul lumii în opinia lor), nu va ști niciodată cum este un dejun sau o cină în familie, cum este să meargă cu toată familia în vizită la o altă familie prietenă cu a lui sau toți împreună la o plimbare prin parc, în consecință, cum să se comporte în situațiile mai sus menționate, dacă este pus într-una dintre ele. El devine adultul arogant, lipsit de scrupule, de maniere care nu dă niciodată înapoi în a-și atinge scopurile. Cel care crește într-un climat tensionat provocat de certurile dintre cei doi părinți, devine fie un introvertit, fricos, fie unul violent asemenea lor. În ceea ce privește educația primită într-o instituție de specialitate, creșă sau grădiniță, copilul care le frecventează, se deprinde treptat cu integrarea într-un grup, cu altruismul, cu iubirea și respectul față de celălalt. Pe cel care nu merge constant la grădiniță sau deloc comportamentul îl trădează. Familia se face vinovată de a priva un copil de o dezvoltare intelectuală pe măsură oprindu-l să frecventeze un mediu intelectual stimulativ unde el poate afla și învăța multe cunoștințe cu privire la sănătate, conduită, civilizație. Asistentul medical sau consilierul școlar ce răspunde de grădinița repectivă în mod frecvent vine și le vorbește despre o alimentație sănătoasă cu fructe și legume, despre igiena corporală, despre ce importanța apei în viața omului, despre poluare și factorii poluanți etc. Un copil care crește mai mult singur, departe de aceste explicații nici nu le va înțelege decât foarte târziu, nici nu le va practica în mod deosebit. Va fi un adept al sucurilor, în loc de apă, va mânca doar mâncare tip fast food și își va petrece timpul mai mult în spații închise, neaerisite decât în aer liber. Ultimul factor care își lasă amprenta în educația preșcolarului este mass-media care pătrunde în mod abuziv în viața unui copil ce crește într-o famile unde televizorul este indispensabil la orice oră a zilei, iar copilul fără să vrea e forțat de împrejurări să privească de toate. Astfel că acest copil care provine dintr-o familie fără o educație culturală va profita din plin din tot ce se difuzează pe canalele tv. Neavând pe nimeni care să-i dirijeze programele sau să-i organizeze timpul în funcție de vârstă și de genul emisiunilor va absorbi asemenea unui burete tot ceea ce vede. Cum pe mai toate posturile este o avalanșă de showbizuri care se întrec în subiecte-bârfe de prin lumea mondenă, însoțite de imagini incendiare, de scandaluri difuzate în direct, copilul rătăcește cu mintea prin toate colțurile întunecate ale civilizației. Niciodată nu va reuși să facă distincția dintre o emisiune culturală și una fără rost. Nici măcar anii de școală de mai târziu nu-l vor educa, deoarece ceea ce i s-a întipărit în copilărie este alimentat în continuare de mediul familial în care trăiește. Mass-media este secondată și de societatea care nu face altceva decât marginalizează cultura sau acolo unde prinde curaj chiar o desființează. Deci, cum rămâne cu adultul despre care afirmăm cu tristețe, dezamăgire că nu-i are pe cei șapte ani de acasa? Unde sunt sau au fost cei care îl puteau salva? Unde este familia care a uitat că un copil e un dar de la Dumnezeu? Cine este vinovat? El, copilul, că n-a știut cum să crească frumos sau ceilalți care nu i-au arătat censeamnă frumosul? Bibliografie: Houder Olivie, Psihologia copilului, Editura Cartier SRL, Chișinău, 2007 Piaget, Jean, Psihologie de l‘enfant, Presses Universitaires de France, Paris, 1968 file:///D:/proiecte%20scolare/1.pdf online la 27 feb.2016 http://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S1877042813006411 online la 27 feb.2016 http://www.slideshare.net/AliceMatei1/educatia-prescolara-premisa-a-dezvoltarii-psihofizice-a-copilului online la 27 feb.2016 http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/PROFILUL-PSIHOLOGIC-AL-VARSTEI12486.php online la 27 feb.2016 http://www.upm.ro/facultati_departamente/depPregatirePersonal/docs/carti/psihologia_varstelor_albu.pdf online la 27 feb.2016

542

Cei şapte ani de acasă - obiceiuri şi comportamente primare profesor învăţământ primar Corbean Adela Ana Şcoala Gimnazială ,,Toma Cocişiu”, Blaj - Alba Cei şapte ani de acasă se referă la perioada din viaţa copilului în care în mod special părinţii acestuia, secondaţi de medicul de familie şi educator de la vârsta de 2 ani, contribuie covârşitor la formarea de priceperi şi deprinderi de comportare respectuoasă, la însuşirea şi aplicarea în situaţii concrete potrivite a formulelor de politeţe: Te/Vă rog,... Mulţumesc! , Bună ziua!, La revedere! etc. care asigură integrarea socială a copilului. Totodată cei şapte ani de acasă presupune învăţarea obiceiurilor sănătoase pe care un copil le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieţi. Copiii îşi vor imita părinţii al căror exemplu contează şi vor învăţa: - să se spele pe mâini pentru a se feri de boli. Dacă în general e certat cu apa, poate fi atras cu parfumuri noi de săpun, cu prosoape cu desene animate şi prin jocul Cine face mai mulţi clăbuci?. Dacă e fascinat de butoane, poate fi lăsat să regleze el apa caldă. Se va folosi suportul de înălţare pentru a ajunge independent la chiuvetă, la nivelul lui. - să folosească toaleta şi ritualul toaletei: trasul apei, ştersul, lăsarea colacului (la băieţi), spălarea mâinilor care se învaţă cu relaxare şi răbdare. - să se spele pe dinţi deoarece o dantură sănătoasă şi curată asigură nu doar un zâmbet cuceritor şi binemirositor şi care atrage mai mulţi prieteni de joacă, ci şi o alimentaţie corectă în viitor. Se va schimba frecvent periuţa, eventual o va alege împreună cu părinţii, la cumpărături, şi va învăţa să se perie în toate felurile pe dinţi. - să se ferească instinctiv de pericole casnice: de focul care frige, de acul care înţeapă, de cuţitul care taie, de pisica care zgârie... Cu cât va afla şi învăţa mai de mic aceste lucruri, cu atât va avea mai din vreme grijă de el însuşi. Explicându-i şi apoi exemplificându-i de ce anumite lucruri sunt periculoase e un procedeu crud, dar eficace. Cel mic va înţelege durerea atunci când părintele se preface rănit şi va juca momentul cât mai convingător şi va plânge cu lacrimi de crocodil, dacă se va pârli la o lumânare sau se va înţepa cu un ac de cusut, doar în scop demonstrativ. Durerea părintelui său e la fel de impresionantă pentru copil. La grădiniţă respectarea unui regulament cu privire la igiena şi protecţia copilului sunt absolut indispensabile pentru a asigura securitatea vieţii copilului. Activităţile didactice desfăşurate sub formă de joc, cântecelele tematice (Ex: Şapte ani de acasă), poveştile moralizatoare pot contribui la înţelegerea mai profundă a existenţei regulilor de igienă, de protecţie şi a necesităţii aplicării acestora în viaţa de zi cu zi. Bibliografie: http://www.feminis.ro/cei-sapte-ani-de-acasa_15773.html

543

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ ÎNV. CORLADE IULIA LICEUL TEHNOLOGIC „PETRU RAREȘ” BACĂU Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile „de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei „vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. „Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit „ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : „Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt „cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt „lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea „cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea „ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei „cei şapte ani de-acasă”.

544

Școala și familia, alături de copii Prof. ȋnv. primar Cormoş Eniko Şcoala Gimnazială “Ovidiu Hulea” Aiud Relația pedagogică este o variabilă de relație umană cu înțelesul de interacțiune pentru atingerea scopurilor educației, colaborare ce funcționează într-o situație pedagogică, în care se întâlnesc şi se confruntă mai multe „forţe” rezultate din comportamentul profesorilor şi al elevilor, precum şi din condiţiile generale şi specifice ale acţiunii educative. Parteneriatul prevede o bună colaborare între cel puţin două părţi (şi numărul lor putând creşte constant o dată cu vârsta) unde fiecare dintre ele îşi are propriile atribuţii şi roluri, de cele mai multe ori una dintre părţi oferă ceva, iar cealaltă primeşte şi valorifică într-un anumit mod. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi comunitate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Familia și grădinița/școala sunt primii factori care acționează asupra formării și dezvoltării personalității copilului. Primul mediu social al copilului, familia, asigură simultan mediul social, cultural și afectiv de formare al copilului. Părinții constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând totodată un model de viață și conduită pentru micul școlar. Modelele mamei, al tatălui, al fraților mai mari influențează dezvoltarea psihică a copilului în mod decisiv în primii ani de viață. Rolul părinților nu încetează odată cu intrarea copilului în instiutuția de învățământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statutși în deplină concordanță cu ceea ce se întâmplă în mediul educațional. Relațiile dintre părinți se răsfrâng asupra copilului și involuntar ele este cel care are de câștigat sau de pierdut în formarea sa. Conduita familiei, modul de adresare al membrilor, afectivitatea, relațiile dintre ei conduc nemijlocit la formarea copilului din toate punctele de vedere: cognitiv, socioafectiv, psihomotor și estetic. În evoluția sa, copilul are nevoie de o lărgire a sferei de relații, de aceea școala vine să completeze și să contribuie alături de familie la formarea și dezvoltarea micilor școlari. Școala este instituția care se conduce după regului scrise unanim acceptate de societate şi avizate de specialişti în educaţie: programe, curriculum, manuale şcolare, auxiliare didactice, materiale didactice, etc. Prin instituţionalizarea copilului nu se neglijează rolul părinţilor, de aceea în condiţiile actuale, rolul familiei în activitatea școlii este major. Părinţii sunt cei care vor sta alături de cadrele didactice la formarea şi dezvoltarea copiilor lor, rolul lor nu va fi înlocuit de învățătoare, ci aceasta va completa ştiinţific ceea ce părintele nu poate sau nu are abilitatea respectivă de a putea asigura copiilor ceea ce au nevoie. Învățătoarele, ca persoane pregătite şi specializate în educarea copiilor, trebuie să colaboreze cu părinţii şi să găsească modalităţile prin care să-l facă să înţeleagă cât de importantă este această colaborare. În fiecare an școlar propunem, împreună cu părinții dezbatem teme care vin în sprijinul tuturor celor implicaţi în educaţia copilului. Scopul constă în modificarea opticii pe care părinţii o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, aceastã modificare, putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic. Educaţia părinţilor la nivelul unității noastre vizează următoarele aspecte: Aspecte legate de educaţia educaţiei copilului. Studii ale dezvoltării copilului. Formare de abilităţi de comunicare şi analiză a copilului. Un examen cognitiv al sarcinilor secvenţiale în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului. În cadrul activității de consiliere a părinților am abordat subiectul ”Zece deprinderi de viață pe care părinții trebuie să le insufle copiilor lor”. Am prezentat și discutat aceste deprinderi pe parcursul mai multor întâlniri, pornind de la ideea că fiecare părinte dorește tot ce este mai bun pentru copiii săi, dar vrea, de asemenea, să-și crească copiii cât mai bine, în așa fel încât să se poată descurca și singuri atunci când este nevoie. Există unele abilități esențiale de viață care vor ajuta copiii să facă față mai bine în lume, să crească și să devină membri responsabili, respectuoși și valoroși ai societății.

545

Abilitățile/ deprinderile prezentate- discutate: 1. Învățați copiii să respecte regulile de igienă și de viață sănătoasă, să prevină diferitele îmbolnăviri. 2. Învățați copiii să ocrotească mediul înconjurător. 3. Învățați copiii să se joace în bună înțelegere cu ceilalți. 4. Învățați copiii să-și rezolve neînțelegerile pe cale amiabilă. 5. Învățați copiii să fie pozitivi, optimiști, încrezători în forțele proprii. 6. Învățați copiii să-și expună propriile păreri, să și le susțină, dar să-i asculte și pe ceialți. 7. Învățați copiii să învețe din propriile greșeli, să-și ceară iertare, să-i ierte pe cei care le greșesc. 8. Învățați copiii să fie empatici, să-i ajute pe cei care sunt mai puțin norocoși decât ei. 9. Învățați copiii să iubească necondiționat. 10.Învățați copiii să învețe tot ceea ce le va fi util în viață, fiți activi și implicați în activitatea de învățare a propriilor copii. Discutând aceste aspecte părinții au înțeles că a vrea ceva pentru copilul tău nu înseamnă că aşa se va şi întâmpla, dacă nu iei măsuri şi nu faci paşi în direcţia respectivă. Ca părinte, îţi doreşti ce e mai bun pentru copilul tău. Îl îmbraci, îi dai de mâncare şi îl trimiţi la şcoală, cu speranţa că asta îi va asigura un viitor mai bun. Intenţiile tale sunt bune, însă “drumul spre iad e pavat cu cele mai bune intenţii” – Martin Luther. BIBLIOGRAFIE 1. Adina, Băran-Pescaru, Adina- Parteneriat în educație, Aramis Print, București, 2004; 2. Competențe cheie pentru Educația pe tot parcursul vieții, Cadru european de referință, noiembrie 2004. 3. Gheorghe, Tomșa- Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Bucureşti, 2005 4. site-ul www.edupsihologie.wordpress.com

546

Cei şapte ani de acasă – o oglindă a educaţiei Ed.- Cornea Doina – Gabriela G.P.P “1-2-3” Suceava Educaţia copilului începe din prima zi de după naştere. Fiecare copil se naşte cu o zestre genetică, dar şi cu una psihică ce se remarcă din felul în care îşi manifestă plăcerile şi neplăcerile. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu în viaţă. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalti. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învăţa că aşa este normal, sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Lucrurile astea se învaţă mai mult prin copierea părinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decât din predici şi poveşti. Aşa că e de maximă importanţă ca părinţii să fie un exemplu pentru cei mici. Şi e important, de asemenea, ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul dintr-un exces de prudenţă. Însă dacă e obişnuit de mic să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui şi controlate de adult), îi va fi mult mai uşor să ia hotărâri în ceea ce-l priveşte.

547

Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Fiecare copil se naşte cu o zestre genetică, dar şi cu una psihică ce se remarcă din felul în care îşi manifestă plăcerile şi neplăcerile. Limbajul lui este limitat şi nu ştie să-şi stăpânească emoţiile, arătândune deschis tot ce simte. Felul de a fi - vesel, supărăcios, vioi, domol şi aşa mai departe, trădează firea sau temperamentul care este un dat, copilul născându-se cu anumite trăsături psihice. Acestea nu pot fi schimbate dar, dacă ele sunt accentuate alunecând spre extreme, se pot ameliora prin educaţie. De exemplu, dacă un copil este timid, se întrevede riscul ca el să piardă şansele pe parcursul vieţii, din lipsa curajului de a acţiona.Va trebui să înveţe comportamentul potrivit pentru a reuşi. Va fi învăţat ce să facă şi cum să facă, va fi stimulat să încerce din nou, până când va reuşi şi până când se va simţi în largul lui realizând acea activitate. Lăudarea reuşitei chiar cu un simplu ”bravo” îi va consolida încrederea în sine. Pentru copilul încăpăţânat sau cu alte manifestări negative, ce împiedică buna comunicare şi obţinerea de rezultate optime, educaţia va fi în sensul inhibării atitudinii respective. I se va spune ce comportament se aşteapta de la el, i se va repeta, va exersa, până când va adopta comportamentul dezirabil ce va deveni obişnuinţă. Prin şlefuirea trăsăturilor native, educaţia are scopul de a armoniza gândul, cuvântul şi fapta copilului. În condiţii ideale, educaţia poate crea un om cu caracter care spune ce gândeşte şi face, ceea ce spune că face. Educaţia nu presupune ştergerea trăsăturilor native şi imprimarea altora noi. Educaţia are menirea de a corecta trăsăturile exagerate, deplasate mult spre o extremă sau alta. Educaţia stimulează sau inhibă caracteristicile psihice, echilibrându-le şi pregătindu-l pe viitorul adult pentru a se armoniza cu societatea în care trăieşte, aşa încât să se manifeste în siguranţă, fără a-i încălca regulile. De aceea, sunt decisivi ”cei şapte ani de acasă” şi este foarte importantă educaţia de până la vârsta majoratului, vârsta care nu a fost aleasă deloc în mod arbitrar. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

548

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAREA COPILULUI PROF. ÎNV. PREȘC. CORNEA IRINA-EMILIA LIC.TEHN. ,,I.C. PETRESCU”STÎLPENI, G.P.P.STÎLPENI Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune. Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii. Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copilproblemă din punct de vedere social. În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi). Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim

549

copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte de noi. Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică.Vom obţine în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi. “Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat. BIBLIOGRAFIE : -DUMITRANA MAGDALENA: „COPILUL, FAMILIA SI GRĂDINIȚA!”, EDITURA „COMPANIA”, BUCUREȘTI, 2000 -PREDA VIORICA: „COPILUL SI GRĂDINIȚA”, EDITURA „COMPANIA”, BUCUREȘTI, 1999; -IONESCU M., NEGREANU E.:,,EDUCAȚIA ÎN FAMILIE. REPERE ȘI PRACTICI ACTUALE”, EDITURA CARTEA UNIVERSITARĂ, BUCUREȘTI, 2006

550

Importanţa celor cei 7 ani de acasă CORNEA LUMINITA –ELENA Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Deoarece copiii sunt incluşi în diverese forme educaţionale încă de la vârste fragede, realitatea ne arată faptul că nu prea există cei şapte ani de-acasă.Ideea de bază a expresiei cei 7 ani de acasă rămâne faptul că normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Consolidarea normelor de conduită deja deprinse din familie vor fi confirmate ulterior de şcoală şi alte medii educaţionale. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este mult diferită de cea a generaţiilor anterioare. Generaţia de părinţi actuală îşi petrece din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor deoarece balanţa atribuţiilor se înclină în favoarea celor de serviciu , defavorizându-le pe cele familiale.În momentul în care copilul păşeşte într-o colectivitate, părăsind sfera familială, el de fapt începe o etapă nouă a vieţii lui, etapă primordială în evoluţia sa umană. Odată cu debutul în grădiniţă are loc o schimbare majoră a programului zilnic, fiinţa sa va cunoaşte oameni noi, medii diferite de cel familial, persoane diferite de cele cunoscute.Programul zilnic al copilului va cuprinde programe bine delimitate de specialişti atât din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Orice părinte îşi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de bună creştere şi purtare atât acasă dar şi în societate si cu atât mai mult ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Şi bineînţeles că vorbind din perspectiva de parinte există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele multaşteptate.

551

Clasa pregătitoare- o provocare pentru școală, dar și pentru familie Prof. înv. primar Cornea Steluța Mirela Școala Gimnazială ”Mihai Eminescu” Brăila Cea mai complexă provocare a anului şcolar 2012-2013 a constituit-o, de departe, debutul prichindeilor de la clasa pregătitoare. În ciuda premiselor “tulburi”, am privit acest început cu încredere şi optimism. Totodată, m-am străduit să transfer încrederea şi optimismul meu elevilor şi părinţilor. De aceea, am pornit pe acest drum împreună, în calitate de parteneri: elevi, dascăli şi părinţi. Am înţeles de la început un lucru esenţial: clasa pregătitoare are rolul de a pregăti un debut şcolar de calitate şi asigură trecerea gradată a copilului de la educaţia din familie şi grădiniţă la formarea iniţială asigurată de şcoală. Misiunea clasei pregătitoare este dublă: pe de o parte, de consolidare a cunoştinţelor deja dobândite şi, pe de altă parte, de socializare şi adaptare la schimbare. Provocarea pentru învăţător a constat în implicarea activă a şcolarilor în activităţile desfăşurate, pregătirea acestora pentru o viaţă socială bazată pe cooperare, comunicare, acţiune. Organizarea conţinuturilor învăţării în manieră integrată a venit să potenţeze îndemnul educării copiilor într-un spirit cooperant şi creativ. Mediul şcolar oferit de clasa pregătitoare este personalizat, stimulativ şi diversificat. Cu sprijinul material al şcolii, cu implicarea părinţilor şi cu imaginaţia copiilor am creat în sala de clasă un spaţiu cald, primitor, astfel încât toţi cei care ne calcă pragul să se simtă bine. Încetul cu încetul, s-a creat o “rutină” la care s-au adaptat cu uşurinţă atât elevii cât şi părinţii acestora. Am identificat împreună reguli ale grupului pe care le-am respectat și le respectăm, ne-am organizat împreună spaţiul de lucru, dar şi pe cel de joacă. Activitatea zilnică a elevilor clasei pregătitoare începea cu “Întâlnirea de dimineaţă”. Acest moment oferă posibilitatea atât copiilor cât şi adulţilor de a se conecta optim la cerinţele grupului, ale spaţiului şi ale activităţilor planificate pentru ziua respectivă. În acest moment se stabileşte un prim contact emoţional între membrii grupului, care se cunosc, învaţă să comunice unii cu ceilalţi, respectând anumite reguli stabilite împreună. Etapele acestei întâlniri sunt: salutul, jocul de dezgheţ, stabilirea datei, completarea calendarului naturii, prezenţa în clasă, prezentarea noutăţilor zilei. Elevii sunt introduşi treptat în activităţile zilei, care sunt variate, proiectate tematic, ţinând cont şi de sugestiile acestora. Implicarea părinţilor în viaţa clasei pregătitoare nu s-a rezumat doar la prezenţa acestora la şedinţe şi consultaţii individuale. Cooperarea părinţilor cu mediul şcolar a luat forme diverse, pentru a răspunde nevoilor şi disponibilităţilor acestora. Unii din ei au vrut să participe la un eveniment punctual (de exemplu, însoţirea grupului de elevi cu ocazia vizionării unui spectacol), alţii au venit în clasă pentru a susţine o expunere despre locul lor de muncă, ori au fost pregătiţi să se implice în activităţi practice, laolaltă cu elevii. Activităţile pentru coeziunea grupului s-au aplicat şi părinţilor, aceştia oferindu-şi sprijin reciproc. Primii copii care au urmat cursurile clasei pregătitoare sunt acum în clasa a III a. Sunt creativi, curioși, inventivi și comunică bine. Au învățat să lucreze în echipă, le plac proiectele tematice deoarece constituie o provocare permanentă (dovadă că predarea conținuturilor în manieră integrată este eficientă). Părinții sunt implicați în astfel de proiecte tematice în diverse feluri: oferă informații (despre istoricul familiei, despre modul de comportare în diferite situații, despreceea ce presupun meseriile pe care le au), supraveghează desfășurarea unor experimente, filmează sau fotografiază, participă la prezentări în echipa propriilor copii. Treptat, am renunțat la întâlnirea de dimineață, în forma pe care o practicam la clasa pregătitoare, în schimb, am păstrat mascota clasei: pe Ruza Buburuza. Din semestrul al II lea al clasei I, mascota clasei însoțește un jurnal. Deja s-a ajuns la volumul al V lea. La sfârșitul unei zile de școală, unul dintre copii pleacă acasă cu jurnalul și mascota, având sarcină să scrie ceea ce consideră important. În fiecare dimineață citim jurnalul, completăm calendarul și absenții, apoi ne începem lecțiile. Este deja o tradiție, un moment important, e ca și cum ”ne-am sincroniza ceasurile” , după cum a explicat o fetiță părinților. Văzând felul în care evoluează copiii, temerile părinților s-au risipit destul de repede. Optimismul și încrederea mea, în calitate de învățător, se mențin. Suntem, în continuare, parteneri de încredere pe un drum destul de anevoios: educația copiilor.

552

”Educăm așa!” parteneriat educațional cu familia – Prof. înv. preșc.: Cornelia Apostu Școala Gimnazială ”N. Iorga” Bacău Structură, Grădinița cu P.P. nr. 31 Dacă ar fi o școală prin care părinții să devină specialiști în insuflarea valorilor, comportamentelor și atitudinilor care înglobează sintagma ”cei șapte ai de acasă” cu siguranță ar participa cu toții. De îndată ce se naşte copilul, viaţa ni se umple de întrebări: „vom şti să fim părinţi buni?“, „vom face faţă celor ce urmează să ni se întâmple?“, „copilul nostru va fi aşa cum îl visăm?“. Alteori, este foarte dificil să recunoaştem faptul că avem o problemă, că nu ştim ceva anume, că suntem depăşiţi de comportamentul copilului. Nu cred să existe părinte care să nu-și dorească un copil educat, manierat, sociabil, empatic ori altruist… Realizarea celor „șapte ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces la care participă și educatoarea din momentul în care copilul este înscris la grădiniță. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Eforturile depuse de părinţi şi educatoare trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare pentru copil. Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu educatoarea şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile lor de îngrijire, creştere şi educare a copilului. Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniţă au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor, atât pentru a prelua şi dezvolta direcţiile de acţiune formativ-educativă pe care le antrenează instituţional, cât şi de a găsi rezolvări concrete la necesităţi de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaţionale sau logistice. Toate acestea conduc la necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicarea părinţilor, parteneriat pe care l-am încheiat cu părinții preșcolarilor de la grupa pe care o conduc. Existenţa unei relaţii pozitive între părinte-copil, pe de o parte, iar pe de altă parte, existenţa unei colaborări strânse între grădiniţă şi familie, pot avea efecte benefice asupra evoluţiei şi educaţiei preşcolarului. Descrierea parteneriatului: Prin activitățile parteneriatului ”Educăm așa!”, grădiniţa recunoaşte şi accentuează rolul părinţilor de primi educatori, încercând să-i determine să înţeleagă că aceasta face mai mult decât o simplă instituţie socială, ea educă şi instruieşte. Scopul parteneriatului: Implicarea şi participarea părinţilor în viaţa grădiniţei, astfel încât să devină parteneri activi şi avizaţi în educaţia copiilor lor; Informarea părinţilor cu privire la strategiile de cunoaştere a copilului; Creearea de oportunităţi pentru valorificarea experienţelor pozitive dobândite de părinţi în educarea copilului. Obiectivele parteneriatului: Formarea părinţilor în spiritul ideii de parteneri egali şi responsabili în educaţia copilului preşcolar; Informarea şi minima formare a competenţelor părinţilor, necesare realizării unei bune şi corecte educaţii acasă; Conştientizarea de către părinţi a rolului instructiv-educativ al grădiniţei prin trăirea emoţională alături de copiii lor a satisfacţiei dobândirii unor priceperi şi deprinderi; Participarea activă în cadrul parteneriatului familie-instituţie preşcolară; Convingerea părinţilor pentru a investi în dezvoltarea personală a copiilor şi a grupei în ansamblu.

553

În acest context, interacţionăm cu părinţii în diverse moduri: întâlniri individuale, şedinţele grupei, chestionare, interviuri, întâlniri informale, focus grupuri, comunicarea la distanță prin convorbiri telefonice , prin poșta electronică ori site-ul grupei etc. Acestea sunt organizate într-un mod profesionist, dar prietenos în acelaşi timp, care să-i încurajeze pe părinţi să facă schimb de idei, să-şi identifice nevoile de formare în privinţa meseriei de părinte. Câteva exemple de activități: Pentru copiii noștri – Chestionare de cunoaștere; Viața de familie, o șansă acordată copilului - Culegere și furnizare de informații, documentare; Grădinița în sprijinul părinților - Părintii sunt informați cu privire la integrarea copiilor în colectivitate și progresele înregistrate. Psihologul și educatoarea consiliază părinții privitor la metode/modalități de educație în familie și privitor la unele probleme față de care părinții manifesta interes (consiliere, consultații) Cum formăm cei șapte ani de acasă? – Rolul adultului în viața copilului, Importanța relațiilor de familie, Ce se poate întâmpla dacă neglijăm nevoile copilului ?, Cum controlăm comportamentul copilului?, Ce știu despre jocul copilului?, Recompense sau pedepse ? , Cum să ne apreciem copiii ? Cum să stabilim limitele în relațiile cu copiii ? Învățăm și repetăm la grădiniță și acasă ! (seminarii, lectorate, activități aplicative) Știu ce face puiul meu la grădiniță ! - Părinții participă la activități și se implică în activitățile extracurriculare ”Vreau să cresc mare și voinic”, ”Prietenii pompierilor”, ”Și voi sunteți prietenii noștri!”, ”Drumul către școală e o aventură!”, ”Iată vine Moș Crăciun !”, ”Vorbind corect, comunicăm ușor !”, ”O felicitare pentru mama ”.

554

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Prof. Coroban Oana Camelia Centru Școlar de Educație Incluzivă nr. 1 Bacău Atunci când vorbim despre „cei șapte ani de-acasă”, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia până când pășește peste pragul şcolii. Când spunem că un copil are „cei șapte ani de-acasă” ne gândim la un copil binecrescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc sau te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Pentru a putea susține că este un copil binecrescut sau că „are cei șapte ani de-acasă” – este important să cunoaștem aspectele psihice ale copiilor, să dezvoltăm o bună comunicare cu copilul și să implementăm câteva norme de conduită civică, morală, estetică, religioasă etc. În cele ce urmează vom încerca să analizăm câteva aspecte care vizează importanța nevoilor copilului – ținând cont de faptul că acesta se schimbă în cursul dezvoltării sale psiho-somatice. Astfel, din punct de vedere emoțional, putem vorbi de patru mari categorii de nevoi. Printre acestea este și așa-numita nevoie de dragoste și securitate, atunci când un copil se va simți în siguranță lângă părintele său, are încredere totală în adulții din preajma sa sau știe că orice s-ar întâmpla părinții sunt alături de el – un astfel de copil va fi deschis, relaxat și echilibrat emoțional. Considerăm că dragostea și securitatea sunt cele mai importante nevoi la vârsta mică, oferind baza viitoarelor relații sociale din familie, mai târziu la școală sau legăturile care se realizează cu colegii și în societate (Munteanu, Ana, 2006, p. 88). O altă categorie este nevoia de noi experiențe. Importanța ei rezidă din aceea că poate fi privită prin prisma dezvoltării intelectuale a copilului – jocul și dezvoltarea limbajului fiind cele mai însemnate în acest sens (Munteanu, Ana, 2006, p. 88). Nevoia de recunoaștere a capacităților și nevoia de de a fi apreciat – indiferent dacă este mai mic sau mai mare ca vârstă, copilul are nevoie să fie încurajat şi răsplătit, pentru ca să depăşească dificultăţile şi conflictele inerente dezvoltării şi interrelaţionării. Încurajările şi cererile rezonabile îl stimulează să încerce, să caute, îl ajută la formarea stimei de sine şi îi dă încredere în forţele proprii. Și, nu în ultimul rând, nevoia de responsabilităţi și de creştere a independenţei. Copilul nu poate depinde de ceilalţi la nesfârşit. Responsabilităţile sale cresc odată cu vârsta. Ele sunt importante pentru că dau sentimentul de libertate în desfăşurarea propriilor acţiuni. Așa cum se menționează în literatura de specialitate, „dacă această nevoie nu este valorizată de părinţi, mai târziu, când părinţii au aşteptări faţă de tânăr, el nu va şti şi nu va avea iniţiativa sau capacitatea de a-şi asuma anumite responsabilităţi, dezamăgindu-şi părinţii”( Munteanu, Ana, 2006, p. 90). Este important ca – în funcţie de vârstă şi de aspiraţiile sale – copilul să-şi asume responsabilităţi, să-şi satisfacă nevoia de libertate şi de decizie. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm 10 reguli esențiale în creșterea copilului, până la vârsta de șapte ani. O primă regulă este: „învață-l să se poarte frumos”. „Bunele maniere” se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Prin urmare, comportamentul în timpul mesei, modul de îngrijire al corpului (igiena corpului), folosirea cuvintelor de politețe (vă rog!, mulțumesc! etc.), comportamentul în timpul unei călătorii pe șosea (inclusiv la service), pe calea ferată, pe apă sau cu avionul – toate sunt concludente pentru acest aspect. „Cunoscând aceste reguli de politețe, veți putea să vă simțiți mai în siguranță pe situație” (Châtelet, Sylvie-Anne, 2005, p. 8) – de aceea considerăm a fi foarte importante implementarea acestei norme de conduită în familie, de la cea mai fragedă vârstă. „Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!” – constituie o a doua regulă esențială în dezvoltarea acestuia. Ideal ar fi realismul atunci când sunt stabilite regulile. De asemenea, trebuie să ne asigurăm că sunt potrivite pentru vârsta și dezvoltarea lui fizică și psihologică și că este capabil să le ducă la bun sfârșit. Un bun exemplu îl poate constitui alocarea sarcinilor de curățenie (cu asigurarea prealabilă că sunt potrivite pentru vârsta copilului). „Comunică cât mai mult cu el” – comunicarea reprezintă, în fond, secretul unei relații solide între părinți și copii. Aceasta implică limitarea timpului petrecut în fața televizorului sau a calculatorului și, implicit,

555

concentrarea pe arta conversației, atât de necesară în educația lor! Considerăm că procesul complex si complicat al comunicării cu copilul se construiește în timp, cu multă răbdare și tact din partea părinților. Prin urmare, acest proces complex implică mai mult decât un simplu schimb de informații, fiind alcătuit din: sunete, cuvinte, tonul vocii, gesturi, poziție, mimică ș. a. „Învață-l să iubească lectura și cărțile” – ca regulă esențială, poate debuta atunci când copilul e în placenta maternală, prin lecturarea de povești, apoi, treptat, oferindu-i posibilitatea de a le explora singur, până când învață să citească și să se bucure individual de ele! „Lasă-l să se bucure de copilărie” – nu trebuie încercat să facem din ei genii înainte de vreme. Copilului trebuie să-i permitem să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. „Nu abuza în niciun fel de copil” (fizic, emoțional, verbal etc.) – pentru a putea evita, astfel, educația cu „palma la fund” și a reuși să ne concentrăm pe disciplina pozitivă! Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi a bucuriei pe care părintele i le arată atunci când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm (să îi oferim feed-back-ul pozitiv) ori de câte ori realizează un lucru bun. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea – toate dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. „Învață-l să-și exprime emoțiile și sentimentele” – sintagmă care formează o a șaptea regulă esențială. Numai așa copilul va fi capabil să rezolve conflictele inerente care apar, doar pe cale pașnică, controlându-și impulsurile sau renunțând la agresivitate. „Învață-l să spună mereu adevărul!” – aceasta fiind, de fapt, o lecție pe care o învață cel mai bine de propriul părinte! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui, cu toate că „nimănui nu-i plac mincinoșii; nimeni nu-și dorește cu adevărat ca propriul lui copil să devină un mincinos” (Val, J. Peter, 2007, p. 9) – de aceea este important să oferim un exemplu pozitiv copiilor, încă de mici. „Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!” Fii, așadar, un părinte implicat și devotat, iar cei „șapte ani de-acasă” vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Și, în sfârșit, o ultimă dar, cu siguranță, cea mai importantă regulă este: „Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta!” Copilul trebuie iubit, indiferent de notele pe care le primește la școală, de felul cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natura! Ca părinte, nu e binevenit să glumești pe seama lui, nu trebuie să-i „dedici” anumite porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre (îmbrățișări, sărutări pe frunte sau obrăjori), demonstrându-i că îl iubești Astfel, copilul va căpăta încredere în sine și va avea curajul să încerce să realizeze mai multe lucruri noi, chiar dacă nu îi va reuși întotdeauna. El are în subconștient ideea că părinții săi nu îl vor critica, ba din contra, îl vor încuraja să facă ce îi place lui. Concluzionând, putem aprecia că părinţii sunt principalele modele pentru copii. Ei pot fi modele negative sau pozitive. Un proverb străvechi preciza: „așa cum îi cresc, așa îi au” – de aceea este important să se acorde o atenție majoră formării caracterului copilului de astăzi, viitorul adult de mâine. BIBLIOGRAFIE: Châtelet, Sylvie-Anne, Ghidul bunelor maniere (trad. Irina Mihăilescu de Hillerin), Ed. Niculescu, București, 2005. Munteanu, Ana, Pshiologia dezvoltării umane, Ed. Polirom, Iași, 2006. Val, J. Peter, Rezolvă cele 7 probleme majore ale copilului tău (trad. Popescu, Vlad și Irimiea, Ioana), f. e., București, 2007.

556

Cei şapte ani de-acasa Educatoare, COROI IRINA Grădinţa cu Program Normal nr. 5 Buhuşi, judeţul Bacău Incă de nastere, fiecare etapă din viaţa copilului işi pune amprenta asupra dezvoltării sale efective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg “ de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare , pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care intră în contact cu copilul şi se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Este important ca aceste nevoi ale bebeluşului sa fie identificate şi satisfăcute, în special de către mamă. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportment şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă in toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual – cognitivă. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Normele de conduită se învaţă în familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare , cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament cconştient , iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul său. Prin imitaţie şi suficientă practică , copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce “ se face” şi ceea “ ce nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli necesare ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem “ te rog”, “mulţumesc”, şi “ cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. “Îmi pare rău” este la fel ca şi “te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi , un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul său. Astfel se învaţă că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului u sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii. Părinţii trebuie şi fie implicaţi şi devotaţi in educaţia propriului copil pentru a-l detemina să spună întotdeauna adevărul . Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul sau fiica sa să dea dovadă de proastă creştere acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca odrasla sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Salutul este prima normă de conduită învaţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând cu firescul “bună ziua”. Un copil “bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i , conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor . Jocurile copiilor sunt experinţe care pe lângă ca aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile oferă ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil “bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi conformează regulilor jocurilor respective specifice vârstei lui. Un copil “bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa , în timp, între râsul săsnătos şi spiritul de glumă şi râsul care jignete, care deschide răni, şi îl va evita pe cel din urmă. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele

557

unei bune creşteri. Acestă expresie –“bună creştere”- nu este un standard general, ea are forme pe care noi, părinţii i-o dăm.

558

Cum iti educi copilul ? Importanţa celor ,,7 ani de acasă” REALIZAT DE Prof. Coroi Manuela Irina

Întotdeauna părinţii au fost responsabili de cei 7 ani de acasă. Educaţia datpă în acest timp trebuie să servească ca o bază morală pentru tot restul vieţii. Evident simplu de spus, greu de făcut. Creşterea unui copil cu valori morale puternice este o provocare datorită societăţii în care trăim. Datorită mass - media copiii noştri primesc informaţii pe care în mod normal ar trebui să le afle la o vârsta mai târzie. Mai este însă posibil să creşti copiii cu acele valori morale puternice pe care ai vrea să le aibă de-a lungul vieţii? Răspunsul este da. S-ar putea să fii puţin confuz/ă în privinţa valorilor familale şi despre cum să le insufli copiilor tăi. Nu trebuie să te temi deoarece cu siguranţă esti confuză din cauza faptului că nu te-ai gândit până acum la această problemă. De ce? Pentru că tu ai deja aceste valori! Ele sunt lucrurile acelea pe care părinţii şi educatorii tăi te-au obligat să le înveţi atunci când erai mică. Acest lucru înseamnă că trăieşti după valorile morale inspirate de către părinţii tăi. Pentru a afla care sunt lucrurile insuflate de familia ta iată 5 lucruri care te-ar ajuta. Cunoaşte-te pe tine. Înainte de a învăţa pe alţii ceea ce crezi tu că este important pentru viaţă trebuie să te cunoşti foarte bine pe tine. Punându-ţi întrebări precum „Ce este mai important pentru mine satisfacţia la locul de muncă sau banii?” sau „Cât de importantă este educaţia pentru mine?” vei porni încet pe drumul care te duce către aflarea valorilor pe care tu le preţuieşti cel mai mult. Ai grijă ce spui. După ce ai înţeles ceea ce apreciezi cel mai mult ţine minte că ceea ce spui are o putere foarte mare asupra copiilor tăi, în special atunci când sunt mici. Dacă te aud înjurând pe cineva sau ceva trebuie să ştii că vor avea tendinţa de a face acelaşi lucru ca şi tine. Este ceva natural deoarece tu eşti modelul lor. Fii atent/ă nu numai la vorbe ci şi la acţiunile tale. Unul dintre aspectele cele mai copleşitoare ale faptului de a fi părinte este să ştii că eşti un exemplu pentru copiii tăi. A fi părinte este o meserie cu normă întreagă şi trebuie să fii atentă la comportamentul tău. Dacă, de exemplu te decizi să îţi iei o pauză de la serviciu în mijlocul săptămânii nu trebuie să fii surprins/ă atunci când directorul de la şcoala unde sunt copiii tăi înscrişi te sună să îţi spună că fiul sau fiica ta a lipsit de la şcoala o zi întreagă. Copiii îti vor urma comportamentul şi aceasta este singura modalitate în care le poti insufla valorile morale. Te-ai speriat puţin, nu-i asa? Nu trebuie să te sperii, trebuie numai să fii atent/ă ce faci atunci când copiii tăi te urmăresc. Dacă ai mici scăpări ei le vor observa imediat şi nu te vor ierta. Disciplina. A-ţi disciplina copiii nu înseamnă a le trage o palmă la fund sau nu atunci când nu sunt ascultători. Înseamna să le impui reguli şi să nu te laşi intimidată de ei.Când un copil nu face ce i-ai spus ar fi bine să stai sa te gandesti unde ai gresit si cum poti corecta greseala pa care ai facut-o. Tine minte ca si tu ca si toata lumea ai invatat ce este bine sa faci nu facand lucruri bune ci din greseli. Stabileşte-ţi priorităţile şi reînnoieşte-le de fiecare dată când este nevoie. Nu trebuie însă să la modifici atunci când copilul tău îti spune „Nu vreau să citesc!”. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl faci este să îţi înveţi copiii să trateze oamenii aşa cum le-ar placea lor să fie tratati de cei din jurul lor. Daca reuşeşti acest lucru poţi fi sigur/ă că ai pus baza educaţiei copilului tău şi de aici totul va veni de la sine.

559

Cei șapte ani de acasă ! Întocmit , Prof. Cosinschi Ecaterina Carmen C.S.E.I. ,,Christiana” Bocșa Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei . Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață sunt definitorii pentru formarea lui ca adult . Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală . Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare : socială, psihologică, intelectualcognitivă, etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului . Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la trei ani, la cinci sau la șapte ani. La doi ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la doi-trei ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de doi ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de doi ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la doi-trei ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

560

Între cinci şi șapte ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

Bocșa, 27 februarie 2016

561

Cei șapte ani de acasă Cosma Pompilia Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Este foarte important să știm că tot ceea ce vorbim și facem ajunge direct la copil, fără filtrare, mai ales în primii 7 ani de viață. Este foarte important să fim atenți la tot ceea ce transmitem copilului, mai ales în prima parte a copilariei. Acesta va trebui să fie stimulat să: Cunoască sensul și semnificația unor concepte și norme din sfera valorilor umane; Exerseze și practice anumite norme de conduită în vederea formării valențelor personalității; Dezvolte comportamente adecvate, de integrareși adaptare socială conform exigențelor actuale și viitoare ale societății; Dezvolte o atitudine pozitivă, autonomă, care să armonizeze relația cu sine și cu ceilalți, cu mediul înconjurător. Pot fi abordate următoarele teme, într-o manieră plăcută de copil, prin joc sau situații concrete: Respectul de sine și pentru ceilalți Ce se cuvine, ce nu se cuvine Prezentarea Adresarea Bunele maniere (în familie și la școală, la masă, pe stradă, la spectacole, în călătorie etc.) Cum te îmbraci Cadourile Simțul măsurii. Toleranța Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Referitor la rolul familiei în formarea bunelor deprinderi la copii, Fröbel se adresa mamelor: ”Mama, spune el, recunoaşte în iubirea copilului tău nu numai o plăcere, ci o problemă şi o datorie a vieţii. Te vei bucura de iubirea şi stima lui, aşa cum îi asiguri educaţia”… Familia reprezintă prima şcoală în care copiii învaţă să se comporte în viaţă şi în societate. Până la 6/7 ani părinţii sunt cei ce reprezintă un model de viaţă, de comportare, cu influenţă decisivă asupra copilului. În familie, copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează idealuri şi aspiraţii, convingeri, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Un exemplu este mai mult decât o regulă. Este o învăţătură prin faptă; este o lecţie fără cuvinte. Până la 7 ani trebuie să formăm copilului deprinderi pozitive de voinţă şi caracter, să-l ferim de toate împrejurările care ar putea să facă din el un copil rău, leneş, necuviincios, necinstit deoarece este mai uşor “a-l feri” decât a-l dezobişnui de o deprindere negativă odată dobândită. Primul factor de răspundere este mama, cu dragostea şi devotamentul ei, al doilea factor este grădiniţa - educatoarea chemată să întregească opera de educare şi instruire a copiilor până la 6/7 ani. În ceea ce privește copilul cu CES, este foarte important climatul moral, social din familie, calitatea relaţiilor dintre părinţi precum şi condiţiile materiale (spaţiu, aerisire, prezenţa jucăriilor şi facilităţilor de joc). Este recomandat ca părinţii să-l trateze pe copilul cu dizabilităţi, în cadrul relaţiei de comunicare şi interacţiune cotidiană, ca pe orice copil normal dar, totodată, să întreprindă toate demersurile instituţionale, sanitare şi educaţionale pentru a-l recupera şi integra social.

562

CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ Prof. inv. primar, Costea Andreea Lic. Tehn. I. C. Petrescu Stalpeni ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele. Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene. Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Bibliografie: .Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri

563

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar Coşteanţ Loredana Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere şi acesta învaţă pri imitarea adulţilor. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltam mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în

564

discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Recompensa şi pedeapsa Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi părinţii să fie consecvenţi în educare.

565

CEI SAPTE ANI DE-ACASA Prof. Inv. prescolar Costescu Cornelia Gradinita cu P.P. Nr. 1 Motru, Gorj „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire ordine - igiena curatenie si exprimarea propriilor nevoi exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative bune maniere si comportament limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) consecventa in realizarea unei sarcini concentrare a atentiei perseverenta in realizarea uneri sarcini alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie altruismul cooperarea atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Metodele prin care un pãrinte își poate educa copilul în aceastã perioadã a vieții sale: Fii tu un exemplu Simțim nevoia sã apelãm la o vorbã din popor relevantã la acest capitol nu fã ce face popa, fã ce zice popa・. Din pãcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tãu deci spre a te asculta cu

566

sfințenie atunci când le spui ce sã facã și ce sã nu facã. Puterea exemplului este foarte importantã la aceastã vârstã. Dacã vrei ca cel mic sã nu arunce gunoaie pe stradã, fii tu primul care aruncã mereu ambalajele la coș. Cedeazã locul tãu în autobuz persoanelor mai în vârstã dacã iți dorești ca cel mic sã procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil cã nu are voie sã facã un lucru, nu faci altceva decât sã îi stârnești curiozitatea cu privire la ce se întãmplã dacã pune mâna acolo unde mami i-a spus sã nu o facã. Nu trebuie sã îi interzici celui mic sã exploreze mediul înconjurãtor, ci mai degrabã sã îi explici consecințele acțiunilor lui. Dacã pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine・ sau dacã te sui acum în copac poți sã cazi și sã te julești și o sã îți curgã sânge・ sunã mult mai bine decât …tu chiar nu înțelegi cã nu ai voie sã pui mâna acolo?!・ Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tãu la o vârstã fragedã. Învațã-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie sã îi explici celui mic cã un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curãțenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași mãsurã. Afirmațiile de genul dacã nu ești cuminte, te las în stradã sã te fure țiganii・ nu fac altceva decât sã îi imprime în minte celui mic ideea cã rromi sunt o etnie rea și cã trebuie sã se poarte cu ei în mod corespunzãtor. Explicã-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât sã atragã atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie sã îi explici celui mic cã nici lui nu i-ar plãcea sã fie deranjat atunci când vrea sã doarmã de exemplu. Spune-i cã dacã îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta sã obținã nimic, din contrã. Descoperã ce îl supãrã și cãutați soluții împreunã. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie sã cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Pãrinții au o foarte mare influențã asupra copiilor în primii 7 ani de viațã, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmeazã sã le respecte și ei o datã cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, sã le transmitem micuților învãțãmintele pe care le considerãm noi necesare și care îl vor ajuta sã fie un om respectuos și demn de respect la rândul sãu.

567

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI DE ACASĂ... Prof. COSTIUC ADRIANA GPP „Luminiţa” Siret ,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole) Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În zilele noastre, părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Educaţia unui copil, nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la şcoală. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Între 3 si 6/7 ani, copilul este capabil să înţeleagă de să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Copilului îi place să se joace. Jocurile de rol cu subiecte din viaţa cotidiană pun copilul în situaţia de a fi actorul principal. Interpretînd rolul de gazdă va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Odată cu mersul la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Acum se dezvoltă capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. Acum este momentul în care părinţii se pot folosi de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă. Când greșește, este bine să i se atragă atenția și să I se amintească ce are de facut. De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a

568

putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. www.didactic.ro

569

IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Înv. COŞARCĂ MARIA ŞCOALA GIMNAZIALĂ VETIŞ, Jud. SATU MARE ,,Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică,ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea ,,familia” este şi va rămâne factorul hotărâtor,prioritar şi primordial în actul de educare al copilului.Educaţia începe din familie ,motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că ,,în famile şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume –omul de caracter”.În familie,copilul îşi face pregătirea pentru viaţă.Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce treptele de creştere înaintează pe treptele superioare ale otnogenezei.Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor încă din primii ani de viaţă oferindu-i modele de comportament, de comunicare contribuind pregnant la socializarea copilului,la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale pozitive. Dacă aceste laturi ale personalităţii nu sunt formate la copil de mic, atunci mai târziu efortul de corectare şi îndreptare va fi cu mult mai mare ,pentru că omul este precum pomul:,,Când de mic se îndoaie ,anevoie se îndreaptă.” Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistent fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Familiile dezorganizate au o influenţă negativă asupra copilului. ,,Cei şapte ani de acasă” înseamnă modul în care familia a influenţat formarea deprinderilor necesare vieţii şi a educaţiei primite. Ideal ar fi ca pentru toţi copiii aceasta să însemne respect ,bună-voinţă pe tot parcursul zilei ,în orice situaţie ,cu toată lumea, cu părinţii, cu profesorii,cu colegii,cu vecinii etc.Aceste laturi comportamentale oferă o viaţă mai bună, mai frumoasă, mai veselă. Cum se pot dobândi acestea? Copiii trebuie să dea ascultare primelor sfaturi pe care le primesc de la familie- părinţi şi bunici,de la d-na educatoare, de la d-na învăţătoare, şi pe parcursul şcolarităţii superioare de la toţi profesorii. Este foarte bine să primească aceste sfaturi şi să ţină cont de ele ,deoarece atunci când le ignoră se întâmplă să greşească. Ori , când greşesc nu sunt tocmai bucuroşi, pentru că întotdeauna cineva are grijă să le facă observaţii şi nu e deloc plăcut să primească observaţii şi reproşuri.Fiind politicoşi scapă de observaţii şi reproşuri,ba mai mult vor fi apreciaţi şi lăudaţi. Un alt câştig este că şi ceilalţi vor fi politicoşi cu ei. Deprinderile de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost crescut în familie, sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi,exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile şi faptele lor de conduită. În unele situaţii copilul este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli ,ci pentru că nu ştie cum să se comporte ,nu dispune de experienţa morală necesară,nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui. Un rol foarte important în educarea copiilor îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei.Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre aceştia , dragostea raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează părinţii şi ceilalţi membrii ai familiei faţă de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului.Primele impresii despre lume şi viaţă copilul le primeşte din familie.Prin comunicarea continuă cu membrii familiei ,el îşi însuşeşte

570

limbajul ,care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării psihice.Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele,le vor corecta vorbirea, le vor îmbogăţi vocabularul ,îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent.Ei trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor puse de copii,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al setei de cunoaştere, al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jurul lor. Familia este locul unde copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe, îşi formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale.Părinţii îi învaţă de timpuriu să înţeleagă ce este ,,bine”şi ce este ,,rău”, ce este ,,permis”şi ce este ,,interzis”. În,, cei şapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale copiilor şi să fie încurajate aptitudinile.Exemplu:a cânta,a picta ,a colecţiona diferite obiecte ,a face sport etc. Este bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei ,chiar începând cu vârste mici (4-5 ani).Exemplu: ,,Să pregătim masa”, ,,Să măturăm şi să ştergem praful împreună ”, ,,Să adunăm şi să aşezăm la locul lor jucăriile,cărţile,hăinuţele”. În concluzie familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice ,mintale şi afective ale copilului,trebuie să-i canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate.

571

IMPORTANŢA CELOR ,,ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Înv. Coşarcă Maria Camelia ŞCOALA GIMNAZIALĂ „BĂLCESCU PETOFI”, SATU MARE JUD. SATU MARE “De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” - Antoine de Saint-Exupery Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. “Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele

572

devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. “Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto Cury) Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie transformate ele de către "părinţii inteligenţi": Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă; Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea; Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească; Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri; Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni; Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare; PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE; Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată; Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. “Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în perioada următoare. Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.

573

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Educatoare: COTÎRLEŢ GABRIELA Grădiniţa cu Program Normal Valea Voievozilor Loc. Valea Voievozilor, Jud. Dâmboviţa A avea „cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă în tot cursul zilei, în orice situaţie, cu toată lumea. Acest comportament se învaţă în primul rând acasă, în familie, deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Primii şapte ani de viaţă reprezintă perioada în care copiii achiziţionează cele mai multe deprinderi, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece ei au o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? Ei învaţă deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect, modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte etc), consecvenţă în realizarea unei sarcini. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini etc. Politeţea este o deprindere care începe să se formeze de la cea mai fragedă vârstă - vârsta antepreşcolară şi preşcolară. Dacă suntem politicoşi cu toată lumea şi ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu noi, viaţa noastră de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă şi chiar mai veselă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi de la bunici.Copilul trebuie obişnuit să salute, să ofere un obiect sau altceva în mod politicos, să mulţumească pentru un serviciu făcut, să facă un serviciu cuiva din proprie iniţiativă şi nu cu intenţia de a fi răsplătit, să-şi ceară scuze ori de câte ori este cazul. Deprinderile de politeţe constau din obişnuirea copilului de a folosi unele formule de politeţe potrivit situaţiei. În acest sens, de un real folos este cântecul interpretat de formaţia ROGVAIV, cântec foarte îndrăgit de copii, care sintetizează ideea de politeţe: 1.Sunt destul de mic Şi un pic peltic Dar un lucru e recunoscut Acasă, la plimbare Şi-n orice împrejurare Sunt binecrescut Eşti binecrescut Refren : Spun bună dimineaţa când mă trezesc După ce mănânc spun mulţumesc Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere Şi atunci când plec, spun la revedere!!! Spui la revedere! 2.Vreau să ştiţi că eu Sunt atent mereu De ceilalţi din jurul meu îmi pasă Şi chiar de-s mai mic Pe am nu pot sa zic 7 ani de-acasă Ai 7 ani de-acasă.

574

Refren : Spun bună dimineaţa când mă trezesc După ce mănânc spun mulţumesc Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere Şi atunci când plec, spun la revedere!!! Spui la revedere! Pentru formarea şi consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinţii să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, precum şi de cele psihofizice. Căile şi modalităţile de educare trebuie adaptate vârstei şi puterii de întelegere a acestora. Întrucât formarea şi consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinţii să insiste până la transformarea acestora în obişnuinţe. Pe întreaga perioadă se va manifesta unitatea de vederi în cerinţe, perseverenţa, răbdarea, înţelegerea, dar şi exigenţa. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este „cartea de vizită a familiei". Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

575

FAMILIA…. ȘI CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof.înv.preșcolar Cotocea Alina Ana Grădinița PP,,Căsuța Piticilor,, Arad "Suprema pedagogie este casa parintească".(Dostoievski) Teoretic, cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim automat la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii. În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii (sau majoritatea lor covârșitoare) erau crescuți până la 7 ani exclusiv de părinți, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituție de învățământ sau, unii mai puțin norocoși, începeau de foarte fragezi ucenicia pentru a învăța o meserie. Așa că atunci când părăseau cuibul părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educați de către părinți. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la.revedere,iarcopilulînvaţă,prin,imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează.semnificaţia.pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească.şi.să.inhibe.copilul. Educaţia copilului se va baza pe respectarea unor cerinţe fundamentale. De primă importanţă este faptul ca părinţii să aibă un comportament afectiv, să fie duioşi şi blânzi, stimulând astfel dezvoltarea psihică a copilului, contribuind la formarea sentimentului de deplină siguranţă. Cerinţele faţă de copil trebuie să aibă un caracter permanent şi să se întemeieze pe posibilităţile reale ale acestora, astfel, prin aprecieri constante, pline de discernământ, se va contribui la cultivarea respectului de sine, la formarea voinţei copilului.

576

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

577

Cei șapte ani de acasă Educatoare, Cotro Mihaela –Ioana Copiii învață prin imitație!- cred că de aici a apărut și celebra expresie ”cei șapte ani de acasă”; acești ani reprezintă o oglindă a educației pe care părinții/ bunicii o oferă copiilor în special în prima parte a copilăriei acestora. De multe ori avem tendința în special în situațiile în care atitudinea/ conduita/ comportamentul unei peroane ne supără, de a replica astfel: ”nu are cei șapte ani de acasă”, considerând că nu a primit o educație potrivită, în special regulile adecvate de politețe, cu alte cuvinte definește bagajul de cunoștințe/ deprinderi/ comportamente/ atitudini pe care acesta (copilul) le acumulează în anii petrecuți acasă. Întradevăr, această perioadă este considerată ca fiind una dintre cele mai intense perioade de dezvoltare psihică, ”culmea achizițiilor” cum s-ar spune, deoarece copilul este pregătit să primească informații, capacitatea de acumulare a informațiilor/ limbajului/ comportamentelor/ atitudinilor este foarte mare, fiind foarte important cum sunt transmise/ de către cine și în ce mod. Cei șapte ani de acasă sunt caracterizați și prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți; reflectându-se astfel in toate domeniile de dezvoltare: socială/ psihologică/ emoțională/ cognitivă/ etc, fiind foarte importanți in pregătirea copilului pentru a deveni adult. Dragi copii/ părinți/ bunici acești ani despre care vă vorbesc sunt niște lucruri care se învață acasă, și mai presus de toate, se învață foarte usor. După ce vă voi da câteva exemple poate imi veți da dreptate. Comorile celor sapte ani de acasă: 1. Politețea- oglinda familiei ( salutul- primul semn al politeții; băieții salută primi fetele, copii/tinerii salută primi oamenii in vârstă, salutăm pe toți cei cunoscuți, salutăm primi când intrăm intr-o incăpere în care se află alte persoane; ”Bună dimineața”, ”Bună ziua”, ”Bună seara”; salutăm la plecare) 2. Punctualitatea (ajungem la timp într-un loc stabilit; dacă am întârzâiat: ”Vă rog să mă scuzați pentru întârzâiere”- ne cerem scuze politicos). 3. Corp vesel/ hăinuțe frumoase (curățenia corporală,tinută vestimentară decentă, batistă curată, pantofi potriviți) 4. Comportament frumos acasă ( deschidem fereastra/ facem ordine în cameră/ salutăm/ ne spălăm de ochi, mâini, dinți/ luăm micul dejun- mulțumim pentru masă/ dacă supărăm pe cineva ne cerem scuze/ ne asumăm resposabilitatea/ oferim ajutorul/ respectuoși cu musafirii). 5. În societate ( pe stradă (culoarea verde a semaforului/ traversăm pe trecerea de pietoni/ politețe in mijloacele e transport in comun (oferim locul nostru persoanelor bătrâne/ mămicilor cu bebeluș)/ la școală (respectăm profesorii, colegii, salutăm, ascultăm, respectăm regulile, invățăm)/ suntem politicoși dacă mergem în vizită/ punctuali la cinema, teatru, spectacole/ in magazin (dăm prioritate celor care ies, salutăm, respectăm rândul)). 6. Cutii fermecate ( oferim cadouri potrivite petru fiecare ocazie insoțite de o urare/ mulțumim pentru primirea de cadouri/ apreciăm cadoul primit).

578

7. Glasul dulce, mult aduce ( comunicarea/ vorbim pe ton moderat/ formulăm clar propozițiile/ privim în ochi persoana căruia ne adresăm/ vorbim politicos și amabil/ nu vorbim cu gura plină/ nu mestecăm gumă in timp ce vorbim/ altruism/ cooperare/ atitudine pozitivă) 8. Reguli de aur ( nu introducem degetul în nas, gură, ureche/ ne ne intindem ca și cum ne-am fi trezit/ nu indicăm o persoană arătând-o cu degetul/ nu ținem mâna în șold când vorbim cu cineva). Ce spuneti, sunt dificile de achiziționat și urmat aceste comori? Cu siguranță nu sunt! Cu aceste comori întâlnite în cei șapte ani de casă sigur vei devenii mai înțelept și vei putea merge în viață deschis și cu un viitor sigur. Iubește să te porți frumos!

579

Relația adult-copil la pragul dintre dragoste și dragoste responsabilă Înv. Covaciu Ana Școala Gimnazială Vad, jud. Cluj Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creștem și educăm urmașii depinde lumea de mâine. Poate fi o lume a progresului, a concordiei, sau o lume măcinată de conflicte, de ură și distrugeri. Trăim într-un prezent vulcanic în care grija pentru educație și pentru copii este o soluție a polarizării eforturilor și un prilej de conlucrare la nivel național și internațional. Toate popoarele își iubesc copiii și toți părinții sunt ocrotitorii vlăstarelor lor. În câmpul preocupărilor pentru creșterea intervenției educative se pot întâlni toate națiunile și toți adulții responsabili. Devine tot mai necesar să se identifice soluții pentru ca toți copiii să aibă acces la educație și să participle la viața socială, să se integreze în societate și să fie cât mai adaptați. Acesta este un drept al tuturor copiilor, dar și o obligație a tuturor adulților. Educația este procesul prin care oamenii se străduiec să le transmită copiilor lor cunoștințele cu greu dobândite și aspirațiile lor pentru o lume mai bună. Acest proces începe imediat după naștere, părinții învățând copilul să se comporte comform cerințelor culturii lor. Jocul reprezintă forma de activitate principală a copilului, prin intermediul căreia acesta achiziționează și exersează, într-un mod plăcut, o serie de comportamente și cunoștințe. Toți părinții au avut măcar o dată dificultăți în a-l sustrage pe copil de la jocul său pentru a-i da să mănânce sau a-l îmbrăca! Pentru copil, aceste ultime activități nu sunt placate prin ele însele, dar părintele poate îmbunătăți această situație. Poate să creeze câte o poveste pentru fiecare element de vestimentație și pentru fiecare fel de mâncare. Chiar și prepararea mâncării cu ajutorul copilului poate fi amuzantă. Dacă vrei ca un copil să facă ceea ce trebuie să facă, prezintă-i această sarcină într-o formă amuzantă! Să nu faci nimic din ceea ce copilul poate să facă singur! Această ultimă regulă are beneficii pe durată îndelungată. Nu sunt puțini părinții sau institutorii care devin ,,sclavii” copiilor, considerându-i ființe care nu pot îndeplini anumite sarcini. Să apelăm la următoarea analogie: un copil are gâtul inflamat și cere cu disperare înghețată; dragostea înseamnă să-i cumperi înghețată deși ești convins că nu este sănătos pentru el, dar nu reziști rugăminților și ,,suferinței” sale psihice. Dragostea responsabilă înseamnă să nu-i cumperi acea înghețată pentru că preferi să experimenteze acum o suferință psihică ce va dispărea, decât să se îmbolnăvească! Copiii învață mult din aceste reacții, în funcție de intensitatea și forma lor: contact vizual, mimică, gesturi, cuvinte, intonația cuvintelor, tonalitate afectivă asociată etc. . Vedem părinți care nu-și pot stăpâni copiii atunci când intră într-un magazin sau când trec pe lângă o vitrină și putem asista la scene în care copilul ,,urlă” că vrea o jucărie, iar părintele îi spune că nu poate să i-o cumpere. Reacțiile adultului la astfel de comportamente pot fi extrem de diverse: reacție agresivă: ,,Taci că te plesnesc!”, reacție pasivă: ,,Gata, ia-o și nu mai plânge!” reacție asertivă: ,,Eu nu pot să stau de vorbă cu tine dacă țipi într-una și nu știu ce te deranjează de fapt. Poți să te oprești din plâns să vorbim?” Din reacția adultului, copilul poate înțelege ce comportament să adopte sau la ce comportament să renunțe, dacă l-a achiziționat deja, ce comportament să achiziționeze și să exerseze, dacă nu dispune de el, astfel orice situație conflictuală poate fi o bună ocazie de achiziționare de comportamente sociale noi. Sunt foarte periculoase comportamentele agresive ale adultului, de tipul câștig- pierdere, chiar și atunci când glumește deoarece copilul are nevoie de afecțiune și orice ,,șantaj” afectiv, ca metodă de educație, va avea repercusiuni nebănuite în evoluția sa psihică ulterioară. Părinții trebuie să înțeleagă că, prin atenția care o acordă copiilor, influențează și conduc comportamentul acestora și că atenția pe care o acordă poate să fie într-o manieră pozitivă sau negativă. Ei trebuie să învețe să acorde atenție pozitivă în special, pentru a stimula comportamentul pozitiv al copiilor, pentru a-i determina să învețe noi comportamente, pentru a-si dezvolta încrederea în sine. Pentru comportamente nedorite, părinții trebuie să învețe să stabilească reguli clare, precise, introduse treptat și că în orice situație există alte modalități decât pedepsele și abuzul fizic.

580

Copiii sunt cea mai mare resursă umană a oricărei culturi și pentru buna dezvoltare trebuie angrenate organismele sociale, începând cu familia, școala, societatea. Bibliografie: Păun, E. ; Iucu, R, ; Educația Preșcolară în România, Editura Polirom, București, 2002; Revista Învățământului Preșcolar, Nr. 1- 2, 2008; Petrovai, D.; Petrică, S.; Cum îi ajutăm pe copii să meargă fericiți la școală?, Editura Miniped, București, 2013.

581

Cei şapte ani de-acasă! Prof. Cozma Alina Liliana Şcoala Gimnazială „Prof.Emil Panaitescu”, Cudalbi, jud. Galaţi Psihologii cei mai consacraţi ai lumii, care au analizat problema dezvoltării omului începând cu primii ani de viaţă şi până la maturitate, au constatat că toate procesele şi însuşirile psihice aşa cum se reflectă la omul adult nu sunt gata formate în momentul naşterii copilului. Aceste procese psihice respectă o cale de dezvoltare de la simplu la compus, de la inferior la superior, treptat se produc acumulări cantitative care duc la schimbări calitative, toate legate de dezvoltarea sistemului nervos sub influenţa mediului. La vârste diferite copilul are particularităţi anatomice şi psihice deosebite. Vârsta copilăriei reprezintă baza dezvoltării personalităţii omului adult. De modul în care se va realiza educaţia copilului aflat în prima etapă a dezvoltării depinde viitorul societăţii de mâine. Modificările acute datorate revoluţiei tehnico-ştiinţifice, dezvoltarea oraşelor, unele devenind uriaşe, cu probleme sociale, infiltrarea computerelor în viaţa socială, ramificarea şi dezvoltarea căilor de comunicaţii, totul conduce la crearea unei noi “planete pământ” cu noi condiţii de viaţă. Piramida vârstelor rămâne un adevăr şi de ea se va ţine cont în creşterea şi educarea copilului. La baza acestei piramide stau copiii cu vârste cuprinse între 1 an şi 3 ani, când existenţa lor depinde de calitatea îngrijirii în familie, îngrijire care trebuie să fie caldă, echilibrată, calmă, având ca rezultat stratificări în inconştient, care vor putea fi schimbate greu în viitor. Următorul stadiu cuprinde copiii cu vârste cuprinse între 4 şi 5 ani, perioadă stăpânită de apariţia iniţiativei (motorii şi imaginative), latură a dezvoltării intelectuale. În acest moment se comunică prin vorbire şi se realizează foarte multe jocuri. Continuă perioada cuprinsă între 5 şi 7 ani când familia şi grădiniţa absorb disponibilităţile copilului, punând primele cărămizi ale dezvoltării intelectuale, ale aptitudinilor şi ale afectivităţii. Piramida vârstelor urmează cu intervalul 7-15 ani, şcolarul, adolescenţa şi maturitatea, însă subiectul pe care l-am abordat stă la baza piramidei: copilul. Încă din primii ani ai vieţii copilului, se pun bazele formării individului de mâine. Este important de menţionat că educaţia copilului nu constă în a-i asigura doar cele necesare dezvoltării fizice, ci şi în a-i oferi un climat stăpânit de armonie, dragoste, o atitudine corectă faţă de muncă, disciplină, ordine, cinste, adevăr. Treptat, copilul, prin puterea exemplului, va imita comportamentul părinţilor, va începe să înţeleagă, ajutat de aceştia, ce este bine şi ce este rău. Copiii sunt asemena unor bureţi. Absorb tot ceea ce fac cei din jurul lor, to ceea ce spun. Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii vor învăţa să condamne. Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi. Dacă trăiesc în teamă, învaţă să fie anxioşi. Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea. Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi. Dacă trăiesc în gelozie, ei învaţă să simtă invidia. Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi. Dacă trăiesc în încurajare, aceştia învaţă să fie încrezători. Trăind în toleranţă, copiii învaţă răbdarea. Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea. Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească. Atunci când trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea. Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul. Educaţia oferită în cei şapte ani trebuie să cuprindă salutul, politeţea şi formele ei, igiena, cum trebuie să vorbească copilul, distincţia dintre adevăr şi minciună, formele prieteniei, munca, voinţa, dragostea faţă de natură. Părinţii au datoria de a le dezvolta copiilor educaţia artistică şi de a înţelege trăirile afective ale copilului. În cei şapte ani educaţia trebuie să se desfăşoare sub forma jocurilor, a lecturilor. Recomand utilizarea basmului deoarece această specie literară contribuie la dezvoltarea imaginaţiei, a gustului artistic, la formarea copilului în spiritul adevărului, curajului şi dreptăţii. Este important ca cei mici să cunoască faptul că eroii din basme rareori dezamăgesc colectivitatea. Ei îşi dovedesc adesea forţa fizică şi intelectuală în lupta împotriva răului, demonstrând că dreptatea este de partea celui cinstit şi curajos. Familia poate întâlni şi cazuri de încăpăţânare din partea copilului, atunci când el refuză să participe la acţiunea cerută de părinţi. În această situaţie, aceştia trebuie să caute explicaţia în propria lor atitudine fiindcă undeva au greşit în educaţia dată copilului. Munca de educare cere răbdare, reprezentând o muncă de durată, ţinându-se cont în permanenţă de particularităţile psihice ale copilului: temperament, sensibilitate. Familia este chemată sa devină prima şcoală a omului, o şcoală care îi va marca întreaga

582

existenţă. Privindu-i faptele, ascultându-i vorbele, vei spune acum sau peste ani: „are şapte ani de-acasă!” sau „nu-i are!”. Bibliografie: Ioana, Emilia, Cei şapte ani de-acasă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007. Law Nolte, Dorothy, Harris Rachel, Cum se formează copiii noştri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001. Spirea, Isabela Elena, Basmul şi importanţa lui în educaţie, Editura Idee Europeană, Bucureşti, 2011

583

Cei sapte ani de acasa Intocmit, Educatoare Cozma Felicea, Scoala Gimnaziala “Mihai Eminescu”, Gradinita cu P.N. nr. 6, Buhusi, Bacau Motto: “Eu sunt copilul. Tu tii in mana destinul meu. Tu determini in cea mai mare masura daca voi reusi sau voi esua in viata. Da-mi, te rog, acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire. Educa-ma, te rog, ca sa pot fi o binecuvantare pentru lume. “ (din “Child’s Appeal”, Mamie Gene Cole) Cu primul strigat se naste copilul si se renaste copilaria. O familie care nu este binecuvantata cu un copil traieste intr-o lume fada si pustie. Primul tipat al unui copil schimba viziunea asupra lumii: in constiinta celui care il aude se naste dorinta de lupta si triumf a vietii. Simbol al bucuriei, al primaverii, al florilor si al zborului uman, al expansiunii sufletesti creatoare copilaria este determinanta pentru “scara valorica” pe care va putea urca orice om pe parcursul vietii lui. Ea reprezinta debutul poetic al oricarui om care-si va realiza marele poem al propriei lui vieti. Copiii au reprezentat si reprezinta tot ceea ce putem avea mai de pret, ea este una din cele mai autentice bucurii ale vietii. Copiii sunt “cea mai mare bogatie”, “adevaratul aur al vietii”; in casa oricarui roman, copilul a fost si este “un bot de aur” care se va putea amplifica infinit in universul valorilor fiecarei familii. De buna seama ca cine are copii, cine si i-a dorit cu ardoare isi doreste pentru acestia viata lunga si fericita, si-i creste astfel, ca in viata ce le-a daruit-o, griji si lipsuri sa fie cat mai putine , iar bunastarea si fericirea sa le fie surori din leagan pentru totdeauna. Prin tot ceea ce facem si cum facem pentru ei, prin tot ce le spunem si cand si cum le spunem, prin zambet, gest, prezenta sau absenta facem ca viata lor sa fie adevarata, demna, fara temeri apasatoare care sa-i striveasca umerii mici si fara lacrimi care i-ar imbatrani inainte de vreme chipul fraged. Loaisel afirma ca: “in familie si pe genunchii mamei se formeaza ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter.” Familia este prima scoala a copilului in care invata cum sa se comporte in viata si in societate. Relatiile care se stabilesc intre parinti si copii trebuie sa fie de atasament, de incredere reciproca ceea ce face posibila o buna comunicare intre ei. Parintii trebuie sa comunice permanent cu copiii si nu doar prin vorbe ci si prin comportamente nonverbale, afectiv-emotionale, gesture vizibile. O privire incruntata din partea parintilor il poate face pe copil sa se izoleze, sa se teama, in schimb, o privire calda, tandra, care insoteste mesajul verbal il face pe copil sa capete mai multa incredere in el. Alintul, dezmierdarea dupa care tanjeste orice suflet de copil, il face fericit, bun, generos, capabil de un comportament corect. Exista un drept nescris in foi de legi, ci sapat, incrustat in hieroglife adanci in roca fierbinte a inimii de copil- dreptul la dragoste- e dreptul lor de cand e lumea si pamantul. Parintele este un model de viata pentru copil. Autoritatea in familie trebuie manifestata cu calm si cu masura, exagerarile fiind de multe ori daunatoare. In relatiile dintre parinti si copii trebuie sa existe un simt al masurii. Parintii trebuie sa cunoasca foarte bine personalitatea copilului pentru a sti ce fel de atitudine ar trebui sa adopte in relatiile cu el. Ei trebuie sa fie mereu consecventi in ceea ce cer copilului si dorinta acestuia. Nu toti parintii manifesta intelegere fata de nevoile copilului. De mic, copilul simte nevoia sa fie in centrul atentiei. De multe ori parintii nu dispun de timp pentru copii si le refuza unele placeri. In astfel de cazuri, copilul se simte neglijat, respins si se inchide intr-o lume a lui. Parintele trebuie sa lase deoparte problemele ce-l preocupa si tandru, surazator sa se apropie de sufletul copilului, sa-l faca sa simta ca este si el o mica stea in constelatia familiei. Mijloacele cele mai accesibile pe care parintii le pot utiliza in munca educativa sunt jocul si jucaria. Acestea constituie modalitati deosebit de importante de modelare a viitoarei personalitati. Un

584

copil care nu stie sa se joace este un “mic batran”. Nu ne putem imagina copilaria fara rasetele si jocurile sale. Atunci n-am mai avea in preajma noastra aceasta lume a copiilor cu bucurii si fara griji, ci o lume trista si primitiva. In jocurile sale, copilul preia sarcini ale adultului, invata sa respecte niste reguli. Familia este cea care il introduce incet pe copil in viata de zi cu zi, il pune in contact cu lumea inconjuratoare, ii ofera modele umane pe care copilul sa le urmeze sau sa le respinga. Familia este o rampa de lansare pentru copil. De la parinti, copilul invata primul abecedar despre felul de a se comporta. Tot parintii sunt cei care le dezvolta vointa, perseverenta, spiritul de initiativa, curajul-trasaturi care marcheaza personalitatea copilului. Atitudinea parintilor in munca educativa este hotaratoare pentru formarea viitoarei personalitati. Daca acestia nu-si iau rolul in serios vor exista lacune in educatia copilului care-i vor marca dezvoltarea personalitatii. Traim intr-o lume moderna, iar parintii nu vor sa-si marginalizeze copiii. Totusi, trebuie sa tina seama si de influentele negative ale lumii moderne. Computerul, desenele animate, televizorul, alimentele procesate folosite in exces duc la imbolnavirea copiilor de depresii si anxietate. De aceea trebuie sa stie cum sa dozeze folosirea acestora de catre copii pentru ca influenta lor sa nu se rasfranga negativ in conduita acestora. A avea cei sapte ani de acasa inseamna sa te comporti respectuos si cu buna-cuviinta tot timpul, in orice situatie, cu toata lumea. Daca copilul tau se va comporta asa, atunci vei putea spune cu mandrie: “Acesta este copilul meu!” Noi, educatoarele, trebuie sa continuam acest mit al devenirii umane punand in valoare tot ce au cladit parintii. Copilaria, “primavara” a oricarei vieti omenesti, simbol al vitalitatii, al vigorii si innoirii, al continuitatii progreselor omenirii presupune sinteza celor mai de pret valori ale vietii – pacea si intelegerea, adevarul, binele si frumosul, bucuria si fericirea, plenitudinea afirmarii energiilor umane- prin intensitatea trairii, prin independenta de gandire si actiune creatoare. Parintii si-au dus la bun sfarsit menirea numai daca copilul va spune intr-o zi: “Aceasta este mama mea!”, “Acesta este tatal meu!”, iar ei vor spune:”Copilul este oglinda sufletului meu!”

585

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. primar COZMA LAURA Școala Gimnazială Nr. 1 Onești, Jud. Bacău Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Există chiar un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. În prezent, regulile buneicuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, ,,cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. Unii părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de ,,educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Din această cauză, se recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Vorbim despre cei 7 ani de acasă gândindu-ne la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o ofera copiilor în prima parte a copilariei. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu

586

la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Bibloigrafie: IOMC – UNICEF, Educaţia timpurie în România, Step by step, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş, Ecaterina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

587

CEI 7 ANI DE ACASA COZMA LORENA G.P.P. NR. 13 SATU MARE- profesor.invat. prescolar În evoluţia unui om cei şapte ani de acasă au un rol primordial.Fiecare părinte trebuie să conştientizeze cât de importantă este educaţia în primii ani de viaţă şi cât de mult această influenţează evoluţia adultului de mai târziu.Familia este prima şcoală a copilului,de aceea timpul pe care îl aloca părinţii copiilor trebuie să fie unul util,variat,copiii să fie implicaţi în activităţi care să le dezvolte creativitatea. De-a lungul timpului mulţi psihologi şi-au îndreptat atenţia asupra importanţei celor şapte ani de acasă în diverse publicaţii scrise.Educaţia timpurie se referă la educaţia copilului în primele stadii ale copilăriei şi îi oferă condiţii specifice pentru dezvoltarea deplină,respectând dezvoltarea individuală şi de vârsta a acestuia.Achiziţiile copilului în primii ani de viaţa sunt enorme şi decisive.Dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care i le oferă rutina zilnică,interacţiunile cu ceilalţi,organizarea mediului şi activităţile de învăţare. Familia este, după cum spunea D. Goleman, ,,prima școală a emoțiilor”. Părinții sunt primele persoane cu care copiii vin în contact, sunt primele modele ale copilului. De la părinți, și în special de la mamă, copiii învață primele reguli de comportament civilizat, își însușesc primele valori. Importanța celor șapte ani de acasă este de netăgăduit, fapt fiind dovedit și de cercetările psihologiei contemporane, care prin studiile făcute a reușit să demonstreze că inteligența emoțională, abilitățile socioemoționale sunt esențiale în dobândirea succesului financiar și personal. La fel ca și alte competențe, competențele emoționale și sociale se învață și trebuie exersate pentru a putea fi interiorizate și pentru a se transforma în trăsături ale personalității copilului, iar primul loc în care se pot exersa aceste abilități este familia. Dacă părinţii nu petrec suficient timp cu copiii, nu comunică cu ei, nu îi învaţă ce este bine, ce este rău, ce este acceptat şi ce nu este acceptat, atunci copilul nu are reperele necesare pentru a-şi forma un mod de a se comporta, nu îşi poate stabili nişte limite şi poate deveni nesigur pe el, poate avea o stimă de sine scăzută, iar aceste consecinţe duc de obicei la o inteligenţă emoţională scăzută. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Părinții trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emoționale, care se concretizează în dorința de a fi ascultați, îngrijiți și apreciați. În funcție de vârstă și nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinților trebuie să fie corespunzătoare, iar educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Relația afectivă cu părinții reprezintă baza formării unui comportament corespunzător al copilului. Dacă acesta se simte iubit, îngrijit, protejat, atunci va avea o deschidere mai mare față de regulile transmise de aceștia, nu le va privi ca pe o povară, ca pe niște restricții sau impuneri. Modul în care i se vorbește și modul în care este ascultat sunt aspecte importante deoarece așa va învăța și el să facă. . Dacă se simte apreciat, vede că părinții sunt preocupați de el și de ceea ce face, înțelege și aplică regulile. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi a bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii sunt modele pentru copil. Un copil care trăiește într-o familie care are alături de el părinți care investesc în educația lui, se va prezenta în societate cu cei șapte ani de acasă. Acest copil va avea încredere în el, va fi un copil sociabil, manierat și dornic de a învăța lucruri noi. El va păși într-o altă etapă a vieții lui cu o personalitate bine conturată. Un copil cu cei șapte ani de acasă, are alături părinți care știu cum să acționeze în momentele dificile, care reflectează asupra fiecărui eveniment din viața lui, care sprijină real identitatea și personalitate acestuia. Cei şapte ani de acasa constituie cartea de vizită a fiecărui copil care îl însoţeşte pe tot parcursul vieţii lui, deci este important ca această carte să fie cât mai corect întocmită.

588

FAMILIA – TĂRÂMUL COPILĂRIEI Înv. CRĂCIUN LILIIANA ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 DOROHOI Copilăria înseamnă miracol, puritate, uimire în faţa lumii.Părinţii sunt primii chemaţi să salveze acest miracol, fiind bine ştiut că orice copil caută un liant spiritual unic – iubirea.Iubirea pentru copii este darul suprem al părinţilor, care nu se cumpără, nici nu se vinde.. Ea are deseori rol decisiv în cristalizarea personalităţii copilului. Familia are drept cuvânt o treaptă superioară de legătură interpersonală intimă, realizată din dragoste.Orice familie trebuie să fie un garant de securitate, de protecţie fizică, afectivă,mentală,morală şi socială pentru toţi membrii ei , dar mai ales pentru copii. Relaţiile din sfera familiei sunt de tip special, având la bază sentimente de dragoste şi respect reciproc.Dimensiunea afectivă este cea mai mare forţă, dar nu este suficientă pentru creşterea şi educarea copiilor în familie.Pentru a străbate drumul spre maturitate , copiii trebuie sprijiniţi, ocrotiţi şi ajutaţi. Felul în care este organizată existenţa copilului, cele mai diverse influenţe exercitate asupra lui de la cea mai fragedă vârstă, îi modelează evoluţia fie profund, fie ca amprente superficiale. Nu putem aştepta din partea copilului o conduită satisfăcătoare atâta vreme cât nu îi asigurăm condiţii normale de viaţă.Evoluţia fizică şi starea de sănătate îi influenţează comportamentul, îl fac pe copil mai mult sau mai puţin apt de a răspunde la solicitări,îi influenţează tonusul, buna dispoziţie.Supravegherea continuă şi intervenţia promptă, inclusiv cu privire la găsirea unor preocupări adecvate, favorizează depăşirea momentelor dificile .Regimul zilnic este şi el un factor de reglare a activităţii copilului prin asigurarea proporţiilor necesare între veghe şi somn, activitate statică şi mişcare.Alimentaţia, temperatura, aerisirea camerei copilului au şi ele efecte în conduita copilului. Buna creştere elementară nu e doar rezultatul învăţării de precepte şi de reguli, ci se sprijină pe o largă bază de deprinderi de comportament şi de atitudini.Din conduita copilului, unele componente vor fi încurajate, altele interzise.Condiţionarea, imitaţia spontană şi cea dirijată constituie principalele modalităţi de conturare a conduitei la vârstele mici.Modelele care i se oferă la început, în special cel al mamei, determină primele imprimări , primele cadre de referinţă pentru modul curent de a reacţiona al copilului. „Copiii învaţă ceea ce trăiesc! Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători. Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească. Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine. Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel. Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea. Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume .” (Dorothy Law Nolte ) Cu alte cuvinte , putem spune că, recunocându-şi menirea sacră, părinţii trebuie înveţe pe copii chiar din primii ani de viaţă să devină oameni buni, autentici şi puri, să-şi arate dragostea pentru a-i ajuta să-şi descopere calităţille, să-i înveţe să dăruiască pentru că doar aşa vor dobândi. Relaţia de influenţare a copilului de către adult,permanent asimetrică, dominată de adult, trebuie colorată de afecţiune pozitivă.Deci, să nu contrariem copilul gratuit, să nu-l complexăm, să nu-i anihilăm voinţa ori să-i declanşăm negativismul, opoziţia , neîncrederea în bunele intenţii ale cerinţelor noastre.Explicarea,motivarea cerinţelor, asigurarea unei baze raţionale pentru ceea ce i se pretinde fac din copil un partener în activitatea de educaţie,îl ajută să depăşească singur anumite probleme cărora le cunoaşte justificarea şi căile de rezolvare.Relaţiile bune din sânul familiei, căldura mediului familial, încrederea în posibilităţile copilului, îndrumarea binevoitoare, sunt de natură să favorizeze socializarea, simpatia faţă de semeni, acceptarea tovărăşiei copiilor, a dialogului cu adulţii.Va decurge de aici integrarea firească şi armonioasă în viaţa familiei, iar mai târziu în grupa de grădiniţă şi în clasa de elevi.

589

Educaţia în familie, cei şapte ani de acasă, influenţează puternic întreaga existenţă a copilului, pentru că părinţii sunt modelele pe care copiii, conştient sau inconştient, le văd cu ochii minţii şi le urmează. Cheia unei relaţii sănătoase între membrii unei familii este ca fiecare să-l asculte pe celălalt cu adevărat.Fie părinte, fie copil, are datoria de a asigura liniştea şi armonia în familie.Părinţii, prin acţiunile lor, trebuie să inoculeze în mintea şi sufletul copiilor ideea că oricând au unde să vină şi de unde să plece, la necaz sau bucurie. Chiar dacă e mic,copilul vrea ca părinţii lui să asculte ce are de spus, să fie maleabili şi răbdători, să nu se enerveze şi să nu ţipe, să nu-l jignească, să discute cu el cât mai mult, să-şi facă timp pentru el, să-i ofere siguranţă, să facă din fiecare realizare a lui o sărbătoare,să-l răsplătească şi să-l laude pentru orice efort,să-i arate din când în când că este special pentru ei, să-l încurajeze să gândească pozitiv, să-l critice mai puţin şi să-l laude mai mult, să-l lase să-şi aleagă singur hainele, să-i arate că-i respectă capacitatea de a lua decizii şi câte altele. Nu vor exista poate niciodată părinţii perfecţi, dar asta nu ne împiedică să ne străduim în fiecare zi să fim cei mai buni părinţi din lume pentru copiii noştri.De aceea, să încercăm mereu să le fim un model (intelectual, comportamental,moral), să ne autocunoaştem pentru a-i ajuta să se cunoască mai bine,să ne valorificăm potenţialul nostru creator pentru a-i ajuta la stimularea propriului potenţial, să fim curajoşi pentru a le stimula şi lor curajul şi îndrăzneala,să fim optimişti pentru a le insufla şi lor optimismul, să fim adaptabili pentru a-i putea ajuta atunci când au nevoie, să fim fermi pentru ca şi ei să ne urmeze exemplul, să fim răbdători şi calmi pentru a le transmite şi lor din dragostea noastră, să fim echilibraţi pentru a le menţine lor echilibrul în viaţă,să-i îmbrăţişăm, să-i sărutăm şi le spunem că-i iubim cât mai des pentru a le aminti mereu cât de mare este dragostea noastră . Şi atunci când suntem împreună cu copiii noştri, studiem,lucrăm sau ne destindem,să nu uităm niciodată să ne apropiem prin cuvânt, gest şi faptă, în vârful picioarelor , tărâmul îndepărtat al copilăriei noastre. BIBLIOGRAFIE Constantin , Cucoş, (1996), Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi (coord. Ileana Boeru), (1995), Introducere în educaţia adulţilor, Ed. Fiat Lux Dorothy Law Nolte,(2001), Cum se formează copiii noştri, Ed. Humanitas Practic, Bucureşti

590

Cei 7 ani de-acasa Prof.inv.primar, Craciun Nicoleta Roxana, Scoala Kids Club , Chiajna, Ilfov Dacă procesul instructiv –educativ începe in prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului si, pentru ea, este responsabila familia. Aceasta reprezinta mediul in care copilul se naste, se dezvolta si se formeaza pentru viata. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, stadii care stau la baza conturarii trasaturilor de personalitate ale individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. Aici, copilul învata să recunoasca emotiile proprii, dar si reactiile celorlalti la emotiile sale. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De asemenea, familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. In cadrul familiei, copilul deprinde actul respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Familia are şi un rol educativ. Ea este prima instituţie de educaţie morală.. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Realitatea cotidiana a familiilor din vremurile pe care le parcurgem noi astazi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor. Din pacate, in zilele noastre, cand copilul nu mai petrece atata vreme alaturi de parintii sai , inca de la cativa anisori, nu mai putem spune ca cei sapte ani de acasa constituie amprenta familiei, iar copilul nu mai este o oglinda a acesteia.

591

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ PAS CU PAS Prof. Crișan Carmen Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, iar această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Psihologii spun că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant.La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an).Tot acum se dezvoltă limbajul si este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologii,După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dam un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi laudăm pentru asta”, recomandă psihologii. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile

592

dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială

593

Lectura în viața celor mici Crișan Ioana Camelia Este greu să-i determinăm pe elevi să capete încă de mici gustul pentru lectură, să le formăm o cultură a cititului. Cu certitudine, dezvoltarea acestui raport crucial între lectură şi viaţa personală începe în cadrul familial. Având în vedere că formarea deprinderilor intelectuale reprezintă o caracteristică de bază în primii ani de şcoală, iar familiei îi revine un rol extrem de important, implicarea activă şi pozitivă a părintelui este recunoscută ca fiind benefică în educaţia copilului. Gustul pentru citit nu vine de la sine, se formează de către familie, grădiniţă şi în special de şcoală şi poate fi stimulat şi cultivat încă de la cele mai fragede vârste, astfel încât cartea să devină un prieten constant al copilului. Cititul este o abilitate foarte importantă pe care trebuie s-o dobândească copiii noştri. Cititul este necesar nu doar pentru a te orienta şi dezvolta în lumea şcolii sau a universităţii, ci şi ca adult. Capacitatea de a învăţa despre subiecte noi, de a sintetiza cunoştinţe, de a fi la zi cu informaţia şi de a fi creativ depinde direct de abilitatea de a citi şi a analiza materialul citit. Copiii cărora li se citeşte de mici vor învăţa repede şi cu mai multă uşurinţă să fie ei înşişi buni cititori. Cu cât li se citeşte mai mult copiilor, cu atât sunt mai interesaţi să înveţe să citească, dar în acelaşi timp au tocmai prin lectură un orizont mai larg din toate punctele de vedere Succesul la şcoală şi, mai târziu, în viaţă începe acasă cu cele 10-20 de minute de lectură zilnică împreună cu copilul. Copiii cărora li se citeşte începând de la vârste mici vor învăţa să citească mai uşor şi mai repede decât cei cărora nu li s-a citit, vor fi mai siguri de ei, vor avea un univers sufletesc mai nuanţat şi mai armonios.. Să le citim copiilor este cea mai uşoară şi mai puţin costisitoare metodă prin care îi putem ajuta să aibă succes la şcoală, construind în acelaşi timp o relaţie sănătoasă şi armonioasă cu copilul, bazată tocmai pe trăirea frumoasă prilejuită de lectura împreună. Şi nimic nu înarmează mai serios pentru greutăţile vieţii decât clipele frumoase trăite în copilărie. Este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face ca părinţi. Lectura zilnică: – ajută la dezvoltarea capacităţii de exprimare, a memoriei şi creativităţii; – oferă copiilor un model de vocabular bogat şi structuri gramaticale corecte ale limbii; – îi ajută să înveţe mai uşor şi să aibă succes la şcoală; – îi ajută să gândească şi îmbunătăţeşte capacitatea de concentrare; – îi familiarizează cu valori morale; – previne excesul de televizor sau calculator; – ajută la crearea şi întărirea dorinţei de a învăţa şi de a cunoaştere ptr tot restul vieţii; – contribuie în mod subtil la crearea unei relaţii strânse între copii şi adulţi. Deci, pe scurt… Cititul rămâne un pas fundamental în procesul de dezvoltare spirituală, intelectuală și personală a copiilor. Cu cât copiilor le este indusă această premisă de timpuriu, cu atât perspectiva lor ca adult se îmbogățește.

594

IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA EDUCATOARE: CRISTEA ENE ILEANA GRADINITA’’ PRICHINDEL’’-CUZA –VODA , GALATI Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Acest mediu, familia, este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc’’ cei 7 ani de acasă’’. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Vârstele Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la2 ani 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. ,La aceasta varsta copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai corect să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul mergand la gradinita începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor si ale educatorului, în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu: la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde

595

contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. Pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să li se dezvoltaţe mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon.Trebuie incurajaţ să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi sa nu i se faca observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi parintii să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Astfel, pe tot parcursul copilariei, continuand apoi in adolescenta, se modeleaza componentele personalitatii (temperament - caracter- aptitudini). La varsta adulta, personalitatea este deja formata si schimbarile sunt dificil de acceptat. De aceea sunt decisivi cei sapte ani de acasa si este foarte importanta educatia timpurie, care trebuie sa continuie pana la varsta majoratului, In concluzie, suntem raspunzatori pentru felul in care arata societatea in care traim, pentru prezentul si viitorul nostru. Omul este cel mai complex computer, programabil pentru armonie si echilibru sau pentru dezechilibru incontrolabil, dotat insa spre deosebire de calculatoarele obisnuite - cu puterea de a decide in privinta alegerii pe care o face.

596

Cei şapte ani de acasă Prof. Cristea Liliana, Grădiniţa „Rază de Soare” Târgovişte Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită foarte des pentru a caracteriza comportamentul unei persoane într-o situaţie anume. Educaţia de care cei mici au parte în familie defineşte însă viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Există factori care pot influenţa dezvoltarea copilului, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie, iar aceasta este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care trebuie satisfăcută cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Tot acum, se dezvoltă limbajul. Este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. În ultimul timp, aceste manifestări sunt o adevărată bătaie de cap pentru cadrele didactice atunci când copilul intră în colectivitate la grădiniţă, deoarece copilul face des aceste crize, iar părinţii consideră că aşa şi-au educat copilul, dându-i libertatetea de care are nevoie, nedorind să schimbe comportamentul acestuia. Este clar o înţelegere greşită a nevoilor copilului şi o modalitate incorectă de a demonstra dragostea faţă de propriul copil. În acest caz, cadrul didactic trebuie să desfăşoare activităţi de educaţie parentală, încercând să arate părinţilor alte căi de a corecta acele comportamente nedorite ale copiilor, şi , în paralel, să schimbe şi comportamentul celor mici. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat etc.) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani, copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Ca să concluzionăm, până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

597

Cei sapte ani de acasa Cristea Petrea Aura Florina Maria, o fetita care se intorcea de la școala, ca de obicei cu autobuzul care era plin cu elevi, vede o batranica care urca cu greu in autobuz. Soferul nervos si vizibil iritat pentru ca a asteptat sa urce bunicuta, o intreaba: „ - Unde mergi?” Bunica raspunde cu un glas stins: „ – La oras.” Soferul ii taie biletul de calatorie si o invita sa mearga in spate. Maria observa privirea trista a bunicutei care mult si-ar fi dorit sa intrezareasca un scaun liber pe care sa ia loc insa nefiiind niciunul liber bunica sta in picioare. Tinerii din autobuz, obositi fiind după o zi in care au fost la școala, spun glume, se amuza, se relaxeaza, fiecare sezand pe scaun in autobuz, nici unul insa nu ia in calcul nevoia urgenta a bunicutei din autobuz careia nu-i mai ramasese nici un loc liber pentru a sta, toate fiind ocupate de tinerii elevi. Din spatele autobuzului vine repede, Maria, o fetita dornica sa-i cedeze locul bunici, si cu vocea-i subtirica spune: „ – Va rog frumos sa luati loc pe scaunul acela!” „ – Cum te cheama?” O intreba bunica. „ – Maria”, raspunse fata. „Se vede ca Maria are cei sapte ani de acasa!”, spuse bunica zambind. „Cei sapte ani de acasa” – ce expresie frumoasa pe buzele bunicutei, spusa cu atata siguranta, da „Maria are cei sapte ani de acasa”. Ce înseamnă oare „cei sapte ani de acasa”? Analizand aceasta situație, cei sapte ani de acasa înseamnă bun simt, bune maniere, dar si impreunasimtire cu nevoile celorlalti, lucru ce poate fi clasat ca nobil. Recent in literatura de specialitate se prezintă expresia „cei trei ani de acasa”, acestia fiind considerati anii din viața copilului in care isi formeaza personalitatea. Educația timpurie de la 0 la 3 ani sau cei sapte ani de acasa reprezintă perioada in care se depun si se sudeaza bazele caracterului viitorului adult, intai de către primul si cel mai important factor educational – parintii, apoi de urmatorul factor educational profesorul sau bijutierul care vine sa slefuiasca tot ce nu este bun, tot ce nu este de dorit si sa scoata la lumina bijuteria care se afla in orice copil, ii modeleaza atitudinea si comportamentul pentru ca peste un timp copilul sa fie bucurie si pentru parinti si pentru profesori.

598

Cei șapte ani de acasă nu se termină niciodată? Prof. Cristina Gîrd ŞCOALA GIMNAZIALĂ SADOVA, COM. SADOVA, JUD. DOLJ Cei șapte ani de acasă se termină când copilul merge la şcoală pentru prima dată?Sau cei şapte ani de acasă continuă în paralel cu educaţia oferită de şcoală? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Eu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici în patruzeci. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne comprotăm în societate, cum să fim respectuoşi, învăţăm care este diferenţa dintre bine şi rău, unde începe libertatea noastră şi a celorlalţi şi unde se termină, învăţăm să fim copii, adolescenţi, tineri, părinţi, apoi cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, douăzeci sau cincizeci de ani, cât are nevoie de cineva aproape. Ce pot învăţa copiii, la modul propriu, în cei şapte ani? Deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curaţenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bunele maniere, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord între parţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a raspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de catre alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, alegerea motivelor si motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Însuşirile dobândite în aceasta perioadă devin stabile pentru tot restul vietii, astfel: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gandiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de către ceilalţi. Această perioadă de formare, de educare, şi autoeducare continuă apoi la şcoală, într-un mediu care se vrea controlat şi obiectiv, dar care are carenţe în capacitatea de a modela individual persoana, bazându-se mai mult pe formarea elevilor ca grup, deşi tendinţele din ultimii ani încep să-şi facă simţită prezenţa, anunţând schimbări atât în mentalitate, cât şi în abordare. În contextul evoluţiei informaţionale din ultimii ani, învăţarea şcolară a suferit transformări în sfera obiectivelor. Ea nu trebuie să conducă doar la asimilarea de informaţii ci şi la formarea de capacităţi de orientare, la gândire divergentă şi creativitate, la flexibilizarea structurilor cognitive şi atitudinale care să permită copilului adaptarea optimă la schimbările contemporane. Principalul obiectiv al învăţării şcolare în acest context este succesul şcolar. Motivaţia de a învăţa este segmentul primordial al performanţei şcolare şi nu numai. Sursele motivaţiei sunt multiple şi complexe. Literatura de specialitate promovează ideea conform cărei factorii intrinseci şi cei extrinseci condiţionează şi influenţează motivaţia pentru învăţare. Motivaţia poate fi definită ca fiind acele mobiluri interioare care direcţionează comportamentul uman. Forţele externe, de orice natură, de asemenea pot influenţa comportamentul, dar, totuşi, esenţialmente, acesta este ghidat şi susţinut de forţele

599

interne ale individului. De regulă, oamenii lucrează mai productiv şi mai intensiv atunci când sunt motivaţi. Odată ce un individ a fost motivat să işi dcrească un lucru, să işi stabilească un obiectiv, el va performa în drumul lui spre atingerea a ceea ce şi-a propus. Cei şapte ani de acasă reprezintă, de fapt , întreaga noastră existenţă, ei continuând şi evoluând odată cu noi, de aceea societatea ar trebui să aibă ca principal principiu în educarea copiilor dezvoltarea filosifiei competenţei : daţi cuiva un peşte şi va avea ce mânca o zi, învăţaţi-l să pescuiască şi va mânca o viaţă.

600

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ… Profesor învățământ primar LĂCĂTUȘ CRISTINA Școala Gimnazială Ionel Teodoreanu București Este cunoscut faptul că în primii ani de viață ai copilului, familia pune bazele trăsăturilor sale de caracter, unele abateri de conduită întâlnite mai târziu la copil (negativismele active, minciuna, fuga și vagabondajul…) își au originea tocmai în această perioadă, când pot fi atât de ușor să fie prevenite. Asupra necesității efectuării unei educații la timpul potrivit, insistă A.S. Makarenco: ”O educație justă din cea mai fragedă copilărie nu e o sarcină atât de grea cum ar părea. Dar oricât de grea ar fi, ea nu depășește puterile oricărui om, oricărui părinte. Fiecare poate, ușor, fără oboseală, să-și crească bine copilul, numai dacă dorește într- adevar…Cu totul altceva este reeducarea. Dacă copilul nu a fost bine educat, dacă ați neglijat ceva, v-ați preocupat prea puțin de el sau din întâmplare v-ați lăsat pe tânjală și ați uitat de copil, atunci multe vor trebui refăcute, îndreptate. Această muncă de îndreptare, de reeducare nu e un lucru tocmai atât de ușor… Sfătuim pe părinți să nu uite niciodată aceasta și să se silească să facă educația în așa fel încât să nu fie de refăcut mai târziu nimic, adică totul să fie bine făcut de la început.” ( A.S. Makarenco, Opere pedagogice alese, traducere București, vol. 1,p. 276). Dezvoltarea creativității, a spiritului de organizare și de ordine, a independenței moral-volitive a copilului reprezintă factorii psihologici hotărâtori pentru efectuarea unei activități sistematice și pentru exercitarea și coordonarea propriilor posibilități și capacități neuropsihice, în raport cu exigențele socioprofesionale de mai târziu. Apariția unor tensiuni și conflicte psihice poate fi prevenită prin înlăturarea eventualelor contradicții dintre posibilitățile lor psihice și formele vechi de activitate și interacțiune cu mediul înconjurător. Aceleași efecte de hipersensibilizare, de modificări profunde în sfera vieții afective a copilului (concretizate în stări de irascibilitate, încăpățânare, temeri, neliniște, nesiguranță etc.) pot fi determinate și de atitudinile de neîncredere, admonestare și interdicții nejustificate manifestate de părinți, sau de răsfățul și îngrijorările excesive ale acestora. Exigența educativă nerațională, aflată în dezacord cu capacitățile copilului de a le înțelege și de a le traduce în faptă, determină la copil sentimente de nesiguranță și neîncredere care se adâncesc, pe măsura lărgirii contactelor extrafamiliale ale acestuia, conducând la devieri de conduită. De aici rezultă necesitatea ca părinții și educatorii să se identifice cu nevoile și aspirațiile copilului pentru a le dirija cu tact, înțelegere și dragoste spre un scop cu finalitate socială pozitivă, în caz contrar, copilul va căuta să găsească la prima persoană venită din exterior împlinirea dorințelor și aspirațiilor nesatisfăcute în cadrul familiei. O cale eficientă de prevenire a conduitelor dezadaptative la copil rezidă în acțiunea de facilitare a procesului identificării copilului cu modelele(imaginile) familiale pozitive. Vorbind despre cunoscuta dorință a copilului de a semăna cu părinții, Andre Berge precizează: … ”Elementul cel mai pozitiv al întregii sale formații morale este imaginea pe care el o admiră și căreia vrea să-i semene… Copilul progresează în viața, învață să se adapteze și pune la punct modul său personal de reacție în fața universului, prin identificarea sa succesivă cu diferite tipuri. Astfel el se eliberează de principalele sale defecte, afară de cazul în care acestea sunt cultivate de chiar același proces… Dacă părinții sunt incapabili să-i dea copilului un sentiment sporit de stabilitate și siguranță, acesta rezistă identificării care-l solicită. Personalitatea copilului nu se identifică întotdeauna cu aceea a unuia sau a altuia dintre părinți. Uneori, anumite trăsături de caracter ale tatălui sau mamei par a fi selecționate. Sunt copii care copiază, de preferință defectele, alții calitățile…Evident, odată cu vârsta, alte imagini vor provoca alte identificări capabile să orienteze dezvoltarea personalității. După ce s-a identificat modelelor familiale, copilul găsește alte modele la școala, în societate, în viață” ( Defectele copilului…, p. 158-159). Rezultate negative în acțiunea de prevenire a tulburărilor de conduită la copii obțin acei părinți care nu reușesc să exercite o autoritate autentică asupra copiilor lor. Pentru ca autoritatea părintească să aibă efecte educative autentice, trebuie ca ea să se întemeieze pe respect și dragoste față de copil și pe înaltul prestigiu moral al părinților. Un rol deosebit în prevenirea conduitelor greșite ale copiilor îl are descoperirea de către părinți a mobilurilor activității copilului, a cauzelor afective ale comportamentului său deviant. Dar, acest lucru

601

trebuie realizat cu tact, discreție și delicatețe, pentru a nu răni sensibilitatea copilului sau a înăbuși elanurile firești ale acestuia. Aducerea copilului în situația de a înțelege și respecta în mod conștient normele de conviețuire socială, desigur nu prin discursuri și predici plictisitoare de etică, ci prin angajarea activă a copilului la îndeplinirea cerințelor vieții în familie, școala și societate, reprezintă o altă cale eficientă de prevenire a conduitelor greșite la copii. Așadar, înțelegerea conștientă a îndatoririlor și exercițiul practic de comportare morală reprezintă două modalități principale de dezvoltare a unei personalități echilibrate.

602

Cei șapte ani de acasă Cristina Mihaela Sandu

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament si educație oferite in primii 7 ani de viața ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu consta numai in a-l învăța sa scrie, citească si a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cat de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului in situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programşi permi siuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte(două enunţuri în aceeași frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la vârsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai târziu.”

603

Educația copiilor în familia contemporană Prof. Cristina MIHUȚ Într-o societate în plină criză și traversând diverse schimbări, familia constituie un nucleu pentru educare, învățare și formarea personalității copilului. Familia ar trebuie să ofere unui copil, șansa de a-și întinde asemeni unui copac, rădăcinile, de a crește și de a rodi, construind împreună cu acesta un viitor sigur. Din nefericire, diversele crize prin care societatea trece (fie că este o criză economică sau politică, criză culturală sau mai grav, o criză a valorilor), acestea se reflectă sensibil în educarea copiilor. Poporul român a înmagazinat în sintagma ”cei șape ani de acasă” tot ceea ce un copil ar trebui să fie atunci când intră în contact cu societatea, înainte de a merge la școală: personalitate, comportament, cunoștințe, competențe, toate acestea fiind menite să îi faciliteze integrarea în grupul din care va face parte și chiar să constituie un exemplu. Ce înseamnă ”cei șapte ani de acasă”? Pe scurt, un copil trebuie să învețe în familie să salute, să vorbească frumos cu alți copii și cu adulții, să ceară și să răspundă politicos, să mulțumească. Cu alte cuvinte să cunoască și să aplice ”codul bunelor maniere”. Cel mai bun exemplu în acest caz este familia prin reprezentanții ei de bază: părinții, bunicii, frații. De cele mai multe ori, educația în familie este perturbată de tensiuni și îndoieli, generate în primul rând de lipsa timpului care duce la comunicarea defectuasă între membrii familiei sau chiar la lipsa comunicării, pierderea încrederii, aparița complexelor de viață, îndoieli, dificultăți în procesul de integrare școlară. Acum mai bine de zece ani, Fitzhug Dodson publica cartea ”How to Parent”, tradusă în limba franceză ”Tout se joue avant six ans”, devenită best-seller în America și Europa, dar ridicând numeroase contradicții în presa de specialitate, unii psihologi celebri atacând acest determinism afișat, alții afirmând din nou ideea că relațiile părinte – copil influențează direct dezvoltarea ca adult. Rămânând adepții ideii că cei șapte ani de acasă contează, să parcugem împreună câteva aspecte importante: impunerea autorității, definirea limitelor, există sau nu copii dificili, motivarea copiilor. În primul rând ”autoritatea este indispensabilă”: copii au nevoie de interdicții, dar acestea trebuie bine explicate și argumentate pentru a fi înțelese și nu simțite ca o pedeapsă. Atunci când autoritatea părinților înseamnă presiune și oprimare, copii pot dezvolta o stare de anxietate și chiar tulburări de dezvoltare cognitivă și emoțională până la depresie. Astfel de copii nu se pot dezvolta normal, nu se pot concentra și astfel scad capacitățile lor cognitive și competențele academice. Pe de altă parte, lispa autorității parentale poate duce la rezultate similare: copii dezinteresați, fără motivație pentru învățare și implicare. La baza autorității parentale trebuie să fie echilibrul. Spre exemplu, nu îi interzicem să participe la o reuniune cu prietenii, dar impunem o ora de întoarcere acasă și, dacă este cazul o interdicție de a mai participa, dacă întârzie. Astfel trecem de la autoritate la autoritarism în educația copiilor. Educația copiilor este o continuă negociere, o încercare de multe ori nereușită din partea părinților de a impune limite și un asalt continuu din partea copiilor de a forța sau înlătura aceste limite. Armele lor sunt fără echivoc de cele mai multe ori: plâng, râd, se strâmbă, ne privesc cu ochi mari care îi pun în dificultate pe părinți. Aceștia cedează în numerose cazuri, în priuml rând pentru că le este teamă de un conflict cu propriul copil. Azi, părinți sunt adesea ”într-un raport de seducție” cu proprii lor copii și ”nu suportă ideea de a fi în conflict cu aceștia” (Lyliane Nemet-Pier). Touși trebuie să avem în vedere că un conlict violent verbal sau mai rău fizic, nu face altceva decât să distrugă legătură copil-părinte și nu aduce nimic pozitiv, conflictul care constă în luarea de către părinte a unei decizii și impunerea acesteia copilului, adică stabilirea unor limite este mai mult decât util. ”Conflictul este o ocazie pentru părinte de reaminti copilului cine este căpitanul navei. Copilul (adolescentul) are nevoie să i se amintească că poate să se bucure de copilărie la bordul navei, dar că nu poate pilota nava” (Lyliane Nemet-Pier). Există copii dificili? Sau copii aceștia sunt copii răsfățați? Claude Halmos ne răspunde la această întrebare, explicând că nu există copii dificili ci doar copii ai căror părinți au dificultăți în ai educa. Prin urmare relația părinte – copil este dificilă și nu copilul. Soluția la această problemă este educația. Copilul trebuie să înțeleagă care drepturi, dar are și obligații și regului care trebuie respectate, iar rolul părintelui

604

este și aici definitoriu: explică, exemplifică, se asigură că regulile sunt înțelese și respectate, găsește o soluție de remediere, impune sarcini precise în funcție de vârstă, găsește o motivare pentru respectarea regulilor. Copiii lipsiți de motivare par a fi un fenomen al acestui deceniu. Abandonează la cel mai mic obstacol întâlnit, nu se implică în activitățile familiei, domestice sau nu, cedează la efort. Dincolo de motivarea școlară, a provoca copii să devină mai activi se articulează în jurul principiului plăcerii conferite de rezultatul acțiunii (Catherine Mathelin-Vanier). În acest context este interesantă afirmația unor psihanaliști contemporani: ”Civilizața noastră de fericire nu suportă frustarea; plăcerea, reușita trebuie să fie imediate. Problema este că părinții transmit copiilor un dublu mesaj, îi încurajează pentru o satisfacție imediată, cerându-le în același timp să facă eforturi, sacrificii, deci să renunțe, cel puțin pentru moment, la bucuria reușitei, fapt pe care copii nu îl acceptă decât dacă sunt constrânși” (Catherine Mathelin-Vanier și Bernadette Costa-Prades). Acestea fiind spuse, să ne gândim că oglinda noastră sunt copiii, tradițiile și obiceiurile unei familii refelectându-se în generațiile următoare cu mare precizie. Bibliografie/webliografie Pourquoi l'amour ne suffit pas, Nil Eds, 2006 http://www.psychologies.com

605

Cei 7 ani de acasa: 7 bune maniere pe care orice copil trebuie sa le respecte Înv. Cristina Morar Șc. Gim. Lunca Calnicului, Jud. Brașov

Bunele maniere se deprind încă din primii ani de viață, spun specialistii, și este de datoria părinților să îi învețe pe cei mici cum să fie respectuoși cu cei din jur și cum să se comporte civilizat atât acasă, cât și în public. Iată câteva bune maniere importante pe care copilul tău ar trebui să le cunoască și să le pună în aplicare atunci când se ivește ocazia. 1. Să salute musafirii Specialiștii spun că este indicat să-ți înveti copilul să salute musafirii. Chiar și un simplu "buna ziua" sau "la revedere" este suficient pentru a face o impresie bună. O bună manieră pe care un copil ar trebui să o deprindă este și aceea de a răspunde frumos atunci când i se adresează o întrebare simplă, cum ar fi "ce faci". 2. Să spună, multumesc Copiii se bucură întotdeauna când li se oferă ceva, dar pentru cadoul primit este bine să știe că trebuie să spună "multumesc". 3. Să ceară ceva politicos Învătă-ți copilul să ceara ceva într-un mod politicos și să spună "te rog". Astfel, cererea lui nu va suna a poruncă ș va fi considerată o bună manieră . 4. Să nu fixeze cu privirea persoanele Experții spun că este important să-ți înveți copilul să ,,nu se holbeze,, la o persoană și să nu arate cu degetul către o persoană, mai ales dacă persoana respectivă are un handicap. 5. Să își împartă jucariile cu alți copii Învătă-ți copilul să își împartă jucariile cu alți copii atunci când iese afară la joacă, sau primește copii în vizită, deoarece astfel își poate face noi prieteni. 6. Să folosească tacâmurile Învătă-ți copilul să folosească tacâmurile în mod corect și să se șteargă la gură și pe mâini după ce termină de mâncat. Această bună manieră îi va fi de mare folos dupa ce va mai crește. 7. Să nu vorbească peste altcineva Copilul simte mereu nevoia de a fi în centrul atenției, de aceea, dacă vede că persoanele din jurul lui nu îl bagă în seamă, începe să se manifeste zgomotos tocmai pentru a atrage atenția. Învătă-ți copilul să nu vorbească peste un adult și să nu întrerupă un adult implicat într-o discutie. Această bună manieră îi va fi de folos la școală, când va trebui să fie disciplinat și să o asculte pe doamna învățătoare.

606

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Cristina Pârlea, Şcoala Gimnazială „Horea”, Cluj - Napoca Pe bună dreptate se foloseşte expresia „cei şapte ani de acasă” pentru a descrie ceea ce copilul vede, aude, imită şi învaţă in mediul familial, unele lucruri conştient, adică in mod voit sau impus de părinţi, alteori, sau de cele mai multe ori, inconştient, imitând unele comportamente pe care le observă în jurul său la diferiţi membri ai familiei. Ce înseamnă acasă? Acasă ar trebui sa fie locul unde o persoană se simte bine, protejată, hrănită, spălată, ingrijită dar mai ales iubită şi înţeleasă, mai puţin, judecată. Acesta este locul în care ne întoarcem de fiecare dată de oriunde am fi plecaţi şi în care ne reîncărcăm bateriile pentru a putea să ne continuăm drumul vieţii. De aceea oamenii folosesc expresia: „Nicăieri nu-i ca acasă”, prezentă în majoritatea limbilor şi la majoritatea popoarelor. Şapte este un număr cu numeroase conotaţii, de la unele religioase, la unele din viaţa de zi cu zi. După cum se stie, numarul şapte corespunde celor şapte zile ale săptămânii şi celor şapte planete. Dincolo de semnificaţiile sale numerologice sau mistice, cifra şapte este asociată cu diverse aspecte care ne influenţează în mod direct: şapte note muzicale, şapte culori in curcubeu, şapte ani ca prag intr-o casnicie etc. De altfel, numărul şapte apare, sub diverse forme şi sensuri în multe tradiţii ale lumii. La mayasi, ziua a şaptea era sub semnul jaguarului, intruchipare a forţelor lăuntrice ale pământului. Această zi era plină de fast. In Islam, şapte este un număr fast, un simbol al desăvârşirii: se vorbeste de şapte ceruri, şapte tărâmuri, şapte diviziuni ale iadului, şapte porţi. In India, tradiţia hindusă îi atribuie soarelui şapte raze, iar în yoga se cunosc şapte centri subtili de forţă, numite chakre. Alte aspecte ce sunt legate de cifra 7: Există:”7 minuni ale lumii antice”; ele sunt: Marea Piramidă de la Giza, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul zeiţei Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria . Există şi “7 minuni ale Evului Mediu”: Colosseum-ul din Roma, Catacombele din Alexandria, Marele Zid Chinezesc, Stonehenge, Turnul din Pisa, Turnul de Porţelan din Nanjing, Moscheea de la Hagia. Sunt definite şi “7 minuni naturale ale lumii” şi anume: muntele Everest, cascada Victoria, Marele Canion, Marele Recif de Corali, Aurora Boreală, vulcanul Paricutin, portul Rio de Janeiro. Există “7 continente”: Europa, America de Nord, America de Sud, Africa, Asia, Antarctida şi Oceania . Curcubeul are “7 culori”. “Cerul este împărţit în 7”: atmosfera, exosfera, ionosfera, termosfera, mezosfera, stratosfera şi troposfera. Cele “7 păcate” capitale sunt: lăcomia, desfrâul, avariţia, invidia, mânia, lenea, trufia. Cele “şapte virtuţi” ale omului sunt: smerenia, dărnicia, bunătatea, răbdarea, modestia, abstinenţa şi sârguinţa. În Biblie se descriu cele “7 zile” în care Dumnezeu a creat lumea. Grupul de “7 stele” denumit “Pleiade” este singura constelaţie cunoscută în fiecare cultură de pe Pământ, actuală sau dispărută, datând de cel puţin 40.000 de ani; în mitologia greacă, Pleiadele erau şase surori împreună cu mama lor, care au fost fugărite prin păduri de Orion Vânătorul până ce Zeus s-a îndurat de ele şi le-a transformat în stele; Aborigenii numesc această constelaţie “Wurunna” şi o asociază cu zeul vânătorii, iar amerindienii o cunosc sub numele de “Constelaţia celor Şapte Fecioare” urmărite de un urs; Pleiadele se regăsesc şi în legendele aztecilor, ale incaşilor, polinezienilor, chinezilor, hinduşilor, africanilor, precum şi la egipteni. Invăţarea experienţială începe in familie şi apare menţionată odată cu lumea poveştilor când personajele călătoresc peste şapte mări şi şapte ţări pentru a trece prin diverse încercări înainte de a ajunge la scopul propus sau la starea dorită. Iată de ce e necesar de şapte ani petrecuţi acasă, pentru a observa, întelege, a experimenta şi a ne însuşi diferite concepte şi valori morale ca şi: diferenţa dintre bine şi rău, respectul, cinstea, ospitalitatea, responsabilitatea, toleranţa, demnitatea, fair play-ul şi iubirea faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

607

In concluzie, „cei şapte ani de acasă”sunt foarte importanţi în viaţa unui om, determinând caracterul acestuia, oferindu-i percepte şi repere morale etice şi de comportament, care vor influenţa semnificativ dezvoltarea personalităţii acestuia. Bibliografie: http://filedelumina.ro/2013/04/16/numarul-7-intre-sacru-si-magic/ http://www.romanialibera.ro/stiinta-tehnologie/stiinta/de-ce-este-7-un-numar-magic--171063

608

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. CRISTINA SOREA Școala Gimnazială Nr. 12 BRAȘOV Motto: “Poarta-te în asa fel încât oricare din faptele tale să devină o regulă universală de conduită” Immanuel Kant Despre “cei sapte ani de acasa” s-au spus și s-au scris multe de-a lungul timpului. Cu siguranță, oricine cunoaște sensul expresiei “a nu avea cei șapte ani de acasă - a fi prost crescut”. Cei sapte ani de acasă nu se referă doar la anumite reguli de politețe pe care un copil trebuie să le respecte, ci la o multitudine de obiceiuri sănătoase pe care le va deprinde în această perioadă și care îi vor folosi pe parcursul întregii sale vieți. Este adevărat că, vremurile s-au schimbat, părintii sunt foarte ocupați, și ca urmare, cei mici nu mai stau în primii șapte ani de viață, exclusiv în familie, ei fiind incluși de la vârste fragede în diverse forme educaționale, sau lăsați, o mare parte din zi în grija unor persoane, cu mai multă sau mai puțină experiență în creșterea și educarea copiilor. Dar, cu toate acestea, normele de conduită se învață acasă, urmând ca ulterior, educatorii să consolideze aceste norme deprinse în familie. Se știe că, o constructie durabilă nu se poate realiza decât pe o bază solidă. Astfel, cum la vârste mici copiii dovedesc o mare sensibilitate, receptivitate și putere de asimilare, ei au nevoie de părinții lor pentru stabilirea relațiilor umane ce stau la baza formării caracterului. Această realitate pune pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră, aceea a “modelării” unui copil, astfel încât puiul de om să-și însușească toate componentele unei bune creșteri. Acest lucru nu este întotdeauna ușor de realizat. Deși bine intenționați, mulți părinți nu au nici o pregătire legată de principiile vieții de părinte, disciplină, formarea carcterului sau comunicare eficientă. Părintii de astăzi, au nevoie de o schimbare, deoarece majoritatea dintre ei folosesc aceleași metode de creștere și de rezolvare a problemelor folosite de părinții și bunicii lor. De un real folos pentru părinți ar fi un ajutor în vederea dezvoltării unor tehnici care să se potrivească familiei și copilului lor. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui pe copil cu bunele maniere este ca părinţii să fie pentru el un model demn de luat în seamă. Copilul imită, iar părinții sunt primele și principalele modele pe care cei mici, conștient sau inconștient le “văd” cu ochii mintii și le urmează. Părinților le revine sarcina să înceapă să îl înveţe lucrurile simple încă de la o vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”, să se comporte într-o vizită, la un spectacol sau la o petrecere, să poarte o discuție cu un prieten, etc. Pentru toate aceste “lecții” un părinte, sau un educator, are nevoie de tact și de multă răbdare. Se spune că “un părinte fără răbdare va ajunge în educație la fel de departe ca un călător care pornește să treacă deșertul fără cămilă”. Nu în ultimul rând,un bun părinte trebuie să stie să gestioneze eficient situațiile în care copilul greșește. În acest caz, este necesar să descurajeze fapta săvârșită si nu copilul. Ca atare, prima măsură luată atunci când un copil greșește este aceea de a-l face să înțeleagă cum și unde a greșit. Numai dacă el repetă greșeala după ce a înțeles-o, ar putea să fie sancționtat, deorece indiferent dacă este rostită sau nu, critica este distructivă și conduce la scăderea respectului de sine. Prin însusirea completă a experiențelor de viață, copilul își dezvoltă sentimente ale valorii, atât pozitive sau negative. Dacă experiențele oferite unui copil sunt preponderent pozitive, vor crește șansele ca acesta să devină o persoană capabilă și valoroasă. În concluzie, “cei sapte ani de acasa” sunt piatra de temelie în educația comportamentului civilizat, un instrument important de orientare pe drumul vieții. BIBLIOGRAFIE Nancy L. Van Pelt - Secretele părintelui deplin, Editura “Viată și sănătate”, București, 2004 Anton Moisin - Arta educării copiilor și adolescenților în familie și în școală,EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, Bucuresti, 2007 Silvia Marinescu, Rodica Dinescu – Invitație la educatie – Suport metodic pentru lecțiile educative la gimnaziu și liceu, Editura CARMINIS, Piteăti, 2003 Victor Bodo, Sorina Bodo – Ghid practic de educație a copilului – Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

609

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. CRISTUDOR MIHAELA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 2, CARACAL – OLT ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți; ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne)”. În trecut se punea mare preț pe politețe, acum părinții sunt sfătuiți să-și învețe copiii să-și asume responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei șapte ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Întrebarea care se pune este următoarea: ,,Cum trebuie să se comporte părinții ca un copil să capete cei șapte ani de acasă?” În mod normal, psihicul unui copil este influențat de condițiile lui de viață și de educația primită în casa părintească. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oamenii străini. Dacă sosesc musafirii, copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să existe un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale. Cu puțină creativitate, copilul de 3 sau 4 ani poate să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal. Gândește-te la situațiile cu care te confrunți zi de zi și vei găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Se pot folosi și povești, cărticele cu imagini, muzică sau casete video cu desene animate. O dată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui sa îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc.

610

Între 8 si 10 ani este vârsta la care cei "șapte ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului. Metoda care se poate folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bunăcuviinţă, acum a venit momentul când trebuie sa fii mai categorică. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse: să interzici televizorul un anumit interval de timp, să nu mai iasă cu prietenii la joacă etc. Dacă într-o anumită împrejurare (în vizită, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă, cât de mică. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

611

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ-INVESTIŢIE DE VIITOR Prof. Crişan Adriana Gradiniţa cu p.p. ”Piticot’Dej, jud.Cluj Inainte de a pune mâna pe abecedar si de a dezlega marea taină ştiintifică a lui „unu plus unu”,prima şcoală pe care o frecventăm ,fără absenţe,este cea de acasă. Înainte de a inţelege ce e viaţa,trăim viaţa asa cum o invăţăm în familie.Lecţia este de neşters si se imprimă in sufletele noastre pentru tot restul spaţiului şi existenţei noastre. În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”.În familie, copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei .Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă,rolul exemplului este foarte important. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume şi viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,le vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent. Ei trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaştere,al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe,îşi formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu să înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi. Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost crescut în familie,sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile şi faptele lorde conduită. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui. În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre aceştia, dragostea părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează părinţii şi ceilalţi membri ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copiii, le poartă de grijă,muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor, dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora.

612

Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele încercări. Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă presupune şi organizarea unor activităţi cu familiile copiilor, nu fiindcă acestea ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor lor educative, ci pentru că, de foarte multe ori, nu ştiu sau nu pot face acest lucru în condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată. În concluzie, câteva reguli care contribuie la o dezvoltare armonioasă a capacităţilor fizice,mintale şi afective ale copilului si care reprezintă amprenta celor şapte ani de acasă: -să-ţi iubeşti copilul; -să-ţi protejezi copilul; -să fii bun exemplu pentru copilul tău; -să te joci cu copilul tău; -să lucrezi cu copilul tău; -să laşi copilul să dobândească singur experienţe de viaţă,chiar dacă suferă; -să-i arăţi copilului posibilităţile si limitele libertăţii umane; .să-l inveţi să fie ascultător; -să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da,conform gradului de maturitate şi propriei experienţe; -să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire(călătorii,excursii,vacanţe,spectacole,serbări de familie,manifestări sportive).

613

Implicarea părinţilor în educaţia copilului în „cei 7 ani de acasă” Prof. Croitoru Cristina –Onişoara Grădiniţa „Mărţişor”, Sector 4, Bucureşti MOTTO: „ Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuşi sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume." (Child's appele, Name Gene Cole) Cadrele didactice sunt primele care observă şi beneficiază de educaţia primită de copii de la părinţii lor în „cei 7 ani de acasă”. La intrarea copiilor în şcoală se observă un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Acest copil e foarte sociabil, leagă repede prietenii, se va acomoda cu uşurinţă în clasa din care face parte, participă cu drag la toate activităţile clasei, are iniţiativă, discerne ce e bine şi ce e rău în comportamentul colegilor, îi judecă şi le dă sfaturi de comportare. Unul din factorii de care depinde educaţia copiilor în „cei 7 ani de acasă”este relaţia afectivă dintre copil şi părinţi. Am apreciat foarte mult măsura luată de statul român de a acorda mamei/tatălui concediu postnatal, de creştere a copilului timp de doi ani, am şi beneficiat de ea şi am înţeles cât e de necesar să fie parintele lângă copil. În această perioadă se creează o relaţie afectivă deosebită între părinţi şi copii, în special cu mama. Copilul e mereu fericit că mama e lângă el în orice clipă. Împreună dorm, împreună se trezesc, se joacă, mănâncă, vorbesc, se plimbă, se bucură de tot ce îi înconjoar să. Copilul nu duce dorul celei mai dragi fiinţe din viaţa lui. Prin joc copilul înţelege ce e bine să facă, ce e rău punând permanent întrebarea „De ce?” Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului cum să se comporte, să nu mai ţipe, să nu jignească dacă el aude frecvent certuri între părinţi şi vecini. Copilul copiază adultul. El vorbeşte cum aude şi cum vede. Persoanele din jurul copilului oferă o bună sau o rea educaţie prin puterea exemplului personal. Copilul este cel care copiază felul de a vorbi, de a se îmbrăca, de fi generos sau egoist, milos sau nepăsător cu cei din jur , cei neajutoraţi, de a le face şi lor o bucurie oferindu-le din jucăriile lor, hăinuţele lor, chiar şi din pacheţelul lor. Exisă familii care îşi educă copiii să se împrietenească, să stea în bancă cu copii defavorizaţi, le pregătesc câte un pacheţel în plus şi pentru prietenii lor mai necăjiţi, îi invită să se joace împreună, le fac cadouri pe care familiile lor nu le pot oferi acestor copii . Secretul unei bune relaţii între părinţi şi copii este comunicarea, educaţia lui prin arta conversaţiei. Sunt părinţi care îşi trimit copiii la televizor sau calculator, iar ei îşi beau cafeaua cu vecinii şi prietenii, văd seriale la televizor, merg la cumpărături închizând copiii în casă, stabilind pedepse aspre dacă nu respectă regulile impuse de ei. Părinţii trebuie să petreacă cat mai mult timp cu copilul lor. Să-i înveţe să iubească lectura şi cărţile, să limiteze statul la televizor sau calculator. Încă de când sunt bebeluşi, e necesar ca părinţii să le citească poveşti, apoi, treptat, să-i lase pe ei să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele. Dacă eşti implicat şi devotat în educaţia copilului în cei 7 ani petrecuţi acasă, acest lucru va oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu copilul tău. Copilul trebuie învăţat să spună mereu adevărul. Această lecţie o învaţă copilul prima dată de la părintele său prin imitaţie văzând şi auzind tot ce se petrece în jurul lui. Declară-i zilnic că-l iubeşti, că apreciezi tot ce face, chiar dacă a greşit, fă-l optimist că va reuşi data viitoare dându-i încredere în forţele proprii. Apropie-ţi copilul prin gesturi tandre, mângâieri, sărutări pe frunte sau obrăjori, pe mânuţe, îmbrăţişează-ţi copilul şi nu-l compara cu alţii mai buni ca el, altfel, îi va urî pe cei care-l depăşesc, vor apărea conflicte, va fi agresiv. Să-i dăm copilului şansa de a-şi exprima propriile emoţii şi sentimente, ca bazându-ne pe cele pozitive să rezolvăm conflictele pe cale paşnică. Oricât am vrea de mult să investim intelectual în copilul nostru, trebuie să-l lăsăm să socializeze, să se joace, să se distreze, să se relaxeze, deci să-şi trăiască copilăria din plin. „Cei 7 ani de acasă”înseamnă de

614

fapt acei ani pe care i-am petrecut acasă, până a pleca la şcoală, iar de ei sunt responsabili părinţii. Adesea, totul se rezumă la respectul pe care îl avem faţă de semenii noştri, dar cred că cel mai important lucru este respectul faţă de noi înşine. Dacă avem respect faţă de noi, vom avea respect şi faţă de ceilalţi. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o mulţime de amintiri, de sentimente, de învăţături bune, frumoase, plăcute, dar şi multe neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulţumiri. Fiecare om acumulează, păstrează şi interpretează cât poate în funcţie de particularităţile lui individuale. Oricâte eforturi ar face părinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. De aceea, întâlnim fraţi care se deosebesc mult din punct de vedere intelectual, dar şi comportamental , deşi sunt instruiţi şi educaţi de aceiaşi părinţi. Această expresie „cei 7 ani de acasă” se poate rosti cu răutate şi dispreţ fată de cei care nu au un comportament de lăudat şi cu admiraţie, cu bucurie faţă de cei politicoşi, respectuoşi, cinstiţi, harnici, generoşi, etc. Copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea, un necaz . El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur, copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Observaţii în public, replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Să te porţi cu copilul ca şi cu prietenii tăi. El învaţă mai bine de la un model decât de la un critic. Va fi mult mai sensibil dacă i se vorbeşte blând între patru ochi. Nu poate creşte fără încurajări şi înţelegere. Părinţii să-şi exprime mulţumirea şi bucuria pentru faptele bune ale copiilor. Laudele, îmbrăţişările, sărutările, aplauzele sunt recompense pentru copii. Ele au mai mare efect asupra copiilor decât banii, jucăriile sau dulciurile. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă aplicată copilului. Părinţii trebuie să fie conştienţi de faptul că sunt direct răspunzători de felul cum îşi educă propriii copii şi că cea mai mare investiţie o pot face în educarea copiilor lor. Este o investiţie pe termen lung aşa cum reiese şi din proverbul chinezesc: „Dacă te gândeşti la ziua care va urma – ia-ţi de mâncare. Dacă te gândeşti la anul care va urma – plantează un copac. Dacă te gândeşti la secolul care va urma – educă-ţi copiii.”

615

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ PERIOADE ŞI INFLUENŢE ED. PROF. CROITORU GEORGIANA ERNESTINA G.P.N. FOTESTI – SCOALA GIMNAZIALA IONESTI ,, Cei şapte ani de acasă ’’ este o expresie folosită ,în general, pentru a descrie modul în care o persoană se comportă în situaţiile în care este pusă , în zilele noastre , de societatea în care trăim. Cu alte cuvinte , prin ,, prin cei şapte ani de acasă ’’ descriem educaţia unei persoane, educaţie ce se formează cu precădere în primii ani de viaţă, dar care continua pe tot parcursul vieţii. Educaţia unui om nu presupune multe studii sau şcoli absolvite, ci mai de grabă, educaţia presupune a fi manierat, a ştii să te comporţi în societate. Încă de la naştere , fiecare perioadă de dezvoltare influenţează, mai mult sau mai puţin, modul în care el se va manifesta mai târziu, chiar şi ca adult. Deşi multe din comportamentele sale, par a decurge ,, de la sine ’’, ele sunt puternic influenţate de mediul familial al copilului, şi implicit de modul în care el este tratat de membrii familiei. Primul pas într-o dezvoltare corespunzătoare îl constituie satisfacerea nevoilor fiziologice , care pun în timp bazele unei bune relaţionări ulterioare între părinţi şi copil. Nerespectarea acestor nevoi duce în timp la apariţia frustărilor şi mai târziu, în jurul vârstei de un an , la crizele de personalitate, crize care se manifestă, de cele mai multe ori, în locurile publice. Aceste manifestări apar din dorinţa copilului de a-şi satisface micile capricii . După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. În primii ani de viaţă, modul în care este tratat un copil, şi mai ales mediul în care trăieşte, devin modelul ideal pentru viitorul adult. De cele mai multe ori copilul este integrat şi în colectivităţi , fie ele mai mici cum sunt colegii de joacă din preajma casei, sau mai mari când copilul este dus la grădiniţă. În acest fel factorii care intervin în educaţia lui se extind şi în acelaşi timp şi influenţa acestora, copilul este în primii ani de viaţă un imitator perfect, el însuşindu-şi anumite comportamente pe care le vede la cei din jur. De pe la 3 - 4 ani copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit – de exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învăţa că aşa este normal, sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi; dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm, căci, în general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. După vastă de 5 ani, copiilor începe să le placă rutină. Din acest moment, prin repetarea unor ritualuri : trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe, se formează cel mai bine obiceiurile . Tot acum încep să înţeleagă şi să respecte anumite reguli de conduită în societate cum ar fi salutul celor din jur sau folosirea unor cuvinte magice – te rog frumos, poftim, mulţumesc. La 6-7 ani, prin educaţia ,, de acasă ’’, un copil trebuie să aibă un anumit grad de autonomie, adică să fie capabil să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, să respecte minimele reguli de politeţe, fie ele învăţate în familie sau la grădiniţă, să aibă un limbaj adecvat care să-i permită o comunicare agreabilă cu cei din jur şi să fie capabil să-şi gestioneze cu succes emoţiile intense, fie ele pozitive sau negative. Cu alte cuvinte, educarea celor ,, şapte ani de acasa’’ ‚ constă în ceea ce trăieşte copilul în familie, adică el trăieşte faptele părinţilor , care-i vor servi ca model şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. De cele mai multe ori mesajele ascunse nu sunt percepute decât de copiii foarte inteligenţi, mesajele directe devin norme de conduită. Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face fata exigentelor societăţii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui comportament adecvat, astfel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. În formarea generaţiilor viitoare trebuie să ţinem seama şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile profunde ale bunelor purtări şi nu la gesturile ,, de faţadă ” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară.

616

Ce înseamnă să fii om de omenie : să fii punctual, să-ţi păstrezi prietenii, să îţi recunoşti adevăraţii prieteni, să spui adevărul, să fii recunoscător, să porţi o conversaţie plăcută, să ştii să zâmbeşti? Cei șapte ani de acasă se termină odată ce copilul merge la şcoală în clasa I sau se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji în legătură cu cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?

617

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. primar, CRUCERU SILVIA

Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Expresia „ șapte ani de acasă„ definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, membrii ei au cea mai mare influență asupra lui, părinţii sunt primii educatori ai copilului. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare integrată. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în dascăli, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu ei şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a copilului. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă/ școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără

618

teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual – moral al personalităţii propriilor copii se menține toată viața. „Cei șapte ani de acasă„ înseamnă imitație și învățare după modelul dat de părinți.

619

CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ! Prof. înv. primar CSOBI EVA Școala Gimnazială ”Mihai Viteazul”, Moftinu Mic ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele. Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene. Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate

620

contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. Copiii de acum câteva zeci de ani erau mai educaţi, mai discreţi, părinţii se ocupau mai mult de ei. Mai sunt şi astăzi copii educaţi şi cu mult bun simţ, dar, din păcate, în zilele noastre, educaţia copiilor a ajuns o floare rară. Părinţii nu mai merg la plimbare cu copiii în locuri liniştite, nu merg la biserică, şi asta afectează şi comportamentul lor, acum şi chiar mai târziu.

621

Cei șapte ani de acasă! G.P.P nr.1 Marghita Educ. Csokmai Ioana Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descopera de ce este importanta pentru micutul tau. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

622

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Autori: Prof. Cuciula Alina – profesor în invațământul primar Școala Primară Nr. 2 Tășad – Goila Prof. Antal Bertha-Adela - profesor învăţământul primar Şcoala Gimnazială Nr. 1 Budureasa Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

623

Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

624

INFLUENŢA PĂRINŢILOR ASUPRA COPIIILOR Prof.Înv.Preşcolar CUCUIET DANIELA G.P.P.VOINICELUL, SATU MARE Atmosfera generală a vieţii noastre cotidiene îşi va pune pecetea asupra amintirilor copiilor despre viaţa de familie. Experienţele şi relaţiile de care au avut parte în anii de formare vor constitui fundalul relaţiilor lor de mai târziu, în căsnicie, în familia proprie,în viitor, în general. Este foarte important ce facem cu micuţii noştri, pentru că valorile noastre se transmit de la o generaţie la alta prin intermediul comportamentului nostru.Copiii ne urmăresc şi preiau felul în care trăim laolaltă, zi de zi, iar ceea ce învaţă le serveşte model toată viaţa. Copii sunt ca bureţii, absorb tot ceea ce facem, tot ceea ce spunem.Învaţă în fiecare clipă de la noi,indiferent dacă suntem sau nu conştienţi de asta. Dacă adoptăm o atitudine critică, plângându-ne de ei, le arătăm cum să-i condamne pe ceilalţi sau cum să se condamne pe ei înşişi. Ca şi părinţi avem cea mai mare influenţă asupra existenţei copilului, oferindu-i acestuia încă din copilărie modele pe care le integrează mai mult sau mai puţin conştient, manifestându-le apoi toată viaţa. Cine sunt eu? Care este locul meu în lume? Sunt o parte din întrebările din mintea copilului. Părinţii ,de multe ori, îşi critică copii, ca să-i încurajeze, copiii însă nu privesc criticile ca o încurajare. Dacă doriţi să disciplinaţi copilul, nu folosiţi cuvinte umilitoare cum ar fi: egoist, tont, eşti leneş, nu mă mai bate la cap etc.Folosiţi mesaje pozitive,vorbiţi direct cu el şi la obiect folosind mesaje:”Ai foarte multă energie, te rog să o laşi încet dragul meu!” , „Băiete ai multă imaginaţie, îmi place ceea ce ai făcut”. Copii învaţă ceea ce ei trăiesc: dacă ei trăiesc în aprobare, învaţă să se placă pe sine. Copiii care se plac pe ei înşişi, tind să aibă mai multă încredere în sine şi stabilesc relaţii mai calde şi mai stabile. Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi copii - învaţă să fie generoşi, dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie – copiii învaţă respectul. Important este ceea ce părintele face şi nu ceea ce le spune. Observându-i pe părinţi, ei au ocazia să înveţe cum se exprimă respectul în viaţa de zi cu zi. Copiii ca şi adulţii au sentimente şi gânduri, ei îşi formează propriile lor visuri, dorinţe şi păreri, însă trebuie să le acordăm, ca oricărei fiinţe umane, respect şi consideraţie şi atunci când aceştia ne comunică ceva să îi ascultăm cu adevărat. Felul nostru de a ne trata copiii, contribuie la conturarea imaginii de sine, pe care copiii noştri o vor purta cu ei la şcoală,în societate şi până la urmă în cariera aleasă de ei. Trebuie să credem în visurile copiilor noştri şi trebuie să credem în copiii noştri, mai ales când şiau pierdut încrederea în ei înşişi, încurajându-le visurile din tot sufletul, talentele şi calităţile, ajutându-i să devină aduţi capabili să înfrunte viaţa cu siguranţă de sine. Bibliografie: Gina Chiriac,Răspunsuri psihoterapeutice pentru fiecare zi,Editura Liber Mundi,Craiova ,2011. Anne Bacus,Copilul de la 3 la 6 ani,Editura Teora,2010. Dr.Rudolf Dreikurs,Cum să creşti copii fericiţi,Editura IPPA,Bucureşti,2011.

625

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA PROF. PTR.. ÎNV. PRIMAR: CUCUTĂ MONICA ȘCOALA GIMNAZIALĂ VIZANTEA RĂZĂȘEASCA LOC: VIZANTEA LIVEZI, JUD. VRANCEA „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui că adult. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţă să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Copiii pot învăța în cei şapte ani deprinderi de autoservire,ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topica ori dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvenţă în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţă în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioada devin stabile, pentru tot restul vieţii, cum ar fi spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încalcă normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judecă o persoană şi de a-i pune o eticheta, să gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/a de către ceilalţi. Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre copil: „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. De exemplu: pentru a putea merge, sugarul are nevoie de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are nevoie de încrederea că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni. Treptat, copilul va învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna care îl sprijină. Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele este în apropierea sa, pentru a avea către cine să se îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele, să îşi construiască un set de valori. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii

626

trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Bibligrafie: 1. Educaţia timpurie în România, 2004 Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde; 2. Ciofu Carmen, 1998, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea 3. P., Emil, R., Iucu, 2002, Educaţia preşcolară în România, Polirom; 4. Verza, Emil, 2000, Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București; 5.Vrăsmaş Ecaterina Adina, 2002, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti;.

627

Cei șapte ani de acasă Prof. Cupar Norina Cornelia Școala gimnazială ,,Nichita Stănescu” Baia Mare

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba” – cum spunea Eric Berne. Cei şapte ani de-acasă delimitează sistemul de valori asumate în interiorul căruia ne dezvoltăm în timpul existenţei: să-i respecţi pe cei vârstnici, să respecţi cutume sociale, de familie, de sex, să-ţi construieşti o identitate şi abia apoi să te lupţi cu fondatorii , să ai credinţe, să defineşti binele şi răul, să ai răbdare, să înţelegi ce înseamnă câştigul, supravieţuirea, până la urmă. Regulile pe care le respectăm în copilărie, în cei şapte ani de-acasă , ne sunt de folos în experienţele noastre de viață. Ne-au antrenat răbdarea, capacitatea de negociere, rezistenţa la stres, ne-au pregătit să înţelegem ce este responsabilitatea faţă de noi şi faţă de ceilalţi. Sună moralizator ? Poate, dar este adevărat . Acum ştim că fără cei şapte ani de-acasă nu am fi ajuns la liman în cele mai grele cumpene ale vieţii noastre. Până la urmă, fiecare dintre noi hotărâm o ierarhie între a avea, a şti şi a fi şi parcurgem astfel un proces cognitiv care dă seama de cunoaştere. În cazurile cele mai fericite, acest proces începe cu cei şapte ani de-acasă.

628

POLITEȚEA … CARTE DE VIZITĂ A FIECĂRUIA DINTRE NOI Prof. înv. preșc. CURLEANCĂ – NĂSTASE MARIANA Grădinița cu Program Prelungit nr. 3 Tulcea Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a vieții. Specialiştii susţin că regulile de comportament și educaţie oferite în primii 7 ani de viață ai copilul ui sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual – cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2 - 3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea, el ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2 - 3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitație. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conștientizează și semnificația pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a - l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A - l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Servitul mesei alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit și familiarizat cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. . Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi, sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus

629

mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Este important să –l lăudăm pe copil ori de câte ori se dovedeşte a fi ,, bine crescut,,. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi părinții să fie consecvenți în educarea copilului. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse în familie. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care - i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi, conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul. O calitate pe care părinţii ar trebui să o cultive copiilor încă de când sunt mici, este independența / autonomia acestora. Un copil care reuşeşte să - și gestioneze singur problemele specifice vârstei, va fi un copil responsabil, capabil să facă alegerile potrivite. Invers, un copil care nu a exersat deloc independența, va deveni nesigur, temător, pentru că nu - și cunoaşte propriile capacitaţi, puteri și a învațat că parinții trebuie să decidă pentru el. Cum îl putem ajuta să devină independent? Încă de când este mic, poți să – i dai sarcini: de exemplu, să - și lege șireturile de la încălțări sau să - și strângă jucăriile, dar în același timp să –l responsabilizezi referitor la demersul și rezultatul final. Are o sarcină mai complicată de executat ? Atunci încercați să o rezolvați împreună, însă întreabă copilul care sunt pașii ce trebuie urmați. Împarte sarcinile dificile pe etape și lasă – l pe el să rezolve părțile mai ușoare. Lasă – l din când în când să experimenteze și situații în care nu se descurcă, dar ajută – l cu un mic sfat ca să rezolve în cele din urmă problema. Dacă are o întrebare mai grea, nu – i răspunde imediat, ci lasă – l mai întâi pe el să vină cu o soluție. Nu interveni să – l ajuți, dacă nu –i iese din prima lucrul pe care îl are de făcut, ci lasă – l să încerce de mai multe ori, chiar dacă rezultatul nu este cel dorit. Fii îngăduitor/oare și lasă – i timp să învețe. Fă – l să înțeleagă că greșelile fac parte din procesul de învățare și că nu este nevoie să iasă totul perfect. Renunță să stai tot timpul după copil și să – l ții ocupat, să - și facă și singur de lucru, ,, dă – i voie ,, să se plictisească. Lasă – l să se joace singur afară, fără să fii mereu în apropierea lui ca să îl supraveghezi (asta doar dacă mediul în care se joacă este sigur!). Și nu în ultimul rând, dacă are vârsta potrivită și este pregătit din punct de vedere emoțional, încearcă să – l lași pe perioade scurte de timp singur acasă!

630

Cei 7 ani de-acasă... Prof. înv. primar Dajbog Mihaela Şcoala Gimnazială Nr. 1 Rediu, Jud.Galaţi Dragii mei...am să vă spun o poveste. O poveste ...cum nu s-a mai povestit...cu oameni minunaţi, educaţi şi cu „frica lui Dumnezeu”. Aceşti oameni trăiau pe Pământ şiiii...iubeau tot ce înseamnă lumină, culoare, flori, copii, râsete şi soare. Dacă astăzi, ne putem privi în ochi unii pe alţii, astfel încât să nu ne ruşinăm de ceea ce am devenit, înseamnă că suntem urmaşii demni ai acelor pământeni iar povestea continuă...povestea cu oameni frumoşi care au uitat sau poate care nici nu au cunoscut vreodată ura, răutatea, invidia, egoismul şi dezbinarea, cu oameni care nu stau pe gânduri nici măcar o clipă atunci când e vorba să ajute pe cel aflat la ananghie şi care caută continuu să aducă semenilor săi un prilej de a zâmbi, de a se bucura, de a fi fericiţi. Aceştia suntem noi ...oamenii, iar pentru a putea crede în cele de mai sus cu toată tăria, fără a spune că e o poveste ar trebui să avem „cei 7 ani de-acasă”. Pentru mine, omul, cei 7 ani de-acasă are atâtea înţelesuri încât mi-au devenit călăuză în tot ceea ce fac zi de zi, atât ca femeie, ca mamă, ca soţie dar mai ales ca şi dascăl. Asta pentru că sensul propriu al expresiei s-a cam pierdut dar esenţa a rămas-să fii OM. „A fi om e lucru mare!” spunea bunicul, oftând greu şi apăsat , ridicând privirea spre cerul înalt, căutând o soluţie salvatoare spre divinitate, atunci când îl dureau greşelile unora. A fi om presupune efort din toate punctele de vedere pentru a găsi calea cea dreaptă, cea bună astfel încât să realizezi ceea ce ţiai propus spre binele tău fără suferinţa altora. A fi om înseamnă să ştii de mic copil să mulţumeşti, să răspunzi atunci când eşti întrebat şi să asculţi pe cel ce-ţi vorbeşte pentru ca la rându-ţi să fii ascultat. A fi om înseamnă să vrei să înveţi tot mereu şi neîncetat, pentru că niciodată nu vei putea spune că le ştii pe toate, să vrei să fii manierat, cu bun-simţ adică, să vrei să simţi aprecierea celorlalţi nu pentru că iubeşti laudele ci pentru că aşa îţi poţi măsura şi cântări dragostea ta faţă de ...OAMENI. „Cei 7 ani de-acasă” nu mai sunt de fapt 7 dar păstrăm în vocabularul nostru aceste cuvinte grupate, ca pe-o moştenire sacră şi nu o modificăm pentru că ne place cum sună. Ele încorporează în câteva slove atâta învăţătură şi atâtea amintiri că nu putem să le zbârcim naturaleţea şi puritatea cu altele poate mai ...elevate, mai ...neologice. Am fost deseori întrebată, în cei peste douăzeci de ani petrecuţi la catedră, de gâgâlici cu priviri curioase : ”Doamna, ce înseamnă să ai cei 7 ani de-acasă?” şi nu mi-a fost greu să răspund, ba chiar îmi făcea plăcere să le explic şi încă îmi mai face. E minunat să-i înveţi pe copii ce înseamnă respectul dar mai ales să le arăţi prin propriu-ţi exemplu : ia totul ca pe o joacă, hm...o joacă serioasă, fii calm şi tolerant în momentele cumpănă dar şi activ, cooperant şi cu iniţiativă atunci când ai idei interesante, aducătoare de happy-end-uri. Constatăm, la un moment dat, cu toţii, că ne pricepem foarte tare să dăm sfaturi fără a ne fi cerute, că ne autoatribuim un rol fără a ne fi recunoscut, dar nu observăm că, de fapt nu vorbele ci faptele sunt cele ce scot din neştiinţă un rătăcitor. Dacă astăzi lumea abundă în sfătuitori, în autoproclamaţi salvatori ai lumii, pe toate căile prin care se face aşa-zisa educaţie nonformală sau informală, este pentru că puterea exemplului a cam scăzut printre noi...oamenii. Să-i spui unei persoane cum ar fi bine să procedeze, cum să vorbească sau cum să se comporte e lesne însă rezultatele vor apărea sigur mai târziu. Pe când, atrăgându-l pe cel de lângă tine în activităţi de unde singur va învăţa toate cele bune, îţi va aduce cel mai rapid şi real feed-back, satisfacţia că nu ai trudit în zadar. Se spune că „părinţii se oglindesc în proprii copii” însă uneori întâlnim mari discrepanţe şi spunem „eee...alte vremuri” însă asta nu rezolvă problemele din acele familii. Dacă sunt unii sau ceilalţi vinovaţi de aceste discrepanţe deseori arătăm cu degetul, luăm în derâdere decăderea acestora şi

631

nu intervenim prin fapte concrete. E mai comod să criticăm, să ironizăm, decât să acţionăm subtil, cu tact şi profesionalism în aşa fel încât cele două părţi să ajungă la o normalitate în convieţuire. „Cei 7 ani de-acasă” nu pot fi apanajul părinţilor dacă ei la rândul lor nu au avut de unde, cum şi de la cine-i dobândi. A fi părinte nu înseamnă a face copii şi atât. A fi părinte e cea mai mare responsabilitate a unui OM care îşi doreşte să ducă la bun sfârşit această menire. Viaţa însă ne-a învăţat că mai ajung să fie părinţi şi din întâmplare, unii semeni de-ai noştri , netrăind într-un mediu care să-i fi pregătit în sensul acesta. Aici trebuie să intervenim noi, ceilalţi, să nu stăm deoparte, să ajutăm fiindcă putem,sigur....avem cei 7 ani de-acasă. Numai aşa vom putea continua povestea...povestea cu oameni frumoşi, educaţi...şi buni.

632

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Damian Loredana-Mihaela G.P.N. de la Sc.Gimn. „P.H. Zangopol/Bz” MOTO: „Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale” PROVERB ROMÂNESC Lumea copilăriei e o lume minunată, o lume a inocenţei, a purităţii, a dragostei ,a frumuseţii şi credinţei, a dorinţei de cunoaştere. Copilul e precum un copăcel - noi, cei care am fost odată copii, trebuie să-l îngrijim, căci e firav, plăpând, neştiutor, dornic de soare, însetat de ploaie şi cu dorinţă de a da rod bogat, iar pentru toate acestea are nevoie de ocrotire. Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la

633

şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

634

Cei 7 ani de acasă! Prof. Dan Daniel Încă de la naștere, fiecare etapă din viața omului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influența această dezvoltare. Expresia ”Cei 7 ani de acasă!” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește în bună măsură viitorul adult. Este vorba, de fapt, despre ”bios-ul” fiecărui individ, cu ce vine în sistemul instructiv-educativ, organizat (școala), manierele pe care le expune în diferitele situații de compromis. Exact cum reliefează și expresia ”Cei 7 ani de acasă!”, timpul ce este alocat acestei educații, se desfășoară până la accederea copilului în ciclul primar, iar noțiunea ”de acasă” este specifică mediului unde se exercită – adică ”acasă”, în preajma familiei, acolo unde părinții sunt modele pentru micul individ. Imediat după naștere, dezvoltarea copilului se realizează prin satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Psihologii afirmă: „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil.” Reacția părintelui constituie, astfel, baza unei relații ulterioare între cei doi. Nevoia de a explora mediul înconjurător este asociată cu tendința copilului de a fi luat în brațe, iar nevoia de autonomie a copilului, cu condiția de a asigura un mediu sigur pentru cel mic este de asemenea interpretată de psihologi prin ”a-l lăsa să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. Este indicat ca între 1 și 3 ani copilul să aibă în preajma lui foarte mulți stimuli, în special jucării, recomandându-i-se să exploreze, chiar dacă este ”destul” de frustrant pentru părinți. Tot în această etapă se dezvoltă limbajul, comunicarea între părinte și copil fiind deosebit de importantă, pentru că el învață prin imitație. Urmează etapa crizelor de personalitate, care se manifestă, de regulă, în spațiile publice, iar atenția părinților este atrasă de psihologi prin faptul că aceste crize trebuie tratate cu calm și prin comunicare, altfel, ele se transformă pe termen lung, în ”simptomele” unui copil rasfățat. Spuneam mai devreme, ca el, copilul, învață la început prin imitație, iar regulile de politețe care se învață în mod implicit sunt detaliate astfel: dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal, dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi, dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm, etc. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să știe un copil ”de acasă”??? În principal, prin educația primită ”acasă” copilul trebuie să aibă dezvoltat un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, etc.), un nivel de rezonabil de politețe, receptat din regulile impuse de familie, un limbaj care sa-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile și emoțiile și capacitatea de relațională socială. Desigur, că toate aceste competențe sunt perfectibile în funcție de mediul familial, de prosperitatea familiei și nu în ultimul rând de nivelul de educație. Parinții trebuie și au obligația să acorde atenția, respectul și timpul necesar transmiterii acestei educații primare, o educatie ce stă la baza oricărui act de formare a omului ca individ - persoană aferentă unei civilizații moderne, într-o eră tot mai mult bazată pe comunicare online și format electronic.

635

Familia = Educație = Valori Prof. Danciu Ana Mihaela Liceul Greco-Catolic Iuliu Maniu, Oradea, Bihor Cei șapte ani de acasă............. o expresie mult uzitată.Comunismul a înlocuit-o cu reproșul “așa va învățat la școală“, punând în raspunderea altora, ceea ce de fapt e responsabilitatea familiei. De ce șapte ani? Poate pentru că la această vârstă copilul începe școala, iese în lume și ne reprezintă pe noi ca părinți. Sau pentru că, așa cum spune Biserica, este vârsta la care copilul se spovedește prima dată pentru că devine conștient de păcatele sale, se confruntă cu propria conștiință și până la această vârstă învață să aleagă binele de rău. Aparțin unei generații pentru care expresia aceasta avea greutate, o persoană pentru care a fi acuzat de cineva că “ nu ai cei șapte ani de-acasă”, însemna o grea rușine.Părinții și bunicii materni au fost cei care au sădit în conștiința mea valorile tradiționale ale celor șapte ani de acasă: respectul, bunul simț, modestia, credința, puterea de sacrificiu etc., conștiința că valorile spirituale și nu cele materiale ne definesc ca oameni. În lumea de azi, multe dintre acestea par desuete, societatea punându-ne în față pentru fiecare valoare câte un antonim: obrăznicia, nesimțirea, mândria, egocentrismul etc. Ce ne rămâne de făcut pentru noile generații? Ca dascăli, avem un rol esențial în a-i sensibiliza pe copii cu privire la valorile eterne.Literatura este un aliat de nădejde în acest sens.Sunt o mulțime de opere literare care propun subiecte de meditație, punerea în situație(chiar prin metoda jocului de rol), argumentarea unui punct de vedere pornind de la citate celebre de etică.Le știm cu toții, indiferent de specialitatea didactică și nu numai, sunt baza culturii noastre generale: Amintiri din copilărie de I. Creangă, poveștile și povestirile aceluiași autor, nuvelistica lui Slavici, comediile lui Caragiale, romanele lui L. Rebreanu, G. Călinescu, Camil Petrescu, M. Preda, M. Eliade etc. Provocarea cea mare vine din a-i face pe elevii noștri să empatizeze cu o lume care le este aproape necunoscută, lumea lor fiind în mare parte virtuală.Educația se face de multe ori pe rețelele de socializare sau pe site-uri mai mult sau mai puțin obscure.Aici intervine talentul didactic și adaptarea formelor virtuale la scopul propus. Totuși, rolul esențial îl are FAMILIA.Durerosul adevăr este că de cele mai multe ori părinții lasă în grija școlii educarea copiilor. Din lipsă de timp, din dezinteres, din prea multă muncă pentru traiul zilnic sau poate toate la un loc.Familia devine o problemă socială, problemă ignorată, dar care nu se rezolvă de la sine. Dintotdeauna Mama a fost cea în grija căreia a căzut creșterea și educarea copiilor. Ea e păstrătoarea focului vetrei, este simbolul originii, al fântânii, al credinței.Ea ținea odată calendarul naturii integrat în ritmul veșniciei, ținea cu stictețe posturile de peste an, impunând rigoare în ciuda nemulțumirii copiilor, respecta duminica atât prin prezența la Liturghie a familiei, cât și prin curățenia sufletească și corporală a membrilor acesteia.Modelul mamei virtuoase, dar intransigentă este Smaranda Creangă, ce nu cedează văicărelilor lui Nică: “Cată să nu dai cinstea pe rușine” sau, Vitoria Lipan din romanul lui Sadoveanu. Desigur lumea nu se termină aici, în tărâmul literaturii, chiar dacă este inspirat din realitate.Cotidianul existenței ne pune în față modele de mame și în prezent, încă neimortalizate în literatură: mame care lucrează, dar au grijă și de casă, fac teme, desenează, transpun adevărurile lumii în joc, facându-le astfel accesibile copilului.Sunt mame eroine (fără conotația dată de comunism) ce sădesc valori, se luptă cu spiritul veacului, se roagă, fiind icoane ale acestor valori. Oare e nevoie de o zi a mamei sau ziua ei ar trebui să fie zilnic, sau nu doar ziua mamei ,ci și noaptea mamei, aluzie la nopțile de veghe.Ne aducem aminte de ea, de MAMA, cel mai des de 8 martie, ca să-i oferim o floare, un sărut și poate o notă mare... Ce-i șapte ani de-acasă sunt sinonimi, pentru mine, cu mama, cu bunica, energii vitale ca adult și ca părinte.

636

Importanța celor șapte ani de-acasă Danciu Diana-Maria Prof. de limba și literatura română Colegiul Agricol Nr. 1 Valea lui Mihai

Prima formă de educație pe care omul o cunoaște este cea de acasă. Sintagma ”cei șapte ani de acasă”, se referă la educație primită de acasă. Primii și cei mai importanți educatori ai copilului sunt părinții, al căror rol și importanță nu au un termen-limită, spre deosebire de mulți profesori, care, de cele mai multe ori, își asumă rolul de educatori atâta timp cât copilul le este elev. Educația de acasă este stabilimentul pe care se clădește educația școlară și se formează personalitatea invidului. Această formă de educație este parte a educației informale deoarece informaţiile achiziționate sunt aleatorii, neselectate în funcţie de valoarea lor euristică, educabilul și le însușește în funcție de preferințe, aptitudini și atitudini și în mod involuntar, spontan. Acest tip de educație pune accent pe experiența personală și pe modelul oferit de către membrii familiei, pe mediul în care crește. Desigur că fiecare individ are capacitatea și abilitatea de a se autoeduca, dar aceastea se dezvoltă în timp după ce învață să facă diferența între bine și rău. Pentru societate, individul reprezintă oglinda familiei sale. Această concepție sau preconcepție după unii, se referă la faptul că oamenii au tendința de a imita comportamente și atitutdini cu care intră în contact. În perioada copilăriei, contactul cel mai îndelung și mai de impact asupra individului o are familia. Membrii familiei sunt modelul suprem pentru copilul mic care vede în părinții săi și, mai ales în tatăl său, un model de super erou. Copilul mic găsește în părinții săi tot ceea ce el are nevoie – independență, fermitate, dar și iubire, înțelegere, sprijin. Părinții îi insuflă copilului valori de viață pe care acesta le va dezvolta în propria sa conștiință, îl învață cum să se comporte în societate, dar și cum să facă față greutăților vieții. Cei șapte ani de-acasă sunt relevanți în formarea tânărului, dar și în determinarea reacțiilor acestuia în anumite situații. Mediul familial este o pecete de care nu ne putem lepăda. Indiferent de ce se întâmplă suntem copiii părinților noștri. Ca și copiii, putem vedea în părinții noștri nu numai un model, așa cum am spus mai sus, dar și un antimodel. Dacă observăm că unul dintre părinți sau, în cazuri mai rare, ambii au un comportament necorespunzător, viciat, ajunși la maturitate căutăm să fim opusul lor. Sau, altădată, în momentul în care ne confruntăm cu o problemă, ne întrebăm cum ar reacționa părinții noștri. În concluzie, cei șapte ani de-acasă sunt elementari în comportamentul viitorul adult, care va reflecta educația primită în familie.

637

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. în înv. Preșcolar: DANCIU DIANA Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rândui, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. Copilul trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc. Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznică, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și spună părerea) Să fie atent și implicat in ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu mearga pe stradă cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa..)

638

Să știe să piardă (și automat, să-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să câștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut) Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din predici și povești. Așa că e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici. Și e important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, pentru ca dacă în mica copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va incerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea cel privește. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

639

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof.înv.preşcolar IONESCU DANIELA Grădinţa cu program prelungit nr.48 - Brăila

“Cei şapte ani de-acasă” reprezintă oglinda primilor ani petrecuţi în familie. Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri, nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă”, care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu el. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii. De aceea, părinţii, bunicii, educatoarele, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la grădiniţă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. În „cei şapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa!”, „Să măturăm şi să ştergem praful împreună!”, „Să sortăm fructele/legumele!”, „Să adunăm şi să distribuim la locul lor: jucăriile, cărţile, hăinuţele!”, „Să facem împreună gogoşi/plăcinte!”), le formează deprinderi gospodăreşti, respectul pentru munca depusă de părinţi. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul. Majoritatea se întreabă cum să disciplineze copilul. Disciplinăm copilul prin convingere, nu prin constrângere. Stabilim un plan de disciplină, hotărâm regulile de comun acord (adecvate vârstei şi purtării copilului), stabilim recompensele şi sancţiunile purtării necorespunzătoare. Sfaturi utile pentru reuşita oricărui plan de disciplină: -Spunem copilului cu exactitate ce anume aşteptăm de la el. -Solicităm copilului să repete ce i-am spus ca să ne convingem că a înţeles regulile. -Respectăm noi adulţii regulile stabilite-puterea exemplului. -Explicăm ce se întâmplă dacă nu se respectă regulile. -Nu-l certăm, folosim sancţiunile stabilite iniţial.

640

-Consecvenţa adultului îl face pe copil să se simtă în siguranţă, ştiind că veţi reacţiona la fel într-o situaţie şi la o anumită purtare a lui. Sper să vă ajute sfaturile sus menţionate pentru a reuşi în “Cei şapte ani de-acasă”!

BIBLIOGRAFIE 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. Cum să ne creştem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, Bucureşti, 2012

641

Cei 7 ani de acasă Prof. DANIELA MĂRGAN Școala Gimanzială Zăvoi Se spune că nu contează locul și timpul, doar persoanele care se află lângă noi, dar dacă locul vine la pachet cu persoanele, caracterizând astfel anii? Numim „acasă” locul unde este mereu familia și este simplu, deoarece atunci când toți membrii familiei sunt împreună, acasă poate fi oriunde. Anii nu sunt mai prejos. Până la 7 ani eşti acel copil care are multe de învățat. Ce profesor poți avea mai minunat decât familia? Ce cadru mai frumos decât cel numit „acasă”? Așa i-a naștere expresia: Cei 7 ani de acasă. (Primele și cele mai minunate lecții, predate de părinți). Totul este foarte concret, deoarece cele mai importante capitole ale acestui subiect sunt: dragostea, respectul si bunul simț. Nu există carte în care să le găsești, dar există suflete care le merită. Sunt singurele capitole pe care nu le poți citii, dar le poți preda. Cei 7 ani de acasă reprezintă o perioadă care te definește ca om. Cați oameni ar iubii, cănd sunt răniti? Ar respecta, când sunt jigniți? Și ar dărui, când toți se fură? Ei bine, nu trebuie să fi filosof sau diplomat ca să distingi ce e rău de ce e bine. Trebuie doar să fi om. Un om care are cei 7 ani de acasă. Ileana Vulpescu spunea:”Două calitați pe lume nu pot fi simulate si nici înlocuite:inteligența și bunătatea!”. Aceste calități trebuie să ne definească de la început, din primii ani, ca să ne ajute să evoluăm frumos, să creștem. Să creștem în ochii celorlalți. Probabil vă întrebați de ce nu pot fii învățate cu timpul, peste ani sau chiar la bătrânețe. Răspunsul este simplu. Copiii au acest dar de a percepe imediat informațiile. Primii 7 ani nu ne obligă să învățăm, ne ajută să învățăm. Este perioada în care totul îți pare colorat, chiar și cărțile care în ziua de azi nu mai sunt atât de apreciate. Dacă atunci, cănd râsetele erau cele mai mari pasiuni și noutățile cele mai frumoase povești, nu ai putut învăța, cum te aștepți să înveți acum, când lecțiile sunt reproșuri și cărtile „o pierdere de timp”? Cei 7 ani de acasă sunt ca o carte de povești, plină de poze. Sunt cea mai frumoasă amintire și cel mai larg zâmbet. Sunt ceva ce nu vom mai intâlnii în drumul nostru. O lecție pe care dacă nu ai învațat-o cănd ți-a fost predată, nu o vei mai învăța niciodată. Nu dispariția lecției este motivul, ci dispariția profesorilor. În cei 7 ani de acasă ne alegem modele pentru viitor, iar de obicei, modelul cel mai potrivit este un părinte. „Copiii nu sunt singurii care cresc. Și părinții cresc. Tot așa cum noi ne privim copiii, să vedem ce fac cu viețile lor, tot așa ne privesc și ei pe noi, să vadă ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei să ajungă până la stele. Tot ce pot face este ca eu să mă-ntind spre ele.”-Joyce Maynard. Cand acești minunați ani ne oferă educație, iubire si putere, de ce să îi ignorăm? De ce să luptăm cu vântul ca să atingem stelele, când putem deschide cărti și să atingem luna? Fii o persoană care are cei 7 ani de acasa!( Primele si cele mai minunate lectii, predate de parinți).

642

EDUCAȚIA ÎNCEPE ACASĂ Prof. Daniela Stanciu Şcoala Gimnazială „George Voevidca” Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava Înainte de moartea sa, în anul 399 î.Hr., Socrate a spus: ”Educația este aprinderea unei flăcări, nu umplerea unui vas”, cuvinte care ar trebui să inspire cadre didactice și părinți deopotrivă, cu atât mai mult în contextul actual în care efortul de a influența dezvoltarea intelectuală, morală și fizică a copiilor se dovedește o misiune greu de îndeplinit. Fie că sunt înscriși în sistemul de educație public sau privat, singura constantă în viața copiilor este atitudinea față de educație. Meseria de profesor mi-a prilejuit contactul cu copii diferiți reprezentând tot atâtea personalități distincte și m-a ajutat să înțeleg că atitudinea lor față de educație este influențată nu atât de mediul de origine, cât mai ales de mentalitatea părinților vis-à-vis de această componentă a existenței socio-umane. Astăzi, mai mult decât altădată, copiii și tinerii pe care îi formăm și îndrumăm, au nevoie de modele autentice, modele de oameni care au reușit în viață datorită școlii și educației, în general. Într-o lume care nu oferă certitudini, iar unora nici măcar siguranță, aceștia au nevoie să copieze sau măcar să se raporteze la modele de succes și astfel să pășească pe o cărare deja bătătorită. Sigur că un educator poate reprezenta un etalon pentru generația tânără, poate inspira și influența un mod de comportament sau o alegere în viață. Însă primii și cei mai importanți profesori ai unui copil rămân părinții săi. Lipsit de încurajarea și sprijinul familiei, un copil se găsește adesea în situația de a-și completa bagajul de cunoștințe cu informații primite ocazional la colțul străzii sau prin intermediul televizorului. Sunt rare cazurile în care copiii beneficiază de o influență pozitivă în afara căminului părintesc, de suportul unui mentor care să știe să cultive dragostea pentru învățarea pe tot parcursul vieții; cel mai adesea copiii se familiarizează cu acest gen de atitudine în sânul familiei, prin imitarea comportamentelor părinților și fraților mai mari. De aceea gândesc că familia trebuie să-și recupereze locul pierdut și să se implice mai mult în educația copiilor lor, nelăsând-o pe seama tabletei și nici măcar pe seama școlii. Părinții trebuie să își îndeplinească cu mai multă responsabilitate rolul definitoriu pe care îl au în modelarea personalității copiilor, în canalizarea intereselor și înclinațiilor acestora, și să ia măsurile necesare pentru asigurarea succesului lor în viață. De-a lungul timpului, am constatat că elevii cei mai de succes provin din familii în care părinții sunt implicați în toate aspectele dezvoltării copiilor lor, veghind asupra lor și oferindu-le sprijin și călăuzire. Copiii petrec mult mai mult timp acasă decât la școală, prin urmare casa unui copil este cel mai important mediu de învățare pe care acesta îl va cunoaște vreodată. Cum pot părinții să se implice mai mult? Ce pot face ei pentru a se asigura că oferă copilului șansa unui start bun în viață? Crearea unui mediu în care căutarea cunoștințelor este o parte normală a stilului de viață de zi cu zi face ca învățarea să fie un proces natural, lipsit de efort și, prin urmare, o experiență plăcută, o aventură care permite copiilor libertatea și încrederea de a căuta răspunsuri, de a găsi soluții la diferite probleme, de a-și dezvolta creativitatea, de a-și hrăni inteligența pe tot parcursul vieții. Acest lucru nu ar trebui să fie dificil, căci crearea unui mediu propice pentru învățare nu necesită experiență anterioară, abilități deosebite sau sume mari de bani, dar pretinde, din partea părinților, bunul simț și înțelepciunea de a recunoaște că educația este un proces continuu, care începe din prima zi de viață a copilului și se desăvârșește cu aportul școlii și reprezentanților ei.

643

Cei şapte ani de acasă Prof. SZAKACS DANIELA G.P.P. NR.1 Marghita "Suprema pedagogie este casa părintească" (F.Dostoievski) A avea “cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele calităţi pe care ar trebui să le aibă un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul lor. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Pentru a-i însuşi cele mai bune maniere, trebuie:

644

Să fii tu un exemplu! Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Să-l obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Să-l înveţi despre egalitate! Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromii sunt o etnie rea și că trebuie să se poarte cu ei în mod corespunzător. Să-i explici despre bunele maniere în public! Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Bineînţeles că toate aceste calităţi sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

645

Importanța celor “ șapte ani de acasă” Prof. Szekely Daniela Maria Specializarea: Fizică Școala Gimnazială Nr. 3 Lupeni, Județul Hunedoara Acasă! Acasă înseamnă acolo unde crești și te dezvolți si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, păstrează cât poate, interpretează cum poate. Oricate eforturi ar face părinții, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani de acasă? - deprinderi de autoservire - să fie ordonați - despre igienă - despre curățenie și exprimarea propriilor nevoi - despre exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis(fară greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări - despre consecvența în realizarea unei sarcini - despre concentrarea atenției - perseverența în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.

646

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

647

,,Cei şapte ani de acasă!’’ DANILA CORNELIA Noi toţi învăţăm pe tot parcursul vieţii noastre. Învăţarea începe din ziua in care ne naştem. Acum este recunoscut că primii ani de viaţă sunt cei mai importanţi în procesul de învăţare. Oameni folosesc termenul de "primii ani" în moduri uşor diferite. Pentru unii reprezintă anii de la naştere până la şapte ani; pentru alţii înseamnă anii înainte de şcoală; în timp ce alţii se concentrează în principal pe primii trei ani de viaţă. Toate aceste perioade sunt critice în viaţă fiecărui copil. Important este că putem oferi oportunităţi reale pentru copii de a învaţa, de a se dezvolta şi distra în timpul acestor ani, indiferent de ce termen folosim. Copiii se nasc cu dorinţa de a învaţa şi interesaţi de lumea din jur. Este normal să ne folosim de toate abilităţile lor de a învaţa. De la naştere, copiii învaţă despre ei înşişi, despre alte persoane şi lumea din jurul lor şi joacă un rol activ în propria lor învăţare şi dezvoltare. Cei ,,şapte ani de acasă’’ nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieţi. Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex. La sfârşitul acestui proces trebuie să găsim omul matur, "înarmat" cu tot ceea ce-i permite adaptarea la societatea din care face parte. Acest proces este unul activ, dinamic care se realizează ca o consecinţă a influenţei factorilor externi (mediul social, educaţie etc) asupra particularităţilor individuale ale copilului. Toţi aceşti factori interrelaţionează, importanţa fiecăruia dintre ei devenind decisivă. Ereditatea, mediul social şi educaţia sunt consideraţi factori importanţi în devenirea umană. Expresia celor "7 ani de acasă", pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care această perioada o are în evoluţia psihică a copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social şi cultural din care face parte asimilând modele de viaţă şi experienţe. Solicitările complexe şi diversificate ale mediului social determină dezvoltarea bazelor personalităţii, dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi a comunicării. Integrarea copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi folosirii optime a potenţialului sau. Grădiniţa devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioada de vârstă. Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că nu este identic cu ceilalţi. Tot în această perioada conştientizează că propriile acţiuni (comportamente) produc anumite reacţii în mediul lui de viaţă sau altfel spus avem de a face cu o prima formă de responsabilitate. Tot ceea ce face, ce spune se realizează şi se exprimă în atitudini. Copilul se joacă, participă la acţiunile celorlalţi relationȃnd cu ei. Toate acestea îi creează copilului satisfacţie, bucurii şi trăiri intense pe plan afectiv. Lipsa grijilor, fericirea acestei perioade a condus la denumirea de "vârstă de aur a copilăriei ". Modul în care se dezvoltă limbajul este puternic influenţat de mediul în care trăieşte copilul, de cât de mult i se vorbeşte, de cât de mult este stimulat să folosească limbajul în comunicare. De aceea la această vârstă se remarcă diferenţe între copii (dacă nu este stimulat corespunzător copilul va vorbi mai târziu). Copilul educat corespunzător îşi însuşeşte rapid cuvinte noi, foloseşte activ clişeele verbale ale adulţilor. Foarte hazlii sunt creaţiile verbale la această vârstă. Copiii stresaţi, frustraţi, abuzaţi emoţional pot prezenţa tulburări ale fluxului vorbirii, tulburări cunoscute sub numele de bȃlbisme (logonevrozele). Tulburările de limbaj remarcate de părinţi, educatori care trebuie să intervină apelând la specialişti. pentru a se putea integra şi coopera eficient cu cei din jur copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării în care nu este suficientă numai posedarea calităţii dezvoltării în planul dezvoltării psihice, ci presupune şi o modalitate de percepere şi considerare a calităţilor celor cu care vine în contact. Pe acest fond se formează trăsături de personalitate cum ar fi sensibilitatea, egoismul, încăpăţânarea, aroganţă, altruismul, spiritul de întrajutorare, trăsături care-i diferenţiază atât de mult pe copii, proiectând o anumită tipologie a personalităţii pe care o putem regăsi şi în alte etape de vârstă. Interacţiunea părinte - copii este complexă la această vârstă. Problema cea mai importantă care se pune este legată de calea cea mai eficientă educaţional în relaţia cu aceştia. Părinţii iubitori care reuşesc să ofere căldură, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc în procesul educational, de calităţile copiilor şi nu de defectele lor, cei care nu "strivesc" personalitatea copilului prin autoritate excesivă au copii fericiţi, încrezători în forţele proprii. Prin această atitudine ei reuşesc să aibă o comunicare optimă cu copilul, lucru esenţial în educare.

648

Metodele necorespunzătoare bazate pe autoritate excesivă, pe folosirea pedepsei fizice, pe ignorarea personalităţii copilului determină apariţia comportamentelor agresive, a unei imagini de sine deficitare. Creşterea şi dezvoltarea sunt, în mare parte, determinate de factorii moşteniţi de la ambii părinţi prin cele două seturi de gene care acţionează independent, dar afectează şi decid ritmul şi limitele creşterii, în special ale scheletului, determină diferenţele constituţionale în dezvoltarea glandelor endocrine. Sunt o multitudine de factori care pot influenţa evoluţia normală a individului. Dar ei depind de rezistenţă organismului, de zestrea sa ereditară, de perioada în care acţionează, de gradul constituirii structurilor nervoase, de forţa şi durata acţiunii acestor factori. Cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât a evoca într-un simplu reproş, cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar această înseamnă copilăria, familia noastră. Dar mă întreb, cei care cresc sau au crescut în centre de plasament sau în alte locaţii, cum se pot raporta, mai exact, la cei şapte ani de acasă? Acasă înseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care vei deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar şi buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măşti. Măşti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevărată faţă, pentru că implicit mai intervine şi cenzură. Cenzură impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzură, se manifestă, nu cum au fost învăţaţi, ci aşa cum se simt bine, neţinând cont de cei din jur sau că vor primi reproşuri, sau că nu se încadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiţi. Pe ce şi de ce sunt răzvrătiţi? Răspunsul se poate află în cei 7 ani de acasă, dar fără niciun dubiu se află în ei, dar nu fiecare este dispus să-l găsească. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei ,,7 ani de acasă’’ înseamnă mult mai mult şi face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi cu ce anume a rămas fiecare din toţi aceşti ani. În educaţie nu există reţete! Există experienţă acumulată, există idei şi teorii bazate pe noi cercetări, există practici confirmate în timp care şi-au demonstrat avantajele, există valori, principii, reguli, dar nu există reţete. Pentru că fiecare copil este unic, pentru că fiecare grup de copii este unic, pentru că fiecare cadru didactic este unic, pentru că fiecare familie este unică — pentru fiecare în parte aplicîndu-se metode specifice de educaţie! De aceea succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la necesităţile individuale ale fiecărui copil! BIBLIOGRAFIE 1.Anne Bacus - Creşterea copilului de la o zi la şase ani (Manualul părinţilor) –Editura Teora 1995 2.Ionescu G.- Psihologie clinică –, Editura Academiei, 1985 3.Psih. Mihaela Găişteanu, Psihologia copilului (2004) - Centrul European pentru integrarea copiilor instituţionalizaţi, Programul Leonardo da Vinci. 4.http://psylife-consta.blogspot.ro/2011/03/cei-7-ani-de-acasa.html

649

Importanța celor șapte ani de acasă ! Prof. înv. primar și preșcolar-Dascălu Daniela Șc. Gim. ,,Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” – Onești Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învășa să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social.Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fie, parinții, un bun model pentru el. La început se învață lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună „te rog" și „multumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum se învață bunele maniere? Ce se face și ce nu se face ? A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vor fi multe ocazii să fie îndrumat în direcția corectă. Sunt de ținut minte aceste sfaturi: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu se trage concluzia că este prost crescut sau că părinții au uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu trebuie să io retezăm scurt, ci trebuie încercată o altă reformulare. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine rău când văd chestia asta verde", trebuie corectat spunăndui-se: "Frumos ar fi fost să spui că nu îți place deloc spanacul". Trebuie multă înțelegere și trebuiesc acceptate greselile. Este de amintit faptul că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei… Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu se țin prelegeri și nu trebuie criticat în public, nu trebuie umilit și nu trebuie jignit față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de față cu alții dovedește că nici părintele nu a prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Trebuie multă consecvență. A fost învățat de la doi ani sa spună „te rog" și „multumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să învețe ceva! Pâna la 3 ani Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să fie confundat comportamentul lui cu lipsa de maniere – este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu trebuie neapărat să cunoască și să respecte mai mult de una – două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să fie învățat să utilizeze formule ca „te rog", „mulțumesc", „bună ziua" și „la revedere". Trebuie încurajat să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Astfel, nu trebuie uitat că, după ce i se oferă paharul cu apă pe care l-a cerut, să îi fie amintit: "Acum, spune mulțumesc". Trebuie să fim un bun exemplu pentru el – să ne comportăm calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate și trebuie să ne adresăm politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devenim noi înșine un exemplu. Pe de altă parte, trebuie uitat să îl felicităm și să îl lăudăm ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut. Între 3 și 5 ani Cu puțină creativitate, poate fi ajutat micuțul de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Trebuiesc inventate jocuri în care el să fie actorul principal. Trebuie să i se propună să fie gazdă șicei mari musafiri. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Gândindu-ne la situațiile cu care ne confruntăm zi de zi vom găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.

650

El se va distra, iar părinții își vor atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Trebuiesc folosite poveștile, cărticele cu imagini, muzica sau casetele video cu desene animate. Între 5 și 7 ani Odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că părinții nu vor fi tot timpul alături de el, va trebui să îi fie dezvoltată mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Se poate începe să fie supravegheate intervențiile în discuții și să îi fie explicat că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Vor fi folosite exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă, dar fară să facem pe profesorii. Nu trebuie amenințat, folosind expresii ca: "Să nu te prind că faci vreodată ca Ștefan, că îți rup urechile". Când greșește, trebuie atrasă atenția și i se amintește ce are de făcut. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

651

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ… PROF. DAVID ALINA NATALIA ȘCOALA GIMNAZIALĂ DAVID PRODAN SĂLIȘTEA, JUDEȚUL ALBA Mi s-a întâmplat de multe ori, mai ales în ultimii ani, să asist în stația de autobuz la momente în care elevi de diferite vârste să arunce pe jos diferite hârtii sau ambalaje, să alerge sau să deranjeze ceilalți oameni cu vorbe nu tocmai plăcute auzului, iar unii oameni să îi întrebe cu mirare: ,,Așa te învață la școală să te porți?” Am fost tentată câteodată să răspund sau să întreb și eu: ,,Aceste deprinderi de purtare și de bun simț se învață la școală sau acasă, în primii ani de viață?” Părerea mea este că atunci când vine la școală, copilul are (sau ar trebui să aibă) deja formate câteva deprinderi și abilități care se vor păstra pe tot parcursul vieții. La școală le îmbunătățești și le ,,șlefuiești” . Oglinda educației pe care copilul o primește în familie în primii ani de viață reprezintă foarte potrivit expresia ,,cei 7 ani de acasă”, expresie folosită mai mult de cei mai în vârstă, care au trecut prin multe greutăți și au învățat foarte mult din acestea. Până ajunge la școală, copilul își petrece cea mai mare pare a timpului în familie, iar aceasta îl pregătește cum știe mai bine pentru provocările vieții. Îl învață săși respecte familia, bunicii, vecinii și pe cei mai în vârstă, apoi pe colegi și profesori când ajunge la școală, prietenii și cunoscuții. Dacă îi respecți pe cei din jur, te respecți și pe tine și vei fi la rândul tău respectat. Respectul îți conferă echilibru în viață și în societate. Alături de respect, politețea și buna-cuviință se confundă cu omenia. Spusele și faptele noastre față de cei din jur constituie de fapt esența politeții. Aria acestei noțiuni este vastă, începe cu viața personală și se extinde apoi în viața socială a fiecărui individ. Orice normă de comportament civilizat are la bază bunul-simț înnăscut, dar și cultivat, în familie mai întâi, apoi la școală. În societatea contemporană, valorile tradiționale ~respectul, politețea, buna-cuviință~ au început să fie alterate din ce în ce mai mult. Se observă că persoane cu o vârstă tot mai mică (16, 18, 20 de ani) care au carențe elementare în educație și comportament, săvârșesc tot mai frecvent fapte neplăcute, care contravin legii. Și iarăși se pune întrebarea: ,,Doar școala e responsabilă de educația unui individ sau bazele se pun în cei șapte ani de acasă iar la școală se îmbunătățește conduita și comportamentul civilizat?” Viitorul își va spune cuvântul. Iar la final am găsit o poezie potrivită și plăcută pentru copii. Cei șapte ani de-acasă de Aurora Luchian Dacă ești cuviincioasă Și te porți frumos mereu, Că ai șapte ani de-acasă, Să-și dea seama, nu e greu. De ajuți un bătrânel Ca să își ducă o plasă, Sau pe un puști mititel, Ai cei șapte ani de-acasă. Să fii fetiță cuminte, Liniștită, serioasă, Toți vor spune, ia aminte: "Are șapte ani de-acasă!" Iar atunci când tu saluți Și te-nclini politicoasă, Vor spune mulți cunoscuți: "E cu șapte ani de-acasă!"

652

Și la școală, negreșit, Tu să fii sârguincioasă, Să-nveți ce n-ai reușit, În cei șapte ani de-acasă!

653

654

Implicarea părinților în educația copiilor până la 7 ani Prof. David Lucia G.P.P. nr. 45 Oradea Perioada preșcolarității reprezintă din punct de vedere educativ o perioadă de maximă fertilitate, în care copilul poate fi stimulat de către părinți și educatori să facă enorme achiziții de cunoștințe, să-și dezvolte comportamente și atitudini sociale, să facă primii pași spre integrarea în mediul social, acum i se pun bazele unui comportament adecvat, adică a bunelor maniere, acestea fiind cheia către succesul social. Însușirea bunelor maniere se referă la învățarea regulilor privitoare la buna purtare în familie, în grădinița, și în societate, bună – cuviință, respectul, amabilitatea. Cu aceste reguli elementare de comportare copilul trebuie să pășească în grădiniță, dacă n-au învațat în familie în cei șapte ani de –acasă cum să se comporte vor suporta consecințele acestei carențe, poate toată viata. De mici copiii trebuie să știe că e necesar să se comporte civilizat, altfel vor reusi să fie, tot timpul în conflict. Trebuie să înțeleagă că atat în familie cât și în societate, au nu numai drepturi, ci și îndatoriri. Pentru socializarea și câștigarea autonomiei personale, a copilului mic, în familie părinții trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: creșterea și dezvoltarea armonioasă a acestora, identitatea personală și formarea imaginii de sine, adaptabilitatea în relațiile personale, independența, interacțiune socială și comunicare etc… Căldura sufletească a părinților îmbinată cu exigența rațională, lărgirea contactelor sociale, toate acestea vor modela comportamentul copiilor în sensul dorit. Dezvoltarea sa este în mare măsură determinată de sprijinul ce i se oferă în familie, pentru a-și lărgi autonomia, a-și reduce dependența față de altii, de a-și manifesta iniţiativa, a-şi utiliza propriul potențial, astfel copiii își formează numeroase deprinderi și capacități care îi conferă numeroase deprinderi și capacități, care le conferă libertate în acțiune, învață să comunice, să colaboreze cu alții, imitând apoi jocuri în care investesc într-un cadru ludic tot ce știu și pot în mod independent și autonom. Jocul îl ajută pe copil să-și exprime gândurile, ideile, emoțiile, tendințele, dorințele, jocul îi dă copilului siguranța și încrederea de a trece la acțiuni prin care să i se formeze autonomii din ce în ce mai ample, este cadrul sigur, unde erorile nu au consecințe, unde inițiativa fiecăruia își găsește loc, și unde se dezvoltă abilități prin care să-și câștige independența, manifestarea liberă. Copiii își formează primele deprinderi de asumare și îndeplinire a unor sarcini elementare , legate de adaptarea la viața cotidiană în familie ca de exemplu ; deprideri de igienă şi întreținere personală ( curățenia corporală, a vestimentației, a obiectelor de uz personal), deprinderi de autoservire ( ordinea de servire a mâncării, folosirea corectă a tacâmurilor, a veselei), norme de comportare civilizată : formule adresative, respect, politețe, responsabilitate, întrajutorare, principialitate, comportament civilizat cu ocazii speciale și diferite , ex( cum să se comporte în vizită, la o onomastică, într-un magazin etc…) Primul cadru în care copilul își manifestă autonomia este familia de aceea părinții trebuie să ofere copiilor modele de comportamente pozitive, ei sunt cei care trebuie să-i învete pe copii să-și exprime nevoile personale ( foame, sete, nevoia de toaletă, să-i învețe să mănânce singuri, să se îmbrace și să se dezbrace singuri să salute, să fie politicoși cu cei din jur, să respecte regulile care i se impun, să se comporte civilizat în familie, pe stradă, în mijloacele de transport, în magazine, la locul de joacă etc…) Până la vârsta de 7 ani copilul posedă disponibilitatea unor progrese enorme în ceea ce priveşte capacitatea sa mentală socială și emoțională. Incepe să fie conștient de propria persoană, dorește să se impună tot mai autonom și își descoperă propriul ,, eu ‘’ . Este un parcurs oarecum dificil, copilul opunându –se deseori adultului, vrând să testeze limitele, să știe până unde ,, poate merge ‘’ , și, de multe ori chiar, încearcă să-și impună voința. Cu multă răbdare și consecvență din partea adulților care îl asistă în devenirea sa, copilul va progresa ușor în ceea ce priveșțe controlul emoțiilor, iar frecvența stărilor de agitație sau de opozitie va scădea. Adultul trebuie să se mențină ,,pe pozitie ‘’, bland, amabil, dar ferm, fără a face economie în dezmierdări și încurajări. Copilul trebuie lăsat,, să facă singur’’ de fiecare dată când este posibil, ceea ce dorește; are nevoie de o relativă libertate în explorările sale, dar și de protecție față de pericolele pe care încă nu le intuiește. Siguranța este dată de o viață regulată ( un regim zilnic) și de obiceiuri care să-i facă plăcere.

655

O mare atenție trebuie să acorde părinții la această vârstă și devoltării limbajului copiilor, pronunției, dacă la începutul perioadei, propozițiile se compun din una, doua sau trei cuvinte, progresele sunt evidente spre sfârsitul perioadei, atat din punct de vedere al pronunției, cât și al preciziei termenilor folositi de copil. Ei pun multe întrebări, încep să observe lumea, vor să înțeleagă tot ce se petrece în jur. Este important să li se răspundă, căci curiozitatea lor este mare. Răspunzându-i-se și dându-i-se explicații corecte, în fraze bine construite atât logic, cât si gramatical, copilul nu numai că va afla ce îl interesează și va avea un model pertinent de comunicare, dar aceasta va contribui și la stabilitatea sa emoțională: adultul este lângă el, îl interesează persoana copilului, adultul cunoaște lumea și o traduce pe înțelesul celui mic. Trebuie îmbogățit dialogul cu copilul, folosind elemente noi în vocabular, cuvinte precise, diferite adjective, noțiuni de timp sau de loc. Copilului îi plac foarte mult cărțile și devine capabil să întoarcă paginile una după alta. Trebuie profitat de acest lucru, dându-i cărți să le răsfoiască și citindu-i multe povestioare. Este un mod amuzant de a-i dezvolta vocabularul, în acest sens fiind recomandate şi cântecele, poeziile sau casetele audio și video. Perioada cuprinsă între 0 si 7 ani este cea în care copiii se dezvoltă rapid, iar dacă procesul de dezvoltare este neglijat, în acest stadiu, mai târziu este mult mai dificilă, mai costisitoare compensarea acestor pierderi. Alegerile făcute în copilăria timpurie și acțiunile intreprinse de părinţi şi de societate au o influenţă puternică, de durată asupra copilului şi societăţii. Investiţia în copil la vârste cât mai fragede va conduce, pe termen lung la dezvoltarea şi la realizarea susţinută a drepturilor copiilor. Pentru copil, nici o perioadă nu va conta mai mult în viaţă ca primii ani. E necesar ca în această perioadă, în calitate de părinţi să-şi ofere copiilor toată dragostea, atenţia şi priceperea lor pentru a se dezvolta în mod echilibrat şi fericit să le ofere copiilor tandreţe, răbdare, entuziasm şi echilibru în toate. Bibliografie: Marcu, V., ( coordonator) , Studii si cercetări: Educaţia omului de azi pentru lumea de mâine( editia a II – a ) Editura Universităţii Oradea, 2005 MEN Programa activităţii instructiv –educative în grădiniţa de copii

656

Cei şapte ani de acasă Dănăilă Ecaterina Şcoala Gimn.” Serafim Duicu „ Grădiniţa cu P.P. Nr. 12 Tîrgu-Mureş Locul binecuvântat unde trăim a fost numit de însuşi Papa Ioan Paul al II.-lea „Grădina Maicii Domnului „. Meritul strămoşilor noştrii, care dealungul veacurilor au luptat pentru păstrarea obiceiurilor străvechi, cel al libertăţii, dreptăţii şi integrităţii neamului, transmiţând din tată-n fiu adevăratele nestemate ale unui popor pus la încercări grele, îşi primeşte recunoştinţa oglindându-se în secolul XXI al zilelor noastre în educaţia copiilor noştri. Drumul lung şi anevoios al istoriei ne-a demonstrat lupta aprigă, dârză al omului de rând, care a ştiut să-şi sacrifice tot ce avea mai scump, viaţa, pentru a-şi izbăvi sufletul, care răzbate spre dimensiunile înalte ale universului către Creator şi îşi găseşte alinare şi înţelegere la Mântuitorul Isus Cristos. Credinţa, omenia, onestitatea, fraternitatea, însuşiri de primă clasă al ADN-ului urmaşilor dacoromani, s-au cizelat în timp fiind păstrate de la naştere până la moarte. Mamele Binecuvântate şi-au alăptat odorul ,cântând cântece de alin: „ Nani, nani puiul mamii...”. Au ştiut să îndrume primii paşi ai copilaşilor, să-i încurajeze dar şi să-i ridice la nevoie. Poveştile cu talc, proverbele, zicătoarele, întâmplările copilăriei au reprezentat adevărate lecţii de viată, fiind coduri ale bunei cuviinţe, al moralităţii şi bunei creşteri. „ Cei şapte ani de acasă” vorba de duh al românului, rămâne ca o carte de vizită al oricăruia dintre noi, cei care ne considerăm oameni cu bun simţ, înţelegători, blajini, curajoşi şi cu dragoste de oameni... Folclorul, datinile populare, jocurile din folclorul copiilor, literatura pentru copii păstrează, transmit esenţa învăţămintelor de care avem nevoie pentru a traversa timpul şi spaţiul alături de contemporanii noştrii şi ne dă puterea, fundamentul de a le inocula copiilor, nepoţilor această zestre inestimabilă. Familia, nucleul societăţii reprezintă mediul în care creşte şi se formează viitorul cetăţean. Contează foarte mult ambianţa, armonia din familie, părinţii fiind adevărate modele de viată, copiii imitând şi absorbind tot ceea ce simt şi văd în jurul lor. Prietenii de joacă, rudele, cunoştinţele intervin indirect în formarea personalităţii lor. Educarea şi instruirea lor se desfăşoară pe mai multe planuri: cel al dezvoltării fizice armonioase, al formării deprinderilor de igienă personală şi colectivă, al deprinderilor de comportament civilizat, cât şi al socializării cu mediul înconjurător şi al celor care îi înconjoară. Rolul familiei într-o societate dezvoltată îşi are meritul de a pregăti copii pentru instruire organizată, instituţionalizată ( grădiniţa, şcoala , şi pentru a face faţă valurilor vieţii cu conştiinciozitate, seriozitate, ataşament, empatie... Suntem direct răspunzători pentru tinerele vlăstare, care cresc sub ochii noştrii şi de care trebuie să fim mândrii şi mulţumiţi. Atmosfera căminului îşi pune amprenta pe fiinţa gingasă, care are nevoie de grijă, atenţie şi multă, multă dragoste. Poveştile de la gura sobei, până la şemineele moderne rămân clişee de neuitat în memoria şi sufletul copilului. În primii ani de viaţă ai copilului, limbajul se insuşeşte spontan, în cardul familiei, iar cărţile, revistele pentru copii sunt de nelipsit în acest sens. Marii noştrii scriitori, poeţi s-au aplecat cu sensibilitate şi afectivitate spre tânăra generaţie, creând opere de neuitat, ele raprezentând o bază solidă în formarea şi dezvoltarea personalităţii copiilor. Poeziile „ Revedere ”, „Ce te legeni ”, „ Somnoroase păsărele” de Mihai Eminescu, „Balada unui greier mic” de George Topârceanu, „ Iarna pe uliţă” de George Coşbuc, „Zdreanţă” de Tudor Arghezii, „Primăvara” de Vasile Alecsandri, „Bunica”, „Pentru tine primăvară”, „Supa de zarzavat”, „Moş Crăciun” de Otilia Cazimir, „Sfatul degetelor”, „Gândăcelul”, „Caţeluşul schiop” de Elena Farago cuprind în ele tot freamătul, sufletul sensibil al copilului.

657

Poveştile, povestirile, zicătoarele pline de învăţăminte au legănat anii copilăriei nenumăratelor generaţii, oferindu-le o imagine de basm fără griji, de care îşi vor aminti toată viaţa. „ Fata babei şi fata moşneagului”, „Punguţa cu doi bani”, „La scăldat”, „La cireşe” de Ion Creangă, „Sarea în bucate” de Petre Ispirescu, „Prâslea cel voinic şi merele de aur” (basm popular ) „Supărarea Danielei” şi „Greşeala Cuminţicăi” de V. Gafiţa, „Iedul cu trei capre” de O.P.Iaşi, „Găinuşa cea moţată”, „Coliba iepuraşului”, „Ciuboţelele ogarului” de C.Gruia, „Puf Alb” şi „Puf Gri” ( poveste populară), educă, familiarizează pe copii cu aspecte diverse ale vieţii şi le influenţează comportamentul. Cântecele, jocurile copilăriei antrenează copii, îi fac mai vioi, veseli, sociabili, muzica îi impresionează plăcut şi le produce emoţii puternice. Glasul mamei în mod deosebit are un efect puternic, şi pătrunde până la cămăruţa tainică a micuţului. Pofta de viaţă, speranţa, încrederea în ziua de mâine sunt oglindite în jocurile „Alunelul”, „Tăranul e pe câmp”, „Ridichea uriaşă”, „Drag mi-e jocul românesc” şi le oferă copiilor motivaţia unui trai decent, stabil cu puternice nuanţe patriotice. Infuentele noii lumi ne obligă să extindem sfera şi să creăm un orizont larg asupra lumii în care trăim, şi le oferim copiilor cunoştinţe noi prin educarea lor în spirit civic, ecologic, sanitar, rutier, de protecţie a muncii şi vieţii. Astfel le educăm trăsăturile pozitive de voinţă şi caracter, iar ei îşi vor forma atitudini corespunzătoare faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Prezenţa noastră pe această planetă,chiar dacă este trecătoare, contează şi trebuie susţinută în pezent prin respectul trecutului şi speranţa viitorului. Noi suntem minunea lumii, deci să merităm noţiunea de OM.

658

Cei şapte ani de acasă Mustaţă Maricela,Şc.Gimnazială Ţifeşti ,Jud.Vrancea Încă de la naşterea copilului,familia exercită o influenţă considerabilă asupra dezvoltării sale fizice,intelectuale,sociale şi morale.Nu întâmplător înţelepciunea poporului nostru subliniază însemnătatea ,,celor şapte ani de acasă”. Natura relaţiilor morale ce se statornicesc intre membrii familiei,cerinţele pe care le formulează părinţii faţă de copil,eforturile pe care acesta le depune pentru a le duce la bun sfârşit-au o importanţă deosebită.Doar ajutat de părinţi,copilul se integrează în colectivul familiei,un grup unit prin scopuri comune,prin munca desfăşurată în comun,prin simţul de răspundere reciproă si prin dragoste şi respect reciproc,caracteristici ce ar trebui sa fie prezente în fiecare familie. Una din îndatoririle esenţiale ale familiei este aceea de a crea copilului condiţii optime pentru o dezvoltare fizice armonioasă,condiţii sanitar-igienice corespunzătoare,hrană şi regim de viaţă normal. Primele impresii despre lume şi viaţă,despre societate,fenomene din natură etc. , copilul le primeşte în familie.Aici,prin comunicarea continuă cu membrii familiei,el îşi însuşeşte limbajul,care cu timpul devine un puternic intrument al dezvoltării sale psihice. ,,De ce”-ul copiilor întrebarea lor de bază devine,la un moment dat semn sigur al dezvoltării lor intelectuale,al manifestării active a setei de a cunoaşte,al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jur.Ceea ce îl deosebeşte de cei marieste că el rămâne uimit în faţa lucrurilor,se miră de tot şi de toate. În ,,cei şapte ani de acasa”, părinţii îi învaţă pe copii să înţeleagă ce e ,,bine” şi ce este ,, rău”, ce este ,,permis” şi ce este ,,interzis”.Copiii îşi însuşesc aceste reprezentări elementare în practica vieţii de toate zilele.Pentru unele fapte ei sunt încurajaţi si lăudaţi,iar pentru altele sunt dojeniţi. Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţia dintre părinţi şi copii este respectul reciproc dintre membrii familiei,dragostea părintească faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează şi ceilalţi membri al familiei faţă de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinea şi faptele lor încât devin pentru copii exemplu de urmat. Desigur părinţii îşi iubesc copiii,le poartă de grijă,muncesc pentru ei şi participă la bucuriile şi supărările lor.Dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă.Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor,îi scutesc de orice efort,le satisfac toate capriciile,nu se vor bucura de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora.În limita puterilor lui,copilul trebuie să indeplinească unele sarcini(sa-şi strângă jucăriile,de exemplu).Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji si eforturi,ei devin egoişti,nu-şi iubesc cu adevărat părinţii,se înstrăinează de ei şi nu le dau nici o mînă de ajutor,atunci când se întâmplă ca familia să treacă prin unele încercări. Între părinţi şi copii este de dorit să existe adevărate relaţii de prietenie.Acesta este cazul când copiii împărtăşesc,fără reticenţe,părinţilor lor,ca unor adevăraţi prieteni mai mari,toate bucuriile şi supărările lor.Părinţii care se apropie de copii,care nu rămân străini de viaţa lor sufletească,îi pot ajuta mai bine prin sfaturile şi îndemnurile lor. Chiar dacă pare un mod de exprimare dur ,trebuie să existe o limită în toate întrucât autoritatea-bine înţeleasă duce la educaţie,iar relaţia dintre copil şi părinţi se extinde şi asupra relaţiilor lui cu alte persoane. Relaţiile dintre părinţi şi copii sunt influenţate şi de consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care părinţii le ridică în faţa copiilor.Ceea ce pretinde tatăl de la copii trebuie să fie susţinut şi de mama şi invers.Nimic nu poate fi mai daunător pentru caracterul lui în formare decât divergenţele dintre cerinţele pe care membrii adulţi le pun în faţa sa.El învaţă de timpuriu să fie un ,,diplomat” în sensul rău al cuvântului,începe să se comporte calculat nesincer cu cei în vârstă.Remediul este unitatea familiei faţă de copii . Procesul educării morale a copilului este de lungă durată ,deşi începe în familie . Deprinderile de comportare civilizată ,atitudinea copilului faţă de alţii etc.exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost crescut în familie ,sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi ,exemplul personal pe care ei i l-au dat prin atitudinile şi faptele lor de comportament .

659

Dincolo de orice dezbatere psihologocă sau pedagogică privind cresterea si educarea copilului ,vechea şi adevărata zicală cu ,,cei şapte ani de acasă “ merge mână în mână cu altă înţelepciune a poporului ,,Cum ţi-l creşti ,aşa îl ai “ .

660

Influența familiei asupra socializării și educației progresive a copilului Prof. înv. preșc. Mihaela Lazăr Școala Gimnazială ,,Ștefan cel Mare” Gradinița nr. 10 Dorohoi “Familia este un mediu afectiv prin excelenţă, o şcoală a sentimentelor” (P. Osterrieth) Întreaga dezvoltare, ca şi condiţia umană însăşi, sunt inundate şi stimulate de procesele de socializare prin care se constituie integrarea socială şi identitatea persoanei. Influenţele se exercită asupra copilului mai întâi in familie şi mai ordonat şi sistematic cu ajutorul instituţiilor de învăţământ, prin viaţa socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele de conduită, clişee de apeciere şi reacţii, opinii şi cunoştinţe despre tot ceea ce îl inconjoară. Familia reprezintă cea mai veche si mai stabilă formă de comunitate umană, care are rol esenţial în evoluţia şi continuitatea vieţii sociale. Dezvoltarea copilului şi adaptarea lui este favorizată de o serie de factori materni: de comportament, atitudinali şi de personalitate, influenţa lor fiind asociată cu mediul social în care este integrat copilul. Comportamentul mamei este favorabil ,ea manifestă conduite proactive care ţin seama de capacitaţile copilului şi conduite reactive când copilul întâmpină dificultaţi, când exprima puţine sentimente de anxietate dar întăreşte pozitiv. Atitudinile mamei stimulează dezvoltarea şi adaptarea atunci când ea manifestă toleranţă, încredere în posibilităţile copilului şi respectă prezenţa lui. Copilul, ca adult în devenire şi nu ca adult în miniatură, posedă însuşiri specifice datorate în primul rând vârstei şi apoi faptului că fiecare individ al speciei umane este unic, însuşiri care se vor transforma în comportamente adaptate sau inadaptate, în funcţie de calitatea influenţelor exercitate asupra lui. Rolurile pe care le îndeplinesc părinţii, în principal afective şi comunicaţionale şi mai ales prin intermediul mamei creează condiţiile ulterioare de acţiune ale educatorilor, ale celor ce vor influenţa, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanţa acestor roluri rezidă din faptul că fiinţa tânară îşi însuşeşte tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la modelele de comportare, tipurile de acţiune şi de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi dependente de valorile, trebuinţele şi normele pe care le manifestă părinţii, ca principali arhitecţi ai fiinţei sociale a copilului. Părinţii au rolul de a modela, pentru el, realitatea obiectivă, selectând aspectele care vor fi transmise, constituindu-se ca un filtru între copil şi realitate şi îi asigură, prin răspunsurile lor, cadrele optime pentru a se dezvolta şi învăţa. Intervenţia părintelui ca factor de dezvoltare ajută copilul să-şi dezvolte deprinderi adecvate de interacţiune socială în primul rând prin satisfacerea nevoilor fizice şi emoţionale, prin pregătirea terenului pentru comunicare, permiţându-i să încerce lucruri de care încă nu este capabil, adaptând o activitate specifică astfel încât să-i poată face faţă şi, în special, acţionând ca bază de date pentru copil, fapt care îl ajută pe acesta să-şi organizeze informaţia şi să elaboreze planuri. În orice societate familia constituie factorul primordial al formării şi socializării copilului, ca şi cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale şi împlinite etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce condiţionează toate achiziţiile ulterioare. Familia este cel mai important agent de socializare, locul în care copiii învaţă să devină umani şi în care se formează conduitele sociale de bază şi de început. Numai prin transmiterea acestor linii de ghidare pentru dezvoltarea personalităţii, copilulul poate deveni om, în sens social, căci el internalizeaza profund modelele formative exercitate de părinţi, la nivelul structurii sale de personalitate aflate în formare. Copilul trebuie ajutat în sensul pregătirii pentru integrare ,iar familia, ca prim grup cu care copilul are contact continuu, începe procesul modificării lui într-un individ ce va fi capabil să funcţioneze şi evolueze coerent şi productiv în viitor. Socializarea dezvoltă la copil trăsăturile psihice constante prin care el îşi capătă o identitate în raport de ceilalţi semeni iar familia constituie matricea în care se realizează aceasta identitate. Trăsăturile psihice pe care le dezvolta socializarea nu sunt înnascute ,ci sunt dobandite încă din primii ani de viaţă, determinând un mod constant şi bine definit de “a fi”. Caracterul favorabil al condiţiilor mediului familial: educaţie, stimulare,

661

preţuire şi valorificare, va influenţa decisiv structurarea şi manifestarea aptitudinilor. Stimulând permanent copilul, părinţii îi dezvoltă aptitudini intelectuale – proprii tuturor oamenilor – care îi vor permite adaptări bune la universul caracteristic fiecarei vârste şi, pentru viitor îi vor forma capacitatea de a se descurca în situaţii sociale, de a se relaţiona şi întelege cu ceilalţi semeni. În atenţia familiei trebuie să stea în permanenţă perfecţionarea înclinaţiilor personale astfel încât potenţialul ereditar să fie exploatat cum trebuie. Copilul se identifică emoţional cu persoanele semnificative din viaţa lui, preluând rolurile şi atitudinile acestora şi transformându-le în roluri şi atitudini proprii şi face din lumea trăită a acestora, ca unica lume posibilă, propria lume, realitatea însăşi. Se poate astfel afirma că importanţa familiei în primii ani de viaţă este covârşitoare încât dă naştere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare şi faptul că integrarea este în bună măsură determinată de achiziţiile făcute în copilarie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor învăţate, realitatea pe care o cunoaşte. Sintetizând, se poate spune despre socializare că formează educaţia, stăpânirea instinctelor şi nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societate, insuflă aspiraţii şi năzuinţe, permite transmiterea unor cunoştinţe şi asigură formarea de calităţi necesare în viaţă. Acţionand direct asupra trăsăturilor de personalitate, familia facilitează trecerea de la un comportament normativ, reglat din exterior, la un comportament normal reprezentat de faptul că fiinţa tânără va fi caracterizata de autoreglare şi autonomie morala . Părinţii transmit valori, credinţe şi concepţii despre lume, cunoştinţe, obiceiuri şi limba, iar evoluţia personalităţii copilului rezultă tocmai prin integrarea acestor semnificații, criterii, simboluri şi modele acţionale. Raportându-se regulilor societăţii, familia creează temelia adaptării copilului în vederea integrării corespunzatoare în câmpul psiho-social. Nerespectând ansamblul de norme şi valori elaborate social, părintii îi vor forma şi copilului un sistem deficitar de personalitate, cauză a unui echilibru precar, sursă a unor impedimente de adaptare. Cadrul familial organizat, valorizat pozitiv, cu influenţe educative, va forma o personalitate echilibrată. De aceea, tot ce se transmite în procesul de socializare: valori sociale, obiceiuri, tradiţii progresiste, idealuri, atitudini, sentimente, comportamentele existente într-o comunitate umană este interiorizat de către copil, permiţându-se astfel internalizarea unui model cultural ce se va răsfrânge în comportamente deschise, vizibile (ţinută, limbaj, conduită morală ) dar şi în conduite mai puţin vizibile ( atitudini, stări emoționale, opinii). Copilul va dobândi reguli de viaţă, obişnuinţe, moduri de gândire, cadre spaţio-temporale, idealuri conforme cu mediul social în care este crescut, capacitatea de comunicare şi interacţiune, competenţa de exercitare a rolurilor cerute de societate (de copil, de prieten, de şcolar) dar şi dobândirea conştiinţei datoriilor şi responsabilităţii. În tot acest proces de transmitere şi asimilare copilul nu este un obiect asupra căruia se exercită acţiunea pentru că societatea recunoaște rolul lui activ în cadrul ei, recunoaşte veritabilul univers al copilariei ca fiind o etapă distinctă de viaţă şi acordă copilului un status social particular şi roluri specifice. Copilul interiorizează regulile transmise în acest cadru, afectivitatea sa devine mult mai controlată iar acest lucru va conduce la apariţia şi dezvoltarea sentimentelor estetice şi intelectuale, care se supun unor reguli legate de cerinţele cunoaşterii şi observării mediului inconjurator, de satisfacere a curiozităţii, a nevoii de a aprecia şi de a adopta atitudini faţă de activitate şi faţă de cei din jur.

662

Cei șapte ani de acasă! Prof. DEAC FLORICA-LILIANA GRADINITA CU P. P. NR. 3 SIMLEU SILVANIEI „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţe. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se: “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” Trebuie tinut cont de regulile esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani. Acestea fiind: Sa-l invatam sa se poarte frumos, bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului; Sa stabilim si sa impunem reguli / limite in comportamentul copilului; Sa comunicam cat mai mult cu el - comunicarea fiind secretul unei relatii solide intre parinti si copii; Sa-l invatam sa iubeasca lectura si cartile ; Lasandu-l sa se bucure de copilarie – sa nu incercam sa facem din el un geniu inainte de vreme, permitandu-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin; Sa nu abuzam in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc, sa evitam educatia cu "palma la fund" , concentrandu-ne pe disciplina pozitiva; Invata-l sa isi exprime emotii si sentimentele, numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sasi controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate; Invatandu-l sa spuna mereu adevarul, copilul face ceea ce vede si aude in jurul lui; Sa petrecem cat mai mult timp cu copilul; Sa-l iubim neconditionat , aratandu-i zilnic asta; Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul cere o jucărie, trebuie obişnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, este necesar sa-i oferim cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare trebuie insistat până regulile vor deveni o obişnuinţă. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că

663

există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul educational. În acest demers se poate implica educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă . Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice , dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

664

“Cei șapte ani de acasǎ”-oglinda educației Profesor Decǎ Gina Şcoala Gimnazialǎ Sadova Localitatea Sadova, județul Dolj A avea cei șapte ani de acasǎ ȋnseamnǎ a ne comporta respectuos și cu bunǎ-cuviințǎ tot timpul, ȋn orice situație, cu toatǎ lumea: cu parinții, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii. Cei șapte ani de acasǎ reprezintǎ o oglindǎ a educației pe care parinții o oferǎ copiilor ȋn prima parte a copilǎriei. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt deprinderi care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Şcoala creează copilului condiţii directe şi indirecte de a intui existenţa altor tipuri de familie decât a sa, şi de a face comparaţii. Deosebită importanţă capătă în învăţământul gimnazial, dezvoltarea interrelaţiilor sociale şi a caracteristicilor acestora. De aceea, părinţii, bunicii si profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: * Cum, când şi pe cine salutăm? Salutul este prima normǎ de conduitǎ ȋnvațatǎ ȋn familie. * Ştim sǎ purtǎm o conversație?Un copil „ bine crescut” știe sǎ rǎspundǎ la ȋntrebǎri și sǎ susținǎ conversația fǎrǎ a-l ȋntrerepe pe cel care vorbește. * Cum ne comportǎm cu prietenii ? Un copil „bine crescut” ȋși respectǎ partenerii de joacǎ și se conformeazǎ regulilor jocurilor specifice vȃrstei lor. * Cum ne comportǎm ȋn societate? Prin imitație și suficientǎ practicǎ, copilul deprinde , cu ajutorul pǎrinților ceea ce se face și ceea ce nu se face ȋn societate. * Cum ne comportǎm la masǎ? O bunǎ creștere presupune folosirea eficientǎ a tacȃmurilor, respectul comesenilor . * Ştim sǎ ne recunoaștem greșelile? „ Ȋmi pare rǎu” ,”Te rog” , „Ȋmi cer scuze”sunt expresii pe care un copil trebuie sǎ le audǎ ȋn jurul sǎu pentru a le folosi ca semn de respect și demnitate. * Ce ȋnseamnǎ sa fii tolerant?Copiii ȋnvațǎ de la pǎrinți și de la profesori cǎa rȃde de slabiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate duce la situații neplǎcute . Educația copiilor este cea mai mare responsabilitate a noastrǎ, responsabilitate ce trebuie sa ne-o asumǎm pȃnǎ la capǎt. Singura soluție este de a colabora, familia și școala, pentru a rezolva aceastǎ sarcinǎ, spre binele copiilor noștri. Un copil manierat se va descurca mai bine ȋn relațiile sociale și se va simți mai confortabil ȋn prezența celorlalți decȃt unul cǎruia ȋi lipsesc cei șapte ani de-acasǎ. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între școalǎ şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi profesori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii.Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în școalǎ, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu profesorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a copilului.Activităţile şcolare şi extraşcolare creează copilului condiţia unei inserări în evenimentele sociale curente. Participarea activă a şcolarului la aceste activităţi are influenţe formative privind dezvoltarea laturii sociale a personalităţii. Dacă sunt bine organizate, activităţile dezvoltă interesul şi facilitează identificarea socială a copilului. Dobândirea statutului de şcolar alături de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere largă spre viaţa socială. Bibliografie: 1.Ciofu Carmen ,Interacțiunea parinți-copii, Editura Medicalǎ Amaltea, 1998. 2. Vrǎșmaș Ecaterina Adina, Consilierea si educația pǎrinților, Ed. Aramis, București, 2002. 3.www.copii.ro 4.www.didactic.ro 5.www.desprecopii.com

665

Unde a dispărut educaţia de acasă? Prof. Înv. Primar Decean Livia Liceul Tehnologic Jidvei Pe parcursul ultimelor decenii, viaţa de familie a cunoscut schimbări dramatice. În trecut, părinţii erau la cârma familiei, iar copiii le urmau îndrumarea. Acum însă, în unele cămine, lucrurile par să stea exact invers. Să trecem în revistă câteva situaţii ipotetice, toate desprinse din cazuri obişnuite. O mamă se află în magazin cu băieţelul ei de patru ani. Când acesta întinde mâna spre o jucărie, ea încearcă să-l descurajeze: „N-ai destule jucării acasă?”. Mama îşi dă seama, prea târziu însă, că nu trebuia să recurgă la o întrebare. „Dar o vreau!”, se smiorcăie băieţelul. Temându-se că acesta va face o criză de isterie, tactica lui obişnuită, mama cedează. O fetiţă de cinci ani îşi întrerupe tatăl în timp ce acesta vorbeşte cu alt adult. „M-am plictisit”, spune ea. „Vreau acasă!” Tatăl se opreşte în mijlocul frazei, se apleacă spre fetiţa lui şi îi şopteşte pe un ton rugător: „Doar câteva minute, scumpo, bine?”. Nu e prima oară când profesoara lui Ionuţ, un elev de 12 ani, se plânge că acesta ţipă la ea. Tatăl lui e supărat, dar nu pe fiul său, ci pe profesoară. „Se ia mereu de tine”, spune el. „Am s-o reclam la direcţiune!” Deşi sunt ipotetice, situaţiile de mai înainte nu sunt în niciun caz exagerate. Ele ilustrează o problemă reală din căminele în care părinţii tolerează obrăzniciile copiilor, cedează în faţa cererilor acestora şi îi „scapă” de consecinţele purtării lor greşite. „Sunt tot mai multe cazurile în care părinţii abdică, cedându-le copiilor autoritatea”, se spune în cartea The Narcissism Epidemic. „Nu cu mult timp în urmă, copiii ştiau cine e şeful şi, categoric, nu erau ei.” Bineînţeles, mulţi părinţi se străduiesc să le transmită copiilor valori sănătoase, nu doar printr-un bun exemplu, ci şi prin aplicarea, când e necesar, a unei corectări ferme, dar pline de iubire. Cu toate acestea, părinţii care înţeleg importanţa disciplinării „înoată împotriva curentului”, preciza cartea citată anterior. Cum s-a ajuns aici? Unde a dispărut educaţia de acasă, disciplinarea atât de necesară? În opinia unora, autoritatea părintească a început să slăbească în anii ’60, când experţii îi îndemnau pe părinţi să fie mai indulgenţi cu copiii. Ei sfătuiau: „Fiţi un prieten, nu o autoritate”. „Laudele sunt mai bune decât disciplinarea.” „Nu corectaţi greşelile, ci mai degrabă observaţi cu atenţie orice lucru bun pe care îl face copilul.” În loc să îndemne la realizarea unui echilibru între laude şi corectare, experţii lăsau să se înţeleagă că disciplinarea ar zdruncina structura afectivă fragilă a copiilor şi i-ar determina să aibă resentimente faţă de părinţi mai târziu în viaţă. Nu după mult timp, experţii aclamau virtuţile respectului de sine. Era ca şi cum dintr-o dată s-ar fi descoperit secretul de a fi un bun părinte: Faceţi-i pe copii să se simtă bine în pielea lor. Bineînţeles, e important să le insuflăm copiilor încredere de sine. Însă curentul „respectului de sine” a dus lucrurile la extrem. Experţii îi sfătuiau pe părinţi: „Nu folosiţi cuvinte negative precum «nu» şi «rău»”. „Continuaţi să le spuneţi copiilor că sunt speciali şi că pot fi orice îşi doresc.” Cu alte cuvinte, a te simţi bine era mai important decât a face binele. În realitate, acest curent nu a făcut decât să-i determine pe copii să se simtă stăpâni, ca şi cum lumea ar trebui să fie la picioarele lor. În plus, pe mulţi tineri i-a lăsat „nepregătiţi în faţa criticilor inevitabile şi a eşecurilor din viaţa reală”, se afirmă în cartea Generation Me. Lucrarea citează şi cuvintele unui tată, care a spus: „În câmpul muncii nu există curentul «respectului de sine». . . . Dacă la birou te prezinţi cu un raport prost întocmit, şeful n-o să-ţi spună: «O, îmi place culoarea pe care ai ales-o pentru hârtie!». Le facem un mare deserviciu copiilor dacă îi învăţăm aşa”. De-a lungul deceniilor, normele de creştere a copiilor au reflectat adesea concepţiile mereu schimbătoare ale oamenilor. „Disciplinarea este în continuă schimbare”, scrie profesorul Ronald Morrish. „Aceasta reflectă schimbările din societate.” E foarte uşor ca părinţii să fie, cum spune Biblia, „aruncaţi în toate părţile ca de valuri şi purtaţi încoace şi-ncolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14).

666

În mod evident, actualul „val” al disciplinării indulgente a avut rezultate negative. Nu doar că a şubrezit autoritatea părintească, dar i-a şi lăsat pe copii fără îndrumarea de care au nevoie pentru a lua decizii bune şi a înfrunta viaţa cu încredere autentică. Indiscutabil, creşterea copiilor nu e o sarcină uşoară. Însă, reţinându-ne să-i disciplinăm pe copii când situaţia o cere, sarcina noastră devine şi mai grea. De ce? Deoarece, în lipsa disciplinării, 1) copiii continuă să fie neascultători, ceea ce îi epuizează pe părinţi şi 2) părinţii oferă o îndrumare inconsecventă, ceea ce îi derutează pe copii. În schimb, o disciplinare echilibrată, plină de iubire poate contribui la formarea gândirii unui copil şi la modelarea caracterului său. În plus, copilul se va simţi în siguranţă şi va deveni un adult cu simţul răspunderii. Bibliografie: Ronald Morrish, Secrets of Discipline: 12 Keys for Raising Responsible Children Revista Treziţi-vă, aprilie 2015

667

Cei șapte ani primordiali din viață Înv. Degeratu Roxana-Șc. Gim. „Nicolae Bălcescu” "Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală". Albert Einstein. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această siguranţă îi determină deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte apreciat de părinţi, percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului deoarece el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. Copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea, el ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon, să se exprime, să termine ce are de spus şi sa nu li se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât

668

o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. In cei șapte ani copiii învață: deprinderi de autoservire,ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative, bune maniere si comportament, limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire); modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); consecventa in realizarea unei sarcini, concentrarea atentiei, perseverenta in realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: spiritul de competitie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini etc.Altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

669

Cei şapte ani de acasă Nădejde Delia-Mihaela Şcoala Gimnazială Nr. 1, Oneşti Nu de puţine ori auzim spunându-se despre anumite persoane: „ce om manierat, se vede că are cei şapte ani de acasă!” sau „ce lipsă de maniere, se vede că-i lipsesc cei şapte ani de acasă!”. În ambele cazuri este vorba despre achiziţiile pe care le-au obţinut (sau nu) persoanele respective în familie în perioada 0-7 ani. După cum bine se ştie, în această perioadă se pun bazele dezvoltării personalităţii viitorului adult. Schimbările petrecute în viaţa social-economică precum explozia informaţională, noile şi multiplele căi de comunicaţie, dezvoltarea ştiinţei, etc. se repercutează şi în viaţa de familie şi, implicit, în educaţia copiilor. În trecut, rolul preponderent din familie în ceea ce priveşte educaţia copiilor îl avea tatăl. Autoritatea lui era cea care dicta. Astăzi, ambii părinţi participă la educaţia copiilor lor. Relaţia dintre părinţi are o foarte mare importanţă. Umăr la umăr, ei sunt chemaţi şi implicaţi în a-şi cunoaşte copilul, în a pătrunde în gândurile şi sentimentele lui pentru a-l înţelege mai bine şi a-l putea educa. Pentru acest lucru, părinţii nu trebuie să aibă studii speciale ci doar răbdare şi voinţă. Ei înşişi trebuie să se ofere ca modele. Dorothy Law Nolte, pe bună dreptate spunea: „Copiii învaţă ceea ce trăiesc. Apoi cresc şi ajung să trăiască ceea ce au învăţat.” Este o mare greşeală ca părinţii să le ofere copiilor numai condiţii materiale foarte bune. Un mediu familial în care armonia este susţinută de afecţiune, comunicare, atitudine corectă faţă de muncă, ordine, disciplină şi adevăr îl învaţă pe copil ca treptat să înţeleagă binele şi răul. Aceste lucruri se vor repercuta asupra omului de mâine, fie el tânăr sau matur. Despre acesta se va spune cu siguranţă că are cei şapte ani de acasă. Ce trebuie să ştie şi să facă o astfel de persoană: -să salute corespunzător cunoscuţii; -să însoţească salutul cu gesturi corespunzătoare (înclinarea capului, scoaterea căciulii, pălăriei, etc.); -să utilizeze expresii ca: „vă rog”, „mulţumesc”, „scuzaţi-mă”, „permiteţi-mi”; -să folosească un ton adecvat când vorbeşte în diferite situaţii; -să nu vorbească cu dispreţ; -să folosească pentru cei mai în vârstă sau abia cunoscuţi pronumele de politeţe; -să se îmbrace adecvat potrivit anumitor situaţii; -să ofere locul persoanelor mai în vârstă în mijloace de transport, etc. Tot acum, copilul trebuie să înveţe să aibă o atitudine corectă faţă de muncă, ordine şi disciplină. În orice familie, toţi membrii trebuie să execute sarcini potrivite capacităţii lor. Copiii pot goli coşul de gunoi, îşi pot ordona jucăriile, îşi pot aşeza jucăriile pe scaun, pot face curăţenie în camera, îşi pot ordona patul, etc. Tot acum, copilul leagă prietenii, învaţă cum să se poarte cu prietenii, cum să ocrotească natura, ce înseamnă adevărul, minciuna şi credinţa în Dumnezeu. Spuneam că modelele oferite de părinţi sunt foarte importante pentru copil. El va saluta dacă îi aude şi vede pe părinţi salutând, va merge la biserică dacă merg şi părinţii, va spune mulţumesc pentru masă dacă îl aude pe tatăl său spunând acest lucru şi multe alte lucruri pe care le vede în comportamentul părinţilor săi. Există şi părinţi care, dintr-un exces de zel, ratează obiectivul de a forma o educaţie corectă a copilului în aceşti ani prin diferite greşeli. Unii răsfaţă copiii. Fie că le tolerează atitudini negative, fie că cedează prea mult rugăminţilor copiilor. În primul caz, copilul face cât mai multe pozne ştiind că este tolerat. În al doilea caz, folosind formula veche „lasă că eu nu am avut, măcar să aibă el”, copilul cere cât mai multe lucruri ajungând mult mai sus de puterea de cumpărare a părinţilor. Aceştia ajung să nu poată satisface dorinţele copilului el devenind capricios şi nervos. Mai există părinţi exagerat de protectori: „nu te juca acolo”, „nu pune mâna acolo”, „nu te apropia de acel copil căci te poţi îmbolnăvi”, „nu te juca în nisip”. Aceste comenzi nu vor contribui cu nimic la buna educaţie a copilului. Este foarte necesar ca viaţa unui copil să fie bine organizată, iar părinţii să-l sfătuiască corect, să îl iniţieze în ceea ce va trebui să trăiască în viitor şi să-i ofere cât mai multe modele pozitive. Astfel, vor fi foarte mândri când vor auzi despre copilul lor remarca: „ Ce copil! Se vede că are cei şapte ani de acasă!”

670

BIBLIOGRAFIE 1.Bătrânu, Emilia, Educaţia în familie, Editura Politică, Bucureşti,1980 2.Cajal, M, Educarea familiei în familie, Editura Medicală, Bucureşti, 1975 3.Ioan, Emilia, Cei şapte ani de-acasă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002 4.Nolte, Dorothy Law, Harris, Rachel, Copiii învaţă ceea ce trăiesc, Editura Humanitas, 2012

671

SIMPOZION NAŢIONAL: ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!’’ DE CE SUNT IMPORTANȚI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ? Prof. Delibașa Carmen Colegiul Național ,,Ioniță Asan’’ Caracal Este suficientă uneori o simplă odisee în trecut,răscolind fiecare urmă a amintirilor tale și acolo vei găsi,cu siguranță,înfiripată în tine vremea ,,celor șapte ani de acasă”. Trebuie să recunoaștem că modalitățile de abordare a acestei probleme delicate sunt totuși cât se poate de diverse ,marea vastă a interpretărilor fiind mereu neliniștită. Aș începe prin a spune că perioada celor șapte ani de acasă reflectă cel mai bine perioada socializării primare,care se realizează în cadrul familiei.Familia nu este numai locul în care copilul se naște și trăiește prima perioadă din viață,dar și principalul agent al socializării.Ea este intermediarul între societatea globală și copil,locul în care se modelează principalele componente ale personalității.În primii ani copilul este introdus în elementele sociale de bază prin intermediul limbajului.1 Cercetările lui Jean Piaget reprezintă puncte de reper esențiale. Elaborând o teorie genetică a dezvoltării personalității, Piaget consideră că transmiterea caracterelor sociale se efectuează, la specia umană, nu prin mecanisme biologice, ci în manieră „exterioară”, prin acțiunea directă a unei generații asupra celei care o succede. Psihologul francez formulează teza „paralelismului psiho-sociologic”: fiecare stadiu al dezvoltării se caracterizează prin achiziții noi, atît la nivelul structurilor mentale (logice), cît și la nivelul structurilor sociale (morale); între operațiile logice și acțiunile sociale există, în fiecare etapă, o corespondență, o reciprocitate.2 Jean Piaget distinge patru etape în dezvoltarea cognitivă a copilului.În prima etapă,senzorio-motorie,pe care o plasează în perioada de la naștere până la vârsta de 2 ani ,copilul descoperă relațiile dintre senzațiile sale și comportamentul motor.A doua etapă,preoperațională(2-6 ani)este de regulă reprezentațională.În această perioadă copilul își reprezintă lucrurile în mintea sa.În etapa a treia sau concret operațională (6-12 ani) introduce principiul conservării.Copilul învață că o cantitate dată nu se schimbă,chiar dacă înfățișarea se modifică. În etapa a patra sau formal operațională(de la 12 ani până la vârsta de adult)adolescentul devine capabil să gândească logic,să opereze cu raționamente abstracte și ipotetice.În concepția lui J.Piaget,individul și mediul sunt într-o continuă interacțiune.3 În cele ce urmează aș vrea să fac pentru început o scurtă referire la o carte care se intitulează ,,Cei șapte ani de acasă.Codul bunelor maniere pentru copii”.Autoarea 4 acestei cărți a scris un cod al bunelor maniere pentru copii din care trebuie să reținem și un aspect fundamental și anume că,,avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.” Iată câteva sfaturi pe care le putem găsim în cartea menționată mai sus,sfaturi care vin în întâmpinarea nevoilor copiilor de a primi o educație sănătoasă din toate unghiurile de vedere(și totodată un ghid util pentru educatori etc.) : politeţea este „ceva“ care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe le învaţă de la părinţi şi bunici; salutul este primul semn al politeţii; punctualitatea este foarte importantă atât pentru ei, cât şi pentru cei din jurul nostru. De aceea, trebuie să învăţe să fie punctuali în absolut toate situaţiile care cer acest lucru. A fi punctual este o dovadă de bunăcreştere şi de educaţie. A fi punctual înseamnă şi a-i respecta pe cei din jurul nostru. Punctualitatea este obligatorie în următoarele situaţii: la şcoală,la ceremonii sau activităţi oficiale, cum ar fi: o serbare, o întâlnire cu un scriitor organizată în şcoală, o lansare de carte, când suntem programaţi la medic, la secretariatul şcolii sau în alte situaţii similare,la spectacole, la teatru, la concerte.; comunicarea prin e-mail (poşta electronică);și în cazul mesajelor electronice trebuie să folosească formule de adresare potrivite, în funcţie de persoana căreia îi scriu și se încheie cu o formulă politicoasă şi semnează.

672

cum vorbim, ce vorbim, când vorbim şi cât vorbim arată totul despre noi înşine. BIBLIOGRAFIE 1Ioan Mihăilescu, Sociologie generală,Editura Polirom 2003,pag.85-86 2Elisabeta Stănciulescu,Sociologia educației familiale,volumul 1 ,Editura Polirom Iași,1997,pag.167 3Ioan Mihăilescu, Sociologie generală,Editura Polirom 2003,pag.85-86 4Michiela Poenaru,Cei șapte ani de acasă.Codul bunelor maniere pentru copii,Editura Coresi,2012

673

,,Colaborarea -școală familie” – condiție a performanțelor școlare Prof. Della Sultana, Scoala Gimnazială Nr. 11 ,,Dr. C-tin Angelescu”, Constanța

Orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau opoziția părinților. Școala capătă în aceste condiții , o misaiune suplimentară, aceea de informare și formare a părinților în ce privește școlaritatea copilului. Fiecare părinte trebuie să cunoască atât obligațiile cât și drepturile legale privind educația copilului, importanța interesului pentru reușita școlară a copilului și metodele de colaborare cu școala. Printr-un comportament corespunzător, printr-o comunicare liberă și pe înțelesul părinților, cadrele didactice vor ajunge la o colaborare eficientă. Temele abordate în ședințele cu părinții îi vor ajuta pe aceștia să înțeleagă necesitatea creării unui cadru de viată în care copilul să se simtă în siguranță, într-un mediu calm înțelegător, afectuos. Astfel, copilul capătă încredere în forțele proprii, apelează fără teamă la ajutorul părinților în toate situațiile, iar rezultatele școlare bune și foarte bune nu vor întârzia să apară. Interesul comun al părinților, elevilor și cadrelor didactice îmbinate cu o colaborare adevărată, sinceră, reprezintă cheia succesului în procesul instructive educativ. Important pentru elevi și părinți ,,A învăța pe cineva e lucru ușor, dar a-I arăta și o cale oarecare sau , mai bine zis un mijloc sigur prin care să se realizeze cele învățate, aceasta este de admirat!”

674

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Prof.înv.primar Denisia Radu Școala Gimnazială nr. 3, Mangalia Teoretic, cei „şapte ani de-acasă" reprezintă o perioadă importantă în viaţa fiecărui om, vitală în formarea acestuia, în pregătirea sa în lupta cu viaţa. Acum copilul primeşte de la părinţii săi câteva norme elementare de educaţie, bun-simţ şi câteva sfaturi care îi vor folosi mai târziu, sau cel puţin aşa ar trebui. Cei şapte ani de acasă reprezintă fundamentul, baza, piatra de temelie pe care, în timp, urmează să se clădească omul în adevăratul sens al cuvântului. Construcţia celor „șapte ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care se implică mai mulți parteneri: familia, familia extință, educatorii din grădiniță, colegii de joacă ș.a.m.d. nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce ştim să facem şi ce putem face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună. Teoria cognitivă J. Piaget (1896-1980) a considerat inteligenţa ca pe o formă de dezvoltare prin interacţiunea cu mediul. Copilul, ca fiinţă activă, acţionează continuu asupra mediului, observând efectul pe care îl are acţiunea sa. Când se gândeşte, copilul efectuează operaţii mintale. În perioada de la 2 la 7 ani copilul se află în stadiul preoperaţional. Acum acesta foloseşte gândirea simbolică incluzând achiziţiile din sfera limbajului în activitatea de cunoaştere a lumii înconjurătoare. Gândirea este egocentrică, cunoaşterea se realizează din perspectiva proprie. În perioada preoperaţională, pot fi percepute cel mai clar diferenţele între gândirea copiilor şi gândirea adulţilor. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și să devină un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de educator al părinţilor? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinţi? Ni se poate întampla şi nouă, părinţilor, să fim în dificultate: ce hotarâri luăm, cât trebuie să îi ocupăm timpul copilului nostru, cum determinăm nevoia de ajutor a copilului şi când îl lăsăm să îşi gestioneze singur eşecurile şi bucuriile? Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi asume responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei șapte ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. La momentul actual educaţia primită în prezent în cei șapte ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. În primii șapte ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Copii trebuie învățați să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Din păcate, printre mulţi adolescenţi din ziua de azi există şi oameni cărora conceptul celor şapte ani de acasă le este străin. Oameni pe jumătate, dar nu din punct de vedere fizic, ci spiritual şi moral. Pentru că fără aceşti şapte ani de acasă nici un om nu ar fi complet. Dacă nu ai învăţat de mic cum să te porţi, să respecţi, să ai măcar puţin bun-simţ, eşti pierdut. Oricât vei încerca, nu vei reuşi să te schimbi. Pentru că

675

educaţia şi tot ceea ce reprezintă „cei şapte ani de acasă" sunt o piesă foarte importantă din acest mare puzzle care este viaţa. Şi dacă îţi lipseşte, nu te vei simţi niciodată complet împlinit. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase. Deşi se spune că educaţia ţi-o mai faci şi singur şi că educaţie mai poţi căpăta de-a lungul întregii vieţi, fără cei „şapte ani de acasă" construcţia ta nu va dura mult. Şi pentru toate acestea va trebui să le „mulţumeşti" părinţilor tăi care, din păcate, n-au ştiut să spună lucrul potrivit la momentul potrivit.

676

FAMILIA SI IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA! Prof. inv. pres. DERVIS LOREDANA –RITA SCOALA GIM. BAICULESTI Cand vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului ,pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. VARSTELE: De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin

677

dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

678

Cei şapte ani de acasă Inţa Diana Aurora Prof. inv. primar În fãurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic dacã ajunge doar o carte care merge; este nevoie sã fie crescut, educat, pentru a-l aduce la înãltimea unde nu mai sunt lucruri, ci chipurile nãscute din nodul divin care leagã lucrurile. Cãci nu este nimic de asteptat de la lucruri dacã ele nu rãsunã unele în altele, aceasta fiind singura muzicã pentru inimã.” (Antoine de Saint – Exupéry) Fiind cadru didactic in invăţămantul preşcolar mai intâi apoi primar, în urma experienţei cu copiii, am ajuns la concluzia că un factor decisiv în educarea copilului este familia. Din familie copilul vine cu un bagaj de cunosţinte mai mult sau mai putin benefic pentru modelarea lui de mai târziu astfel, primul factor care contribuie la formarea personalității umane în perspectivă multidirecțională este familia. Aceasta îl familiarizează cu valorile și normele grupului de referintă. Copiii vor face sau vor crede ceea ce vor face sau vor spune părinții, imitând comportamentele acestora. (Cucoș 2006). Familia, văzută ca un mediu educațional și socializator, este considerată ca o „unitate socială constituită din adulți și copii, între care există relații de filiație naturală sau socială”. (Stănciulescu, 2002, 26). După cum preciza Murdock, familia este „un grup social caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere”. (apud Băran-Pescaru, 2004, apud Panturu, coord., 2008, 94). Educaţia nu inseamnă doar a invata un copil să scrie şi să citeasca ci are legătura cu absolut toate domeniile de dezvoltare ale individului: psihologică, socială, cognitiv-intelectuală, etc., deci, cu cât copilul se instituţionalizează cu mai multe deprinderi cu atât el va fi modelat mai uşor de către cadrele didactice. Cei șapte ani de acasă își pun amprenta pe evoluția comportamentală și psihică a fiecăruia. Colaborând cu copilul, implicându-l în activitățile zilnice, învățându-l normele de conviețuire socială, respectându-l ca om, acesta va fi un partener în educație atât în familie cât și în societate. Astfel că, dupa parerea mea un copil trebuie să vină de acasă cu cat mai multe deprinderi insuşite cum ar fi: deprinderi de autoservire, ordine, reguli de igienă, curaţenie şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalti şi de a raspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) ,consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrarea atenţiei,perseverenţa în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi moţivatiilor atunci când vrea să faca ceva. Dacă copilul va fi permanent ferit de sarcini în familie pe motivul că “e prea mic” sau “are el timp sa le inveţe pe toate” va ajunge adultul care ori se va izola pe motiv că nu e ca ceilalţi, ori va fi dat la o parte deoarece nu va şti sa se comporte, nu va şti sa relationeze cu cei din jur. Şi in incheiere, aducându-mi aminte de perioada în care am lucrat in invăţămantul preşcolar, aş vrea să amintesc o strofă a unui cantecel pe care îl invăţam cu preşcolarii mei ţi care este potrivit cu tema: Un copil politicos Autor nespecificat Un copil politicos E cu lumea cuviincios El salută pe oricine C-aşa e frumos şi bine.

679

Nevoia copilului de educație Prof. Înv. Primar: Filip Diana Școala Gimnazială nr. 11 ,,Dr. Constantin Angelescu”, Constanța Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept didactic şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din familie, de contexte de învăţare diverse şi structurate. Îl vedeţi când mergeţi cu el în parc cum se îndepărtează tot mai mult de părinţi, cum se alătură altor copii la groapa cu nisip, chiar dacă nu îşi împarte încă jucăriile cu ei. Degeaba îl chemaţi, el îşi doreşte să petreacă cât mai mult timp acolo, alături de ceilalţi copii. Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în situaţia de negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le respecte), în situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze (de exemplu, când au de strâns jucăriile împreună). Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formală completează educaţia informală, oferită la vârste mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara grădiniţei şi familiei. În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi), până la momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi experienţele acumulate prin activităţile integrate. Participarea copilului la activităţile organizate în grădinţă permite identificarea timpurie a dezvoltărilor atipice. Acestea atrag după sine, aşa cum spuneam la începutul capitolului, nevoia unor strategii speciale de educaţie care să corespundă nevoilor copilului. Fiecare copil trebuie să beneficieze de un program educativ structurat de recuperare, adecvat şi adaptat, care să-i dezvolte potenţialul fizic şi psihic, urmărindu-se valorificarea disponibilităţilor sale şi antrenarea în mod compensatoriu a palierelor psiho-fizice care nu sunt afectate.

680

Bibliografie: 1. Păun Emil, „Educaţia timpurie în grădiniţele de copii în România într-un deceniu de tranziţie“, UNICEF, Vanemmonde, 2000 2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.Vrăsmaş, Ecaterina Adina (coord.) „Set de instrumente, probe şi teste pentru evaluarea educaţională a copiilor cu dizabilităţi“, RENINCO – UNICEF, 2001.

681

Cei 7 ani de acasă, responsabilitatea familiei Diana Paun Când se abordează tematica celor 7 ani de acasă, majoritatea adulților se gândește la educația pe care un copil o primește în familie, la modelele comportamentale pe care acesta le descoperă în micro-grupul din care face parte, la regulile de socializare pe care copilul și le însușește și le respectă. Educația, respectul față de cei din jur, bunele maniere, empatia față de nevoile celorlalți, independența în gândire și posibilitatea de a comunica cu cei din jur în realizarea unei sarcini sunt cateva elemente, care îl vor ajuta pe viitorul adult să se adapteze la regulile societății în care trăiește, oferindu-i posibilitatea de a se integra pe viitor în grupurile din care va ajunge să facă parte. Sintagma ”cei 7 ani de acasă” este ușor depășită în România anului 2016, având în vedere faptul că părinții copiilor, în dorința de a le oferi acestora un trai decent, care să priveze copilul de nevoile materiale, uită și nu au timpul necesar de a-i oferi educația, iubirea și atenția și consecvența de care copilul ar avea nevoie. Majoritatea copiilor din zilele noastre sunt crescuți, începând de la o vârstă fragedă, fie de către bunici, fie de către bone – în cazurile cele mai fericite –, fie de către emisiunile TV sau jocurile, care îi țin pe copii ocupați. Pe lângă acestea, începând cu vârsta de 2 ani copilul mic este trimis la grădiniță, la 5-6 ani este școlarizat în clasa pregătitoare, iar în cei ”7 ani de acasă” copilul petrece de fapt cel mai puțin timp în siguranța familiei. Sistemul de învățământ actual zilelor noastre oferă într-adevăr cadrelor didactice posibilitatea de a discuta cu elevii despre problemele și bucuriile ce îi înconjoară în cadrul orelor de Dezvoltare personală începând cu clasa pregătitoare, precum și despre responsabilități, drepturi și îndatoriri cetățenești în cadrul orelor de Educaţie civică în clasele 3-4. Numărul de ore alocat acestor discipline, aşa cum prevăd planurile cadru pentru ciclul primar, nu oferă însă dascălilor posibilitatea de a forma, dezvolta şi consolida anumite trăsături de caracter necesare dezvoltării armonioase a copilului, fără ca aceştia să aibă parte de sprijinul şi susţinerea familiei. Adesea cadrele didactice se confruntă cu situaţii în care alocă mai mult timp în încercarea de a corecta ceea ce elevii şi-au însuşit greşit. Din cauza lipsei de afectivitate, a încrederii, a atenţiei din partea familiei, tot mai des auzim în jurul nostru spunându-se că avem parte de copii, cărora le lipsesc cei 7 ani de acasă. Şi într-adevăr întâlnim adesea în şcoli şi pe stradă copii, care nu ştiu să salute, deoarece nu au avut un model în acest sens. Constatăm tot mai des că există copii, care nu diferenţiază între bine şi rău, pufnind în râs când întâlnesc situaţii greşite – exact ca în filmele de desen animat. Un număr tot mai mare de copii au probleme în a se adapta în grupul de elevi din care fac parte, deoarece nu au avut niciodată ocazia de a vieţui într-un grup, cu regulile, drepturile şi obligaţiile ce decurg din acest fapt. Tot mai mulţi copii suferă de anxietate şi de neîncredere în sine şi în cei din jur, şi aceasta din cauză că nimeni nu a fost lângă ei pentru a le explica anumite stări prin care trec sau pentru a-i încuraja. Şcoala, cu toată bunăvoinţa cadrelor didactice, nu poate suplini paşii, pe care familia ar trebui să-i urmeze în educarea propriului copil. În momentul în care copilul este şcolarizat, nu se mai poate reveni la vârsta de 2- 3 ani, în care părinţii ar fi trebuit să îi fixeze anumite limite, nu se mai poate reveni la vârsta de 3 – 5 ani, la care copilul ar fi trebuit să înceapă să înveţe să diferenţieze între bine şi rău, în care ar fi trebuit săşi însuşească o parte din bunele maniere şisă înveţe să comunice cu cei din jur. În concluzie, pentru ca un copil să crească bine – educat, manierat, consecvent în tot ceea ce face şi respectându-i pe cei din jur, părinţii acestuia sunt în totalitate responsabili de introducerea acestor noţiuni în educaţia copilului, acestea formându-se la o vârstă, în care întregul univers al copilului este legat de familie, mai precis, în primii 7 ani de viaţă.

682

Cei șapte ani de acasă! Dijmărescu-Bican Violeta Școala Gimnazială Scoarța Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Relațiile pozitive dintre copii si parinți conduc la structurarea pozitivă a personalității copilului în timp ce relațiile defectuoase dintre parinți si copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai târziu în viața adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate. Copilul înțelege si resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărțiri. Copiii trebuie protejati de abuz si neglijare în toate aspectele vieții lor. Acei copii care sunt expusi la violentă sau educati prin metode violente, atat verbal cat și fizic, pot dezvolta probleme emoționale si comportamentale care îi împiedică să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți și care le vor afecta viața relațională ca adulți. Atunci când parinții asigură experiențe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc și îmbogățesc dezvoltarea creierului. Este recomandat să râdeti cu copilul, să îl lăudati, să vorbiti și să va jucați cu el. Pentru a alege metodele educaționale corecte, adecvate, părinții trebuie să își cunoască foarte bine copilul, să știe ce presupune fiecare varstă, și care sunt caracteristicile ei, să țină cont de părerea celorlalți, a educatorului, a psihologului sau a medicului. Atât părinții, cât și educatorii au nevoie de a fi susținuți și încurajați pentru a fi implicati in mod activ în viețile copiilor.

683

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. preșc. Dima Doina Grădinița cu P.P Nr.18, Focșani Aș începe prin a spune că în realitatea nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, dar rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc sau te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. În esență, copilul este o ființă în evoluție, o ființă a cărei activitate este apreciată după mediul familial în care se dezvoltă – mai tolerant sau mai sever, mai tandru sau mai aspru, mai calm sau plin de conflicte. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Prin conduita celor din jur copilul învață să exprime propriul comportament emoțional- când să râdă, când să se întisteze, când să devină critic și cum să exprime aceasta. Paul Osterrieth consideră că poate astăzi se exagerează într-o oarecare măsură specificitatea și constanța ce se atribuie rolului deținut de fiecare din părinți, tabloul tradițional al familiei modificându-se în ultimele decenii, locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească cu mult înainte de a fi în stare să facă ceva practic, rămâne totuși familia. Prin excelență mediul afectiv, familia constituie școala sentimentelor – copilul se simte iubit și deci are sentimentul de siguranță. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc.. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interațiunile cu ceilalți. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tact şi toleranţă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. ,,Cred că educația este un proces al vieții și nu o pregătire pentru viață. Cred că școala trebuie să reprezinte viața actuală,viața tot atât de reală și de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în famila sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă.” – John Dewey Bibliografie: P., Osterrieth,,,Copilul și familia”, (trad.), București, E.D.P., 1973 Revista Învățământul Preșcolar, Bcurești, 1994

684

,, CEI 7 ANI DE ACASA” Prof. Inv . prescolar DIMA GIGEA Prof. Inv . prescolar PETREA NICOLETA Gradinita cu P.P. Nr 18 Focsani Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii copilului. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele. 5.Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.

685

6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

686

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar DIMA MARIA, Șc. Gimnazială „I. Păcescu” Familia este celula societății. O mare parte din cunoștințele despre mediul înconjurător, deprinderile igienice și obișnuințele de comportare morală ale copilului sunt deprinse în cadrul familiei, se datorează educației primite de copil de la părinții lui. De aceea părinții trebuie să fie modele pentru copiii lor. Sarcina principală a familiei este de a forma și dezvolta personalitatea copilului și, mai târziu, de a îmbogăți bagajul de cunoștințe și deprinderi. Acestea se pot dobândi oricând, la orice vârstă, dar personalitatea are perioada ei de formare. Dacă părintele, în primii ani de viață, nu-l educă pe copil, nu-i prezintă acestuia un set de norme de comportare și-l lasă ,,de izbeliște”, pierderile sun iremediabile. Educația primită în cei 7 ani de acasă este determinată de mai mulți factori: relația afectivă copilpărinte, comunicarea pe care aceștia o au, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează acea familie și care sunt transmise și acestuia. Climatul familial pozitiv asugură copiilor un sentiment de siguranță emoțională, de încredere în forțele proprii și de control al mediului educațional. Dragostea cu care este înconjurat în familie îi dă copilului ocazia să se dezvolte, să creadă în forța proprie. Acest aspect influențează în mod pozitiv comportamentul copiilor, asigurând un nivel crescut de implicare în activitatea de învățare din școală. Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului și depinde, în mare măsură, de implicarea părinților și de ,,bagajul” pe care l-au pregătit copilului în cei 7 ani, de timpul petrecut împreună, de activitățile realizate, de implicarea în activitățile din gospodărie. În toate aceste situații, rezultatele obținute vizează dezvoltarea comunicării, însușirea unor norme de conduită socială și morală. Când spunem despre o persoană că are cei 7 ani de acasă, spunem totodată că este o persoană educată, se conduce după un set de norme și principii morale . În cazul copiilor, cei 7 ani de acasă echivalează cu un comportament civilizat față de cei mai mari, respect față de părinți, cadre didactice și persoane în vârstă, respectarea unor reguli în cadrul grupului din care face parte. Un copil bine educat știe să se descurce în situații mai dificile, se va adapta mai bine și mai ușor la viața școlară și la cerințele acesteia. Copilul este oglinda părinților. El are menirea de a duce mai departe, odată cu numele familiei, și educația pe care a primit-o în familie.

687

CEI SAPTE ANI DE ACASA Educatoare, DIMIAN ELENA, GRADINITA CU PROGRAM NORMAL,nr. 1, COVASNA Inainte de a citi intr-o carte si de a dezlega marea taina stiintifica a lui “unu plus unu”, prima scoala pe care o frecventam, fara absente, este cea de acasa. Inainte de a intelege ce e viata, traim viata asa cum o invatam, in familie. Lectia este de nesters si se imprima in sufletele noastre pentru tot restul spatiului si existentei noastre. Pentru copil, familia concentreaza primul sau univers afectiv si social. Trasaturile si coordonatele personalitatii se cristalizeaza in raport cu modelul si natura situationala traita in mod direct, nemijlocit de copil, in mediul familial, iar atitudinile parintilor au consecinte durabile asupra personalitatii in formare a acestuia. In general, cei doi parinti, desi implicati egal in procesul de educatie, detin roluri diferite. Mama asigura caldura afectiva, iar tatal reprezinta autoritatea.Mama are o” functie interioara”, pe cand tatal o “functie exterioara; prima referindu-se laatmosfera intrafamiliala si la asigurarea securitatii afective, iar cea de-a doua, la comunicarea socio- familiala si respectarea normelor. Ambii asigura sentimentul de confort si securitate. Ambii sunt raspunzatori de situatia copilului in cadrul familiei de optimizarea vietii in familie, imbinand sau incercand sa imbine cele doua aspecte: atitudinea afectuoasa a mamei cu autoritatea sau exigenta rationala a tatalui. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintele o ofera copilului in prima parte a copilariei.Regulile de comportare si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult, afirma specialistii. Educatia copilului in familie nu consta numai in a-l invata a scrie si sa citeasca, ea trebuie sa se reflecte in toate domeniile de dezvoltare. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”,este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare fizica, copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de insusire a diverselor comportamente… Copilul este pregatit sa primeasca informatii, depinde insa cum sunt transmise acestea, de catre cine si in ce mod.Nu e suficient sa ne controlam limbajul in fata copilului ci si felul cum ne exprimam diverse sentimente, dorinte si nevoi. Sa ne insusim responsabilitatea de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca “ cei 7 ani de acasa” se vad in copilul de acum si mai apoi, in adultul de mai tarziu. Si gradinita, fiind puntea de legatura cu familia poate veni in sprijinul celor ce intampina dificultati inintelegerea rolului de parinti si in indeplinirea cu succes a educarii copiilor. Rezultate foarte bune s-au inregistrat in urma cursului pentru educarea parintilor folosind metoda”Educati asa!”. Aceasta metoda are la baza o modalitate de lucru cu parintii initiata de Institutul Olandez pentru Bunastare si presupune organizarea sistematica consecutiva si unitara a unor sedinte cu parintii, fiecare sedinta abordand o tema de mare interes in educatia copilului in familie.Prin exercitii diverse la care parintii participa direct se obtine constientizarea acestora asupra puternicei influente pe care experientele din copilarie le au asupra dezvoltarii personalitatii viitoare a copilului.Deoarece copilul petrece cea mai mare parte a timpului in familie, parintii au influenta cea mai mare asupra modelarii psihicului copilului.

BIBLIOGRAFIE: Revista Invatamantul Prescolar, nr.4- 2007 INA, BEKKER; HANS, JANSSEN,” Educati asa!” , BUCURESTI, 2001 Revista Invatamantul prescolar, nr.1-2/2

688

Cei şapte ani de acasă DINCA ELENA GABRIELA PROFESOR PENTRU INVATAMANTUL PRESCOLAR GRADINITA NR 1 DOICESTI Copilăria e o lume aparte ; pentru noi, o lume fantastică,ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” ( Eugen Horoveanu). Cei şapte ani de-acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în primii ani de viaţă. Regulile de comportament şi educaţie oferite in primii ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cand spunem că un copil are “ cei şapte ani de- acasă” ne gandim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog , care se comportă cuviincios cu cei de varsta lui şi cu adulţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine in relaţiile cu cei din jur ,decat unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de- acasă. “ Dar educaţia primită în cei şapte ani de- acasă depinde de caţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului”.(Psiholog Ana – Maria Udrea) Copilul înconjurat de dragoste , iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar atunci cand este apreciat percepe în mod pozitiv regulile transmise de părinţi.În cei şapte ani de-acasă copiii învată deprinderi de autoservire, ordine, igienă, exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor , sentimentelor şi emoţiilor atat pozitive , cat şi negative , bune maniere si comportament , limbaj corect transmis , modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător, concentrarea atenţiei etc.Unele din însuşirile dobandite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii : spiritul de competitie , altruismul, cooperarea , atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini etc. Altele influentează dezvoltarea de mai tarziu , de exemplu, un copil permanent criticat, devalorizat si pedepsit destul de des, se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele, ori nu va fi încrezător in forţele proprii. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească , să devină un exemplu pentru şcoală . Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare : socială , psihologică , intelectual – cognitive. Cei şapte ani de- acasă sunt caracterizaţi adesea, prin cat de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi . Putem enumera cateva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului: 1 Să-l învăţăm să se poarte frumos – bunele maniere se dobandesc prin puterea exemplului ; 2 Să stabilim reguli şi limite în comportamentul copilului; 3 Să comunicăm cat mai mult cu copilul – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii. Educaţia trebuie să se bazeze pe arta conversaţiei. 4 Să-l lăsăm să se bucure de copilărie – nu trebuie să facem din copil un geniu înainte de vreme; Copilul trebuie să trăiască bucuria de a se juca din plin. 5 Nu trebuie să abuzăm in niciun fel de copil- fizic , emoţional , verbal . Trebuie sa ne concentrăm pe disciplina pozitivă. 6 Să-l învăţăm să spună întotdeauna adevarul. Această lecţie o învaţă cel mai bine de la părinţi. Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui. 7 Să-l iubim necondiţionat şi să-I arătăm asta zilnic! Copilul trebuie iubit indiferent de note, de cum arată , de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură. Trebuie să- I demonstrăm acest lucru prin gesturi tandre. 8 Să petrecem cat mai mult timp cu micuţii nostril! Cei sapte ani de – acasă vor oglidi efortul şi calitatea timpului petrecut alături de copiii noştri. Educaţia primită de copil în cei şapte ani de-acasă , este extrem de importantă , deoarece niciun părinte nu-si doreşte ca micuţul său să d ea dovadă de proastă creştere acasă sau în societate. Fiecare părinte vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare in toate contextele sociale, începand de la comportamentul în mediul familial şi pana la conduita celui mic la şcoală , pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.

689

BIBLIOGRAFIE: Vrasmas Ecaterina Adina, “ Consilierea si educatia parintilor”, Ed Aramis, Bucuresti, 2002. P.,Emil, R., Iucu. Educatia prescolara in Romania. Polirom, 2002. Ciofu Carmen , Interactiunea parinti – copii, Editura Medicala Amaltea, 1998.

690

IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ Prof. înv. primar DINCĂ ANCA- VALENTINA COLEGIUL NAȚIONAL ”ION MINULESCU”, SLATINA, OLT Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilultrăieştefaptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), progra me şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte(două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de

691

medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajut să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

692

De noi depinde cum vor crește copiii noștri Prof. Maria Petrică Prof. Simona Dinculescu C. N. Alexandru Odobescu Pitești, Argeș În timpurile mai vechi știința de carte era considerată o onoare pentru cine o poseda și se bucura de respectul celor din jur. Cu cât însă înaintăm în timp, cantitatea de informație se mărește și, pe de o parte, este nevoie de foarte mult efort pentru a face performanță, iar pe de altă parte, ne pierdem prea mult timp cu consultarea multitudinii surselor de informare care conțin și multe tentații care sustrag atenția, devenind cronofagi. Cele mai eficiente mijloace de informare folosite în ultimele decenii au fost televizorul, calculatorul și telefonul mobil. Ca și când faptul în sine, de a sta cu ochii în ecran n-ar fi fost de ajuns, a fost inventat Internetul, care, folosit haotic, are ca efect cititul în fugă, gânditul în grabă, atenția ușor de distras, învățarea superficială, pentru că oferă stimuli senzoriali și cognitivi (repetați, intenși, care creează. Toate acestea se întâmplă pentru că, deși Internetul acaparează atenția mai mult decât televizorul, radioul sau ziarul, o face doar ca s-o împrăștie. Nu asupra informației se concentrează, ci la pâlpâirea monitorului, la imaginile și la culorile de pe site-ul respectiv, la mouse, la zgomotele de afară. Părintele Iustin Pârvu nota: Acum o lună de zile am asistat la niște aspecte dintr-un spectacol prezentat într-o pușcărie de Dan Puric. Am stat vreo oră și ceva la televizor. Ei, când am intrat aici după o oră, eu eram străin, nu mai aveam obiectele mele, icoanele, masa, cărțile, nu mai aveam nimic, domnule, eram străin. Măi, eu sunt, oare?... E camera mea asta?... Au trebuit să treacă vreo cinci minute ca să-mi pot reveni și să-mi iau locul normal. și-mi dau seama, acum, ce se întâmplă cu niște bieți copii mici, care stau și cască gura toată ziua și toată noaptea la televizor, la calculator și-i vezi cum se deformează, cum se modifică, cum nu mai văd realitatea așa cum e – ei văd realitatea cum se servește. Cu mijloacele astea tehnice, lumea e dresată, apoi poți să faci ce vrei cu ea. (Familia ortodoxă, nr. 6/2013, pag. 20) Mai grav este faptul că Internetul pătrunde cu din ce în ce mai multă agresiune în viața noastră. Nu mai este suficient pe calculator, îl avem în telefonul mobil douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Avem acces rapid în orice moment din zi și din noapte. Mai ales copiii sunt afectați atât fizic, prin radiațiile emise, cât și prin dependența de pornografie, care ucide sufletul. Cercetătorii Maryam Kamvar și Shumeet Balija au realizat un studiu despre ce caută pe Internet utilizatorii de telefoane mobile. Mulți se simt mai confortabil să caute site-uri pornografice de pe dispozitivele private. Am observat că utilizatorii consideră adesea telefonul celular un aparat foarte personal și intim, mai mult decât computerul lor, iar posibilitatea ca alții să descopere ce pagini de internet au căutat este mult mai redusă decât în cazul computerului. Cuvântul mulți este echivalent cu aproximativ 20% dintre utilizatorii de Internet. Ar trebui să mai avem în vedere și faptul că adolescenții constituie segmentul cel mai important de posesori de telefoane mobile. Ce se poate face? În primul rând, telefoanele celor mici ar trebui să fie cât mai simple, cu un număr mic de minute și de SMS-uri, pentru nevoi în familie. Dar și mai important este ca părinții să acorde mai mult timp copiilor lor, să li-l organizeze cu multă grijă astfel încât să nu mai simtă nevoia să utilizeze telefonul. Plimbările împreună ar da ocazia observării frumuseții din jurul nostru, sensibilizării sufletelor, îmbogățirii senzațiilor și al percepțiilor celor mici pentru a fi capabili să parcurgă programele școlare spre a se forma pentru viață. Practicarea unui sport, nu neapărat pentru performanță, ci pentru dezvoltarea armonioasă a organismului și pentru sănătate, poate fi o alternativă benefică. Învățarea cântatului la un instrument, interpretarea și audierea muzicii clasice l-ar putea sustrage utilizării telefonului, i-ar forma o cultură muzicală și l-ar forma ca om. Activitățile practice în casă ar putea și ele contribui la formarea copilului prin deprinderi de ordine, de alimentație corectă și prin ocuparea utilă a timpului liber. Interesul părinților pentru cercurile și pentru activitățile organizate de palatele copiilor poate fi benefic. Li se pot descoperi astfel talentele și li se pot cultiva. Lectura potrivită vârstei contribuie și ea la formarea unei personalități puternice, greu de destabilizat de diferitele mode, efemere ca orice modă. De noi depinde cum vor crește copiii noștri,

693

Bibliografie: Familia ortodoxă, nr. 5, 2013 Familia ortodoxă, nr. 6, 2013

694

CEI 7 ANI DE ACASA! Prof. DINESCU Raluca-Elena SCOALA GIMNAZIALA, COMUNA BATRANI, JUDETUL PRAHOVA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare:Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

695

MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Sfatul psihologului Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

696

Cei șapte ani de acasă prof.înv.primar Dinică Mihaela Motto: ”Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.” (Albert Einstein) Ne aflăm în secolul XXI, un secol al vitezei, al tehnologiei. Dar la ce folosesc toate acestea, dacă s-a uitat de educație, de creșterea propriilor copii. Adulții, deveniți părinți în zilele noastre, pun accentul pe valoarea materială. Mereu auzim expresia, devenită celebră deja, ”Lasă să aibă ce nu am avut eu.”. Dar ce nu am avut ”eu”? Nu am avut calculatoare, telefoane, tablete, haine de firmă, în schimb am avut cel mai de preț lucru: ”cei șapte ani de acasă”. La câți dintre copiii din ziua de astăzi mai găsim ”cei șapte ani”? Ei se pierd în această societate însetată după bani. Este adevărat că țara noastră nu ne permite un trai de viață decent, dar o dată plecați în străinătate, părinții uită de ceea ce este esențial: de educația micuților. În prezent, majoritatea părinților din familiile cu bani plătesc pentru educația copiilor lor încă de la 2- 3 ani, îi duc la tot felul de activități, un lucru foarte bun, dar uită să petreacă timp cu proprii lor copii. La fel se întâmplă și în familiile sărace, în care părinții abia asigură traiul de la o zi la alta. Dar oare aceste situații nu au existat și acum 20 - 30 de ani? Au fost și atunci părinți bogați și săraci, diferența este că părintele ”de atunci” era mult mai responsabil și mai implicat în educația copilului decât părintele ” de acum”. Când ajung la școală, copiii nu știu de cele mai multe ori lucrurile elementare, și nu ne referim la învățătură. Noi, ca dascăli, încercăm să le creionăm drumul în viață, nu îi învățăm doar tainele cititului, ale scrisului, ale socotitului, ci și tainele unei vieți civilizate, bazate pe respect, încredere și bunătate. Doar că nu putem clădi toate acestea fără ajutorul părinților. De la ei pornește totul. Este adevărat că educația nu se învață în șapte ani, ea nu se finalizează niciodată, nici atunci când un copil devine părinte și începe să-și facă griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său, dar își pune temelia în sânul familiei. Cei șapte ani de acasă sunt de fapt oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: psihologică, socială, intelectualcognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Acești ani reprezintă calificativul dat părinților. Cum le putem oferi copiilor noștri o educație adecvată, corectă? În primul rând, trebuie să fim un exemplu pozitiv pentru ei, fiecare copil imită ceea ce vede și aude în jurul său. În comportamentul copilului se stabilesc și se impun reguli capabile să le respecte, nu reguli la care suntem nevoiți să renunțăm deoarece copilul nu le poate îndeplini. Atunci când am luat o hotărăre în privința copilului, este bine să o ducem până la capăt, oricât de greu ne-ar fi, chiar dacă ne pare rău. Este normal să ne pară rău atunci când copilul plânge, deoarece nu vrea să facă un lucru sau săși îndeplinească pedeapsa. Dacă nu respectăm ceea ce spunem, copilul își pierde încrederea în noi și își dă seama că ne poate manevra cum vrea el. În primii șapte ani de viață, copiii petrec foarte mult timp în fața televizorului, a tabletei sau a laptopului. Unii părinți au impresia că învață multe lucruri bune de la desene și jocuri, dar acestea pot fi uneori agresive și le transmit această stare micuților. Alții îi lasă pentru a-și termina treaba.Total greșit. Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii. Chiar atunci când gătim sau desfășurăm alte activități casnice, putem avea timp pentru copilul nostru. Nu este greu să comunicăm, trebuie doar să vrem. Micuții trebuie învățați să iubească lectura și cărțile, nu cititul de pe net. Cartea on – line nu trezește același interes, deoarece laptopul produce agitație, nervozitate dacă se petrece prea mult timp în fața lui. În schimb, dintr-o carte poți citi ore întregi, cititul fiind un bun remediu pentru relaxare. Le citim copiilor povești de când sun mici, apoi îi lăsăm treptat să le exploreze până când învață să citescă și să se bucure singuri de ele. Atenție ce cărți cad în mâna copiilor noștri! Mai întâi, asigurați-vă că este o carte adecvată vârstei lui. Orice părinte visează să aibă un copil deștept, bun la grădiniță, la școală, dar uită să-l lase să se bucure de copilărie. Nu trebuie să încercăm să facem din ei genii înainte de vreme, trebuie să le permitem

697

copiilor să socializeze, dar atenție, nu pe facebook, ci față în față, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Nu trebuie să uităm că avem un copil, nu un robot. De multe ori dorim să facem din copilul nostru ceea ce nu am reușit să facem din noi. Lăsați fiecăruia libertatea de a alege, deoarece fiecare este unic și special în felul său. Din păcate, cei mai mulți copii sunt abuzați fizic, verbal, emoțional, cel puțin o dată în viață. Educația nu se clădește cu bătaie, cu înjurături la adresa copiilor, cu tot felul de comparații, ci trebuie să-i învățăm să-și exprime emoțiile și sentimentele. Doar așa vor reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-ți controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Dacă suntem părinți implicați și devotați, cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu copiii noștri. Trebuie să-i iubim indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de orice fel. Nu trebuie să facem glume pe seama lor, să le punem porecle, ci să le spunem zilnic că îi iubim. Le demonstrăm acest lucru prin gesturi tandre – săruturi pe frunte, obrăjori, îmbrățișări, încurajări etc. Dacă facem toate acestea, cu siguranță copiii noștri vor avea cei șapte ani de acasă, iar noi vom primi de la viață calificativul FOARTE BINE. Nu e ușor să fii părinte, dar este cel mai frumos cadou pe care viața îl oferă. Această realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: de noi, părinții, depinde ca adolescentul, tânărul și adultul de mâine să-și asume, în acești primi ani ai copilăriei, toate componentele unei bune creșteri. George Washington Carver spunea: ”Educația este cheia care deschide ușa de aur a libertății”, iar menirea noastră este să le oferim copiilor această cheie, indiferent de împrejurări.

698

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. Inv. primar DINU MANUELA SC. GIMN. BATASANI, loc. VALEA MARE, Jud.VALCEA Sunt cadru didactic si mama , deci am copii si acasa si la serviciu. Pentru mine , ei sunt ratiunea de a trai ! Mai zilele trecute le-am spus copiilor din clasa mea ca trebuie sa-si faca parintii mandri de ei. Stiti, din cand in cand mai fac prostioare si ca sa-i fac sa constientizeze ca nu e corect nici fata de ei ,nici fata de mine ,le-am spus ca trebuie sa-si faca parintii mandrii de ei. Surpriza !!! A functionat. Le-am atins o coarda sensibila copiilor mei ,de fapt elevilor mei ,dar asa imi place mie sa-i mai numesc pe elevii mei. De fapt copilul este „cartea de vizita” pentru prezent si pentru viitor , iar educatia este , practic , singura mostenire pe care parintii o pot lasa copiilor lor, „zestrea” cu care acestia din urma pornesc in constructia propriului loc in societate . Am auzit de multe ori zicandu-se ca rezultatele copiilor se datoresc unor parinti vrednici . Fiinf mama de doua ori ,acasa si la scoala , sper si ma straduiesc sa fiu un parinte vrednic. De cand cu clasa pregatitoare putem spune ca „cei sapte ani de acasa” au devenit „cei sase ani de acasa”. Bineinteles ca bagajul emotional si cel cultural cu care vin copiii acum la scoala nu mai este acelasi cu cel pe care il aveau copiii de acum 20 -30 de ani . Generatiile actuale sunt mult mai conectate la realitatea virtuala desene animate diversificate si jocuri pe calculator , ceea ce noi aveam in cantitati reduse sau aproape deloc . Bagajul informational al fiecarui copil difera , asa cum diferit este si nivelul cultural al fiecarei familii. Importanta este si comunicarea parintilor cu cei mici , in special aici mama este cea care are un rol deosebit , ea este cea care sadeste samanta bunului simt in copilul ei . „Cei sapte ani de acasa” Ai copilului evidentiaza asa zisul bun-simt mostenit din familie.Politetea constituie o parte importanta a ceea ce transmit parintii. Salutul si formulele de adresare in raporturile cu diferite persoane apartinand retelelor de rudenie , de vecinatate si scolare trec drept primele semne ale bunei cresteri. Copilul invata in acest fel, sa deosebeasca si sa evidentieze tipul de relatie sociala , sa-si manifeste respectul fata de persoanele mai in varsta si fata de „oficiali”. Responsabila de transmiterea valorilor legate de politete este familia . Din proprie experienta va spun cu mana pe inima ca in educarea celor mici conteza foarte mult comunicarea , comunicarea si , iar comunicarea . De ce e bine sa spunem asta ,de ce nu e bine sa spunem asta ,de ce e bine sa facem asta ,de ce nu e bine sa facem asta . Copiii au nevoie de comunicare, de certitudini si exemple.Ei copiaza ceea ce vad in imediata lor apropiere. Autenticitatea comportamentului asimilata unor valori si norme morale pe care pe care parintii insisi le transmit (sinceritate, cinste ), prevaleaza in fata oricarui „ritual al interactiunii” . Conteaza extraordinar de mult ca parintii , mama si tatal , sa fie implicati la fel de mult in cei sapte ani de acasa .Intr-o buna masura este implicata si gradinita in acesti primi ani de crestere a copilului. De aici vin copiii cu diverse informatii transmise de doamna educatoare sau primite de la alti colegi. Copiii isi formeaza un bagaj emotional si informational din mediul familial si prescolar, cu care vor porni in viata scolara. Asta inseamna „cei sapte ani de acasa” : comunicarea cu cei mici si transmiterea unor valori morale sanatoase !

699

“IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ” Educatoare: Dinu Georgiana Mihaela Unitatea de învăţământ: Grădiniţa cu P. N. nr. 2, Doiceşti „Copilăria este o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie” (Eugen Heroveanu) De cele mai multe ori, în special în cazul în care suntem deranjaţi de atitudinea unei persoane, tindem să afirmăm despre aceasta că „nu are cei 7 ani de acasă”, că nu este educat sau politicos. Când vine vorba despre „cei 7 ani de acasă”, ne gândim la educaţia primită de copil înainte de intrarea în şcoală, din punct de vedere al însuşirii unor norme sau reguli de politeţe. Această expresie însumează, de fapt, tot bagajul de cunoştinţe, comportamente, deprinderi acumulate în primii ani de viaţă, consideraţi „culmea achiziţiilor” întrucât copilul deţine o capacitate mare de acumulare de informaţii, de însuşire a unor comportamente. Copilul este pregătit să primească sau să „fure” informaţii, de aceea este foarte important cum şi de către cine sunt transmise aceste informaţii, mai ales în primii ani de viaţă, întrucât copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, membrii acesteia având mare influenţă asupra comportamentului său. Bebeluşul se identifică adesea cu persoana de ataşament, imitând comportamentul, gesturile, ticurile verbale ale acesteia etc. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, identificându-se cu persoanele cele mai apropiate, găsind argumente pentru asemănarea cu acestea („Eu sunt frumoasă ca mama”, „Sunt puternic cum este tata” etc.). Astfel, părinţii sau cei care petrec cel mai mult timp cu copilul trebuie să ţină cont de faptul că ei reprezintă un model pentru copil şi că acesta nu poate avea un comportament adecvat în societate dacă nu are o relaţie bazată pe afectivitate, dacă nu este înţeles, ascultat, nu este întrebat despre cum se simte, ce îşi doreşte, ce îl nemulţumeşte. Dacă el simte că este valoros, că poate avea încredere în cei apropiaţi, că găseşte sprijin fără a fi criticat, va fi mult mai receptiv la regulile de comportament şi le va interioriza. În plus, este foarte important ca părinţii să adopte un comportament adecvat, cel pe care şi l-ar dori să-l vadă la copilul lor, dar totodată, să se pună de acord şi să fie consecvenţi în educarea copilului, stabilind reguli realiste, specifice nivelului de dezvoltare al copilului; de asemenea, părinţii trebuie să aplice acelaşi comportament în cazul recompensării sau corectării comportamentului copilului (dacă mama îl corectează atunci când nu a adoptat un comportament în raport cu normele societăţii, tatăl trebuie să acţioneze în acelaşi mod, nu să treacă peste acest comportament, întrucât copilul va fi confuz şi nu va şti să diferenţieze comportamentul greşit, tinzând să adopte comportamentul celui care l-a aprobat). Din păcate, în zilele noastre, familia nu mai este privită la fel cum era cu mulţi ani în urmă. Părinţii sunt tot mai ocupaţi cu serviciul şi se preocupă de starea materială, ocupându-se din ce în ce mai puţin de creşterea şi educarea copilului în acord cu normele sociale. Însă, expresia „cei 7 ani de acasă” include şi intrarea copilului în mediul instituţionalizat, în grădiniţă, care reprezintă o nouă etapă, atât pentru copil cât şi pentru părinţi şi care are părţile benefice în ceea ce priveşte formarea personalităţii şi comportamentului socio-afectiv. Grădiniţa, ca şi mediul familial, are un rol hotărâtor în creşterea şi dezvoltarea armonioasă a copilului întrucât acesta se integrează în colectivul grădiniţei, are ocazia să aplice regulile stabilite acasă, dar şi să cunoască alte reguli de comportare şi convieţuire în colectiv şi în societate. Copilul îşi petrece o bună parte din zi la grădiniţă; părinţii trebuie să se intereseze de programul copilului, să participe la diverse activităţi, să se informeze cu privire la activitatea desfăşurată, să-i întrebe cum s-au simţit la grădiniţă, ce au învăţat, cum şi-au petrecut ziua. În acest mod, copilul va simţi că este important ceea ce face el, comunicarea fiind foarte importantă în formarea conceptului despre sine, a unei imagini de sine pozitive. Pentru a putea să-i înlesnească învăţarea, părinţii trebuie să continue acasă ceea ce educatorii încep la grădiniţă, desfăşurând cu aceştia activităţi complementare, în concordanţă cu activităţile desfăşurate la grădiniţă, fără a depăşi nivelul de dezvoltare al copilului. Pentru acest lucru, părinţii trebuie să păstreze o bună relaţie cu educatoarea şi să iniţieze activităţi specifice vârstei şi nivelului de dezvoltare prin punerea la dispoziţie a unor materiale concret-intuitive, să-i organizeze un spaţiu special, destinat lui, să-i dea posibilitatea să exploreze, să adreseze întrebări, să interacţioneze cu adulţii şi cu alţi copii şi nu în ultimul rând, să ofere, prin propriul comportament, modele de urmat.

700

În concluzie, „cei 7 ani de acasă” pornesc de la stabilirea unor relaţii afective cu copilul, se îmbogăţesc prin puterea propriului exemplu şi se desăvârşesc prin interacţiune, prin punerea copilului în situaţii din viaţa reală, unde să îi fie explicat cum şi de ce trebuie să se comporte sau să acţioneze într-un anumit fel.

701

Cei 7 ani de acasa Prof. Dinu Madalina Gradinita cu P.P. „Tudor Vladimirescu”, Craiova Expresia „cei sapte ani de acasa” o auzim destul de des, fiind folosita pentru a descrie conduita unei persoane. Aceasta prima perioada din viata copilului are o influenta covarsitoare in dezvoltarea fizica, psihica si intelectuala a viitorului adult influentand comportamentul acestuia in bine sau in rau. De la simplul tinut in brate, la jocurile simple, vorbitul mamei in permanenta, banalele jucarii de bebelusi, gestinarea crizelor de personalitate in mod corect si terminand cu implementarea ritualurilor (trezit, mers la baie, spalat pe maini, pieptanat, imbracat) parintii si ceilalti membrii ai familiei ar trebui sa stie si sa aplice in mod corect metodele si mijloacele de educare ale copilului. Victor Hugo a afirmat „ fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l castigam”. In zilele noastre datorita stilului de viata al majoritatii parintilor; serviciu, cumparaturi, rezolvarea diferitelor probleme familiale, tinerii dau dovada de garve carente de comportament si educatie. Iata de scurt ce ar trebui sa stie un copil : Pana la 3 ani: Sa salute si sa raspunda la salut; Sa spuna multumesc; Sa dea mana cu cineva. Intre 3 si 5 ani: Sa spuna „pardon” Sa bata la usa; Sa ceara permisiunea Sa foloseasca servetelele, batista; Intre 5 si 7 ani: Sa raspunda cuviincios la telefon Sa isi ceara scuze cand greseste; Sa stie sa ofere si sa primesca cadouri (daruri); Sa nu intrerupa conversatie adultilor; Sa stie sa utilizeze corect tacamurile. Unii psihologi printre care si Bogdana Bursuc sustin ca de-a lungul timpului valorile s-au schimbat; daca acum 30 de ani se punea accent pe comportamentul de politete( cum sa bei si sa mananci), in zilele noastre copiii invata cum sa-si asume responsabilitati noi, sa aiba initiativa si sa fie vigilenti, astfel ca generatiile trecute de prima generatie se simt ofensate de comportamentul adolescentilor. Educarea coplului este un proces de durata care necesita foarte multa rabdare si perseverenta din partea parintilor, acestia trebuie sa fie un exemplu de urmat pentru cei mici, deoarece acestia invata prin imitare in primii ani de viata. Pentru a avea o continuitate si a fi eficient acest proces de educare trebuie sa continue si atunci cand copiii urmeaza diferite forme de invatamant, personalul didactic trebuie sa coordoneze, sa indrume, sa faca corectiile necesare cand se impune acest lucru, ca cei mici sa respecte, sa aplice regulile de igiena individuala si colectiva, modul in care jocurile si activitatile trebuie sa se desfasoare urmarindu-se evitarea accidentelor sau lovirilor, modul de comportare in timpul lectiilor si pe parcursul pauzelr, modul de folosire corecta a instalatiilor sanitare, urmarindu-se preintampinarea situatiilor conflictuale.

702

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. inv. presc. Dinu Veronica Gradinita Nr. 6 Buftea Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de catre cei mai in varsta decat noi, nemultumiti de o anume atitudine si facand referire in mod strict la respectul pe care ar fi trebuit sa-l primeasca, in functie de o situatie anume. Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa? Pentru ca, in mod sigur, inseamna mult mai mult decat acel respect la care se face referire. Voua ce va evoca atunci cand auziti facandu-se referire la cei 7 ani de acasa? Presupun ca aproape imediat si fara sa vreti, se declanseaza pe ecranul mintii filmul copilariei voastre, cu diverse scene, impreuna cu diverse peisaje si persoane care au facut parte implicit din aceste amintiri. Cei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc. Asa ca, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Dar ma intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locatii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasa? Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.

703

Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani.

704

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Diosán Csilla ( prof.înv.primar) Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în acești sapte ani de viată. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și in ce mod. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii .Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă, dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazine, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii Este important recompensa și pedeapsa . Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă Nu trebuie să uităm că educația copilului se face numai acasă, discret. Ca atare nu-i facem circ în mijlocul străzii, nu-l criticăm în public si nu-l jignim sau umilim de față cu străinii sau prietenii. Chiar dacă a fost o greșeală mare, a ta e si mai mare . Copilul se va închide în sine, nu ne va mai vedea ca un model de bunătate, doar pentru că l-am făcut de râs de fată cu toata lumea si îi e rușine. Mai mult decât atât, o scenă în plină stradă, ori certurile, tensiunile si nemulțumirile din familie exprimate în mod violent si cu ajutorul cuvintelor urâte, îl va determina si pe el să facă la fel. În general, copilul face ce vede acasă sau la mama si tata. Să fim înțelegători si să acceptăm greșelile. Să nu-l comparăm cu alți copii mai mari sau chiar cu noi. E totuși un copil si merită tratat si învățat ca atare. Si mai ales, să nu uităm, copilul cu un comportament sănătos apare doar în familiile iubitoare, unde dragostea si grija părinților îi dă încredere în propriile puteri si-l face si pe el să fie bun. E important ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va incerca totul, ca săsi afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații si să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, si controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește.

705

În rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, si pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineânteles iți poți ordona viata si stilul de viată alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai întelept, o să dai și tu sfaturi bune copiilor, nepoților si celor dragi, ca si ei să aibă la baza cei 7 ani de acasă, să poată merge în viața deschis si cu un viitor sigur.

706

CEI SAPTE ANI DE ACASA! DIPLA ELENA Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Insa, deoarece copii sunt inclusi in diverse forme de educatie inca de la varste mult mai fragede nu prea mai exista cei sapte ani de acasa. Nici un parinte nu-si doreste ca copilul sau sa fie prost crescut, acasa sau in societate. Fiecare parinte doreste ca fiul sau fiica sa sa fie un exemplu de buna purtare. Normele de baza ale acestei expresii, se invata in familie. Acest mediu este cel in care copilul deprinde pricipalele reguli de buna purtare, cel ma adesea prin imitare. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse in familie.Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Parintii au o responsabilitate majora. De noi, parintii, depinde ca adolescentul, tanarul si adultul de maine sa-si asume, in acesti primi ani ai copilariei, comportamentele unei bune cresteri. Educatia primita in familie poate creiona generalizari. Prin “bine crescut” se intelege : Salutul. −Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public −Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii −Prin urmare, copilul invata, exerseaza comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Manierele la masa − O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor −O expresie magica este „imi pare rau” precum si „te rog”. Va invata astfel sa isi recunoasca greselile si sa creasca intocmai ca o persoana sincera. Copilul tolerant −Va invata sa faca diferenta intre rasul sanatos si jignirea celorlalti. Copilul „bine crescut” invata sa nu rada de slabiciunile celorlalti, defectele fizice sa de orice fel ale pesoanelor intalnite de acesta. Deci, in concluzie, solutia dobandirii celor 7 ani de acasa si a unei educatii adecvate sta la indemana noastra a parintilor. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament

707

EDUCĂM PENTRU VIAŢĂ prof. Dobai Mihaela Şcoala Gimnazială “Dimitrie Cantemir”, Oradea, Bihor MOTTO “Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seama copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.” F. M. Dostoievski Cei şapte ani de-acasa? Hmmm...sensibilă zonă! Această expresie se referă la perioada de timp care e considerată culmea achiziţiilor, o perioadă caracterizată de o intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul la această vârstă are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare, de însiţire a unor comportamente, atitudini sau limbaj. Când te referi la cineva care nu are cei şapte ani de-acasă, poate fi vorba despre un copil, dar la fel de bine poate fi vorba şi despre un adult. O fi o cauză pierdută pentru cel din urmă? Eu zic cu tărie că nu. Cred cu toată fiinţa în educaţia permanentă, pe tot parcursul vieţii şi mai ales cred ca autoeducaţia joacă un rol extrem de important în viaţa fiecărui om. Doar să fii deschis şi să vrei, iar dezvoltarea ca persoană nu va întârzia să apară. Din păcate, constatăm în fiecare zi pierderea adevăratelor valori şi tot mai greu ne este să salutăm politicos, să ne cerem scuze atunci când greşim, să fim prietenoşi, spunând mulţumesc sau te rog. E goana care ne-a cuprins pe toţi, dar oare numai timpul care parcă nu ne mai ajunge e de vină? Un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des, se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca regulile. Acest copil nu va avea stimă de sine şi nici încredere în forţele lui proprii. Pe de altă parte, un copil care e mereu încurajat şi lăudat, va fi încrezător mereu în puterea lui de a schimba lumea. Toată educaţia pe care o primeşte un copil în sânul familiei, până la şapte ani, va influenţa dezvoltarea acestuia în viitor. La intrarea copilului în grupul şcolar, trebuie să aibă unele deprinderi (cu anumite grade de autonomie) formate, de exemplu să se îmbrace şi să se dezbrace singur, să mănânce, să fie ordonat, să se adreseze respectuos, etc. Exemplul părinţilor sau al fraţilor mai mari este la fel de important, pentru că orice copil învaţă la început prin imitaţie. Copilul intră în mediul şcolar cu un anumit nivel de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de a relaţiona cu colegii de clasă, cu învăţătorul şi profesorii cu care vin în contact. Pe aceste baze ale educaţiei, şcoala vine şi clădeşte în continuare asigurând dezvoltarea armonioasă a viitorului adult. Nu putem spune că un copil care ştie să scrie şi să citescă, este un copil educat, pentru că educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. În funcţie de comportamentul unui om, prin interacţiunea lui cu ceilalţi, spunem despre acesta că are sau nu, cei şapte ani de-acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Părinţii devin modele pentru copiii lor. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Cei şapte ani de-acasă reprezintă oglinda familiei, în ceea ce priveşte educaţia din primii ani!

708

7 ANI…DE-ACASĂ Dimineaţa intri-n clasă Şi saluţi frumos. Cu cei şapte ani de-acasă, Eşti politicos. Şi chiar dacă cu colega Astăzi te-ai certat, Scuza reprezintă cheiaCa să fii iertat! Când te-aşezi apoi la masă, Spui “te rog frumos”. Cu cei şapte ani de-acasă, Eşti mai prietenos. Eşti în clasă, eşti la masă Sau colegul nu te lasă, Nu uita, la toţi le pasă, De cei şapte ani de-acasă. (creaţie personală) BIBLIOGRAFIE: Şchiopu, Ursula; Verza, E., 1997, Psihologia vârstelor, ed.a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Benga, Oana, 2002, Psihologia dezvoltării, Editura ASCR, Cluj-Napoca. Cucoş,C., 2002, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.

709

Primii pași în viață Cei șapte ani de-acasă sau poate... Invatator Alina Dobra Scoala Gimnaziala Lunca Calnicului ...cei șase ani de-acasă, sau pur și simplu modelul pe care l-am avut acasă în copilăria, pubertatea, adolescența noastra. Vom auzi de multe ori sintagmele: așa sunt și părinții lui/ nu a avut ce învăța din familie/ așchia nu sare departe de trunchi/ îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Oare în ce proporție sunt aceste lucruri adevărate? Voi încerca să abordez acest subiect, nu din perspectiva cadrului didactic, ci din perspectiva de părinte. Și din aceasta postura mă întreb: Există oare părinți care în mod conștient le-ar transmite copiilor valori negative, care și-ar dori ca puiuții lor sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate? Ce părinte nu ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale? Și totuși de ce uneori eșuăm în meseria de părinte? Cum să fii un părinte bun? ..... o rețetă pe care nu o găsești în nici o carte. Dar ce inseamnă să fii un părinte bun? O altă întrebare la care nu găsești un răspuns universal. De cele mai multe ori “meseria de părinti”o invățăm împreună cu copiii noștri, care ne intregesc existența. Zi de zi , alături de ei descoperim ce înseamnă să fii părinte, ce implică acest lucru, ce cuprinde fișa postului în această meserie. Și pentru că fișa postului suferă modificări odată cu trecerea timpului, este foarte important să fim modele pentru ei, în fiecare etapă a vieții. Prin urmare trebuie sa dam dovada, noi-parintii, ca avem cei sapte ani de-acasa. Este binecunoscut faptul că cei mici învață mai întâi prin imitație și abia mult mai târziu pot conștientiza repercursiunile faptelor intreprinse. Cu siguranță micul prichindel va uita uneori să salute sau să mulțumească, nu va putea să stea mereu potolit la masă în timp ce avem musafiri, sau va vorbi neîntrebat. Îl vom surprinde cu degețelul în nas sau bătând din picioare atunci când dorește ceva. Dar prin exercițiu va deveni din ce în ce mai stăpân pe el și va ști să adopte comportamentul așteptat. Fiecare copil creste si se dezvolta in ritmul sau, avand in permanenta nevoie de sprijinul nostru, al parintilor. Nu-in putem pune in spate un bagaj mai mare, decat cel pe care-l poate duce intr-un anume moment al dezvoltarii lui, vom reusi doar sa-l incovoiem, dar putem sa-i oferim un mediu sanatos si adaptat nevoilor lui, putem sa-l stimulam si sa-l ajutam sa descopere lumea. Nu toti copiii sunt inzestrati de la natura cu capacitati intelectuale superioare, dar toti se nasc puri sufleteste. Mai departe depinde de noi parintii( adultii), daca vom reusi sa exploatam la maxim acest dar de la Dumnezeu. Prin joc, zi de zi, împreună descoperim valorile umane: toleranța, credința, intrajutorarea,bunătatea, respectul, dragostea, lucruri pe care trebuie să le descopere mai intâi în noi ca și părinți. Să râdem, să plângem, să ne jucăm, să muncim împreună, să ne cerem scuze atunci când greșim, sunt lucruri care vor forma baza personalității tânărului de mâine. Să fii un părinte bun, cred că înseamnă să știi să pui punct între a da și a cere. Este necesar să învețe de mici valoarea muncii, valoarea lucrurilor bine făcute, munca în echipă. În familie, ca și în societate, fiecare are drepturi, dar și îndatoriri. Într-o societate în care se pune accentul pe informație, pe a ști o mulțime de lucruri cât mai devreme cu putință, mi se pare deosebit de importantă securitatea emoțională a copiilor. Dragostea, căldura sufletească, îmbrățișarea de seară și zâmbetul de dimineața sunt lucruri care vin din suflet și nu costă. Și multe ar mai fi de spus, dar cred că la multe vom găsi răspuns pe drumul vieții. Și dacă în final copiii noștri reușesc în viață, noi vom fi fericiți și mândri de ei, așa cum ne dorim ca ei să fie mândri de părinții lor.

710

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Institutor:DOBRE NICOLETA Grădinița ”Panseluța”, Sector 4, București “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”. De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, copiii stau mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați în general. Cei din familie încearcă să îi sfătuiască și să îi educe cum știu ei mai bine, ca pe viitor să poată intra în viață cu minim de lecții despre viață în general. Respectă ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârsta cu tine. Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineîțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii.Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieştefaptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt

711

percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. BIBLIOGRAFIE:” Cum să ne creștem copiii?”, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

712

Cei 7 ani de acasa ! Scoala Gimnaziala „Theodor Aman” Campulung Prof. inv. primar DOBRIN CATALINA Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată

713

când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

714

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI Prof. Dobrin Iulia Şcoala Gimnazială „Alexandru Davila”, Piteşti Educaţia, sub toate formele ei, este chemată să găsească soluţii prin care omul să se adapteze rapid şi eficient la societatea viitorului. Cunoaşterea particularităţilor dezvoltării personalităţii, a factorilor care contribuie la desăvârşirea acesteia, a problemelor pe care le ridică ea, contribuie în mare măsură la găsirea unor soluţii adecvate. Menirea educaţiei este aceea “de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G.The Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie ”parteneri egali în educaţia copilului.“ „Cei şapte ani de acasă” – ne vorbeşte foarte mult de familia, credinţa, concepţiile oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul. Familia este un factor primordial de informare şi de creare a copiilor. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcţii cognitive. De observat faptul că, familia implementează mai mult valori practice, decît teoretice. Este foarte importantă educaţia din copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător şi ca un burete, absoarbe conduitele şi obiceiurile celor din jur. In familiile formate din părinţi şi copii, mama este cea care începe educaţia, în primul an de viaţă având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului cum exagerat se accentuează, ci în realizarea şi a celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Atitudinea acestuia faţă de alte persoane este esenţial determinată de relaţia sa cu mama. Contactul copilului cu universul se realizează prin intermediul mamei. Ea este în aceeaşi măsură iniţiatoare şi pe plan intelectual şi cultural. Mama este cea care îl învaţă pe copil să ajungă la primele gesturi îndemânatice şi la primele performanţe practice. Aceasta este prima autoritate cu care se confruntă copilul. El face cunoştinţă cu primele reguli, cu primele obligaţii, cu primele forme ale moralei. Astfel este necesară toată dragostea mamei şi un permanent sentiment de siguranţă pentru a face posibile începuturile adaptării copilului la exigenţele sociale. Mama care nu consolidează sentimentul de siguranţă al copilului, îl face să se teamă de lume, pune sub semnul îndoielii însăşi dezvoltarea fizică a copilului. Acest rol de iniţiator, de ghid şi de model, are o deosebită strălucire în primii ani de viaţă ai copilului. Pe măsură ce copilul înaintează pe treptele superioare ontogenetice, tatăl preia atribuţiile educative într-o măsură mai mare. Rolul tatălui are la început manifestări în bună parte indirecte, dar aceasta nu-i ştirbeşte caracterul esenţial. Acest rol indirect nu trebuie să ne determine să pierdem din vedere că tatăl are de jucat şi un rol direct. Copilul cunoaşte prin tată un mod diferit de a fi şi învaţă să se adapteze fără să se simtă ameninţat în sentimentul său de siguranţă. Tatăl îşi exercită funcţia sa esenţială pe care o va păstra şi care constă în a reprezenta în familie şi mai ales faţă de copil o ordine a realităţii diferită de aceea pe care o reprezintă mama. Acest personaj plin de prestigiu, purtând aureola autorităţii, a forţei şi puterii, este evident redutabil dar şi atrăgător, copilul fiind mândru de el, dorind să-i semene. Rolul părinţilor este foarte important şi trebuie să fie puternic prin fermitate, răbdare şi dragoste, nu prin severitate sau brutalitate. Trebuie intensificat tot ceea ce este satisfăcător din partea copilului şi raportate progresiv, impulsurile sale agresive folosind modelele. Astfel copilul să se regăsească în acest cadru şi să prevadă reacţiile adultului de care este dependent. Schimburile afective sunt necesare acestei construcţii progresive a “personalităţii copilului”. Schema fundamentală a grupului familial, a creşterii copiilor, se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, pe modelul relaţiilor dintre aceştia şi copil. S-a constatat că cea mai mare parte dintre părinţi educă aşa cum au fost educaţi. Astfel, copilul încet, încet, va avea intenţia de a le face pe plac părinţilor, acceptând interdicţiile şi trecând de la perioada lui de “nu”, la aceea

715

de “da”. Dacă tentativa de stăpânire a adultului asupra copilului este totală, fără spaţiu de libertate, personalitatea acestuia va fi zdrobită sau chiar va risca să prelungească această perioadă de opoziţie. Dacă i se interzice ceva copilului, nici părinţii nu trebuie să facă acel lucru, pe considerentul că sunt adulţi. Cu răbdare şi fermitate, făcându-se eforturi repetate de a-i spune care sunt interdicţiile şi limitele, copilul va înţelege că cel care face regulile este adultul. Va trebui să înţeleagă că aceste reguli sunt valabile pentru toată lumea. Familia este cea care asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, timpul de joacă, condiţii de odihnă, sănătatea. Un program riguros de viaţă va avea urmări pozitive asupra dezvoltării fizice. Tot în familie copilului îşi formează primele deprinderi de igienă personală şi socială, va fi obişnuit să utilizeze factorii naturali pentru bunăstarea organismului. In perioada pubertăţii, schimbările fiziologice produse în organism, pun probleme noi pentru dezvoltarea fizică a copilului; prin îndrumări perseverente şi afectuoase, prin modificarea regimului de odihnă, prin crearea unor noi deprinderi igienice, familia le va putea rezolva la timpul potrivit Factorii familiali sunt ca proximitate şi importanţă cei mai importanţi în dezvoltarea unei personalităţi armonioase, în securizarea fizică, afectivă şi materială a copilului. Indiferent de modul de organizare, mediul familial întemeiat pe un sistem de interacţiuni afective intense este apt de a reacţiona la trebuinţele copilului, de a participa şi favoriza elaborarea personalităţii, a imaginii sale de sine şi despre lume. Colaborarea şcolii cu familia este o parte componentă a sistemului general al activităţii educative. Şcoala nu trebuie să corecteze singură greşelile de educaţie ale părinţilor, deoarece sistemul acesta nu poate duce decât cu greu la rezultate bune. Ceea ce îndreaptă şcoala poate să fie anulat de metodele greşite folosite în continuare de familie. Este nevoie de o unitate de exigenţe şi de măsuri, şi aceasta face absolut necesară colaborarea dintre familie şi şcoală. Numai împreună pot corecta tot ce s-a greşit până acum, punând temelia unei educaţii morale sănătoase. Familia este locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură, constituind mijlocul prin care copilul este introdus în viaţa umană şi în cadrul în care se elaborează personalitatea sa proprie. Numeroase trăsături importante ale personalităţii se constituie după măsura situaţiilor trăite de copii în sânul familiei. Cei doi părinţi sunt implicaţi în mod egal în procesul educativ familial. Ei sunt indispensabili, dar pot, în largă măsură să fie substituiţi de înlocuitori adecvaţi, dacă copiii îi acceptă pe aceştia, fapt care depinde mai ales de propria acceptare a copiilor de către părinţi. Orice neînţelegere dintre părinţi, pune în pericol sentimentul de siguranţă al copilului şi deci armonia dezvoltării personalităţii sale. Părinţii trebuie să fie convinşi că nu există o metodă unică de educaţie infailibilă şi universal valabilă, ci sunt mai multe metode, toate bune, dacă sunt folosite adecvat, în funcţie de individualitatea copilului şi de împrejurările concrete. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale.

716

Cei şapte ani de acasă – piatra de temelie in formarea unui viitor adult de succes Prof. DOBRIN RALUCA – IOANA Intrată în lista expresiilor uzuale ale limbii române, sintagma „a avea cei şapte ani de acasă” ascunde mult mai multe semnificaţii decât simpla deţinere a unor bune maniere de bază, cu ajutorul cărora un copil se poate integra cu succes într-un cadru social. După ani buni de practicare a meseriei de dascăl, am ajuns să atribui celor şapte ani de acasă o importanţă majoră, asociindu-i cu piatra de temelie a ceea ce înseamnă formarea unui viitor adult de succes. Copilăria timpurie şi amprenta ei asupra individului În opinia mea, copilăria timpurie este un stadiu crucial al vieţii unui om, în termenii dezvoltării intelectuale, sociale şi emoţionale. Aşa cum şi psihologii susţin, creşterea abilităţilor mentale şi fizice se petrece, la cea mai impresionantă rată, de la naştere şi până la vârsta şcolară. Exact în această perioadă, copiii au cea mai mare nevoie de o îngrijire atentă şi de experienţe valoroase de învăţare. Capacitatea de învăţare a unui copil continuă, fără echivoc, pe toată durata vieţii, însă nu la intensitatea anilor în care acesta a fost preţcolar. Cred că ceea ce un copil învaţă în cei şapte ani de acasă, la nivel intelectual, social şi chiar emoţional, ajunge să fie fundaţia succesului şcolar de mai târziu. Recunoaşterea celor şapte ani de acasă Anii pe care i-am petrecut până acum la catedră mi-au oferit, pe lângă multe alte satisfacţii, şi abilitatea de a recunoaşte imediat un copil cu cei şapte ani de acasă, primul semn că acesta se va număra printre elevii mei buni, nu în mod necesar ca rezultate şcolare, ci din prisma conduitei generale. Consider că un copil cu această majoră calitate ştie să salute, să spună „mulţumesc” şi „te rog”, să îşi măsoare cu grijă cuvintele, mai exact să se comporte cuviincios atât cu profesorii, cât şi cu alţi adulţi şi copii. Copilul cu cei şapte ani de acasă oglindeşte trei elemente-cheie pentru adaptarea lui în societate: educaţia, bunele maniere şi regulile morale. Iar daca unul dintre elevii mei pare să nu bifeze aceste trei componente atât de importante, voi atribui întotdeauna vina mediului familial în care copilul a crescut: pentru că formarea copilului preşcolar este direct influenţată de relaţia lui cu părinţii, specificul său de dezvoltare, valorile insuflate de familie şi de măsura în care beneficiază de un exemplu demn de urmat în interacţiunea lui cu adulţii. Cred că un elev necuviincios, cu probleme de comportament, neatent la ore şi, în consecinţă, cu rezultate slabe la şcoală, este de fapt o victimă. Acestuia i s-a ştirbit şansa de a porni cu dreptul în viaţă, pe băncile şcolii, tocmai pentru că a fost privat de acei ani cruciali în educarea lui psiho-emoţională şi intelectuală – cei şapte la număr, înainte să facă pasul cel mare. ABC-ul celor şapte ani de acasă În vreme ce este facil să denunţăm incapacitatea părinţilor de a creşte un copil cu cei şapte ani de acasă, trebuie să ne gândim că a educa în mod corect un copil nu este nici pe departe o sarcină uşoară. Nu este niciodată suficient (sau chiar recomandat ) să ordoni unui copil să fie politicos, cuminte, atent cu cei din jur şi exemplar in comportament indiferent de situaţie. Din punctul meu de vedere, baza formării unui comportament dezirabil al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Un deficit la acest capitol aduce obstacole majore în formarea viitorului adult, deoarece iubirea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte şi să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Sigur că cei şapte ani de acasă înseamnă, primordial, o educaţie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, de vreme ce el nu înţelege lumea la vârsta de doi ani, aşa cum o face la şase ani. Şi, foarte important de reţinut, un copil educat este unul care a beneficiat de exemplul pozitiv al părintilor şi al celorlalţi membri ai familiei, deoarece copiii învaţă prin imitaţie. Din ABC-ul celor şapte ani de acasă fac parte, aşadar, modelele parentale, precum şi metoda recompesei şi a pedepsei, manifestate însă emoţional: orice comportament pozitiv trebuie să fie recompensat prin

717

laude, încurajări, bucurie manifestată de părinte, pe când conduitele negative trebuie să fie sancţionate prin dezamăgire sau nemulţumire. Recuperarea celor şapte ani de acasă Deşi specialiştii în psihologie infantilă dau puţine şanse de evolutie pozitivă semnificativă în comportament unui copil care nu a beneficiat de o educaţie satisfăcătoare în primii ani de viaţă, eu cred că niciodată nu este prea târziu pentru o transformare în bine, mai ales când vine vorba depre copii. În activitatea mea didactică, încurajez comportamentele pozitive ale elevilor mei, prin a le explica individual ce ar fi dezirabil sa facă şi ce nu, prin a le impune reguli realiste, a-i avertiza asupra posibilelor consecinte ale nerespectării lor, dar mai ales prin a le descrie recompensele de care se bucură atunci când au un comportament adecvat. Consolidarea celor şapte ani de acasă în cazul elevilor mei înseamnă, totodată, educarea părintilor, de obicei deschişi sugestiilor mele atunci când lansez o invitaţie sinceră la dialog, în virtutea frumoasei evoluţii a copiilor al căror viitor îl modelez cu dedicare.

718

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Educatoare: Dobrinoiu Mariana Grădinița Văleni- Dîmbovița, Jud. Dîmbovița „Eu sunt copilul, tu ţii în mâinile tale destinul meu, tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşii sau eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”(Child’s Appeal, Mamie Gene Cole ) Reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. Într-o societate care evoluează sub imperiul schimbărilor permanente in toate domeniile, care solicită individualului abilități de adaptare rapidă la situații noi, educația trebuie să răspundă în primul rând nevoilor individuale, asigurând în același timp șansele de integrare și dezvoltare sociala personală. Una din pârghiile de intervenție care actioneaza la nivelul educației preșcolare și care pot susține acest deziderat, este dezvoltarea unei relații parteneriale gradiniță-familie, definite printr-o comunicare reala, constructive in interesul copilului. Practica participarii părinților la educatia copilului preșcolar in mediul familial si unitatea de invatamant , se dovedeste a fi focalizata preponderant pe elemente de asigurare a securitatii personale, a stării de sănătate, pe satisfacerea trebuințelor primare, fiind mai puțin orientată spre implicarea in socializarea si educarea copilului prescolar. Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central în asigurarea condiților necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personaliății individului. În familie copii sunt crescuti, socializati, protejați să iși apropie valorile culturii şi ale moralei. Ei se dezvoltă fizic, psihic, moral şi spiritual prin amprenata mediului familial. În familie se realizează integrarea socială primară a copilului. Odată cu intrarea în şcoală se va începe integrarea secundară.Iată de ce modul de relaționare din familie, climatul afectiv şi modelul socio-cultural al acesteia sunt importane în construirea comportamentelor sociale şi integrarea socială. Prin relațiile sale cu mama, cu tata şi cu fratii, copilul se integrează în societate, se apropie de comunitate, iși cunoaște valoarea şi începe să-şi crească stima de sine.După un medic englez esența familiei este în "CEI 4 C". Aceștia reprezinta : compromis; consideratie; comunicare; cooperare. Exersarea acestor competențe psiho-sociale de bază oferă copilului condițiile unei socializări efective și eficiente. Oricât de importante ar fi influențele procesului de învățământ pentru devenirea copilului, în tot acest timp, el este membru al unei familii. Este deja cunoscut faptul că valorile socio-morale ale familiei nu corespund perfect si întotdeauna cu valorile promovate de școală. D. Goleman, (Prefață la lucrarea Inteligența emoțională în educația copiilor, autori Elias, M, Tobias S, Friedlander B,2002), specifica “Viața de familie este prima școală a emoțiilor. În acest creuzet intim, învațăm să recunoaștem emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre cum să gândim aceste emotii și cum să le alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimam speranțele și temerile. Această școală emțională nu înseamnă doar ceea ce le spun parintii copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune de asemenea modelele oferite de părinți în ceea ce privește felul de a-și trata propriile emoții și pe cele care apar în relația soț-soție”(p.3). Putem sintetiza că familia este unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste capătă o importanță primordială prin interațtiunile multiple și determinante între toți membrii ei. În acest creuzet de relații, valori și sentimente copilul primește forța și imbodul principal al dezvoltării sale. Gradinita si familia urmaresc acelasi scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltati. Pentru realizarea acestui scop unic este necesara unitatea de acțiune, concordanța dintre mijloacele specifice de influențare folosite de aceste doua instituții sociale.

719

Grădinița este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca actiunea sa educativă să fie mai profundă și de durată.. In convorbirea cu părinții, cadrul didactic trebuie să dovedeasca mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten, nu a unui șef care dă ordine. Să fie apropiat, să găseasca argumente potrivite si temeinice, ca parinții să le accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la convingerile sale daca acestea sunt bine intemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum se comporta copilul față de părinți, frați, bunici cum se comporta acestia fata de el, ce influente pozitive si negative se exercita asupra lui, cu ce se ocupa in timpul liber, ce prieteni are, cum se odihneste si cum se hraneste, care este starea sanatatii lui, ce interese manifesta. Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar avâdn în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare.

720

EDUCAȚIA DE ACASĂ Prof. DOBIȚAN HECKL MARIA ALINA Liceul Teoretic Diaconovici-Tietz Reșița Structura Școala Gimnazială Nr. 1 Reșița Cu toții cunoaștem adevărul suprem conform căruia părinții sunt primii „profesori” din viața copiilor. Rolul educației pe care copiii o prețuiesc de la părinți în primii ani de viață ai acestora nu se diminuează nicicând pe parcursul vieții lor, nici chiar atunci când aceștia ating vârsta de grădiniță sau de școlarizare. Bazele educației în formarea și dezvoltarea caracterului copilului se construiește în perioada numită „cei șapte ani de acasă”. Această sintagmă face referire la primii ani din viața copilului, perioadă în care acesta petrece majoritatea timpului în sânul familiei, alături de mama și tata. Acesta este motivul pentru care în perioada aceasta, copilul își însușește primele cunoștințe și deprinderi din sânul familiei devenind o reflexie a propiilor părinți. Pentru fiecare individ familia reprezintă rădăcina educației. Din bagajul educativ pe care îl deține fiecare copil din primii ani de viață reies: familia, mediul, credința în care s-a dezvoltat copilul. Dincolo de evidenta referire la bunul simț al unui individ, expresia „cei șapte ani de acasă” cuprinde și referiri la cunoștințele generale și la întreaga contribuție a familiei la crearea și dezvoltarea viitorului om mare. Drumul educației pentru fiecare individ începe de acasă. Familia este instituția fundamentală în societate, cunoștințele primare despre societate, obișnuințele de comportament, deprinderile igienice copilul și le va însuși în cadrul acesteia. Influența familiei în viața individului lasă urme adânci în toate laturile caracterului acestuia. Rădăcina educației stă în familie, credință, concepțiile, deprinderile oricărei persoane depind foarte mult de mediul în care s-a format individual. Cu cât mediul familial este mai sănătos, cu atât influența exercitată asupra caracterului copilului va fi mai benefică, va fi o influență pozitivă, valorile transmise fiind de cea mai bună calitate. Dincolo de asigurarea condițiilor de viață pentru copil și asigurarea supravegherii acestuia, familia trebuie văzută ca primul factor în educarea și instruirea copilului și un continuator al cerințelor impuse de practica educațional-instituționalizată. Ea reprezintă prima școală a copilului care poate favoriza sau îngreuna activitatea/rolul școlii în dezvoltarea echilibrată a caracterului copilului. Astfel că „cei șapte ani de acasă” reprezintă perioada din viața fiecărui individ care îi oferă acestuia primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. Cu toate că importanța educației instituționale este de necontestat având rolul de a crește o comunitate sănătoasă din punctul de vedere social și crearea posibilității de dezvoltare a aptitudinilor mintale ale individului oferindu-i acces nelimitat la dezvoltarea propriei vieți, actul educațional va fi eficient doar când familia, școala și societatea își vor unifica eforturile, „cei șapte ani de acasă” având o funcție de o importanță vitală în formarea caracterială a viitorului OM.

721

CE PUTEM SPUNE DESPRE EDUCAȚIA DE ASTĂZI! Liceul ”Ștefan Diaconescu” Potcoava Dobrogeanu Cătălina clasa a X-a B Piciu Mihaela clasa a X-a B Motto “O bună educație cere ca educatorul să inspire elevului stimă și respect, și nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea individualității elevilor și prin asuprirea stimei de sine.” Samuel Smiles Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”. Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat” Suntem educați de la vârstă foarte mică.Din generație în generație ne-au fost transmise de familie,școală,biserică și societate reguli de comportament. “ La aceste reguli de comportament, educaţiei, li se adaugă dobândirea cunoştinţelor în variate domenii şi, evident, în cele în care fiecare ne specializăm. Educaţia ne pregăteşte pentru viaţă. De ea depinde propria noastră existenţă individuală, dar şi relaţia noastră cu ceilalaţi, felul în care, ca indivizi, ne vom încadra într-o activitate socială complexă, cum ne vom comporta. Ea trebuie să ne ajute să ne desăvârşim noi înşine ca indivizi, dar şi să ne facă să fim utili comunităţii şi, mai ales, să nu intrăm în conflict cu ea.” susținea domnul Academician Dan Berindei în rubrica „Repere Academice apărută” în iunie 2009 În zilele noastre, educația a început să capete ușor-ușor mai multe dimensiuni, în special în rândul autodidacților, care s-au bucurat enorm în momentul apariției platformelor educaționale online Educația are menirea de a ne pregati pentru societate și relaționarea cu ceilalți semeni. Astfel educația trbuie să răspundă prin produsele sale cerințelor impuse de societate. În zilele noastre nu mai putem vorbi de o familie care să urmărească educarea tinerilor deoarece în mare parte părinții luptă să realizeze susținera financiară iar „lumea bunicilor” este pe cale de dispariție. Massmedia care ar trebui să participle activ la educarea tinerelor generații,este acum în căutare de senzațional și uită că aduce elemente nocive care contribuie mai degrabă la o contra-educație. Și cu toate acestea mai există tineri bine educați. Cum au reușit să ajungă la acest lucru sau cine a contribuit mai mult? Rămâne un mister.!

722

Cei şapte ani de-acasă Prof. înv. primar: Docan Elena – Caselia Şcoala Gimnazială Ciprian Porumbescu Comăneşti, jud. Bacău Ce reprezintă cei 7 ani de-acasă? Cei 7 ani de-acasă se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, bunici, la formarea personalitatăţii şi la comportamentul copilului până la debutul şcolarităţii. Copilul despre care spunem că are cei 7 ani de-acasă este unul care se poartă cuviincios atât cu adulţii, cât şi cu ceilalţi copii, respectă pe ceilalţi, foloseşte formule de politeţe (mulţumesc, te rog etc.). Spunem despre un astfel de copil că este bine crescut. Relaţiile cu cei din jur sunt mult facilitate atunci când o persoană e manierată, educată şi care se ghidează după anumite reguli morale. Relaţia afectivă cu părinţii, dragostea acestora reprezintă baza formării comportamentului corespunzător al copilului. Dacă copilul simte acest sentiment din partea părinţilor, el se simte protejat, îngrijit, încrezător în forţele proprii, sigur pe el. Toate aceste lucruri vor conduce spre dezvoltarea armonioasă şi corespunzătoare a micuţului, spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. La vărsta fragedei copilării copiii învaţă prin imitaţie, de aceea părinţii trebuie să fie modele pentru aceştia. De la părinţi copiii trebuie să înveţe să facă distincţia dintre bine şi rău, să deprindă bunele maniere, să comunice adecvat cu cei din jur, să îşi argumenteze punctul de vedere în conversaţiile cu cei de vârsta lui, să se exprime corect. Recompensa cea mai însemnată pentru copii este atunci când părinţii sau adulţii din jurul lor îi felicită, îi laudă pentru comportamentul lor care demonstrează că sunt copii educaţi sau bine-crescuţi. Această responsabilitate de educare a copilului revine ambilor părinţi, constituind o responsabilitate majoră. Ei trebuie să facă copilul să înţeleagă că, dacă el va fi politicos şi se vor purta frumos cu cei din jurul lui, atunci şi aceştia se vor comporta la fel cu el. De asemenea copilul trebuie să conştietizeze că a fi educat înseamnă să te comporţi respectuos şi cuviincios în orice situaţie, oricând, cu oricine şi orice: copii, adulţi, animale, lucruri. Lucrurile urmărite îndeosebi de părinţi în educarea copiilor vizează: Salutul adecvat Comportamentul corespunzător în anumite situaţii (la şcoală, la masă, în vizită etc.) Recunoştinţa Generozitatea Rostirea adevărului în orice situaţie Igienă Disciplină Altruism Exprimarea corectă Orice părinte trebuie să fie foarte atent ca nu cumva numeroasele griji cotidiene să îi copleşească, să fie mult prea ocuopaţi, astfel încât să nu mai aibă timp pentru educaţia copiilor lor. Ne educăm copiii pentru binele lor, pentru a fi oameni mai târziu. Educaţia din primii ani de viaţă sunt ca o temelie la casă, cu cât e mai solidă , cu atât e mai rezistentă.

723

Cei şapte ani de acasă Edu. Dochiu Jenica G.P.P. „Lumea Florilor” Năvodari, Jud. Constanţa Expresia care face referire la cei şapte ani de acasă este deja cunoscută tuturor. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei şapte ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești şapte ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Fii tu un exemplu. Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți

724

să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public. Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

725

Arta de a fi profesor Doina Corduneanu, Liceul Tehnologic Vlădeni, Jud. Iași ”O inimă înţelegătoare reprezintă totul la un profesor, şi nu o putem aprecia îndeajuns. Ne amintim cu stimă de profesorii excelenţi, dar cu recunoştinţă de cei care ne-au influenţat sufleteşte. Planul de învăţământ este o materie primă extrem de necesară, dar căldura reprezintă elementul vital pentru planta aflată în creştere şi pentru sufletul copilului.” (Carl Gustav Jung) Activez pe scena didactică din anul 1983, 15 septembrie. Absolventă a Liceului Pedagogic ”Vasile Lupu” Iași , dornică de afirmare , mi-am luat post în satul meu natal ,Roșcani, Com. Trifești pe vremea aceea ,poposind astfel în colectivul cadrelor didactice care tocmai mă trimisese spre formare. Cerințele , așteptările erau foarte mari , iar eu mi-am propus să nu dezamăgesc pe nimeni: nici pe fosta doamnă învățătoare , cu care acum eram colegă, nici pe domnii profesori ,care investise atât de mult în pregătirea mea , nici pe părinții care cu drag m-au așteptat acasă , dar nici pe părinții care ardeau de nerăbdare ca ai lor copii să fie formați de un dascăl al satului. Încă din primul an de învățământ am avut prilejul să lucrez în colective de elevi de sine stătătoare sau chiar în clase simultane: I-III și/sau II-IV. Drumul a fost greu și anevoios dar satisfacția creației și investiției emoționale m-a alimentat și încă mă mai alimentează cu o dorință maximă de a fi în preajma celor mici. Am învățat alături de ei că totul este posibil dacă vrei , că poți doar atunci când încerci, că promovezi noul așa cum trebuie doar dacă tu îl înțelegi perfect , că poți fi model de neînlocuit nu prin abundența materiei ci prin strategia pe care o alegi pentru transmisie, prin răbdarea și tenacitatea de care dai dovadă . Sunt artiștii cei mai grozavi dacă au parte de artă adevărată, de strategie , de pricepere în arta metodologiei didactice și pedagogice. Nu sunt saci goi ce ar urma a fi umpluți, sunt ființe care așteaptă să fie șlefuite prin comunicare , prin didacticism croit de adulții în mâna cărora li sau dat sufletele spre formare. Am încercat să fiu profesorul deschis învățării pe tot parcursul vieții, noului , din toate domeniile didacticii , m-am împlicat mereu în managementul școlar , în căutarea de strategii accesibile tuturor copiilor , am fost preocupată de problemele sociale din care proveneau elevii , am soluționat foarte multe situații , am făcut proiecte care să aducă beneficii materiale , dar și spirituale copiilor din familiile vulnerabile. Am organizat și desfășurat tabere de dezvoltare personală în parteneriat cu Organizația Nonguvernamentală World Vision. Îmi văd meseria mai presus decât orice ”artă”. Chiar dacă aparent nu e decât o profesie simplă și banală ,ea nu poate fi la îndemna oricui. Pregătirea pentru a preda, pentru a-i învăţa pe alţii cum să înveţe este o operă niciodată încheiată şi care implică multă răbdare, multe momente de incertitudine, de descurajare şi multe ore de studiu. Totuşi, la capătul acestui drum te pot aştepta multe bucurii şi satisfacţii. Rolul meu nu e deloc ușor.Spun al meu pentru că vreau să fac referire strictă la mine , ca profesor. Sunt la dispoziția elevilor mei(clasa a II-a ) , simpatizez cu aceștia , le înțeleg universul, uneori chiar îl parcurg alături de ei , culegând astfel cu mai mare ușurință interesele care le animă formarea. Nu sunt altceva decât prietenul elevilor , dar și partenerul părinților în cerința educativă . Mă străduiesc să fiu un model pentru colectivul de cadre didactice din care fac parte, chiar dacă acum este foarte greu acest lucru. Ne lăsăm măcinați de invidie și egoism atunci când în preajma noastră apar cadre didactice dedicate meseriei de profesor, care trăiesc uman și nu material. O caracterizare proprie,cu maximă modestie: o conștiință a misiunii destul de încărcată, dispus spre observare permanentă și o evaluare obiectivă, disponibilă la sugestii, spirit organizatoric dezvoltat și competențe alese în regia procesului didactic, empatic, dispun de o autoritate câștigată prin consecvență , profesionalism și dorința de a vrea să fac ceva pentru elevii mei, orice activitate didactică din sala de clasă o transpun într-o lecție de viață, gândesc pozitiv și dau frâu liber imaginației creatoare , ținând-o pe făgașul normal al realității .

726

Un copil ,,bine crescut" prof. Doina David Şcoala Gimnazialǎ nr. 28 ,,Dan Barbilian" - Constanța Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Este adevarat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la bază acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca propriul copil să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica să să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin

727

afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

728

“Cei 7 ani de acasă” Prof. Doina-Eugenia Bălan Acest articol despre importanţa celor” 7 ani de acasă”, aş dori să fie citit de cât mai mulţi părinţi, deoarece dumnealor sunt cei care formează caracterul copiilor, pot fi modele şi exemple pentru copiii lor. Să nu uităm că primii 7 ani de viaţă sunt în familie, deci rolul familiei în formarea celor “7 ani de acasă“ este decisiv, apoi completează şcoala şi societatea, dezvoltarea şi formarea caracterului său. Influenţa părinţilor asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă este decisivă şi ireversibilă, deoarece în această perioadă copilului i se pot transmite propriile valori pe care urmează să le respecte odată cu integrarea în societate. Este foarte important să le transmitem copiilor învăţămintele necesare pentru a-i ajuta să devină oameni respectoşi şi demni de respectul celor din jur. Astfel de oameni, cu cei “7 ani de acasă”, se formează în primul rând prin exemplul familiei (părinţi, fraţi, bunici), deoarece copiii au tendinţa de a imita, de a copia, de aceea puterea exemplului este cea mai bună metodă de formare. Metodele prin care părinţii îşi pot educa copiii în această perioadă, ar trebui bine stabilite, alese de aceştia în fucţie de valorile care vor să le imprime copiilor lor. Câteva metode ar putea fi: exemplul; respectarea unor reguli bine stabilite; egalitatea oamenilor(drepturi şi îndatoriri); bunele maniere; Consider că aceste metode ar putea fi benefice în formarea caracterului şi personalităţii copilului. Regulile care sunt stabilite în orice familie, trebuiesc respectate atât de adulţi cât şi de copii. Nu poţi impune o regulă fără a o respecta, şi totodată fără a o explica(copilului). Copilului trebuie să i se explice şi să i se exemplifice, care sunt drepturile şi îndatoririle ce le au atât adulţii cât şi copiii. Dacă cei adulţi înţeleg aceste drepturi şi îndatoriri, atunci pot să le explice şi celor mici. De cele mai multe ori, cei care greşesc sunt adulţii, cei care de fapt consideră că cei mici trebuie să aibă cei “7 ani de acasă”, dar uită că şi ei au fost mici, şi dacă nu li s-au imprimat bunele maniere de mici aşa au rămas toată viaţa. Bunele maniere se învaţă, nu te naşti cu ele. Copilul trebuie învăţat să respecte pentru a fi respectat, deoarece respectul se căştigă nu se impune. Respectarea regulilor este tot o formă de respect, care implică în primul rând cunoaşterea acestora, apoi respectarea şi eventual transmiterea mai departe a acestora. O societate sănătoasă din toate punctele de vedere, este o societate educată. De fapt cei “7 ani de acasă” înseamnă a fi manierat, a fi educat. Educatia se referă la dezvoltarea socială, psihologică, intelectuală, cognitivă, etc. In urma documentatiei făcute pentru scrirea acestui articol, am considerat că cele 10 reguli găsite în articolul doamnei psiholog Constanţa Constantin-Furdui, sunt esenţiale în educaţia copilului, drept care îmi permit să le enumăr: 1.Învaţă-l să se poarte frumos. 2.Stabileşte reguli şi limite în comportament. 3.Comunică cât mai mult cu el. 4.Învaţă-l să iubească lectura şi să citească pentru a se informa singur. 5.Lasă-l să se bucure de copilărie(să se joace). 6.Nu abuza în nici un fel de copil. 7.Învaţă-l să îşi exprime sentimentele şi emoţiile. 8.Învaţă-l să spună adevărul. 9.Petrece-ţi cât mai mult timp cu el. 10.Iubeşte-l necondiţoinat şi arată-i zilnic asta! Cei “7 ani de acasă” înseamnă mult mai mult şi face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi cu ce a rămas fiecare din toţi aceşti ani. Aş dori să închei acest subiect, cu un citat al marelui Albert Einstain - ”Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală”.

729

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! PROF.PSIHOPEDAGOG: DOMNICA GEANINA ȘCOALA GIMNAZIALĂ “CAROL I” CĂLĂRAȘI, ÎNVĂṬĂMȂNT SPECIAL INTEGRAT Expresia, “cei ṣapte ani de acasӑ”, defineṣte tot bagajul de cunostinţe, deprinderi, comportamente ṣi atitudini acumulate în primii ṣapte ani de viaţӑ. Perioada aceasta de timp este considerate una din perioadele de intensӑ dezvoltare psihicӑ, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de însuṣire a diverselor atitudini, comportamente, limbaj, etc. În aceastӑ perioadӑ copilul este pregӑtit sӑ primeascӑ informaţii. Este important cum sunt transmise aceste informaţii, de cӑtre cine ṣi în ce mod. În special, pânӑ la vârsta de 3 ani, copilul îṣi petrece cel mai mult timp cu familia, membrii acesteia având o mare influienţӑ asupra lui. În primii ani de viaţӑ, copilul este ataṣat de mama ṣi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de cӑtre copil în joaca lui ṣi în comunicarea cu ceilalţi. La vârsta prescolarӑ , copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoanӑ apropiatӑ. Cine altcineva putea fi, decât mama sau tata. Copii se vor identifica cu pӑrinţii, atât în ce constӑ aspectul fizic, dar ṣi în ceea ce priveṣte comportamentul acestora. Nu este deloc uṣor sӑ creṣti ṣi sӑ educi un copil. Pânӑ ṣi cel mai iubitor ṣi bine intenţionat pӑrinte comite greṣeli. Important este ca acestea sӑ nu devinӑ obiṣnuinţӑ ṣi, rӑsfrângându-se asupra micuţului, sӑ nu aibӑ efecte nedorite. Nu doar în anii copilӑriei, ci ṣi în cei care-i vor urma. Nu este de- ajuns doar sӑ ne controlӑm limbajul ṣi comportamentul, in faţa copilului, ci ṣi exprimarea diverselor sentimente ( furie, dezamӑgire, tristete etc.). Va trebui sӑ ne impunem anumite restricţii, conduite ṣi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul sӑ poatӑ trage învӑţӑminte atât din situaţiile ṣi întâmplӑrile frumoase din viaţa noastrӑ, cât ṣi din cele negative. Însuṣirea responsabilitӑţii de a fi pӑrinti, de a fi permanent constienţi cӑ cel mic ne supravegheazӑ, analizeazӑ, interiorizeazӑ ceea ce facem, iar mai târziu va exteriorize toate acestea în diverse situaţii ṣi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. În cei ṣapte ani de acasӑ, copiii pot învӑţa: un limbaj corect transmis, bunele maniere ṣi comportament, modul de a relaţiona cu ceilalţi ṣi de a rӑspunde diverselor provocӑri, deprinderi de autoservire, ordine, disciplinӑ, igienӑ, exteriorizarea propriilor trӑiri,a sentimentelor ṣi emoţiilor,atât positive, cât ṣi negative, concentrarea atenţiei, perseverenţa. Spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivӑ faţӑ de diverse sarcini, sunt însuṣiri dobândite în aceastӑ perioadӑ ṣi care pot deveni stabile tot restul vieţii. Cele 10 reguli “de aur”ce trebuie respectate de pӑrinţi în educaţia copilului: 1. Nu-i prmite sӑ facӑ tot ce vrea! – Sigur, e mic, dar asta nu inseamna cӑ nu trebuie sӑ ṣtie ce este cu adevӑrat libertatea. Iar asta va trebui sӑ îl înveţe chiar pӑrinţii, fӑcându-l sӑ îi asculte,dar nu de fricӑ, ci de dragul de a înţelege. 2.Nu-l rӑsfӑţa! – Egreu sa-i refuzi ceva copilului iubit.Dar, dacӑ se va da curs oricӑrei rugӑminţi ṣi i se va satisface orice capriciu, nu va învӑţa niciodatӑ sӑ mulţumeascӑ pentru ce i se oferӑ, crezând cӑ totul i se cuvine. 3.Nu-l ignora! – Pentru a se descurca în societate, pentru a stabili relaţii armonioase cu ceilalti, copilul trebuie sӑ deprindӑ comunicarea.Modul în care pӑrinţii comunicӑ unul cu altul ṣi cu el îl va însoţi ca o umbrӑ întreaga viaţӑ. Copilul trebuie lӑsat sӑ spunӑ orice vrea sӑ comunice, nu trebuie sӑ i se ignore niciodatӑ relatӑrile, trӑirile, dorinţele, interesele. 4. Nu uita de disciplinӑ! – Din anii fragezi ai copilӑriei, copilul trebuie sӑ ṣtie cum sӑ se poarte, ce-i este permis ṣi ce nu. Dacӑ nu i se pretinde sӑ fie disciplinat, atunci nu va fi. La vârsta fragedӑ copilul trebuie ghidat ṣi controlat în tot ce face. 5. Nu-i ţine predici interminabile! – A-i face moralӑ copilului nu înseamna decât sӑ-ţi îndeplineṣti datoria de a-l educa. La baza adevӑratei educaţii stӑ întotdeauna iubirea, sinonimӑ cu interesul pentru nevoile copilului. Predicile nu ajuta cu nimic! 6.Învaţӑ împreunӑ cu cel mic! – Vorbeṣte cu copilul despre ṣcoalӑ, intereseazӑ-te cum ṣi-a petrecut ziua,cum s-au desfӑṣurat orele de curs, ce a mai învӑţat, ce succese a dobândit, cu ce dificultӑţi s-a confruntat.

730

7. Nu uita sa-l lauzi! – Orice copil are nevoie sӑ fie lӑudat, doar aṣa poate cӑpӑta încredere în propriile forţe, i se dezvoltӑ stima de sine. 8. Nu-l cocoloṣi! – Lasa-i o oarecare libertate de miṣcare, ca într-un final sӑ devinӑ independent, încrezӑtor în sine. Dӑ-i posibilitatea sӑ aleagӑ, cere-i pӑrerea ṣi permite-i ca, în anumite situaţii, sӑ ia deciziile pe cont propriu. 9. Nu uita cӑ e copil! – Nu-i impune pӑrerea ta despre viaţӑ, nu transfera asupra lui dorinţele tale neîmplinite, scopurile neatinse. Cât e mic, copilul trebuie sӑ se bucure de copilӑrie. 10. Nu-l critica în faţa altora! – Deṣi e mic, copilul are propriile nevoi, printre care ṣi cea de integrare întro colectivitate, de care doreste sӑ fie respectat, iar criticile în prezenţa altor persoane îl fac sӑ creadӑ cӑ nu le va câṣtiga niciodatӑ stima sau simpatia. Pӑrinţii au o mare influenţӑ asupra copiilor în primii 7 ani de viaţӑ, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmeazӑ sӑ le respecte ṣi ei o datӑ cu integrarea în societate, acolo unde îṣi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aṣadar, sӑ le transmitem micuţilor învӑţӑmintele pe care le considerӑm noi necesare ṣi care îl vor ajuta sӑ fie un om respectuos ṣi demn de respect la rândul sӑu.

731

PROIECT EDUCATIONAL NATIONAL ,,CEI SAPTE ANI DE ACASA,, Prof.: Dona Gabriela Sunt profesor pentru invatamantul primar si prescolar, dar inainte de toate sunt mama de 16 ani. In meseria mea am incercat si incerc sa formez caractere mai mult decat sa transmit cunostinte. Mai nou la catedra sunt pasionata de a integra copiii cu nevoi speciale care din nefericire sunt intr-un numar din ce in ce mai mare si au nevoie de sprijinul nostru. Am doi copii, doua fete. Sfaturile din articol sunt inspirate in mare parte din experienta mea ca parinte, cat si din problemele cu care vin parintii elevilor si le discutam in clasa, sau pe care le aud/observ la elevii mei. Mobilul care m-a facut sa scriu acest articol a fost faptul ca vad din ce in ce mai multi parinti care ofera totul de-a gata copiilor, crezand ca asa e cel mai bine, privandu-i de trairea unor experiente care sa-i formeze in drumul ce-l au de parcurs in viata.” Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Inceputul scolii este in mod sigur un eveniment care umple de emotii inimile multor copii. Acum copilul invata cum sa relationeze adecvat cu altii, cum sa se organizeze, ce inseamna sa respecti un program, invata sa ia decizii, sa-si stapaneasca anumite dorinte, sa renunte la o serie de lucruri, sa socializeze, sa se integreze in colectivitate - sa se adapteze...intr-un cuvant. Asemenea unui ritual anual, inceputul anului scolar este un moment bun sa ne intrebam: ce putem face pentru ca acest nou an sa fie mai productiv din punct de vedere scolar, mai placut din punct de vedere social si cu progrese cat mai vizibile in relatiile copilului cu lumea? Iata cateva sfaturi pentru parinti, vizand o serie de principii morale de ordin practic, privind educatia copiilor in mediul familial. Recomand acest minighid in special parintilor cu copii de varsta scolara mica: Cuvintele cel mai des intalnite in educatia copiilor, inca de cand trec pragul varstei de 1 an par sa fie: “Nu pune mana acolo, nu ai voie, nu te duce acolo etc.”. Le interzicem de mici sa invete ce este lumea... in loc sa le-o aratam si sa intelegem alaturi de ei ca toate actiunile noastre au o explicatie si ca suntem rezultatul a ceea cefacem. Prin povesti de exemplu, ii poti insufla valorile pe care doresti sa le transmiti copilului tau. Educa-i gustul pentru libertate si invata-l sa indrazneasca. Invata-l ca are voie orice atata timp cat respecta legea, morala si normele bunului simt. Invata copilul sa fie punctual, sa pretuiasca timpul propriu si pe al altora, sa fie anual pentru a pune in evidenta evenimentele ce urmeaza si termenele limita. Stabiliti impreuna programul de dimineata: ora de trezire, regulile si programul de la baie, imbracatul, luarea unui mic dejun sanatos etc. Fii un exemplu in respectarea regulilorcasei. Copiii preiau prin comportament ceea ce vad in casa. Ca parinti, este de preferat sa evitam vocile ridicate, tensiunea, nemultumirile exprimate in mod violent, reprosurile sau cuvintele urate. Chiar daca a doua zi acestea nu se vad neaparat in comportamentul copilului, cu timpul isi vor pune amprenta asupra personalitatii lui de mai tarziu. Discutiile aprinse si zgomotoase ii vor crea impresia ca totul se rezolva prin confruntare. A grija sa nu-i lezezi demnitatea in fata colegilor facandu-i observatii negative in public. Nu critica un copil in fata altui copil si nu manifesta mai multa atentie pentru unul dintre ei in cazul in care sunt frati. Asculta-i pe fiecare dintre ei si incearca sa ii inveti comportamentele pozitive prin puterea exemplului. Invata-l sa imprumute lucrurile, sa le ceara folosind “te rog” si sa multumeasca la inapoiere. Arata-i cum sa raspunda colegilor violenti, spune-i sa nu treaca sub tacere ce i se intampla, sa anunte profesorii si parintii imediat, sa plece rapid de la locul conflictelor fizice pentru a nu deveni victima, sa nu raspunda prin violenta la violente. Invata-l sa se comporte civilizat mai ales in public: sa cedeze locul in autobuz; sa nu vorbeasca zgomotos, ci discret si politicos; sa salute; sa aplaneze conflictele; sa fie atent si

732

grijuliu cu copiii mai mici, cu cei nevoiasi sau cu dizabilitati; sa respecte mediul si sa aiba grija unde arunca resturile alimentare sau deseurile; sa foloseasca expresiile “te rog” si “imi dai voie”, “imi cer scuze”, “imi pare rau” sau “pot sa te ajut?”. Invata copilul sa ii pese de felul in care pastreaza lucrurile si sa deprinda responsabilitatea de a se ingriji de el si de ceilalti. Invata-l, de exemplu, sa puna in frigider o sticla de apa noua,atunci cand a golit-o pe cea precedenta. Carti sau computer? Important este rolul pe care il indeplineste computerul. Propune-i copilului jocuri si programe educative pe calculator, din care sa invete atat noi cunostinte, cat si noi comportamente. Ar fi preferabil ca primele invataminte ale copilului sa fie desprinse din carti si lecturi, gustand savoarea povestilor, spiritul lecturii, vocabularul bogat, simtul estetic si latura moral-emotionala. Controleaza-i lecturile, comentati-le impreuna, dezbateti soarta personajelor, principiile lor de viata si desprindetimorala. Negociaza. Ce fel de haine, pantofi, rucsac, tunsori se poarta? Ai grija : statutul social este foarte important pentru noi toti si copiii nu fac exceptie. Asadar, nu ii subestima sentimentele si dorinta de a se integra social, ci incearca sa-l ajuti sa se integreze, in limitele valorilor, gusturilor estetice si ale posibilitatilor financiare din familia ta. Permite-i sa-si aleaga rechizitele si hainele, dar in limitele unui buget stabilit in prealabil. Daca observi ca vrea prea multe, incearca sa temperezi aceasta pornire prin oferirea unor variante de alegere: “Iti iau ghiozdan nou, desi e bun si cel vechi, insa la ce renunti anul acesta? La bicicleta, la role, la o rochita moderna?”. Pana la urma creati o negociere care sa nu-i permita sa i se dea totul de-a gata. Invata-l ca nimic nu i se cuvinepursisimplu. Conversatie, nu televizor. Rolul pasiv de telespectator nu-i potenteaza imaginatia. Deschide un atlas si cere-i sa iti citeasca despre animale. Daca stii sa-i starnesti curiozitatea, iti va pune o multime de intrebari si asa veti incepe o discutie interesanta. Pasiti impreuna pragul teatrelor, muzeelor si dati importanta sportului si plimbarilor in aer liber. Bucura-te de copiii tai! Arata-le dragostea la fiecare pas. Bucura-te impreuna cu ei de aventura scolii! Intr-o buna zi vei realiza ca au crescut si ca ai trait alaturi de el, cei maifrumosiani,aniicopilariei.

733

Climatul familial Prof. inv. presc. Donca Rodica Gradinita Voinicelul, Satu Mare Relaţia părinţi-copii nu trebuie lăsată la întâmplare. Există anumite norme precise care stau la baza acestor relaţii: nevoia de dragoste care asigură protecţie, asigură unele raporturi relaţionale, juste şi echilibrate, cât şi complementaritatea rolurilor parentale. Părinţii trebuie să alcătuiască un raport cu copilul, o unitate inseparabilă în care îşi împart rolurile şi sarcinile. În funcţie de modul specific în care părinţii îşi asumă rolurile de mamă, respectiv tată, putem distinge mai multe tipuri de părinţi şi copii: Părintele „Protector” – îngrijorare excesivă. Părintele va spune: „Nu creşte!/Nu acţiona!” Manifestări pozitive  Dezvoltă o relaţie armonioasă şi satisfăcătoare / Oferă un mediu călduros şi protector / Reprezintă factorul stabilizator al familiei / Asigură copilului securitate. Manifestări negative:  Ţine cont doar de aspectele pozitive ale copilului / Este indecis atunci când este vorba de respectarea regulilor / Nu-şi exprimă emoţiile de dezamăgire şi nemulţumire / Nu-i permite copilului să fie independent şi să se maturizeze Copilul va fi: Copilul răsfăţat – „Vreau!” – nu suportă nici o formă de frustrare /întâmpină dificultăţi în respectarea regulilor Copilul dependent – „Nu pot!” – nu are voinţă / nu-şi asumă responsabilităţi Recomandări: să-şi exprime emoţiile de dezamăgire şi nemulţumire (sentimentele în general); să-l responsabilizeze pe copil prin sarcini pe măsura posibilităţilor lui; să acorde o mai mare libertate copilului; să fie constant în stabilirea şi aplicarea regulilor. Părintele „Autoritar” – controlul. Părintele va spune: „Nu fi apropiat!/Nu fi copil!/Fă efort!/ Depăşeşte-te!/Fii perfect!” Manifestări pozitive:  doreşte să aibă un copil competitiv / este responsabil / promovează reuşita prin disciplină şi muncă / preocuparea pentru corectitudine. Manifestări negative:  nu acceptă să fie contrazis şi neluat în seamă; / vrea să fie ascultat întotdeauna, respectat, chiar „venerat”; / crede că este singurul care ştie ce este mai bine pentru familie. Copilul va fi: Copil inhibat – „Eu nu pot pentru că nu am voie!” - descurajat /copleşit de exigenţe/rezultatele şcolare scad în situaţii de stres fricos. Copil rebel – „Eu fac regulile!” – manifestă tendinţe agresive / nu acceptă regulile / nu ţine cont de celălalt. Recomandări: să accepte că oricine poate greşi; să manifeste o mai mare flexibilitate în stabilirea regulilor, în îndeplinirea îndatoririlor; să pună accent pe copil, şi nu doar pe rezultatele (bune/rele) obţinute de acesta; să petreacă mai mult timp liber cu copilul; să accepte că ceilalţi sunt diferiţi în comparaţie cu el. Părintele „Prieten” – încrederea. Părintele va spune: „Cum vrei tu!/Fă-te plăcut!” Manifestări pozitive:  îi place să-şi petreacă timpul cu copilul şi cu prietenii acestuia; / este cald şi înţelegător, copilul apelează la el atunci când are probleme; / relaţia cu copilul se bazează pe stimă şi respect reciproc; / încurajează exprimarea emoţiilor. Manifestări negative:  nu-şi poate refuza copilul; / poate fi uşor manipulat de către copil; / nu este constant în stabilirea limitelor comportamentului copilului; / invadează inconştient intimitatea copilului. Copilul va fi: Copil indisciplinat – „Mie să-mi fie bine!” – nu respectă adultul / nu înţelege restricţiile şi regulile /nu acceptă un refuz. Copil amabil – „Vă convine!? Vă pot ajuta cu ceva?!” – doreşte să fie plăcut de toată lumea / este superficial în relaţiile cu ceilalţi / nu ţine cont de propriile nevoi şi dorinţe. Recomandări: să ştie când şi cum este necesar să-şi refuze copilul / să stabilească limitele dintre rolul de părinte şi cel de prieten / să respecte dreptul la intimitate al copilului / să fie ferm şi consecvent în stabilirea drepturilor şi responsabilităţilor copilului. Părintele „demisionar” – fugă de responsabilităţi (abandon). Părintele va spune: „Descurcă-te singur!/Nu mai deranja!/ Câştigă-ţi dragostea!”

734

Manifestări pozitive:  acordă libertate mare copilului Manifestări negative:  dependent de un alt membru al familiei mereu preocupat de problemele personale / incapabil să exercite un control asupra copiilor / „n-are timp să comunice” / îşi aduce de lucru acasă şi cere să nu fie deranjat / manifestă o tandreţe superficială. Copilul va fi: Copil distant – „Pot singur totul!” – incapabil să se conformeze unor imperative şcolare, sociale şi morale / este frânat în evoluţia sa / are un caracter crispat şi neliniştit / autonomie excesivă, determinată de responsabilizarea prematură / îl va respinge, fără milă, la orice vârstă pe părintele absent. Copil „cerşetor” – „Dacă mă iubeşti, stai cu mine!” – lipsit de sprijin şi îndrumare / frustrat de copilărie deoarece nu se bucură de înţelegere şi apreciere / cerşeşte dragostea celor din jur. Recomandări: să acorde atenţie copilului, comunicând cu acesta; / să fie disponibil şi receptiv la nevoile şi dorinţele copilului; /să delimiteze rolul profesional de cel de părinte;/ să încerce să-şi manifeste în mod sincer şi deschis sentimentele de iubire faţă de cei apropiaţi

735

Cei șapte ani de acasă Profesor învăţământ preșcolar, Donisa Anca Camelia ,,Un copil educat numai la școală este un copil needucatˮ. (G. Santayana) O familie este formată din părinţi și copil / copii, aceștia din urmă reprezentând ,, fructulˮ, întregirea cuvântului familie. Ca orice fruct, copilul nu are nevoie pentru creșterea sa numai de hrană, îngrijire și protecţie, ci și de educaţie, de prima educaţie – cea din familie. Expresia ,,cei șapte ani de acasăˮdefinește un mediu familial întregit, participant direct în formarea conduitei viitorului nostru adult și anu-me copilul. Cei șapte ani de acasă reprezintă, pentru copii nostril, ,,cheiaˮpentru a deschide porţile către explorarea necunoscutului, către societate. Copilul este oglinda familiei, cea din urmă fiind prima instituţie care pune bazele formării celor șapte ani de acasă. Având în vedere că fie-care fiinţă are individualitatea sa, noi adulţii, în calitate de părinţi avem o influnţă asupra copiilor foarte mare în primii ani de viaţă ai acestora și suntem datori să le transmitem propriile valori, așa cum le-am perceput noi la rândul nostru, de la predecesorii nostri și așa cum factorii interni sau externi –modul de gândire, înţelegere, cerinţele mediului social, nevoile biologice – și-au pus amprenta asupra noastră. Familia reprezintă primul model pe care copilul îl va imita până la intrarea lui în mediul instituţionalizat și organizat –grădiniţa, școala . Pă-rinţii oferă copilului lor ,,cei șapte ani de acasăˮîntr-un mod neorganizat, în funcţie de diferite situaţii și contexte. Ȋn formarea celor șapte ani de acasă, părintele are ca ,,unelteˮ-sfaturile și explicaţiile – acestea fiind interdependente și indispensabile pentru aceștia, astfel încât cei mici să perceapă și să-și formeze o conduită normală. Premisele adulului, ca părinte, ar trebui să fie (și mă exprim cu probabilitate, deoarece depinde cum ne comportăm noi, ca părinţi): politeţea, respectul, egalitatea, bunele maniere, demnitatea. Ȋn cadrul familiei copilul trebuie să aibă dezvoltate sau însușite următoarele: un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, să mănânce singur), un nivel destul de rezonabil de politeţe, un limbaj care să-i permită să comunice și să relaţioneze cu ceilalţi, un grad de dezvoltare emoţională care să-l ajute să-și controleze temerile și emoţiile. Un al doilea participant la ,, cei șapte ani de acasăˮ este grădiniţa, școala, care ,,șlefuieșteˮ, ,,modeleazăˮaceste valori și anume acești ,,șapte ani de acasăˮ. Aici, totul este organizat și prestabilit după reguli care ţin de tot ce-nseamnă o dezvoltare normală din punct de vedere bio-psiho-social a copilului și pe care mai apoi o raportează, mai întâi la microgrup și apoi la macrogrup. Cele două instituţii pentru a participa la educarea celor șapte ani de acasă trebuie să relaţioneze în permanenţă între ele cu privire la evolu-ţia și dezvoltarea suportului educativ anterioar, prezent și viitor, a copilului. ,,Cei șapte ani de acasăˮ există atunci când individul își exteriorizează valorile cumulate într-un comportament corect și respectuos pe tot parcursul zilei, în orice situaţie și context, faţă de toţi cei din jur. ,,Cel care nu-I educat în copilărie va fi lipsit la maturitate de fericireˮ. (Pușkin)

736

Cei șapte ani de acasă ...mit ... paradigmă ... realitate? Dorica Buță De ce mit? Într-o viață galopantă, într-o lume preocupată în exclusivitate de existențialul-material, într-o societate în criză de valoare autentică și valori reale, ce se alege de cei șapte ani? De ce mă întreb dacă e mit? Răspunderea celor șapte ani revine unei perechi el-ea, care provin din familii care i-au crescut prin intuiție și cultură. Acea pereche de bază, acel el-ea, de multe ori e doar „ea” lipsită de „el” care, fie muncește pe alte meleaguri, fie nu face parte din familie (criză de responsabilitate?) De ce paradigmă? E nevoie de acei șapte ani (care uneori sunt cei trei, patru ani) de-acasă pentru a lua contact cu lumea într-o protecție emoțională pe care familia o asigură foarte bine. E nevoie de acest timp ca micuțul sau micuța să-și facă intrarea în viață înțelegând ce e iubirea, regula, drepturi, iertarea, speranța. De ce „șapte ani”? Să ne aducem aminte cu nostalgie plăcută, desigur, că prima pornire reală de acasă era la șapte ani. Până atunci familia dădea „imunitatea socială” copilului. Și erau alte vremuri... Acum pornirea spre școlarizare a scăzut ca vârstă, școlaritatea s-a extins ca timp, „cei șapte ani de-acasă” s-au comprimat precum creșterea lui Făt-Frumos și să vedem ce se mai poate face în această perioadă de timp. Ce se întâmplă cu „puiul de om” în cei șapte ani? El ia contact cu lumea exterioară lui și învață cum să se raporteze la ea. Prioritar este, însă, să se raporteze corect la el, să-și înțeleagă emoțiile, să înțeleagă ce îl bucură, ce îl întristează, să fie atent la ce îl bucură pe cel de lângă el. Pentru toate aceste „inițieri în înțelepțire”, părinții au nevoie de o reală ARTĂ. De ce ARTĂ și nu PRICEPERE? În acest debut în viață orice greșeală făcută de părinți în creșterea copilului se va multiplica având aproape efectul de „camera oglinzilor” pentru toată viața viitoare a copilului, greșeala regăsindu-se în „noduri” de evoluție în multe planuri existențiale ale acestuia. Vom vedea în timp adulți cu potențial mare de agresivitate, cu frustrări inexplicabile, temători, plini de frici, fără încredere în sine, depresivi fără cauze evidente. Unde sunt rădăcinile acestor dureri? În ce șapte ani de-acasă. De ce-au apărut? Au apărut din lipsă de timp, din lipsă de iubire, din lipsă de informații, din lipsă de... Deci, cei șapte ani de-acasă trebuie să fie ani compleți, ani în care să nu lipsească nimic. În acești ani ce vor face părinții pentru mica făptură: cunosc copilul și se lasă cunoscuți de el; întăresc imunitatea organismului mic; educă emoțional copilul; încep si dezvoltă cognitiv copilul; îl învață să reușească; îl învață cum să piardă; îl învață cum să se hrănească trupește, emoțional și spiritual; îl învață că orice greșeală îi predă o lecție; îl învață că succesul e doar o pauză și nu capătul drumului. ... și câte nu mai trebuie să-l învețe părintele pe copil în cei șapte ani de-acasă. E drept că părinții nu primesc „instrucțiuni de utilizare” a micii făpturi la nașterea lui, nici școli de părinți nu urmează. Mai nou au apărut, însă, „consilierile”, „parenting-ul”, dar primii dascăli ai părinților noudeveniți sunt responsabilitatea, iubirea și modelele de viață întâlnite, preluate și interiorizate de ei înșiși în dezvoltarea lor ca adulți. Părintele mai trebuie să știe că cei șapte ani de-acasă sunt un certificat de garanție pentru liniștea și armonia familiei peste timp și cea mai completă carte de vizită pe care familia o oferă societății. Trebuie să ținem cont de faptul că cei șapte ani e și un timp al luptelor ascunse, când copilul încearcă să-și impună voința pentru a-și obține avantajele, pentru a-și asigura aplicarea „legii bunului plac”. E greu să lupți cu plăcerea copilului care trăiește doar în prezent și totul se reduce la ACUM.

737

Avantajul celor șapte ani este evident: receptivitatea este maximă, totul se lasă modelat cu ușurință, deschiderea emoțională totală asigură aportul de curiozitate, uimire, motivare, factori deloc neglijabili în asigurarea eficienței învățării.

738

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Dosa Andreea Originea latină a termenului este familia care provine de la famulus-sclav de casă, însă înţelesul cuvântului s-a schimat în decursul timpului. Putem astfel menţiona că, în trecut, familia era considerată proprietatea bărbatului, el fiind numit pater sau/şi genitor familias, între membrii familiei neexistând de fapt nicio relaţie familială. Din punct de vedere creştin, familia este un aşezământ şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa sfântului altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om, cea dintâi familie fiind întemeiată în rai, având ca preot şi martor pe însuşi Dumnezeu, Care a dat celor doi poruncă să crească şi să înmulţească numărul oamenilor pe pământ. Cu zeci de ani în urmă, activităţile din cadrul familiei erau bine delimitate, fiecare membru având sarcini specifice. Bărbatul, prin efortul său zilnic depus în muncile gospodăreşti, trebuia să asigure familiei strictul necesar. Femeia, în schimb, era cea care se ocupa de întreţinerea casei şi creşterea şi educarea copiilor, consecinţa acestor activităţi fiind lipsa de implicare activă în viaţa socială. De menţionat în acest sens ar fi faptul că în cele mai multe cazuri, părinţii se rezumau în a oferi copiilor săi un minim de educaţie, potrivit ghidului etic Cei 7 ani de acasă. Acest lucru însă, s-ar putea datora nivelului slab de dezvoltare al societăţii şi al principiilor vremii, dar în pofida acestui fapt au existat cazuri în care membrii familiei au dat dovadă de mult zel, răzbind prin multe şi ajungând la o bunăstare exemplară. O familie oglindeşte imaginea societăţii din care face parte. Ea este sâmburele din care creşte societatea, este cel dintâi aşezământ de creştere morală a omului, imperios necesar pentru bunăstarea societăţii. Familia este izvorul de virtuţi şi de întărire morală, în sânul ei îşi primeşte copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi înţelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai bine în sânul familiei. Iubirea şi grija părinţilor pentru copiii lor este nemărginită, dar poate de multe ori înţelese prin absurd, prin exagerare de către copii. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în măsura cea mai mare, şi numai ei au prilejul potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor. Numai părinţii au puterea de a veghea necontenit asupra bunei creşteri a copiilor şi numai ei ştiu să aplice acea autoritate plină de dragoste şi înţelepciune. La fel cum o mlădiţă trebuie îndreptată la timp pentru a creşte frumos, tot aşa şi comportamentul unui copil, ori, aici intervine grija părintelui iubitor. Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creşte oameni cinstiţi în orice privinţă, o familie bună trebuie să se ghideze după principiile morale sănătoase. În acest sens, putem aminti frumoasele cuvinte ale unuia dintre cântecele populare care spune aşa: „a fi domn e o întâmplare/ a fi om e lucru mare”. Pentru societate familia a însemnat, de-alungul timpului, totul, adică mijloc şi scop în acelaşi timp. A fost rezervorul uman al istoriei, a fost primul nucleu al civilizaţiei, a însemnat stabilitate în timp şi speranţă entru viitor. În prezent, societatea a ajuns la un înalt nivel de degradare morală, din care rezultă şi criza familială. Unele statistici actuale confirmă faptul că dintr-o sută de familii nou întemeiate, după primul an să nu reziste decât jumătate. Experţii în domeniu au concluzionat că şi în România, o ţară cu o puternică tradiţie şi chiar „cult” al familiei, soarta este asemănătoare, numărul divorţurilor fiind din ce în ce mai mare. Omenirea a decăzut enorm, familia are de suferit. În societatea zilelor noastre familia este ceva abstract, deoarece nu mai există acele puternice legături de odinioară între un bărbat şi o femeie, nu mai există acea iubire sinceră. Însă există din abundenţă profit, sexualitate, disperare şi indiferenţă, lucruri care pun în oglindă un crunt adevăr. Cu toate acestea omul priveşte resemnat la decădere. Având în vedere aceste premise, s-au emis de-alungul timpului mai multe concluzii referitoare la starea familiei şi locul ei în societatea de azi. Astfel, apar următoarele întrebări: „Familia aşa cum o cunoaştem sau cum am trăit-o este oare ameninţată cu dispariţia?- Noile generaţii au încredere şi sprijină căsătoria? Este oare adevărat că familia pierde realmente funcţiile sale tradiţionale?” În primul rând, observăm că se acceptă şi se promovează practica legăturilor libere în detrimentul căsătoriei legale şi astfel apar familii întemeiate pe nepusă-masă în care apar inevitabil coflicte, divorţuri şi procese judiciare pentru custodia copiilor. În acest fel se înmulţesc cazurile triste de copii cu conduite antisociale, cu probleme psihologice, dependenţă de droguri şi un număr enorm de familii monoparentale.

739

În al doilea rând suntem martorii unei civilizaţii de secol 21 care îşi ucide viitorul şi demnitatea de „om” prin milioanele de avorturi făcute anual în întreaga lume. O realitate greu de suportat pentru unii, dar pentru alţii benefică din mai multe puncte de vedere. În continuare, referitor la problema familiei, voi expune o declaraţie „politică” făcută de un personaj al ţării noastre cu ocazia zilei de 15 mai, ziua internaţională a familiei. Printre altele, personajul nostru spune: „În România, ca în toate societăţile în curs de dezvoltare, familia a suportat profunde transformări: de la extinderea coabitării celibatului, la diminuarea rolului părinţilor în căsătoria tinerilor, la scăderea nupţialităţii şi a natalităţii, pân la creşterea divorţului. Dar specialiştii consideră şi realitatea ne confirmă că aceste fenomene pot crea consecinţe grave pentru indivizi, dar şi pentru societate. Creşterea frecvenţei bolilor psihice, a sentimentului de insecuritate, mutaţiile apărute în comportamentele descendenţilor, printre care creşterea potenţialului delicvenţial, în special în rândul copiilor proveniţi din familii monoparentale, sunt câteva dintre fenomenele care trebuie să ne îngrijoreze.” Şi continuă: „Familia românească a suportat şi ea, în ultimii ani, schimbări profunde, de ordin structural şi comportamental. Trecerea la economia de piaţă a pus familia românească în faţa unor situaţii noi, între care cele mai grele sunt cele legate de şomaj şi sărăcie, şi poate aşa se explică scăderea continuă a natalităţii, dacă ţinem cont de faptul că şi lipsa locuinţelor îngreunează situaţia tinerilor de a-şi întemeia o familie şi afectează în mod direct calitatea vieţii şi comportamentul nostru demografic. Importul unor modele considerate occidentale, au dus la apariţia, în ultima vreme, a unei mari diversităţi de modele familiale şi stiluri de viaţă noi deşi, încă reduse faţă de modelul nostru tradiţional, românesc, de nucleu familial. Aceste noi stiluri de viaţă subminează stabilitatea familiei însăşi.” Totuşi, în ultimele decenii, viaţa de familie şi-a urmat cât de cât cursul tradiţional al dezvoltării. În acest sens putem spune că noi, „generaţia new-age”, mai păstrăm unele accente ale educaţiei de odinioară, deşi societatea postindustrială ne pune în faţă alte metode, mult mai eficiente şi mai la modă s-ar spune. Noi, aceşti tineri, aflaţi la discrepanţa uriaşă dintre două generaţii, două lumi diferite, încă mai putem simţi metoda tradiţională a „învăţatului din mers”, pe lângă membrii mai în vârstă. Dar, toate se pare că se află la un apus de soare; a fost oarecând glorie, acum asistăm la decădere. În cele din urmă, trebuie să fim realişti şi să admitem că este lumea în care trăim şi, un om singur, chiar şi cu acces la mijloacele necesare, nu poate schimba faţa lumii, la fel cum o singură picătură de apă nu poate forma ploaia. Spre exemplu, ţara noastră a asistat şi încă asistă la o situaţie economică „subnutrită”, căci neajunsurile au dus la o adevărată despărţire a familiilor. În unele cazuri, soţul a fost nevoit să plece în străinătate. În alte cazuri a fost soţia şi nu de puţine ori au fost nevoiţi să plece amândoi, lăsând copiii în grija bunicilor sau a altor rudenii. Această realitatea a avut efecte, atât la nivelul educaţiei copiilor cât şi la nivelul relaţiilor conjugale. Multe divorţuri, multe destrămări au drept cauză această despărţire şi de aceea trebuie menţionat faptul că distanţa nu rezolvă, ci adânceşte problemele familiale.

740

CEI 7 ANI DE-ACASĂ Dragan Nicoleta-Elena De mic copil, mi s-a-ntâmplat să aud persoane trecute de prima tinereţe spunând unor copii zburdalnici: ”nu ai cei şapte ani de-acasă”. Oare la ce se refereau? De ce este atât de important să ai cei şapte ani de-acasă? – mă întrebam… Timpul a trecut, am ales să lucrez cu copiii şi mi-a venit rândul să mă întreb: “oare unii părinţi au auzit de cei şapte ani de-acasă?” Se întâmplă de foarte multe ori ca, cei mici să treacă barierele bunului simţ şi acest lucru se datorează faptului că acasă, din motive numai de ei ştiute, părinţii nu sunt buni “educatori” pentru copiii lor. Nu ştiu când să spună NU, nu iau cele mai bune decizii în ceea ce priveşte timpul acordat acestora, nu-şi cunosc îndeajuns copilul, iar cel mic devine şantajistul sentimental care gestionează situaţiile conflictuale şi bineînţeles este câştigător în defavoarea părinţilor. Construcţia celor şapte ani de-acasă este un proces îndelung care nu se finalizează în momentul în care copilul pleacă spre grădiniţă, ci mai ales, trebuie să existe o strânsă colaborare între părinţi şi educatoare, pentru ca ceea ce se construieşte să aibă continuitate. Orice om a fost cândva copil! Dacă nu am avea cei şapte ani de-acasă, cum am putea să fim buni educatori pentru copiii noştri? Fiecare persoană este unică, însă toţi avem nevoi pe care, dacă ştim să ni le satisfacem, avem doar de câştigat. Copilul are capacitatea de a imita părinţii; imită comportamente, atitudini, expresii verbale, etc. Dacă acesta este mai tot timpul dat la o parte, nu este ascultat atunci când are ceva de spus, este agresat verbal sau fizic, la rândul său va deveni violent; un copil sufocat de prea multă atenţie şi iubire din partea părinţilor, va deveni dependent de aceştia. De asemenea, reacţiile părinţilor la emoţiile copilului pot face din acesta un învingător sau un învins. Aşadar, înţelegerea sentimentelor şi nevoilor copilului de către părinţi este importantă, aceasta contribuind la încrederea pe care cei mici o vor avea în propriile forţe. Un rol esenţial în educaţie este locul în care are loc prima experienţă de viaţă, socializare şi cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte în primii ani. Un ritm de viaţă alert, dezordonat, fără reguli (de conduită, alimentaţie, odihnă, joacă, etc.), duce la un eşec din partea părinţilor în educarea propriului copil. În concluzie, pentru a reuşi în ceea ce ne propunem, trebuie să fim modele de urmat pentru copiii noştri şi să intervenim acolo unde considerăm că este nevoie de ajutor din partea noastră. Cei şapte ani deacasă sunt de fapt oglinda existentei noastre ca oameni. Importanţa celor şapte ani de-acasă este decisivă în procesul de dezvoltare şi formare a personalităţii viitorului adult.

741

Rolul familiei în viaţa copilului prof. Drăghici Daniela Şcoala Gimnazială "Mihai Eminescu", Brăila Familia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18) Valoarea educaţiei în familie depinde de pregătirea părinţilor şi de înţelegerea corectă a misiunii lor alături de şcoală. Aceasta din urmă are un rol însemnat în realizarea coeziunii cu familia apelând la diverse mijloace şi procedee ( cursuri, consultaţii cu părinţii, dialoguri pedagogice, vizite la domiciliul elevilor, cursuri de informare pedagogică pentru tineri şi adulţi, şcoli pentru părinţi", reviste speciale care tratează problemele de educaţie în familie şi rolul lor asupra formării şi dezvoltării armonioase a "adultului" de mâine). Funcţia educativă de bază a familiei este aceea a transmiterii limbii materne, a formării primelor deprinderi de viaţă, a primelor sentimente sociale (de iubire faţă de persoanele din jur, ataşamanetul faţă de grupul familial), a primelor virtuţi (cinste, pudoare, sinceritate, sârguinţă, spirit de ordine, etc.): Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consanguinitate capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. ,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze pentru a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau) H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit

742

cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.

Bibliografie: 1. Frunză Virgil, Factori favorizanţi şi perturbatori ai activităţii didactice, Ovidius Univerity Press, Constanţa, 2003 2. Frunză Virgil, Teoria comunicării didactice, Ovidius Univerity Press, Constanţa, 2003 3. Petrescu Paloma, Şirian Lucreţia, Management educaţional, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002 4. Stama Ioana, Construieşte imaginea ta de la catedră, Editura Ars Docenti, Bucureşti 2001

743

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ PROFESOR ÎNV. PREŞCOLAR: DRĂGHICI DENISA LICEUL SANITAR „ANTIM IVIREANU”, RM.VÂLCEA STRUCTURA G.P.P. NORD 1 ,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". (,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole) Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică,

intelectual-cognitivă,

etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect, dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Această perioadă de timp este considerată „culmea achiziţiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Astfel, el învăţa deprinderi de autoservire, de ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi, de exteriorizare a trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, să vorbească corect, fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire, cum să relaţioneze cu ceilalţi şi să răspundă la diverse provocări ale mediului înconjurător, să fie consecvent şi perseverent în realizarea unei sarcini. A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Părinţii îi învaţă de timpuriu să înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt certaţi de către părinţi. „Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne)”. În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”.În familie, copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei .Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindui modele de comportament, de comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea

744

conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Bibloigrafie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 ; 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002; 3. www.didactic.ro;

745

Cei șapte ani de acasă Dragna Maria Cristina Scoala Gimanzială nr. 2 Titu-Târg ”Șapte ani de acasă” reprezintă o veche zicală românească utilizată și astăzi în vorbirea curentă. A avea ”șapte ani de acasă” înseamnă a fi bine-crescut, bine educat, a avea o comportare civilizată, potrivit normelor stabilite de societate. Se numesc ”cei șapte ani de acasă” deoarece copilul își petrece mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de trei ani, iar membrii familiei au cea mai mare influență asupra copilului. Această expresie are de fapt un înțeles mult mai profund, chiar dacă aprecierea are legătură cu copilul sau în general cu o persoană despre care se vorbește, ea reprezintă în același timp și aprecierea asupra modului în care părinții s-au ocupat de creșterea copilului, reprezintă așadar un calificativ dat părinților pentru efortul stăruitor și pentru rezultatele obținute. În aceeași măsură, zicala subliniază faptul că ”cei șapte ani de acasă” sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu. Copilul trece prima probă a forțelor și calităților sale, la vârsta de șase ani, când începe școala. De nivelul de maturizare al copilului din punct de vedere fizic, intelectual, afectiv și moral depinde reușita sa în muncă, de învățarea sistematică și de integrarea în societate. Desigur, toți părinții doresc ca atât la școală, cât și în viață, copiii lor să se afirme cât mai bine, ei trebuie să știe că această reușită depinde în foarte mare măsură de istoria primilor șapte ani, de felul în care a fost îngrijit și educat copilul, de deprinderile și cunoștințele acumulate în acest timp. Nașterea unui copil reprezintă un prilej de bucurie deoarece întregește familia, atmosfera devine animată și călduroasă, copilul devenind lucrul cel mai de preț și sprijinul de mai târziu. Creșterea unui copil ca să aibă rezultate deosebite necesită o muncă neobosită, de lungă durată și de mare răspundere. Dragostea părinților pentru copii face ca această muncă, deși grea, uneori obositoare, să fie îndeplinită cu plăcere și dăruire de sine, cu atât mai mult, cu cât rezultatele sunt mai bune. Cei ”șapte ani de acasă” se scriu în șapte cărți: adevărul, dragostea, bunătatea, mulțumirea, respectul, credința și bunele maniere. Fiecare carte trebuie citită cu atenție, răsfoită de mai multe ori, ele ajută în creșterea copilului și în dezvoltarea lui pentru ceea ce o să fie mai târziu. Copilul trebuie să fie învățat de acasă să discearnă între bine și rău, adevăr și minciună, bunătate și răutate, dragoste și ură, mulțumire și nemulțumire, trebuie să învețe că fără bune maniere nu poți să te integrezi în societate, nu ai cum să fii iubit și respectat, dacă nu știi să respecți și să fii credincios oamenilor din jurul tău. Educația, bunele maniere, regulile morale reprezintă ”cheia” care va deschide multe uși pentru integrarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în societate, în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Deci, reușita în viața de mai târziu a copilului depinde de munca depusă de părinți în primii șapte ani pentru îngrijirea și educarea sa, precum și de măsura în care el își însușește cele transmise de părinți. Copiii reprezintă legătura neîntreruptă a vieții părinților, a vieții omenești, în general ei au menirea de a spori neîncetat marile cuceriri ale tehnicii și ale culturii omenești.

746

Cei sapte ani de acasa! Educatoare: Dragoescu Amelia-Dariana Gradinita P.P. Bocsa, jud Caras-Severin Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină.Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterealui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“(Isaia 8, 18).

747

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Ed. Dragomir Eugenia Şcoala Gimnazială Cislău „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.

748

Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

749

Cei 7 ani de acasă ... în pericol? Prof. Dragomir Gabriela Mirela Şcoala Gimnazială Adânca, Gura Ocniţei, Jud. Dâmboviţa Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie. ( Antoine de Saint-Exupery) Privim în jurul nostru şi ne întrebăm unde sunt cei 7 ani de acasă sau mai există cei 7 ani de acasă. De multe ori auzim folosindu-se această expresie de către cei mai în vârstă, nemulţumiţi de o anumită atitudine şi făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească într-o situaţie anume. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Aceşti 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia, bunele maniere şi regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. De aceea, un copil care şi-a însuşit aceste reguli, un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. De ce? Pentru că educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să citească şi să scrie, ci şi cum să se comporte în societate (la gradiniţă, la şcoală, în parc, în relaţiile cu ceilalţi ). Părinţii sunt responsabili de cei 7 ani de acasă ai copilului lor, deoarece normele de conduit se învaţă în şi din familie. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, copiii fiind incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste fragede, cu toate acestea ideea de bază rămâne: normele de conduită şi respectul se învaţă în familie. Grădiniţa şi şcoala nu pot decât să consolideze normele deja deprinse din familie. Realitatea este că familia de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiilor lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familial cu cele de la serviciu. Lipsa dialogului părinte – copil este resimţită de către majoritatea cadrelor didactice. În activitatea şcolară cu greu se pot stabili relaţii bazate pe încredere şi respect dacă aceste relaţii nu se regăsesc sau nu sunt cultivate în mediul familial. De aceea, putem spune că baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe încredere şi pe iubire, face ca regulile să nu se transforme într-o povară sau într-o disciplină de fier. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Pentru a-i putea înţelege , este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. Educaţia unui copil trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a acestuia. Un copil înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani. Psihologii spun că la 3 ani copilul învaţă prin imitaţie, îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, bună seara, mulţumesc, te rog, la revedere. Acum poate învăţa şi bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masa, într-o vizită, în parc. Cum poate învăţa? Momentele din familie sunt ideale: masa alături de părinţi sau bunici (în societatea contemporană mulţi copii au părinţii plecaţi în străinătate), mersul la cumpărături, călătoria cu maşina, plimbarea în parc, petrecerile din families au joaca de zi cu zi. La 5 ani , la 7 ani, copiii sunt foarte atenţi la modul cum vorbesc părinţii lor, la ceea ce fac şi cum fac un lucru. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea, exemplele pot apărea în orice situaţie. Aşadar, părinţii devin modele pentru copiii lor curioşi, dornici să înveţe şi să descopere lumea. Rezumând, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult şi face referire la copilăria fiecăruia dintre noi, la amintirile noastre, la învăţăturile primite atunci şi cu ce anume am rămas fiecare din toţi aceşti ani. Bibliografie: Ciofu, Carmen, (1998), Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală Amaltea Păun Emil, Romiţă Iucu – Colectiv de autori, „Educaţia Preşcolară în România“, Polirom, 2002 Vrăsmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti www.copii.ro

750

Despre cei 7 ani de acasă Prof. înv. primar, Dragomir Mariana Şcoala Gimnazială nr. 3 Mangalia Cei 7 ani de acasă în zilele noastre s-au transformat în cei 6 ani de acasă sau mai nou în cei 5 ani şi jumătate de acasă. Dacă am urmări părerile psihologilor care spun că omul are 4 stadii de dezvoltare, l-am asculta atent pe Jean Piaget care numeşte clar primul stadiu al dezvoltării inteligenţei umane –„ senzoriomotor 0-2 ani” iar al doilea stadiu „preoperaţional 2-7 ani ”ne-am da seama de importanţa nemărginită a celor 7 ani din viaţa unui om. Acest „bagaj” de 7 kilograme cu care un copil porneşte în călătoria vieţii va avea o importanţă vitală în dezvoltarea lui ca individ,parte a societăţii. Cred că există multe perioade de „cei 7 ani de acasă” pe care le-am văzut în cariera mea de dascăl. Poate perioadele trecute erau mai trainice, părinţii având mai mult timp fizic necesar să se ocupe de implementarea de principii şi deprinderi sănătoase care să-l ajute pe copil să se adapteze cu lejeritate la viaţa de zi cu zi şi la colectivitate. În zilele noastre majoritatea părinţilor sunt extrem de ocupaţi punând pe primul loc cariera, apoi starea materială iar undeva pe un loc codaş într-o listă de priorităţi, timpul petrecut cu copilul. Copiii sunt supravegheaţi mai mult de bone, de bunici sau mai nou de părinţi închiriaţi.Multe priceperi, deprinderi cât şi principii nu sunt implementate la vârsta normală, sunt neglijate, aşa că de multe ori aceste tare rămân nerezolvate pe tot parcursul vieţii. Nerăbdarea,neglijarea, ignorarea sunt la ordinea zilei în comporatamentul multor părinţi tineri. Poate nu realizează că un copil cu„ cei 7 ani de acasă” se va descurca mult mai uşor în societate, va găsi mult mai repede soluţii pentru problemele pe care le ridică viaţa şi va fi mult mai fericit şi relaxat.În comportamentul acestor copii respectul, stima de sine, toleranţa,buna creştere se vor afla acolo unde trebuie. Părinţii ar trebui să înţeleagă că în aceşti primi 7 ani nu se sare nicio etapă, nu se neglijează nimic legat de dezvoltarea psihică a copilului.Acum se formează ca individ, descoperă că universul lui trece mai departe de mama şi tata. Descoperă că face parte dintr-un grup, că în grup sunt nişte reguli şi că este foarte normal să le şi respecte. Părinţii trebuie să fie conştienţi că în această perioadă se dezvoltă gradual tot ce este legat de copil: limbajul,motricitatea, gândirea, afectivitatea, voinţa.Acum, în această perioadă se formează caracterul copilului. Se spune că te naşti cu temperamentul, dar caracterul ţi-l formezi.În primii ani de viaţă,această formare de caracter revine în sarcina familiei.Sădind în copil principii sănătoase,roadele de mai târziu vor fi bune şi apreciate de cei din jur. Când un matur greşeşte este amendat cu vorbele „ nu are cei 7 ani de acasă”. Este adevărat,pentru că la rândul lui, când va fi părinte,nu va şti ce este bun sau nu pentru propriul său copil. Acum, 4 din cei 7 ani îi revin foarte mult şcolii. Să fim mame înainte de a fi educatori-e un îndemn.

751

FAMILIA SI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Dragomir Mariana GPP „Căsuța Poveștilor”, Pitești “Cei şapte ani de acasă“ se constituie într-o expresie de valoare, cu vechime în societatea românească. A avea” cei şapte ani de acasă” este apanajul unei educaţii ce provine din familie şi o condiţie esenţială pentru a pătrunde cu succes în şcoală şi a reuşi mai tîrziu în viaţă. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Belivea) În funcţie de felul cum părinţii ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor caracteristice varstei, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează intr-o directie opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurand condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei apropiati, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. “Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă ,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta) BIBLIOGRAFIE -http://www.hfrp.org/publications-resources/browse-our-publications/getting-parents-ready-forkindergarten-the-role-of-early-childhood-education -www.putereaortodoxa.wordpress.com

752

Cei 7 ani de acasă Prof. pt. învăţ. primar: Dragonici Garofiţa Colegiul Naţional ,,Andrei Mureşanu”, Bistriţa Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeştde la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc,te rog,care se comport cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Niciun părinte nu -şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se vadescurca mult mai bine în relaţiilecucei dinjur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineînteles iti poti ordona viata si stilul de viata alături de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, săaibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv reguliletransmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceeace face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Aşadar cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflect în toate domeniile de dezvoltare:socială,psihologică,intelectual-cognitive, etc.

753

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Înv. Drilă Ramona Camelia Liceul Tehnologic ”Sf. Nicolae” Deta,Timiș 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7...dacă stai să numeri ...nu îți ia prea mult timp...dar ca ani, ca părți din viața unui om, înseamnă destul timp... Deoarece primii ani din viață sunt petrecuți sub directa supraveghere și îndrumare a părinților, se știe că ei sunt cei care trebuie să pregătească copilul pentru integrarea lui în societate.Acest lucru presupune nu doar deprinderea copilului cu cele necesare pentru a-și purta singur de grijă, ci și cu acele norme de bună purtare în public sau în anumite situații. Educația primită acasă în primii ani de viață va ușura calea în viață a fiecărui copil. Un copil aflat la început de drum este observat și dirijat în permanență de către cei din jurul lui: la primii pași este ajutat și încurajat, la folosirea linguriței este îndrumat și încurajat ( și exemplele pot continua cu tot ceea ce învață și reușește să facă singur). Dar ce se întâmplă mai târziu? Entuziasmul se pierde, unii părinți devin dezinteresați sau indiferenți și la intrarea în școală se mulțumesc să-i spună doamnei învățătoare: ”Eu nu mai știu ce să-i fac! Pune-l dumneata la punct!” Alți părinți devin hiperprotectori așa încât bietul copil nu este în stare nici măcar să-și pună cărțile din ghiozdan pe bancă sau nu știe că e momentul să salute dacă nu șoptește mama repede: ”Salut-o pe doamna!” Cu ani în urmă, un copil admirat pentru comportament respectuos de persoanele adulte cu care interacționează era mândria părinților. Deși timpul petrecut în familie era la fel de limitat ca și acum din cauza multelor ore de muncă pentru ”depășirea planului de realizări”, părinții găseau metode și mijloace prin care să explice copiilor normele de conduită și să-i vadă punându-le în aplicare. Intrarea în sistemul de învățământ, mai întâi la grădiniță și apoi la școală, consolida acele norme deja însușite. De aceeea s-a implementat și formula ”cei șapte ani de-acasă”,cu referire directă la perioada când copiii se aflau sub îndrumarea părinților, pentru ca la împlinirea vârstei de 6-7 ani să intre în clasa I. Părinții erau cei care îi învățau formulele de salut, îi învățau să mestece cu gura închisă la masă și să nu vorbească cu gura plină. Îi învățau cum să vorbească politicos la magazin atunci când doresc să cumpere un produs și să mulțumească la primirea unui cadou. Educația primită de timpuriu în familie reprezenta fundamentul viitorului comportament în societate. Bineînțeles că și bunicii, ca membri ai familiei , aveau aportul lor în educația copilului. Mai cu o poveste, seara la culcare, cu un joc sau o prăjiturică, bunicii insuflau micuților nepoței respectul pentru persoanele în vârstă și trezeau interesul pentru alte povești, stimulând copilul să citească pentru a afla mai multe sau ,la rândul lui , să-i spună bunicii o poveste că ea ”nu mai vede așa bine să citească” . Să nu uităm că într-o perioadă, era permisă aplicarea pedepselor corporale, unii părinți considerând că ”bătaia e ruptă din rai”. Așa că ,în timp ce unii copii erau educați în familie cu dragoste și răbdare, alții învățau de frică. Pentru a nu fi certați sau pedepsiți, manifestau comportamente pe placul adulților, acestea devenind treptat obișnuințe. Adevărul este că fiecare copil reacționează în funcție de personalitatea sa și pentru fiecare trebuie găsită metoda potrivită perntru a obține rezultatele pozitive așteptate. Spre deosebire de toate celelalte meserii care se învață în școală / facultate, ”meseria de părinte” se învață din mers, odată înaintarea în viață a copilului, deși ”sfaturi” toți se pricep să dea. Însă ceea ce a funcționat bine în cazul unui copil se poate să nu dea aceleași rezultate în cazul altuia. Fiecare părinte încearcă să-i ofere propriului copil tot ce consideră că este mai bun pentru el. Primind tot ce își dorește, copilul trebuie educat în același timp să aprecieze ceea ce primește, ceea ce are și , totodată, să împartă și să dăruiască la rândul lui. În ziua de azi, copleșiți de tehnologie și de gadget-uri, nu mai avem timp nici pentru noi înșine dar mai ales pentru formarea acestor comportamente ”depășite”la cei micuți. Ce mai contează că nu o salută pe vecina( care oricum nu are nimic de făcut toată ziua decât să stea la bârfă!) sau că nu spune ”mulțumesc!” atunci când primește ceva! Important este că a ajuns la nivelul 23 la nu știu ce joc pe tabletă și are 1400 de prieteni pe facebook. Adevărul este că orice copil are nevoie de prieteni, dar nu din cei virtuali, ci din cei reali cu care poate juca un joc de-a prinselea, o întrecere cu bicicleta sau un meci de fotbal. Până și alegerea prietenilor ține, de fapt, tot de educația primită de la părinți.

754

Și așa, în timp, ”cei șapte ani” de-acasă își pierd din valoare și semnificație. Toate aceste ”teorii” vor deveni aduceri aminte pentru unii, iar pentru alții vor fi niște ”mofturi învechite”.Doar cei care au beneficiat într-adevăr de această educație vor ști să insufle și altora valorile care te fac să fii om.

755

ROLUL PĂRINŢILOR ÎN FORMAREA BUNELOR DEPRINDERI (CEI 7 ANI DE - ACASĂ) Profesor: Dronca Elena - Cristina Grădiniţa P.P. „Furnicuţa” Arad Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la grădiniţă sau la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual - cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Specialiştii susţin 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: 1. Învaţa-ţi-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabiliţi şi impuneţi reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunicaţi cât mai mult cu el! - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitaţi timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentraţi-vă pe educaţia lui şi pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-ţi-l să iubească lectura şi cărţile - începeţi încă de când e mic citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasa-ţi-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasa-ţi-l să se bucure de copilărie - nu încercaţi să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-ţi-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuzaţi în nici un fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evitaţi educaţia cu "palma la fund" şi concentraţi-vă pe disciplina pozitivă! 7. Învaţa-ţi-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele - numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Învaţa ţi-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la părinţi! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece-ţi cât mai mult timp cu copilul! Fiţi un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubiţi-l necondiţionat şi araţi-i zilnic acest lucru! Iubiţi-l indiferent de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumiţi pe seama lui, nu îi puneţi porecle şi spune-ţi-i zilnic că îl iubiţi. Demonstra-ţi-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. De aceste reguli trebuie să ţină seama atât părinţii, cât şi cadrele didactice. Ca şi învăţământul disciplinelor umaniste, etapa de educaţie de bază nu trebuie să lipsească din procesul formativ al fiecăruia. Suntem datori, în primul rând părinţii, să ne îndeplinim misiunea faţă de generaţia următoare, tot aşa cum şi noi am beneficiat de grija şi de învăţăturile de purtare în lume şi societate, de respectul faţă de orice fiinţă umană, din partea părinţilor şi familiilor noastre, care ne-au îndrumat şi îndreptat primii paşi în viaţă. La temeiul formării noastre ca oameni stau aceşti ani de acasă. Aşa a fost de când oamenii au apărut pe pământ şi mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această perioadă formativă care nu trebuie înlăturată, ci trebuie păstrată în existenţa fiecărei fiinţe umane, ea având profunde rosturi.

756

Familia şi implicaţiile sale în educaţia copilului Înv. Drugă Constanţa Liceul Tehnologic “Gh. Duca” Şcoala Gimnazială “Marin Sorescu” Constanţa Dragi părinţi, Am păşit în această lume într-o zi în care sătui de frig, toţi aşteptau cu nerăbdare zilele senine şi pline de speranţă ale primăverii. Eu, puiul de om, am fost uimit de tot ce era în jurul meu şi mă întrebam dacă voi şti, dacă voi putea, dacă voi avea timpul necesar să descopăr tot ce mă înconjoară, să aflu tot ce mă frământă. Eram atât de confuz încât îmi plimbam privirea dintr-o parte în alta încercând să găsesc un reper care să mă scoată din impas. În cele din urmă v-am auzit glasurile, v-am zărit privirile scăldate într-un amestec de bucurie, curiozitate, teamă, îngrijorare. Mi-aţi atins mânuţele moi, v-aţi apropiat obrazul de obrazul meu. Atunci am înţeles că nu sunt singur şi că viaţa mea depinde de voi. Voi eraţi familia mea, izvorul meu iniţial de cunoaştere. Convieţuirea alături de familie avea să reprezinte şcoala primilor mei ani în care aveam să primesc bazele temeinice ale viitoarei mele conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care mă vor defini ca om integru în epoca maturităţii mele. Mai târziu v-am surprins adesea întrebându-vă dacă veţi face faţă în meseria de părinte în care tocmai aţi debutat. Ei bine, dragi părinţi, ţin să vă anunţ că vă descurcaţi de minune. Primii ani ai copilăriei sunt minunaţi, iar voi sunteţi nişte părinţi admirabili. Iubitori, atenţi, grijulii, totdeauna vă străduiţi să-mi acordaţi cea mai bună educaţie. Pentru că vă văd uneori descumpăniţi în faţa unor situaţii ce mă privesc, m-am gândit să vă dau o mână de ajutor. Iată câteva dintre dorinţele mele, de care cred că ar fi bine să ţineţi seama de acum încolo şi sunt sigur că vom avea toţi de câştigat: eu- voi beneficia de toată atenţia şi sprijinul vostru, voi- veţi găsi în mine copilul mândru de părinţii săi care ştiu cu pricepere şi simţul răspunderii să-l ajute să fructifice din plin “cei şapte ani de acasă“. *Să mă iubiţi ! Să vă bucuraţi de mine, să mă acceptaţi aşa cum sunt, să nu mă jigniţi, să nu mă umiliţi, să nu mă descurajaţi, să nu mă pedepsiţi pe nedrept, să nu mă lipsiţi de încrederea voastră, să-mi daţi prilej să vă iubesc. *Să mă protejaţi ! Să mă apăraţi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea propriilor interese şi cu riscul propriei vieţi. *Să-mi fiţi un bun exemplu. Să- mi transmiteţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-mi dovediţi că trebuie să trăiesc în dragoste şi armonie cu ai mei şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiesc în cinste şi adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor şi al sentimentelor altora. Să cresc şi să simt tot timpul comuniunea “ mamă-copil-tată”. Să mă obişnuiţi să particip la activitatea obştească. *Să vă jucaţi cu mine. Să vă faceţi timp pentru mine, să – mi vorbiţi , să vă jucaţi cu mine cum îmi place, să luaţi în serios jocurile mele, să vă familiarizaţi cu lumea mea. *Să lucraţi cu mine. Să mă ajutaţi când încerc să particip la munca în casă ori grădină. Când voi fi mai mare, să mă obişnuiţi să particip la treburile zilnice din gospodărie şi pentru gospodărie. *Să mă lăsaţi să dobândesc singur experienţe de viaţă, chiar dacă sufăr. Eu accept numai experienţele prin care trec singur. Propriile voastre experienţe sunt lipsite de valoare pentru mine. Trebuie să aveţi curajul să-mi daţi prilejul de a-mi asuma experienţele proprii, chiar dacă sunt legate de anumite riscuri. *Să-mi arătaţi posibilităţile şi limitele libertăţii umane. Să-mi înfăţişaţi posibilităţile extraordinare de desfăşurare ale omului, cu înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în acelaşi timp, să-mi arătaţi cum trebuie să recunoasc anumite limite în faptele mele, chiar şi în familie, faţă de părinţi. Ajutaţi-mă să recunosc şi să respect aceste limite.

757

*Să mă învăţaţi să fiu ascultător. Să supravegheaţi şi să-mi îndrumaţi comportarea , astfel încât, prin acţiunile mele să nu generez suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii. Răsplătiţi-mă pentru respectarea regulilor stabilite. La nevoie, să impuneţi respectarea regulilor prin pedepsire. *Să aşteptaţi de la mine numai aprecierile pe care le pot da, conform gradului de maturitate şi propriei experienţe. Eu am nevoie de mult timp până învăţ să mă orientez în această lume complicată. Ajutaţi-mă cât puteţi şi cerţi-mi o părere proprie sau un verdict numai când sunt în stare să-l dau, conform experienţelor acumulate şi gradului de maturitate. *Să-mi oferiţi trăiri cu valoare de amintire( călătorii, excursii, vacanţe, spectacole, serbări de familie, manifestări sportive). Dragi părinţi, sunt convins că aceste sfaturi vă sunt de un real folos. Raporturile dintre părinţi şi copii sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formării noastre, ale celor mici, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitudinile, comportamentul, vorbele voastre influenţează atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al nostru, al copiilor. Regret să recunosc, dar realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Este adesea trecut cu vederea faptul că zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării de sine şi a succesului în general. Concluzii Considerată în substanţialitatea efectelor pe care le produce, se poate spune că familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului în mediu social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale: -creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial – din punct de vedere fizic, psihic, material; -datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul pe care îl exercită este maxim: -familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi( nu întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut); -familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se impun; -influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă.

BIBLIOGRAFIE *Bunescu, Ghe., Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro; *Niculescu, Rodica, Pedagogie preşcolară, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999; *Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Educaţia copilului preşcolar, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 1999 *Vrăşmaş, Ecaterina, Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura “Aramis”,Bucureşti, 2002

758

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ SCOALA PRIMARA NR. 2 VARVIZ PROFESOR INVATAMANT PRIMAR: DUCA AURICA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Să vorbim puţin despre cei 7 ani de acasă. După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci copii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce ştiu eu pe la ei nu există aşa ceva, adică omul se vede la maturitate după cei 7 ani de acasă. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni il invocă atunci când este nevoie de acest lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii nostrii. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine. Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fii respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur şi tind să dispară aşa treptat din viaţa socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinţă. În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi binenţeles iţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

759

“Cei șapte ani de acasă” Educatoare Dudanu Adriana Grădinița Grumăzești, Jud. Neamț

Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă

Ce învaţă/exersează copilul? -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul

760

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc.

761

să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: să numere maşinile de o anumită culoare să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

762

Cei șapte ani de acasă DULĂU DANIELA MARIOARA ” Dă-i unui om un pește și va fi sătul o zi întreagă; învață-l să pescuiască și va fi sătul o viață întreagă.” LAO TZU, filosof chinez Totul pleacă de la cei șapte ani de acasă, piatra de temelie a vieții pe viitor, ani care reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil care știe să fie respectuos și manierat, știe să comunice, să asculte, știe când și cât să vorbească, știe să salute, să dăruiască, să aibă încredere, să îi pese, un copil care a învățat că viața este o călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Dar educaţia primită în acești ani depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la școală. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți, dar bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Părinții nu trebuie să se lamenteze și să prezinte în culori sumbre greutățile vieții. Pentru formarea ”celor 7 ani de acasă”, exemplele sunt cele mai folositoare. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi drept model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun.Ca atare, copilul trebuie lăsat să se bucure de copilărie - nu trebuie făcut din el un geniu înainte de vreme. Trebuie să i se permită și trebuie învățat să își exprime propriile emoții, astfel va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Copilul trebuie învățat să spună mereu adevarul! Aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la părinte! Copilul imita ceea ce vede și aude în jurul lui! Trebuie învățat să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. E bine ca părintele să petreacă cât mai mult timp cu micuțul lui! Un părinte trebuie să fie implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Copilul trebuie iubit necondiționat, iar acest lucru trebuie arătat zilnic! Trebuie iubit indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Părintele trebuie să îi spună ziilnic că îl iubește, iar acest lucru trebuie demonstrat prin gesturi tandre - sarutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de 7, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape.

763

Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce micuțul de ieri devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?

764

Cei 7 ani de acasa ! Prof. inv. primar: Dumitrascu Maria-Narcisa Sc. Gim. Nr 13, Rm. Valcea Primul lucru de care are nevoie copilul tau, in primii ani de viata, este familia. Daca aceasta etapa din viata este ratata, copilul nu va avea parte de maximum de potential. Parintii trebuie sa realizeze cat de importanti sunt acesti ani pentru viitoarea dezvoltare si trebuie sa vada acest lucru ca pe o investitie cu rezultate semnificative. Expresia emotionala a parintelui fata de copilul sau este vitala, absenta fizica sau emotionala putand avea efecte negative profunde. Unul dintre elementele de baza ale “meseriei de parinte” este faptul ca, daca un copil se simte bine, actioneaza bine. Daca un copil continua sa se comporte urat sau sa faca probleme celorlalti, acest comportament anunta aparitia unei probleme. Este destul de probabil sa aiba o nevoie neimplinita sau sa creada ca este in pericol pentru ca nu i se acorda destula atentie in familie. Cele mai mari nevoi ale copiilor sunt legate de mancare si adapost, dar nu acopera celelalte nevoi. Nevoia de siguranta este foarte importanta. La fel ca si nevoile fizice, exista si nevoi emotionale. Au nevoie de formarea si consolidarea respectului de sine, pe primul loc fiind nevoia de dragoste. Copiii trebuie sa se simta iubiti. Trebuie sa stie ca aceasta este o dragoste fara prejudecati. Nu-i iubim pentru ca indeplinesc anumite sarcini, pentru ca fac ceea ce trebuie. Ii iubim pur si simplu in ciuda tuturor lucrurilor care se intampla. Exista nevoie insa sa exprimam acest lucru verbal. Copiii au nevoie sati petreci timpul impreuna cu ei, dar acest timp sa fie de calitate. Exista mai multe tipuri de parinti : Parintele Sergent Major – parintele sever care isi educa copilul fara stima de sine; - Parintele Ingaduitor – cald, prietenos, dar care poate pierde controlul in aplicarea regulilor de aplicatie; - Parintele Ocupat – absent fizic si emotional din viata copilului; - Parintele “Coloana Vertebrala” – care stabileste reguli si limite pentru copiii sai, dar aceste reguli si limite sunt expresia dragostei parintesti. Acest tip de parinte este calm si sigur pe sine si acest lucru este exprimat in modul in care isi trateaza copiii. Daca in primii ani de viata, parintii vor aborda o atitudine de “Parinte Vertical”, copilul va fi echilibrat emotional si va creste cu stima de sine.

765

PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL: Cei șapte ani de acasă! Rolul familiei în educarea copilului Prof. înv. primar: Dumitrescu Veronica , Școala Gimnazială Băduleşti Dâmbovița Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe din primele luni de existenţă şi primii care sunt chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii. Familia reprezintă mediul care influenţează în mod direct dezvoltarea copilului, ea având un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul din punct de vedere social dar şi spiritual. Familia trebuie să ştie că prin implicarea în educaţie în formarea copilului pentru viaţă , ei sunt cei care pun bazele de care acesta are nevoie pentru a-şi dezvolta bagajul lui educativ. În familie ne naştem,creştem şi ne socializăm. În familie găsim ocrotirea,înţelegerea şi afecţiunea de care avem nevoie. Familia este cea care ne acordă sprijinul moral în rezolvarea unor probleme,dar tot cu ei copiii împărtăşesc bucuriile,succesele şi realizările. Este uşor de observat că încă din primii ani copilul ”învaţă” din ceea ce se discută şi se învaţă în familie, participând activ la viaţa de familie; primind şi rezolvând sarcini complexe copilul dobândeşte o serie de cunoştinţe care conduc la formarea unor deprinderi de muncă independentă. Deci unul din scopurile educaţiei este acela de a-l face apt pe copil de a dobândi libertatea interioară şi de a se manifesta ca atare în raport cu ceilalţi. De la părinţi, bunici,fraţi sau de la alte persoane cu care copilul intra în contact direct acesta deprinde comportamente, la ei găseşte primele modele de viaţă. Părinţii sunt cei de la care copiii învaţă să folosească lucrurile din jur,să vorbească,să se cunoască pe ei şi să se respecte pe ei înşişi. Văzând grija pe care le-o poartă părinţii,copiii capătă suficientă încredere în ei, în ceea sunt şi în ceea ce pot ei să realizeze de-a lungul existenţei lor. Pentru copii ,familia este un factor decisiv de socializare. Condiţiile esenţiale pentru realizarea unei bune educaţii a copilului sunt: respectul reciproc, puterea exemplului având în vedere faptul că micuţul işi imită părintele în primi 3-4 ani de viaţă,motiv pentru care noi adulţii trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce facem şi ce spunem în prezenţa lor şi încurajările. Pentru a putea realiza o educaţie eficientă a copiilor , părinţii trebuie să găsească un echilibru între lipsa de înţelegere,severitatea,exigenţa prea mare şi ̋dădăceala̋ . Există un domeniu al educaţiei în care aportul familiei este deosebit de valoros şi acesta este cel al educaţiei civice. Niciunde, ca în familie, formarea fizionomiei morale nu găseşte un climat mai potrivit de formare. Cinstea, omenia, respectul faţă de om, hărnicia, dragostea faţă de patrie sunt valori pe care părinţii le pot cultiva cu cel mai mare succes. Acest lucru îl pot realiza nu prin lecţii speciale, ci prin atitudinea lor faţă de aceste valori morale, prin implicarea acestora în viaţa lor de toate zilele. Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie aplicate consecvent şi urmate de toţi membrii familiei. Prin urmare, părintele care îmbrăţişează stilul democratic este suficient de indulgent, flexibil şi deschis spre nou pentru a accepta tot ce ar putea ameliora viaţa copilului şi a familiei, însă este în acelaşi timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăţa pe copil să înveţe reguli şi să îndeplinească sarcinile care i se dau. Părintele este şi destul de protector pentru a-i oferi copilului securitatea şi sprijinul de care are nevoie. El este de asemenea şi suficient de înţelegător şi încrezător în capacitatea copilului de a lua unele decizii personale, îl încurajează să fie independent, îi respectă opiniile, interesele şi personalitatea. Manifestă căldură faţă de copil, îl apreciază. Ca urmare a acestor atitudini parentale, copilul îşi va dezvolta un echilibru emoţional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalităţii sale, va putea comunica eficient cu cei din jur, va manifesta creativitate, iniţiativă, autonomie personală. Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic, îl va învăţa pe copil să îi respecte pe alţii, să ia în considerare opinia celorlalţi, să accepte observaţii, având totodată curajul să-şi exprime punctul de vedere. Cu toate că în aparenţă stilul democratic are multe avantaje, este bine de menţionat faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu unui stil autoritar pe care îl poate întâlni la şcoală, în grupul de prieteni, în armată, la locul de muncă. El ar putea fi considerat bleg pentru că nu execută prompt sarcinile care i se dau sau dimpotrivă, impertinent pentru că ,,discută’’ ordinile. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv.

766

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ -studiu de specialitateDUMITRESCU ELENA-PROF. ÎNV. PRIMAR ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 RECEA, JUD. ARGEȘ Primii şapte ani de viaţă sunt foarte importanţi pentru formarea unui adult echilibrat. De la concepere până la şapte ani, copilul trece printr-o perioadă de dezvoltare care-şi va pune amprenta pe toată perioada vieţii. Creşterea fizică, ataşamentul emoţional, atitudinile şi comportamentele, limbajul şi aptitudinile motorii se dezvoltă în această perioadă. Mulţi factori pot influenţa primii ani de viaţă ai copilului şi pot avea impact asupra lui, tot restul vieţii. Prima parte a copilăriei - perioada cea mai importanță - Nu se poate spune vreodată că se acordă prea multă importanță instruirii timpurii a copiilor. Lecțiile ce le învață copilul în primii șapte ani de viață au mai mult de-a face cu formarea caracterului decât tot ce învață în anii următori. Încă din copilărie caracterul copilului trebuie modelat şi format în conformitate cu anumite norme morale şi sociale. În mintea lui receptivă trebuie imprimate numai calități. ,,Lucrarea” părinților cu copilul trebuie să înceapă în frageda lui copilărie, ca el să poată primi impresia cea corectă asupra caracterului,” înainte ca lumea săși pună amprenta ei pe minte și pe inimă”. Primii ani din viața unui copil constituie perioada în care mintea este cea mai receptivă la impresii, fie bune, fie rele. În decursul acestor ani este făcut un progres categoric, fie într-o direcție bună, fie într-o direcție rea. Pe de o parte poate fi câstigată multă informație fără valoare, iar pe de altă parte cunoştinţe solide și preţioase. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot elabora câteva generalizări. Printre principalele norme care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul- manifestat printr-o formă de comunicare nonverbală, este prima regulă de comportament civilizat pe care o învaţă şi o reproduce în mod inconştient până la vârsta de un an prin mişcarea mâinii, începând să conştientizeze, la vârsta vorbirii şi reproducând verbal „ bună ziua” sau „ sărut mâna” la îndemnul adulţilor. Comportamentul în public- trebuie format încă din primii ani de viaţă, aplicând câteva norme care stau la baza formării unei conduite viitoare: nu intervine în conversaţiile adulţilor, nu-i întrerupe când au chef, răspunde politicos , spune “ mulţumesc”, etc Comportamentul cu prietenii- debutează tot în familie prin participarea alături de aceştia la diferite jocuri în care trebuie să respecte anumite reguli şi să accepte cu înţelegere când sunt învinşi, etc. Jocurile copilăriei oferă oportunităţi de exersare şi testare a comportamentului corect, pregătindu-l pentru rolul de adult. Înţelegerea normelor sociale- porneşte tot prin exemplele părinţilor în diferite situaţii, unde copilul deprinde ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Recunoaşterea greşelilor- începe prin folosirea unor formule precum „îmi pare rău” sau „te rog să mă ierţi”. Pentru a le aplica, un copil are nevoie să le audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în

767

familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase. Părinţii sunt responsabili mai ales în faţa Lui Dumnezeu pentru copiii lor. Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că responsabilitatea aparţine grădinarului, care 1-a lăsat să crească şi să se dezvolte în acest fel... Subiectul ,,cei șapte ani de acasă” este unul amplu, care impune o cercetare riguroasă, din prisma mai multor domenii științifice. Indivizii au personalitate diferită, caracter și temperament diferit, ca atare, influența celor șapte ani de acasă va fi diferită pe parcursul vieții fiecăruia. Se spune că ,,răul trebuie smuls din rădăcină și nu tăiat, deoarece se vor ivi și alți lăstari”. De aceea, acest articol cuprinde câteva idei ce pot veni în sprijinul cadrelor didactice în susținerea unor referate în cadrul ședințelor cu părinții, în încercarea de a-i face să înțeleagă că anumite probleme de comportament neadecvat sunt rezultatul unor greșeli care provin din educația primită în familie. De aceea, nu trebuie să-i pedepsească pe copii, ci să încerce să-și schimbe dumnealor tactica și comportamentul, întrucât sunt primul lor exemplu, iar timpul petrecut în familie este de douăzeci de ore, comparativ cu cele patru ore de cursuri. În calitate de dascăl, m-am confruntat cu multe din situațiile prezentate și am încercat să aduc un mic aport în educația copiilor. Am urmărit evoluția acestora și am constatat că majoritatea prezintă ,,urmele” celor șapte ani de acasă, dar există și excepții, unde copiii -deja adolescenți sau tineri- s-au schimbat radical, din dorința de a avea un alt statut social decât cel al familiei în care au crescut. În concluzie, eforturile educabililor, după perioada celor șapte ani de acasă, pot fi încununate cu succes, chiar dacă debutul este unul defectuos, și chiar dacă procentul este unul mic, la fel cum în medicină, dacă un pacient are șanse de supraviețuire de 1%, medicul are datoria de a face toate demersurile pentru salvarea acestuia. BIBLIOGRAFIE: ● ,,Îndrumarea copilului” de Ellen G. White; ● Cucu – Ciuhan, Geanina, „Psihologia şcolarului mic”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000; ● Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin, „Meseria de părinte”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002;

768

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Institutor: Dumitru Ancuța-Eugenia Liceul Teoretic „Tudor Vladimirescu„ Drăgănești-Olt, județul Olt Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.

769

Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

770

Importanța celor șapte ani de-acasă Învățător Dumitru Dorina Liceul Teoretic Băneasa –Constanța ,,Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne; Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi; Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi; Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea ………………………………………………………………………” “Children Learn What They Live” – de Dorothy Law Nolte Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primește de la părinți,la formarea compotramentului și personalității copilului până merge la școală .Când spunem că un copil are șapte ani de acasă ne gândim la un copil manierat,care știe să salute , să spună ,,mulțumesc”, ,,te rog”, să știe să salute ,să se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația ,bunele maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate .Un copil cu maniere se va descurca mult mai bine în societate decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.Relația pozitivă dintre părinți și copii conduce la structurarea pozitivă a personalității copilului ,în timp ce o relație defectuoasă are efecte negative ce se vor manifesta mai târziu în viața adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate. Copilul înţelege şi resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri. Copiii trebuie protejaţi de abuz şi neglijare în toate aspectele vieţii lor. Acei copii care sunt expuşi la violenţă sau educaţi prin metode violente, atât verbal cât şi fizic, pot dezvolta probleme emoţionale şi comportamentale care îi împiedică să dezvolte relaţii sănătoase cu ceilalţi şi care le vor afecta viaţa relaţională ca adulţi. Atunci când părinţii asigură experienţe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc şi îmbogăţesc dezvoltarea creierului. Este recomandat să râdeţi cu copilul dumneavoastră, să îl lăudaţi, să vorbiţi şi să vă jucaţi cu el. Pentru a alege metodele educaţionale corecte, adecvate, părinţii trebuie să îşi cunoască foarte bine copilul – să ştie ce presupune fiecare vârstă, şi care sunt caracteristicile ei, să ţină cont de părerea celorlaţi, a educatorului, a psihologului sau medicului. Cercetări recente asupra dezvoltării creierului uman au demonstrat ca părintii sunt intr-adevăr primii profesori ai copiilor lor. In primii trei ani de viată ai copilului - tot ceea ce părinții fac sau nu fac in mod obișnuit se va regăsi mai târziu si în obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul căruia i se citesc in mod curent povesti va dovedi mai târziu un interes mai mare pentru citit. Din păcate însa, nu prea mulți părinți își fac timp pentru a le citi copiilor povesti in fiecare zi. Atitudinea pozitivă a părinților față de literatură și de citit in sine este de asemenea un factor ajutător in procesul de învățare, chiar și numai prin entuziasmul arătat de părinți pentru cărți. Copiii care-și văd părinții citind cu plăcere vor invăța astfel că cititul este ceva distractiv si vor fi mai târziu receptivi la învățarea lui în școală. Orice părinte trebuie să înțeleagă că joaca este de fapt "munca" copilului, iar învățarea este mai ușoară cu ajutorul jocului. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl

771

pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă pînă seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori.Adevăratele valori înseamnă un comportament respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

772

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar: Dumitru Gheorghe, Liceul Teoretic Radu Vlădescu, Pătârlagele, jud. Buzău Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, respectiv școală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al instituției responsabilă cu educația şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între cadre didactice şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a școlii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita învățătorului informaţii despre cum decurge o zi la școală, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi învățătorul, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Prietenia”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext această temă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la școală dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îl interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la școală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul cadrelor didactice, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei, să le stârnescă curiozitatea și plăcerea. Este bine de știut că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.

773

Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. A avea cei sapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Psihologii susțin că nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

774

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ P.I.P. DUMITRU LILIANA ŞCOALA GIMNAZIALA VITĂNEŞTI COM VITANESTI, JUD. TELEORMAN Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm ? După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul.

775

După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială sintetizează psihologul

776

Importanța celor șapte ani de acasă! DUMITRU VIOLETA Expresia care face referire la „cei șapte ani de acasă” este deja cunoscută tuturor . Atunci cînd vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gîndim la educaţia pe care copiii o primesc de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestora până merg la şcoală. Educația este pe prim plan în formarea unui om. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decît unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. „Respectă ca să fii respectat” este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștrii. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine. Întâlnim de-a lungul vieții persoane care pur și simplu nu pot fi respectate, pentru că nu știu să se comporte în lume și care probabil nu au cei șapte ani de acasă, care să le confere un echilibru și respect față de cei din jur. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferință. În rest, acești șapte ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi . A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii , cu orice persoană cu care venim în contact. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

777

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Profesor învățământ preșcolar Alina Dunca, Școala Gimnazială Șieu- Maramureș „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul, -îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de -exersează deprinderile igienico-sanitare, de fructe receptare a mesajului oral -îi pot atribui sarcini copilului: să spele -îşi îmbogăţesc vocabularul fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă

778

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.

779

Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: să numere maşinile de o anumită culoare să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

780

ROLUL FAMILEI IN EDUCATIA COPILULUI Prof. invatamant primar Dunca Ioan Alexandru Scoala Gimnaziala Ieud, Maramures In educarea ,,puiului de om”, parintii , educatorii, scoala si societatea, in general, sunt mijloace importante de educatie si instructie. Printre problemele importante ale invatamantului in aceasta etapa de schimbare si modernizare rapida se gaseste si cea vizand parteneriatul cu alti factori educationali, intre care familia ocupa un loc privilegiat. Familia, prima scoala a vietii este cea care ofera copiilor primele cunostinte, primele deprinderi dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial. Ca prima veriga a sistemului educativ familia are responsabilitati clare si diverse. Intrebarea care se pune este ,daca familia de astazi are timp pentru indeplinirea responsabilitatilor educative, daca este pregatita sa activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse sa-si indeplineasca consecvent responsabilitatile educative fata de copii, acuzand lipsa de timp, grijile vietii zilnice, minimalizand rolul de factor educativ. Alte familii, desi doresc sa asigure educatia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregatirea psihopedagogica, experienta. Factorii care influenteaza azi mediul educativ sunt:noua conceptie care se cristalizeaza asupra educatiei ca serviciul social si extinderea mass-media(T.V). Parintii trebuie sa-si intareasca fundamentarea relatiilor pe baza dragostei lor fata de proprii copii si pe dorinta lor ca acestia sa aiba performante si succes in viata. Aceasta nu se poate realiza daca parintii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educatia copilului este factorul principal care dezvolta personalitatea lui. In educatia copiilor trebuie sa existe intre parinti intelegere si acord in diferite probleme si de aici decurg normal si celelalte. In activitatea de educatie in familie un rol important il are,,climatul” care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi si carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau ,,climatul negativ”(nefavorabil) educatiei, adica formarea copilului ca cetatean, ca om. Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii lor, lucru de care ar trebui sa fie constienti toti parintii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale parintilor influenteaza atitudinile, comportamentul si modul de a fi al copiilor. Voi enumera cateva din posibile atitudini si comportamente ale parintilor si implicatiile lor in formarea profilului moral al copilului. *,,Familia severa”-in anumite limite imprima ordine, disciplina, seriozitate, asigura unitate si echilibrul familiei. Severitatea este necesara in raporturile educationale din familie, dar cu masura. Ce s-ar intampla in cazul in care parintii aplica copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul creste timorat cu gandul pedepsei, ascunde greselile facute, simte nevoia sa minta, se indeparteaza afectiv si efectiv de parinti si isi cauta intelegerea si afectivitatea in alta parte. Asa se nasc,,gastile “ si ,,bandele” de minori. Mai grava este situatia cand parintii sunt impartiti in ,,tabere”:unul sever si unul indulgent. Astfel se formeaza viitorul demagog, viitorul ipocrit, trasaturi de personaliate pe care nu si le doreste nici un parinte pentru copilul sau. *,,Familia permisiva” sta la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va fi neajutorat , un egoist, un meschin, caci in familie ii este permis orice, el are numai drepturi, in timp ce parintii, doar datorii. Un asemenea copil se adapteaza si se incadreaza cu mari dificultati in colectivele de scoala sau mai tarziu la locul de munca. *,,Familia rigida” prejudiciaza maturizarea copiilor, generand lipsa de incredere in sine, teama de nereusita si sanctiune. Invatatorul trebuie sa intervina, dupa ce cunoaste situatia reala, prin vizite la domiciliu, discutii cu parintii (in particular, nu in sedinte) sugerandu-le cu discrete, tact si calm in ce mod si sub ce forma se poate atenua si echilibra severitatea. Invatatorul trebuie sa fie postura sfatuitorului si nu a judecatorului.

781

*,,Familia libertina” creeaza o atmosfera lejera, prezentand riscul de a intarzia sau impedica maturizarea sociala a copiilor datorita preocuparii excesive a unui parinte sau a ambilor pentru ei insisi. Invatatorul trebuie sa intervina pentru a dezvolta siguranta de sine in sensul obtinerii unor rezultate bune la invatatura, capacitatea de decizie, spiritul de independenta. Punerea ferma in garda a parintilor in legatura cu pericolul evolutiei nefavorabile a copiilor este posibila si necesara. Parintii trebuie sa inteleaga bine relatie dintre fapta si masura ei educationala. In climatul educational sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea si blandetea, afectivitatea si sobrietatea, larghetea si strictetea ) toate insa cu masura si la timp, orice exces fiind pagubitor in sfera formarii umane. Un proverb spune :,,O vorba buna rostita la timp, invioreaza sufletul copilului, precum si ploaia buna, cazuta la timp potrivit, invioreaza campul”

BIBLIOGRAFIE:Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului, anii 2004-2005

782

REGULI DE BAZA IN EDUCATIA COPILULUI PANA LA SAPTE ANI Prof. Durac Lucia Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny” Bacău Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Cele 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani sunt: Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sasi controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micutilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I ? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său ? Ori nu se termină niciodată ?

783

Bibliografie Niculescu, Mariana Rodica -Curriculum educational, Editura Prohumanitate, Bucuresti, 2000 Verza Florin Emil – Psihologia varstelor - Editura Prohumanitate, Bucuresti, 2000 M.E.C.T. – Curriculum national-cadru de referinta – Editura Corint Bucuresti 1998

784

CEI SAPTE ANI DE ACASA! prof. DURNE ESTERA-ANA Liceul Teoretic ,,Ady Endre”, Oradea Educația, în general, este munca de formare a omului la orice vârstă. De-a lungul veacurilor, ea a avut ca scop pregătirea subiecților educației în vederea integrării lor în contextul social respectiv, având în vedere doar coordonata orizontală. O educație ce are în vedere doar partea civică și partea academică (cognitivă) poate fi o educație bună, chiar aleasă, dar incompletă, dat fiind faptul că ființa umană are și un suflet nemuritor. Educația parentală este unul din cele mai importante lucruri care se fac sub soare. Omului i s-a încredințat o putere creațională, prin care el se poate multiplica în cei pe care îi formează. Părinții sunt cei dintâi și, în același timp, cei mai importanți educatori ai copilului. Cercetările efectuate confirmă faptul că perioada optimă pentru stimularea capacității copilului de asimilare a informațiilor elementare este până la vârsta de șase, șapte ani. Una dintre sarcinile fundamentale care revine părinților, în această calitate, este disciplinarea lor. O disciplină corectă, administrată cu dragoste, poate stimula capacitatea de învățare a copilului. Disciplina poate fi înțeleasă din două perspective: o călăuză spre maturitate, dar și ca educare a copilului. Adevărata disciplină este cea care îl ajută pe copil să-și dezvolte abilitățile intelectuale și sociale care îi vor servi pe parcursul întregii vieți. Faptul că, în ultimii ani, se pune tot mai mult accentul pe educarea copilului încă de la cea mai fragedă vârstă, subliniază importanța rolului părinților în dezvoltarea intelectuală a acestuia. Asta nu înseamnă că trebuie să-i impunem copilului o anumită conduită, strictă și categorică, însă e bine dacă i se înțelege nevoia înnăscută de cunoaștere, de explorare a necunoscutului și dacă aceasta i-ar fi satisfăcută în moduri care să-l atragă și să-l stimuleze. Mulți părinți sunt de părere că principala îndeletnicire a copiilor trebuie să rămână joaca, hotărând că învățarea poate fi amânată până în momentul când cel mic începe să meargă la școală. Dar copiilor mici le place foarte mult să învețe. Ei se nasc cu o ,,sete” de cunoaștere care nu dispare cu timpul, decât dacă adulții din jurul lor încep să dea semne de plictiseală și îi descurajează. Observarea atentă a activităților celor mici relevă faptul că ele reprezintă mai mult decât o simplă joacă. Copiii descoperă lumea înconjurătoare cu ajutorul celor cinci simțuri. Mediul familial, bogat în stimuli de ordin vizual, auditiv, tactil, gustativ și olfactiv, le va alimenta dorința nativă de a cunoaște, de a învăța. Dezvoltarea vocabularului la această vârstă fragedă depinde în mare măsură de stimularea verbală oferită de adulți. Toate regulile care sunt valabile în privința dezvoltării pe plan verbal se aplică și în celelalte domenii ale evoluției intelectuale. Însă dacă mediul familial nu este în măsură să asigure această stimulare intelectuală elementară, copilul poate să întâmpine dificultăți mai târziu, iar șansele unei bune dezvoltări sub aspect educațional sunt destul de slabe. Programele școlare nu compensează întru totul carențele mediului familial. O ambianță plăcută și în interesul celor din jur îl stimulează pe copil să asimileze noi și noi informații. La copii, latura emoțională este mult mai pronunțată decât cea cognitivă; sentimentele au un impact mai puternic asupra lor decât faptele. Se poate ca cel mic să uite amănuntele, însă, cu siguranță, va păstra amintirea celui care i-a fost învățător. De aceea, el trebuie tratat cu respect, cu bunătate și interes. Trebuie să se simtă apreciat și să fie convins că nu va fi criticat sau umilit. Dacă situația în care i se transmite o anumită învățătură este plictisitoare sau degradantă, copilul va respinge chiar și cea mai bună învățătură, mai ales dacă are legătură cu etica. Numai acordându-i respect copilului, acesta va respecta la rândul său. Așadar, părinții dețin cheia educației copiilor, începând din cea mai fragedă copilărie și pe tot parcursul instruirii lor. Educarea copilului este un proces complex, aflat sub influența multor factori. Unul dintre aceștia, poate fi cel mai important, implicarea totală a părinților. Un lucru important care trebuie cunoscut despre capacitatea copilului este următorul: pentru a fi capabil să învețe așa cum trebuie, este necesar să atingă un nivel afectiv corespunzător vârstei sale. Pe măsură ce crește, capacitatea copilului de a învăța sporește datorită mai multor factori, dintre care cel mai important

785

este maturitatea sa afectivă. Cu cât copilul este mai matur din punct de vedere afectiv, cu atât va fi mai capabil să asimileze informațiile. Iar cea mai mare influență asupra dezvoltării sale pe plan emoțional o au părinții. Asta nu înseamnă că orice problemă care se ivește în legătură cu capacitatea copilului de a învăța trebuie imputată părinților, întrucât abilitatea de asimilare a informațiilor este supusă influenței mai multor factori. Totuși, o bună dezvoltare afectivă este decisivă, iar în această privință, părinții joacă un rol esențial. Părinții sunt cei care trebuie să stimuleze capacitatea copilului de a învăța, prin alimentarea permanentă a rezervorului său emoțional. Dacă părinții se rezumă doar la a satisface copilului nevoia de hrană, îmbrăcăminte și adăpost, nu îi vor asigura un mediu favorabil dzvoltării intelectuale și sociale. În felul acesta, nevoile fizice ale copilului sunt împlinite, însă dezvoltarea sa intelectuală și socială va avea de suferit. Copilul care tânjește zadarnic după dragostea și acceptarea părinților săi, nu se va simți impulsionat să învețe, nici în primii ani de viață și nici mai târziu, la școală. O relație caldă și apropiată între părinți și copil este fundamentul unui respect de sine sănătos și, prin urmare, o motivație puternică pentru a învăța. Majoritatea părinților nu conștientizează faptul că, din punct de vedere afectiv, copilul ar putea ceda. Întradevăr, este posibil ca un copil să alunece într-un asemenea handicap afectiv, încât să nu-și mai poată reveni niciodată. Nivelul de maturitate emoțională îl afectează pe copil în toate celelalte privințe – respectul de sine, siguranța afectivă, capacitatea de a face față stresului și schimbărilor din viața sa, relațiile interumane și, nu în ultimul rând, abilitatea de a învăța. Dezvoltarea morală este mai complexă decât cea fizică sau cognitivă. Procesul de bază al schimbărilor în ceea ce privește structura, este înscris în codul genetc al copilului, dar el va avea nevoie de ajutorul adultului în ceea ce privește conținutul judecății morale. Morala nu se poate învăța ca o materie; chiar și în adolescență, când începe să se formeze gândirea abstractă, este nevoie de ajutor: exemple ilustrative, discuții într-o atmosferă deschisă de acceptare și iubire. Ordinea socială își are rădăcinile în ordinea din familie. O familie structurată și organizată inoculează copiilor simțul ordinii și necesitatea conformării legilor în vigoare. Cel mai important lucru în creșterea copiilor este formarea caracterului. În educarea lor, scopul părinților trebuie să fie integritatea de caracter. Unele cercetări arată că, o familie care produce copii sănătoși are, în general, următoarele caracteristici: dezvoltă sprijin unul față de altul, modelează respect pentru membrii familiei, promovează o comunicare eficientă, precum și capacitatea de a-l asculta pe celălalt, dezvoltă încredere reciprocă, manifestă simțul jocului și al umorului, împarte responsabilitățile între membrii ei, învață ceea ce este bine și ceea ce este rău din punct de vedere moral, promovează moștenirea de familie, prin tradiție, încurajează interacțiunea dintre membrii familiei, respectă intimitatea membrilor ei, promovează slujirea celorlalți, folosește timpul meselor pentru comunicare, petrece timpul liber împreună, recunoaște problemele și caută ajutor pentru soluționarea lor, trăiește credința și îi învață pe membrii ei cum să se încreadă în Dumnezeu. În concluzie, familia bine rânduită rămâne factorul determinant în educație, în ciuda nenumăratelor influențe care acționează asupra minții și inimii copiilor. Ea este leagănul ideal și necesar pentru primirea, adăpostirea și educarea copiilor, în etosul dragostei necondiționate.

786

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. În Învăţ. Preşcolar Duţă Marilena Tatiana Grădiniţa cu Program Prelungit Nr. 14 Târgovişte

Care este semnificaţia celor 7 ani de acasă? Este o întrebare des întâlnită cu o deosebită importanţă pentru părinţi, profesori cât şi comunitate. Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, în ceea ce numim ”cei șapte ani de acasă”. Cercetările confirmă că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţele copiilor, o mai bună frecventare a şcolii, reducerea ratei de abandon şcolar şi scăderea fenomenului delicvenţei. Nicio perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive, neprevăzute ca perioada preșcolară. Această perioadă intră ca notificație în “cei șapte ani de acasă”, sintagmă prin care se evocă rolul formativ, deosebit de mare, al familiei, al grădiniței în dezvoltarea copilului. Copiii sun diferiți. Și totuși câteva lucruri esențiale îi fac să fie asemenea. Toți au nevoie de dragoste, de securitate și de exercițiu. Toți simt nevoia de siguranță și de acceptare, de recunoaștere. Toți copiii urmează același ciclu de dezvoltare. Ceea ce diferă de la un copil la altul este ritmul personal al fiecăruia. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Bibliografie: Dima. Silvia. Cei șapte ani de acasă. Editura: E.D.P. București, 1999; Să construim împreună cei șapte ani...de acasă. Modul pentru părinți și educatori. Proiectul pentru reforma educației timpurii. București, 2008.

787

Cei șapte ani de acasă Educatoare: Drăcea-Marișescu Mariana Grădinița Ghioșești nr. 2 – Comarnic, PH ,, Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie.”(Eugen Heroveanu) ,,Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului în situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). ,,Cei șapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile și educația necesară vieții. Pentru părinți este firesc să-și dorească să aibă copii frumoși, sănătoși și bine educați. Pentru a face față exigențelor societătii, necesitatea educării tinerei generații, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă și de politețe. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Ce înseamnă să spui adevărul? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relațiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiți de sens, o expresie învechită. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are ,,cei şapte ani deacasă!” De ani buni, se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuți în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu istețimea, iar răsfățul cu dragostea; nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”.Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoși cu ei. A avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

788

IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASA Prof. Eftene Mariana Şcoala Gimnazială, sat Tăriceni , comuna Şirna, judeţul Prahova Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritaea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Ȋn momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul socio-cultural. Dacă înainte se punea accentul pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănănci, acum de bază sunt vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se pot observa în mijloacele de transport în comun sau chiar pe stradă, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Ȋn prezent, comportamentul încurajat este libera exprimare. Copilul de acum 20-30 de ani era mult mai ascultător, mai supus , mai maleabil, decât copilul din ziua de azi. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Astfel, când copilul ajunge la o poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţ al agresivităţii. Ȋn primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească oserie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica; să-i înveţe cum să-şi exprime furia prin cuvinte de genul ,,sunt furios” şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. Părinţii nu trebuie să le încurajeze copiilor atitudinile nepotrivite: dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Dacă aceştia au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă,a primilor 7 ani. Părinţii trebuie să dea copiilor sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei, să-şi strângă jucăriile. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Când copilul nu este lăsat să facă nimic, în final, acesta ajunge să să nu-şi mai asume responsabilităţi. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, trebuie să fiţi atenţi să încurajaţi aceleaşi tipuri de comportament pentru a nu-i bulversa. Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi. În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el. Bibliografie: Andy Szekely, Cristian Carstoiu, Bogdana Bursuc, Emoţii şi sentimente( audiobook), Editura Audiosfera, 2010 Domnica Petrovai, Sorina Costandache, Vârsta şcolară. Ghid pentru părinţi, Editura Organizatia Salvati Copii Romania, 2008 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

789

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Autor: profesor în învăţămăntul preşcolar: Elena Laura Sava Grădiniţa cu Program Normal structură a Şcolii Gimnaziale „ Emil Brăescu” Comuna Măgura, Bacău

Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei şapte ani de acasă”. E o expresie care însumează înţelepciunea populară! Perioada optimă pentru educaţie şi formarea caracterului psiho-social în viaţa fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primeşte primele sfaturi şi noţiuni educative, îşi dezvoltă aptitudinile şi îşi formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă, în familie. „Cei şapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinţii fiind primii „profesori” şi primele modele din viaţa copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educaţia, formarea şi dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță şi apoi în şcoală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educaţia lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reuşita şcolară a copilului.Alături de şcoală şi grupul social, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele care provin din familie, şcoală şi grupul social.În familie se exercită influenţa cea mai deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunostintele despre natura, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă").Această perioadă se suprapune cu perioada frecventării grădiniţei, părinţii se pot implica în educaţia propriului copil, exprimându-i dorinţa de a participa la diferite activităţi alături de acesta, cunoscându-i prietenii şi preocupările, fiind atenţi la nevoile copilului şi păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de şcoală părinţii se pot implica în educaţia propriului copilul prin diferite modalităţi. Implicarea acestora şi manifestarea interesului faţă de activităţile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanţă procesului educativ. În funcţie de particularităţile individuale ale fiecărui copil, părinţii îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Factori ce influenţează educaţia în cadrul familiei În cadrul familiei moderne se produc unele mutaţii, care constă în înlocuirea familiei formată din trei generaţii cu familia formată din două generaţii. De aici putem conclude ca bunicii participă din ce in ce mai puţin la educaţia nepoţilor. Alte influenţe sociale pot fi considerate migraţia de la sat la oraş şi urbanizarea satelor. Astfel cresc posibilităţile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, preocupările culturale şi sportive, şi rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Nivelul de trai scăzut obligă ambii părinţi să îşi găsească cel puţin un loc de muncă pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiţii supravegherea copiilor este limitată, sau este încredinţată altor persoane sauinstituţii sociale (ex: creşa, grădiniţa, etc). Un caz aparte îl constituie familiile în care unul dintre părinţi este şomer. Implicit, celălalt părinte se ocupă mai mult de copii, dar problema majoră a acestei familii este asigurarea celor necesare pentru un trai modest. Situaţia familiilor în care ambii părinţi sunt fără loc de muncă este critică, deoarece cu două ajutoare de şomaj de abia se poat descurca să asigure hrana, neputându-se vorbi nici măcar despre un trai modest.Familia reprezintă mediul care influenţează în mod direct dezvoltarea copilului.

790

Părinii trebuie să ştie că prin implicarea în educaţia şi formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta şi a-şi construi un viitor destul de bun, pentru a se integra în societate cu succes! BIBLIOGRAFIE 1. Norman, Goodman (1992) Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider. 2. Victor, Tarcovnicu (1975). Pedagogie generală, Bucureşti, Editura Facla. 3. Nicolae, Margineanu (1973). Condiţia umană, Bucureşti, Editura Ştiintifică. 4. Anthony, Giddens (1997). Sociologie, Bucureşti, Editura Bic All.

791

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. preșcolar Elena Mancaș G.P.P. „Dumbrava Minunată” Bacău ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele. Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene. Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

792

CEI 7 ANI, acasă şi la grădiniţă Elena Pirtea, prof. înv. preşc. Grădiniţa P.P. Semenic Reşiţa Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: „Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie. (Antoine de Saint-Exupery) Construcţia celor „7 ani de acasă” este un proces în care trebuie să se implice mai mulţi parteneri, fiecare partener având importanţa lui. Rolul părinţilor este acela de a fi primii educatori ai copiilor lor, iar parteneriatul eficient dintre educatori şi părinţi se construieşte în beneficiul copiilor. Grădiniţa trebuie să prevadă proceduri şi activităţi care să permită implicarea activă a părinţilor în viaţa de preşcolar. În momentul în care copilul depăşeşte sfera familiei şi intră în colectivitate începe o nouă etapă în viaţa lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde perioade bine delimitate, nu numai din punctul de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o alta, acasă, în familie). Lipsa de informaţie, de comunicare între educator şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus de familie unui regim de suprasolicitare sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru a se asigura un echilibru în beneficiul copilului, părinţii vor fi informaţi la începutul fiecărei săptămâni despre activităţile desfăşurate în grădiniţă, despre cunoştinţele, deprinderile şi priceperile vizate. Este util ca programul săptămânal al grupei să fie afişat, iar educatoarea să-i iniţieze pe părinţi în înţelegerea programului. Părinţii trebuie încurajaţi să „comenteze” cu copilul despre lucrările realizate la grădiniţă, aceste discuţii ajutându-l pe copil să-şi autoevalueze munca. De asemenea, părinţii sunt sfătuiţi să desfăşoare, în contexte diferite, activităţi complementare celor pe care le-a desfăşurat copilul la grădiniţă. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Aceasta expresie defineste insă tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Activităţile de învăţare pe care le propunem copiilor ţin mult şi de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecăruia dintre noi, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Noi trebuie să punem la dispoziţie materialele de care au nevoie, să le organizăm corespunzător spaţiul, să le dăm posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţii şi copiii şi nu în ultimul rând să oferim prin propriul nostru comportament modele de urmat.

793

Cei șapte ani de-acasă Prof. Elena-Mirela Nuțu Colegiul Național ,,Ștefan cel Mare” Tg. Neamț Însuși faptul că sintagma ,,cei șapte ani de-acasă” este cunoscută și folosită frecvent sau chiar în exces a devenit de acum o banalitate; astfel ne putem întreba, pe bună dreptate, ce s-ar mai putea scrie pe această temă. Probabil că toată lumea înțelege prin expresia ,,cei șapte ani de-acasă” educația pe care copilul o primește de la părinți de la cea mai fragedă vârstă până în momentul în care merge la școală, presupunându-se că atunci când intră într-un cadru instituționalizat copilul și-a însușit bunele maniere, unele reguli morale și de comportament, având simțul binelui și al răului precum și capacitatea de a comunica. (În condițiile organizării actuale a învățământului, care obligă părinții să-i ducă pe copii la școală de la șase ani în clasa numită pregătitoare, mă întreb dacă forma expresiei se va transforma în ,,cei șase ani deacasă”; mă îndoiesc, totuși, pentru că schimbările în limbă și uzul ei se realizează lent și sunt acceptate cu greu.) Revenind la tema ,,celor șapte ani de-acasă”, putem considera că aceștia desemnează minima educație a oricărui individ, o sumă de deprinderi de comportare civilizată în societate. Conform opiniei lui Comenius, ,,omul nu poate deveni om decât dacă este educat”, iar formarea omului poate începe cel mai bine de la prima vârstă, vârsta la care educația este asigurată de părinți, am putea adăuga noi. Cred că nimeni nu contestă rolul major pe care îl au (sau ar trebui să-l aibă) părinții în formarea unui om; pe lângă specificul de dezvoltare a copilului, relația părinte – copil și valorile pe care se bazează familia din care face parte sunt elemente care pun bazele formării personalității oricărui om. Este esențial ca educația să înceapă în familie, într-o atmosferă armonioase, în care copilul să se bucure de dragostea și afecțiunea părinților și a rudelor. Astăzi din ce în ce mai mulți părinți transferă responsabilitatea educației copilului în mod exclusiv școlii, considerând că doar la școală copilul trebuie să învețe, ceea ce este fals. Pe de altă parte, rolul ,,celor șapte ani de-acasă” nu poate fi absolutizat. În legătură cu scuza lipsei de educație pe care o invocă unii pentru anumite comportamente, scriitoarea Ileana Vulpescu afirma: ,,Lipsa de educație poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuință și mamă ți-ar fi maidanul, nu mai poți invoca lipsa de educație. Vine o vreme când mintea proprie își este un educator suficient. ” Este necesar un echilibru între minima educație cuprinsă în formula ,,cei șapte ani de-acasă”și capacitatea de a te autoeduca, de a învăța permanent.

794

“ CEI SAPTE ANI DE ACASA” Eli Boca

Aceasta expresie porneste de la faptul ca toata lumea are niste asteptari de la copiii care au finalizat gradinita si anume de la cei care intra la scoala. Aceste asteptari se refera la educatia copilului primita acasa,in familie;copilul trebuie sa aiba deja niste comportamente dezirabile: respectuos,generos,empatic,ordonat,non-violent,sa aiba acumulate cunostintele specifice varstei,intr-un cuvant copilul perfect. Iata ca nu toti copiii sunt asa si atunci nu ezitam sa spunem ca nu a fost bine educat.Din pacate nu exista o reteta valabila pentru toata lumea pentu a educa foarte bine sau frumos un copil,fiecare este diferit. Motivele pentru care acest lucru nu se realizeaza sunt vaste,tin de foarte multi factori.Primul ar fi cine creste copilul,s-ar putea ca nici macar sa fie unul dintre parinti. Al doilea factor important ar fi ce fel de persoana este cel care ingrijeste copilul,ce model poate fi pentru el [pozitiv sau negativ]. Al treilea motiv ar fi posibilitatea ca acel copil sa fie institutionalizat,sa nu cunoasca mediul familial. Conteaza in formarea personalitatii unui copil si numarul membrilor familiei,daca fratii sunt mai mari sau mai mici ,ce fel de educatie au primit acestia;daca este singur la parinti; gradul de implicare al parintilor, toti acesti factori isi pun amprenta asupra caracterului viitorului adult. Toti cei care sunt implicati in educarea copiilor,incepand de la parinti,bunici,chiar frati si pana la cadre didactice trebuie sa contribuie substantial la formarea armonioasa a copilului,este responsabilitatea tuturor. COPIII AU NEVOIE SA FIE INVATATI!

795

Orice om mare a fost copil Prof. Elisei Elena DanielaȘcoala Gimnazială Nr. 11 „Dr C-tin Angelescu”- Constanța

Copilul învaţă cu preponderenţă din contactul său cu mediul fizic şi social. Relaţia pe care acesta o are cu mediul, răspunsul pe care îl primeşte la interacţiunile pe care le iniţiază sau le stabileşte în demersul său de explorare şi experimentare sunt definitorii pentru dezvoltarea integrată. Acasă, în primii ani de viaţă, copilul dobândeşte noţiuni despre sine, se poate repera ca identitate, ca aparţinând unui grup cultural şi social, îşi poate cunoaşte şi recunoaşte competenţele şi abilităţile, deprinde reguli şi începe să îşi asume responsabilităţi, devine independent şi activ în propria-i viaţă. Întreaga dezvoltare a copilului este condiţionată de calitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu mediul social în care trăieşte. Fiecare participant în viaţa copilului (părinţi, fraţi, bunici) influenţează modul său de dezvoltare, condiţionând modelele relaţionare pe care copilul le integrează şi pe care le va reproduce în viaţa sa. Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi/sau atunci când numele tău este înscris pe certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi devenim cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care „îşi creşte“ părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se dezvoltă în funcţie de celălalt. Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre copil : „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. De exemplu: pentru a putea merge, sugarul are nevoie de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are nevoie de încrederea că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni. Treptat, copilul va învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna care îl sprijină. Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele este în apropierea sa, pentru a avea către cine să se îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele, să îşi construiască un set de valori. Transpus în viaţa de zi cu zi, acest lucru înseamnă că nou-născutul să fie alimentat la cerere, copilul mic să aibă libertatea de a alege cu ce se îmbracă azi, cu ce jucărie se joacă, cu cine se joacă, când doarme, iar adolescentul la ce cursuri doreşte să se înscrie, ce muzică ascultă sau cum îşi tunde parul. De asemenea, înseamnă ca fiecare copil să ştie care sunt reperele şi regulile familiei şi cele ale comunităţii în care trăieşte şi, prin extensie, care sunt valorile morale. Părinţii sunt responsabili de dezvoltarea psihică a copilului. Comportamentul se conturează în funcţie de personalitatea, dar şi de mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece: ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Modul în care fiecare părinte înţelege şi îşi poate asuma rolul de părinte, mamă sau tată, depinde de foarte mulţi factori: factori culturali, suportul familiei extinse sau suportul social, condiţiile economice ale familiei; tipul de relaţie (modelele de interacţiune) a părinţilor copilului cu proprii lor părinţi, care pot

796

determina calitatea relaţiei cu propriul copil; tipul de relaţii familiale şi capacitatea de adaptare socială a cuplului parental; dimensiunea familiei; patologia unuia dintre membri familiei (părinţi sau copil). Relaţia dintre părinţi, dintre mamă şi tată, construieşte o ecologie a familiei care poate determina modul de dezvoltare al copilului. Factorii care descriu atmosfera familială în care se dezvoltă un copil sunt extrem de diverşi: nivelul de apropiere şi înţelegere între părinţi, gradul de coeziune dintre aceştia; modul în care este perceput şi considerat copilul, modul în care este ascultată opinia copilului în familie; forma de negociere sau de exprimare a acordului sau dezacordului în diferite probleme, dinamica apariţiei unor stări conflictuale; modalităţile în care este gândit controlul comportamentului copilului: comportamente şi valori acceptate, sancţiuni utilizate; modul de manifestare a autorităţii parentale. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. Bibliografie: 1.Păun Emil, „Educaţia timpurie în grădiniţele de copii în România într-un deceniu de tranziţie“, UNICEF, Vanemmonde, 2000 2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţia părinţilor“, editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.Vrăsmaş, Ecaterina Adina (coord.) „Set de instrumente, probe şi teste pentru evaluarea educaţională a copiilor cu dizabilităţi“, RENINCO – UNICEF, 2001.

797

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar Emilia Dancso Şcoala gimnazială ,,Avram Iancu” Turda, jud. Cluj Cei şapte ani de acasă se referă la primii ani din viaţa unui om şi sunt esenţiali pentru întreaga formare a persoanei şi a personalităţii sale.Adeseori auzim spuându-se despre o persoană care dă dovadă de un comportament nepotrivit, că ,,nu are cei șapte ani de acasă”. Acest lucru inseamnă mult mai mult decat se evocă intr-un simplu reproş cu trimitere la "acasă" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii şapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem copiilor învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj suficient dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.Părinţii trebuie să ofere copiilor exemple pozitive, să fie ei inşişi modele demne de urmat, să nu critice dar nici să laude excesiv, să le transmită un limbaj corect, să educe modul copiilor de a relaţiona cu ceilalţi,de a răspunde la provocări,de a demonstra consecvenţă în realizarea sarcinilor. Un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele, ori nu va fi increzator in fortele proprii. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, părinţii vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie: spiritul de competiţie şi în acelşi timp cooperarea, altruismul, atitudinea pozitivă faţă de cerinţele educaţionale. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ.Practica ne-a arătat că în spatele unui comportament neadecvat în mediul şcolar se ascund grave carenţe de educaţie primită în familie. Părinţi indiferenţi, agresivi în limbaj şi comportament, care consideră că o tabletă, un telefon performant sau nu calculator pot asigura o dezvoltare psihică şi intelectuală suficientă copiilor.Nu punem la îndoială utilitatea tehnologiei, însă ea nu trebuie folosită în exces pentru că nu poate înlocui comunicarea interumană directă.Copiii care petrec mult timp în faţa calculatorului au mari probleme de comunicare, de acceptare şi respectare a regulillor, trăiesc adevărate drame atunci când realizează că realitatea este cu totul altfel decât în lumea virtulă pe care le- o creează calculatorul.De aceea recomandăm părinţilor să relaţioneze mai mult cu copiii, să petreacă mai mult timp cu ei în natură, să le arate ceea ce este frumos şi bun în mediul înconjurător,să-i ajute să aibă o stimă de sine ridicată prin ceea ce sunt şi prin ceea ce pot să facă pentru ei şi pentru cei din jurul lor. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei şpte ani la care se face referire, acumulăm o multime de amintiri -frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm sentimente frumoase sau mai putin frumoase, invăţături - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulţumiri. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei şapte ani de acasă inseamnă mult mai mult si face referire la copilăria noastră, trăirile, experienţele, amintirile, invăţăturile noastre si cu ce anume a rămas fiecare din toţi acesti ani.

798

CEI 7 ANI DE-ACASĂ Educatoare: Emilia Tămaş Grădiniţa cu P. P. ”Licurici” Cluj-Napoca Când vorbim despre cei 7 ani de-acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până la vârsta şcolară. Când spunem că un copil are cei 7 ani de-acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale, sunt cheia către adaptarea copilului ȋn societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine ȋn relaţiile cu cei din jur decât un copil căruia ȋi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Educaţia primită ȋn familie depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului şi valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite acestuia. Educaţia trebuie să urmărească să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Bunele maniere sunt ȋnsuşite de copii prin imitarea celor din jur. Desigur că mulţi se ȋntreabă: „Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei 7 ani de-acasă?” În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viată şi de educaţia primită ȋn familie. Personalitatea lui ȋncepe să se manifeste de la vârsta preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa ȋn mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, ȋncât el, ȋnsuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele ȋn practică. Bunele maniere sunt obţinute de copii ȋn contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Utilizarea formulelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un parinte să oblige copilul să spună după masă „mulţumesc” fără ca el, la rândul lui, să constituie un exemplu ȋn acest sens. Însuşirea bunelor maniere de către copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli; va veni regulat la masă, dacă va vedea şi la părinţi acelaşi lucru. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neȋndemânării sale ȋn mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă ȋn societate. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau ȋn mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă ȋn casă este bună ȋnţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă; după 5 ani, tatăl trebuie să intervină mai activ; copilul ȋnregistrează ȋn mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Un loc important ȋn educarea copilului ȋl au jocurile şi jucăriile. Atunci când o fetiţă se joacă cu o păpuşă, părinţii trebuie să vegheze ca s-o ȋntreţină ȋn condiţii bune, să o ȋngrijească. Nu trebuie să admită deteriorarea jucăriilor, deoarece ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte ȋntre copii; trebuie să se favorizeze jocurile ȋn care copilul poate avea un rol civilizat. Jocurile cu subiecte din viaţa cotidiană dau posibilitatea copiilor de a ȋnvăţa să utilizeze formulele de politeţe şi de a se comporta cuviincios cu cei din jur. Dragostea cu care părinţii ȋşi ȋnconjoară copilul ȋi permite acestuia să se dezvolte, să aibă ȋncredere ȋn forţele proprii. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, ȋngrijit, iar această idee de siguranţă ȋi creează deschiderea spre ȋnvăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe ȋn mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Totodată, educarea copilului ȋntr-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi ȋncredere, face ca regulile să nu se transforme ȋn disciplină de fier. De la cea mai fragedă vârstă trbuie să fixăm limite, ȋntrucât copilul trebuie să ȋnveţe ce ȋnseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La vârsta de 3 ani, copilul ȋncepe să fie capabil să ȋmpartă jucăriile, ȋşi dezvoltă simţul răului şi al binelui, observă reacţiile părinţilor ȋn faţa comportamentului său (mă ignoră sau ȋmi acordă atenţie), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l ȋnvăţa bunele maniere, dar acesta este un proces de durată, care

799

va prinde contur ȋn fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a ȋndruma copilul ȋn direcţia corectă sunt ȋntâmplările curente din spaţiul familial. Din momentul ȋn care copilul intră ȋn colectivitate, programul se schimbă nu doar din punct de vedere al conţinutului activităţilor, cât şi privind mediul ȋn care ȋşi desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă pentru a putea continua aceste activităţi acasă, astfel ȋncât să se asigure că există coerenţă şi unitate ȋntre demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. 10 reguli esenţiale ȋn educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: Învaţă-l bunele maniere prin puterea exemplului. Stabileşte şi impune reguli ȋn comportamentul copilului. Comunică cât mai mult cu el. Lasă-l să se joace, să se relaxeze. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile. Fii adeptul disciplinei pozitive. Învaţă-l să-şi exprime emoţiile şi sentimentele. Învaţă-l să spună mereu adevarul. Petrece cât mai mult timp cu copilul tău. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta. Rezumând, cei 7 ani de-acasă ȋnseamnă mult mai mult şi face referire la copilaria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, ȋnvăţăturile noastre şi cu ce anume a rămas fiecare din toţi aceşti ani. Bibliografie: Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea,1998. Vrăşmas Ecaterina Adina, Consilierea şi Educaţia părinţilor, Editura Aramis, Buc., 2002. www.didactic.ro

800

Cei șapte ani de acasă! PALATUL COPIILOR BACĂU PROFESOR: EMMA GRECIA Mulţi ar spune ca în zilele noastre nu ar mai fi valabilă expresia „cei şapte ani de acasă”, deoarece copiii sunt incluşi intr o formă de învăţământ chiar de la un an < la creşă> sau de la trei ani< la cămin sau grădiniţă>, - părerile sunt împărţite. Important este că pâna intră la şcoală şi în perioada şcolarului mic, copilul asimilează foarte mult.... este o perioada definitorie în formarea personalităţii copilului, iar în această perioadă copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt primele exemple pe care le copie copilul, apoi fraţii şi rudele apropiate, apoi instructorii de la grădiniţă, şcoală sau cluburi . „Doamna” - este modelul de la „grădi” sau de la şcoală – ce spune „doamna”- e lege. Asta nu înseamna ca în momentul cand am înscris copilul la „grădi” sau la şcoală, educaţia lui depinde doar de „doamna”. Copilul işi petrece cu „doamna” în jur de patru ore pe zi. Poţi - ca părinte - să consideri că aceste patru ore sunt suficiente pentru dezvoltarea personalităţii copilului tău ? Cei şapte ani de acasa înseamna tot ce a învăţat copilul din punct de vedere comportamental şi achiziţiile de bază în formarea deprinderilor elementare – mers, vorbit, mâncat.... şi asta, se învaţă în familie - cum te comporţi cand mergi în vizită la cineva, cum te comporţi la cinematograf, pe stradă, în supermarket sau în magazine, cum te comporţi la locul de joacă şi cum comunici cu alţi copii, cum sa mănânci „frumos” , cum te porţi cu persoanele mai varstnice, etc . Să nu uităm şi de învăţăturile pe care copilul le poate deprinde tot în familie – de la bunici – legate de obiceiuri, păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor şi a coportamentelor principiale. O componentă importantă în asimilarea achiziţiilor este şi timpul petrecut cu familia în concediu sau în vacanţă, perioadă în care copilul poate fi instruit prin vizitarea obiectivelor turistice întâlnite pe parcursul efectării concediului, explicâdu-i-se importanţa şi motivul culturalizării. Stressul, care guvernează zilele noastre, ne face să uităm de multe ori ce e mai important în viaţă, şi anume familia. Orele petrecute în familie sunt foarte importante pentru dezvoltarea armonioasă a micuţilor pe toate planurile, începând cu formarea vocabularului şi până la formarea comportamentelor şi deprinderilor. Copilul are capacitate de a asimila, are dorinţă de a învăţa mereu câte ceva , dar trebuie să ii oferi ceea ce are el nevoie. Trebuie apreciaţi părinţii care preocupaţi să descopere talentele micuţilor lor, includ copiii în diverse activităţi la cluburi particulare sau de stat, încercând mereu alte şi alte activităţi pană descoperă anumite pasiuni sau talente. Asta presupune o preocupare permanentă din partea lor, copilul singur nu ştie unde să meargă şi nici nu poate până la o anumită vârstă. Există şi situaţii în care părinţii nu au timpul efectiv pentru a se preocupa de acest aspect şi atunci micuţii sunt lăsaţi în grija bunicilor sau sunt inscrişi la programe prelungite de grădiniţă sau şcoală cu program „ şcoală după şcoală”, caz în care copilul rămâne doar cu ceea ce face acolo, timpul ramas liber petrecândul la televizor sau calculator. Timpul petrecut in faţa calculatorului sau televizorului nu putem spun e ca este bun sau rău, este important însă ca părinţii să fie atenţi cu ceea ce copilul vizionează, să fie în permanenţă supravegheaţi asupra emisiunilor urmărite. Sunt părinţi care nu au habar despre emisiunile preferate de copii, pe care nu ii interesează ce programe urmăresc copii la televizor,şi asta pentru că nu au timp.... Nu ar trebui să existe astfel de situaţii! Părinţii sunt principalul model de viaţă, sunt principalul motor în dezvoltarea armonioasă şi în formarea personalităţii copiilor lor. Educaţia începe din familie, şi tot familia este cea care împinge copilul către o educaţie specializată, oferită în cadrul instituţiilor de învăţământ – de stat sau particular.

801

Oglinda educației parentale - cei șapte ani... de acasă! Autor: prof. Enache Elena Grădinița cu Program Prelungit Nr. 6, Constanța Ideea de bază a expresiei „ şapte ani de-acasă ” face trimitere directă la normele de conduită pe care copilul și le însușește în sânul familiei, în prima parte a copilăriei. Educaţia copilului primită de la părinţi contribuie, major, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului. Specialiștii susțin ca regulile de comportament și educația oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Mediul familial este cel în care copilul deprinde, prin imitare, principalele reguli de bună purtare. Mai târziu, străduința și consecvența educațională din familiei vor determină interiorizarea și conștientizarea comportamentului la copil. Din acest motiv, vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale vor putea să confirme şi să consolideze, ulterior, normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră deoarece de ei depinde devenirea adultului de mâine. Părinţii reprezintă modele pentru copil. O conduită adecvată, echilibrată din partea acestora, va avea rezultatele scontate. Baza formării unor comportamente sănătoase, în cazul copiilor, este dată de relaţia afectivă care se construiește între membrii familiei. Armonia cuplului, modul cum părinții interacționează și își exprimă sentimentele între ei și față de copil, creează acestuia cadrul securizant și confortabil de care are nevoie pentru o dezvoltare corespunzătoare. Copilul care este apreciat corect de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia și va învăța să-i aprecieze pe ceilalți la rândul său. De asemenea, o regulă stabilită de părinți trebuie respectată, în primul rând, de ei înșiși! În caz contrar, educația fundamentată pe contradicția dintre normă și exemplul personal, nu va produce nici un efect sau va întări comportamentele indezirabile. Interesant este că, în opinia generală, expresia „cei șapte ani de acasă”, face trimitere, mai mult, la educația moral civică, la cea religioasă, ecologică etc. decât la educația pentru știință. Implicațiile, din acest punct de vedere, capătă valențe spirituale, estetice, transpunându-se în norme pașnice și elegante de conduită care facilitează, în mare măsură, adaptarea socială a copilului. Practic, educația cognitivintelectuală se subordonează educației complementare, maximizând efectele celei din urmă. Se presupune că un copil inteligent va interioriza foarte bine informația, dacă aceasta este transmisă corespunzător. Orice părinte care are la rândul său „cei șapte ani de acasă”, visează să aibă un copil foarte bine dezvoltat în toate domeniile: cognitiv, socio-emoțional și fizic. Deci, educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului: respect, toleranță, erudiție, performanță, cooperare, empatie, compasiune, altruism, cultul muncii, comunicare pozitivă, perseverență, credință, optimism, fair-play etc. Bineînţeles că ingredientele citate mai sus se dozează în cantități potrivite, în funcție de temperamentul copilului, de context, de etapa de vârstă în care se află acesta dar și de aspirațiile familiei. Rezultatul va apărea după ani de experienţe, de încercări care se soldează cu succesiuni de eşecuri şi reuşite. De multe ori apar devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l cultivăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, consecvența și iubirea. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Chiar dacă în polemicile generaților actuale apar sintagme de genul „Educația nu se reduce doar la cei șapte ani de acasă pentru că ne educăm și autoeducăm toată viața.” sau „Cei șapte ani de acasă sunt perimați în societatea actuală”, trebuie să recunoaștem rolul definitoriu al educației timpurii și valoarea inestimabilă a unei educații care aduce progres individului și societății. Fiecare dintre noi regăsește în gând sfaturile părintești și pune în practică voluntar sau involuntar fapte asemănătoare cu ale celor care ne-au influențat viața. Uneori, rămân ascunse în noi o vreme dar ies la suprafață în momente cruciale.

802

Din punctul meu de vedere o bună educație timpurie reprezintă fundamentul unei educații viitoare care ne poate transforma în oameni cu personalități valoroase. Trecerea timpului nu va perima spiritualitatea, bunul-simț, eleganța și frumusețea. Cu cât vor fi mai neprețuite aceste calități, cu atât vor deveni mai deosebite! Fiecare părinte, educator, bunic, specialist trebuie să ofere șansa unui viitor liniștit generațiilor tinere, prin creearea unei legături armonioase cu tot ceea ce ne înconjoară. Să începem, firesc, să ne întrebăm dacă avem „cei șapte ani de acasă”, apoi, în urma unui răspuns pozitiv, să încercăm „să-i dăruim” și altora!

803

“CEI 7 ANI DE ACASA!’ prof. Gabriela Enache

“Cu haina celor 7 ani de-acasa Sa-ti faci prezenta mai frumoasa Oriunde-ai fi, te are-n seama Un crez si-o inima de mama!” Sa vorbim putin si despre cei 7 ani de acasa. Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si atunci copii au primit o educatie prin strainatate, si din ce stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasa. De fapt , ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine. Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate, pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se autoizoleaza de cei din jur si tind sa dispara asa treptat din viata sociala, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinta. In rest, acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineateles iti poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau, odata cu trecerea timpului, cand vei deveni mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur.Este oare posibil ca educatia “sa fie impartita clar” in doar 7 ani?Atunci cand vorbim despre cei 7 ani de acasa, ne gandim la educatia pe care copiii o primesc de la parinti, la formarea personalitatii si comportamentului lor pana pasesc in lumea scolii.Cand afirmam ca un copil are “cei 7 anu de acasa”, ne imaginam un copil bine crescut, care stie sa salute, sa spuna “multumesc!”, “sa spuna te rog!”, care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui cat si cu adultii.Educatia, bunele maniere, regulile morale, sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Educatia primita in cei 7 ani de acasa depinde de cativa factori:relatia afectiva dintre copil si parinti, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului. Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obliga sa urmarim in formarea copiilor nostri nu numai achizitia de cunostinte, priceperi, deprinderi, ci si insusirea unui comportament adecvat.( buna-cuviinta, politetea sufletului omenesc). Ce inseamna sa fii om de omenie?Dar sa fii punctual ?Cum ne pastram prietenii ?Cum sa-i recunoastem ?Ce inseamna sa spui adevarul? Stii sa fii recunoscator?Dar sa porti o conversatie placuta?Stii sa zambesti?Ai inteles vreodata cu adevarat tainele expresiei, “Vorba dulce mult aduce?”Politetea, buna-cuviinta si bunele maniere sunt “lucruri” care se invata.Primele reguli de politete le invatam de la parinti si bunici, apoi de la gradinita si scoala.Fiecare copil este bine sa stie ca, daca este politicos si are o conduita frumoasa cu cei din jur, ceilalti vor fi, la randul lor, politicosi cu el. Daca fiecare dintre noi nu ne-am mai pune intrebarea “cine-i de vina pentru comportamentul tinerilor de astazi?”, ci am incerca sa raspundem luand atitudine si lasand indolenta, am deveni adevarati formatori de oameni, de caractere, de personalitati.Sa nu acuzam parintii care nu se ocupa de educatia copiilor lor,

804

pentru ca si noi suntem parinti, sa nu acuzam nici dascalii care nu stiu sa-si stapaneasca elevii, pentru ca si noi poate ne-am numarat printre ei. Noi, toti, parinti, bunici, profesori, cu dragoste si staruinta, putem sa-i redam sensul originar expresiei”cei sapte ani de acasa!”

805

Cei 7 ani de-acasa Prof. inv. prescolar ENACHE LETITIA G.P.N. Chiojdu, jud. Buzau Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri... Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul. Asa ca, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani.

806

"Cei sapte ani de acasa" Educatoare: Enache Stanca G.P.N Caldarasti Liceul Tehnologic "I. A. Radulescu Pogoneanu" Pogoanele

"Cei sapte ani de acasa" exprima in primul rand dobandirea normelor de comportare civilizata in societate. Aceste deprinderi se formeaza in mod institutionalizat prin cuprinderea copiilor in crese si gradinita, cat si in colaborare stransa cu familia. Cresa valorifica posibilitatile de influentare dirijata si organizata intr-o perioada de prima importanta, privind achizitionarea comportamentului adecvat in colectivitate si in familie. In formarea aneprescolarilor este important sa se tina seama de faptul ca premisele dezvoltarii aptitudinilor depind de educatia de care au beneficiat in primii ani de viata. O experienta afectiva saraca in copilarie produce o incetinire a dezvoltarii psihice viitoare. Astfel, Rose Vincent atrage atentia ca "daca nu se creeaza o legatura de tandete, se poate observa o oprire brusca a dezvoltarii motorii si psihice". Copilul mic are ca activitate dominanta actiunile obiectuale imitative. Un adult ii explica si enumera regulile de comportare, alimentare si igienice, dar hotarator in formarea deprinderilor corecte este puterea exemplului. Atunci cand parintii traiesc in armonie si respect, copilul va avea climatul educativ favorabil cu conditia ca un comportament ireprosabil sa aiba si prietenii de joaca. In acest sens, Edith OcKel spunea : "copilul se dezvolta prin activitate. Obtinerea de cunostinte, experiente si aptitudini poate fi numai rezultatul unei confruntari active a copilului cu solicitarile." Insusirea normelor de comportare civilizata se realizeaza cu dificultate in cazul copiilor internati in institutii medicale unde preponderent sunt ingrijiti sub aspectul sanatatii si alimentatiei. O situatie speciala o reprezinta cei preveniti din parinti cu bunastare materiale, dar care nu au o legatura afectiva stransa cu parintii. Chiar daca material o duc modest, copii crescuti cu afectivitate de catre mama au curbe normale de dezvoltare psihica si intelectuala. Ei se ataseaza puternic de mama, ii solicita protectie, ingrijire si buna dispozitie si mai ales participare la explorarea lumii externe si la construirea lumii interne in conditii naturale netensionale. Asadar, impreuna, educatoare si parinti, sa tinem seama de faptul ca B.S.Bloom a spus ca pana la 7 ani copilul isi insuseste 60% din informatiile de care va dispune intreaga viata.

807

RELAŢIA PĂRINTE – COPIL Profesor: Ene Floarea Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.6 Buzău Familia, ca factor educaţional acţionează în cea mai mare măsură în fazele de început ale ontogenezei. De modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă depinde comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. În procesul educativ părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii, care o diferenţiază pe cea precedentă de următoarea. Acţiunile educative exercitate de părinţi să fie raţionale şi eficiente, părinţii să aibă în vedere că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea fizică. Părinţii pot folosi metode şi procedee educative adecvate fiecărui copil, ei pot contribui la dezvoltarea personalităţii acestuia, întrucât constituie unicul model de viaţă, de comportare cu cea mai mare influenţă asupra sa. J.Lock, referindu-se la puterea exemplului părinţilor în educaţie, spunea:”Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală, când aţi comis-o, el cu siguranţă că se va apăra, invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa măsură la adăpostul acestui exemplu, încât greu vă veţi atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala respectivă”( p.43). A.S.Makarenko acordă importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie, precizând că 90% din întregul proces educativ se realizează până la 5 ani. În dezvoltarea copilului de la 1 la 3 ani se remarcă două momente importante: se dezvoltă funcţia de locomoţie(mersul) şi limbajul. În această perioadă părinţii trebuie să îi asigure copilului condiţii de viaţă şi de educaţie corespunzătoere dezvoltării, asigurându-i un regim raţional de alimentaţie, de activitate, de odihnă şi somn, folosind modalităţi educative adecvate particularităţilor de vârstă şi individuale, astfel încât copilul să înregistreze progrese pe plan intelectual, afectiv, volitiv. După vârsta de 1 ½ ani, când se consolidează mersul, copilul îşi menţine echilibrul, aleargă. În această etapă de vârstă se dezvoltă limbajul. În activitatea de cunoaştere cuvântul capătă un rol din ce în ce mai mare, deşi el este legat încă de aspecte concrete. Tot acum se înregistrează şi unele manifestări de activitate voluntară: vrea să execute o acţiune singur, să desfacă o cutie cu biscuiţi sau bomboane, să deschidă uşa la dulapul cu jucării, cu cărţi etc.; începe să se autoservească. Cu toate progresele înregistrate( la vârsta antepreşcolară şi la cea preşcolară mică), nu există un echilibru între trebuinţele şi dorinţele copilului. Puterea de inhibiţie este slab dezvoltată, reacţiile emotive se produc exploziv, violent. Pe măsură ce asupra copilului se exercită o influenţă puternică, în mod treptat, copilul începe să îşi inhibe manifestările. În cazurile în care părinţii sunt inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative- uneori prea indulgenţi, alteori prea exigenţi faţă de comportamentul copiilor- pot să apară manifestări violente ale acestora, legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe organice. În cazul în care părinţii nu au o atitudine consecventă faţă de copil cu cerinţe concrete, nu vor reuşi să realizeze echilibrul necesar între dorinţa care nu a fost realizată şi trebuinţa de a se stăpâni. Considerăm că jocurile şi jucăriile sunt mijloacele cele mai accesibile pe care părinţii le pot utiliza în acest scop în munca educativă, întrucât cea mai mare parte din timp copilul şi-o petrece jucându-se, jocul principala formă de manifestare prin care îşi satisface nevoia de mişcare şi de cunoaştere. De aceea jocurile şi jucăriile care se oferă copiilor trebuie să fie alese în funcţie de particularităţile de vârstă şi puterea lor de înţelegere. Pe întrega perioadă de dezvoltare a copilului este bine ca în familie să se asigure, pe cât se poate, o atmosferă de încurajare, de siguranţă adecvate vârstei. Astfel se creează o stare afectivă prielnică asimilării de noi cunoştinţe şi se formează primele deprinderi pozitive. Pe măsură ce copilul creşte( după 3 ani), orizontul de cunoaştere se lărgeşte ca urmare a experienţei câştigate în contact cu mediul

808

înconjurător, cu prilejul plimbărilor efectuate cu părinţii sau cu educatoarele în parcuri, în grădini publice, prin împrejurimile casei, toate având un rol în dezvoltarea intelectuală. La vârsta preşcolară se pot forma la copil primele deprinderi comportamentale ca, de exemplu, să-şi păstreze hăinuţele curate, să facă ordine în camera lui. De aici se ajunge la ordine şi disciplină, la atitudini corecte etc. Tot la această vârstă se formează şi se dezvoltă sentimentele morale. Primul sentiment care apare în jurul vârstei de 3-4 ani este cel de ruşine. Copilul se ruşinează când a făcut o faptă rea şi este mustrat: atunci lasă capul în jos sau dacă mustrarea este făcută pe ton ridicat, el începe să plângă. Sentimentul de mulţumire, de satisfacţie apare mai târziu, când copilul înţelege prin comparaţie că fapta lui este aprobată, apreciată de către adulţi, că este lăudat în faţa copiilor. De la vârste foarte mici se dezvoltă şi sentimentul de compasiune care se constată ori de câte ori i se citeşte sau i se spune copilului o poveste care îl impresionază. Ulterior, acest sentiment se extinde asupra întâmplărilor prin care trec prietenii sau colegii lui, fraţii mai mari sau mai mici. Sentimentul de iubire, de dragoste îl încearcă prima dată faţă de părinţi. La această vârstă se pot pune bazele dezvoltării sentimentelor de dragoste faţă de casa părintească, de locul natal, de ţara în care s-a născut. În familie, de la părinţi, copilul învaţă primul abecedar al muncii prin micile treburi şi acţiuni gospodăreşti la care este antrenat: udatul florilor, ştersul prafului; mici cumpărături de la cel mai apropiat magazin. Pentru unele reuşite copilul trebuie să fie lăudat. În familie se formează trăsături de voinţă: stăpânire de sine, perseverenţă, conştiinciozitate, spirit de iniţiativă, curaj, cinste, sinceritate, trăsături care marchează personalitatea copilului, fiind însuşite prin imitaţia adulţilor. Atitudinea părinţilor în munca educativă este hotărâtoare pentru formarea viitoarei personalităţi. Descărcarea supărării asupra copilului mic- care nu înţelege cauzele care îl determină pe părinte să fie furios- lasă urme adânci în personalitatea copilului care este abia în formare. Această atitudine greşită este considerată de unii părinţi ca minoră, dar din ea se nasc mai târziu cazurile de inadaptare socială. Copilul are nevoie de mediul familial cald, liniştit. Dacă o astfel de atmosferă nu este asigurată, copilul poate lua drumul celor duri, instabili, încăpăţânaţi. Rezultatele bune în educaţie se obţin atunci când părinţii încearcă să cunoască posibilităţile de înţelegere ale copiilor, puterea lor de judecată, aspiraţiile, preferinţele, îi încurajează pentru micile lor reuşite, ca şi pentru bunele lor intenţii. Nu trebuie să se exagereze cu recompensele, dar nci cu pedepsele. Înainte de a lua unele măsuri educative este de dorit ca părinţii să cunoască bine care sunt cauzele greşelilor făcute de copil( nu a înţeles ceea i s-a spus, rea voinţă, influenţe negative exterioare etc.). Măsurile luate de părinţi nu trebuie să se soldeze cu reacţii negative din partea copilului, ci să îl determine să înţeleagă că atitudinea părinţilor este îndreptăţită. Prin urmare, este necesar ca părinţii să aibă în vedere că fiinţa umană este în continuă dezvoltare, că cele mai rapide transformări se produc în perioada primei copilării. A.S.Makarenko, fiind convins de rolul exemplului în educaţie, ca şi de înclinaţia copilului pentru imitaţie, se adresa părinţilor astfel: „Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar ţi atunci când nu sînteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întritaţi, cum vă purtaţi cu prietenii şi cu duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observaţi.”( p.273) BIBLIOGRAFIE: *J.Lock, Câteva cugetări asupra educaţiei, traducere, studii şi note de M.Cimpoieş, EDP, Bucureşti, 1971, p.43 *A.S.Makarenko, Opere pedagogice alese, vol.1, EDP, Bucureşti, 1960, p.273

809

CEI SAPTE ANI DE-ACASĂ PROFESOR ENE MARIANA -NICOLETA LICEUL TEORETIC TUDOR VIANU, GIURGIU Educaţia este un proces complex care de desfasoară practic pe tot parcursul vieţii. Fie ca suntem educaţi său ca ne autoeducam, desăvarşirea personală poate continua pana la adanci batraneţe atata vreme cat manifestam deschidere în acest sens. Cu toate acestea, vorbim cel mai frecvent despre educaţie şi educabili in asociere cu statutul de copil său de adolescent. Poate şi pentru că cele doua varste sunt caracterizate prin receptivitate şi poşibilitatea crescută de a înmagazina informaţie şi de a se modela. In calitate de profesor, am lucrat mai ales cu elevi de liceu aflaţi la varsta adolescenţei, varsta binecunoscut problematică , ceea ce a neceşitat un plus de atenţie dată fiind senşibilitatea exceşivă, noile provocari precum şi inerenta răzvratire a tanarului împotriva regulilor, criza comunicarii cu familia şi refuzul de a se conforma. O data veniţi la liceu, adolescenţii trec printr-o altfel de criză, aceea a procesului de adaptare la noul mediu, cu noii colegi. Profesorii sunt prinşi in hăţisul sufletului acestor tineri aflati la graniţa dintre copilarie şi adolescenta şi se vad nevoiti să işi indrepte demersurile in doua directii: pe deoparte să îi modeleze intelectual împartaşindu-le informaţii şi pe de altă parte să abordeze cu atenţie criza adolescentina pentru a evita crearea unei prapastii între scoală şi educabil. Principala problema cu care ne confruntam adesea în relaţia cu elevii este receptivitatea. Respectul fata de profesor, de educator vine, cred eu, din cei şapte ani de-acasă. In anii petrecuţi alături de parinţi, în care copilul îşi formează baza sistemului de valori, se cristalizează în mintea micuţilor o primă imagine despre oamenii care trebuie respectaţi şi al căror cuvant cantareste şi trebuie ascultat, despre regulile elementare care guvernează viaţa socială, despre receptivitate faţă de informaţie:„Sunt lucruri care se învată implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învata că asă este normal. Său dacă va vedea că mama o sălută şi o respectă pe vecina de alături, va învăta şi el să fie respectuos cu ceilalti. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care tipă sunt cei în ale căror familii se vorbeste pe un ton răstit”1 Parinţii au datoria să-i inveţe pe copii respectul, pentru ca mladiţele lor să fie mai tarziu parte de respect. Altfel, lipsă celor şapte ani de-acasă îşi pune iremediabil amprenta asupra relaţiei profesor-elev. Copilul, rupt din mediul familial risca să devină un elev-problemă dacă parintele se situeaza pe o poziţie diametral opusă şcolii, dacă încercările educatorului de a-i inocula elevului valorile şi atitudinile cerute de sistemul educaţional nu sunt susţinute de părinte. Scoala, fie că ne place sau nu, este un sistem care ierarhizează care pune indivizii in competiţie. Adesea parinţii nemulţumiţi de locul obţinut în ierarhie de copil blamează sistemul, profesorii şi scoala şi asta în faţa copiilor. In felul acesta se naşte neîncrederea tanărului educabil în oamenii care depun eforturi pentru a înnobila şi a desăfarşi fiinţa încredinţată lor de parinte. Este nevoie de încredere reciprocă, de colaborare de respect şi întelegere între cele doua părti pentru ca sistemul educaţional să-şi atinga scopurile. Este nevoie de acceptare pentru ca nimeni nu poate fi modelat dacă nu se supune modelarii sau nu este deschis procesului. Cei sapte ani de acasă sunt decisivi în formarea viitorului adult şi lipsa unei educaţii solide în această perioadă nu poate fi suplinită de nimic mai tarziu. Cele mai multe studii sau articole de specialitate sunt centrate pe ideea că: ” normele de conduită se învată din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament constient, iar vârsta primei copilării este esentială în conturarea şi achizitia normelor unui comportament social corect. Scoala şi alte medii educationale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. “2

1 2

http://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-marcheaza-totdeauna http://www.desprecopii.com/i-Cei-7-ani-de-acasa-reponsabilitate-si-ingrediente-ale-educatiei-cop

810

În vartejul confruntărilor dintre parinţi şi profesori, în cautarea de vinovaţi pentru unele excese al copiilor, auzim adesea acuzaţii aduse şcolii referitoare la educaţia deficitară pe care o oferă copiilor. Este cred eu o exagerare generată tocmai de lipsa de încredere cu care parinţii girează sistemul dar şi de refuzul de a-şi asuma responsabilitatea unui exces de protecţie în perioada celor sapte ani de-acasă. În evoluţia copilului, a adolescentului şi a viitorului adult esenţial este modelul parental. Daca am învata să ne recunoaştem greşelile şi le-am transmite asta şi copiilor noştri situaţiile conflictuale ar fi mult mai puţin numeroase:„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expreşie magică. Pentru a o foloşi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adultilor din jurul lui. Astfel, va învăta că recunoasterea greselilor şi şinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate”3 Revenind la calitatea mea de profesor de liceu, pot afirma că lipsa educaţiei elementare de acasă este resimţită din ce în ce mai acut in anii adolescenţei. Daca micile carenţe ale copilului de varstă micî precum: refuzul de a saluta, violenţa, tendinţa de a contesta, incapacitatea de a-şi recunoaşte greşelile pot fi corectate prin puterea exemplului celorlalţi, pentru adolescentul care traversează criza puberală exemplul celorlalţi poate fi chiar nociv. Contactul cu un mediu nou îl face pe tanarul liceean vulnerabil faţa de provocări şi grupuri cu putere de influenţa. Proaspătul liceean îşi doreste independenţa iar aceasta dorinţă se concretizează uneori în gesturi de frondă. Pentru a-şi proba maturitatea încearcă experinenţe precum: fumatul, alcoolul, uneori şi din nefericire... drogurile. Scoala ca instituţie poate încerca să îi informeze, poate interveni prin apelul la ajutor de specialitate, poate derula diverse campanii astfel încat să îi facă pe adolescenţi conştienţi de pericolul de a se refugia în substituenţi-himera. În toată această luptă instituţia are nevoie de sprijinul familiei direct său indirect. O forma de sprijin indirect este reprezentată de educaţia religioasă care îşi are sursă în primul rand în cei sapte ani de-acasă. Cercetatorii preocupaţi de psihologia adolescenţilor subliniază adesea acest lucru: “ O analiza a studiilor de cercetare pe marginea efectelor pozitive ale implicarii religioase sustine faptul ca implicarea şi angajamentul religios imbunatatesc acele calitati ale tinerilor care sunt apreciate de societate, cum ar fi realizarile scolare, frecventa scolara şi stima de şine. Religiozitatea atenueaza comportamentul nedorit ca delincventa, prezenta in instantele pentru minori, utilizarea de substante interzise , graviditatea in adolescenta şi comportamentul sexual permişiv”4 Primi sapte ani de viaţă, acei ani în care modelul parental influenteaza decisiv personalitatea şi comportamentului viitorului adult, sunt precum piatra de temelie pentru o cladire solidă. Un matur care se distinge printr-un caracter de exceptie, printr-o serie de calitati demne de admirat nu este produsul exclusiv al scolii său al propriilor alegeri de formare. Indiferent cat de mult ar studia sau ar citi o persoană, lipsă educaţiei elementare poate fi observabilă chiar şi la varsta adultă. Familia, prima structură socială cu care luam contact îşi pune în mod fundamental amprenta asupra noastră. Ea ne învaţa să ne raportam la ceilalti membri ai societaţii într-o manieră pozitivă sau negativă în funcţie de propriile experienţe. Ideal ar fi ca înca de la varstele fragede copiii să fe facuţi să înţeleagă faptul că deşi sunt unici, fiecare în felul său, existenţa fiecăruia se desfaşoară în interdependenţa cu ceilalti. Odată desprinşi de mediul familial toate acţiunile întreprinse implică ineracţiunea cu grupul şi cel mai adesea lipsă excesivei protecţii parentale. Şi dacă în primii ani de scoală copilul continuă să apeleze la parinte sau cadru didactic pentru a i se face dreptate in conflictele cu colegii iar uneori îşi face dreptate şingur, odata ajuns la adolescenţă ruptura de familie este dorită şi asumata. Refuzul adolescentului rebel de a a-şi asigura coerenta legaturii scoala – familie îşi poate avea sursa fie într-o hiperprotectivitate a parinţilor pentru copilul aflat la o varsta foarte frageda, fie in lipsă unei comunicări constante bazate pe încredere şi accentuarea aspectelor comportamentale pozitive şi nicidecum pe coercitie şi repros. Cei şapte ani de-acasă sunt prin urmare decisivi în toata existenţa ulterioara a adultului, ei influenţand nu numai relaţiile cu ceilalti ci şi modul în care ne raportăm la existenta , la experienţele trăite.

3 4

Ibd. Thomas, D.L., Carver “ Religion and adolescent social competence” in “ Psihologia adolescentei”, Gerald R Adams, Michael D. Berzonsky, Polirom, 2009.

811

EDUCAREA COPIILOR ÎN FAMILIA TRADIŢIONALĂ ROMÂNEASCA ENESCU LUMINIŢA ANA Şcoala Gimnazială Nr. 3 Cugir Jud Alba Ar. Şcoala Gimnazială ,,Ioan Mihu” Vinerea Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Familia este institutia fundamentala in toate societatile. Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legati intre ei prin origine, casatorie sau adoptie". In societatea romaneasca, suntem familiarizati cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu si familia extinsa. Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos, adica in componenta sa sa existe toti membrii care alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv (doi parinti), intre acestia sa fie relatii de intelegere, respect, intrajutorare, sa traiasca in deplina armonie, sa duca o viata cinstita, onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil trebuie sa fie convergente, iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu, avand in vedere cat de puternic este spiritul de imitatie la copii. In comparatie cu familia cu un singur copil, familia cu mai multi copii reprezinta un mediu educativ mai bun. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea oricarei dorinte. Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii i-o poarta, dar este necesar sa stie ca nu-i vor ingadui oricecapriciu. "Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar numai daca ea e potrivita si cu masura". Nu in ultimul rand, "pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin ale membrilor sai". Condiţiile esenţiale pentru realizarea unei bune educaţii sunt: respectul reciproc (fără această condiţie, ascultarea se va baza pe teama de pedeapsă), puterea exemplului (copiii imită, mai ales în primii 3-4 ani de viaţă, motiv pentru care trebuie să fim foarte atenţi la ce facem şi ce spunem în prezenţa lor, dacă nu vrem ca aceste lucruri să se repete), încurajările (dacă vrem să ne asculte copiii noştri, să fie binevoitori, trebuie să începem cu o doză consistentă de încurajări). Principiile educaţiei în familie Pentru a putea realiza o educaţie eficientă a copiilor, părinţii înşişi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. 1. Părinţii trebuie să ajungă la o disciplină de sine, adică la adaptarea metodelor de învăţare la etapele de dezvoltare în care se află copiii lor şi a nu exercita un control excesiv asupra acestora, deoarece un asemenea control îi poate priva pe copii de ocazia exersării deciziilor. 2. Părinţii trebuie să-şi formeze abilitatea de prevenire şi rezolvare a conflictelor. Intervenţia părinţilor în momentele critice îi poate ajuta pe copii să aibă un control de sine. Există câteva tehnici eficiente ce pot fi folosite atunci când se anticipeaza anumite dificultăţi: - controlul prin atingere: l-ar putea împiedica pe copil să devină agresiv, de nestăpânit; - diversiunea: a îndrepta atenţia copilului în altă parte pentru a evita conflictul; - a scoate în evidenţă realitatea: a explica (scurt şi simplu) realitatea situaţiei şi a sugera ce se poate face în cadrul limitărilor existente; - implicarea în viaţa copilului. Totuşi, pentru a evita conflictele în viitor, este nevoie ca toate cele actuale să fie abordate şi rezolvate. Pentru a evita conflictele inutile, fiecare părinte trebuie să înţeleagă diferenţa dintre pedeapsă şi disciplină. Pedeapsa e o sancţiune aplicată unui copil care a făcut un lucru rău. Ea implică experienţa durerii, a pierderii, a suferinţei provocate de greşeala pe care a făcut-o copilul, astfel că poate crea cadrul conflictelor din familie. Disciplina reprezintă un proces de învăţare, care duce la prevenirea sau la rezolvarea conflictelor. Scopurile ei sunt să-i înveţe pe copii autodisciplinarea şi să rezolve conflictele

812

iminente. În timp ce pedeapsa e aplicată în mod arbitrar, disciplina se raportează direct la comportamentul nepotrivit al copilului. 3. Părinţii trebuie să conserve şi să clădească valoarea de sine a copilului. Copiii noştri vor deveni exact ceea ce cred că sunt. Dacă se simt fără valoare, nedoriţi, incompetenţi, aceste simţăminte sunt ca un scenariu pentru viitor, pe care ei tind să-l urmeze în viaţă. Dar atunci când se simt doriţi, deosebiţi şi responsabili, nu există nici o limită pe care să nu o poată atinge. Înainte să vorbeşti, gândeşte-te cum te-ai simţi dacă acele cuvinte ţi-ar fi adresate ţie. Stiluri de educaţie Există trei mari stiluri de educaţie: autoritar (are cele mai mari şanse de a avea copii bine educaţi),îngăduitor (oferă dragoste, dar nu prea mult sprijin), dictator şi neglijent (manifestă puţină dragoste). De aici rezultă că avem o influenţă definitorie asupra copiilor noştri. Indiferent de stilul predominant folosit în educaţia copilului există anumite trăsături pe care trebuie să le includem pentru a avea o bună relaţie de familie: 1. Deschiderea şi prietenia - a fi deschişi la ideile noi, a asculta şi a ţine seama de sugestiile, criticile, nevoile, preocupările, cererile şi dorinţele celeilalte persoane, înainte de a lua o decizie definitivă. Presupune şi recunoaşterea propriilor greşeli şi a-ţi asculta copiii fără critică şi ironie. 2. Menţinerea unei temperaturi emoţionale echilibrate faţă de copii, adică să nu fim nici prea reci, nici prea fierbinţi. 3. Consecvenţa - împiedică tentativele de testare a copilului mic, înainte ca ele să devină un obicei. Astfel, copiii devin mult mai atenţi la limitele pe care le vor alege pentru testare şi mai capabili de a se autodisciplina. 4. Menţinerea unui front comun - mai ales atunci când există mai multe persoane cu rol în educaţie şi copilul devine frustrat din cauza mesajelor contradictorii. Trebuie să existe un echilibru între dragoste şi disciplină. Un părinte care ştie să aplice disciplina păşeşte tot timpul pe o cale aflată între blândeţe şi hotărâre, între dragoste şi autoritate. Să nu ne fie teamă să fim autoritari atunci când e nevoie; la fel, să nu ne fie teamă să ne manifestăm dragostea şi ataşamentul sufletesc faţă de copii. BIBLIOGRAFIE Norman, Goodman (1992) Introducere in sociologie, Bucuresti, Editura Lider. Nicolae, Margineanu (1973). Conditia umana, Bucuresti, Editura Stiintifica. Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006,

813

Cei şapte ani de acasa Enică Elena Georgiana Gradinita cu Program Normal Nr.1 Cătina Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei, pe care parinţii o ofera copiilor in prima parte a vietii acestora. Specialistii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite de parinţi copiilor in primii ani de viaţa ai copilului sunt definitorii în formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citeasca şi să calculeze. El trebuie să inveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta răspundere aparţine in primii ani parinţilor, urmati de educatori deopotrivă. Sintagma ,, Cei şapte ani de viaţăţ,, utilizată de foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea şi comportamentul unei persoane, ori a unui copil, ne duce cu gândul la lipsa de educaţie- nu are cei şapte ani de acasă. Această expresie defineşte tot bagajul de cunoştinte, deprinderi comportamente şi atitudini accumulate in primii şapte ani de viaţă. Aceasta perioadă este considerată perioada în care cei mici fac cele mai multe achiziţii, este perioada de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o foarte mare capacitate de a acumula informaţii, de a memorara şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. In această perioadă copilul este pregatit să primescă informaţii deoarece la această vârstă ei sunt foarte receptivi. Trebuie să fim foarte atenţi , în calitate de părinţi, în preajma caror personae ne lasam copiii, deoarece ei pot sa-si însuşească şi un alt comportament pe care parinţii nu şi-l doresc. ,, Cei şapte ani de acasă,,- o numim aşa deoarece copilul îşi petrecea cu mulţi ani ăn urma această perioadă în sâ nul familiei, de unde învaţa acele norme de comportare civilizată şi de unde copiază un anume tip de comportament. Odată cu evoluţia societăţii, aceasta perioadă de sapte ani a suferit o modificare, deoarece copilul la vărsta de trei ani începe frecventarea grădiniţei. La vîrsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Copilul are permanent nevoie de un model, iar acel model în primii ani de viaţa ai copilului sunt părinţii şi bunicii, persoanele în preajma carora îşi petrec cea mai mare perioadă a timpilui. Atât în familie cât şi la grădiniţă, nu este de ajuns doar sa ne controlăm lim bajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente ( furie,dezamagire, tristeţe) precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Trebuie să impunem reguli şi moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să şpoata trage învăţăminte, atât din situaţiile şi întâmplările frumoase, cât şi din cele mai punţin frumoase. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

814

„Cei sapte ani de acasa!” prof. inv. presc. Enuta Camelia Gradinita Lizuca- Judetul Galati Vârsta cuprinsă între 3 şi 6 ani reprezintă o perioadă caracterizată prin înalte ritmuri de dezvoltare, în care se pun bazele formării viitoarei personalităţi. În această perioadă nivelul cunoaşterii este în continuă creştere, stimulând capacităţile şi mijloacele de comunicare ale copilului aflat într-o intensă relaţionare cu cei din jur, ceea ce duce la evoluţia personalităţii sale. Dezvoltarea psihică se realizează în stadii care înglobează totalitate modificărilor ce se produc în cadrul diferitelor componente psihice şi al relaţiilor dintre ele. Conform concepţiei lui Piaget, vârsta preşcolarǎ coincide cu stadiul preoperator (2-7/8 ani) al dezvoltării mentale sau perioada de pregătire al stadiului operaţiilor concrete. “În viaţa copilului aceasta este o etapă importantă de achiziţii şi acumulări spectaculoase de dezvoltare a funcţiei semiotice-simbolice, fără de care nu s-ar putea ajunge la operaţiile mintale. Fiecare stadiu se delimitează printr-un anumit nivel de organizare a capacităţilor intelectuale, voliţionale, afective, a particularităţilor conştiinţei şi personalităţii copilului.”5 Perioada preşcolară poate fi subdivizată în trei subperioade: Subperioada preşcolară mică (3-4 ani)- se caracterizează printr-o creştere a intereselor, aspiraţiilor şi dorinţelor implicate în satisfacţia de explorare a mediului. Acum se produce o trecere de la obiecte şi manipularea lor la integrarea acestora în strategii mai largi de utilizare în care li se conferă acestora funcţii simbolice. Cresc simţitor gustul şi capacitatea de fabulaţie. Preşcolaritatea mică reprezintă etapa integrării copilului în grădiniţă, integrare care se face cu oarecare dificultate datorită dependenţei mari a copilului de mama sa şi de ambianţa familială. Subperioada preşcolară mijlocie (4-5 ani)- vârsta de 4 ani este considerată de către unii psihologi, drept o vârstă de mare fragilitate psihologică şi de mare sensibilitate faţă de influienţele care se exercită asupra copilului. Acest lucru i-a determinat pe autorii respectivi să o considere vârsta de cristalizare primară a viitoarei personalităţi. În subperioada preşcolară mijlocie se manifestă progrese evidente atât pe linia dezvoltării motricităţii, cât şi pe linia funcţiilor cognitive şi a însuşirilor de personalitate. La această vârstă în plan psihologic, se produce dezvoltarea gândirii, copilul manifestând o insistentă curiozitate faţă de fenomenele de cunoaştere, el încercând şi unele explicaţii cauzale. La aceasta contribuie, într-o mare măsură extinderea limbajului şi evidenţierea unei noi forme - limbajul interor, care joacă un rol esenţial în organizarea întregii activităţi psihice. În ceea ce priveşte extinderea limbajului, aceasta are loc cu aproximativ 50 de cuvinte pe lună. În preşcolaritatea mijlocie, jocul devine activitatea de bază. Datorită structurii unor caracteristici voliţionale, preşcolarul de grupă mijlocie se poate antrena în diverse activităţi de durată mai lungă, el străduindu-se să îi fie de folos adultului, fapt care-i produce mari satisfacţii. Subperioada preşcolară mare (5-6 ani) – nivelul de dezvoltare biofizică şi psihointelectuală a copilului îi asigură acestuia pregătirea pentru integrarea relativ uşoară în activitatea şcolară. Această etapă este semnificativă pentru manifestarea unei adaptări şi inteligenţe sporite. Capacitatea de învăţare a copilului devine mai activă, ea fiind dublată de interese de cunoaştere, unde sunt prezente forme mai evoluate de simbolizare în care acţionează integratori verbali. Perioada preşcolară constituie perioada celei mai intensive receptivităţi, mobilităţi şi posibilităţi psihice, o perioadă de progrese remarcabile în toate planurile. Acum se formează toate conduitele adaptive de bază (cei sapte ani de acasa), se constituie structurile intelectuale şi creative mai importante inclusiv sociabilitatea, caracteristicile comportamentelor de bază, reacţiile afectiv-voliţionale, etc., Rolul familiei asupra dezvoltarii psihice a copilului in aceasta perioada este important. Este bine ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel

815

încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Bibloigrafie: Elisabeta Voiculescu- "Pedagogie preşcolară"-Ed. Aramis-2001, pag.24 Coasan, A.; Vasilescu A., „Adaptarea şcolară”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. Pag. 32 Şchiopu Ursula – „Psihologia copilului”, EDP, Bucureşti, 1967 pag. 69

816

Despre importanța celor șapte ani de acasă sau disciplinarea copiilor pentru un viitor mai bun Profesor pentru învățământul primar Epure Florentina Cristina Școala Gimnazială Dan Barbilian, Galați A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ști cum să te comporți frumos, bine, să fii politicos, civilizat. Este o etichetă ce poate fi pusă oricărei persoane, la orice vârstă. De multe ori însă este folosită la forma forma negativă, în sensul că apreciem că o anume persoană (de obicei tânăr, puber, adolescent sau chiar adult) nu are cei șapte ani de acasă, judecând după felul în care se comportă. Aprecierea de valoare făcută poate fi obiectivă sau, mai mult chiar, subiectivă, în funcție de scara de valori pe care o folosește cel care judecă. Aici apare conflictul între generații, în esență un conflict între culturi, mentalități etc. Cu toate acestea, atât ca educatori, cât și ca părinți, trebuie să conștientizăm importanța „celor șapte ani de acasă”, ceea ce eu îndrăznesc să asociez cu termenul de disciplinare a copiilor „din interior”, după dr. Elisa Medhus. Cei șapte ani de acasă presupune, în gândirea colectivă, educarea copiilor în sânul familiei. Este vorba de acel bagaj de reguli și deprinderi de comportare civilizată cu care copiii intră apoi în colectivitate și relaționează cu persoane noi, adulți. Dar aceste competențe sociale, dacă le putem numi astfel, definesc personalitatea viitorilor tineri care, în anumite situații, sunt judecați pe baza acestor valori, așa cum am menționat anterior. Importanța formării „celor șapte ani de acasă” în perioada copilăriei nu se rezumă numai la a fi ferit mai târziu de judecata celorlalți sau a face pe placul celor din jur, persoane de aceeași vârstă sau mai mari, ci esența este ca prin educarea copiilor, în familie, mai ales, și în mediul școlar, să formăm personalități puternice. Un copil bine educat va arăta o puternică încredere și stimă de sine și va face față cu bine tuturor situațiilor de viață ulterioare. Un astfel de copil va ști să se joace frumos cu colegii lui, să împartă jucăriile cu ei, să aibă grijă de lucrurile sale, va ști cum să-și stăpânească emoțiile sau furia, cum să gestioneze și să aplaneze conflictele. Un copil bine educat va ști să învețe din greșeli și va respecta regulile nu pentru că ele sunt impuse de adulți, ci pentru că le înțelege sensul, anticipează consecințele nerespectării lor și astfel le acceptă. Marea provocare a familiilor este educarea copiilor, mai ales că în zilele noastre adulții greșesc de multe ori chiar din prea multă iubire față de copiii lor. Dr. Elisa Medhus oferă sfaturi detaliate și exemplificate despre cum să educăm copiii astfel încât ei să participe efectiv la propria formare. Acestea sunt grupate sub forma a douăsprezece cerințe de bază ale educării disciplinei la copii, după cum urmează: Stabilirea corectă a unor reguli justificate și respectarea lor; Aplicarea consecventă a regulilor de către toți membrii familiei; Adulții trebuie să arate respect față de copii în mod obligatoriu; Părinții – model de comportament; Judecată limpede în gestionarea situațiilor și evitarea luării unor decizii la nervi; Judecarea comportamnetelor și nu a copiilor; Responsabilizarea lor; Evitarea „cicălirii”; Folosirea aprecierilor și a motivării pozitive în detrimentul celor negative; Rezolvarea constructivă a situațiilor de rea-purtare în schimbul simplei ignorări; Copiii trebuie lăsați să-și asume consecințele relei lor purtări; Schimbarea comportamentului trebuie să vină din interior, ca înțelegere, nu ca pedeapsă sau recompensă. Respectarea unor cerințe de bază în educarea copiilor va determina însușirea celor „șapte ani de acasă”. Viitorul școlar va avea o mai bună integrare și adaptare la cerințe, va ști să salute, să ceară politicos, să mulțumească, să-și exprime emoțiile, să-și apere drepturile, pe ale lui dar și pe ale celorlalți. Totul începe în sânul familiei, acolo ia amploare, se dezvoltă și tot acolo se vor întoarce și roadele, când copilul de azi va deveni părintele de mâine.Viitorul va fi mai bun. Bibliografie: Medhus, Elisa. (2013) Învață-ți copilul să gândească singur. București: Aramis Print.

817

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof.inv.primar: ERDELI CORNELIA FLORICA Scoala Gimnaziala nr. 2 BURZUC Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva!\ 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte

818

mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine, - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea si atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. In realitate putem spune ca acei copii care au bunele maniere formate din familie se adapteaza usor la orice situatie iar noua ,cadrelor didactice ne este de folos si o placere sa lucram cu astfel de copii.

819

„Cei şapte ani de acasă” “Copiii învaţă ceea ce trăiesc” Învăţătoare, clasa I: Erdely-Bartha Andreia Liceul de Informatică „Tiberiu Popoviciu” Cluj-Napoca Fiecare părinte care îşi asumă acest rol îşi doreşte ca fiul/fiica sa să fie un exemplu de bună purtare. De asemenea, fiecare dintre noi, părinţii, ştim ce înseamnă acest lucru. Printre „ingredientele” principale care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul, înţelegerea normelor sociale (ceea ce se face şi ceea ce nu se face în public), utilizarea formulelor de politeţe, să nu vorbeşti cu gura plină, să nu întrerupi pe cineva când vorbeşte, să te speli pe mâini după ce foloseşti toaleta, să te speli pe mâini înainte de masă etc.etc etc. Cu toate că fiecare părinte insistă pe aceste „norme sociale”, societatea de astăzi nu este nici pe departe o societate ideală. În fiecare zi ne întâlnim cu agresivitate, critică, ostilitate şi intoleranţă. Este oarecum paradoxal ceea ce se întâmplă. Părinţii, iar apoi dascălii încearcă din răsputeri să disciplineze copiii şi să le formeze acestora o conduită corectă, însă toate aceste eforturi se finalizează cu eşec (în îngrijorător de multe cazuri). Devine imperativ să reflectăm unde este greşeala. Dacă fiecare părinte „livrează” aceste norme de conduită, de ce ele nu ajung acolo unde trebuie? Pentru că sunt doar norme? Pentru că sunt doar „livrate”? În ambele cazuri se pune problema: cât de internalizate sunt aceste norme- atât de către părinţi, cât şi de către copii? Pentru exemplificare: părintele şi copilul de cinci ani intră într-un magazin şi cumpără un produs; înainte de a ieşi din magazin părintele îşi întreabă copilul, vrând să profite de ocazie şi să îl mai înveţe o normă: „Şi acum ce trebuie să facem?”, copilul nu îi dă atenţie, ci este interesat de acel produs; părintele devine iritat şi îi spune copilului „Ce ai, măi copile, de ce nu înţelegi odată că trebuie să spui mulţumesc şi trebuie să saluţi?”. Este un exemplu tipic în care părintele doreşte să facă educaţie în public, însă, de dragul educaţiei uită el însuşi să dea exemplul pe care îl doreşte de la fiul său şi, în plus, îşi umileşte copilul în public. Se pare că am uitat sau n-am ştiut că învăţarea nu se întâmplă atunci când spunem noi „Start!” şi nici nu se întrerupe atunci când dăm ordinul „Stop!”. Copiii sunt ca nişte bureţi; absorb tot ceea ce facem, tot ceea ce spunem, indiferent dacă suntem conştienţi de acest lucru sau nu. Înţelegând lucrurile în felul acesta ne dăm seama că educăm copiii în fiecare moment al vieţii pe care îl petrecem cu copilul. De altfel, felul în care obişnuim să trăim viaţa constituie sursa educaţiei copilului. “Dacã trãiesc în criticã şi cicălealã, copiii învaţã sã condamne.” (D. L. Nolte, 2012) Dacă noi, ca şi părinţi, avem în permanenţă o atitudine critică, plângându-ne de tot ceea ce ne înconjoară, îi vom învăţa pe copiii noştri să vadă mai curând ceea ce este rău în lume, decât ceea ce este bun, ceea ce este rău în ei înşişi şi nu ceea ce este bun. Toţi avem momente de nemulţumire, în care suntem critici. Putem fi critici în nenumărate feluri: prin cuvinte, prin tonul vocii, prin comportament sau chiar printr-o privire. Copiii sunt foarte sensibili la felul în care sunt spuse lucrurile şi îi afectează, îi influenţează. De cele mai multe ori ne criticăm copiii doar ca să-i încurajăm să facă lucrurile mai bine, să fie mai buni. Poate că la fel au procedat şi părinţii noştri cu noi când eram copii. Copiii însă nu privesc criticile ca pe o încurajare, ci mai curând ca pe un atac la persoană şi există mai multe şanse să-i provoace o atitudine de autoapărare, decât una de cooperare. În plus, copiilor mici le este greu să înţeleagă că nu ei sunt inacceptabili, ci comportamentul lor. Acest lucru nu înseamnă că nu putem spune copilului ce ne deranjează. O putem face, însă dacă dorim ca mesajul să fie bine interpretat şi înţeles de copil, trebuie să cântărim impactul cuvintelor. Putem spune exact ce vrem fără a afecta respectul de sine al copilului. Indiferent de ceea ce s-a întâmplat, trebuie să-i dăm de înţeles copilului că el este în ordine, dar ceea ce a făcut el nu este în ordine. Accentul pus pe învinovăţire şi/sau pedeapsă produc separare, nu comuniune. Indiferent de obiectul lor, criticile frecvente au un efect cumulativ, dând o tentă negativă, intolerantă vieţii de familie. Ca părinţi avem de ales între a crea o atmosferă critică şi acuzatoare sau una tolerantă şi încurajatoare, între a-l învăţa pe copil să fie critic şi acuzator la rândul lui sau cooperant şi tolerant.

820

Exemplele ar putea continua: “Dacã trãiesc în criticã şi cicãlealã,copiii învaţã sã condamne. Dacã trãiesc în ostilitate,copiii învaţã sã fie agresivi. Dacã trãiesc în teamã,copiii învaţã sã fie anxioşi. Dacã trãiesc înconjuraţi de milã,copiii învaţã autocompãtimirea. Dacã trãiesc înconjuraţi de ridicol,copiii învaţã sã fie timizi. Dacã trãiesc în gelozie,copiii învaţã sã simtã invidia. Dacã trãiesc în ruşine,copiii învaţã sã se simtã vinovaþi. Dacã trãiesc în încurajare,copiii învaţã sã fie încrezãtori. Dacã trãiesc în toleranţã,copiii învaţã rãbdarea. Dacã trãiesc în laudã,copiii învaţã preţuirea. Dacã trãiesc în acceptare,copiii învaţã sã iubeascã.” (D. L. Nolte, 2012) Concluzia este că nu putem pretinde copiilor ceea ce noi nu le oferim cu adevărat. Expresia „Cei şapte ani de acasă” trebuie înlocuită cu ceea ce trăieşte copilul acasă sau, având în vedere şcolarizarea timpurie a copilului (creşă, grădiniţă)- ceea ce trăieşte copilul printre oameni. Toţi suntem responsabili de creşterea şi educarea copiilor, în fiecare moment al vieţii noastre. „Fii tu însuţi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume” (Mahatma Ghandi). Bibliografie: Nolte, D.L, Copiii învaţã ceea ce trãiesc: educaţia care insuflã valori, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012. www.copilul.ro cuvintecelebre.ro

821

FAMILIA- MATRICEA PRIMORDIALĂ A CULTURII OMENEŞTI Prof. înv. primar, Erdic Carmen Gabriela Şcoala Gimnazială “Emil Brăescu” Măgura Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească adesea, să ţină curăţenie în zilele rânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiasca dragoste pentru toţi… După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i sminească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în faţa Lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor. Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din copilărie. Deasemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi naşi, cât mai ales de preotul satului, frica de Dumnezeu, dreapta credinţă, omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu mila faţă de cei lipsti şi respect faţă de cei lipsiţi şi respect faţă de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea cărţilor bune, ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu şi exemplul personal dat de tată şi de mamă sunt cele mai sigure căi şi mijloace de educare şi creştere creştinească a copiilor. Care sunt principalele datorii ale părinţilor faţă de copii, după Sfânta Scriptură? Prima datorie a părinţilor faţă de copii este aceea de a-i iubi. A doua datorie a părinţilor faţă de copii este de a-i învăţa legea dumnezeiască. Părinţii au datoria de a-i învăţa pe copii dreapta credinţă şi frica de Dumnezeu. Au datoria de a le povesti copiilor lucrurile cele minunate ale Lui Dumnezeu din sfintele cărţi. Părinţii mai au datoria de a-i învăţa pe copii ascultarea şi supunerea; au datoria de a-i binecuvânta de a-i indemna şi mângâia,de a-i conduce bine; de a-i mustra pe copii; de a-i îndrepta şi pedepsi la nevoie; de a nu-i întărâta şi mânia; de a le îndeplini trebuinţele cele de nevoie. Părinţii au datoria de a se ruga pentru copiii lor, pentru înţelepciunea, pentru creşterea lor duhovnicească şi pentru mântuirea lor. Au datoria să-i ajute în vreme de ispite şi în caz de boală; să fie pildă bună fiilor şi să-i înveţe pe copii din tinereţe toate faptele bune şi dragostea creştină după Sfânta Evanghelie. Apoi să-i încredinţeze unor duhovnici buni.’’ (Cleopa Ilie) Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii – ’’celula ei de bază’’. De la începuturi şi până în prezent familia rămâne a fi dependentă de societate în virtutea principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate, familia constituind, în esenţă, temelia acesteia. Din această perspectivă familia poate fi definită ca un sistem în interiorul căruia elemente, în cazul nostru membrii familiei, se influienţează reciproc, dezvoltând raporturi interumane complexe. Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de modul în care reuşesc să relaţioneze şi să comunice toate aceste subsisteme. Funcţionalitatea sistemului familial este consecinţa modului în care interrelaţionează subsistemele. Mai precis este vorba de modul în care reuşesc membrii unei familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse probleme. De cele mai multe ori se ajunge la situaţia denumită familie problemă, atunci când apar carenţe de structură, dar şi probleme de funcţionare a elementelor integrate. Uneori aceste carenţe structurale şi funcţionale pot pune în pericol coeziunea şi existenţa viitoarei familii, cum este de ex. cazul familiilor, în care unul, sau ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, al familiilor în care părinţii consumă alcool, al familiilor în care violenţa domestică este prezentă, al familiilor în care niciun părinte nu mai are un loc de muncă, etc. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate

822

şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ (ortodoxia.md) Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul. Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos. ’’ (putereortodoxa.wordpress.com) Părinţii sunt responsabili mai ales în faţa Lui Dumnezeu pentru copiii lor. Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic şi neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toţii se vor gândi că responsabilitatea aparţine grădinarului, care 1-a lăsat să crească şi să se dezvolte în acest fel. În acelaşi mod sunt responsabili şi părinţii, pentru neghina semănată în inimile copiilor lor. Ei trebuie să se gândească aşadar la această responsabilitate, şi să nu stea în calea apropierii copiilor lor de Dumnezeu, prin neglijenţă sau printr-o atitudine greşită. Părinţii au obligaţia să îşi conducă copiii către Mântuitorul, Care îi cheamă lângă Dânsul şi le spune: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriti … ” (Marcu 10, 14). Bibliografie: Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro

823

Cei 7 ani de acasa Profesor educator: Fabian Aurelia Mirela Liceul Pentru Deficienti de Vedere, Cluj - Napoca Cei 7 ani de acasa reprezinta oglinda educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatia oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Nu acelasi lucru cred si parintii din ziua de azi, care afirma ca nu se mai poate vorbi de cei sapte ani de acasa deoarece copii merg foarte de timpuriu la gradinita apoi la scoala ,astfel ei(parintii )nu mai pot oferi copiilor educatia la care se refera cei sapte ani de acsa : “Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In primul rand, termenul e expirat...se considera ca pana la 7 ani copilul statea acasa, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradinita si de la 6 la scoala.” Insa sunt si parinti care afirma:” pt mine cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pee care un copil treb sa le invete de la parinti, pana sa mearga la scoala., dar care desigur ca parintii le tot repetam pana se fac mari; 1.sa asculti pe cineva cind iti vorbeste 2. sa nu vorbesti cu gura plina 3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva 4. sa spui adevarul 5. sa nu fii agresiv 6. sa dai buna ziua/la revedere 7.sa iti asumi responsabilitatea pt ce faci 8.sa respecti pe cei din jur 9. sa nu scuipi pe strada 10. sa nu vorbesti urit 11. sa nu te intinzi pe masa cand maninci 12. sa nu te urci cu picioarele incaltate in pat 13.sa respecti proprietatea personala si a celorlalti (sa nu strici/distrugi) 14.sa spui multumesc 15. sa te spelli pe dinti seara/dimineata 16 sa nu te scobesti in dinti/ori alte parti... cand vb cu cineva/public” Trecand peste acasta realitate că nu prea mai există cei 7 ani de-acasa, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se învata din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de buna purtare, cel mai adesea prin imitare decat printr-un comportament constient, iar varsta primei copilarii este esentiala în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decat sa confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. In continuare va voi prezenta cateva ingrediente care compun ceea ce intelegem noi prin “cei sapte ani de acasa”: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care micutul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul fata de copii de varsta lui . Bunele manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilorci si in jocurile copiilor ,care, pe langa ca aduc destindere si voie buna, ii pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil care are„cei sapte ani de acasa” respectă prietenii de joacă, întelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice varstei lui.

824

Întelegerea normelor sociale. Prin imitatie, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. Cei sapte ani de acasa implică si cunoasterea si aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care traim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „multumesc” si „cu placere”, nu facem zgomot în ora de liniste, respectam simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de langa noi. Bunele manierele la masă. Cei sapte ani de casa presupun si folosirea eficienta a tacamurilor, respectul celor care stau la masa şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoasterea greselilor. „Îmi pare rau” este, la fel ca si „te rog”, o expresie magica. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea patintilor si a celor din jurul lui. Astfel, va învăata ca recunoasterea greselilor si sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slabiciune, ci de respect şi demnitate. Toleranta. Un copil care are cei sapte ani de acasa, învaţă de la părinţi că a rade de slăbiciunea, defectul fizic al cuiva nu este frumos si nu este voie sa faca acest lucru, si nici sa jignim pe cei din jurul nostru,deoarece fiecare este diferit in felul lui. Pentru ca nici un parinte nu si-ar dori ca odrasla sa sa-l faca de rusine , sau sa se spuna ca nu are cei sapte ani de acasa, este bines a tinem cont de “regulile nescrise” si sa ne dam exemple pe noi in fata copiilor ,si astfel sa ii pregatim pe micuti sa fie un exemplu pentru societatea in care traiesc si nu in ultimul rand : “copii care au cei sapte ani de acasa”

825

Cei șapte ani de acasă! Fărcașiu Daniela – G.P.P.NR.3 SEBEȘ -ALBA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă gândul ne duce , pe cei din generația să spunem mai trecută prin viață ,spre educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar în contextul actual , acasă copilul petrece primii doi ani de viață cu părinți ca apoi de la doi la șase ani să fie integrat într-o formă sau alta de grădiniță. Și atunci părinți și educatori devin parteneri în demersul educațional ce are ca obiectiv creșterea micului pui de om. Primii șapte ani de viață ce formează educația timpurie, devenită primă treaptă în sistemul educațional contemporan ,devin astfel foarte importanți. Experiențele trăite de copil în această perioadă alături de constituția genetică sunt determinante în dezvoltarea sa. Structura psihică inteligența emoțională , capacitatea de sublimare, controlul instinctelor , capacitatea de a iubi ,creativitatea, originalitatea, bunătatea ori toleranța depind în mare măsură de felul cum se derulează această primă etapă din istoria infantilă a individului. Faptul că principalele trăsături de personalitate sunt determinate nu numai de constituția genetică ci și de experiențele trăite de individ în primii ani de viață ,arată că evenimentele copilăriei au o importanță majoră pentru o dezvoltarea armonioasă . Educaţia primită va depinde însă de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi adulții, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează societatea şi pe care le transmite .Copilul are nevoie de multe dovezi de dragoste zilnic, are nevoie de atenția și mai ales de înțelegerea adultului. Copilul se simte iubit atunci când adultul îi dedică mult timp din viața lui, când acesta îi ascultă problemele, îi ia în considerare temerile. Dovezile cotidiene de dragoste asigură copilului sprijin în acțiunile sale de dezvoltare, de afirmare a personalității .Dragostea necondiționată, dincolo de dovezi decorative ori de cuvinte,este cea care clădește o personalitate cu o încredere mare în forțele proprii , copilul integrând acest sentiment simțământul importanței și valorii proprii ce este esențial pentru asumarea liberă,matură,eficientă a vieții și a relațiilor cu ceilalți . Există copii care cer multă atenție din partea adultului pentru că nu se simt în siguranță iar alții doresc să facă plăcere celor mari prin a fi folositori , un altul vrea să fie el tot timpul în centrul atenției –toți prin urmare vor să fie înțeleși și acceptați așa cum sunt ei .Un element important în educația copilului ar fi și cel prin care copilul învață ce este respectul față de ceilalți . Cuvintele, atitudinile adultului în cele mai diferite (și de cele mai multe ori neașteptate ) situații de viață influențează dezvoltarea copilului .Copilul dorește să fie tratat ca o persoană adevărată. Asemenea adulților, copiii au o mare sensibilitate și reacționează emotiv atât la reproșuri cât și la laude. El își apreciază propria persoană în funcție de aprecierile celorlalți .Respectul și aprecierea constante, autentice date de adult contribuie la formarea unei imagini pozitive despre sine a copilului. Lipsa de respect va răni și va spori neîncrederea copilului .Jignirile timpurii pot duce la manifestarea și amplificarea egocentrismului la o scăzută capacitate de relaționare. Așadar dacă cei care participă la educația copilului ar da dovadă de afecțiune,înțelegere ,respect față de acesta în toate etapele de dezvoltare (trecerea de la o etapă de dezvoltare la alta implicând atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare reciprocă ) atunci cei șapte ani de acasă s-ar dovedi a fi uimitor de roditori. Nu ar trebui să uităm niciodată faptul că : ,, Unii copii sunt precum niște roabe : trebuie să fie împinși . Unii copii sunt precum bărcuțele : trebuie să fie vâslite. Unii copii sunt precum zmeiele :dacă nu le ții de sfoară,vor zbura sus. Unii copii sunt precum pisicuțele : tare mulțumite când sunt mângâiate. Unii copii sunt precum baloanele : tare ușor de vătămat,de nu le mânuiești cu grijă. Unii copii sunt ca niște remorci : folositoare doar când sunt trase. Unii sunt mereu de nădejde și gata să te ajute.”

826

( EL.SCHULMAN COLUMBUS ) Bibliografie : Agabrian M. ,(2006 ), Școală,familia,comunitatea, Iași , Editura Institutul european Coord. Preda V. ,(2003 ), Grădinița Altfel, București , Editura V& Integral Coord. Petrovai D ,( 2012 ), Pentru un copil sănătos emoțional și social ,București, Editura V& Integral Schulman C.,(1998) , Is it tomorrow yet ?-trad.sub titlul Didactica preșcolară de Dumitrana M, București, Editura V& Integral

827

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. ȋnv.preşcolar: Fătu Mihaela Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot

828

atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Sfatul psihologului În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Bibliografie: Suploment „PIPO” pentru parinƫi si copii

829

Cei șapte ani de acasă Fazakas Maria, profesor în învățământul primar Școala Gimnazială nr. 1Ip, jud. Sălaj Fiecare individ este unic, el reprezintă o sinteză a moștenirii biologice, sociale și culturale. El este dotat cu un potențial de creștere și dezvoltare pe plan fizic, emoțional, intelectual, spiritual și social. Părinții sunt responsabili nu numai de satisfacerea nevoilor primare ca și asigurarea hranei, îmbrăcămintei, locuinței, igienei, ei sunt aceea, care nu ar trebui să ignore comunicarea afectivă și dezvoltarea sentimentului de apartenență. Este important să învețe pe copiii valoarea relațiilor interumane, importanța interacționării cu ceilalți, respectarea anumitor norme sociale, aprecierea mediului înconjurător si nu în ultimul rând, să îi încurajeze să își exprime părerile într-o manieră liberă și lipsită de presiune. La vârste fragede au nevoie mai mult ca oricând de siguranța iubirii necondiționate din partea părinților. Un copil care este “invățat” să i se ofere sprijin si afecțiune va propaga la rândul lui aceleași sentimente. Toate aceste achiziții formează cei șapte ani de acasă, care au rol hotărâtor în dezvoltarea personalității a fiecărui individ. Modelul pozitiv de viață, exemplul părinților este cea mai eficientă metodă în acest proces. Mulți părinți socotesc că vârsta de 6-7 ani, când copiii lor calcă pentru prima oară pragul școlii, este o etapă în care rolul lor în educația copilului scade foarte mult, dacă nu chiar dispare. Dimpotrivă , rolul lor se dublează, deoarece acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit, iar în relație cu școala pot colabora cu alți membrii ai comunității școlare pentru a crea un climat care sprijină învățarea atât în școală, cât și în afara ei. Atât familia cât și școala contribuie la realizarea idealului educațional, formarea dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate, pentru incluziune socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. Activitatea educativă şcolară şi extraşcolară reprezintă spaţiul aplicativ care permite transferul şi aplicabilitatea cunoştinţelor, abilităţilor, competenţelor dobândite în sistemul de învăţământ sau în cadrul familiei. Prin formele sale specifice, activitatea educativă şcolară şi extraşcolară dezvoltă gândirea critică şi stimulează implicarea tinerei generaţii în actul decizional în contextul respectării drepturilor omului şi al asumării responsabilităţilor sociale, realizându-se, astfel, o simbioză lucrativă între componenta cognitivă şi cea comportamentală. Activitățile educative au ca scop implicarea tuturor copiilor în activități care să răspundă intereselor și preocupărilor diverse ale copiilor, să pună în valoare talentele și capacitățile acestora în diferite domenii, să stimuleze participarea lor la acțiuni variate, în contexte nonformale. La stabilirea calendarului activităților educative se ține cont de obiectivele generale ale instiruției de învățământ, inițiativele cadrelor didactice, a elevilor și a părinților. Activitățile educative pot fi de diferite tipuri: activități culturale; tehnico-științifice; activități sportive; voluntariat, caritate, implicare activă în societate, responsabilitate socială, activități de educație pentru sănătate și stil de viață sănătos, activități de educație ecologică și de protecție a mediului,activități de educație rutieră, PSI, educație pentru reacții corecte în situații de urgență Activitățile educative se organizează sub diferite forme, de exemplu: - ateliere de teatru, dans, muzică, arte plastice, educație media și cinematografică; - competiții și concursuri - mese rotunde, dezbateri; schimburi de experiență - activități de voluntariat sau de interes comunitar; campanii antitutun/antialcool/antipoluare/de prevenire a delincvenței juvenile/de prevenire a traficului de persoane etc.; - vizite de studii; excursii, tabere/școli de creație sau de cercetare; - parteneriate educaționale și tematice la nivel de unități de învățământ, pe plan intern și internațional, pentru dezvoltarea aptitudinilor pentru lucrul în echipă și în proiecte.

830

Pentru realizarea proiectului în cadrul activităților educative săptămânii Școala alfel să știi mai multe, să fi mai bun 2016 pentru clasa a IV –a împreună cu părinții și copii am stailit ca tematica acestei săptămâni să fie Mierea. Iată proiectul acestei săptămâni: OBIECTIVUL Cultivarea interesului pentru artă

DENUMIREA ȘI ZIUA TIPUL DATA ACTIVITĂȚII Fagura de miere 18.04 din poveste activități culturale

Formarea unui Să știm mai multe 19.04 stil de viață despre produsele sănătos apicole - activități de educație pentru sănătate și stil de viață sănătos Promovarea Turta dulce 20.04 responsabiliactivități de tății sociale educație pentru cetățenie democratică

Promovarea responsabili tății pentru mediul înconjurător

Din floare-n 21.04 floare -activități de educație ecologică și de protecție a mediului Dezvoltarea Albinuțe harnice 22.04 abilităților de -activități realaționare, cultural-artistice cooperare, comunicare

ȘI ACTIVITĂȚI PROPUSE Vizionare film Dramatizare Lectură-povești, poezii Reprezentarea celor citite, vizionate în creații plastice Vizită la prisacă Întâlnire cu specialist din apicultură și farmacist Elaorarea unor compuneri Colecționarea rețetelor de turtă dulce Pregătirea prăjiturilor Ornamentarea prăjiturilor ce vor fi date cadou pentru oaspeți Plantare de flori Excursie în împreajurimea localității

PARTE NERI

INDICATORI DE EVALUARE

Consiliul local

Nr. elevi prezenți Înregistrări, fotografii, desene Bilețele de ieșire

Comitetul de Nr. elevi prezenți părinți Desene, Farmacia compuneri despre Belladonna cele observate

Consiliul Nr. elevi,părinți local prezenți Comitetul de Colecția de rețete părinți Prăjiturile pregătite

Comitetul de Nr. elevi și părinți părinți prezenți

Primirea Școala oaspeților Gimnazială Atelier de lucru Zăuan pentru confecționarea colajelor Interpretarea jocurilor din folclorul copiilor

831

Florile plantate Observațiile făcute în natură Nr. elevi și copii prezenți Lucrările confecționate Fotografii, înregistrări

Cei șapte ani de acasă! prof. înv. primar FAZAKAS PANNI ŞCOALA GIMNAZIALĂ "MIHAI VITEAZUL" TG. MUREŞ Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău. Este necesar să fie fixate limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, - este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere, care este un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. Este necesar să fie dezvoltată mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur: copii şi adulţi. Ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon etc. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii depinde că adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general, are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul - este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea măinii şi continuând cu "bună ziua". Comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cei care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii - manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Înţelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

832

Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului sunt un semn de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

BIBLIOGRAFIA http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-reponsabilitate-si-ingrediente-aleeducatiei-copilului.htm#_ http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa/ http://www.parinti.com/Importantacelor7anideacasa-articol-2894.html

833

Cei șapte ani de acasă Prof. Fechete Camelia-Elena Proces prin care se realizează formarea și dezvoltarea personalității umane, educația constituie o necesitate pentru individ și societate. În literatura de specialitate, educația este înțeleasă atât ca formare a individului, conform normelor și valorilor sociale existente, servind integrării și ordinii sociale, cât și ca dezvoltare psihoindividuală, conform potențialului, înclinațiilor și aspirațiilor sale, servind stimulării creativității și schimbării sociale. Considerăm că educația timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educația formală, asigură intrarea copilului în sistemul de învățământ obligatoriu, prin formarea capacității de a învăța. Efectele educației timpurii a copilului asupra celei ulterioare se află în strânsă relație cu influențele educaționale infuzate pe parcurs. Conform Curriculumului pentru educația timpurie a copiilor cu vârsta cuprinsă între naștere și 6/7 ani, finalitățile urmărite în statele membre ale Uniunii Europene combină dezvoltarea socială a copilului cu cea cognitivă și se bazează pe recunoașterea copilăriei ca etapă fundamentală în formarea individului. Factor esențial de educație, familia marchează de timpuriu dezvoltarea personalității copilului, șansele școlare și ale afirmării sociale. Primii ani de viață își pun amprenta în mod decisiv asupra destinului fiecărei persoane, deoarece respectarea și promovarea valorilor, comunicarea între membrii familiei și siguranța afectivă determină dezvoltarea armonioasă a copilului. În sens contrar, acesta va avea de suferit pe tot parcursul vieții, prin lacune relaționale, complexe, insecuritate emoțională, insuficientă stimă de sine, gestionare defectuoasă a trăirilor interioare. Sintagma „cei șapte ani de acasă” transmite informații referitoare la familia în care s-a format o persoană, la concepțiile pe care le-a dobândit în acest mediu. Cert este că la temelia unei bune educații familiale se află dragostea și încrederea cu care părinții se raportează la copil, deoarece numai astfel acesta se va simți protejat și va manifesta deschidere spre asumarea regulilor de conduită. Încă de la vârsta de 2-3 ani copilul poate fi învățat să utilizeze formule de politețe și bune maniere – la masă, în vizită, în parc, la grădiniță, dar și acasă. Deprinderea bunelor maniere este, desigur, un proces de durată, ce va prinde contur în fiecare zi, în primul rând prin valorificarea adecvată și consecventă a întâmplărilor curente din spațiul familial. Până în jurul vârstei de 6-7 ani, copilul ar trebui să dețină un anumit grad de autonomie, de dezvoltare emoțională, un nivel rezonabil de politețe. De asemenea, în perioada grădiniței ori a ciclului primar există cursuri opționale ce urmăresc formarea/aprofundarea bunelor maniere. În cartea intitulată Codul Emily Post al bunelor maniere pentru copii, autoarele au în vedere trei principii fundamentale ce stau la baza manierelor: respectul (a fi atent la celălalt, a-l trata cu grijă și a-l înțelege exact așa cum este – cu obiceiurile, cu slăbiciunile, cu deprinderile sale), considerația (a-ți păsa de celălalt, de felul în care îl va afecta comportamentul tău) și sinceritatea (aflarea adevărului și împărtășirea lui într-o lumină pozitivă). Așadar, în cadrul familiei, copilului îi sunt oferite cele dintâi modele comportamentale și îndrumări educative, care vor conduce, treptat, la formarea aptitudinilor și deprinderilor de viață sănătoasă, îi sunt puse bazele viitoarei conștiințe, ale trăsăturilor care îl vor defini ca om integru. Apoi, în timpul frecventării grădiniței și a școlii, rolul părinților nu se diminuează, ci rămâne la fel de important în educația copiilor, implicarea lor putându-se realiza prin diferite modalități – îndrumare și verificare, interes față de activitățile preferate ale acestora, cunoașterea prietenilor, comunicarea strânsă cu cadrele didactice. Ideea de la care trebuie sa pornească această colaborare este unitatea, continuitatea și competența în acțiunea educativă.

834

Importanța jocului în copilarie Profesor psihopedagog, Feldrihan Viorica Marinca Școala Gimnazială Specială Centrul de Resurse și Documentare privind Educația Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca

În educaţie nu există reţete, succesul educaţiei se bazează pe personalizarea demersului educaţional pentru fiecare copil. Învăţarea începe încă înainte de naşterea copilului,copilul este un subiect activ şi competent în procesul învăţării. În urma unui experiment s-a ajuns la concluzia că,acei copiii care au avut un program educaţional de la naştere au un coeficient de inteligenţă mai mare cu 20 de puncte şi au avut rezultate mai bune în şcoală la citit-scris şi matematică decât copiii din grupul de control care au avut îngrijiri tradiţionale. Învăţarea copilului se realizează în context social şi emoţional, în interacţiune directă cu adultul (începând cu mama/tata şi apoi cu educatoarea), așadar, umanizarea copilului este posibilă numai în interacţiune cu adultul. În afara interacţiunii cu adultul acumulările copilului sunt nestructurate şi nu au semnificaţie pentru conţinutul socio-cultural al grupului din care face parte. Copilul învaţă interacţionând cu obiectele din mediul înconjurător. Activitatea esenţială a copilului mic este jocul, el este activitatea de bază prin care copilul interacţionează cu mediul social şi fizic, experimentează şi explorează. Pentru copil nu există diferenţă între joc şi învăţare. Jocul are un rol fundamental în dezvoltarea lui deoarece îi satisface nevoia de cunoaştere, prin explorarea şi manevrarea obiectelor, încurajează mişcarea, prin care se stimulează corpul şi organele de simţ, îi dă prilejul să imite tot ceea ce înregistrează şi să înţeleagă legăturile de tip causal și îl ajută să-şi exprime emoţiile şi să-și controleze emoţiile. Astfel, copilul va reuşi să-şi concentreze atenţia, să urmărească desfăşurarea evenimentelor la care asistă şi să achiziţioneze informaţia propusă de adult . Jocul dă posibilitate oricărui copil să se exprime şi să acţioneze în spaţiul în care se află şi sprijină adultul să-i identifice potenţialitatea, inclusiv copiilor cu nevoi educaţionale speciale sau celor care provin din familii defavorizate. Copilul învaţă prin imitare, explorare şi experienţe, iar jocul îi permite practicarea acestora într-o modalitate naturală şi în acelaşi timp atractivă, ţinând vie curiozitatea şi dorinţa acestuia de cunoaştere. O altă caracteristică a învăţării copilului mic constă în reluări şi repetări ale unei activităţi şi a operaţiilor activităţii până ce aceasta se perfecţionează şi se rafinează. Exemplele cele mai vizibile sunt mersul, apucările în pensă bidigitală şi vorbitul. Trebuie menţionat că efectele educaţiei timpurii asupra educaţiei ulterioare a copilului sunt în relaţie cu influenţele educaţionale infuzate pe parcurs. La o vârstă timpurie,(până la 3 ani), tipurile de îngrijire oferite copiilor influenţează dezvoltarea lor. Mai târziu (înv.preşcolar), rezultatele depind de experienţele oferite în procesul de învăţare. De aceea este,foarte important să se definească şi să se promoveze calitatea în educaţie la aceste niveluri. Pe de alt ă parte, cercetările în domeniu arată că cel mai mare beneficiu al educaţiei timpurii apare în planul noncognitiv. Au fost identificate multe relaţii pozitive şi semnificative între frecventarea grădiniţei şi comportamentele centrate pe sarcină, dezvoltarea socio-emoţională, motivaţia şi atitudinile pozitive faţă de învăţare Anii copilăriei sunt deosebit de importanţi pentru dezvoltarea creierului, întrucît experienţele trăite în cadrul jocului determină dezvoltarea unui număr din ce în ce mai mare de sinapse care construiesc şi modelează creierul aflat în creştere. Jocul oferă copiilor stimularea şi activitatea fizică de care au nevoie pentru a-şi dezvolta creierul, proces necesar viitoarei învăţări.

835

Prin intermediul jocului, copilul dobîndeşte deprinderea modului de autodeservire în satisfacerea propriilor necesităţi, ca apoi însuşi jocul să devină mai complex, să se structureze tocmai datorită acţiunii cu diverse instrumente. În procesul de integrare a copilului mic în viaţă şi programul de activitate în grădiniţă, în condiţiile noilor relaţii dintre copil şi adult (educat-educator), treptat, jocul de acţiune, de simplă mînuire a obiectelor — la început simple, apoi mai complexe — se transformă în joc cu temă, cu subiect şi roluri, cu relaţii bine stabilite între partenerii de joc,aceștia se concentrează pe ceea ce fac, devin atenţi, motivaţi şi interesaţi... pentru că fac ceea ce le place!

836

Valori ale educației în familie și grădiniță Profesor Învățământ primar: Feneși Adriana Tunde G.K. Chesterton afirma că a învăţat mai multe despre viaţă observând comportamentul copiilor decât reflectând la scrierile filosofilor. Pe de altă parte, Robert Fulghum redă același lucru, într-un mod extraordinar de sensibil în cartea All I Realy Need to Know I Learned in Kindergarted: Uncommon Thoghts On Common Things. Lui îi aparţine următorul citat: „Cred că imaginaţia este mai puternică decât cunoaşterea. Că legenda este mai influentă decât istoria. Că visurile sunt mai puternice decât faptele. Că speranţa biruie experienţa. Că Râsul este singurul remediu pentru tristeşe. Şi cred că dragostea este mai tare decât moartea”. Iată câteva lucruri foarte importante pe care Fulghum zice că le-a învăţat la grădiniţă: 1. Împarte tot ce ai cu prietenii. 2. Joacă cinstit. 3. Nu-i răni pe alţii. 4. Pune lucrurile înapoi de unde le-ai luat. 5. Curăţă-ţi singur mizeria pe care ai făcut-o. 6. Nu lua lucrurile care nu sunt ale tale. 7. Spune „Îmi pare rău” când ai jignit pe cineva. 8. Spală-ţi mâinile înainte de a mânca. 9. Zâmbeşte. 10. Prăjiturile fierbinţi şi laptele cald îţi fac bine. 11. Trăieşte o viaţă echilibrată – învaţă ceva, desenează ceva, cântă ceva şi lucrează ceva în fiecare zi. 12. Trage un pui de somn în fiecare după amiază. 13. Când ieşi în lume, fii atent la trafic, ţine-i de mână pe cei mari şi rămâi lângă ei. 14. Nu uita să te miri. Adu-ţi aminte de seminţele din paharele de plastic: rădăcinile cresc în jos şi planta creşte în sus, deşi nimeni nu ştie cum şi de ce. La fel suntem şi noi oamenii. 15. Peştişorii, hamsterii şi şoarecii albi, chiar şi seminţele din paharele de plastic, vor muri într-o zi. La fel şi noi. Aceste valori sunt de fapt, chintesența educației unui adult sănătos care trăiește frumos. Este acel bagaj asemeni unei truse minime de supraviețuire care nu vor fi niciodată demodate , asigurându-i în orice vremuri supraviețuirea spirituală și fizică sănătoasă în contexte sociale diferite. Educaţia se formează în primul rând în căldura şi încrederea din familie. Aici copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să se achite de responsabilităţi. În contextul actual ”cei șapte ani de acasă” nu descriu doar un context spațio-temporal, ci fac evident referire la o perioadă în care copilul învață reguli noi, se adaptează la contexte diverse, dobândește abilități de comunicare și relaționare alături de persoanele care îl îndrumă pe acest traseu – fie că acestea fac parte din familie sau reprezintă o instituție educațională. Prin participarea la școală a copiilor de vârstă preșcolară se pun bazele educaționale ce le vor permite acestora o participare îndelungată la procesul educațional. Părinții trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emoționale, care se concretizează în dorința de a fi ascultați, ingrijiți și apreciați. În funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinților trebuie să fie corespunzătoare. Pentru a putea percepe sentimentele copilului, părintele trebuie să fie capabil să transmită propriile lui emoții. Familia promoveaza diferite valori care sunt transmise celor mici și care, la rândul lor, le vor transmite familiei pe care și-o vor întemeia. Copiii nu au nevoie de părinți ideali; ei își doresc ca aceștia să le reflecte dorințele și să le înțeleagă nemulțumirile, să îi ajute când sunt nelămuriți și să îi aprecieze atunci când merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între părinți și copii și îi ajută să se cunoască mai bine. Lumea nu este perfectă și nici părinții sau educatorii nu sunt perfecți. Trebuie să avem grijă să nu transmitem frustrările și nemulțumirile noastre. Defectele noastre trebuie să

837

fie exemple negative pentru copil iar calitățile noastre să constituie un model demn de urmat.. Echilibrul este trăsătura perfectă care definește educația copilului. Bibliografie Nicola Ioan, Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București2003 ; Fulghum Roberts, All I Realy Need to Know I Learned in Kindergarted: Uncommon Thoghts On Common Things, Random House Audio, 2003;

838

COPILUL ȘI FAMILIA Prof. înv. preșcolar: Gabriela FEȘNIC Grădinița cu p.n. Ceanu Mare, jud. Cluj Înainte de a pune mâna pe abecedar și de a dezlega marea taină științifică a lui ”unu plus unu”, prima școală pe care o frecventăm, fără absențe, este cea de acasă. Înainte de a înțelege ce e viața, trăim viața așa cum o învățăm, în familie. Lecția este de neșters și se imprimă în sufletele noastre pentru tot restul spațiului și existenței noastre. Deseori, ne-am întrebat: ”Cum poate deveni familia o școală a vieții?” Fiecare caută câte un răspuns. Unii consideră familia, ca fiind legată de cel mai natural sentiment – dragostea. Dar rezolvările nu țin, întotdeauna, de sentimente, ci și de înțelepciune. Alții consideră familia ca fiind cel mai important microgrup care îndeplinește calitatea de subsistem al vieții omului. Mai târziu, familia se emancipează de rolul său pur biologic, adăugându-și, treptat, răspunderi educaționale diverse - dezvoltarea competențelor și a responsabilităților civice. Dar care este răspunsul corect? Este necesar să înțelegem că într-o societate atât de dinamică, cum este societatea noastră acum, nu pot fi conservate modele ale educației și de conviețuire. Creșterea și educația copiilor este mult modificată astăzi. Ritmul cotidian alert face ca majoritatea să-și pună speranțele în sistemul de educație-care este cu totul reînnoit față de trecut- oferind alternativele educaționale cum sunt: Step by Step, Jena etc. Astfel, familia contribuie, ca parte, într-un sistem mai larg de instrucție și educație. Deseori, părinții se plâng: Nu știu de ce nu mă ascultă! Ce mă voi face cu el când va fi mai mare? Dacă această problemă ar fi înțeleasă bine de către părinți și ar acționa în spiritul rezolvării ei, fără a genera paralelisme între grădiniță și familie, atunci nu ar exista dereglări în conduita copiilor, iar părinții nu-și vor mai puneîntrebările de mai sus. Părinții constituie pentru copii primele modele de viață și comportament. Copiii observă de mici comportamentul părinților, care devin modele. Din unele cercetări, rezultă că există mai multe categorii de familii: una care este mare consumatoare de timp și de bani, alta cu valori culturale și sociale; unele familii trăiesc prin opoziția membrilor lor, altele, prin mersul alături. Niciunde, poate, mai mult ca în educație, simțul măsurii și al echilibrului nu sunt mai necesare În scopul formării personalității copilului și găsirii celor mai bune metode de educație, s-au organizat consfătuiri, dezbateri, întâlniri cu specialiști medici, psihologi, asistenți sociali, profesori, părinți. În urma acestor dezbateri s-au stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în atenție, deopotrivă, părinții și educatoarele în vederea educării copiilor. Aceste reguli sunt: Să-ți iubești copilul. Să te bucuri de el, să-l accepți așa cum este, să nu-l jignești, să nu-l umilești, să nu-l descurajezi, să nu-l pedepsești pe nedrept, să nu-l lipsești de încrederea ta. Să-ți protejezi copilul. Să-l aperi de primejdii fizice și sufletești. Să fii bun exemplu pentru copilul tău. Să transmiți valorile și normele etice ale societății. Să-i dovedești că trebuie să trăiască în dragoste și armonie cu ai săi și cu toți cunoscuții familiei. Să trăiască în cinste, adevăr, cu respectul bunurilor, convingerilor și al sentimentelor altora. Să te joci cu copilul tău. Să-ți faci timp pentru copilul tău, să vorbești cu el, să te joci cu el cum îi place (jocurile lui), să iei în serios jocul lui. Să lucrezi cu copilul tău. Să-ți ajuți copilul când încearcă să participe la muncă în casă ori în grădină. Când copilul este mai mare, să-l obișnuiești să participe la treburile zilnice. Să lași copilul să dobândească singur experiențe de viață, chiar dacă suferă. Copilul acceptă numai experiențele pe care le face singur. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-și acumula experiențe proprii, chiar dacă sunt legate de anumite riscuri. Să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane. Să înfățișezi copilului posibilitățile extraordinare de desfășurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea și talentele fiecăruia. Dar, în același timp, să-i arăți că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar și în familie, față de părinți. Ajută-l pe copil să recunoască și să respecte aceste limite. Să-l înveți să fie ascultător. Să supraveghezi și să îndrumi comportamentul copilului, astfel încât prin acțiunile sale să nu genereze suferință nici pentru alții.răsplătește-l pentru respectarea regulilor stabilite. Să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de

839

maturitate și propriei experiențe. Copilul are nevoie de mult timp până învață să se orienteze în această lume complicată. Ajută-l cât timp poți și cere-i o părere proprie sau un verdict numai când este în stare săl dea, conform experiențelor acumulate și gradului de maturitate! Să-i oferi copilului trăiri cu valoare de amintire (călătorii, excursii, vacanțe, spectacole, serbări de familie, manifestări sportive). Copilul ”se hrănește” la fel ca și noi, adulții, din trăiri frumoase care ne ridică deasupra cotidianului, trăiri care ne oferă prilejul să cunoaștem viața altor oameni și lumea. Așa cum ”bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc și sufletul omului se modelează datorită sufletului unui alt om” (Rabindranath Tagore), nimeni nu poate da decât ceea ce are! Bibliografie 1. MAKARENKO A.S., Cartea pentru părinți, București, E.D.P., 1951 2. NESTOR G., Bunici, părinți, copii, București, E.D.P., 1977 3. OSTERRIETH P., Copilul și familia, București, E.D.P., 1973 4. *** Revista Învățământul Preșcolar, nr. 1-2/ 2001, București, 2001

840

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘCOALA GIMNAZIALĂ GIUVĂRĂȘTI PROFESOR FICIU MIRELA TANIA Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria modalitate de a oferi şi de a primi iubire. Când copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format decât atunci când simte că rezervorul său emoţional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna necondiţionată. Iubirea necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi ajută părinţii să-şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul.Iubirea necondiţionată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face. Familia trebuie să asigure adăpost, hrană, haine, să-şi asume şi răspunderea formării lor mentale şi sentimentale. Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoţional şi va deveni un handicapat pe viaţă; baza emoţională se construieşte în primele 18 luni de viaţă. “Hrana” necesară sănătăţii emoţionale constă în mângâierile fizice, vorbele bune şi îngrijirea tandră. Fundamentul iubirii aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a învăţa şi determină în mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tipă de informaţii. Copilul trebuie să atingă un nivel emoţional necesar de maturitate, înainte de a fi capabil să înveţe în mod eficient la nivelul vârstei sale. Dacă iubirea va fi alimentată aşa cum se cuvine, copilul va înflori şi va binecuvânta lumea prin frumuseţea sa; fără iubire va deveni o floare veştejită, însetată. Există cinci modalităţi în care copiii exprimî şi înţeleg iubirea: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile. Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii. Copiii care sunt ţinuţi în braţe, sunt îmbrăţişaţi, sărutaţi, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional, decât cei care sunt lăsaţi multă vreme fără un contact fizic. Ţinutul în braţe în timp ce i se citeşte o poveste, devine amintire pentru tot restul vieţii. Cuvintele de încurajare, “balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul valorii de sine şi al siguranţei, căci “în voia limbii este viaţa şi moartea”(proverb ebraic). Tonul vocii, blândeţea, atmosfera afectuoasă , toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire. Cuvintele de laudă, de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil şi o mânie stăpânită vor aduce oricând un câştig însutit. Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative. Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului. În multe case, copiilor le este mai greu fără televizor decât fără taţi. Cu cât legătura emoţională dintre copil şi tată este mai puternică, cu atît scade posibilitatea de a se ajunge la un comportament ce presupune delincvenţă. Timpul acordat trebuie să presupună şi un contact vizual plăcut şi plin de afecţiune. A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată inima către sufletul copilului. Nu trebuie lăsat copilul să creadă că i se oferă iubire pentru că a făcut ceva pe plac în momentul acela, trebuie să i se ofere iubire în mod consecvent, orice ar fi, indiferent de comportamentul lui sau de orice alte împrejurări. Timpul acordat înseamnă a desfăşura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtăşind gândurile şi sentimentele. Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna. Darurile sunt o formă de recunoştinţă sau de stimulare. “Cel mai frumos dar pe care îl puteţi oferi copilului este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală şi intelectuală.” (Sherill şi Prudence Tippins) Serviciile pline de iubire nu sunt sclavie, se fac de bună voie. Serviciile cu compasiune şi iubire sunt caracteristice părinţilor cu vocaţie. A fi părinte bun nu înseamnă a oferi copilului tot ceea ce îşi doreşte. Pentru a fi un părinte bun, trebuie: să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de dumneavoastră; să observe felul în care copilul îşi exprimă iubirea faţă de ceilalţi; să ascultaţi cu atenţie care sunt cele mai dese rugăminţi ale copilului dumneavoastră; să observe care sunt lucrurile de care se plânge cel mai adesea; să-i oferiţi copilului posibilitatea de a alege.

841

Părinţii au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înţelepciune, imaginaţie, răbdare şi multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată şi foarte vigilentă, aceea de a călăuzi copilul de când este sugar şi până la vârsta adultă. Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile. Bibliografie: Revista de comunicări ştiinţifice Didactica, nr.3-ianuarie 2009, Ed. Didactica Publishing House.

842

Cei șapte ani de-acasă FIKO VIVIENN Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învața să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să invețe și cum să se comporte cu ceilalti, iar asta e răspunderea ta. Obișnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Începe să îl înveți lucrurile simple incă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" si "mulțumesc". Dar bună creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizita, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Ține minte aceste sfaturi: Chiar dacă a greșit de căteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții de bune maniere pentru că problema să se rezolve. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nui-o reteză scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, dărămite ei... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeală a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la lecțiile de bune maniere. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să invețe ceva! Chiar dacă cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă fireasca a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu te așteptă să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua" și "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Fii un bun exemplu pentru el - comportă-te calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate și adresează-te politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devii tu un exemplu. Pe de altă parte, nu uita să îl feliciți și să îl lauzi ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut. Cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de 3 sau 4 ani să înteleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal.Gândește-te la situațiile cu care te confrunți tu zi de zi și vei găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Foloseș-te-te și de povești, de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate. O dată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Poți începe să

843

îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemplele din viața de zi cu zi, de la grădiniță, de pe stradă, dar fără să faci pe profesoară. Când greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de făcut. Este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv in comportamentul copilului tău. Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviința, acum a venit momentul când trebuie să fii mai categorică. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici de exemplu, televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, nu mai are voie o lună să vadă nici un film, etc.). De asemenea, dacă într-o anumită imprejurare (în vizită, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireprosabil, merită o recompensă, cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La aceasta vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continua să îi cultivi respectul pentru cei din jur.

844

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Filip Constanţa Liceul Teoretic „Tudor Vianu” Giurgiu De-a lungul istoriei omenirii şapte a fost un numar plin de semnificaţii, un număr magic care continuă să fascineze chiar şi astăzi. Ne putem gândi la cele şapte minuni ale lumii antice, la cele şapte minuni ale lumii naturale, la cele şapte zile în care Dumnezeu a creat lumea, la cele şapte virtuţi ale omului şi în acelaşi timp la cele şapte păcate capitale. Există multe tradiţii şi superstiţii care au ca element central cifra şapte, atât în cultura noastră, dar cu precădere în cultura asiatică. Deşi, oficial, nu regăsim copiii printre cele şapte minuni ale lumii, putem să ne punem de acord că sunt consideraţi astfel. Strâns legat de copilărie, întâlnim cifra şapte în esenţialii „7 ani de acasă”. Precum aerul sau apa, copilăria este pretutindeni, este asemenea unui râu cu foarte mulţi afluenţi,o minune ce nu poate fi secătuită. În sufletul fiecărui copil descifrăm acea magie din care umanitatea nu numai că se formează dar prin care se manifestă și arată tot ce are mai curat. Fiecare copil este un motiv al bucuriei de a trăi, a adulţilor. Se spune că „Diploma celor șapte ani de acasă ai copilului exprimă calificativul părinților”. Cei 7 ani de acasă nu mai sunt chiar 7. Încă de la vârste mult mai fragede, copiii sunt incluşi în diverse structuri educaţionale. Totuşi, din mediul de acasă, acestia deprind primele reguli de bună purtare, dar nu putem vorbi de de un comportament conştient, ci mai degrabă de o acţiune de imitare. Este esenţial mediul în care copilul se dezvoltă în primii ani, în vederea conturării unui comportament social adecvat. Ulterior, integrându-se în formele educaţionale, aceştia sunt ajutaţi de dascăli să îşi confirme şi să îşi consolideze normele deja deprinse în familie, din timpul „celor 7 ani de acasă”. Este posibil ca educaţia să fie definitivată în doar şapte ani? Cei şapte ani de acasă nu se termină când ducem copilul la şcoală, nu se termină când un copil devine părinte şi începe şi el să îsi facă griji cu privire la cei şapte ani de acasă ai micuţului ci se termină când oare? Nu se termină niciodată ! Toţi suntem o sumă de învăţături, unele mai drepte, altele mai strâmbe. Dacă suntem nororcoşi mai mult drepte decât sucite. Dar dacă nu? Dacă ajungem, fară să ne dăm seama, nişte adulţi cărora le e teamă de ridicol, de schimbare, de nou, de eşec, de necunoscut, de simplu act de a-şi cere drepturile, de, de, de...? Multe din lucrurile pe care le învăţăm în cei şapte ani de acasă poartă ceva din tiparele basmelor cu Ileana Cosânzeana şi zmeii cei răi. Personajele negative sunt rele în totalitate, au numai defecte, în timp ce prinţesa sau orice alt erou principal au o lista întreagă de calităţi. Astfel, sunt ori buni ori răi. Cu alte cuvinte, fără griuri, lucrurile sunt ori albe ori negre. Ori, în lumea în care trăim toţi avem şi calităţi şi defecte, cu toate că în cei şapte ani de acasă suntem învăţati să fim buni, să sărim în ajutor, să nu facem altora ceea ce nouă nu ne-ar plăcea să ni se întâmple, uitând că de multe ori, adulţi fiind, nu va fi mereu foarte simplu să respectam tot ce am învăţat. Acest lucru nu înseamnă că nu am deprins regulile de bună purtare, ci doar că uneori, putem greşi în ciuda însuşirii tuturor lucrurilor învăţate în primii ani de viaţă. De cele mai multe ori auzim această expresie folosită de către cei vârstnici, nemultumiţi fiind de o anumită atitudine şi facând referire exclusiv la respectul pe care ar fi trebuit să îl primească, vis a vis de o situaţie anume. A devenit o expresie folosită atât de des, încât începe să îşi piardă din însemnătatea iniţială. Aşa că, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproş cu trimitere la „acasă” al fiecăruia. Cei 7 ani de acasă reprezintă doar o rampă de lansare a fiecărei persoane . Rezumând cele scrise aici cred că expresia ar trebui sa facă referire la copilăria fiecăruia, la trăiri, la experienţe, la amintiri, întamplări şi învăţături, până la urmă la lucrurile deprinse de fiecare după toţi acesti ani. În loc de concluzie, o epigramă ce încheie într-un mod simplu, şi în acelaşi timp plin de însemnătate, acest text: „Anii care-ţi dau cultură, Rost în viaţă şi măsură Dacă fac o bună casă Cu cei şapte-ani de acasă.”

845

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar, Filip Delia Şc. Gimnazială Şimand Educaţia timpurie, denumită şi perioada ,,celor şapte ani de acasă” , se referă la educaţia copilului în primele stadii ale copilăriei (de la naştere la 7 ani) şi le oferă condiţii specifice pentru dezvoltarea deplină, respectând dezvoltarea individuală şi de vârstă a acestora. Se porneşte de la ideea că vârstele mici constituie baza personalităţii, iar pentru reuşita educaţională a copilului, e necesar să fie antrenaţi toţi actorii cu care acesta interacţionează, începând cu membrii familiei, personalul din instituţiile de educaţie preşcolară şi şcolară şi terminând cu comunitatea.Această perioadă oferă copilului un tip de educaţie global şi funcţional, adaptat nevoilor şi caracteristicilor individuale ale copilului, o pedagogie a acţiunii şi a comunicării, centrată pe copil, ca autor al propriei deveniri. Tendinţele şi orientările generale ale educaţiei au condus la redimensionări ale documentelor curriculare care reglementează organizarea şi desfăşurarea procesul instructiv-educativ în unităţile de învăţământ. În contextul actual, încercările de reaşezare a educaţiei în primii ani de viaţă ai copilului au oferit argumente solide pentru legiferarea conceptului de educaţie timpurie şi formarea de pârgii de acţiune la nivel de sistem de învăţământ. Cele mai relevante finalităţi ale educaţiei timpurii în contextul sistemului nostru de învăţământ au în vedere o unitate de idei cu a cele ale altor sisteme de învăţământ contemporane, astfel: Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu şi de trebuinţele sale; Dezvoltarea capacităţii de interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi cunoştinţe, deprinderi, atitudini şi conduite noi; Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi formarea unei imagini de sine pozitive; Sprijinirea copilului în formarea unor competenţe, în achiziţionarea unor cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare. Pentru eficientizarea procesului de predare-învăţare şi diversificarea strategiilor aplicate este necesar să se promoveze climatul pozitiv în educaţie , în condiţiile comunicării şi relaţionării permanente cu copilul/ copiii şi, de asemenea, cu părinţii. Atât familia, cât şi mediul şcolar trebuie să-i ofere copilului asistenţa educaţională complexă pentru formarea abilităţilor de bază necesare pe tot parcusul vieţii, iar, pe de altă parte, dezvoltarea armonioasă a copilului în funcţie de specificul tendinţelor, ritmul propriu şi potenţialul individual. Necesitatea concordanţei dintre finalităţile celor două niveluri de învăţământ, preşcolar şi şcoala primară, subliniază încă o dată, un deziderat comun: pregătirea copilului pentru şcoală şi, în viitor, pentru educaţia permanentă.

Bibliografie: # Borţeanu, S., Brănişteanu, R., Breban, S., Fulga, M., Grama, F.,... “Curriculum pentru învăţământ preşcolar”, Editura Diactica, Bucureşti, 2009; # Ciolan, Laura, “Dezvoltarea educaţiei timpurii. Aplicaţii privind mangementul proiectelor”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007; # Culea, Laurenţia, “Curriculum pentru educarea timpurie- o provocare?”, Editura Diana, 2009;

846

Nevoia copilului de educație Prof. Înv. Primar: Filip Diana Școala Gimnazială nr. 11 ,,Dr. Constantin Angelescu”, Constanța Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept didactic şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din familie, de contexte de învăţare diverse şi structurate. Îl vedeţi când mergeţi cu el în parc cum se îndepărtează tot mai mult de părinţi, cum se alătură altor copii la groapa cu nisip, chiar dacă nu îşi împarte încă jucăriile cu ei. Degeaba îl chemaţi, el îşi doreşte să petreacă cât mai mult timp acolo, alături de ceilalţi copii. Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în situaţia de negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le respecte), în situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze (de exemplu, când au de strâns jucăriile împreună). Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formală completează educaţia informală, oferită la vârste mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara grădiniţei şi familiei. În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi), până la momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi experienţele acumulate prin activităţile integrate. Participarea copilului la activităţile organizate în grădinţă permite identificarea timpurie a dezvoltărilor atipice. Acestea atrag după sine, aşa cum spuneam la începutul capitolului, nevoia unor strategii speciale de educaţie care să corespundă nevoilor copilului. Fiecare copil trebuie să beneficieze de un program educativ structurat de recuperare, adecvat şi adaptat, care să-i dezvolte potenţialul fizic şi psihic, urmărindu-se valorificarea disponibilităţilor sale şi antrenarea în mod compensatoriu a palierelor psiho-fizice care nu sunt afectate.

847

„ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Inv. prof. preșcolar: FITA EMILIA G.P.N. CERBU - ALBOTA „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie;

848

dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şiar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“.

BIBLIOGRAFIE Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

849

FAMILIA ȘI ȘCOALA - CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Flencheș Adriana Școala Gimnazială Nr. 5 Râmnicu Vâlcea Structură G.P.N. Nr. 2 De foarte multe ori în jurul nostru auzim expresia „nu are cei șapte ani de acasă”, mai ales în situațiile în care atitudinea sau comportamentul unei persoane sau al unui copil nu sunt potrivite momentului respectiv. Această replică ilustrează faptul că cel în cauză, în considerația celui care o utilizează, nu a primit o educație potrivită sau nu și-a însușit diverse norme sau reguli de politețe. Însă, această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, atitudini și comportamente acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, întrucât copilul are o foarte mare capacitate de acumulare de informații, de memorare și însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, important fiind cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc „cei șapte ani de acasă”, deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Începând cu vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată – mama, tata, bunica („frumoasă ca mama”, „puternic ca tata”). Trebuie avut în vedere că în fața copiilor nu este de ajuns să ne controlăm doar limbajul și comportamentul, ci și exprimarea diverselor sentimente (tristețe, furie, dezamăgire), precum și a dorințelor, a nevoilor. În momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră în colectivitate, începe o nouă etapă a vieții lui, dar și a părinților. Alături de părinți, noi, dascălii, încercăm să găsim „ingredientele” cele mai potrivite care compun ceea ce se înțelege în mod tradițional, prin copil „bine crescut”: salutul – copilul începe de la etapa în care nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii și continuă cu firescul „bună ziua”, „la revedere”; comportamentul – răspunde atunci când este întrebat, își așteaptă rândul să spună ceva fără să-l întrerupă pe cel care vorbește, își respectă partenerii de joacă, înțelege și se conformează regulilor specifice vârstei lui; norme sociale – copilul deprinde cu ajutorul părinților și al școlii ceea ce „se face” și ceea ce „nu se face” în societate – spunem „te rog”, „mulțumesc”, „cu plăcere”, nu facem zgomot în ora de liniște, respectăm simbolurile, credințele și valorile noastre și ale celor de lângă noi; recunoașterea greșelilor – „îmi pare rău” este la fel ca și „te rog”, o expresie magică, dar, pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă și din partea adulților din jurul lui, învățând în acest mod că recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt semne de slăbiciune, ci de respect și demnitate; maniere la masă – o bună creștere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor și a celui care servește masa. Poate uneori ne simțim dezamăgiți și ni se pare că totul este în zadar, că toate lecțiile pe care ne-am străduit să le predăm au trecut pe lângă copii fără să lase urme semnificative. Dar cred că soluția este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creșterea unui copil, perseverența. Astfel, sperăm că roadele mult așteptate nu vor întârzia să apară.

BIBLIOGRAFIE: - CIOFU CARMEN, Interacțiunea părinți – copii, Editura Medicală Amaltea - VRĂȘMAȘ ECATERINA ADINA, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002

850

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ, PIATRA DE TEMELIE A PERSONALITĂŢII ŞI COMPORTAMENTULUI Profesor Floarea Roxana Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă “ Sfăntul Nicolae” Cămpulung, Argeş

Cei şapte ani de ani de acasă sunt piatră de temelie a vieţii pe viitor .În cei şapte ani,copiii pot invăţa diverse lucruri şi anume: deprinderi de autoservire,de ordine,de igienă, curaţenia si exprimarea propriilor nevoi,exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cat şi negative, bunele maniere şi comportamentul adecvat situaţiilor, limbaj corect transmis,modul de a relaţiona cu ceilalţi ,de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator. Consecvenţa în realizarea unei sarcini,concentrarea atenţiei ,perseverenţa în realizarea unori sarcini ,alegerea motivelor si motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva sunt factori care duc la o dezvoltare armonioasă a personalităţii. Însuşirile dobândite în aceasta perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competitivitate,altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine,formează copii cu stima de sine ridicată,fapt ce conduce la o dimensiune noua a personalităţii .Sursa cea mai importantă pentru formarea stimei de sine o constituie evaluarea parinţilor,mesajele acestora ducând la sentimentul de adecvare ca persoană.Toate aceste lucruri se intamplă în mica copilărie,atunci când cei mici sunt mândri de realizarile lor şi îşi exprimă toate emoţiile. La şapte ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, prin educaţia primită acasă, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Pentru a scoate in evidenţă importanţa celor”şapte ani de acasă”,părintele trebuie să fie un model pentru copilul său.Trebuie obişnuit ,pas cu pas,cu regulile de urmat, nu trebuie să i se interzică să exploreze mediul înconjurător. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii şapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei. O dată cu integrarea în societate, își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, să le fie transmise copiilor învățămintele necesare , care îi vor ajuta să devină respectuoşi și demni de respect la rândul lor.

Bibliografie Gherguţ Alois - Sinteze de psihopedagogie specială - Editura Polirom,Iaşi,2005 Vrăsmaş Ecaterina Adina- Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

851

Cei șapte ani de acasă Prof. FLOAREA MARIANA Liceul Tehnologic Topoloveni, Argeş

„Cei șapte ani de acasă” e o sintagmă, o realitate sau doar un mod subtil de a evidenția ceva neplăcut pentru cel căruia i se adresează? Din punctul de vedere al unui cadru didactic familia este un factor, dacă poate fi numit așa, extrem de important pentru modelarea caracterului viitorului adult, fară de care copilul, viitor adult, nu se poate modela şi dezvolta armonios, fără de care copilul nu poate deveni un adult împlinit, un adult care are cei șapte ani de acasă. Cum ar putea crește copilul fără să învețe să spună „sărut mâna” sau „vă rog”, sau „mulţumesc” dacă mama, bunica, sau un alt adult interesat direct de viitorul copilului nu l-ar învăța? Și totuși vedem exemple în care deși copiii provin din familii în care părinții sunt adulți educați, aceștia nu sunt nici pe departe persoane educate, având de multe ori un limbaj vulgar sau un comportament neadecvat. În același timp întâlnim situația inversă: din familii modeste din punct de vedere intelectual, în care limbajul vulgar este la ordinea zilei, în care scandalul, violența sunt ceva obișnuit, intrand în rutina cotidiană, provin copii de un bun simț ieșit din comun, cu un limbaj elevat și un comportament desăvârșit în care sigur cei șapte ani de acasă mai mult au distrus decât au construit. Și atunci merită să ne întrebăm oare chiar cei șapte ani de acasă contează?Oare cei șapte ani de acasă definesc viitorul adult? Oare cei șapte ani de acasă sunt mai important ca restul petrecuți în școală sau în câmpul muncii? Mai există copii care sunt crescuți de cine se poate, mai mult din voia bunului Dumnezeu decât din voia oamenilor, copii care cresc în case de copii, copii care cresc cu ce apucă și pe unde apucă și devin, rar ce este drept dar sunt, adulți educați, adulți cu mult bun simț, adulți care ajută necondiționat, devin Oameni așa cum nu sunt unii crescuți în sânul familiei, care au avut parte de o educație aleasă și mai ales multă dragoste. Și atunci nu pot să nu mă întreb, sunt cei șapte ani importanți? Răspunsul meu este: sunt la fel de importanți ca o cărămidă mică care stă la baza unui edificiu mare. Dacă piatra mică nu ar fi fost edificiul nu s-ar fi construit, dacă piatra mică s-ar fisura edificiul poate cu timpul s-ar dărâma...la fel de importanți sunt din punctul meu de vedere cei șapte ani de acasă,dar....ei nu sunt totul!

852

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ FLOREA MARIA Profesor de religie ortodoxă Școala Gimnazială Urechești, jud. Bacău Noi, creștinii, trebuie sa privim fiecare aspect al vieții noastre în lumina poruncilor lui Dumnezeu, iar educația creștină este dorința noastră pentru copiii noștri – înseamnă a-i ajuta pe copii să câștige ceea ce Sfântul Apostol Pavel numește ”chipul/forma lui Dumnezeu”. Cea mai mare răspundere pentru educația copiilor o au părinții, pentru că, potrivit cu educația ce o vor da copiilor lor, aceștia vor deveni clerici buni, dascăli buni, muncitori buni etc. și vor ajuta și ei la rândul lor atât pe copiilor, cât și pe ceilalți. Iar dintre părinți, mama are răspunderea cea mai mare pentru educația copiilor. Atunci când transmitem viață unei generații, sarcina noastră este de a transmite nu numai viață trupului ci și o viață duhovnicească. Este important să le asigurăm cele necesare, hrană, îmbrăcăminte, dar este mult mai important să le asigurăm o dezvoltare mentală și afectivă sănătoasă, să susținem creșterea duhovnicească a unui copil: viața duhovnicească este moștenirea cea mai de preț pe care o putem lăsa copilului nostru. ”Lasă-i copilului tău nu bogăția, ci o bună amintire despre tine; nu aurul, ci un nume cinstit; nu argintul, ci știința; nu o casă luxoasă, ci iscusința de a răbda; nu prieteni vestiți, ci prieteni buni” (Filaret, Mitropolitul Moscovei). Copiii evlavioși sunt cea mai mare mângâiere pentru părinții evlavioși sunt cea mai bună împodobire a părinților vii și cel mai bun monument al părinților morți. Cei șapte ani de acasă, reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Acasă, înseamnă locul unde crești, unde te dezvolți, unde se pun bazele viitorului tău, iar viitor nu se poate clădi pe o temelie șubredă. În educație nu se cere nici moliciune de prisos, nici asprime, ci se cere chibzuință. „Părinților! Nu întărâtați la mânie pe copiii voștri” (Efes. 6,4) ci iubiți-i; la glasul iubirii inima răspunde pretutindeni” . Copilul are nevoie de multă dragoste și afecțiune, precum și de multă povățuire. Vrea să stai lângă el, să-l ascuți, să-ți spună problemele lui, să-l mângâi, să-l săruți. Dacă de mic „se satură”, de dragoste și afecțiune, mai târziu va avea putere să înfrunte toate problemele vieții. Nu acela este înțelept care știe să pedepsească, ci acela care știe să prevină delictele. Pedeapsa ca măsură de îndreptare este necesară, numai că ea este o măsură care nu trebuie să includă agresivitatea sub nicio formă. Copilul trebuie să fie mustrat atunci când greșește; prin tonul vocii sau o simplă privire trebuie să-i atragă atenția că a greșit. Mustrarea trebuie făcută cu ,,duhul blândeții”. Scopul disciplinării copiilor este să-i învățăm ce-i bine si ce-i rău. Disciplina trebuie făcută cu rost și să slujească dreptății. Nu trebuie să le facem reproșuri fără rost sau să le interzicem totul. Trebuie să existe un echilibru între ,,a da și a primi” și nu numai din partea copilului ci și a părinților. Mediul familial îi oferă multe ocazii de învățare, iar copilul învață spontan. De aceea, este important ca părintele să fie un bun model, să fie calm, disponibil și să aibă mult bun simț. Nu toți copiii sunt la fel, nu au același temperament, aceleași gusturi chiar dacă sunt frați, dar fiecare copil trebuie să fie respectat și susținut de familie progresiv cu transformarea sa, potrivit ritmului său dar și în funcție de nevoile sale. Până la vârsta școlară copilul nu face deosebire între ce este bine și ce este rău, el imită adulții din jurul lui, iar dacă aceștia nu au un corespondent moral-religios adecvat, copilul nu poate dobândi un profil moral corect care are nevoie de iubire, educare și ocrotirea celor din jur. Valoarea modelului părintesc constă în respectul normelor morale, prețuirea muncii și a caracterelor frumoase, conduită civilizată și responsabilă. Familia echilibrată, cu bună dispoziție datorită jocurilor, cu afinități dintre frați și surori prezintă evidente resurse educative. Iubirea față de copii implică jertfă și multă dăruire. În primii ani de viață ai copilului, efortul părinților pentru a-i modela caracterul este greu și istovitor, dar merită făcut orice efort așa cum spune și

853

Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Lucrează ostenind din greu, doar lucrezi pentru tine; căci îți va fi mai ușoară viața dacă fiii tăi vor fi virtuoși”. Părinții au datoria de a le transmite copiilor învățăturile necesare care-i ajută să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

854

Cei șapte ani de acasă! Florea Mirela Daniela

„Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața.” (M. Golu) Auzind des expresia „ cei șapte ani de acasa” , căutând explicația, găsim: ”A (nu) avea cei șapte ani de acasă = a (nu) fi fost (bine) educat în copilărie.”. Înțelegi că este vorba de educație și de copilărie. Dar, încolțesc, oarecum inevitavil, întrebările: “De ce șapte ani?” și “De ce de acasă?”. Apoi, încerci să aprofundezi… “De ce șapte ani?” Din clipa în care vede lumina zilei copilul are nevoie de aer, hrană, somn, căldură, apă. Treptat apare și se manifestă trebuința de apărare, orientare, investigare, mișcare, relaxare, vocalizare, comunicare și relaționare, precum și de semnale informaționale care vor fi recepționate și prelucrate de copil, contribuind la dezvoltarea personalității lui. Toate acestea reprezintă trebuințele copilului, stările de necesitate și de sensibilizare a organismului la condițiile mediului extern. În pruncie, cele mai importante achiziții ale perioadei sunt: poziția verticală, pronunțarea primelor cuvinte, apucarea și manipularea obiectelor. Acțiunile directe cu obiectele contribuie la constituirea mecanismelor senzoriomotorii care vor sta la baza formării operațiilor mentale. Are loc socializarea și consolidarea comportamentului copilului. O caracteristică esențială este dependența profundă, multidimensională a copilului de mamă. Vârsta preșcolară, considerată perioada explorării realității și a relației umane, începe cu descoperirea eului personal. Preșcolarul mic este investigativ, curios, memorează relativ ușor, gândirea îi este subordonată acțiunii cu obiectele, procesele de gândire sunt incluse nemijlocit în activitatea practică, limbajul își păstrează caracterul situativ. În plan afectiv, copilul este instabil, trăiește intens emoțiile, se observă ambivalența acestora. El nu înțelege încă bine indicațiile verbale; se observă nesiguranța și coordonare insuficientă la nivelul motricității. La respectiva vârstă copiii manifestă interes pentru adulți, preferă să fie plimbați, adresează multe întrebări în lanț. La preșcolarul mijlociu se conturează caracterul voluntar al proceselor psihice; apar unele modalități psihocomportamentale de tip etic noi și limbajul intern; se observă lărgirea intereselor, încep a se forma primele atitudini, se conturează unele trăsături de caracter. Copilul manifestă interes pentru jocurile colective, este în stare să-și controleze unele reacții afective, își coordonează acțiunile la cerințele adultului; se atestă un început de organizare a voinței. Preșcolarul mare se adaptează mai repede la mediu; limbajul devine mai coerent; se manifestă primele forme ale gândirii logice, orientate spre observarea și sistematizarea particularităților obiectelor; se amplifică atenția voluntară. Preșcolarul mare dispune de mai multă forță și abilitate în acțiuni, atitudinea față de adult oscilează, predominând tendința de reconciliere cu acesta. Organizarea structurilor psihocomportamentale, integrarea mai eficientă în mediul social constituie premise importante pentru începutul școlarității. Activitatea dominantă rămâne jocul de rol, se profilează tendința spre activități sociale cu caracter etic și cognitiv. Copilul începe să-și dea seama că există cauze și efecte, că acțiunile sale sunt urmate de consecințe. Putem spune că suntem în plină perioadă de vârstă în care se stabilesc „cei șapte ani de acasă”. deoarece crescând și dezvoltându-se, copilul reclamă o anumită educație și multă atenție din partea adulților. Iar primii adulți cu care intră în contact copiii sunt, evident, părinții. Ajungem, astfel, la următoarea întrebare: „De ce ‹de acasă›?” Când vorbim de „acasă” ne gândim la familie, la părinți, de care suntem legați prin dragoste, atașament și amintiri duioase. Familia, ca factor educațional, își lasă amprenta decisivă în fazele de început ale procesului de formare a copilului, de dezvoltare a psihicului, a conștiintei individuale. Familia se preocupa de dezvoltarea fizică a copiilor (familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială și îi obișnuiește să utilizeze factorii naturali- apa, aerul, soarele- pentru bunăstarea organismului), de dezvoltarea intelectuală (în cadrul familiei copilul își însușeste limbajul, își dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea) , morală ( în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decentă în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grijă față de lucrurile încredințate) și estetică (părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii-culorile

855

și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc., cu viața socială-tradiţii, obiceiuri străvechi etc.). Așadar, ce trebuie să știe un copil „de acasă“ ? Până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltateîn principal prin educația primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politețe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile și emoțiile și capacitatea de relaționare socială. Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta prin modele de conduită oferite de membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în cadrul familiei. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor social și moral. În urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că stimularea intelectuală în primii ani de viață, încurajarea și suportul parental continuu sunt factori determinanți în dezvolarea personalității copilului. De modul în care influențează dezvoltarea copilului în primii ani de viață depinde comportamentul socio-relațional al viitorului adult. De aici și necesitatea, acut sesizată astăzi în societate, de educație a părinților, de eficientizare a relațiilor familiale, de valorizare a parteneriatului educativ. Părinții și ceilalți actori care contribuie la educarea micuților în fragedă copilărie trebuie să mediteze asupra responsabilității ce le revine în formarea personalității acestora, familia fiind cea dintâi școală în care copiii învață să se comporte în viață și societate. În concluzie, răspunzând la cele două întrebări, deducem că există o strânsă legătură între îngrijirea unui copil și educarea lui. Copilul este tipul ființei neputincioase de a se hrăni și îngriji singură, de aceea dezvoltarea lui este dependentă de părinții săi. Aceștia nu trebuie să fie preocupați doar de îngrijirea fizică a copilului, ci și de educarea lui. Educarea familială precede pe cea școlară, punând bazele dezvoltării psihice la fiecare copil. Familia are rolul de a asigura dezvoltarea fizică și morală a copilului. Spiritul de observație, imaginația, perceperea, gândirea și orice conexiune pozitivă în relația copil-mediu, se desăvârșesc numai sub influența unei bune educații familiale. De modul în care se face educarea copiilor în sensul unei morale riguroase dar suple, de felul în care părinții vor ști să dirijeze viața afectivă a copilului , de acestea va depinde formarea personalității acestuia. Copilul este de la început un „recepţioner” deplin, interesat de tot ce-i aparține sau vine în legatură cu el. Și dacă în primele etape ale dezvoltării lui se mai înscrie în baremurile atât de cunoscute nouă, ulterior trebuie individualizat, în funcție de capacitatea lui de adaptare la tot ce reprezintă nou ca stimul senzorial, afectiv-emoțional, spre a-l determină să înmagazineze rațional relația om-mediu, singura care-i va lasă o amprentă greu de modificat ulterior. Educația copilului este astfel strict dependentă de maturitatea noastră , privind capacitatea noastră de înțelegere a micului univers, pe care copilul și-l formează încă de la primul contact cu lumea exterioară. Pentru această, trebuie că mai întâi noi, părinții să ne autoeducam, în spiritul amprentei noului față de noi înșine, să recunoaștem influența noului asupra noastră și să atribuim copilului considerația de rigoare. Exemplul părinților rămâne pildă unică în fața copilului, dar și mobilul cel mai imperativ al său. Căci nu trebuie să uităm sau să negam marele adevăr care spune: „ copilul este copia părinților săi, atâta vreme cât se poate menține în umbra acestora”. Discernământul pe care copilul îl acordă părinților nu e cu nimic mai prejos opticii într-un singur sens al acestuia, prin care părinții sunt unicii, dar și cei mai desăvârșiți. Atenția asupra acestei gratitudini ce ne este acordată și pe care nu avem dreptul s-o infirmăm, căci o singură greșeală a noastră poate dărâma întreg edificiul etic pe care copilul își formează și dezvoltă întreaga personalitate.

856

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. Preşcolar: FLOREANU GEORGIAN GRÃDINIŢA PP NR 44 CONSTANŢA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) În primii şapte ani de viaţă, copilul dovedeşte mare sensibilitate, receptivitate si mobilitate. Potentialul afectiv-voliţIonal este în creştere, înclinaţiile şi aptitudinile se conturează în această etapă. Copilul dovedeşte şi o mare putere de acumulare şi asimilare de cunostinţe. Pornind de la particularităţile ontogenetice ale copilului, familia şi gradiniţa trebuie să-i asigure condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare, în funcţie de disponibilitaţIle individuale. Cei care nu beneficiaza in familie de condiţii favorabile dezvoltării lor, au şanse de recuperare, dacă frecventează gradiniţa.. Deprinderile care se pot forma la vârsta antepreşcolară şi preşcolară (in familie si gradinita),sunt deprinderi care, uneori poarta denumirea de "bune deprinderi" sau "cei sapteanide-acasa"..Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea unora rele. Copilului căruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, aşteaptă totul de la familie. Ralitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Formarea oricarei deprinderi, si mai ales a celor igienico-sanitare, necesita din partea parintilor si a educatoarelor, rabdare si mai ales un echilibru nuantat intre severitate, "toleranta" si timp. Familia are rolul cel mai important in formarea deprinderilor. Trebuie sa-i repete copilului de mai multe ori ce are de facut. "Nici o alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuintelor, la manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nici o alta institutie nu cuprinde fiinte legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama.... Copilul isi petrece cea mai mare parte din timp in familie, care exercita o influenta deosebita asupra sa. Pe masura ce copilul creste, asupra lui actioneaza tot mai multi factori educativi : cresa - gradinita - scoala, care continua si perfectioneaza educatia inceputa in familie ; uneori, acestea o corecteaza sau o imbogatesc. Fiecare parinte sau educatoare trebuie sa cunoasca bine etapele de formare a deprinderilor, acestea corespunzand stadiilor dezvol- tarii psihoindividuale a copiilor. In acest scop, de fiecare data, este bine sa se faca aprecieri pozitive si sa se incurajeze copiii care executa corect operatiile respective. In felul acesta, se creeaza o motivatie adecvata fata de. actiune, iar copiilor li se cultiva încrederea în fortele proprii. Un rol important în formarea oricarei deprinderi îl are imitaţia. La început, copiii învaţă mişcările prin imitaţie spontană, apoi prin imitaţie intenţionată. Ei reproduc mişcările pe care le văd la adulţi sau pe care şi le reprezintă (imagineaza). Tot ei sunt cei care contribuie la formarea şi consolidarea deprinderilor, incat copilul sa aiba o participare afectivă si activă. El trebuie sa fie pus in situaţia de a executa cât mai corect operaţiile necesare pentru fixare.

857

Povestirea are rol deosebit in stimularea imaginatiei si sensibilitatii copiilor.. Parintii pot recita poezia in intregime, apoi numai strofa care sugereaza deprinderea pe care urmaresc sa o formeze sau sa o corecteze. Pentru consolidarea deprinderilor, se poate folosi cu succes jocul ca mijloc si procedeu educativ. Li se pot da chiar copiilor mici materiale textile, spunanduli-se ca sunt batiste pentru papusi, cu care sa stearga nasul papusii, chiar al ursuletului saualiepurasului. Rezultate deosebite, in consolidarea deprinderilor, se contin si prin antrenarea copilului in desfasurarea unor jocuri de creatie. Acestea dezvolta capacitatea copilului de a-si imagina si interpreta rolul unor adulti (care se ocupa de ingrijirea si educarea sa). Jocul preferat este "De-a familia", in care parintii sunt intotdeauna buni si blanzi, daca si in realitate sunt asa. In joc apar si bunici, surori si frati mai mari sau mai mici ; depinde de experienta reala de viata a copilului. Deprinderile de ordine si curatenie sunt deosebit de importante in viata omului. Daca formarea deprinderilor de ordine si curatenie n-a inceput de la o vrst foarte mica (cand copilul poate fi indrumat, ce, cat, cum sa asimileze) mai tarziu, in adolescenta, el isi insuseste unele norme de comportare, prin autoeducatie, dar mai greu, cu lacune. Aceeasi importanta trebuie sa se acorde pentru formarea deprinderii de ordine. Pentru formarea deprinderii de ordine si curatenie, este necesar ca parintii si ceilalti adulti din familie sa constituie un model de urmat: Prescolarii, mai tarziu scolari, participa la diferite activitati in mod organizat ; ei trebuie sa actioneze conform sarcinilor primite din partea educatoarei, a invatatoarei si sa respecte disciplina. In procesul educativ din gradinita, ca in primele clase, formarea disciplinei se bazeaza pe dezvoltarea capacitatii de inhibitie. In vederea realizarii acestei capacitati se pot desfasura cu copiii jocuri care dezvolta rabdarea, stapanirea de sine, perseverenta. Daca deprinderea de a fi idsciplinat nu s-a format la varsta prescolara, mai tarziu va fi mai greu, copilul va fi permanent neadaptat, nu va raspunde cu usurinta cerintelor impuse de diferite activitati. Lipsa disciplinei il va face refractar la orice sarcina sau negativist la orice sfat venit din afara. Politetea este o deprindere care incepe sa se formeze de la cea mai frageda varsta - varsta anteprescolara si prescolara. Copilul trebuie obisnuit sa salute, sa ofere un obiect sau altceva in mod: politicos, sa multumeasca pentru un serviciu facut, sa faca un serviciu cuiva din proprie initiativa si nu cu intentia de a fi rasplatit, sa-si ceara scuze ori de cate ori este cazul. Deprinderile de politete constau din obisnuirea copilului de a folosi unele formule de politete potrivitsituatiei. A cere scuze este tot o deprindere de politete. De mic, copilul trebuie sa fieinvatat sa-si ceara scuze, atunci cand, fara voia lui, a gresit sau cand este dojenit pentru o fapta urata : "Scuzati-ma, va rog, ca am..." sau... "Te rog sa ma scuzi ca te-am lovit!". Pe intreaga perioada se va manifesta unitatea de vederi in cerinte, perseverenta, rabdare, intelegere, dar si exigenta.. Procedand astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o buna purtare. Aceasta este "cartea de vizita a familiei". Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.

858

Cei şapte ani de acasă Florentina Mărgărit Şcoala Gimnazială Dărmăneşti Ce înseamnă cei şapte ani de acasă? Din păcate, deşi noţiunea este destul de răspîndită şi utilizată în circumstanţe comune, majoritatea dicţionarelor explicative ocolesc descifrarea expresiei. Nici Stelian Dumistrăcel în foarte motivatul său Dicţionar de expresii românesti (Ed. Institutul European, Iasi, 2001) nu-i acordă careva atenţie. Abia marele DLR încearcă o catalogare sumară la categoria numeralului (*expr. a (nu) avea cei sapte ani de acasă = a (nu) fi bine educat în copilărie), explicatie preluată si de noul DEX. Cei ţapte ani de acasă reprezintă o oglindire a educţtiei pe care parinţii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite in primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei ţapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cat de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.Aceşti şapte ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi bineaţeles îti poţi ordona viaţa şi stilul de viata alături de cei dragi. Această expresie defineşte însa tot bagajul de cunostinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare si de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine si in ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasa” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. La varsta preşcolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Astfel va exista o incercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu inseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu si chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însa va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage invăţăminte atat din situaţiile şi întamplările frumoase din viaţa voastră, cat şi din cele negative. Este nevoie de insuşirea responsabilităţii de a fi părinti, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Bibliografie 1.Dumistrăcel S., Dicţionar de expresii românesti, Editura Institutului European, Iasi, 2001. 2. Dicţionarul Limbii Române, serie nouă, tomul XI, partea I, litera S, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1978 3.Păun Emil, Romiţă Iucu – Colectiv de autori, „Educaţia Preşcolară înRo mânia“ , Polirom, 2002

859

EDUCAŢIA COPILULUI ŞI PUTEREA EXEMPLULUI FAMILIEI Prof. înv. primar Florescu Laura, Constanţa Modelul parental reprezintă, conform oricărui studiu întreprins de psihologi şi/sau pedagogi în această direcţie, primul model social de influenţare a copiilor, părinţii contribuind şi din acest punct de vedere la formarea concepţiei despre viaţa, a modului de comportament şi de relaţionare a copiilor. Deşi nu există o reţetă de a fi părinte, oricare dintre cei ce sunt pot afirma cu certitudine că această “meserie” se învaţă “din mers”, pe tot parcursul vieţii ce se construieşte în fiecare zi, pas cu pas. De cele mai multe ori, orice greșeală a părintelui se va reflecta în personalitatea și compotamentul copilului. De aceea, putem spune că ar fi ideal să nu greșim, să nu obosim sau să ne “luăm vacanță” de la practicarea acestei “meserii”. Pentru a fi un părinte bun trebuie să oferim sprijin copiilor să realizeze ceea ce vor, pentru că aceştia nu au suficientă forţă, şi să le acordăm încrederea necesară pentru a ajunge acolo unde trebuie să ajungă, să știm să impunem reguli şi să iertăm. Cei șapte ani de acasă trebuie parcurşi cu multă dragoste, răbdare, corectitudine, înțelegere, respect, timp. Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat, în care să se simtă în siguranţă. Acest lucru se poate materializa dacă părinţii sunt atenţi la nevoile copilului, dau dovada de înţelegere, sunt calmi şi afectuoşi, se ocupă de educaţia lui, interesându-se de evoluţia lui la şcoala, participând la evenimentele din viaţa copilului. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie fermi, să stabilească limite, să nu lase copilul să facă tot ce vrea. Pe lângă nevoile de bază ale copilului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijire medicală, educaţie, joacă), satisfacerea nevoilor emoţionale este foarte importantă pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii. Copiii au nevoie de dragoste tot timpul, atunci când sunt fericiți, triști, obosiți, neliniștiți. Aceasta înseamnă să ascultăm copilul când îşi exprimă gândurile şi sentimentele, să-i acordăm atenţie când are nevoie de aceasta. O mângâiere, o îmbrăţişare, un sărut, însoţite de zâmbet, cuvinte de încurajare, apreciere, exprimarea încrederii în el, îl fac pe copil să prindă aripi. De asemenea, alternarea comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele abuzive sau de neglijare fac ca dragostea să nu mai fie percepută ca atare, apărând neîncrederea şi sentimentul de respingere. Pentru a reuși să obținem de la copii comportamentul dorit, este esenţial să avem răbdare. Ei au nevoie de timp pentru a-şi însuşi unele comportamente, iar pentru aceasta le sunt necesare exerciţiile şi explicaţiile. Copiii trebuie să cunoască regulile indiferent pentru ce aspect al vieţii lor au fost formulate, iar aplicarea lor să fie constantă şi corectă, odată ce acestea au fost stabilite. Minciuna sau adevărul spus pe jumătate îl fac pe copil să fie confuz. Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp şi în diferite situaţii. Schimbarea regulilor îl face, de asemenea, pe copil să fie încurcat de acest lucru, nesigur şi îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă. Înţelegerea copilului este un aspect foarte important şi de aceea trebuie să ascultăm copilul când vorbeşte şi să încercăm să vedem lucrurile şi din perspectiva lui. Copilul are nevoie să fie înţeles. Chiar şi atunci când greşeşte, nu trebuie să-l respingem pentru că acesta are nevoie să fie acceptat ca persoană (este necesar să-l ajutăm să înţeleagă faptul că respingem comportamentul său şi nu pe el). Respectul oferit copilului trebuie să fie o certitudine, nu o intenţie. Este important să-l tratăm ca pe o persoană valoroasă, lăsându-l să facă alegeri, explicându-i motivele pentru care trebuie să ia anumite decizii. Nu trebuie să-i impunem lucruri fără a-l ajuta să înţeleagă motivul pentru care acestea sunt importante. Gândul fiecărui părinte trebuie să fie: Copilul meu are nevoie de mine!. Este necesar să îi alocăm timp să-l învăţăm, să-l ascultăm, să nr jucăm cu el, să-i citim, să vorbim cu el, să ne plimbăm împreună. Vom constata că petrecând mai mult timp cu copilul, vom aprecia mai mult acest lucru şi ne va fi mai uşor să renunţăm la alte activităţi care iau mult timp, dar care nu sunt la fel de importante. Un lucru simplu, dar esenţial pentru oricare dintre noi, părinţii, este acela că trebuie să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt ei şi nu pentru ceea ce ne-am dori noi să fie. Le putem oferi din experiența

860

noastra de viață, doar dacă vom fi aproape de ei, dacă îi vom îndruma cu dragoste și înțelegere să aleagă propriul drum în viață. Prin cuvinte ce ne vor veni firesc, va trebui să le transmitem acele valori pe care noi le considerăm supreme. Acele valori care stau la baza vieţii noastre prezente, care fac diferenţe dintre bine şi rău, dintre acceptabil şi inacceptabil. Punctul de pornire pentru o evoluţie a copiilor noştri cu principii şi norme sănătoase, după care se vor ghida, este reprezentat de însăşi această perioadă din viaţa lor numită cei şapte ani de acasă. BIBIOGRAFIE : Ginott, G. Haim - Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012 Truică, Ecaterina - Părinte –copil. Duet sau duel , www.didactic.ro, 2009 Vrăsmaş, Ecaterina Adina - Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Ed. Aramis, 2002

861

INFLUENTA COMPORTAMENTULUI PARINTELUI ASUPRA COPILULUI FLORICA EMILIA, SC GIMNAZIALA NR 4 RM VALCEA Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipa a fost ceea ce urma sa fie. Antoine de Saint-Exupery Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Pe masura ce copilul creste,nevoile sale de educatie capata alte valente.Copilul este tentatsa isi asume autonomia ,are nevoie de separarea fizica de parintii sai.Indiferent de varsta la care se afla copilul,suntem pusi in situatia e a-i ajuta sa invete diferite comportamente.Uneori este vorba despre comportamente noi(sa foloseasca corect tacamurile,sa se spele pe dinti,sa respecte regulile),alteori sunt comportamente pe care acestia le-au invatat,le cunosc,dar dorim sa le crestem frecventa(sa salute,sa spuna multumesc,te rog) Copilul comunica prin ceeace vede si aude.Un copil invata un comportament prin observarea parintilor sau a celorlalti copii. -un copil invata sa se spele pe maini,pe dinti,observand parintele care se afla langa el in primii ani de viata; -un copil invata sa spuna te rog sau multumesc daca si parintele foloseste aceste expresii in viata de zi cu zi si insista ca si copilul lui sa le foloseasca; -un copil se va juca cu oricare alt copil si ii va imprumuta jucaria daca i-a explicat ca asa isi face prieteni,asa se poate si el juca cu o alta jucarie care nu este a lui Constructia celor sapte ani de acasa este un proces care presupune o buna cunoastere a particularitatilor copiilor,a stadiilor de dezvoltare a acestora.Cand dorim sa invatam copilul nostru un comportament,trebuie sa avem in vedere anumite aspecte: -copilul trebuie sa fie in stare sa faca ceea ce incercam sa il invatam; -copilul trebuie sa fie pregatit sa invete; -copilul trebuie incurajat in tot ceea ce dorim sa-l vedem facand(sunt mandru de tine,stiam ca te descurci,m-am bucurat cand..) Pe langa toate acestea ,atunci cand ne propunem sa invatam un comportament trebuie sa ne gandim la felul cum vorbim,ce mimica folosim,ce gesturi. Pentru a invata un comportament atat mama ,tata si toti cei care sunt inplicati in educarea puiului de om trebuie sa dea dovada de consecventa,sa apice aceleasi metode;regulile stabilite sa fie aceleasi pentru toti membrii familiei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii. Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere.

862

ȘCOALA ȘI BISERICA ÎN TOATE TIMPURILE LICEUL “ȘTEFAN DIACONESCU” POTCOAVA Prof. înv. Primar Florina Petrușcă

Cuvântul “Biserica” provine din termenul latin “Basilica”, o clădire în care se țineau adunările, convocările publice, un echivalent roman al agorei. Iată astfel, chiar prin etimologie, Biserica se impune ca având o importanță socială majoră. Importanța în educație derivă, în mod evident, din cea socială; este de notat faptul că, în zilele noastre, obiectivele Bisericii sunt nu doar o educație clasică, dar și una morală- se urmărește ca tinerii să fie formați ca membri ai societății, la evoluția căreia să contribuie. Este un fapt cunoscut că, în istorie, bisericile reprezentau lăcașe de cultură, iar călugării se ocupau cu redactarea, traducerea, transcrierea (și mai târziu tipărirea) cărților. Din teritoriul geografic al României de astăzi, s-au remarcat astfel mai multe persoane, printre care Mihail Moxa, Antim Ivireanul, diaconul Coresi și mulți alții. De asemenea, mănăstirile au reprezentat și precursorii școlilor moderne, iar preotul avea și funcție de dascăl. Se observă astfel că scopul Bisericii a fost, din timpuri istorice, educarea tinerilor. Mai mult chiar, până la începutul secolului XIX, această instituție a fost singura care s-a preocupat cu acest aspect, conducătorii laici neimplicându-se în educație. Religia oferă primul set de valori morale pe care și le însușește o persoană. Astfel, se promovează deosebirea binelui de rău, solidaritatea, toleranța, acceparea diversității, iubirea față de aproapele nostru. În zilele de astăzi, școala și Biserica formează un parteneriat, ce se manifestă în celebrarea marilor sărbători creștine, în organizarea de excursii la diferite mânăstiri, biserici și schituri, în prezența clericilor la diferitele evenimente școlare. O importantă misiune educativă o au preoții. Ei pot contribui la educarea în legătură cu drepturile copiilor, medierea relațiilor familiale, sesizarea situațiilor de abuz, mobilizarea comunității. În concluzie, Biserica are un rol extrem de important în educație, nu doar a copiilor, ci și a adulților, pe parcursul întregii vieți. În această perioadă în care învățăturile creștine sunt din ce în ce mai puțin respectate, trebuie să ne aducem aminte că nimic nu aduce mai multe beneficii decât credința, iar o viață fără pată va fi întotdeauna o viață fericită.

863

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Educ. Florina-Gica Diaconu G.P.P „Dumbrava Minunată” Bacău „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.

864

Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibligrafie: 1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 4. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

865

Cei sapte ani de acasa FLUTUR CORNELIA ELENA Copilaria este cea mai frumoasa perioada a vietii, de care ne aducem aminte cu drag si pe care nu o putem uita niciodata. Nostalgia copilariei ne va urmari mereu, iar amintirile acestei perioade sunt cele mai pretioase. Copiii sunt niste fiinte foarte importante pentru parinti,acesti prunci avand nevoie de o atentie deosebita in primii ani de viata. Se stie ca educatia pe care o primesc in primii ani de viata influenteaza atat dezvoltarea acestora, cat si comportamentul lor. Fiecare parinte isi doreste un tanc educat, inteligent, ascultator, doar ca, din pacate, foarte putini reusesc sa aiba un astfel de copil. Acea perioada a vietii pe care copiii o petrec in mare parte acasa, alaturi de parintii lor, poarta denumirea de ,,cei sapte ani de acasa”. Felul in care sunt crescuti si educati copiii pe parcursul celor sapte ani de acasa se va reflecta in comportamentul acestora in viitor. Cei sapte ani de acasa reprezinta perioada vietii in care un copil isi formeaza modul de a gandi, de a comunica cu persoanele din jur, lucruri care se vor reflecta in viitor. Aceasta perioada reprezinta temelia pe baza careia se formeaza viitorul adult, avand o contributie esentiala in dezvoltarea gandiri si a personalitatii ulterioare a acestuia. Chiar daca pare usoara, educarea si cresterea corecta a unui copil, in realitate, este de fapt o misiune foarte dificila pentru orice parinte, acestia avand nevoie de foarte multa rabdare si dragoste. O astfel de fiinta, mica si firava, va copia intocmai modul de a se exprima, de a se comporta cu cei din jur, de a reactiona, de a gandi, reproducand comportamentul, limbajul, gesturile pe care le vede la membrii familiei. Un copil este cel mai important lucru din viata pentru parinti, fapt pentru care acestia incearca sa ii ofere o educatie cat mai buna si cat mai corecta. Cu cat creste, acesta copiaza din ce in ce mai mult lucrurile pe care le vede,atat in jur,cat si, mai ales,in interiorul familiei. Fiecare gest pe care un membru al familiei il realizeaza il influenteaza extrem de mult pe copil, care va crede ca in acel mod trebuie sa procedeze si el daca se va afla vreodata in aceasi situatie. Cu fiecare fapt la care asista, copilul incepe sa fie sigur ca acel lucru este bun, ajungand apoi sa il repete si el. Din aceasta cauza, parintii fac tot posibilul sa ii ofere copilului cele mai bune exemple. In cazul in care acestia ii acorda exemple negative, copilul va crede ca este bine tot ceea ce, in realitate, este rau, iar in cazul in care va vedea exemple pozitive, va intelege nevoia de rabdare, de calm, de invatare, precum si a tuturor calitatilor de care familia lui dispune, ajungand o copie fidela a parintilor. Dupa ce cresc, copiii ajung sa participe la tot mai multe activitati, desfasurate atat in cadrul scolii, cat si in timpul liber, in spatii publice, si aceste lucruri au nevoie de o indrumare corespunzatoare, de un comportament adecvat si de capacitatea de a lua decizii . In acele momente, copiii demonstreaza modul in care au fost crescuti, tipul de educatie pe care au primit-o si mediul social in care s-au dezvoltat ca persoana. O vorba din batrani spune ca orice copil este oglinda parintilor si intr-adevar asa este, deoarece modul in care parintii isi formeaza copilul pe parcursul celor sapte ani de acasa reprezinta imaginea copilului care deveni maine adult, la randul lui parinte.

866

Cei sapte ani de acasa! Prof., Înv. Primar: Fociac Florentina-Mariana, Școala Gimnazială Nr. 3, Nichiteni, Jud. Botoșani Motto: „Sufletul mamei este școala copilului.” Henry Ward Beecher „Familia este un factor important și de răspundere al Educației. Părinții o conduc și răspund de ea în fața societății,a fericirii lor și a vieții copiilor.” Mediul în care copilul se naște, tăiește primii ani ai vieții, se dezvoltă și se formează pentru viață este Familia. Învățarea primelor comportamente sociale, prin imitație și interacțiune, se produce în primii ani ai copilăriei și e dependent de tipul relațiilor de familie. Familia oferă copilului atmosfera necesară echilibrului personalității sale, valoarea acestuia fiind recunoscută și apărată cel mai mult în familie. Aici copilul învață să mănânce folosind tacâmul, să folosească o cană, să arunce o minge, să asculte o poveste. Așadar, educația unui copil începe de acasă, iar familia este locul de unde este nevoie să înceapă educația copilului. Aici este prima lui școală în care, avânu-i pe părinți ca modele, ca instructori, copiii încep să învețe lecțiile menite să-i călăuzească în viață- lecții de iubire necondiționată, respect, încredere, lecții de ascultare, politețe, stăpânire de sine. Influența educației din cămin are o putere hotărâtoare în direcția binelui sau răului. Nu le putem contoriza pas cu pas, însă îi putem resimți impactul în relațiile copilului cu noi înșine ca și părinți, cât și în relația cu ceilalți și mediul înconjurător. În „sânul familiei” sunt puse bazele educației și formării ca adult a copilului. Obiectivul fiecărei familii este acela de a asigura copilului său un caracter simetric și bine echilibrat. Este de preferat formarea unei baze adecvate particularităților temperamentale ale copilului, pe care să fie ridicat, treptat, un schelet puternic și stabil. Ca mai apoi, zi de zi, prin șlefuire și desăvârșire, exemple și experiențe proprii de viață să devină un adult cu o educație de apreciat. Viața în familie este prima școală a emoților. În acest „creuzet intim”, copiii învață să recunoască emoțiile proprii cât și reacțiile celorlalți la emoțiile lor, cum să gândească aceste emoții și cum să aleagă reacțiile, cum să citească și să exprime speranțele și temerile. Familia are o însemnată funcție educativă, ea fiind prima „instituție” de educație morală. Ea este „ cea mai necesară școală de omenie”. „Cei șapte ani de acasă”, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar sa vorbit despre bine, adevăr, frumos, dragoste, toleranță, respect, ci copilul a și simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte, să spună adevărul, să aprecieze binele și frumosul, acest copil va crește iubitor, poiticos, tolerant, responsabil. Copiii sunt, de fapt, „copii” ale părinților lor. Deci, familia reprezintă matricea primordială a culturii omenești. Aici se trezesc și încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească, să creadă, să se sacrifice; aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare. „Dacă într-o grădină frumoasă se poate vedea un copac sălbatic și neîngrijit, nimeni nu se va gândi să condamne copacul în sine. Cu toții se vor gândi că responsabilitatea aparține grădinarului, care l-a lăsat să crească și să se dezvolte în acest fel.” În același mod, părinții sunt responsabili pentru neghina semănată în inimile copiilor lor. Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii spirituale și morale a personalității propriilor copii se menține toată viața. Mediul familial reprezintă și unul dintre factorii cunoașterii profilului școlarilor și deci un punct de reper permanent în activitatea instructiv-educativă la clasă. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiilor. Așadar, este necesar ca familia să sprijine în permanență activitatea educativă a școlii. În concluzie, cei doi factori educativi- familia și școala- trebuie să aibă același scop: formarea personalității umane integrale și armonioase.

867

Deci, familia este factorul educativ prioritar în formarea și dezvoltarea copilului: „Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la școală, acest mediu în care trebuie să se ancoreze pentru a nu-și petrece copilăria la periferia grupului.” (Marie-Claude, Beliveau) „Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viță ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

868

„Cei şapte ani de acasă” Prof. Înv. Preşc. FODOR EMILIA GRĂDINIŢA VOINICEL TOPLIŢA Nici o perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive, neprevăzute ca perioada preşcolară. În mod curent această perioadă intră ca notificaţie în ,,cei 7 ani de acasă”, sintagmă prin care se evocă rolul formativ deosebit de mare al familiei în dezvoltarea psihică ce are loc. Termenul de „grădiniţa” ca instituţie educativă pentru copiii preşcolari ne evocă scrierile lui E.Pfister, care a considerat că pulsiunile inconştientului ce pot sta la baza trăirilor umane sunt, de fapt, pulsiuni ale ceriţelor de afecţiune şi ale ofertei de dragoste, iar educaţia este un proces de „grădinărit psiho-social”. Dezvoltarea cenzurilor conştiinţei şi inteligenţei sunt încă restrânse în perioada preşcolară, psihicul este centrat pe achiziţii de experienţă din orice trăire, fapt ce explică în mare măsură importanţa deosebită ce se acordă acestei perioadei, pe care mulţi psihologi o consideră că ar marca viaţa psihică ulterioară. În oricare din perioadele vieţii omului există două coordonate fundamentale ce stau la baza constituirii de repere psihologice de bază. Primul se refera la tipul de activitate ce caracterizează şi domină în acea perioadă a dezvoltării psihice. În cazul copilului preşcolar jocul este activitatea prioritară şi ca ori şi ce activitate dominantă constituie izvorul unor experienţe complementare celei de adaptare, experienţă ce are un rol formativ deosebit de mare şi multilaterală. Activităţile ludice dezvoltă nu numai câmpul psihologic, ci şi angajarea inteligenţei în situaţii numeroase şi diverse, mult mai altfel şi totuşi asemenea celor din viaţa obişnuită, fapt ce dezvoltă toate dimensiunile activităţilor psihice. A doua coordonată fundamentală delimitatoare a oricărui stadiu de dezvoltare psihică este aceea a tipului de relaţii ce sunt de prim plan într-o anumită etapă a vieţii psihice umane. În perioada preşcolară au loc nuanţări ale relaţiilor interfamiliare şi extrafamiliare care încep să aibă noi ponderi, cu o creştere mai intensă a celor din a doua categorie. Această latură a dezvoltării psihice duce la dezvoltarea conduitelor, la dezvoltarea celor intime, a celor personale, a celor reverenţioase, ce au fost supuse cercetărilor psiho-sociale. Prin efecte de reflux, diversificarea interrelaţiilor copilului preşcolar duce la constituirea primară a identităţii propri (statut şi rol). În perioada preşcolară mică se trece de la jocul simplu de manipulare, la implicarea obiectelor şi a jucăriilor în scenarii de viaţă tot mai complexe, apoi se trece la jocuri în care copilul devine medic sau soră medicală, vine să facă un consult şi o injecţie, sau copilul devine educator, dirijează conduitele păpuşilor implicând tente educative în rolul pe care şi-l crează. Astfel jocul devine o replică constitutivă a evenimentelor vieţii, cu reproduceri secvenţiale ale atitudinii, dialoguri, cu inserţii imaginate de evenimente ce crează scenarii din ce în ce mai ample în care se îmbină transpoziţii de roluri imaginate, ceea ce dă contur naraţiunii ludice. Scenariile elaborate, în joc, de preşcolarul mic sunt restrânse şi au tendinţa de a se repeta (un fel de reacţii circulare). În perioada preşcolară mijlocie (numită şi vârsta de aur a copilăriei), jocul devine aproape obsedant. În joc, copilul recrează tot mai numeroase situaţii de viaţă. Subiectele de joc şi încărcătura lor cu evenimente discutabile ca admise, sau nu, arată că în perioada preşcolară mijlocie intră în discuţie suportul moral al evenimentelor. Este vorba de o morală alb-negru, încă primitivă şi încărcată de animism. În jocurile cu subiect au loc creşteri ale aspectului scenic şi ale dialogurilor ce pot da turniruri noi şi neaşteptate jocului. În interrelaţiile cu adulţii sunt tot mai evidente asalturile de curiozitate. Creşte şi interesul faţă de poveşti, mai ales faţă de acelea care cuprind aspecte fantastice, cu extratereştrii sau cu roboţi, buni sau răi etc. Prin achiziţiile ce se acumulează pe aceste căi, lumea devine pentru copil tot mai mare şi mai plină de enigme, neprevăzut, fantastic.În jocurile foarte diverse în care se antrenează copilul începe să devină activă competiţia, ca expresie a creşterii implicaţiei în colective. Preşcolarul mijlociu trăieşte eşecul şi succesul, manifestă timidităţi şi agresivităţi, invidii şi sentimente de vinovăţie, remuşcări şi admiraţii. Preşcolarul mare rămâne cu mari apetituri pentru jocurile mixte de mişcare cu subiect. Este evidentă reproducerea în joc a evenimentelor văzute ca mişcări de stradă, jocuri de raliuri cu maşinuţe etc. Creşterea forţei, agilităţii, rapidităţii, supleţei mişcărilor, îi permit copilului să facă tentative de a se urca

869

în pomi şi prin locuri primejdioase. El se antrenează cu plăcere în jocuri cu mingea, în jocuri cu jucării care se pornesc, de decupaj de hârtii. Jocul „de-a familia” devine la 5 ani concurent cu cel „de-a şcoala”. În aceste jocuri şi activităţi se dezvoltă foarte mult coordonarea vizuală şi oculo-motrică şi coordonarea auditiv- vizuală. Se dezvoltă astfel ceea ce se numeşte teritorialitatea sinelui cu zonele sale mai apropiate şi mai îndepărtate. Reverberaţiile perioadei preşcolare rămân o sursă de susţinere psihică în viaţă, pentru că prin toate dimensiunile sale şi mai ales prin atitudinile ludice faţă de viaţă şi prin trăirile acestora, conţine sâmburi de fericire ce uneori pot ameliora şi chiar eroda angoasele, nesiguranţele şi neliniştile vieţii adulte.

870

Importanța celor șapte ani de acasă Prof. Inv . primar FOLEA AURELIA Daca ai cei 7 ani de acasa stii ce inseamna bunele maniere, stii cum sa te comporti cu oamenii din jur, si esti respectabil. Cei 7 ani de acasa, acesta perioada are o importanta deosebita pentru bine, pentru ca am fost un copil bine crescut, care stiu sa ma salut, sa spun multumesc, sa cedez in fata celor mai batrini, si sa ma port cuviincios. Le multumesc parintilor pentru ca mi-au dat o educatie, asta m-a ajutat si ma va ajuta in continuare sa trec in orice situatie a vietii . Educatia este pe prim plan in formarea unui om.Toata aceasta educatie primita de la patinti ma va ajuta sa ma descurc in relatiile cu oamenii din jur.Multumesc mama si tata! Asta spunem fiecare. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. Este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. “Cei sapte ani de-acasa” se numesc deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, pana la varsta de 3 ani, iar membrii au mare influenta asupra copilului. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. In situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative, bune maniere si comportament, limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire), modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecventa in realizarea unei sarcini, concentrare a atentiei, perseverenta in realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Este de-ajuns sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitive, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu. Un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptata de catre ceilalti.

871

VALORI MORALE ÎN EDUCAŢIA FAMILIALĂ Prof. înv. primar FORGACI MARIA ȘCOALA GIMNAZIALA ,,ION SIMIONESCU” IAȘI Dimensiunea clasică a educaţiei familiale este aceea de transmitere între generaţii, în sens unic, dinspre părinţi spre copii a unui ansamblu de norme , valori şi reguli, această educaţie fiind realizată preponderent ca pedagogie implicită. Educaţia familială nu este însă o simplă transmitere, ci o interacţiune între membri, sentimentul familiei şi al copilăriei manifestându-se printr-o relaţie complexă între părinţi şi copii. Se ştie că o trăsătură a vieţii psihice a copilului o reprezintă înclinarea spre imitaţie. Copilul simte nevoia unui model de urmat. Cercetările au arătat că părinţii vor fi preferaţi ca model. Ei nu au diplome de educatori, însă au o pârghie educativă care nu dă greş: exemplul lor personal. Mecanismele principale prin care se realizează influenţa familiei pot fi reprezentate în modul următor: Exemplul personal

Imitaţie

Orientarea verbală

Directă

Sfaturi, îndemnuri, ironii şi glume

Alegorică

Proverbe, zicători, basme moralizatoare

Comportamentul copilului Particularităţile micii copilării derivă din maxima dependenţă a copilului faţă de adult şi de maxima sa vulnerabilitate, care impun maximă protecţie şi asistenţă. De aici definirea copilului bun ca ascultător şi a părintelui bun ca protector, tolerant, gata să ofere asistenţă şi învăţătură. Într-un context general de reinterpretare a valorilor naţionale tradiţionale, mediul rural este în continuare considerat cel mai favorabil unei bune creşteri, în spiritul muncii şi al moralităţii. Valorile, normele morale sociale tradiţionale vehiculate în educaţia familială vizează maleabilitatea, flexibilitatea comportamentului individual: a fi bun la inimă – a fi solidar, milos, generos, plin de solicitudine cu acela care se află în faţa ta, în special dacă acesta se află la necaz; a fi cuminte – a asculta de părinţi; a fi cinstit – a nu fura şi a nu minţi. Climatul familial de care beneficiază copilul îşi pune amprenta pe personalitatea sa. Unui climat familial sănătos îi este proprie o coeziune spirituală trainică, cu implicaţii pozitive în natura relaţiilor din cadrul acestui grup social restrâns. Un climat familial nesănătos este un mediu dăunător, dezechilibrant, cu influenţe nefaste mai ales asupra vieţii afective a copiilor. Cultivarea respectului pentru părinţi şi, în general, pentru persoanele mai în vârstă joacă un rol important în realizarea şi conservarea unităţii grupului.

872

Conduita morală este înţeleasă în sensul durkheimian al datoriei faţă de colectivitate şi faţă de divinitate. Undeva, de-a lungul drumului, însă, cuvintele etică şi respect pentru părinţi se pare că au dispărut, s-au pierdut în procesul de educare a copiilor. Modelul oferit de adult este imitat de copil înainte ca el să înţeleagă semnificaţia sa educativă. În familie se resimt multe greşeli educative ale părinţilor prin: grija excesivă, severitate exagerată, indiferenţă totală. Se vorbeşte tot mai mult de o disciplinare pozitivă a copilului, de o pedagogie a inimii, o educaţie prin iubire, în care copilul este abordat în mod pozitiv. Pentru a educa trebuie să fie pregătiţi atât părinţii, cât şi copiii. Părinţii trebuie să deţină controlul în orice moment, să fie fermi, dar nu inflexibili, astfel încât relaţia cu propriii copii să nu fie una de frică, deoarece disciplina nu este sinonimă cu pedeapsa. Disciplina presupune formare, folosind toate tipurile de comunicare posibile: PUTEREA EXEMPLULUI

MODELUL DE URMAT

INSTRUCŢIUNILE VERBALE

DISCIPLINĂ CERERILE SCRISE

PREGĂTIREA UNOR SITUAŢII DISTRACTIVE DE ÎNVĂŢARE

Momentul ideal când copilul poate fi educat este, în opinia lui Ross Campbell, atunci când copilul se simte iubit, când rezervorul emoţional este plin, iar dacă un copil se poartă urât înseamnă că nu i-a fost satisfăcută o nevoie sau are o problemă fizică. Părinţii trebuie să caute cauza comportamentului nedorit şi să o înlăture pe aceasta, nu să aplice pedeapsa pentru corectarea comportamentului respectiv. Copilul obişnuit să răspundă unor anumite cerinţe se bucură de avantajul unei educaţii pozitive, fiind întrun fel de parteneriat cu părinţii săi. Atunci când nu se reuşeşte cu cerinţe se poate trece la ordine, dar folosite cu măsură. Autoritatea este menţinută şi întărită prin păstrarea unei atitudini favorabile, dar ferme, ducând la câştigarea respectului şi iubirii copilului. BIBLIOGRAFIE Campbell, R. – Educaţia prin iubire, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001 Pescaru, Băran, A – Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, 2004 Simon, Ane-Marie – Consiliere parentală, Editura Polirom, Iaşi, 2004

873

Cei 7 ani de acasă Educatoare: Forminte Elena ,,Ar trebui să-i învăţăm pe copiii noştri câte ceva din orice şi pe urmă, pe cât posibil, orice din ceva.’’Lubbbock Educaţia timpurie reprezintă totalitatea experienţelor individuale realizate şi social existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă, cu rol de a proteja, creşte şi dezvolta fiinţa umană prin înzestrarea cu capacităţi şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice care să-i ofere identitate şi demnitate proprie. Ea asigură fundamentele dezvoltării fizice şi psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale şi culturale complexe. Ceea ce învaţă copiii in primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa tot restul vieţii. Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al adultului care îl îngrijeşte. În scurt timp, în aceast cuplu (copil–mamă) se realizează schimburi interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile iniţiate de copil sau de către părinte, de comportamentul copilului, de răspunsul la stimuli. Această spirală relaţională defineşte modul de raportare la lumea exterioară şi îl ajută pe copil să integreze experienţele, să exploreze, să înveţe. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece: • ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; • familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; • comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Indiferent de modalitatea în care fiecare părinte înţelege să îşi asume responsabilităţile ce decurg din rolurile parentale, acestea ar trebui să: • să acopere nevoile copilului de educare şi îngrijire ale copilului • să aibă un caracter predictibil pentru copil: acesta să ştie când şi cui să se adreseze, să poată ştii la ce tip de reacţie se poate aştepta în anumite situaţii; • să creioneze o constantă în comportamentul mamei şi al tatălui, între ei ca părinţi Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a copilului se află în dependenţă cu respectarea nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională recunoaşte trei nevoi fundamentale: • Nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a independentei copilului; • Nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se stabileşte doar în măsura în care el experimentează. • Nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de diferenţiere sunt satisfăcute.

874

Influenţa familiei asupra dezvoltării copilului ca fiinţă socială se datorează următoarelor considerente: acţiunea familiei asupra copilului se exercită de timpuriu şi familia este calea prin care se canalizează orice altă acţiune de socializare a copilului. Copilul nu trebuie să fie niciodată pus în situaţia de a vorbi despre „pe cine iubeşte ,, mai mult“ dintre membri familiei sale. Ba dimpotrivă, copilul trebuie ajutat să înţeleagă că există mai multe forme de a iubi, că este firesc să poată simţi că are dreptul să îi placă să îşi petreacă timpul împreună cu mama sa când desenează, că îi place să meargă la plimbare cu tatăl, că este fericit să se joace împreună cu fratele/ sora sa, că îl poate strânge în braţe pe bunicul său şi o poate pieptăna pe bunica. Nimic din atitudinea adultului nu trebuie să îi trezească copilului sentimente de vinovăţie pentru ceea ce simte în raport cu membrii familiei sale. Este important să poată avea încredere să vorbească despre ceea ce simte.

875

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar: Forogău Maria Școala Gimnazială ,,Enea Grapini”, Șanț, B – N Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. În educarea ,,puiului de om”,familia, grădinița, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante de educație și instrucție. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și diverse. Întrebarea care se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităților educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Expresia ,,ai,respectiv, n-ai cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaâii, de memorare și de însușiire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curățenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, pozitive și negative - bune maniere și comportament în diverse situații - limbaj corect transmis - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența în realizarea unei sarcini - concentrarea atenției - perseverența în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.

876

Unele din însusirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Părinții trebuie să înțeleagă bine relația dintre faptă și măsura ei educațională. În climatul educațional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea ) toate însă cu măsură și la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane. Un proverb spune :,,O vorbă bună rostită la timp, înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună, căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4.www.didactic.ro

877

ARTA EDUCĂRII LIMBAJULUI ŞI DEZVOLTAREA COMPORTAMENTULUI PRO-SOCIAL ÎN FAMILIE PROF. CHIRIAC FRUSINA GRĂDINIŢA P. P. NR. 11, BRĂILA Haim Ginott spunea că „felul în care vorbesc părinţii şi profesorii îi arată copilului părerea lor despre el. Afirmaţiile lor influenţează încrederea şi preţuirea pe care acesta o acordă propriei persoane. Într-o mare măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil”. Limbajul este o îndemânare uimitoare pe care copiii ajung s-o deprindă şi este o dezvoltare pe care părinţii o aşteaptă cu nerăbdare. Dezvoltarea limbajului susţine abilitatea copilului de a comunica, de a-şi exprima şi de a percepe sentimentele. Este, de asemenea, un suport pentru gândire, pentru rezolvarea problemelor, dar şi în legarea şi conservarea relaţiilor cu alţii. A învăţa să înţeleagă, să folosească şi să fructifice limbajul este primul pas al alfabetizării şi baza pentru viitoarele procese de a citi şi de a scrie. Cea mai bună metodă folosită de părinţi pentru a încuraja dezvoltarea limbajului copilului este aceea de a vorbi şi de a-l trata ca pe un partener de comunicare. Fiecare copil este unic şi modul lui de a reacţiona la probleme, ritmul său şi stilul de a învăţa sunt diferite. Niciodată nu trebuie să se manifeste iritarea sau nerăbdarea faţă de nereuşitele copilului. Părinţii ar trebui să orienteze dezvoltarea lui într-o manieră pozitivă şi să acţioneze cu răbdare pentru că numai înţelegând care sunt nevoile sale vor reuşi să afle calea potrivită pentru a-l ajuta. În acest an şcolar am înscris la grupa”Florile” pe care o conduc şi copii de vârstă antepreşcolară. De aceea, am informat părinţii că în această perioadă şi în perioada preşcolară (3-5/6ani) limbajul copilului se dezvoltă intens sub toate aspectele: pronunţie, vocabular, structurarea propoziţiilor. Etapele de evoluţie se succed rapid astfel că în jurul vârstei de 5 ani copilul are o vorbire clară şi se poate exprima în propoziţii fără dificultate. În primii ani greşelile de pronunţie sunt foarte frecvente, dar nu sunt considerate defecte. Deformările, înlocuirile sau omisiunile sunt considerate particularităţi ale vorbirii copilului mic, care se atenuează treptat, pe măsură ce copilul creşte. Numai când aceste greşeli de pronunţie se menţin şi după vârsta de 5 ani putem vorbi despre o dificultate propriu-zisă. Vorbirea se dezvoltă în condiţiile în care copilul este motivat să comunice, aşadar copilul nu va fi obligat să vorbească şi exerciţiile nu trebuie să fie impuse. Stimularea dezvoltării vorbirii va urmări realizarea funcţiilor limbajului, rolul de suport pentru dezvoltarea intelectuală. Copiii vor fi solicitaţi să comunice în toate activităţile în care copilul este antrenat atât în mediul familial, cât şi la grădiniţă. Unii copii prezintă dificultăţi în procesele de exprimare, vorbire şi scriere şi de aceea au nevoie de sprijinul unui logoped. Dar, oricât de bun ar fi acest specialist, este o reală nevoie de o strânsă colaborare între părinte şi logoped pentru ca exerciţiile să fie cu adevărat utile. Părinţii trebuie să sprijine corectarea tulburării de limbaj pe care o prezintă copilul şi înlăturarea tuturor efectelor negative ale acestor tulburări asupra personalităţii şi comportamentului lui. Numai dacă înţeleg nevoile copilului se vor apropia de universul său şi nu trebuie să manifeste nerăbdare şi nervozitate faţă de nereuşitele acestuia, mai ales pentru faptul că uneori trebuie să-si asume aceste nereuşite, pentru că ei, sunt cei care îi educă, cresc şi îngrijesc. Dezvoltarea armonioasă, o evoluţie normală şi relaţiile fireşti de comunicare ale copilului depind de un climat în care îi sunt asigurate protecţia şi afecţiunea. Odată ce copiii sunt implicaţi în programul grădiniţei şi al logopedului, părinţii sunt înştiinţaţi de importanţa modului în care interacţionează cu copiii, aceasta având efecte benefice atât în munca depusă de logoped, cât şi în relaţia părinte-copil. Prin favorizarea educării și dezvoltării condiției verbale a preșcolarilor urmărim împreună cu părinţii dezvoltarea și îmbogățirea vocabularului lor; pronunțarea corectă a cuvintelor și a sunetelor; dezvoltarea capacității de a relata unele întâmplări din viața și activitatea lor; cultivarea aptitudinilor de a vorbi frumos, de a folosi expresii originale, nuanțate. Toate acestea sunt cuprinse în respectarea unor reguli esențiale în arta educării limbajului și creșterea copilului pâna la 7 ani, care, reacţionează adecvat emoţional la situaţii variate, ia decizii şi acceptă responsabilităţi:

878

Să se comunice cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii, limitându-se timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrându-se pe educația lui prin arta conversației; Să fie lăsat să se bucure de copilărie, permițându-i copilului să socializeze şi să se joace din plin; Să fie învățat să iubească cărțile (de colorat sau cu poveşti), povestindu-i-se sau citindu-i-se povești, apoi, treptat, lăsându-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele; Să fie învațat să își exprime emoții și sentimente; Să se stabilesască reguli și limite în comportamentul copilului; Să-şi exprime dezacordul faţă de comportamente incorecte; Să fie iubit necondiționat și să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări etc. Să fie învățat să folosească formule de politeţe în comunicare, să răspundă la întrebările adultului, să spună mereu adevărul; Să se petreacă cât mai mult timp cu copilul de către părinți, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Astfel, se realizează o strânsă legătură între arta educării limbajului şi dezvoltarea comportamentului prosocial, ca aspect specific al dezvoltării socio-emoţionale a copilului. De aceea, părinţii şi bunicii cu dragoste şi stăruinţă nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii (oriunde şi oricând) cum, când şi pe cine salutăm, cum ne comportăm acasă, la grădiniţă, pe stradă, cum ne ajutăm prietenii? etc. Doar aşa expresia “cei şapte ani de acasă” îşi poate găsi sensul.

879

,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!“ Prof.: FÜLÖP ADELINA MARIA LIT. ,,ONISIFOR GHIBU” ORADEA Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educatia primita in familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: 1.Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. 2. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. 3.Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. 4. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. 5. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. 6. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

880

7.Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. 8.Comunicarea cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te in educația lui pe arta conversației! 9. Iubirea necondiționată ! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca îl iubești. Demonstreazăi acest lucru prin gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrajori, imbrățișări etc. 10.Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele multaşteptate. Prin urmare, cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite in primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.

881

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Fülöp Katalin, Școala Gimnazială S. Illyes Lajos, Sovata Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea școlii are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la școală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al școlii şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între învățătoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a școlii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi, deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate la ore. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu copilul lucrările pe care el le-a realizat la școală şi activitățile desfășurate le ore. Cu acest prilej vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la școală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la școală, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul învățătoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la ore. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să

882

descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie: Vărmaș Ecaterina Adina, Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002 Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.didactic.ro

883

CEI SAPTE ANI DE ACASA! PROF. INV. PRESCOLAR: FURNIGA IONELA GRADINITA NR. 2-OTOPENI, JUDETUL ILFOV Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri. În cazurile acestea aprecierea este oarecum greşită şi pur formală. În realitate trebuie consideraţi ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, fără a constitui totuşi cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulţumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să exist un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Desigur că se vor întreba mulţi: “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative.

884

După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Au loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucările. O fetiţă are o păpuşă. Părinţii trebuie să vegheze ca fata să o întreţină în condiţii bune, să o îngrijească. Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot juca de-a spitalul, în care medicul dă “Bună ziua!”, spune vorbe blânde şi încurajează pe bolnavi. Se pot juca de-a şcoala , în care profesorul salută copii şi spune “Mulţumesc” după fiecare răspuns. În jocuri cu obiecte din viaţă, copii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinaţi cu procurarea de alimente casnice, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuire a banilor. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie feriţi copiii. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă. După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile.

885

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar, Mioara IRIMIA Prof. Raluca GABOR Școala Gimnazială ,,Dimitrie Sturdza” Tecuci, Jud. Galați Prin expresia ,,Cei șapte ani de acasă” înțelegeam primii ani din viața copilului pe care acesta îi petrecea numai cu părinții, uneori și cu bunicii acestuia. Aceștia erau hotărâtori în formarea ,,de bază” a copilului, înțelegând prin aceasta deprinderea primelor reguli de comportament civilizat: salutul, igiena personală, comunicarea, relațiile sociale, reguli la masă etc. Influența mass-mediei era limitată, contactul cu ceilalți copii controlat, în mare parte, aceștia beneficiind de asemenea de ,,cei șapte ani ” de acasă. Lucrurile s-au schimbat radical în prezent, copilul petrecând împreună cu părinții o perioadă foarte scurtă de timp. Majoritatea sunt lăsați în grija bonelor, bunicilor, uneori- și mai rău, în grija rudelor, de la vârste foarte fragede, părinții fiind ocupați cu pregătirea pentru avansarea în carieră, uneori peste 12 ore pe zi, cu munca peste hotare și, în aceste situații, copilul își vede părinții o dată sau de două ori pe an față în față, în rest, vorbesc la telefon. Cei rămași în țară, sunt la fel de ocupați cu alergătura după foloase materiale, să le pună la dispoziție copiilor ,,tot ce n-au avut ei”, uitând că cea mai mare bucurie pentru copil e să-și facă timp și pentru el: să se joace, să vorbească, să-l educe. În aceste condiții, cea mai mare parte a timpului copilul o petrece în fața calculatorului, a telefonului, a tabletei, și nu întotdeauna pe jocuri educative sau prea puțin educative. Programele de televiziune, în marea lor majoritate, oferă copiilor modele comportamentale negative pe care aceștia le adoptă cu foarte mare ușurință. Cine să mai pună bazele în aceste condiții ,,celor șase-șapte ani de acasă”? Sunt rari copiii, văd asta zilnic la clasa mea, despre care mai poți spune că au ,,cei șapte ani de acasă”. Copii cu părinții zilnic lângă ei, nu știu să se lege la șireturi, să-și scoată singuri manualele din ghiozdan, să spună Bună dimineața când intră/ies pe ușă, să nu vorbească peste o altă persoană, să se adreseze civilizat, să-și șteargă năsucul, să permită accesul unei persoane mai în vârstă etc. Cred, din experiența mea de dascăl cu o vechime de peste 30 de ani, că mulți părinți din prezent nici dânșii nu pun preț pe această sintagmă, considerând că odrasla lor e mai ,,cool” dacă nu respectă aceste reguli. Și ce dacă se adresează cu ,,tu” învățătoarei/ profesoarei , nu-i așa că e ,,la modă”? De ce atâta respect? Pentru cine? ... pentru doamna de la școală, pentru vecina bătrânică, pentru bunica care o alintă zi de zi? E la modă să fii ,,egalul” tuturor...să-i spui mamei pe nume și nu ,,mamă” că e perimat cuvântul, uitând că nu prin modul de adresare lipsit de politețe devii egalul cuiva. Încerc zilnic prin orele mele să-i educ pe copii astfel încât să ,,acopăr” golurile în această direcție, dar dacă în mediul familial aceste reguli nu se regăsesc, e foarte greu. Politețea, buna-cuviință și bunele maniere sunt lucruri care se ,,copie” de la cei din jur. Primele reguli de politețe le învățăm de la părinți și de la bunici, apoi la grădiniță și abia apoi la școală. Fiecare copil este bine să știe că, dacă este politicos și are o conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalți vor fi, la rândul lor, politicoși cu el. ,,Cei șapte ani de acasă” se referă de fapt la modelarea și stimularea comportamentului, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări și nu la ,,gesturile de fațadă”, care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaștem? Ce înseamnă să spui adevărul? Știi să fii recunoscător? Dar să porți o conversație plăcută? Știi să zâmbești? Ai înțeles vreodată tainele expresiei ,,vorba dulce mult aduce”? Iată întrebări la care copiii nu pot găsi răspunsuri de unii singuri, care îi pot face să se cunoască mai bine și să reflecteze asupra fondului moral al relațiilor umane. Părinții, încărcați de grijile zilnice, au uitat cât de mare era lauda adresată uni copil: ,,Ce copil politicos! Se vede că are cei șapte ani de acasă”, sau nu mai pun preț pe ea. Cu mult mai grav consider că este faptul că indiferența și neglijența părinților se transferă asupra copiilor, concretizându-se nu numai în lipsa celor șapte ani de acasă ci, în adoptarea de către copil a unei atitudini reci, indiferente și deseori a unui comportament agresiv. Copilul suferă de lipsa atenției și a afectivității pe care părinții ar trebui să i-o acorde. Se simte abandonat, constrâns să respecte anumite norme, fără ca acestea să-i fie explicate, motivate. Lipsa atenției, sub toate aspectele, părintești lasă urme adânci și grave nu numai în ce privește bunele maniere, ci asupra psihicului copilului, asupra întregii lui formări ulterioare ca om al societății și ca viitor părinte.

886

Societatea nu este ceva abstract , ci este formată din noi toți, membrii ei, cauzele fenomenului se desprind din normele, valorile, relațiile , modelele culturale pe care generații întregi le-au promovat de-a lungul timpului, în propriile noastre comportamente și, nu în ultimul rând, în noi înșine, în puterea noastră de a conviețui și de a ne tolera unii pe alții.

887

Importanţa ,,celor şapte ani de acasă” Gabriela Badea Educaţia este pe primul plan în formarea unui om. Când ai ,,cei şapte ani de acasă” ştii ce însemnă bunele maniere , ştii cum să te comporţi cu oamenii din jur, şi eşti respectabil. Astfel te respecţi şi esti respectat. Trebuie să mulţumim părinţilor pentru educaţia primită în familie. Această educaţie ajută în fiecare situaţie a vieţii. Această perioadă m-a învăţat să mulţumesc, să respect şi să cedez uneori în faţa părerilor celor bătrâni(să urmez sfaturile bune ale lor), să salut şi să ma port cuviincios.Toată această educaţie mă ajută să mă descurc în relaţiile cu oamenii din jur. Copiii care nu beneficiază de această educaţie nu sunt pur şi simplu vinovaţi. Educaţia este influenţată de părinţi şi de ceilalţi membrii din familie.Dacă în familie există respecul şi bunul simţ copilul va şti să respecte şi să fie respectat. Dacă în familie există conflicte, limbaj licenţios, violenţă psihică şi fizică copilul va dezvolta un comportament asemănător şi nu va fi respectat niciodată în societate. Dacă esti politicos Şi vrei să te porţi frumos Pe chipul tău stă luminos Ce om cuviincios ! Un copil politicos Face tot ce-i mai frumos El ajută pe oricine, Că aşa-i frumos şi bine . Pe cei mai în vârtsă îi saluţi mereu Să deschizi gura nu e deloc greu. Doamnă , domn sau domnişoară Poţi să zici de prima oară. ,, Te rog frumos !” nu-i greu să zici, Asta noi să ştim de mici... Şi ,,Mulţumesc!” la final Să dăruieşti ca un voluntar.

888

Importanța celor ,,șapte ani de acasă” Educ. Gabriela Munteanu

“De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” Antoine de Saint-Exupery Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia. “Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va face pianist”(Mihail Levine). Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Rolul părinţilor este centrat asupra dezvoltării personalităţii şi dezvoltării sociale, ca părţi ale unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii asupra copilului. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Prin educaţie parentală părinţii „se descoperă’’ ca parteneri ai copiilor lor, îşi descoperă propriul potenţial de schimbare, se simt valorizaţi în rolul lor parental. Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori şi norme ale familiei (căldură şi afecţiune; limite clare şi bine precizate; răspuns imediat la nevoile copilului; disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; respect; deschidere şi comunicare; recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; confidenţialitate şi încredere reciprocă). În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său. Copiii au nevoie de un mediu ordonat, predictibil, care să le ofere sentimentul de siguranţă, stabilitate, căldură, protecţie din partea părinţilor. Programul zilnic induce coerenţă, disciplină în planul mental al copilului, îi formează abilitatea de organizare a unui stil de viaţă sănătos. Ca părinţi trebuie să fim întotdeauna un bun exemplu pentru copil, inclusiv în timpul jocului. Când ne implicăm activ în jocul copilului punem temelia unei legături solide între noi şi el. Noi pătrundem în lumea lor, iar ei într-a noastră. Un copil privat de joc va avea carenţe în structura persoalităţii, chiar dacă ulterior se va interveni prin alte forme de activitate cu caracter compensatoriu. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele

889

devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. „Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.” (“Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi” Dr. Augusto Cury) Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale "părinţilor buni“şi cum trebuie transformate ele de către "părinţii inteligenţi": Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă; Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea; Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească; Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri; Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni; Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare; PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE; Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată; Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. “Cum pot să-mi dau seama EU, ca părinte, cum este copilul meu?“ Cea mai la îndemână metodă este să ne observăm cu mare atenţie copilul, să nu-l comparăm cu un altul, ci să-l evaluăm în raport cu progresele lui, cu succesele şi insuccesele sale. Scopul observării este îndeosebi acela de a constata salturile în dezvoltarea copilului, dar şi dificultăţile întâmpinate pentru a şti cum să ne orientăm demersul educativ în perioada următoare. Expresia “Cei şapte ani de-acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. „Un copil poate oricând să învețe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceara cu insistență ceea ce își dorește.'' Paulo Coelho

890

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preșc. Gabriela Palamariu Grădinița cu PN nr 1 Corlăteni, Botoșani În perioada copilăriei mici, între dezvoltarea comportamentului psihic și învățare( în sens psihologic general) se stabilesc raporturi de interdependență și condiționare reciprocă.Forma specifică prin care se realizează învățarea în primii șapte ani de viață, este jocul. Prin joc, copilul învață, iar prin intensificarea învățării se ating nivelurile progresive de dezvoltare psihică și implicit, forme și tipuri, progresiv superioare de joc ( de la jocul de mânuire simplă de obiecte și jucării, la jocul cu subiect imitat, la cel cu subiect creat de copil, de construcții și, în fine, la jocul de dramatizare și jocul cu reguli). Psihogenetic, jocul copilului mic este coincident cu geneza și activismul curiozității, cu nevoia și tendința firească de mișcare și de cunoaștere, de acțiune, de explorare, cu dorința de a descoperi independent realitatea externă, de a descoperi noul pentru sine, de a se desoperi pe sine și de a se confrunta cu cei din jurul său. Acest complex motivațional este generat social și devine implicit sistemului de interacțiuni informaționale și comunicaționale ce se stabilește, din primele clipe de viață, între copil și condițiile în care trăiește el. Activismul acestor trebuințe impune cu necesitate asimilarea, prin învățare, a unor modalități adecvate de acțiune, a unor comportamente convenabile, care să conducă facil și fără un efort deosebit, la satisfacerea lor. Acestea sunt comportamentele ludice, caracterizate-în cei șapte ani sau în perioada educației timpurii-prin forme specifice de organizare și manifestare, prin trăsături distincte și deosebite în anumite limite de comportamentul neludic sau de alte activități din literatura de specialitate. Astfel, copilul simte nevoia de a imita multitudinea de modele de comportare și acțiune a persoanelor din jurul său. Cerințele și imperiativele exprimate de adult, sugerarea unor acțiuni ludice se vede nemijlocit în motivele care declanșează jocul copilului mic. În aceeași măsură varietatea obiectivelor și jucăriilor care prezintă noutate pentru copil, stimulează comportamente ludice pe care copilul mic nu le poate duce întotdeauna până la un punct final. O oglindă care se află în apropierea unui copil mic, care este,,ocupat''cu aranjarea unui joc-mozaic, poate provoca întreruperea activității lui ocazionale( deși de joc) și poate induce jocul imitativ în fața oglinzii. Rezultă faptul că mobilitatea motivelor poate căpăta accente de instabilitate ce se reflectă, în mod corespunzător, și în acțiunea de joc.Acest aspect antrenează după el o seamă de averizări pentru educatoare. Motivația ludică nu se epuizează decât parțial și temporar odată cu desfășurarea comportamentului de joc, mai mult chiar, ea se amplifică și se diversifică, ceea ce conduce la menținerea tensiunii și a tendinței permanente de a se juca cât și la repetarea acțiunilor ludice anterior executate și la crearea altora noi.Copilul care este angajat într-un joc cu subiect, de exemplu, prin care reproduce acțiuni și comportamente ale adultului, jocul,,de-a hrăni și de a plimba păpușa'' poate foarte ușor să genereze în jocul ,,de-a doctorul'' sau în jocul ,,de-a șoferul'' etc.Tactul pedagogic, forța și subtilitatea sugerării și, în general, intervenția adultului, sunt deosebit de importante. Acțiunile și formele de comportament și activitatea ludică se caracterizează prin spontaneitate, libertate de desfășurare în sensul că ele devin independente de tiparele rigide și restrânse ca arie, proprii comportamentului de adaptare biologiccă și, în anumite limite, independente și de modelele de comportament învățate și stereotipizate cum sunt deprinderile practice de autoservire, sau unele modele de acțiune mentală și practic-obiectuale prin care se rezolvă (algoritmic) tipuri concrete de situații problemă.

891

Importanţa educaţiei realizată în cei şapte ani de acasă Prof. Gagu Adelina Liceul Teoretic ,,Panait Cerna”-Brăila Noţiunea de „educaţie” a determinat formularea mai multor definiţii, ţinându-se cont atât de conţinutul, cât şi de scopul şi natura procesului educativ. Etimologic, „educaţie” provine din latinescul „educo, -are”, care înseamnă „a creşte”, „a forma”, „a instrui”. Putem afirma că educaţia înseamnă a scoate persoana umană „din starea de natură” şi a o introduce „în starea de cultură”1. Cu adevărat verificabil pentru fiecare dintre noi este faptul că omenirea dăinuie prin educaţie iar cultura importantă trebuie să beneficieze de un învăţământ pe măsură. Pentru copilul de azi şi adultul de mâine trebuie să ţinem cont de cele două scopuri mari ale educaţiei: mai întâi, „să dăm copilului cunoştinţe generale de care, bineînţeles, va avea nevoie să se servească – aceasta este instrucţia. Celălalt este să pregătim copilul de azi, pe omul de mâine, şi aceasta este educaţia”2. Aşa cum susţinea marele filosof al antichităţii, Platon, educaţia trebuie făcută din plăcere şi cu plăcere. Baza educaţiei, numită generic „cei şapte ani de acasă”, ne face să ne gândim la un copil deprins cu regulile bunului simţ, al respectului de sine şi faţă de semeni, întrucât bunele maniere, regulile morale sunt practic şansa copilului de a se adapta în societate. În acest sens, familia rămâne un reper fundamental de stabilitate, o oază în care copilul trebuie să aibă modele, pe care ulterior să le promoveze într-o lume care se află într-o perpetuă schimbare. În primii ani, primii paşi în viaţă, copilul trebuie să înveţe care sunt cu adevărat valorile autentice şi să realizeze ierarhia acestora. Primul lucru pe care îl învaţă este ascultarea de părinţi şi, implicit, respectul faţă de aceştia, conform celei de a cincea porunci vechitestamentare, „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”(Ies.20, 12). Prin aceasta nu trebuie subminată personalitatea copilului, ce poate resimţi ascultarea ca pe o presiune, ci porunca divină este dată spre folosul tinerilor, de a beneficia de experienţa înţelepciunii parentale, împlinită printr-o iubire fără margini. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur îi îndeamnă pe părinţi să întipărească în sufletul fraged al copilului învăţăturile cele bune şi astfel nimeni în viaţă nu i le va putea şterge: „ele se întăresc ca şi sigiliul aplicat pe ceară... Prin educarea copilului tău lucrezi pentru tine însuţi”3. Tot de la părintele antiohian aflăm că sufletele copiilor în primii ani de viaţă sunt asemenea mărgăritarelor care, „îndată după prinderea lor, au forma unei picături de apă” şi, după cum pescarul iscusit, care a scos perla din apă, o mişcă în podul palmei, modelând-o şi făcând-o rotundă şi tare, care nu mai poate fi schimbată apoi de nimeni, tot astfel şi părinţii, prin educaţie, au îndatorirea de a păstra frumuseţea sufletelor acestora, primită în dar din fragedă pruncie prin Sfintele Taine ale iniţierii creştine. Fiecare părinte este responsabil să-i dăruiască copilului său atât iubirea nemărginită, cât şi educaţia în spiritul valorilor morale ale credinţei creştine. Asemeni pictorului ce lucrează cu grijă tablourile, iar sculptorul statuile, fiecare tată şi mamă trebuie să conlucreze spre desăvârşirea minunatelor icoane ale lui Dumnezeu – copiii noştri. Cu grijă, cu dragoste şi credinţă ne învăţăm copiii să fie cumpătaţi, să se roage cu stăruinţă, să fie cinstiţi, să iubească aproapele şi să aibă necontenit pe buze poruncile lui Dumnezeu, rostind totdeauna cuvinte evlavioase şi cuviincioase.

1

 Ioan NICOLA, Domnica FARCAŞ, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p.42    Constantin CUCOŞ, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p.28  3  Sf. Ioan GURĂ DE AUR, Despre feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre creşterea copiilor, trad.pr.Dumitru Fecioru, Ed.  Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p.400  2

892

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar Galan Lucia Prof. înv. primar Bunica Valeria Liceul de Arte Oradea Când vorbim despre ,,cei şapte ani de acasă’’ ne referim, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume. Felul în care o persoană vorbeşte, se comportă, ia atitudine faţă de cei din jur sunt expresia educaţiei primite de acea persoană în familie, educaţie care, aşa cum spun psihologii, defineşte în bună măsură viitorul adult. Fiecare etapă de dezvoltare a copilului are anumite caracteristici pe care părinţii ar trebui să le cunoască şi să acţioneze corect pentru a contribui la dezvoltarea emoţională, intelectuală şi socială a copilului. Cert este că până la vârsta de 6-7 ani copilul, prin educaţia primită ,,acasă’’, trebuie să dobândească un anumit grad de autonomie (să se spele, să fie ordonat, să se îmbrace singur), un limbaj dezvoltat care să-i permită o comunicare eficientă, un mod rezonabil de politeţe, un grad de dezvoltare emoţională care să-i permită să-şi controleze frica şi emoţiile. De asemenea, copilul învaţă să respecte regulile impuse de familie şi are dezvoltată capacitatea de relaţionare socială. Dar, oare, în ziua de azi, mai există ,,cei şapte ani de acasă’’? De la vârste foarte fragede copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale, ajungând să-şi petreacă mai mult timp cu alte persoane decât cu proprii părinţi. În plus, antrenaţi în goana după bani, părinţii sunt bucuroşi că al lor copil este supravegheat şi educat de alţii. Cu toate acestea, normele de conduită civilizată se învaţă în familie, şcolii şi mediilor educaţionale revenindu-le rolul de a le consolida şi de a corecta, acolo unde este cazul, însuşirea defectuoasă a acestora sau de a completa eventualele lacune. Din păcate, realitatea zilelor noastre este una tristă: din ce în cei mai mulţi părinţi sunt nevoiţi să plece să lucreze în străinătate, lăsând copiii în grija rudelor, multe familii devin monoparentale încât din ce în ce mai des auzi expresia ,,nu ai cei şapte ani de acasă!’’ În plus, în această eră a tehnologiei, copiii devin din ce în ce mai izolaţi şi mai nesociabili, se retarg în mediul virtual şi uită să mai comunice cu cei din jur. Nu mai pot relaţiona, nu mai ştiu cum; nu se mai joacă în aer liber cu aţi copii, unii devin agitaţi, iar alţii nici măcar nu mai ştiu să alerge! În educaţia copilului, mai ales la vârste fragede, puterea exemplului este foarte importantă. Părinţii sunt primele modele pentru copii. Degeaba îi spui unui copil să nu mai ţipe, dacă tu, ca părinte, te cerţi mereu cu cei din jur. Copiii din ziua de azi, agitaţi şi nonconformişti, se revoltă din orice şi devin rebeli de la o vârstă fragedă. Una dintre cauzele acestei stări de fapt este timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Îşi angajează bone pentru îngrijirea copiilor, îi înscriu în fel de fel de activităţi extracurriculare- prea multe şi solicitante pentru vârsta lor-, educaţia din familie pierzându-şi astfel adevăratul ei sens. Părinţii trebuie să conştientizeze faptul că educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea lor! Educaţia porneşte de la cei ,,şapte ani de acasă!’’ Primul rol al părinţilor este acela de a fi educatori ai copilului lor. De fapt, ,,cei şapte ani de acasă’’, sau câţi or mai fi ei, reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copilului în prima parte a copilăriei. În această perioadă, copilul îşi însuşeşte deprinderi de autoservire, de ordine, de igienă, de curăţenie şi de exprimare a propriilor nevoi; învaţă să vorbească fără dezacorduri şi greşeli de pronunţie, să se comporte civilizat, să fie consecvent şi perseverent în realizarea unor sarcini, să-şi concentreze atenţia, să relaţioneze cu cei din jur, să răspundă diverselor provocări ale mediului înconjurător, să-şi motiveze acţiunile atunci când vrea să facă ceva. Unele dintre aceste însuşiri dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii (spiritul de competiţie, cooperarea, altruismul etc.), iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu (un copil mereu criticat, pedepsit des şi devalorizat se va adapta cu dificultate într-un grup, nu va avea încredere în forţele proprii sau va avea tendinţa de a încălca normele). Procesul de educaţie nu se încheie la o anumită vârstă. Temeliile solide pentru formarea copilului se pun de la vărste fragede, nu degeaba o vorbă din bătrâni spune că ,,deprinderea din tinereţe rămâne şi la bătrâneţe!’’

893

Pledoarie pentru respect Prof. Gardin Sorina Școala Gimnazială N. Simonide – Pitești O definiţie sintetică şi completă a agresivităţii se referă atât la manifestările verbale cât şi la cele fizice şi afective : « agresivitatea este comportamentul caracterizat prin reacţii brutale, distructive, de atac manifestate prin reacţii afective : intimidarea celorlalţi ; reacţii verbale : injurii, cuvinte ameninţătoare ; reacţii fizice : bătăi, răniri. » Pentru a înţelege mecanismele producerii comportamentelor violente trebuie să cunoaştem cauzele ce le determină. Violenţa nu este generată de o singură cauză « ea este urmarea unor interacţiuni complexe dintre fiziologic, psihologic şi diverse împrejurări : afecţiuni ale creierului, tulburări metabolice, sexul masculin, alterări ale SNC-ului, accesul liber la arme, etc. » Frustraţi şi nemulţumuţi de toţi şi de toate, unii adolescenţi se refugiază într-o « lume » aparte, izolându-se de oamenii « obişnuiţi », înlocuind munca printr-o lipsă totală de activitate, normele sociale prin anarhie, integrarea în societate printr-o « libertate » absolută. Astfel, de la micile minciuni « nevinovate » şi de la « banalul » chiul de la anumite ore se ajunge la furt, atacarea altor copii lipsiţi de apărare, consum de alcool, de droguri, la violenţă. In dorinţa de a scăpa de sub autoritatea părinţilor şi de a lua viaţa pe cont propriu, adolescenţii se adună în « grupuri » şi bande, în care se simt solidari unii cu alţii, crezând astfel că nevoia lor de întovărăşire şi de aventură poate fi, în sfârşit, satifăcută. Impreună, se simt puternici şi fac mult zgomot (dau radiourile şi casetofoanele la maxim, vorbesc tare, sunt agitaţi şi violenţi). S-a constatat că dacă minorul a păşit pe prima treaptă a delincvenţei, oricare ar fi aceasta, el nu se mai poate opri dacă nu primeşte ajutor. Datorită diversităţii extreme a conduitelor individuale, dar şi a normelor şi regulilor sociale, se poate considera că, într-o anume cultură dată, orice persoană transgresează norma, într-o anume perioadă de vârstă. Conduita violentă se manifestă sub diferite forme. Se poate identifica o violenţă spontană, ostilă, însoţită de o dispoziţie afectivă specifică (mânie, ură) şi care are ca obiectiv producerea de durere precum şi o violenţă instrumentală prin care se urmăreşte obţinerea unui beneficiu, a unor avantaje materiale sau de altă natură. Comportamentul violent se poate manifesta fie verbal, sub formă de cuvinte calomnioase, injurii, fie fizic, prin vandalism, bătăi, loviri, răniri, etc. Sistemul acţiunilor educative care vizează controlul agresivităţii elevilor se bazează pe utilizarea recompenselor şi a pedepselor. Recompensa sau întărirea pozitivă este un comportament plăcut care, dacă este prezentat imediat după apariţia unui comportament, cauzează o creştere a frecvenţei comportamentului respectiv (dacă într-o situaţie cineva se comportă adecvat şi imediat este recompensat, creşte probabilitatea ca acel comportament să se repete). Atunci când dorim să formăm un comportament, îl recompensăm ori de câte ori apare, iar după ce deprinderea este formată, numărul întăririlor poate să scadă. Recompensele trebuie să fie cât mai variate, însă cele mai eficiente sunt cele sociale (laude, zâmbete, a-l asculta cu interes, a menţine contactul vizual cu el, a-l susţine în iniţiative). Pedeapsa reprezintă un eveniment care, dacă este prezentat imediat după un comportament nedorit, provoacă o descreştere în intensitate a comportamentului respectiv. Ca întărire negativă pedeapsa poate fi eficientă dacă se acţionează prompt, dacă pedeapsa are o semnificaţie pentru persoana respectivă, dacă cel pedepsit are un respect deosebit pentru persoana care pedepseşte, dacă este precizat clar motivul pedepsei, dacă pedeapsa este aplicată consecvent, dacă se precizează comportamentul care este de dorit în locul celui nedorit, dacă se minimalizează cauza care duce la comportamentul nedorit. În urma unor experimente efectuate cu subiecţi ce dovedeau un comportament agresiv şi violent au fost identificaţi o serie de „factori de risc” asociaţi violenţei cum ar fi: predispoziţii ale personalităţii, ca de exemplu temperamentul coleric, contextul cultural (tradiţiile sociale, încurajarea sau dezaprobarea anumitor forme de comportament), mediul interpersonal imediat (influenţa mass-media, a grupurilor de prieteni din vecinătatea locuinţei sau de la şcoală), mediul fizic imediat (temperatura mare, zgomot, aglomeraţie, poluare, trafic intens), calităţi personale (repertoriul de alternative comportamentale prosociale), dezinhibitori (alcoolul, drogurile), prezenţa unor potenţiale victime (fete, copii timizi, sau de

894

vârstă mai mică, etc.). O cauză tot mai frecventă a violenţei în şcoală o reprezintă competiţia şcolară în care se angajează fiecare copil şi care se amplifică pe măsură ce se apropie de ciclurile terminale. Competiţia fiind generatoare de stres determină scăderea rezistenţei la frustrare provocând stări tensionate care de cele mai multe ori se descarcă prin forme de conduită violentă. La şcoală am abordat această problemă în cadrul orei de dirigenţie cu tema „Ştim să ne comportăm frumos?”. După prezentarea câtorva modele de comportare în cadrul grupului a fost abordată problema comportamentului violent (în clasă există şi alţi copii cu manifestări agresive sporadice). Pentru a diminua frecvenţa unor astfel de comportamente antisociale am sugerat elevilor clasei să respecte câteva reguli: să ignore, să nu riposteze la astfel de comportamente; să nu-i mai ofere satisfacţie agresorului (cel agresat să nu izbucnească în plâns, să nu încerce să se apere, etc.); să nu mai fie antrenat în acţiunile colective ale clasei (să nu participe la un meci de fotbal, să nu meargă la un spectacol, etc.); să îl oblige atunci când a greşit să-şi ceară scuze; să-i argumenteze consecinţele negative ale comportamentului său, să încerce să afle împreună cu agresorul cauzele acestui comportament; să-i arate că problemele pot fi rezolvate prin discuţii cu colegii şi nu prin forţă. Bibliografie: Şchiopu, U. – Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997, pag. 45 Păunescu, B. – „Agresivitatea şi condiţia umană”, Editura tehnică, Bucureşti, 1994, pag. 59

895

Grădinița și cei 7 ani de acasă Prof. Gavrea Lucia Grădinița cu P.P. “Paradisul Piticilor”, Dej, Jud. CLUJ

“Dacă toate-acestea fi-vor învățate Restul o să vină de la sine-apoi Și-au să se-mplinească visurile toate Ce le-ați pus într-înșii, mame scumpe voi.”(Nicolae Labiș) Fiecare dintre noi dorim să avem un copil manierat. Normele de conduită se formează din familie, la grădiniță pot fi corectate. Adeseori copiii își însușesc comportamente prin imitare sau comportamente conștiente, vârsta primei copilării fiind esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Când spunem despre un copil că “este bine crescut” se poate observa la acesta modul cum salută, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, manierele la masă, înțelegerea normelor sociale, recunoașterea greșelilor, tact și toleranță. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului grădiniță-familie. Colaborarea dintre educatoare și familie, schimbul bogat de informații, poate să ducă la corectarea unor comportamente nedorite ale copiilor și care au fost însușite de către aceștia în diverse împrejurări. Părinții au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniță, să se simtă reponsabili/reposabilizați pentru a colabora cu educatoarele, pentru a participa la orice activități realizate împreună cu și pentru copii. Deoarece fiecare copil este unic, crește și se dezvoltă în ritmul său, are nevoie de sprijinul nostru al educatorilor, al părinților, pentru a-l stimula și ajuta să descopere lumea creîndu-i un mediu sănătos, adaptat nevoilor lui. Jocul reprezintă un mijloc cu ajutorul căruia copilul își poate dezvolta eul său psihologic. Prin joc pot fi modelate însușirile și trăsăturile de personalitate, respectul față de ceilalți, responsabilitățile. Corectarea unor comportamente, maniere se face în cadrul jocurilor din grădiniță, a diferitelor lecturi în care sunt prezentate comportamente, diferite resposabilități. Comportamente care pot fi corectate în grădiniță și care țin de bunele maniere, a celor “7 ani de acasă” sunt: să nu întrerupă o conversație, să își aștepte rândul, să nu folosească porecle, injurii, să nu râdă de alți colegi, atitudinea la masa de lucru, respectarea regulilor grupei, fair-play, politețea. Bunele maniere îi ajută pe copii să-și dezvolte încrederea în propria persoană, să-și dezvolte respectul față de sine, să-și dezvolte calități morale. Însușite de la o vârstă fragedă, gesturile de politețe, de respect vor constitui un reflex, vor deveni ceva firesc în comportamentul cotidian, manierele reprezentând cartea de vizită a fiecăruia dintre noi. Abordând bunele maniere în viața de zi cu zi a copiilor, determinăm preșcolarii să descopere singuri că și-au însușit corect și stăpânesc o parte din acestea, că unele gesturi pot fi corectate și nu sunt greu de învățat. Copiii vor afla și învăța cum să se comporte într-o mulțime de situații și vor căpăta încredere pentru a face față celor noi. Activitățile desfășurate în grădiniță și dedicate însușirii și corectării manierelor, fac parte și contribuie la întărirea lozincii “E bine să ai cei 7 ani de acasă ”, chiar dacă actuala societate este într-o continuă schimbare, iar respectul față de semeni nu mai este atât de primordial. Punerea la dispoziția copiilor a cărților cu “Codul bunelor maniere”, desfășurarea unor activități care să aibă un impact pozitiv asupra comportamentului copiilor vor contribui la corectarea comportamentelor acestora. Din totdeauna faptele rele au fost interzise, iar faptele bune elogiate. Reușim să corectăm unele comportamente dacă vom evidenția reușita copiilor și nu să îl criticăm pentru nereușită.

896

Trăsăturile și calitățile morale se consolidează numai dacă există consecvență în atitudinile noastre față de ei și dacă munca educativă are continuitate. Pot fi aplicate reguli simple atât la grădiniță cât și acasă prin care se poate disciplina și forma și comportamentul unui copil. Sugerez un joc, o “tehnică de intervenție educațională” benefică în corectarea comportamentului unui copil atât la grădiniță cât și acasă. “ȘIRAGUL DE MĂRGELE” pentru toate vârstele – dezvoltă capacitatea de monitorizare a reușitelor. Materiale: ață, mărgele. Tehnica pune accent pe focalizarea, pe aspectele negative și monitorizarea acelora care necesită o schimbare. Prin oferirea unor modalități de monitorizare a propriului comportament, prin asocierea cu un produs a activității, copilul își formează o imagine de ansamblu a capacității personale de monitorizare comportamentală. Prin înșirarea unei mărgele pentru fiecare comportament dezirabil sau o reușită se produce motivarea pentru conturarea sau finalizarea unui întreg. Repetarea a ceea ce este pozitiv va duce la automatizare. Desigur că se poate aplica și varianta luării mărgelelor din șir pentru comportamente indezirabile. Tehnici similare pot fi multiple. Educația trebuie să urmărească pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Obligația însușirii și respectării bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observații aspre sau să fie o consecință a unor rugăminți sau discuții repetate. Contactul copiilor cu lumea exterioară, oferă acestora posibilitatea de a afla și alte obiceiuri. Educația trebuie să ducă treptat la reținerea unor manifestări negative. Modul de viață și felul în care tratezi problemele îi vor rămâne în minte copilului și vor deveni exemple de urmat. “Nu există reguli aici – încercăm să realizăm ceva.” (Thomas Edison)

Bibliografie: Ștefănescu, A., Andronache, D., Băiescu, A., 2015, Tehnici de intervenție educațională, Suport de curs, Cluj-Napoca. Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, P.R.E.T., 2008, Să construim împreună cei 7 ani de acasă, București ***, 2015, Bunele maniere – pentru copii, Editura Flamingo

897

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Profesor: Gavrilă Georgiana LICEUL TEHNOLOGIC BÎLTENI „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de

898

ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine. E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şiar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!

899

,,Cei șapte ani de acasă!” Educatoare: Gavrilă Ionica Grădinița ,,VIOLETA”- com. Pechea ,, Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

900

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viață cu cele în care au fost date.

901

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. înv. preșcolar Gavriloae Andreea Grădiniţa de copii este instituţia de învăţământ căreia îi revine rolul decisiv în educarea şi instruirea copiilor preşcolari. Ea se străduieşte să creeze condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate planurile (dezvoltare fizică, intelectuală, şi a personalităţii). Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni educative le primeşte în familie, apoi în colectivitate preşcolară, pentru ca şcoala să consolideze şi să adauge, printr-un amplu sistem educativ o educaţie desăvârşită. Există, desigur, reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece copilul reprezintă o individualitate ce trebuie educat în conformitate cu particularităţile sale psihice. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi capacitatea de înţelegere. Vârsta preşcolară, atât de importantă pentru dezvoltarea personalităţii, solicită din partea educatoarelor înţelegere şi tact. Grădiniţa reprezintă pentru mulţi copilaşi posibilitatea de a socializa, de a-şi dezvolta personalitatea şi creativitatea, de a face faţă următoarei etape din viaţa lor şcolară. La grădiniţă, copiii deprind normele de conduită civilizată, abilitatea de a îndeplini diferite sarcini, de a respecta anumite reguli de comportare în grup şi astfel sunt ajutaţi să colaboreze mai bine cu cei din jur şi să aibă iniţiativă. Celor mici li se îmbogăţeşte vocabularul, li se dezvoltă gândirea, puterea de concentrare, memoria, dorinţa de cunoaştere şi atenţia. Comunică mai mult şi nu în cele din urmă, îşi dezvoltă aptitudinile fizice, psihice, artistice. Copiii din grădiniţă sunt provocaţi prin intermediul jocului să participe la diferite activităţi din domenii diferite: pictură, sculptură, matematică, dezvoltarea limbajului, să facă mici experimente în domeniul ştiinţei. Continuând procesul de socializare început în familie, grădiniţa oferă preşcolarului cadrul de valorificare a potenţialului psiho–social . La intrarea în grădiniţă , copilul se află în perioada celor mai bogate acumulări cantitative şi calitative . În această instituţie educatoarea îndrumă copiii să diferenţieze binele de rău, ceea ce este permis de ceea ce nu este permis. Făcând saltul de la mediul familial la cel instituţionalizat, copilul este orientat spre ceea ce trebuie să facă şi să devină într-un context social, relaţional. Se adaugă treptat conturarea sentimentului de apartenenţă la acest spaţiu geografic, familiarizarea cu fapte şi evenimente deosebite din istoria poporului român. Necesitatea de a începe educarea cât mai de timpuriu este justificată şi de faptul că la vârsta preşcolară se formează cu cea mai mare uşurinţă automatismele ce stau la baza deprinderilor de comportare. Printr-o muncă educativă constantă şi susţinută, aceste componente se transformă treptat în trăsături relativ stabile ale personalităţii sale. De pildă, deprinderea de a mulţumi ori de câte ori primeşte ceva, cea de a saluta, de a asculta pe ceilalţi când vorbesc, fără a-i întrerupe, sau de a îndeplini cerinţele adultilor fără comentarii inutile, au ca şi consecinţă apariţia unei atitudini constante de politeţe şi respect faţă de cei din jur. Educarea caracterului copiilor preşcolari presupune realizarea a trei sarcini fundamentale, care trebuie să constituie pentru educatoare puncte de plecare pentru întreaga muncă educativă. Aceste sarcini sunt: educarea trăsăturilor pozitive de caracter (dragostea pentru adevăr, sinceritatea, cinstea, curajul, modestia, optimismul şi încrederea în forţele proprii, sociabilitatea, independenţa, spiritul critic şi autocritic, generozitatea, blândeţea, politeţea, respectul, bunul simţ, ordinea, disciplina, devotamentul,

902

recunoştinţa, punctualitatea, conştiinciozitatea, discreţia, umanismul, delicateţea, principialitatea, colectivismul, prietenia, hărnicia, sentimentul datoriei, al mândriei patriotice, puritatea morală etc.); educarea însuşirilor voliţionale şi înlăturarea defectelor de voinţă şi de caracter, lupta împotriva lor. Trăsăturile manifestate de copii nu au stabilitate. Prin intermediul muncii educative, cele pozitive pot fi accentuate, iar cele negative diminuate şi treptat, înlăturate. Pornind de la aceste consideraţii şi de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la acumularea de informaţii, ci şi la învăţarea felului în care trebuie să se comporte cu ceilalţi, am iniţiat la nivel de unitate desfăşurarea acestor tipuri de activităţi în cadrul activităţilor opţionale. Activităţile au avut un ecou deosebit în rândul copiilor, şi al părinţilor. De aceea ne-am gândit să desfăşurăm un proiect educaţional în parteneriat pe această temă. Obiectivele de referinta al acestui proiect sunt urmatoarele: Să cunoască şi să respecte normele necesare integrării în viaţa socială, precum şi reguli de securitate personală; Să-şi adapteze comportamentul propriu la cerinţele grupului în care trăieşte (familie, grădiniţă, grupul de joacă); Să aprecieze în situaţii concrete unele comportamente şi atitudini în raport cu normele codului bunelor maniere; Să trăiască în relaţiile cu cei din jur stări afective pozitive, să manifeste prietenie, toleranţă, armonie, concomitent cu învăţarea autocontrolului; Să aplice norme de comportare specifice asigurării sănătăţii şi protecţiei omului; Să capete abilitatea de a intra în relaţie cu cei din jur, respectând norme de comportament corect şi util celorlalţi. Activitătile desfăşurate în anul trecut şcolar au avut un impact pozitiv asupra comprtamentului copiilor ,au aflat cum să se comporte în diferite situaţii, au căpătat încredere in fortele proprii , au manifestat comportamente pozitive în relaţiile de grup, au conştientizat consecinţele pozitive şi negative ale actelor lor asupra celor din jur. Rudolf Steiner spunea: ,,Două cuvinte magice indică natura raporturilor copilului cu mediul său fizic înconjurător. Acestea sunt: imitaţie şi exemplu.” Pentru copii, omul matur este persoana care ştie totul, care are experienţă multă, care nu greşeşte. De aceea, imitarea lui îl încântă, le dă încredere, siguranţa că nu greşesc. Exemplul are o mare putere de influenţă asupra copiilor datorită caracterului său intuitiv. El se adresează în mod nemijlocit simţurilor copilului, îl ajută să perceapă realitatea vie, concretă. De multe ori sute de cuvinte nu reuşesc să facă înţeles ceea ce un exemplu concret convinge într-o clipă. Educatoarea este cel mai important actor de pe scena vieţii preşcolarului. Personalitatea acesteia, atitudinile, modul de a gândi şi de a acţiona influenţează hotărâtor atmosfera şi mediul în care se formează copilul. Să ne imaginăm aşadar o persoană prietenoasă, înţelegătoare, calmă, cu o fire deschisă, veselă, cu simţul umorului, iubindu-şi profesia şi lumea atât de imprevizibilă a copilăriei. O persoană echilibrată, capabilă să-şi evalueze cu obiectivitate posibilităţile şi capacităţile, aptă să comunice eficient cu copiii, în aşa fel încât aceştia să-şi însuşească cu uşurinţă cunoştinţele, priceperile şi deprinderile fireşti vârstei lor.

903

Cei șapte ani de acasă Nina Raluca Găvănescu Școala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu” Medgidia

Am întrebat copiii ce înțeleg ei prin cei șapte ani de acasă. Mi-au răspuns prin câteva cuvinte: politețe, respect, igienă personală, disciplină. Înseamnă educația pe care o primește fiecare copil în sânul familiei. Comportamentul părinților trebuie să fie decent și corect mai ales atunci când apar și copiii în viața lor. Părinții sunt primii responsabili pentru cei șapte ani de acasă ai copilului. Obișnuințele formate în mediul familial sunt cele mai rezistente la schimbare. Din acest motiv, părinții trebuie să fie foarte atenți în primii ani de viată ai copiilor. Aceștia copiază de la adulții lângă care trăiesc: atitudini, comportamente, limbaj, deprinderi, obiceiuri. Acestea sunt foarte greu de schimbat dacă nu sunt corect însușite. De asemenea, un rol extrem de important îl are creșa sau grădinița unde copilul petrece primii ani de viața școlară. Din păcate, educația este greu de realizat atunci când educatoarea are de supravegheat o grupă formată din 25-30 de copii. Numărul prea mare de preșcolari alocați unei grupe cu un singur cadru didactic îngreunează activitatea dascălilor despre care se spune că ar fi ,,a doua mamă” pentru micuți. Acolo unde părinții nu reușesc (lipsa timpului, stresul sunt cele mai invocate motive de obicei) cu 1,2,3 copii acasă, ce ar putea schimba educatoarea cu de 6 sau 7 ori mai mulți copii, câteva ore pe zi? Copiii au nevoie de multă înțelegere și supraveghere permanentă. Sunt ființe diferite, cu trăiri, dorințe, pasiuni dintre cele mai diverse. Au nevoie de armonie pentru a se putea dezvolta și evolua pozitiv. Nu susțin că părinții sunt vinovați sau responsabili în totalitate de lipsa celor ,, șapte ani de acasă”, dar ei așa se numesc: ,,de acasă”, nu ,,de la grădiniță” sau ,,de la școală”. Primul contact pe care îl are copilul cu lumea înconjurătoare are loc în familie. Acolo își petrece tot timpul până când ajunge în prima colectivitate – grădinița- sau, uneori, din păcate, școala (încă mai există copii care nu frecventează grădinița). Toți părinții ar trebui să înțeleagă că, acesta fiind parcursul firesc și obligatoriu pentru toți copiii, ei ar trebui să pregătească micuțele ființe pentru integrarea în primul grup social din exteriorul familiei. Cei șapte ani de acasă înseamnă respect față de tot ce ne înconjoară: oameni, lucruri, natură.

904

Rolul familiei în alternativa educaţională Step by Step Prof. înv. primar Aila Geauzar Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”, Constanţa Familia reprezinta primul educator al copiilor si are o mare influenta asupra lor, ea consolideaza si extinde procesul de invatare realizat in grupa iar cadrul didactic valorifica si se sprijina pe interesele si experientele de invatare ce vin din mediul familial. Reciprocitatea existenta intre gradinita si familie reflecta respectul reciproc dintre parinti si cadre didactice. Step by Step este un program pentru doua generatii, el se sprijina si promoveaza participarea familiei prin multiple modalitati: Membrii familiei pot asista la activitati Ei participa la procesul de luare a deciziilor prin intermediul comitetelor consultative ale parintilor Furnizeaza echipei de educatori informatii referitoare la nevoile de dezvoltare si capacitatile propriilor copii Responsabilitatea muncii este asumata reciproc si depusa atat de parinti cat si cadre didactice pentru a dezvolta intre ei: comunicarea, respectul reciproc si acceptarea diferentelor. Unul din cele mai puternice argumente referitoare la implicarea parintilor a fost adus de psihologul Urie Brofenbrenner care a afirmat ca „ programele care pun un accent deosebit pe implicarea directa a familiei in activitati care influenteaza dezvoltarea copilului au un impact constructiv la orice varsta si cu cat astfel de activitati sunt incepute mai repede si au continuitate in timp, cu atat copii reusesc sa beneficieze mai mult de pe urma acestora“.Desi familia joaca un rol central in viata copiilor lor, ei depind de ajutor si resurse din partea programului sau a unor membri ai comunitatii. Familiile joaca un rol critic in procesul de crestere al unui copil sanatos, instruit si responsabil dar gradinita asigura acele resurse formale si informale menite sa completeze pe cele oferite de familie. Sub considerentul ca parintii copiilor sunt specialisti, participanti activi la procesul de invatare ai copiilor lor, ei trebuie sa se simta parte a programului Step by Step, prin dialog deschis privind strategiile, procedurile, scopurile si activitatile acestuia. Echipa de educatori incurajeaza familiile copiilor sa vina in sala de grupa de cate ori doresc pentru a se implica in diverse actiuni sau pentru a participa la activitatile din orarul grupei. Astfel familiile copiilor trebuie sa aiba urmatoarele informatii inainte de implicarea in activitatile grupei: sa participe alaturi de copil la activitatile de grup sa incurajeze copii sa se imbrace si sa se dezbrace singuri sa puna intrebari echipei de educatori la momentul oportun sa nu discute comportamentul copiilor cu alti adulti, cu parintii sau cu alti membri ai familiei acestuia sa vina cu idei si sugestii care se preteaza ambientului sau proiectelor educationale sa vina in ajutorul echipei de educatori cand au un talent deosebit (canta la un instrument) sau o indemanare sa invete regulile de disciplina interna a clasei sa nu comenteze comportamentul copilului de fata cu acesta sa lase initiativa copilului si apoi sa ajute daca copilul nu face fata cerintelor Dupa ce parintii au fost informati, au putut sa petreaca un anumit timp in sala de grupa, facand cunostinta cu ambientul educational, cu centrele de activitate si cu programul unei zile de Step by Step, cunoscand copiii grupei si manifestarile propriului copil la diferite activitati. Pentru timpul pretios dedicat colaborarii cu echipe de educatori parintii vor primi aprecierea noastra prin multumiri si recompense ca diplome sau certificate de participare. Foarte adesea un program incarcat si un mod de lucru prelungit au drept consecinta lipsa de timp a familiei. Comunicarea informala intre echipa de educatori si familie, intre casa si „scoala“ se poate face dimineata la primirea copiilor si dupa-amiaza la terminarea programului. Multe din problemele intampinate de educatori de la comportament pana la formarea de notiuni pot fi rezolvate prin:

905

intrunirile cu parintii camera rezervata parintilor mesaje scrise si carnete de dialog afisierul pentru anunturi scrisorile de instiintare Dar exista momente cand se doreste o comunicare programata, formala cu familia. Vizitele la domiciliul copilului reprezinta o modalitate de a cunoaste lucruri noi despre cultura, despre preocuparile familiei, despre modul de comportare a copilului cu parintii si invers. Foarte important in comunicarea cu parintii este ca echipa de educatori sa aloce timp suficient, sa creeze ocazii si sa incurajeze familiile sa discute despre ideile, bucuriile, scopurile si grijile lor si sa gaseasca locuri speciale (camera parintilor) pentru a purta discutii intre patru ochi, trebuie tratata discutia cu confidentialitate maxima atunci cand familia impartaseste informatii cu adevarat personale. Intrunirile si intrevederile cu familiile sunt de o importanta majora. Acestea pot fi: intruniri instructive care se refera la aspecte privind evolutia copilului in procesul educativ, a unor probleme legate de alimentatie si sanatate, despre cum se abordeaza un comportament mai dificil, despre dezvoltarea increderii in sine, despre dezvoltarea limbajului, dezvoltarea fizica, selectarea jocurilor si jucariilor. intruniri formale a comisiei de consultanta familiala, scopul acestui tip de intruniri este acela de a obtine informatii si idei de la familie, sa-si exprime parerile si ideile asupra imbunatatirii aspectului clasei, a organizarii de conferinte pe diferite teme, de a sarbatori anumite evenimente gasind modalitati de finantare, pentru a petrece timpul cat mai diferit si mai util atat pentru parinti cat si pentru copii. intalnirile sau intrunirile informale reprezinta momente cand familiile sunt invitate, pentru a se distra (ex. De 6 Martie a fost Ziua Bunicilor), a-si impartasi experienta, a sta de vorba cu alte familii, intr-un cuvant a se simti parte integranta a programului educational Step by Step. Am organizat Balul Parintilor, O seara cu Eminescu, Ziua bunicilor.s.a Grupurile de opinie si dialog se formeaza de obicei din dorinta comuna a catorva familii care vor sa dezbata impreuna un subiect de ex. dialog intre parintii cu copii unici, dialog intre parintii cu copii cu dizabilitati, intre parintii foarte tineri si intalniri intre tati. Intalnirea acestor grupuri de opinie si dialog trebuie sa aiba loc in camera parintilor unde vor discuta amical la o cafea. Comunicarea continua dintre parinti si echipa de educatori este benefica atat pentru parinti, copii si educatori. Impreuna ei valorifica o experienta care alimenteaza, stimuleaza si sarbatoreste succesul copiilor. Bibliografie: Burke, Walsh Kate (1999) – „Predarea orientată dupǎ necesitǎţile copilului de 7, 8 ani”, Bucureşti: C.E.D.P. Step by Step Burke, Walsh Kate (1999) – „Crearea claselor orientate dupǎ necesitǎţile copiilor de 8, 9, 10 ani”, Bucureşti: C.E.D.P. Step by Step Zlate, Mielu (2000)– „Psihologia grupurilor şcolare”, Iaşi: Editura Didactică şi Pedagogică *** - „Invǎţǎmântul primar”, revistǎ dedicatǎ cadrelor didactice, nr.1 / 2004

906

Cei şapte ani de acasă! Profesor Genes Niculina Mihaela Scoala gimnaziala Filipeni, Bacau A avea ,,cei şapte ani de acasă ” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă în tot cursul zilei, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii , într-un cuvânt peste tot în societate. Pe perioada ,, celor şapte ani de acasă ” se deprind comportamente care pe tot parcursul vieţii vor fi aplicate de fiecare persoană. Dintre comportamentele şi aptitudinile care se deprind putem enumera : cum salutăm, să facem ce trebuie pentru a fi punctuali, cum ne comportăm acasă şi în societate, despre cum mâncăm şi cum ne comportăm în mijloacele de transport şi într-un magazin, cum oferim şi cui un cadou şi multe alte comportamente. A fi punctual înseamnă a ajunge la timpul fixat într-un anumit loc: la şcoală, la o întrunire, la teatru. Punctualitatea este foarte importantă atât pentru noi, cat şi pentru cei din jurul nostru. De aceea, trebuie să învăţăm să fim punctuali în absolut toate situaţiile care cer acest lucru. A fi punctual este o dovadă de bună-crestere şi de educaţie. Dar…, nu doar atât! A fi punctual înseamnă şi a-i respecta pe cei din jurul nostru. Punctualitatea este obligatorie în diverse situaţii. Spre exemplu, când mergem la şcoală, dacă orele de curs încep la 8, vom fi în clasă cu cel puţin 5 minute înainte de această oră. Vom avea astfel timp să ne punem haina în cuie, să ne asezăm în bancă şi să ne scoatem din ghiozdan cele necesare primei ore de curs. Un alt exemplu de punctualitate este la ceremonii sau activităţi oficiale, cum ar fi o serbare, o întălnire cu un scriitor organizată în şcoală, o lansare de carte. De asemenea vom fi punctuali când suntem programaţi la medic , la secretariatul şcolii sau în alte situaţii similare. Atunci cand mergem într-o vizită nu este politicos să ajungem înainte de oră fixată, nici măcar cu 5 minute! Pentru a fi punctuali trebuie să avem grijă să apreciem corect timpul necesar deplasării şi întotdeauna vom adăuga câteva minute pentru situaţii neprevăzute. Deasemenea să folosim ceasul deşteptător ori de câte ori riscăm să nu ne trezim la timp. Dacă pe drum ne întalnim cu prieteni, colegi sau vecini nu este indicat să ne antrenăm în discuţii lungi pentru că timpul curge fără să ne dăm seama. In situaţiile în care nu reusim să fim punctuali, primul lucrul pe care îl spunem, după ce salutăm, este ,, Vă rog să mă iertaţi ( scuzaţi ) că am întarziat!” Dacă suntem întrebaţi de ce am întarziat, vom da o explicaţie scurtă, clară şi care să corespundă adevarului. In nici un caz nu vom inventa o poveste spectaculoasă drept scuză; ne-am pune într-o situaţie jenantă. Aşadar putem concluziona că ,, cei şapte ani de acasă sunt hotărâtori şi decisivi în comportamentul unei persoane. De felul cum şi i-a însusit dacă bine sau mai puţin bine putem afirma că va fi un om educat şi instruit cu cele mai elementare şi de capital reguli de comportament în societate.

907

Importanta celor sapte ani de acasa Prof. Georgescu Florina G.P.P. ”Lumea Florilor”, Navodari, jud. Constanta Aceasta expresie defineste tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Este o perioada de timp considerata “culmea achizitiilor”, fiind considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul dumneavoastra, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” sau “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne pregateste mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam sau reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata dumneavoastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat sau nu in societate. In cei sapte ani de acasa copiii pot invata: deprinderi de autoservire; ordine; igiena; curatenie si exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative; bune maniere si comportament; limbaj corect transmis din punct de vedere gramatical (fara greseli de pronuntie, topica sau dezacord dintre partile de vorbire); modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); consecventa in realizarea unei sarcini; concentrarea atentiei; perseverenta in realizarea uneri sarcini; alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: Spiritul de competitie, Altruismul, Cooperarea, Atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.

908

Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele sau de nu va fi increzator in fortele proprii.

909

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. Georgescu Georgiana, Şc. Gim. „C-tin Brâncoveanu”, Ştefaneşti, Argeş „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

910

Familia, „şcoala” celor şapte ani de-acasă! Autori: Jana Ovedenie-director Georgeta Fiţă-prof. învăţ. preşc. Grăd. “Strop de rouă”,sector 4, Bucureşti MOTTO : “„Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală”. (Albert Einstein ) Cu toții am auzit, de foarte multe ori, expresia “îi lipsesc cei șapte ani de-acasă”, aceasta descriind, de fapt, conduita negativă a unei persoane într-un anumit context. Psihologii spun că educaţia primită în familie, în primii ani de viaţă, defineşte în mare măsură adultul de mai târziu. Într-adevăr, cea dintâi şcoală, ce pune temelia viitoarei personalităţi, este familia. Pentru multiplele funcţii pe care le îndeplineşte, aceasta a fost dintotdeauna apreciată ca fiind o instituţie socială importantă. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a-l pregati pentru viaţă, caracterul şi conduita generală purtând amprenta climatului familial şi al influenţelor primare. Deaorece are un mare impact asupra copilului, familia ar trebui să reprezinte mediul cel mai sănatos în care acesta să se dezvolte tonifiant, ajungând astfel la o înţelegere mai adecvată a societaţii, a omenirii. O educaţie bună va ajuta la crearea unui individ util societăţii iar o societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi, este concluzia specialiştilor în domeniu. "Copiii n-au ştiut niciodată să işi asculte părinţii , dar au reuşit întotdeuna să îi imite", spunea scriitorul american James Arthur Baldwin. Până la vârsta la care copilul intră în colectivitate(unii mai devreme, la creşă, alţii la 3 ani, la grădiniţă) părinţii constituie pentru copilul lor primul exemplu, unicul model de comportare, unicul model de viaţă. A.S.Makarenko a acordat o maximă importanţă puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie:''Bazele educaţiei se pun până la 5 ani şi ceea ce-aţi făcut până la 5 ani reprezintă 90% din întregul proces educativ, după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general voi începeţi să culegeţi roadele, căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost până la 5 ani''. În principal, spun psihologii, un copil trebuie să aibă un bagaj acumulat de "acasă", care să cuprindă : un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să mănânce singur, să se spele, să fie ordonat,etc.), un nivel rezonabil de politeţe (aici intervin anumite reguli impuse de familie), un limbaj dezvoltat care îl va ajuta să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională (dându-i posibilitatea de a-şi gestiona fricile şi emoţiile) şi nu în ultimul rând, capacitatea de relaţionare socială. În general, părinţii şi bunicii au tendinţa de a face multe lucruri în locul copiilor, ori din milă pentru că îi consideră mici şi neputincioşi, ori pentru că se grăbesc( fiind lenţi, îi reţin din treabă), ori pur şi simplu pentru a nu face mizerie şi a nu se murdari(în cazul mesei). Astfel că, în loc să-i lase să-şi capete autonomia, să se îmbrace şi să se dezbrace singuri, de exemplu, aceştia devin nişte marionete mânuite de catre ei. Zilnic vedem, atunci când vin sau pleacă de la grădiniţă, copii de vârstă preşcolară, ridicând mâinile pentru a li se scoate sau pune bluzele, sau picioare întinse care aşteaptă să fie încălţate sau descălţate. De asemenea, băieţi care nu ştiu că, înainte de a utiliza wc-ul, trebuie să ridice capacul, alţii care nu scutură mâinile în chiuvetă, după ce se spală, lăsând picaturi de apă în urma lor pe gresie (pericol de alunecare pentru colegi)iar la masă nu au o poziţie corectă pentru că s-au obişnuit să fie "alergaţi"cu mâncarea prin casă. Acestea din urmă sunt doar câteva reguli de bun simt cu care copiii ar trebui să intre în colectivitate. În plus, mai sunt multe altele pe care ar fi trebuit să le dobândească prin puterea exemplului parintelui. Ştergerea picioarelor la intrarea în grădiniţă, salutul, utilizarea "cuvintelor fermecate", cum ar fi :"te rog", "mulţumesc, "îmi dai voie", "îmi cer scuze", care nu sunt ruşinoase şi nici nu dor dacă sunt folosite, ba din contră, demonstrează existenţa celor "şapte ani de-acasa". Este o datorie morală a părinţilor de a "antrena" copiii pentru societate. Aducând în discuţie respectul pentru cei din jur, acesta se învaţă şi se câştigă, nu este o abilitate înnăscută. Copilul trebuie să ştie să se comporte respectuos atât faţă de părinţi, bunici (familie, în general), cât şi faţă de alţi adulţi dar şi faţă de copii, indiferent dacă sunt de vârsta lui sau mai mari, ori mai mici. În momentul în care depăşeşte limita (se întâmplă frecvent la această vârstă), parintele trebuie să fie pregătit să gestioneze situaţia, deoarece

911

niciodată nu trebuie să amâne discutarea comportamentului pe motiv că nu are timp sau e obosit, "închizând ochii" la lipsa de respect. Nu degeaba se spune că „politetea este oglinda familiei”, pentru ca regulile ei se învaţă prin imitaţie. Dacă copilul mic işi vede mama vorbind politicos cu vecina, sau despre vecină, fratele mai mare cedând locul în autobuz unei persoane mai în vârstă, tatăl salutând lumea cu respect, va învăţa că astfel de comportamente sunt normale. Iată că primii ani de viaţă , numiţi „cei șapte ani de-acasă” sunt extrem de importanţi în formarea adultului de mai târziu. Este dovedit faptul că sunt factori care ţin strict de mediul familial şi de modul în care membrii familiei se raportează la lumea din jur, punându-şi amprenta asupra dezvoltării din toate punctele de vedere ale micuţului. Deşi nu au urmat o şcoală înainte de a deveni părinţi şi nu este un lucru „floare la ureche” să fii părinte, atunci când există iubire faţă de copilul adus pe lume, înţelegere în familie şi înţelepciune în a-l creşte, roadele se văd. „Fă-ţi întotdeauna timp pentru copilul tău” este un sfat dat de psihologi care trebuie urmat pentru ca dezvoltarea lui afectivă să nu aibă de suferit în timp. Copilul are nevoie de iubire dar şi de ghidare. Epilog :Se spune că „un tată şi o mamă, care erau ocupaţi peste măsură cu activităţile profesiei lor, înaintea zilei de naştere a copilului lor, trecură în mare grabă printr-un magazin de jucării.Îi explicară vânzătoarei: – Am vrea ceva pentru un copil micuţ, care să-i poată ţine de urât şi să-i ia sentimentul singurătăţii. Îmi pare rău, zâmbi vânzătoarea, însă nu avem părinţi de vânzare.”

912

AVEM NEVOIE DE LUCHIAN! prof. înv primar Georgeta-Iulia Popa vicepreşedinte Fundaţia Ştefan Luchian Botoşani Fiu al maiorului Dimitrie Luchian şi al Elenei Chiriacescu, Ştefan Luchian s-a născut la Ştefăneşti, judeţul Botoşani, la 1 februarie 1868. Era Avea cinci ani când tatăl a fost mutat cu familia în Bucureşti; şi-au găsit locuinţă în mahalaua Popa Soare. Încă de mic a avut înclinaţie spre desen şi culoare. Începutul l-a făcut cu o pictură… murală: „eram un pici; mă dăduse de curând la şcoală. O mătuşă, la un Paşti, mi-a adus în dar o stea cu acuarele dacelea proaste. Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…“ Opera sa picturală, inclusiv cea a florilor, se caracterizează prin fineţe, simplitate, sinteză cromatică, colorit strălucit şi delicat. Tehnica uleiului şi pastelului lui Luchian sunt de neegalat, de o măiestrie unică. Florile lui Luchian au o intensitate aproape dramatică a sentimentului, o lumină interioară, discretă şi gingaşă. Florile i-au dat mulţumire şi veselie, mai ales în clipele de suferinţă, când junghiurile îi înţepau coastele şi mâinile. Lucrarea intitulată Anemone, expusă în primăvara lui 1908 la Tinerimea Artistică a fost considerată o adevărată capodoperă, alături de autoportretul Un zugrav. Din opera sa reţinem mai multe lucrări: peisaje – Ultima cursă de toamnă, Bătălie cu flori la şosea, Mahalaua dracului, Corturi de pe Bărăgan, Gheretele din Filantropia, Lunca de la Poduri; 12 autoportrete, flori – Anemone, Dumitriţe, Părăluţe, Garoafe; oameni simpli: Moş Gheorghe Cobzarul, Safta florăreasa, Spălătoreasa, La împărţitul porumbului, Lăutul; pastele şi acuarele: După ploaie la Băneasa, Birt fără muşterii, Bucătărie călugărească etc. Ştefan Luchian rămâne pictorul român de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX care, „pentru a marca personalitatea distinctă a artei româneşti în ansamblul european s-a inspirat din frescele tradiţionale ale bisericilor medievale şi din arta populară, conturând şi simplificând planurile şi aplatizând volumele“ (Adina Nanu, istoric de artă, prof. univ. la catedra de istoria artelor – Academia de Artă Bucureşti). „Artist genial, Luchian reprezintă în pictura românească ceea ce este Eminescu în poezie, Enescu în muzică, Brâncuşi în sculptură. (...) Arta lui Luchian exprimă trăsături esenţiale ale specificului nostru naţional“, iar pentru tineri – un model de sacrificiu pe altarul picturii. Pe 1 februarie 2016, elevii clasei a IV-a D, de la Şcoala Gimnazială „Grigore Antipa“ Botoşani au omagiat 148 de ani de la naşterea pictorului de talie europeană, Ştefan Luchian, într-un mod inedit: au scris un gând de preţuire pentru opera lui Ştefan Luchian şi au trimis vederea, cu chipul pictorului, unor persoane dragi: bunici, mătuşi, unchi, prieteni, cunoscuţi, aflaţi în localitate, în ţară sau în afara ei. De asemenea, atât la biblioteca şcolii, cât şi la sediul Fundaţiei au expus lucrări plastice, născute din puritatea şi bucuria copilăriei, şi au vizionat, la Cinema „Unirea“ Botoşani, alături de colegii mai mari, filmul biografic „Ştefan Luchian“, al cărui protagonist este actorul Ion Caramitru. Filmul zugrăveşte un Luchian îndrăgostit de viaţă, de frumos, aşa cum a fost, un Luchian care a luptat pentru alţii, dar care a fost obligat să lupte şi cu propria suferinţă, fără să renunţe nicio secundă la îndrăgitele sale arme: culorile şi penelul. În data de 28 iunie 2016, la sediul Fundaţiei „Ştefan Luchian” Botoşani se vor comemora 100 de ani de la moartea pictorului, fiind chiar ziua morţii lui, cu o mică slujbă religioasă, ţinută de părintele paroh al bisericii Sf. Antonie, Dumnitru Butnariuc. Vom avea o expoziţie de pictură şi o surpriză pentru participanţi: tineri de la Grupul Şcolar „Ştefan Luchian” din Ştefăneşti, un grup sportiv cu numele lui Ştefan Luchian din Ştefăneşti, un grup vocal şi instrumental condus de domnul profesor Schimbinschi, elevi de la Liceul de Artă „Ştefan Luchian” Botoşani (profesor Dumbrăveanu Alina) care vor cânta la flaut, instrumentul la care cânta şi Luchian, elevi de la Şcoala Generală „Ştefan Luchian” din Moineşti, Bacău, elevi de la Şcoala Gimanzială „Grigore Antipa” Botoşani, elevi ai Liceului Teoretic „Nicolae Iorga” Botoşani, Asociaţia „Educatori Creativi – Copii Inventivi” . Va fi un schimb de experienţă util

913

între profesorii acestor şcoli şi elevii lor. Vor mai participa: Asociaţia „Nicolae Iorga“, condusă de Violeta Damaschin din Botoşani, doamna inginer Chipoancă Elena, de la Muzeul de Etnografie din Truşeşti, reprezentanţi ai poliţiei de frontieră, profesori, preoţi şi elevi de la Stânca Costeşti, unde tatăl lui Luchian a funcţionat cu 100 de ani înainte. Vom avea invitaţi de marcă: Ion Caramitru care a jucat rol principal în filmul „Ştefan Luchian”, regizor Nicolae Mărgineanu, film care a câştigat un important premiu CIDALC la Festivalul internațional de film de la Karlovy Vary. Sperăm să vină şi actriţa Maria Ploaie, în film, iubita pictorului, şi soţia regizorului Mărgineanu. Vor mai veni: Ştefan Alexandru Cornescu, din Suedia, fiul strănepotului lui Ştefan Luchian, împreună cu domnul inginer Vasile Galupa, care reprezintă familia Cornescu în ţară. Avem numeroşi parteneri care îşi aduc aportul substanţial pentru reuşita comemorării. Vor fi mult mai mulţi iubitori ai marelui Luchian. Cu toţii vom fi uniţi în iubirea pentru acesta, convinşi fiind că, pentru noi, Luchian nu a murit, şi că avem nevoie de el, ca model de sacrificiu pe altarul artei. Ne închinăm în faţa celor ce îl iubesc pe blândul Luchian, noi, cei din conducerea „Fundaţiei Ştefan Luchian”: Dan Lucan, Notar Reta Aniţei, Popa-Georgeta Iulia, Liviu Marfievici şi Aglaia Corneanu. * „– V-am tras o sperietură straşnică? Ei, nu scăpaţi de mine cu una, cu două. Trebuie să termin macii aceia...“

914

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Georgeta PATRICHI Şcoala Gimnazială Maria Montessori Bacău Prof. Adriana DRĂGOI Colegiul Naţional Anghel Saligny Bacău Bagajul de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini, comportamente înmagazinate în primii şapte ani de viaţă, este considerat ,,culmea achiziţiilor” reprezentând perioada importantă de dezvoltare psihică. Copilul se naşte cu capacitatea de a învăţa dar aura supravieţuirii, a umanizării şi socializării lui, depinde de contactul cu adultul, de grija generaţiei adulte pe termen lung, de mediul educaţional. Tot ce poate să realizeze o fiinţă umană depinde de învăţare, exerciţiu, muncă şi educaţia timpurie încă din familie. La copii întâlnim adesea acte de împotrivire ocazionale. Asemenea manifestări se produc doar în momente de conflict, nefiind permanente. Când împotrivirea faţă de anumite cerinţe juste ale altora a devenit dominant şi s-a stabilizat, transformându-se în obişnuinţă şi trăsătură negativă de caracter, putem vorbi de negativism, lucru care se educă în familie din primii ani de viaţă. La copil, cauzele acestui negativism trebuie căutate mai ales în carenţele muncii educative de acasă, fiind vorba de educaţia copilului primită de la părinte. Cunoscutul psiholog prof, univ. dr. doc. Al. Roşca scrie: ,,Cauza negativismului trebuie căutată în procedeele greşite de educaţie din familie şi şcoală”. Factorii care răspund în primul rând de educaţia copiilor sunt familia şi şcoala. Comportamentele greşite ale copiilor îşi au rădăcinile în erorile educative în primul rând din familie. În familie, copilul are de îndeplinit anumite sarcini: să mănânce singur; să se spele singur; să se îmbrace singur; să-şi pregătească lecţiile singur, etc. Toate aceste deprinderi se formează în familie. Dacă familia nu-şi pune amprenta încă din primii ani de viaţă copilul porneşte la drum cu comportamente greşite care cu greu se pot corecta mai târziu. În general comportamentele părinţilor reprezintă un model negativ sau pozitiv pentru copii. Bunele maniere se formează tot în familie şi-i modelează comportamentul în societate, fiind un process zilnic şi care va dura în timp. Deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este partea esenţială a educaţiei celor mici, astfel încât ,,cei şapte ani de acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială. Astfel pentru buna educare a copilului, părintele care are rolul cel mai important în creşterea şi dezvoltarea sa, trebuie să fie un exemplu tăcut pentru cel mic decât să le impună un anumit model. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi ca model) şi mesajul din spatele frazelor ce i se impun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi. Copilului trebuie să-i explici ce e bine, ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă. Copilul primeşte informaţii multe şi ceea ce este important este faptul cum sunt transmise aceste informaţii, de cine şi în ce mod. Această perioadă se numeşte ,,cei şapte ani de acasă”- perioadă foarte importantă în dezvoltarea psihică a copilului. Astfel între 0 – 1 – 1,5 ani, limbajul şi dezvoltarea comportamentelor la copil au la bază imitaţia. Mai târziu, începând cu vârsta preşcolară, copilul are nevoie de alte modele de identificare cu o persoană foarte apropiată (mama sau tatăl). ,,Eu sunt frumos (oasă) ca tata sau ca mama”. Important este de remarcat nevoia de însuşire a responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi conştienţi în ce priveşte formarea copilului şi nevoia de educaţie a lui. Mai târziu, copilul va exterioriza toate situaţiile din familie. În cei şapte ani de acasă copiii pot învăţa: deprinderi de igienă, autoservire, ordine; exteriorizarea propriilor trăiri şi sentimente;

915

modul de a relaţiona cu cei din jur. Toate acestea influenţează dezvoltarea de mai târziu a copilului. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte aici, adică la cei şapte ani de acasă, continuă dar trebuie remarcat faptul că bazele educaţiei le primeşte din familie, adică ,,Cei şapte ani de acasă”

916

Cei şapte ani de acasă! prof. Georgeta Raicu Colegiul Naţional "Traian Lalescu" Reşiţa  În copilăria petrecută în satul meu natal, în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, greşelile de comportament- cum ar fi trecerea unei persoane mai tinere prin faţa unei persoane mai vârstnice, apelarea unei persoane mai în vârstă după prenume, fără folosirea termenului de respect potrivit, utilizarea pronumelui "tu" atunci când te adresai cuiva mai vârstnic- chiar dacă acea persoană era sora sau verişorul cu nici un an mai mare ş.a., erau aspru taxate. Îmi amintesc- şi nu-mi pot săpâni un zâmbet- cum erau apostrofaţi copiii dacă uitau să salute: "Măi neruşinatule, aşa te-a învăţat pe tine la şcoală?" şi imediat aflau şi părinţii şi toată lumea din sat cât de prost crescut erai, bineînţeles spre ruşinea părinţilor care luau imediat măsuri pentru îndreptarea neajunsului. Uneori întrebarea-bobârnac era însoţită de exclamaţia de consolare: "Ei, n-are şapte ani de acasă!". Şi uite aşa am ajuns să mă întreb, în naivitatea mea de copil, dacă nu are şapte ani de acasă, de ce îl ceartă întrebându-l de şcoală? Doară la şcoală se mergea după împlinirea vârstei de şapte ani... Din nefericire, acest tip de admonestare, cu referire la ceea ce a învăţat copilul la şcoală, era auzit de nenumărate ori până nu demult, iar explicaţia cu cei şapte ani de acasă era- şi mai este, din ce în ce mai puţin- legată doar de diverse manifestări nepoliticoase ale unei persoane. Zic din ce în ce mai puţin pentru că, de ceva vreme- oare începând cu generaţia facebook sau chiar de mai înainte?!- nu-şi mai face nimeni probleme cu privire la politeţe... Puţini înţeleg însă adevărata însemnătate a primilor şapte ani din viaţa unui om şi, chiar şi mai puţini, îi acordă importanţa cuvenită. În prezent ştim- şi este dovedit ştiinţific- că toate trăsăturile şi abilităţile de om şi de fiinţă socială se dobândesc, se construiesc până la vârsta de şapte-opt ani. În tot restul vieţii le completăm, le dezvoltăm şi le cizelăm, iar capacitatea noastră de a învăţa este condiţionată de bagajul de cunoştinţe şi deprinderi dobândite până la această vârstă. Este bizar faptul că, deşi toată lumea spune "copiii din ziua de azi sunt mult mai deştepţi faţă de copiii de altă dată", ei sunt tot mai puţin politicoşi şi mai puţin dispuşi să asculte, să proceseze, să selecteze, să înţeleagă şi prin urmare, să aplice lucrurile bune despre care află, chiar dacă, este de la sine de înţeles, acestea le vor aduce beneficii chiar lor. Sunt cadru didactic şi diriginte de 29 de ani... şi mamă de doar 24 de ani. Şi în plan profesional şi în plan familial mi-am dat toată silinţa să fac ce este mai bine pentru copii, pentru familie şi nu am fost întotdeauna mulţumită de rezultate. Mereu se pot face retuşări, dar cum spuneam, trebuie să ai ce retuşa, ce completa, ce cizela. Orice construcţie începe a fi făcută cu fundaţia... ori fundaţia, temelia pe care se ridică omul, este creată de părinţi, de familie, exact în această perioadă a vieţii. Şcoala va completa şi va cizela, dacă va avea ce! Sunt puţini părinţi care, în mod conştient, îşi învaţă copiii lucruri rele, dar este la fel de nociv să nu îi înveţi nimic. Sunt destui părinţi care cer copiilor lor să respecte anumite reguli, reguli pe care ei înşişi nu le respectă şi nu îşi dau seama că, prin exemplul lor neagă tocmai acele reguli, apoi se miră că nici copiii nu le respectă şi îi pedepsesc sau ajung în conflict cu aceştia. Să nu mai vorbim despre părinţii care, din dorinţa unui trai mai îndestulat, pleacă la muncă, departe, pasând cu uşurinţă responsabilitatea formării şi educării propriilor copii, bunicilor, unchilor, mătuşilor, vecinilor sau chiar copiilor mai mari. De multe ori copiii ajung să "plătească" pentru greşelile părinţilor, fiind rapid sacrificaţi pentru lucruri de genul: "trebuie să plătesc împrumutul la bancă, altfel vom ajunge în stradă" sau "dacă vrei ultimul tip de telefon trebuie să merg la lucru în străinătate, altfel nu-l vei avea niciodată". Copilul este oglinda părintelui, dar mulţi părinţi au impresia greşită că doar felul în care este îmbrăcat, hainele de firmă şi jucăriile scumpe oglindesc calitatea lui de părinte bun, comportamentul copilului, felul în care vorbeşte cu părinţii şi cu ceilalţi, felul în care socializează, nu contează. Mai târziu, aceiaşi părinţi, vor povesti câte sacrificii şi cheltuieli au fost ei nevoiţi să facă pentru ca odorul lor să fie bine educat. Câte ore de meditaţii au plătit şi cât de greu au găsit un profesor "corespunzător", pentru ca micul lor geniu să ia note mari la şcoală, neînţelegând că, de fapt, nu au făcut decât să-şi cumpere liniştea lor sufletească pentru comoditatea de a nu-şi fi asumat dificila profesie de părinte.

917

Despre părinţi şi copii ar fi multe de spus... Ştiu, nu există nici părinţi perfecţi nici copii perfecţi... nici societate perfectă. Nu uitaţi însă, intră în obligaţiile părinţilor să asigure copilului cei şapte ani de acasă pentru ca el, copilul, să devină OM!

918

Rezolvarea de probleme la şcolari Prof. inv. primar, Gheldi Filis Școala Gimn. Nr. 12 "B. P. Hasdeu" Constanta Încă de mici, ne obisnuim să invătăm. Intai invătăm să comunicăm si să ne miscăm. Apoi, incepem să invătăm despre lumea din jurul nostru. Ceea ce defineste felul in care asimilăm toate informatiile este stocat in materialul genetic. Asta nu inseamnă, totusi, că nu putem să ne modelăm si să ajungem la performante uimitoare. Învătarea este activitatea prin care o actiune ia nastere ori se transformă reactionand la o situatie cu conditia ca esenta modificarii comportamentului sa nu se datoreze unor tendinte innascute ale organismului, procesului de maturizare a acestuia sau actiunii unor situatii de moment. Fiinţa umană, ca sistem deschis, autocinetic şi autoreglatoriu, se află în permanentă interacţiune cu ambianţa socială şi materială, cu semenii, cu natura pe care o cultivă, cu situaţiile pe care le stăpâneşte, provoacă, anticipează, rezolvă, precum şi cu sine însuşi în autoconducere, autoinstruire şi autoeducaţie. Tot ceea ce se supraspune peste reactivitatea spontană şi înnăscută devenind, prin repetare sau întărire, o achiziţie cu caracter de relativă permanenţă poate fi socotit, în termeni generali, ca învăţare. Rezolvarea de probleme poate fi privită ca un proces prin care elevul descoperă o combinaţie de reguli învăţate anterior, pe care o poate aplica pentru a ajunge la o soluţie referitoare la o nouă situaţie problematică. Rezolvarea de probleme nu este, totuşi, doar o chestiune de aplicare a regulilor învăţate, ea este un proces care generează o nouă învăţare: când este găsită soluţia problemei se învaţă ceva în sensul că se schimbă capacitatea individului. Ceea ce rezultă din rezolvarea de probleme este o regulă de ordin superior care, în consecinţă, devine o parte a repertoriului individual. Dacă se întâlneşte din nou aceeaşi categorie de situaţii, se poate răspunde cu uşurinţă prin actualizare, situaţia nemaifiind privită ca o problemă. Rezolvarea de probleme trebuie, aşadar , considerată o formă categorică de învăţare. Cand un om isi replanifica programul mesei datorita unei noi intalniri, el rezolva o problema. Cand o gospodina se decide sa cumpere selectiv anumite articole pe baza preturilor diferite, ea rezolva o problema. Aceste probleme cotidiene seamana foarte mult cu problemele pe care le rezolva elevii scriind teme. Au fost diferentiate opt clase de situatii ale procesului de invatare umana, adica 8 seturi de conditii in care apar schimbari in capacitatile elevului. Implicatia consta ca in aceea ca sunt opt feluri corespunzatoare de schimbari in sistemul nervos, schimbari care cer sa fie identificate si in cele din urma explicate. BIBLIOGRAFIE: 1.Anca Dragu , Sorin Cristea -"Psihologie si pedagogie scolara", Editura "Ovidius University Press",Constanta, 2002 2.Ernest R. Hilgard , Gordon H. Bower-"Teorii ale invatarii", EDP,Bucuresti, 1974 3. Robert Mills Gagné-"Conditiile invatarii",EDP,Bucuresti, 1975

919

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Înv. Preșcolar GHENCEA LUMINIȚA G.P.N. NR.2, comuna Măneciu, județul Prahova Stă cu diploma pe masă, Are-acum şi masterat, Dar cei şapte ani de-acasă Încă nu i-a terminat. (epigramă de Aurel Buzgău) De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îi invocă atunci când este nevoie de acest lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii, cu familia și cu cei apropiați, în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în viață cu minim de lecții despre viață. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei mai în vârstă și mai departe, la școală, respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îl ai. „Respectă ca să fii respectat” este una din vorbele din bătrâni, spuse de părinții noștri. Dacă îi respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur. Dar mai au astăzi părinții timp pentru a le da cei șapte ani de acasă? Ei bine, NU! Pornind de la acest adevăr, am realizat o activitate opțională pe parcursul unui an școlar cu titlul „ Un copil politicos”. Rezultatele au fost cu adevărat pe măsura așteptărilor. ARGUMENTELE acestui opțional au fost: Pune în discuție necesitatea obișnuirii copilului de vârstă preșcolară de a se adapta la rigorile societății; Răspunde unei problematici generale a formării preșcolarului - bunele maniere; Încearcă integrarea copilului într-o activitate plăcută și ușor de receptat. LISTA DE CONȚINUTURI UN COPIL POLITICOS - 1 oră CE SE CUVINE, CE NU SE CUVINE – 4 ore Scuzele; Angajamentul; Buna credință; Promisiunea RESPECTUL DE SINE ȘI PENTRU CEILALȚI – 3 ore Buna creștere; Bunul simț; Aplicații PREZENTAREA – 3 ore Pe stradă; Într-un grup de prieteni; În familie ADRESAREA – 5 ore Pe stradă; Când telefonezi;

920

Când ești sunat; Complimente; La cumpărături BUNELE MANIERE – 5 ore În familie; La grădiniță; În timp ce servești masa; De ziua ta; Pe stradă, la spectacol, în călătorie CUM TE ÎMBRACI? – 2 ore În casă, la grădiniță, pe stradă; Bunul simț în vestimentație CADOURILE – 4 ore Sfântul Nicolae și Crăciunul; Mărțișorul și Paștele; Zilele aniversare SIMȚUL MĂSURII – 2 ore Sfaturi; Proverbe JOCURI DE ROL ȘI JOCURI DIDACTICE LA ALEGEREA COPIILOR – 4 ore BIBLIOGRAFIE 1. M.E.C.T.S. Curriculum național – cadru de referință, Editura Corint, București, 1998 2. VIORICA PREDA, Metoda proiectelor la vârstele timpurii, Editura Miniped, București, 2002

921

„ÎMPREUNĂ – în beneficiul copiilor „ proiect de parteneriat educaţional Prof. ANA GHENCIU Grădiniţa P.P. Nr. 32 Timişoara MOTTO:“Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi , te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume......” (din Child’s Appeal, Mamie Gene Cole) TIPUL DE EDUCATIE ÎN CARE SE ÎNCADREAZĂ : educaţie pentru dezvoltare personală Iniţiator: prof. Ana Ghenciu, cu experienţă bogată în derularea proiectelor. IDENTIFICAREA PROBLEMEI Având în vedere schimbările survenite în ultimii ani în toate domeniile, deci şi în şcoala românească, se întrevede nevoia dezvoltării unei relaţii parteneriale strânse între factorii educaţionali . Grădiniţei, ca formă instituţională care continuă şi completează influenţele educaţionale din familie, îi revine sarcina importantă de a acoperi nevoia de intervenţie unitară, care să asigure calitate , continuitate şi unitate în influenţele educaţionale exercitate asupra copilului. ARGUMENT: Dominanta perioadei pe care o traversăm şi în care toţi suntem în căutare de repere orientative, este schimbarea. Sub imperiul acestei dominante, care solicită individului abilităţi şi competenţe de adaptare rapidă la situaţii noi, intervenţiile educaţionale asupra copiilor ar trebui să răspundă în primul rând nevoilor individuale, asigurând în acelaşi timp şanse de integrare şi dezvoltare personală. În contextul modificărilor de fond şi formă la nivelul tuturor subsistemelor societăţii, instituţia şcolară trebuie să-şi asume o nouă perspectivă asupra funcţionării şi evoluţiei sale. Una din pârghiile care pot susţine acest deziderat este parteneriatul educaţional, definit printr-o comunicare reală, constructivă, în interesul copilului, menit să asigure unitate şi continuitate. Grădiniţa asigură complementaritatea în educaţie, fără a substitui însă rolul familiei. Parteneriatele cu familia cooptează părinţii ca parteneri în procesul educativ, îi informează despre valorile promovate în aceste instituţii specializate în educaţia celor mici, formându-i ca beneficiari direcţi ai achiziţiilor de ordin educaţional ale propriilor copii. Urmărind aspectele comune, speciale şi diferenţiate pe care viaţa de preşcolar o prezintă, părinţii pot completa, sprijini si dezvolta personalitatea copilului cu o singură condiţie - colaborarea cu grădiniţa. Grădiniţei îi revine aşadar rolul de a implica părinţii în actul educaţional şi de a găsi punţi de legătura între cei responsabili în egală măsură de evoluţia ulterioară a copiilor: grădiniţă, familie şi comunitate. Pornind de la premisa că oferind părinţilor oportunităţi concrete prin care se pot implica în educaţia propriului copil, vom putea asigura o intervenţie timpurie de calitate, am iniţiat proiectul de parteneriat educaţional: „Împreună” – în beneficiul copiilor. DESCRIEREA PROIECTULUI Prin activităţile proiectului, grădiniţa recunoaşte şi accentuează rolul părinţilor de primi educatori, încercând să-i determine să înţeleagă că aceasta face mai mult decât o simplă instituţie socială, ea educă şi instruieşte. Scop: Implicarea şi participarea părinţilor în viaţa grădiniţei, astfel încât să devină parteneri activi şi avizaţi în educaţia copiilor lor; Creşterea calităţii actului educaţional;

922

Obiective: • Formarea părinţilor în spiritul ideii de parteneri egali şi responsabili în educaţia copilului preşcolar; • Conştientizarea de către părinţi a rolului instructiv educativ al grădiniţei prin trăirea emoţională alături de copiii lor a satisfacţiei dobândirii unor priceperi şi deprinderi; • Participarea activă în cadrul parteneriatului familie-instituţie preşcolară; • Oferirea de oportunitati pentru toti parinţii de a participa la experienţele educaţionale ale copiilor lor ; • Creşterea stimei de sine, a încrederii în forţele proprii a copiilor; • Implicarea părinţilor în colaborarea cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru crearea unui climat care să sprijine învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei; • Implicarea părinţilor în petrecerea timpului liber de către copii; • Generarea unui parteneriat viabil educatoare – copil – părinte; • Convingerea părinţilor pentru a investi în dezvoltarea personală a copiilor şi a grupei în ansamblu; • Folosirea colaborării familie – şcoală pentru rezolvarea problemelor dificile şi drept cadru de sărbătorire a realizărilor , performanţelor deosebite. MODALITĂŢI DE REALIZARE A OBIECTIVELOR: Activităţi în parteneriat; Popularizarea evenimentelor din cadrul calendarului propus; Activităţi teoretice de informare efectuate de specialişti; Activităţi demonstrative asistate de părinţi; Serbări si alte manifestări; Activităţi de consiliere individuală; Activităţi extracuriculare cu copiii şi părinţii. DESCRIEREA ACTIVITĂŢILOR: Proiectul va cuprinde in realizarea sa o serie de activitati precum: întâlniri cu specialişti, având ca scop dezbaterea subiectelor din lista tematică; vizionarea de filme referitoare la dezvoltarea şi educarea copiilor preşcolari, în vederea conturării unor metode eficiente, în conformitate cu particularităţile lor de vârstă şi cu cele individuale; prezentarea de serbări şi şezători pentru părinţi, în organizarea cărora să fie implicaţi şi aceştia; desfăşurarea de activităti instructive – educative cu participarea părinţilor (de exemplu: activitate practică de 8 Martie, 1 martie); întocmirea de portofolii cu lucrări ale copiilor şi analiza produselor muncii lor, la care să ia parte părinţii; descrierea de situaţii - problemă apărute în comportamentul copiilor şi stabilirea unor metode eficiente de rezolvare a lor. Bibliografie: Timothy Miller – “Bucură-te de ce ai”, Editura Curtea veche, Bucureşti, 1999; Dale Carnegie – “Lasă grijile, începe să trăieşti”, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2000; Francois Lelord, Christophe Andree – “Cum să ne purtăm cu personalităţile dificile”, Editura Trei, Iaşi, 1996; Ann Birch – “Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000; Elena Bărbulescu – “Educaţie şi reintegrare socială”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987; Andre Berge – “Defectele părinţilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967; Virgil Radulian – “Profesori şi părinţi, contra insuccesului şcolar”, Editura Didactică şi Pedagogică; Tiberiu Rudica – “Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981; Tiberiu Rudica – “Maturizarea personalităţii”, Editura Junimea, Iaşi, 1990; Nicki Stanton – “Comunicarea”, Societatea Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1995; Ursula Şchiopu, Emil Verzea – “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981; Kari Killen – “Copilul maltratat”, Editura Eurobit, Timişoara, 1998. Gheorghe Tomsa, “Psihopedagogie prescolara si scolara”, Bucuresti, 2005

923

“Cei șapte ani de acasă!” Prof. inv prescolar: GHEORGHE BUNEA TANŢA GRĂDINIŢA NR. 48, BRĂILA Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens.Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la

924

serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

925

Sa educam zambind! Prof. Inv. Presc. GHEORGHE CARMEN ELENA „Un om educat se deosebeste de un om needucat asa cum un om viu se deosebeste de un om mort.” Asa spunea marele filozof, Aristotel. Dar oare, cand ar trebui sa debuteze procesul de educare? Unii ar spune ca ar trebui sa lasam copiii sa copilareasca, isi vor da seama singuri seama, atunci cand vor creste, cum ar trebui sa se comporte. Eu, insa, tin sa-i contrazic. Dupa cum spune si vorba populara, decizivi in formarea personalitatii copilului sunt celebrii „7 ani de acasa”. Cand spunem „7 ani de acasa”, ne referim la educatia primita in familie, la formarea personalitatii copilului pana cand merge la scoala. Daca un copil are cei 7 ani de acasa, intelegem ca este bine crescut, saluta, multumeste, se poarta cuviincios cu ceilalti. Mare parte din aceasta perioada se desfasoara in cadrul gradinitei. Aici, copiii intra, pentru prima data, intr-un colectiv. Vor invata sa-si exprime punctul de vedere, sa-l accepte pe al celorlalti, pentru ca impreuna sa ajunga la un numitor comun. Educatia este cheia integrarii copilului in societate. Intre 3 si 5 ani, la gradinita, copilul este educat sa imparta jucarii, observa reactiile celor din jur, apreciaza recompensele si constientizeaza si pedepsele. Totusi, prin activitatile lor, cadrele didactice, ii recompenseaza pe cei mici exprimandu-si multumirea, prin aplauze, laude, ci nu prin lucruri materiale. Astfel, este important sa-i laudam atunci cand dau dovada de comportamente specifice copiilor „binecrescuti”. De asemenea, dezamagirea, nemultuirea, ignorarea reprezinta pedepse mai bune decat cearta. Cunoastem bine faptul ca in gradinita, activitatea de baza este reprezentata de joc. Deci, prin jocurile de rol, copiii pot invata bunele maniere. Jocuri precum „Masa in familie”, „La piata”, „In vizita” sunt ideale pentru a-i educa pe pici sa se comporte in diverse situatii. Intre 5 si 7 ani incepe sa-si dezvolte capacitatea de a purta discutii cu ceilalti. Prin jocurile propuse de cadrul didactic, ei isi pot exprima punctul de vedere, aducand argumente. Este important sa-l incurajam sa spuna ce are pe suflet, sa-l ascultam.

926

Prima școală - cei 7 ani de acasă Învăţător: Gheorghe Maria “Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai” (Henry Ward Beecher) Mama, ce cuvânt dulce, înălțător. E sinonim cu pace, iubire, viață, Dumnezeu. E sinonim cu fericirea. Inima mamei e cel mai curat loc din lume, e locul unde găsim divinitatea, speranța și lumina. Chiar dacă în părul ei a mai albit un fir, iar pe față ei a mai răsărit un rid, mama rămâne veșnic tânără în ochii copiilor ei. Mama știe că puiul ei va crește, că va porni la drum și chiar din prima secundă în care l-a cuprins la piept, pornește în căutarea celui mai luminos loc şi celui mai roditor pământ și seamănă acolo o livadă de Valori. Fuge zilnic, într-un suflet, la fântână, ca să ude livada cu dragoste și udă fiecare pom cu grijă. Udă și curăţă pomul Dragostei, apoi se oprește nițel la pomul Credinței, al Respectului, al Omeniei, al Demnității, al Bunătății, al Dărniciei, vorbește cu toți, îi mângâie pe toți și îi roagă să facă fructe gustoase pentru odorul ei. Atunci când va crește mare, mama vrea să-i pună în desaga cu care pornește la drum, fructe dulci din fiecare pom, pe care l-a îngrijit și l-a udat cu atâta grijă și dragoste. Vrea că puiul ei să poarte toate aceste fructe valoroase cu el prin lume și să-i servească şi pe cei vor ieși în cale, căci se spune că oamenii nu se întâlnesc întâmplător, avem de învățat câte ceva de la fiecare dintre ei. Dar, ce ne cere mama în schimb pentru atâta bunătate? Aproape nimic, dragostea ei e necondiționată și ar dori, doar, să-și zidească veșnicia în inima noastră, ca să ne țină sufletul în curățenie, în vremuri mai grele. Tata e un om obișnuit, el a învățat să fie un luptător, să înfrunte cu voinicie toate vitregiile vieții. Atunci, de unde-și alimentează puterile? Din iubire, din iubirea necondiționată față de familie. În el sălășluiesc două ființe, una iubitoare, protectoare și caldă și alta puternică și luptătoare, capabilă să răstoarne munții pentru a-și feri copilul din calea primejdiilor și hotărâtă să mute sori și stele din loc pentru a-i lumina calea. Când va crește mare, tata îi umple desaga cu sfaturi, îl sărută pe frunte și îi spune că e mândru de el, indiferent pe ce meleaguri își va abate pașii. Copilul e dator să-și prețuiască părinții pentru faptul că ei îl iubesc până dincolo de infinit, se macină zile și nopți căutând soluții pentru a-l ajuta să-și atingă steaua. Tații trebuie iubiți, pentru că ei ne iubesc mamele, iar din iubirea lor am obținut de la viață șansa de a iubi și noi. Cu siguranță că fiecare părinte dorește tot ce e mai bun și mai frumos pentru copilul său și face tot ce îi stă în putință să îi ofere ce crede el că îl va face fericit. Dar nu este deloc ușor să fii părinte. Trebuie să realizezi că atunci când ții în brațe ,,bulgărele de aur” ești responsabil pentru el, că trebuie să-l înveți cum să crească și cum să trăiască într-o lume din ce în ce mai dură. Nu cu foarte mult timp în urmă, cei șapte ani de acasă erau cu adevărat … de acasă! Expresia ,,cei șapte ani de acasă” își are originile din vremurile în care copiii stăteau acasă în primii șapte ani de viață. Instituționalizarea copiilor avea loc prima oară la vârsta de aproximativ șapte ani, atunci când ei mergeau la școală. Până atunci educația lor era în întregime responsabilitatea familiei. În prezent, atunci când să amintește de cei șapte ani de acasă ,,referirea” e în general însoțită de aprecieri despre cât de bine sau cât de prost-crescut este un copil. Desigur că buna sau proasta creștere ține aproape întotdeauna exclusiv de imaginea adultului, respectiv în legătură cu ce înseamnă un copil ,,cuminte” , ,,politicos” sau ,,care nu deranjează”. Familia trebuie să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul, acesta și nevoile sale să fie în centrul atenției. Copilul trebuie în primul rând să știe că este iubit și respectat, că nu trebuie să merite iubirea părinților săi și nu trebuie să facă nimic ca să o câștige sau ca să o păstreze, că iubirea adevărată este pur și simplu necondiționată. El trebuie să învețe să se iubească pe sine, pentru ceea ce este , nu pentru ceea ce cei din jur vor să îl facă să devină. Regulile de conviețuire socială vor fi deprinse încet, încet de către copil, prin expunerea zilnică și inevitabilă la rigorile și cerințele mediului în care crește și se dezvoltă. Politețea și bunele maniere se deprind, conform psihologilor, prin observarea exemplului pe care îl dau adulții.

927

Atunci când părintele omite constant să salute, să folosească cuvintele magice “te rog” și “mulţumesc”, este cel puțin nedrept să îi pretindem copilului să o facă. Treptat, dacă îi vede pe cei din jur purtându-se politicos, copilul o va face la rândul sau, aceste lucruri intrându-i în obicei ca ceva absolut firesc. Regulile de bună-purtare, ca și cele caracteristice unei mese liniștite în sânul familiei, se învață la fel, urmând exemplul adulților din anturajul apropiat. Un băiat care își vede tatăl oferindu-i flori soției sale, fără nici o ocazie specială, va face la fel la maturitate. O fată care își vede mama trudind din zi până în noapte, în timp ce tatăl se relaxează privind la televizor, va crește învățând că aceasta este normalitatea și o va aplica în continuare în propria familie. Medicii și psihologii au căzut de acord că primii șapte ani din viața unui copil sunt esențiali pentru formarea sa ulterioară. Din punct de vedere cognitiv, Jean Piaget arată trecerea de la studiul senzorialmotor, în care copilul învață prin intermediul simțurilor, la stadiul preoperaţional, care se încheie în apropierea vârstei de șapte ani, în care copilul începe să gândească folosind simboluri, să își folosească intens imaginația și memoria. În fragedă copilărie, copilul învață să aibă încredere în părinți sau în adulții care îl îngrijesc. Astfel, dacă nu sunt dezamăgiți, ci, dimpotrivă, sprijiniți pas cu pas, învață încet, încet să aibă încredere în întreaga lume. Ei își dezvoltă curajul și independenţa şi reușesc să conștientizeze că își pot planifica o serie de acțiuni care, în derularea lor, să servească scopului pe care și-l propun. La vârstă de 6-7 ani, relația de apartenență și apropiere față de familie este atât de puternică încât ei se simt în stare să își divulge secretele, temerile, furia, speranțele și visurile. Cu siguranţă că, mai ales în perioada copilăriei, vor există și eșecuri sau mici nereușite. Trebuie să învățam copiii că lucrurile nu ies întotdeauna cum vrem noi, chiar dacă facem tot ce ne stă în putință. Trebuie să învățăm alături de ei cum să transformăm un eșec într-o victorie, prin experiența căpătată. Disciplina impusă în familie ajută copilul să nu-și irosească resursele și să-și atingă scopurile. Atunci când ne vom bucura de reușitele copiilor, ne vom da seama că pentru a crește niște copii buni, trebuie să devenim, noi înșine, niște părinți buni.

928

Cei sapte ani de acasa Educ. Gheorghe Maria G.P.N. Izvoru De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.

929

Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

930

Cei şapte ani de acasă Inv. Gheorghita Mihaela Scoala Gimnaziala nr. 1 Rediu Expresia ,,Cei şapte ani de acasă” îşi are rădăcinile în faptul că micul copil păşeşte pe băncile şcolii la vârsta de şapte ani, însă până atunci responsabili cu educarea lui sunt atât părinţii cât şi educatorii grădiniţelor. În acelaşi timp expresia oglindeşte în copil bagajul de cunoştinţe morale, spirituale şi civice pe care le-a agonisit educabilul până la intrarea la şcoală. Cei şapte ani sunt extrem de importanţi pentru copii pentru că la această vârstă, ei se află într-o continuă perioadă de dezvoltare, psihică, emoţională dar nu în ultimul rând psiho-motrică. Un copil cu cei sapte ani de acasă nu înseamnă neapărat ca el să ştie să scrie şi să citească, ci şi să relaţioneze cu cei din jur, să respecte regulile grupului din care face parte, să prezinte o atitudine deschisă spre noutate, să fie capabil să lege prietenii, să se joace respectând regulile jocurilor, toate aceste trăsături se dezvoltă la copii încă de la vârste fragede dacă adulţii din jurul său îi favorizează un mediu propice din care copilul să poată înţelege toate informaţiile necesare. Pe de altă parte exterm de important pentru copil este ca adultii din preajma lui din această perioadă -a celor şapte ani- să încerce să-l motiveze pe copil pentru ceea ce va urma, nu să-l sperie cu expresii de genul ,,lasă că ajungi tu la scoală, să vezi cu se schimbă treaba” astfel se generează starea de anxietate, care este o deficienţă majoră în realizarea noilor paşi spre dezvoltarea ulterioară a copiilor. Pe tot parcursul celor sapte ani de acasă copilul trebuie lăsat să se joace cu jucării sau să experimenteze diferite jocuri pentru că şi jocul contribuie la dezvoltarea copiilor. Este important ca în cei sapte ani copilul să se simtă util, prin resposabilizare în diferite treburi adecvate vârstei sale, cum ar fi strângerea jucăriilor, a creioanelor, cărţilor, toate acestea sunt paşi imporanţi sprea sădi în sufletul unui copil seminţele curăţiei, ordinii si oarecum disciplinarea sa. Cei sapte ani trebuie să fie pentru copil ,,leaganul” cel mai confortabil care să-i favorizeze dezvoltarea pe toate planurile, să fie locul în care se simte iubit preţuit, admirat şi nu în ultimul rând în siguranţă. Părinţii au rol important în perioada celor sapte ani de acasă, aceştia sunt defapt stâlpul de susţinere al copilului prin ei, el poate cunoaşte lumea cu ajutorul excursiilor, vizitelor la muzee, teatru, dar şi familiarizarea cu diferite norme precum trecerea la semafor, traversarea la trecerea de pietoni, reguli de comunicare şi ascultare, adresarea şi formularea de întrebări si răspunsuri, respectful faţă de cei în vârstă, de cei cu nevoi special. În acelaşi timp încă de la vârste fragede copii pot înţelege şi lua parte alături de părinţi la lecţii de ecologizare – la picnic părinţii le pot explica copiilor de ce nu e bines ă lase gunoaiele în pădure, la plajă să nu arunce gunoaie în apă, etc. În concluzie importanţa celor şapte ani de acasă nu este de neglijat întrucât în această perioadă copiii fac foarte multe achiziţii pe toate planurile, de aceea atât părinţii cât şi educatorii trebuie să depună eforturi pentru a pregăti paşii spre viaţă ai copiilor generaţiilor viitoare.

931

Cei șapte ani de acasă! GHEORGHIU FLORIN Pentru fiecare dintre noi vine un moment când ne confruntăm cu anumite situații în care , fie că ne dorim sau nu,dăm dovadă de educația primită la vârste fragede. Expresia binecunoscută ,,cei șapte ani de acasă,, face trimitere la primele forme ale educației de care are parte un individ. Desigur că acești șapte ani , adică anii pe care un copil îi petrece în mijlocul familiei înainte de a fi integrat într-un colectiv au căpătat un înțeles mult mai extins astfel încât prin acești șapte ani de acasă am ajuns să înțelegem o bună creștere , respectarea unor reguli de bun simț impuse de societate. Prin aceasta înțelegem că un copil aflat la vârsta fragedă trebuie să înțeleagă faptul că lumea în care trăiește nu se limitează numai la membrii familiei sale care îi pot permite să se comporte cum dorește ci și la ceilalți oameni din societate. Părăsind mediul său familial copilul trebuie să învețe să-i respecte pe cei din jurul lui, pentru a fi , la rândul său respectat. Un tânăr care va da dovadă de bune maniere în relațiile cu ceilalți va fi întotdeauna o prezență agreabilă făcându-se astfel plăcut. Cât timp nu oferim un model de bună creștere celor cu care interacționăm , nu putem avea la rândul nostru așteptări în această privință. Cei șapte ani de acasă reflectă imaginea educatiei pe care copiii o primesc în sânul familei în primii ani ai vieții lor. De cele mai multe ori regulile comportamentale oferite de părinți vor fi decisive în dezvoltarea acestuia ca adult. ,,În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii,,4 Putem spune că cei șapte ani de acasă reprezintă doar o problemă de bun simț ? Sau de mediul și de instruirea aferentă? Secretul și reușita unui comportament agreabil în societate se poate realiza din filtrarea obiceiurilor și adaptate de la o generație la alta mai ales în aceste timpuri pline de transformări de natură social-economico-culturală. Toate problemele de educație și comportare adecvată nu vor fi niciodată pe deplin soluționate,însă trăim cu speranța că un salut, o vorbă bună, o imbrațisare, pot face ca barierele dintre oameni să fie din ce în ce mai puține.

4

 http://jurnalul.ro/viata‐sanatoasa/sanatatea‐copilului/cei‐7‐ani‐de‐acasa‐317519.html 

932

Buna conduită-cartea de vizită a omului civilizat PROF.ÎNV.PREȘC. GHERGHE MIRELA IRINA ȘCOALA GIMNAZIALĂ GH. POPESCU MĂRGINENI-SCORNICEȘTI ,,Plantele se modelează prin cultivare,iar oamenii prin educație,, (J.J.ROUSSEAU) Drumul foarte lung și complex pe care îl parcurge copilul de la existența biologică la cea socială este,în esență,drumul umanizării și socializării acestuia. Se vorbește adesea despre,,cei șapte ani de acasă,,etichetă fără conținut pentru unii,dar semnificativă pentru cine cunoaște mai bine influența covârșitoare a educației din familie pentru tot restul vieții,în bine sau în rău ,după cum copilul a avut norocul sau neșansa de a crește într-un mediu prielnic sau într-unul nefavorabil. Din cele mai vechi timpuri familia a fost privită ca,,prima școală,, a ființei umane. Dintre toți membrii familiei,mama este cea mai direct și cu efecte mai mari implicată în procesul de educare a copilului mic, ea fiind pentru ei cea mai bună și mai scumpă ,modelul și mentorul lor.Alături de ea,tatăl,bunicii,frații contribuie și ei la educarea copilului. Copilul se va,,umaniza,,în funcție de relațiile socio-afective și de formele de cultură pe care i le prezintă mediul familial .Datorită sentimentelor de implicare adâncă ce însoțesc prezența și dezvoltarea copilului ,părinții sunt mai mult decât ar putea fi vreun educator din afara familiei .Acțiunea educativă a familiei are caracter intențional și privește toate laturile personalității: -dezvoltarea fizică,armonioasă și sănătoasă-(formarea unor deprinderi igienico-sanitare,regim rațional,situații de urgență) -dezvoltarea intelectuală-(deprinderea comunicării verbale,acumularea unui volum de percepții și reprezentări,stimularea dorinței de a ști,etc.) -educarea morală-(învățarea unor regulide conduită,educarea unui comportament moralreligios,educarea unei atitudini pozitive față de mediu,etc) -educarea estetică-(cultivarea gustului estetic ,stimularea unor înclinații artistice) -formarea unui orizont profesional Grădinița, mai apoi școala desăvârșesc educația copilului în strânsă colaborare cu famila. Educația morală este un proces complex și neîntrerupt care trebuie început de la cea ai fragedă vârstă (grădiniță) când copilul , imitând, își formează deprinderi de comportare civilizată . Succesul educației morale la vârsta preșcolară nu vine de la sine , ci este rezultatul unei munci stăruitoare , migăloase , desfășurată cu pasiune și responsabilitate atât de educatoare cât și de părinți . Grădinița are rolul de a-i modela pe copii pentru o conviețuire armonioasă în colectiv . Aici , raporturile , faptele de comportament sunt reglementate prin prizma unor categorii și valori specifice: binele și răul , cinstea și necinstea , hărnicia , dragostea de muncă , omenia , respectul , curajul etc. Chiar dacă în grădiniță totul capătă forme mai simple , ele constituie premise pentru un comportament adecvat normelor morale . Deși se poate considera că este prea devreme să vorbim despre educarea unui bun cetățean , important este să-l ajutăm pe copil să devină o fereastră deschisă spre societate , să știe să se comporte cu cei din jur , să-i respecte , să ia atitudine . Printr-o paletă largă de activități ,respectiv jocuri povestiri ,convorbiri ,studii de caz ,poezii,cântece ,desene ,copiii sunt inițiați în drepturile și îndatoririle lor .Toate metodele educației morale pot avea un aport important la formarea conștiinței și conduitei morale a copiilor ,dar recomandabil este să fie utilizate metodele de întărire pozitivă concomitent cu restrângerea ,pe cât posibil ,a celor bazate pe constrângeri.Îmbinarea lor armonioasă asigură concordanța între trebuințe, tendințe și cerințe morale .Măiestria didactică se va concretiza în acele strategii care vor da copilului impresia libertății chiar în acțiunile și cerințele care îi sunt impuse . Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai mult valorile morale . Alterarea comportamentului – în acte și atitudini – își află rădăcinile la etapa de vârstă

933

preșcolară . Cauzele comportamentelor nedorite la copil pot fi generate de lipsa de spupraveghere , lipsa de timp , de o mare libertate a copilui sau de lipsa de autoritate a părinților . Bunul simț , buna cuviință și comportamentul corect în societate nu pot fi separate de moralitate căci o conduită frumoasă este morală , iar ceea ce este moral este frumos. În esență ,consider că activitățile de educație moral-civică prin temele dezbătute , inițiază copilul , viitorul cetățean asupa drepturilor și îndatoririlor , ajutându-l să-și motiveze comportamentul , să-și dezvolte spiritul critic și inteligența .

934

Cei șapte ani de acasă prof. înv. primar, Ghiliciuc Elena- Gabriela Școala Gimnazială Nr. 2 Tudor Vladimirescu "A educa copiii cum trebuie, iată toată morala noastră! Casa părintească este o grădină în care crește cea mai nobilă floare: floarea umană. Pe aceasta o avem de îngrijit. Ea trebuie să devie tare, pentru a putea purta roade sănătoase." (Carneri) De cele mai multe ori educația copilului își pune amprenta încă din frageda pruncie, atunci când părinții, pe lângă faptul că-și doresc acest lucru, încearcă să formeze copilului lor un comportament adecvat în societate. ‟Cei șapte ani de acasă” reprezintă practic cei mai importanți ani pentru conturarea unui viitor al copilului. Educația pe care copilul o primește de la părinți ajută la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală, acesta fiind un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă, iar noi ca învățători este important să-i susținem pe părinți în demersuri educative. Psihologul Oana- Maria Udrea spunea că, educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: -relația afectivă dintre copil și părinți; -specificul de dezvoltare a copilului; -valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Toți acești facori contribuie la educarea copilului de mic. Prin dragostea părinților, prin atitudinea acestora de a aborda o problemă păstrând o relație afectivă, dezvoltă la copil încrederea în propriiile forțe deoarece copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. ‟Cei șapte ani de acasă” sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. Cu cât încercăm să fim mai duri, cu atât copiii vor încălca regulile. De obicei, educarea copiilor într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Un lucru important constă în fapul că educația trebuie adaptată în funcție de etapele de dezvoltare a copilului. Dacă micuţul cere o jucărie, îl obișnuim să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. Știm clar că educația nu ține doar șapte ani și gata. Toată viața e un examen în care avem tot timpul câte ceva de învățat pentru a putea merge mai departe. De aceea, noi, învățătorii trebuie să continuăm ceea ce încep părinții acasă. Bibliografie: D.Sălăvăstru, Psihologia educației, București, 2005 Steluța Indrei ‟Sănătatea copilului”, 2008 Dorina Arsene, Bunele Maniere, 2015

935

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. inv. presc. Ghiorma Claudia Daniela Gradinita de copii Tintaru „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul, -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr exersează comunicarea cu adultul, folosirea de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -exersează deprinderile igienico-sanitare, de -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să receptare a mesajului oral scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în -îşi îmbogăţesc vocabularul bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi

936

vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referinduse la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

937

„Cei 7 ani de-acasa „ Prof. inv. presc. Ghiorma Cornelia Fabiana Gradinita de copii „ Arginesti”, com. Butoiesti Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Sa vorbim putin si despre cei 7 ani de acasa. Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si atunci copii au primit o educatie prin strainatate, si din ce stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasa. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine. Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate, pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se autoizoleaza de cei din jur si tind sa dispara asa treptat din viata sociala, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinta. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur. Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%.

938

Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă. Totodată, urmaţi şi aceste sfaturi utile: - Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii. - Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel. - Învăţaţi-i cum să salute sau să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine să întrerupă o discuţie. - Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în acest mod vor reţine mult mai repede. Am certitudinea că după ce veţi vedea primele rezultate pozitive la copiii dvs., dar şi admiraţia celor din jur, toate momentele grele vor rămâne doar amintiri. Şi vă îndemn să fiţi răbdători şi optimiști şi să vă amintiţi cât mai des de vechiul proverb „repetiţia este mama învăţăturii”.

939

Cei şapte ani de acasă prof. înv. primar: Ghiţă Raluca ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 169 Deseori auzim expresia “nu ai cei şapte ani de acasă” atunci când cineva se referă la o persoană nepoliticoasă, nemanierată, nerăbdătoare, intoleranţă, dispreţuitoare şi lista poate conţinua. Mai nou, expresia de mai sus, a început să fie înlocuită cu “nu te-au învăţat la şcoală nimic?” atunci când cineva doreşte să reliefeze un comportament nedorit al unui copil. Să spunem că ambele expresii au partea lor de adevăr. Cum trebuie să acţioneze părinţii în educaţia copilului lor pentru ca mai târziu să se poată spună despre acesta că “are cei şapte ani de acasă? Cei mai mulţi părinţi, din câte pot observa consideră că dacă asigură copiilor hrană, îmbrăcăminte, cele necesare şcolii şi vacanţe frumoase, şi-au încheiat misiunea. Restul este treaba şcolii. Din păcate am ajuns să trăim într-o societate unde totul este pe repede înainte, timpul nu ne mai ajunge, răbdarea de asemenea, iar stresul de la serviciu îşi spune şi el cuvântul, astfel încât , atunci când ajung pe seară acasă (orele 2021) părinţii nu mai au timpul sau răbdarea necesară de a petrece cât de puţin timp de calitate cu copiii lor doarece aceştia trebuie să meargă la culcare. Prea puţin mai poate face şcoala atunci când copiii vin în clasa întâi. Cei mici deja şi-au format anumite deprinderi pe care le-au învăţat de la părinţii lor. Să nu uităm de asemenea enormul impact care îl are în educaţie puterea propriului exemplu. În zadar copilul ştie că trebuie să respecte anumite reguli instituţionale,(şi chiar doreşte să le respecte), dacă observă la părintele său cum le încalcă cu nonşalanţă uneori chiar cu agresivitate. Încă din primii ani de viaţă, atunci când copilul îşi începe viaţa socială, la grădiniţă sau la joacă în parc, părintele trebuie să-şi ghideze copilul, prin puterea exemplului, cum să-şi formeze valori morale de calitate şi durată: să împartă obiecte cu alţi copii, să aibă curaj să-şi spună punctul de vedere, să nu mintă, să fie curios şi să întrebe, să îşi aleagă un grup de prieteni nu în funcţie de obiectele pe care le deţine fiecare în parte, ci în funcţie de felul în care se simte înconjurat de acei copii. Într-un cuvânt să înveţe să discearnă ce este bine sau rău pentru el, fără a-i supăra pe cei din jur, lucruri destul de greu de realizat pentru un copil de 5-6 ani. Un lucru extrem de important şi căruia nu I se acordă importanţa cuvenită este formarea deprinderilor de igienă. Nu ne referim desigur numai la igiena corporală a copilului, ci şi la cea a spaţiului pe care îl ocupă acesta. Învăţând să-şi respecte proprietatea şi să aibă grijă de ea (jucăriile, hăinuţele, cărţile, rechizitele), copilul va observa că se simte bine fiind harnic şi îndatoritor. Va observa ca sentimentul unui lucru bine făcut şi dus până la capăt nu se poate compara cu nimic altceva. Respectul pentru cei din jur, poate fi cu uşurinţă învăţat, nu dacă îi spui copilului să se ridice pentru a da locul unei persoane vârstnice în autobuz de exemplu, ci dacă părintele face acest lucru de faţă cu copilul. Ca şi cadre didactice, ne putem da seama relativ repede de caracterul unor părinţi, după comportamentul propriilor copii. Acest fapt nu trebuie înţeles neapărat într-un sens negativ. De cele mai multe ori se poate observa nu lipsa de educaţie a părinţilor, deşi există şi acest fapt, ci slăbiciunea acestora în faţa copiilor lor. Aceşti părinţi sunt pur şi simplu incapabili de a spune copiilor “Nu!”. Pentru că se supără. Şi plâng. Şi niciun părinte nu doreşte să-şi vadă copilul nefericit. Ceea ce nu îşi dau seama aceşti părinţi este că şi-au transformat copiii în mici tirani,în copii răsfăţaţi şi că niciodată aceştia nu vor fi fericiţi oricâte lucruşoare ar primi, oricâte vacanţe exotice li s-ar oferi, deoarece ei de fapt nu cunosc iubirea şi afecţiunea necondiţionată a părinţilor lor. De prea multe ori am observat ce se întâmplă cu aceste familii când ajung copiii în clasele V-VIII: părinţii, neajutoraţi, se îndreaptă către şcoală recunoscând că “pe mine nu mă mai ascultă, faceţi dumneavoastră ce credeţi că e mai bine.” Este vina părinţilor? Este vina societaţii? Până la urmă părinţi şi copii deopotrivă formează societatea în întergul ei.

940

Soluţii: înfiinţarea a cât mai multe şcoli pentru părinţi, în apropierea domiciliului acestora; susţinerea a cât mai multe lectorate la care să fie invitaţi psihologi, alte instituţii abilitate în a-i învaţă pe părinţi cum să fie părinţi. O societate sănătoasă depinde numai de modul în care avem grijă de educaţia copiilor noştri, Comportamentele adulţilor, părinţi şi educatori, explică comportamentul social al copilului pe care acesta îl urmează.

941

Importanța celor - șapte ani de acasăGHITEA MARIANA Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Tot ceea ce își însușește copilul despre lumea înconjurătoare , tot ceea ce află singur sau de la adulți , pătrunde în conștiința lui ca apoi să se reflecte în jocurile și faptele lui . De aceea în viața copilului un rol important îl au relațiile cu cei din jur , părinții constituind prima formă de legătură dintre copil și lumea înconjurătoare . Dând expresie atitudinii sale față de lumea materială , emoțiile reprezintă una dintre formele relațiilor lui cu cei din jur ( părinți , frați , bunici , (...) . Relațiile emoționale depind în mare măsură de varietatea influențelor la care este supus copilul , el află destul de devreme cât este de neplăcut atunci când adulții nu sunt mulțumiți de faptele lor . Dacă copilul vrea și ajunge să îndeplinească ce i-a cerut părintele ( deși el ar fi vrut altceva ) înseamnă că el este nevoit , chiar și pe un timp scurt , să renunțe la propriile-i dorințe, să și le înăbușe și astfel să facă primii pași în educarea voinței . Copilul tinde să-și satisfacă dorința lui imediată . Această tendință , dacă nu va fi reținută , poate duc , în cele din urmă , la faptul că părinții în primul rând și apoi toți cei ce se ocupă cu educația lui să depindă permanent de la o clipă la alta, de dorințele și sentimentele copilului. De aceea, este important ca cerințele să aibă caracter de joc. Astfel copilul începr să înțeleagă treptat necesitatea cerințelor, învață să-și coordoneze comportarea, să o supună voinței sale. Mijlocul prin care se poate realiza educarea voinței este jocul, deoarece în joc copilul este pus în situația de a lucra independent și creator În unele familii, unde copii cresc fără a avea nici un fel de obligații, unde li se îndeplinesc toate dorințele, unde părinții nu se găndesc la educarea sentimentului de responsabilitate educarea voinței întârzie . Formarea personalității începe în familie și se continuă în învățământul de toate gradele. Comportamentele se formează din fargedă copilărie sub formă de povestiri, de modele, de cum trebuie să te comporți când vorbești cu o persoană, cum trebuie să te adresezi. Familia trbuie să acționeze: cu răbdare, calm, înțlegere, multă pricepere și dragoste față de copil. Cele mai frumoase și nobile sfaturi nu fac cât un gest de mărinimie, de iubire și de încredere. Exemplele de dragoste, de comportare delicată și de respect reciproc îi fac pe copii sănutrească la rândul lor, dragoste și respect față de parinții mai întâi, față de frații, iar mai târziu față de colegi. Noțiunea de dragoste trebuie gandită în concordanță cu noțiunea de exigență. În formarea personalității copilului un rol important revine familiei, ca mediu social primar, ea joacă un rol hotărâtor. A manifesta dragoste față de copil nu înseamnă a-i crea maximul de confort de ai pune la dispoziție totul, dar în relațiile zilnice părinții sunt rigizi, distanți, indiferenți față de micile necazurii ale copiilor, sau brutali în modul de ai îndruma. În aceste cazuri apar frecvente tulburări de comportament. Tot atât de gravă pentru educație este și atitudinea de severitate excesivă. Unii parinții considera că ,, nu e bine să-i arate copilului dragostea" și că ,, numai în somn trebuie sărutat". Copilul simpte nevoia să-i aibe pe parinți alături de el să participe la necazurile lui, la evenimentele din veața lui, să-i dea liniște și siguranță. Alți parinti folosesc pedeapsa ca mijloc exclusiv de dirijare a popilului sau de corectare a greșelilor. În privința acestora, mentionez că nu frica trebuie să îl determine pe copil la acțiune. Uneori în educație se utilizează atât pedeapsa cât și recompensa ca factori motivaționali, însă recompensa prezintă valoare stimulatoare maximă, întru cât copilul, ca și adultul, caută plăcerea și evită neplăcerea, evită situațiile de umilință. Nu frica trebuie să-l determine pe copil la acțiune, ci plăcerea de a îndeplinii o sarcină doința de a se bucura de apropiera celor din jur, de a se afirma ce persoană. Este indicat să i se explice copilului natura greseli săvârșite și gravitatea acesteia și nu să fiie sancționat foarte drastic. A lua măsurii corective nu înseamnă a se aplica permanent pedepse umilitoare. Copiii admonestați mereu pentru cea mai mica abatere, sau cărora li se amintește frecvent de o greșală săvârșită, recurg la mijloace propii de apărare fie că se închid în sine fie că se sustrag supravegherii,

942

comițând greșeli din ce în ce mai grave, sau își pierd încrederea în cei din jur. Nu de sublinierea insistentă a lipsurilor și a eșecurilor trebuie să se folosească părinții ci de evidențierea realizărilor; acestea îl mobilizează pe copil la acțiune. Aprobarea și lauda exercită o influență puternică asupra copilului. Cea ce este total greșit în educația copilului, este principiul, adaptat de unii parinți, conform căruia ,, bătaia este ruptă din ri ". Primii ani din viața copilului influențează comportamntul viitor al lui, chiar și al viitorului adult ,,Cei șapte ani de acasă" au o importanță deosebită. În această perioadă copilul învață despre spațiu, timp și natura: despre modestie, frumusețe, decență, cosmologie, relația cu animalele, relații de superioritate / subordonare, religie, dreptate, muncă, puritate, boală ( sănătate ), limbajul roluri în funcție de (vârstă, sex, clasă, înrudire, prietenie), conceptul de ,,eu". Mai învață despre limbajul corpului expresiie feței, emoții, conversație în diferite contexte sociale, conceptul de trecut și viitor, organizarea timpului, preferința pentru competiție sau cooperare, încadrarea socială. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială.

943

FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA P.I.P. GINGIOVEANU COSMINA ELENA Gradinita "Prichindel" Craiova, Dolj Am gasit aceste referate interesante despre viata de familie si despre importanta copilariei fiecarei persoane in formarea lui ca om: ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilultrăieştefaptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiu ni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte(două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” Mai multe pot fi găsite aici: ”Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii. Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit niciodata. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii impostori sentimental. Si asa capata sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine nu uraste pe tatal si pe mama sa, nu e demn de Mine”, adica, cine e dependent emotional de parinti, cine si-a facut d-zeu din oameni, fie ei parinti, soti, sotie, si nu are ochii deschisi, isi merita soarta. ” ” Pornesc de la premiza ca fac parte dintr-un sistem, eu, lumea si Creatorul.De ce eu (sau tu) in centru (vezi schema)? Pentru ca salvarea spirituala este individuală, nu pot salva pe alţii, nici alţii pe mine. Doar eu ma pot salva pe mine însumi dacă eu sunt cel mai important pentru mine (e vorba de salvare spirituala, mentala). Nu contează ce aş fi putut face în condiţii ideale (pe care le-am dorit dar de care nu am avut parte, sau nu le-am putut obţine, nu mi le-am putut crea). Contează ce am facut efectiv, in conditiile date. Si ce voi face de aici inainte. Pentru ca multi se amagesc dupa ce au facut răul spunandu-si: „ei, daca aveam parte de cine as fi vrut eu, altfel m-as fi comportat etc. etc.” Nu e adevarat. Cine se comporta rau cu o persoana, se va comporta rau cu toate, pentru ca are acest patern sau nărav, cum se mai spune. Cine e bun, e bun de la inceput, cu oricine, si cine e rau, e rau, de la inceput, cu oricine. Nu exista „dacă era asa, faceam asa, adica mai bine”. Daca m-aş plasa in exterior si pe ceilalţi în centru, aş fi in postura scufiţei roz (Eric Berne – Ce spui după bună ziua), adică în postura de supraadaptare a depresivului care ajuta pe toata lumea dar nu pe el însuşi (vezi personajul Marta din Evanghelie). Desigur, munca de voluntariat este o dovada de iubire a aproapelui, insa munca de voluntariat pentru toata viata, e o dovada de lipsa de iubire de sine (de negare de sine). ” ”Calea Spre Fericire De Sonia Choquette Intuitia este considerata vocea sufletelor, este o parte naturala si importanta dinnoi.Fara intuitie nu reusim sa ne gasim drumul spre scopul vietii noastre.Daca stim sa ne ascultam sufletul nostru intiutiv,Vom stii sa pasim in viata cu inima usoara, bucuroasa,Cu inima de copil.Bucuria este primul semn al intuitiei.Traind o viata intuitiva este cea mai puternica unealta a noastra!Observati subtilitatea! Nu este greu sa ne urmam intuitia. De fapt, este chiar usor!Intuitia este mai degraba o serie nesfarsita de „placeri mici” care ne fac viata maiusoara

944

si magica.Ce placeri mici intuitive ati experimentat astazi?Fiti constienti de diferentele dintre ceea ce este real si ceea ce este de fapt doarproiectia propriilor voastre griji si frici. Nu confundati cele mai mari griji si cele maiadanci frici cu realitatea. Daca veti face asta, veti elimina toate posibilitatile demanifestare ale gratiei divine in vietile voastre. Patru Decizii care va vor aduce mai multa bucurie in viata 1. Ascultati vocea intuitiei in fiecare zi! 2. Permiteti intuitiei sa va ghideze in orice faceti, in orice moment! 3. Aveti incredere in intuitia voastra atunci cand ea se manifesta! 4.Actionati ghidandu-va de intuitie in loc sa o ignorati!Calea spre a descoperi glasul inimii este indreptarea atentiei catre lumea prezenta in jurul vostru. Adevarata intuitie este consecinta observarii atente si clare asupra ceeace se intampla aici si acum .Asemenea observatii, odata activate in subconstient vor genera cele mai puternice siminunate revelatii; vor duce spre vindecare, echilibru, pacea mintii si fericirea inimii.Primul pas spre o viata extraordinara este sa va ascultati si sa urmati vocea intuitiei.Intuitia deschide gradat calea spre experiente de iluminare pentru ca anuleazavechile reguli dupa care ati trait si in schimb creeaza un set de reguli dupa care sa vaghidati viata.”

945

Stigmatul celor fără cei ,,7 ani de acasă” Prof. înv. primar, Gîţă Ionica Şcoala Gimnazială ,, Elena Doamna” –Tecuci, jud. Galaţi Educaţia primită de cei mici în primii ani de acasă defineşte în bună măsură viitorul adult. Expresia ,,cei şapte ani de acasă” defineşte conduita unei persoane într-un anumit context, prin urmare, în familie, până la şapte ani, copilul trebuie să înveţe să se îmbrace singur, să se spele , să fie ordonat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să învețe. Tot până la şapte ani se învaţă regulile de politeţe, reguli impuse de familie, învăţate privind la ceilalţi membri ai familiei. Copilul învaţă să comunice, să folosească un limbaj adecvat, să-şi controleze emoţiile şi temerile. Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Dezvoltarea sa poate fi influenţată de anumiţi factori, iar o parte din aceştia ţin de mediul familial şi de felul în care cei care relaţionează cu copilul se raportează la lumea din jur. Spre deosebire de generaţiile anterioare, familiile tinere se confruntă cu problema echilibrării timpului petrecut în familie cu cel de la serviciu. Copilul este lăsat în grija altor persoane şi va fi dezorientat în privinţa comportamentului în diferite situaţii. La intrarea în grădinită, universul lui se va schimba, programul lui va fi restructurat, va avea alte repere orare şi alte activităţi. Comunicarea strânsă dintre familie şi cadrele didactice face posibilă adaptarea copilului în demersul educativ. Părinţii se informează în legătură cu proiectele şi programele educative de la grădiniţă şi vor continua aceleaşi activităţi şi în mediul familial. Întrebările despre ceea ce au realizat la grădiniţă se pun zilnic cu scopul de a şti cum să susţină copilul în exersarea deprinderilor, în comunicare, îmbogăţirea vocabularului etc. Copilul trebuie incitat să vorbească despre ceea ce a făcut, a simţit, a trăit. Părinţii trebuie să retrăiască alături de copii bucuria jocurilor din propria copilărie. Un adevărat strigăt am simţit în eseul ,, O lume mai bună” scris de o fetiţă de 9 ani, care îşi doreşte ca părinţii ei să aibă mai mult timp pentru a-l petrece împreună, îşi doreşte să vină mai repede de la serviciu, să plece la sfârşit de săptămână la munte, la pădure, să alerge, să se bucure împreună de verdele ierbii, de triluri de păsări, de coloritul florilor, să o înveţe jocuri pe care aceştia le jucau în copilărie. La început, copilul plânge pentru a ne arăta că are o nevoie, plânsul fiind modul de comunicare. Nevoia de autonomie apare din momentul în care copilul începe să se deplaseze, să exploreze . Trebuie lăsat să facă acest lucru, luându-ne măsurile de siguranţă. Dacă vom interzice unui copil să-şi satisfacă curiozitatea, va crede că în spatele uşilor închise este ceva interesant, de neatins. El trage de lucruri pentru că nu ştie ce este înăuntru, deasupra sau dedesubt. Trebuie să vorbim cât mai mult cu copilul, să-i citim poveşti, să folosim un ton blând, calm, deoarece el va face acelaşi lucru, prin imitaţie. Copilul vede, copilul face. Dacă în familie se ţipă, copilul va ţipa şi el. Dacă este agresat, indiferent în ce fel, copilul va fi şi el agresiv cu ceilalţi. Crizele de personalitate sunt normale, dar depinde de adulţi cum le gestionează, cum le controlează pentru anu-i transforma în nişte copii răsfăţaşi care ştiu cum să-şi manipuleze părinţii pentru a obţine ce vor. O altă etapă este cea a conştientizării identităţii sexuale iar între 3 şi 5 ani trebuie să abordăm cu copiii jocurile de rol pentru dezvoltarea intelectuală şi socială. Tot acum încep să –şi dezvolte dexteritatea: apucă lucruri, ţin creionul, desenează. Tot acum, copilul învaţă regulile de politeţe. Cuvintele magice ,,te rog frumos, mulţumesc” folosite în familie, vor fi însuşite prin exerciţiu şi de către copil. Salutul la plecarea şi la întoarcerea acasă, la intrarea în grădiniţă şi la plecare, salutul adresat doamnei educatoare, învăţătoare, colegilor, vecinilor face parte din oglinda familiei. Nu este indicat să-i obişnuim pe copii să se adreseze pe numele mic părinţilor, deoarece vor considera că aşa este corect să se adreseze şi profesorilor. Cu greu va reuşi să schimbe formulele de adresare un copil, care în copilărie a fost învăţat să spună tuturor ,, tu”. Pe la 5-6 ani încep să respecte programul impus de familie, să se trezească, să se spele, să se îmbrace respectând anumite repere orare, să-şi formeze obiceiuri dezirabile. Tor acum apar fobiile, temerile, care dispar fie o dată cu trecerea timpului, fie cu ajutor specializat. La şcoală , la Dezvoltarea personală sunt prevăzute în programă unităţi de învăţare în care vorbim despre emoţii şi frică şi depinde mult şi de

946

priceperea cadrului didactic de a solicita elevilor să definească frica, să o deseneze, ba chiar să ,,o închidă” într-o cutie, pe care să o îngroape apoi, pentru a nu mai speria copilul. Este foarte important ca elevii să aibă încredere în profesori şi să le încredinţeze secretele lor, temerile, pentru ca împreună să le depăşească. Aşa am aflat de frica de păianjen, de întuneric, de înălţime, de apă, de foc, mi-au încredinţat multe din secretele lor de când erau foarte mici. Atenția noastră, a celor mari, trebuie îndreptată asupra semnalelor pe care le trimit cei aflați la vârsta de aur a copilăriei, pentru a le satisface dorința de cunoaștere, care este de altfel trăsătuta caracteristică a culturii noastre naționale: cultul pentru școală și învățătură.

947

Cei 7 ani de acasa! Prof. GIURGIU LUMINITA COLEGIUL TEHNIC"RALUCA RIPAN",CLUJ-NAPOCA

-Buna dimineata doamna Maria,ce harnica sunteti azi!Mi-ar place sa fiu ca dumneavoastra! -Buna dimineata,domnule Man,sa aveti o zi frumoasa! Ce cuvinte simple,dar spuse din suflet fiecarei persoane ,ne pot face viata mai frumoasa. Nu costa nimic:nici zambetul,nici salutul respectuos sau alte formule de politete pe care mamele noastre dragi s-au straduit sa ne invete inca din primii ani de viata. Nu conteaza casa in care stai ,sau haina pe care o imbraci,nu conteaza ce masina ai sau ce pantofi incalti,dar conteaza enorm "cei 7 ani de acasa" ! De bun simt si un minim de educatie trebuie sa dam dovada toti! Un simplu "multumesc",un salut respectuos,un scaun oferit in autobuz unei persoane mai in varsta ,o hartie aruncata la cosul de gunoi si nu pe jos,toate acestea sunt lucruri care trebuie sa faca parte din conduita noastra si care tin de "cei 7 ani de acasa". Ma simt flatata adesa de faptul ca toti " piticii" de la bloc(trupa de prieteni a fiicei mele de opt ani) ma saluta cu formula "salut Lumi " sau "pa" Lumi ! -ma fac sa ma simt cu douazeci de ani mai tanara. Dar...nu pot sa nu ma intreb daca parintii lor le-au spus vreodata ca o persoana adulta trebuie salutata altfel? Acestia sunt "cei 7 ani de acasa " in care toti ar trebui sa invatam respectul si iubirea fata de semenii nostri. Sa nu uitam ca anii trec,ca multi vor deveni la randul lor parinti si nu vor putea sa -i invete pe copii lor decat ce au invatat si ei in "cei 7 ani de acasa! Niciodata nu e prea tarziu sa inveti ,mai bine o faci mai tarziu decat niciodata ,dar asigura-te ca inveti in timp util pentru a putea sa le "predai" si tu aceeasi lectie copiilor tai. Doar "cei 7 ani de acasa" ne pot ajuta sa evoluam ca oameni,ca societate si ca natiune!

948

Familia şi importanţa celor şapte ani de acasă prof. înv. primar Gîţă Mirela Şcoala Gimnazială Nr. 28 , Galaţi

Creşterea şi educarea copiilor reprezintă îndatoriri şi responsabilităţi deosebit de importante ale familiei. Mediul educogen familial are influenţe deosebit de puternice asupra formării personalităţii copilului,a comportamentului lui, care îşi menţin forţa educativă uneori toată viaţa. De aceea se acordă o importanţă deosebită educaţiei ,,celor şapte ani de acasă’’. ,, Meseria de părinte” este , în acelaşi timp, cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Responsabilitatea care apasă pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază. Practic, de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. În această perioadă copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă. Unele din însuşirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini etc. Cei ,, șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Familia are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copiii vor face sau vor crede precum părinţii, imitând comportamentele acestora. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: "Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite". Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt ,lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe copilul le învăţă de la părinţi şi de la bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are o conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu el. După intrarea copilului la gradiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă să aibă aceeaşi importanţă, realizându-se în ipostaza de interacţiune cu instituţiile de învăţământ. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Bibliografie: Ioan Dolean, Dacia Dorin Dolean, Meseria de părinte, Editura Aramis, 2009

949

Cei șapte ani de acasǎ! GLAVAN LIVIA

Cei sapte ani de acasa “Eu sunt copilul Tu ţii în mâinile tale destinul meu Tu determini în cea mai mare mãsurã, dacã, Voi reuşi sau voi eşua în viaţã Dã-mi te rog, acele lucruri care Sã mã îndrepte spre fericire Educã-mã te rog, ca sã pot fi O binecuvâtare pentru lume. ” (Child’s Appeal, Mamie Geon Cole) Auzim deseori ȋn jurul nostru…”se vede cǎ are cei șapte ani de acasǎ ”sau “nu are cei șapte ani de acasǎ”, observȃnd comportamente pozitive sau negative…si ne gȃndim…oare ce ȋnseamnǎ“cei șapte ani de acasǎ”? “Cei șapte ani de acasǎ” ȋnseamnǎ modul ȋn care familia, ȋn perioada ȋn care copilul depinde ȋn totalitate de ea, acţioneazǎ prin exemple de bune practici, comportament, limbaj asupra acestuia, lucru ce se reflectǎ ȋn felul copilului de a se purta ȋn diverse situaţii. Pornind de la premiza cǎ “fiecare copil este unic”, el venind pe lume ȋnsoţit de un bagaj genetic aparte și prezentȃnd anumite particularitǎţi individuale, familia mediul și educaţia vin sǎ completeze personalitatea puiului de om dȃndu-i o nouǎ formǎ de adult. Primul factor ce influenţeazǎ formarea noii personalitǎţi este familia. Încǎ de la apariţia noului membru aceasta ȋși aplicǎ amprenta asupra acestuia, copilul la ȋnceput fiind obișnuit cu un program al meselor, orelor de dormit, bǎiţa, apoi crescȃnd copiind felul de a mȃnca, ȋimbrǎca, purta, repeta replicile celor din jur, luȃd de bun exemplul acestora. Încercȃnd comportamente noi, el primește aprecieri sau refuzuri- ȋn funcţie de care- el va ști ce i se permite și ce nu. De multe ori, cei șapte ani de acasǎ, se opresc ȋn jurul vȃrstei de 2, 3 ani, perioada ȋn care copilul ȋncepe creșa, grǎdiniţa. Programul ȋncǎrcat al pǎrinţilor, faptul cǎ cel mic este cuminte și se joacǎ singur fǎrǎ sǎ cearǎ atenţie timp ȋndelungat, joaca la calculator sau uitatul la televizor respectiv lipsa timpului acordat copilului, duc la formarea unor carenţe fie ȋn devoltarea comunicǎrii, socializarii sau afectivitǎţii, condiţii ale unei bune adaptǎri la viaţa socialǎ de mai tȃrziu. În momentul intrǎrii la grǎdiniţǎ( ȋn jurul vȃrstei de 3 ani), copilul trebuie sǎ posede anumite deprinderi de autonomie personalǎ( sǎ se ȋmbrace, mǎnȃnce, spele singur), sǎ fie ordonat (sǎ ȋși cunoascǎ lucrurile și sǎ le așeze ȋn saculeţul individual, sǎ așeze jucǎriile), sǎ respecte niște reguli elementare de securitate ( sǎ nu fugǎ de lȃngǎ adult, sǎ nu loveascǎ cu obiecte pe cei din jur, sǎ nu umble la prize), sǎ comunice cu cei din jur. Aceasta pregǎtire se face anterior intrǎrii ȋn colectivitate de cǎtre familie pentru a-i ușura adaptarea la perioada urmatoare respectiv cea preșcolarǎ și se continuǎ la grǎdiniţǎ cu elemente noi. Nu trebuiesc omise ȋn continuare formarea unor obiceiuri de bunǎ purtare precum salutul la venire și plecare, folosirea formulelor de politeţe, vorbirea respectuaoasǎ cu adultii, respectarea unor reguli de comportare civilizatǎ atȃt ȋn familie cȃt și la grǎdiniţǎ și ȋn societate. Aceste comportamente se pot fixa atȃt prin joc de rol (pǎrinte –copil)cȃt și prin utilizarea lor frecventǎ ȋn societate, copilul de cele mai multe ori copiind purtarea adulţilor, ȋncurajaţi și felicitaţi de fiecare datǎ cȃnd reusesc sǎ se comporte “civilizat” dupǎ cum spun parintii. Odata stǎpȃnite aceste comportamente și crescȃnd copilul poate judeca singur ce e bine și ce e rǎu, le aplica pentru cǎ i se pare normal și corect sǎ o facǎ.

950

“Calitatea achiziţiilor psihocognitive, psihoafective, și psihomotorii, realizate ȋn aceastǎ perioadǎ, condiţioneazǎ fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale ulterioare”5.

5

 Cei sapte ani de acasa, Silvia Dima, EDP R.A., Bucuresti 

951

Cuvintele te învaţă, exemplele te pun în mişcare Profesor de limba şi literatura română, Glavaschi Romica Scoala Gimnaziala nr.7, Galati Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l castigăm !- Victor Hugo Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog” , care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la scoala, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al institutiei şi cel al familiei. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi prin caracterul său. După cum un tâmplar nu lucrează în acelaşi fel şi bradul şi stejarul, tot astfel şi noi va trebui să ţinem seama de „lemnul” fiului sau fiicei noastre, elevului sau elevei noastre, adică de elasticitatea şi rezistenţa „capitalului său biopsihic”, pentru a şti ce putem face din el fără prea multe riscuri. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. O parte din cele necesare unei vieti sociale sunt preluate de către copil din mediul sau familial, fara ca parintele sa faca ceva în mod special. Astfel, copilul va învăţa roluri sau modele comportamentale prin mimetism. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Este important ca amândoi parintii să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Căile perfectei colaborări constau, în primul rând, în cunoaşterea permanentă, de către şcoală şi familie, a problemelor ridicate de creşterea copilului, apoi de perfecta sincronizare a criteriilor educative, de intransigenţa activă, practică unitară a tuturor. „Drumul exemplului e scurt, al poveţelor e ocolit Cuvintele te învaţă, exemplele te pun în mişcare. Un exemplu nobil face uşoare faptele anevoioase.” Cei « şapte ani de-acasă » înseamnă nu numai valori, directii de viată, ci şi senzaţii, mirosuri, revolte , mere ionatane aşezate pe un dulap din care mama îmi punea iarna, câte unul, în pacheţelul cu mâncare

952

pentru şcoală. Mai înseamnă « saru’mâna mamă », « saru’ mâna pentru masă », curăţatul păstăilor de mazăre, aşezatul la masa mare când veneau musafirii de sărbători, somnul de după amiază, lectura clandestină a romanelor de dragoste, sub plapumă după ce mi se închidea lumina seara sau vara, la lumina lunii, uneori. Experienţele de viaţă mi-au arătat că de prea multe ori ne interesăm de informaţii, cunoştinţe şi prea puţin de cadrele axiologice care le dau sens. Uităm prea adesea, odată cu savoir-faire-ul celor şapte ani de-acasă, că, în absenta unui sistem de valori la care aderăm, ideologiile, în sens larg, cunoştinţele şi ideile nu sunt consistente decât aparent. Valorile te susţin şi te ajută să rezişti mai uşor intemperiilor, în timp ce ideologiile se învechesc pe parcursul unei vieţi şi e posibil să nu-ţi mai fie de folos. Până la urmă, fiecare dintre noi hotărâm o ierarhie între a avea, a şti şi a fi şi parcurgem astfel un proces cognitiv care dă seama de cunoaştere. În cazurile cele mai fericite, acest proces începe cu cei şapte ani de-acasă. Dar oare cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa întâi ? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un om devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Răspunsul este la fiecare dintre noi…

953

Arta de a trăi frumos Prof. Glonț Ramona, Liceul Sanitar Antim Ivireanu Învăţământul preşcolar se prezintă ca cea mai largă, modernă şi adecvată măsură în serviciul copiilor, în vederea însoţirii lor pe drumul valorificării potenţialului biopsihic de care dispune fiecare fiinţă umană. Valorificarea potenţialului creativ al copiilor şi dezvoltarea generală a aptitudinilor intelectuale se realizează prin acţiuni de cooperare a factorilor educativi (familie, grădiniţă, societate). Însă, interesul scăzut, manifestat, în ultima vreme, de către tineri, pentru regulile politeţii, pentru formele de exprimare ale bunei cuviinţe ne-au făcut să ne îndreptăm atenţia spre această latură educativă, căci politeţea e necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină, în primul rând, dinăuntrul nostru, pentru a avea drept de manifestare exterioară. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, educatori şi părinţi deopotrivă. Să-i obişnuim de mici cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lor social. Maria Montessori considera că în copil se manifestă şi se dezvoltă „energii interioare” prin care copilul formează omul, adică „toată munca de formare o face copilul însuşi”. Dar el n-ar putea construi omul fără ajutorul mediului şi al adultului însuşi. Însă, pentru că mediul, chiar şi cel natural, este oferit şi îngrijit de adulţi, putem spune că copilul se formează şi se educă prin relaţia şi acţiunea comună adult copil, mijlocită de mediul educativ. Grădiniţa trebuie să fie locul în care copilul învaţă să lucreze independent pentru a fi capabil să investigheze mediul său înconjurător, este încurajat pentru a-şi stimula imaginaţia, creativitatea si interesul pentru cunoaştere, pentru a exprima opinii şi stări sufleteşti personale, pentru a le motiva şi a reacţiona pozitiv în relaţiile lui cu cei din jur. Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât se face la vârste mai mici. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor. De-a lungul vremii s-au alcătuit destule „coduri de maniere elegante” care au devenit colecţii de gesturi formale, multe dintre ele condamnate de scurgerea timpului şi de schimbarea relaţiilor umane. Şi totuşi, politeţea este necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină în primul rând dinăuntrul nostru pentru a avea drept de manifestare exterioară. Politeţea vine, de fapt, din acel „dinăuntru” moral căruia poporul nostru îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun-simţ” şi care exprimă respect faţă de omul de lângă tine, faţă de oameni în genere fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană. Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană. Activitățile din grădiniță vin din nevoia de a-i obişnui pe copii să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate, au un caracter interdisciplinar, transdisciplinar şi practic-aplicativ. Îşi propun să testeze dacă elevii ştiu să se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de la alţii. Bunele maniere se învaţă mai uşor în copilărie când încă nu s-au format prejudecăţi şi obişnuinţe. Întotdeauna e mai uşor să previi un comportament nedorit decât să îl corectezi. Într-o lume invadată de o explozie a cunoştinţelor este foarte important ca noi, educatorii, să situăm pe primul loc preocuparea de a forma „oameni adevăraţi” cu principii şi valori solide de viaţă. Copiii de mici trebuie să ştie că e necesar să se comporte civilizat, trebuie să înţeleagă că atât în familie cât şi în societate, au nu numai drepturi, ci şi îndatoriri. In acest an școlar, părinții copiilor de la grupă au ales ca opțional ” Codul bunelor maniere”. Am urmărit ca si competențe specifice:

954

*Să cunoască şi să aplice reguli şi norme necesare integrării în viaţa socială; * Să cunoască şi să folosească termeni specifici relaţionării interumane ; * Să înţeleagă ce este codul bunelor maniere şi importanţa respectării lui în viaţa de zi cu zi; * Să exprime oral formulări adecvate unor situaţii de viaţă ; * Să recunoască comportamente pozitive şi negative în manifestările lor şi ale celorlalţi; *Să cunoască consecinţele nerespectării bunelor maniere în societate şi avantajele purtării manierate; * Să găsească şi să dea soluţii diverselor situaţii provocate de comportamente neadecvate; * Să manifeste faţă de cei din jur stări afective pozitive: toleranţă, prietenie, preţuire; Să capete unele deprinderi practice – gospodăreşti, folosind cuvinte şi expresii specifice acestora . Codul bunelor maniere reprezintă, de fapt, „arta de a trăi frumos” în toate împrejurarile vieţii. BIBLIOGRAFIE: - Niculescu Mariana Rodica, ,,Curriculum educaţional“, Editura Prohumanitate, Bucureşti, 2000; - Poenaru Michiela, ,,Cei şapte ani de acasă“, Editura Coresi, 2007; - Vieriu Dorina, Alecsa Iuliana, Vieriu Carolina, ,,Micul cetăţean învaţă cum să se comporte-n viaţă“, Editura Diamant, 2013; - Tătaru Lolica, Glava Adina, Chiş Olga, ,,Piramida cunoaşterii“, Editura Diamant, 2014.

955

Cei șapte ani de acasă Godza Judit Scoala Gimnaziala nr 1 Virsolt, Salaj Normele de conduită se învaţă din familie. Mediul familiei iubitoare este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare şi nu printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Puterea exemplului este foarte importantă la vârsta de 3-7 ani. Pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit, spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal, sau dacă va vedea că părinţii o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit, Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Până în clasa primară stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să îi sfătuiască şi să îi educe cum ştiu ei mai bine pe copii, ca pe viitor să poată intra în viaţă cu minim de lecţii despre viată în general. Cum să respecte bunicii, cum să respecte familia şi pe cei mai în vârstă, sau mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni , toate acestea se învaţă în primii 7 ani preţioşi din viaţă. “Respectă ca să fii respectat” este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecti pe cei din jur, te respecti pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor.

956

Acum, după cum am vazut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur şi tind să dispară treptat din viaţa socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinţă. Aceşti 7 ani de acasă sunt piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde cum va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur şi bineîţeles işi poate ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul fiecăruia dintre noi- odată cu trecerea timpului, când devenim mai înţelepţi, o să dăm şi noi aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. Bibliografie: 1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3 .Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

957

FAMILIA ÎN VIAȚA COPILULUI Prof. GOGA POMPILIA ADRIANA SCOALA GIMNAZIALĂ ” ȘTEFAN CEL MARE” CETATEA DE BALTĂ

Buna înţelegere într-o familiei creează climatul necesar pentru dezvoltarea intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze. Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune. Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. O astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii. Dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social. Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură. Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, atmosfera căminului părintesc, dragostea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte de noi. “Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat. Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru

958

a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia. Bibliografie Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro

959

"Cei 7 ani de acasa" PROF. ÎNV. PRIMAR: GOGOŢ GABRIELA ŞCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA MĂGURELE, JUD.. PRAHOVA A fi părinte înseamnă a fi, totodată, psiholog şi profesor într-un mod cu totul special. Părintele este psihologul copilăriei deoarece are nevoie să înţeleagă cum funcţionează mentalul copilului lor. De asemenea, părintele este cel mai influent profesor pe care îl va avea copilul. Este primul său educator. Lucrurile pe care le învaţă de la părinte (chiar şi cele de care părintele nu este conştient că le învaţă de la el) reprezintă lecţiile cele mai importante, care depăşesc ca valoare lecţiile şcolare. Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază etc. Practic, de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. Părintele trebuie să înveţe metode de relaţionare cu propriul copil specifice particularităţilor lui psihologice, etapei de vârstă şi de dezvoltare pentru a fi capabil să-i înţeleagă pe deplin nevoile, dorinţele, temerile. Ceea ce înseamnă că îngrijirea copilului trebuie să se bazeze pe o cunoaştere amănunţită, profundă a acestuia, acţiune care să pornească de la relaţia personală cu copilul, iar nu pe baza unor lucruri învăţate şi aplicate mecanic. Pe orice părinte, vestea că fiul sau fiica sa a câștigat o competiție sau se află în fruntea colectivului de elevi din perspectiva rezultatelor școlare, nu poate decât să-l bucure. Atunci, însă, când i se solicită copilului să fie cel mai bun în orice domeniu, situația se schimbă. Din păcate, în orice grup, în special în colectivele de elevi, se conturează întotdeauna câteva vârfuri și câțiva codași; iar dezideratul de a avea un copil campion este pe cât de greu de realizat, pe atât de lipsit de sens. Chiar dacă acesta dispune de potențialul necesar pentru a putea învăța foarte bine la toate materiile, chiar dacă este talentat la toate disciplinele artistice și are abilități motrice deosebit de bune, rezultatele obținute nu sunt atât de importante în această perioadă (Dolean, 2008, p.12). Ioan Dolean, afirmă: ”Dacă am compara evoluția copilului cu cea a unei flori, credem că este ușor de înțeles că, dacă forțăm bobocul să-și desfacă petalele înainte de vreme, nu ne vom bucura prea mult de splendoarea florii; însă dacă acest boboc este lăsat să se dezvolte normal, vom asista la o înflorire naturală de lungă durată. BIBLIOGAFIE: Gilbert M. Roberta – (2005), Cum să fi prieten cu copilul tău... (Manual pentru părinţii şi familiile din mileniul 3), Bucureşti, Editura Teora;

960

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Gojei Andreea-Loretta Prof. Turcu Simona-Florina Grădinița cu Program Prelungit ”Palatul Fermecat” Reșița Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi

961

observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Activitățile din grădiniță vin din nevoia de a-i obişnui pe copii să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate, au un caracter interdisciplinar, transdisciplinar şi practic-aplicativ. Îşi propun să testeze dacă elevii ştiu să se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de la alţii. Bunele maniere se învaţă mai uşor în copilărie când încă nu s-au format prejudecăţi şi obişnuinţe. Întotdeauna e mai uşor să previi un comportament nedorit decât să îl corectezi. Într-o lume invadată de o explozie a cunoştinţelor este foarte important ca noi, educatorii, să situăm pe primul loc preocuparea de a forma „oameni adevăraţi” cu principii şi valori solide de viaţă. În planificarea acivităților din grădiniță trebuie îndeplinite anumite obiective : iniţierea copiilor în practicarea unui comportament civic într-o societate democratică : un comportament activ, liber, responsabil, tolerant deschis, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ; alfabetizarea civică a copiilor prin familiarizarea acestora cu limbajul şi activităţile de învăţare specifice; valorificarea experienţei specifice vârstei prin accentuarea dimensiunilor afectiv-atitudinale asociate celei cognitive, stimularea participării şi a comunicării sociale responsabile. promovarea valorilor moral-civice prin intermediul artei (creaţii literare, plastice, momente artistice); crearea unei oportunităţi prin care cadrele didactice să prezinte realizări, opinii, idei, modele de bune practici, produse ale activităţii extracurriculare; facilitarea accesului liber la comunicare şi exprimare, oferirea de şanse egale de afirmare tuturor copiilor şi cadrelor didactice. Bunele maniere n-au fost adaugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul inţelept chinez, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Acestea sunt ideile după care ne-am ghidat în organizarea activității la grădiniță și pot spune că au un real succes atât în ceea ce îi privește pe copii cât și pe părinți contribuind activ la buna desfășurare a activităților.

962

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ PROF. GOMAN ADINA AMALIA ŞC. GIMN. DRĂGEŞTI, BIHOR Auzim adeseori urmatoarea afirmaţie” copiii reprezinta oglinda unei familii”şi suntem tentaţi sa ne întrebăm la infinit ,ce reprezintă acest fapt? Este o întrebare retorică căreia îi vom regăsi răspunsul într-o explicaţie menită să ne facă să parcurgem aievea,cu ochii minţii lungul drum al educaţiei unui copil,din momentul în care se iveşte în lume,de când „face ochi”,cum spunea inegalabilul Creangă şi până când ajunge adult.Educaţia unui vlăstar porneşte din familie,încă din fragedă pruncie,din momentul în care începe să păşească,sfios,cu paşi mărunţi spre ceea ce numim mai târziu „vâltoarea şi tumultul vieţii”. Familia este datoare să-l înveţe pe copil reguli de conduită care-i vor folosi mai târziu şi se vor sedimenta o data cu parcurgerea unei noi etape de v iaţă: intrarea în marea familie a şcolii. Dacă acest copil va avea în jurul sau exemple negative va tinde sa le copieze,de aceea este foarte important ce anume dorim să-l învăţăm,până unde ne-am propus să ajungem şi ce dorim să-i oferim.De foarte multe ori se spune că şcoala este responsabilă pentru actele comportamentale nesăbuite ale unui individ.Dar este total eronat,deoarece şcoala estre datoare să-i ofere o educaţie adecvată,să-l înveţe să devină om de bază a societăţii de mâine,dar rolul familiei devine primordial.Copilul creşte şi se dezvoltă în mediul pe care i-l oferă părinţii săi ,se găseşte aproape tot timpul în compania acestora.El, practic copiază ce vede în familie şi va pune în practică mai târziu ,când va deveni adult,tot ceea ce a văzut în familia sa de bază . Şcoala este datoare să formeze oameni ,dar fără un suport real din partea familiei ,nu va reuşi nimic din ceea ce şi-a propus.De aceea se discută de multă vreme despre parteneriatul ŞCOALĂ-FAMILIE care este capital în dezvoltarea unui individ. Expresia „cei 7 ani de acasă”,utilizată de generaţii întregi înseamnă de fapt tocmai acele deprinderi comportamentale pe care familia a avut grijă să le sădească în tânărul nostru şi care se zugrăveşte în tot comportamentul său de mai târziu. Dar oare actuala generaţie de copii,cei superdotaţi,cei care stau permanent în faţa tehnologiei şi reuşesc să întreprindă lucruri pe care unii adulţi le fac cu mare greutate,au ei oare „cei 7 ani de acasă ,sau nu.Ne dam lesne seama ca totul depinde doar de parinti.Ori parintii,unii dintre ei sunt decisi sa ofere copiilor lor totul fara sa le ceara absolut nimic în schimb,nicio pretenţie.Reuşesc să le ofere lucruri care ne depăşesc şi pe noi,pe adulţi,pe motiv că părinţii lor nu le-au putut oferi mare lucru ,la momentul oportun. Unii părinţi consideră că dacă aduc sume importante de bani pe care le pun la dispoziţia odraselor lor,aceştia au totul,inclusiv şi educaţie.Cresc fără să ştie o generaţie de materialişti,dornici să facă orice pentru bani şi care vor pune ,mai târziu banul deasupra tuturor lucrurilor. Educaţia se însuşeşte printr-un efort constant şi nu se poate cumpăra cu bani.De aceea considerăm că actualei generaţii îi lipseşte sintagma „cei şapte ani de acasă” şi ar fi un moment oportun să se schimbe ceva.Dar acest aspect depinde în mare măsură de fiecare dintre noi,să dorim să se schimbe ceva şi să ne implicăm . Un om educat va fi întotdeauna respectat,i se va acorda meritele cuvenite şi va fi admirat de cei din jurul său.Educaţia este baza dezvoltării unei societăţi evoluate în care generaţiile se pot dezvolta pentru mâine. Educaţia este cea mai puternică armă a unei naţiuni.

963

Cei şapte ani de acasă Prof. Goman Lucian Claudiu C.N. Iosif Vulcan Oradea

În secoluil XXI, într-o societate în care fiecare are dreptul să spună şi să facă tot ce-i trece prin cap şi e liber să se exprime în orice mod doreşte, ce ne mai poate opri de la excese, nesimţire şi abuzuri? Bunul simţ, ruşinea, respectul pentru ceilalţi şi faţă de noi înşine – valori uitate, neglijate şi din ce în ce mai rar întâlnite în rândurile noilor generaţii, ceea ce înseamnă că trăim înconjuraţi de oameni lipsiţi de “cei şapte ani de acasă” Afirmând acest lucru considerăm că educaţia primită în familie şi modul în care un individ se dezvoltă în primii şapte ani din viaţa sa îl marchează şi îl formează pe cel ce devine în timp un membru al societăţii. Când vorbim despre “cei şapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care un copil o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până acesta merge la şcoală. Când spunem despre un copil că are “cei şapte ani de acasă”, ne referim la faptul că este bine crescut, că ştie să salute, să spună “mulţumesc” şi “te rog”, că este politicos, respectuos şi că se comportă cuviincios atât cu cei de vârsta lui, cât şi cu cei de alte vârste. Educaţia, bunele maniere regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate, deoarece un copil care ştie cum să se comporte se va descurca mult mai bine şi mai uşor în relaţiile cu cei din jur. Mai mult, psihologii spun că educaţia primită în primii ani de viaţă este influenţată de câţiva factori, cum ar fi: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului, etc. Astfel, ajungem la concluzia că baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii, dragostea cu care aceştia îl înconjoară permiţându-i să se dezvolte armonios, să aibă încredere în propriile forţe şi sentimente, deoarece un copil care se simte iubit se simte totodată protejat, ceea ce îi dă ideea de siguranţă şi îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. De altfel, copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, văzând în ei, de cele mai multe ori, modele demne de urmat. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire, încredere şi înţelegere face ca regulile să nu se transforme într-o disciplină autoritară , ci pur şi simplu în reguli de bune maniere ce devin instinct. Dar oare educarea şi însuşirea regulilor de comportament adecvat se termină odată cu plecarea copilului la şcoală, sau se continuă şi pe parcursul adolescenţei şi chiar şi mai târziu? Cert este că această perioadă de timp – primii şapte ani din viaţa unui om – este considerată “culmea achiziţiilor”, o perioadă de intensă dezvoltare psihică, deoarece atunci copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Printre cele mai comune lucruri pe care un copil le învaţă în această etapă sunt: exprimarea propriilor dorinţe şi nevoi, exteriorizarea sentimentelor, a trăirilor şi a emoţiilor atât pozitive cât şi negative, bunele maniere şi comportamentul adecvat în diferite situaţii, limbajul corect, modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări, consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrarea atenţiei, alegerea motivelor şi a motivaţiilor unei acţiuni, respetul, etc. Unele dintre aceste însuşiri devin stabile pentru tot restul vieţii, iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu. Astfel, un copil criticat permanent, pedepsit şi devalorizat în mod repetat se va adapta mult mai greu într-un grup, va avea tendinţa de a încălca normele şi nu va fi încrezător în propriile-i forţe, încercând mereu să iasă în evidenţă prin răzvrătire, făcând exact opusul a ceea ce i se spune. Bineînţeles că anturajul, relaţiile, educaţia şi experienţele de mai târziu îşi lasă amprenta asupra fiecărei persoane în mod diferit, dar nu putem contesta faptul că educaţia şi experienţele din primii şapte ani de viaţă au o importanţă imensă, deoarece ne influenţează într-o mare măsură comportamentul, modul de gândire şi modul în care interacţionăm cu ceilalţi. În concluzie, în spatele fiecărui “eu” de azi există o sumedenie de persoane şi procese care ne-au influenţat, care ne-au făcut să devenim ceea ce suntem. În ziua de azi, fiecare încearcă să fie un “eu” cât

964

mai autentic, cât mai original şi diferit de restul; fiecare încearcă să-şi exprime punctul de vedere şi chiar să şi-l impună, să spună ce are în gând direct, fără ocolişuri şi menajamente, dar nu trebuie să uităm că suntem înconjuraţi de alte persoane pe care, vrând-nevrând le influenţăm şi că uneori trebuie să fim mai reţinuţi, mai subtili, mai înţelegători şi toleranţi şi, nu în ultimul rând, să nu uităm să dăm dovadă că avem “cei şapte ani de acasă”.

965

Cei șapte ani de acasă Prof. Nicoleta Goran Colegiul Economic Rm. Vâlcea De foarte multe ori, in special in situațiile in care ne supăra atitudinea sau comportamentul unei persoane, ori a unui copil, ne gândim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani deacasă”. Replicam astfel considerând că nu a primit o educație potrivită, ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, in special. Aceasta expresie definește însa tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente si atitudini acumulate in primii șapte ani de viața. Aceasta perioada de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit sa primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și in ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, in special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne da mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc.), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reacționam la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui sa ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incât copilul sa poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea in diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce putem învăța în cei șapte ani de acasă? - deprinderi de autoservire; - ordine; - igienă; - curățenie și exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; - bune maniere și un comportament adecvat; - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire); - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc.); - consecvență in realizarea unei sarcini; - concentrare a atenției; - perseverență in realizarea uneri sarcini; - alegerea motivelor si motivațiilor atunci când vrea sa facă ceva.

966

Unele din însușirile dobândite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție; - altruismul; - cooperarea; - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc., iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendințe de a incurca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o eticheta, gândiți-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ăș de către ceilalți. Acum, după cum am văzut în viața, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fii respectate, pentru că nu știu să se comporte în lume și care probabil nu au cei șapte ani de acasă, care să-i confere un echilibru și respect față de cei din jur. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața socială. Cei șapte ani de acasă pentru unii sunt piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. Cei șapte ani de acasă sunt cheia unui viitor cu un orizont cât mai cuprinzător. Dacă îi respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine. Necesitatea educării tinerei generatii pentru a face față exigentelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă”, care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să ne cunoaștem mai bine şi să reflectăm asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent, au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini oameni politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.

967

Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, ne învață următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii că nu au fost respectuoși sau ca ne-au jignit într-un fel sau altul, mai întâi trebuie să ne corectăm pe noi, iar apoi să îi judecăm sau să îi criticăm pe alții. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă” În final a-și putea spune că cei șapte ani de acasă sunt oglindirea sufletului in vorbe și în comportament.

968

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor învățământ primar: GORNEA MIHAELA Școala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir”/ FETEȘTI

Când spunem despre un copil că are cei șapte ani de acasă, vedem în fața noastră un copil educat, manierat, care nu uită niciodată să spună mulțumesc sau te rog. Toate acestea derivă din educația primită de la părinți în perioada de formare a personalității și comportamentului copilului. Un copil educat, care cunoaște bunele maniere, care identifică cu ușurință regulile morale este un copil adaptat să se descurce în societate. Relația sa cu cei din jur va fi facilă și admisibilă. Dar educația din primii ani de viață depinde de câțiva factori: relația copilului cu părinții, valorile pe care se bazează aceștia și modul în care îi sunt prezentate copilului aceste valori, mediul social pe care copilul îl frecventeaza. Astfel , degeaba ne strădui să-l învățăm pe copil că trebuie să spună mulțumesc, dacă nu aude niciodată acest cuvânt de la adulții din jurul său, Degeaba vrem să se comporte civilizat dacă cei din jur nu fac acest lucru. Puterea exemplului este cel mai indicat mod prin care putem determina un copil să devină ceea ce vrem . Pe de altă parte, dacă dorim să se spună despre copilul nostru că este un copil educat trebuie să punem accentul asupra principalelor ingredient care definesc acest concept și anume: -Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. - Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. -Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Cu siguranță că aceste ingrediente sunt rodul unor ani de încercări, eșecuri și reușite. Obiectivul principal însă, este perseverența. Dacă nu renunțăm și dacă insistăm ori de câte ori avem ocazia, vom constata că munca nu a fost în zadar și până la urmă vom reuși să construim ceea ce considerăm noi că este o muncă de șapte ani. BIBLIOGRAFIE: http://www.desprecopii.com

969

Cei șapte ani de acasă! Reponsabilităţile părinţilor în educaţia copilului Prof. înv. Primar Goron Mariana Liceul cu Program Sportiv ,,Avram Iancu” Zalău, Sălaj După căderea comunismului care a venit cu multiple schimbări în viaţa socială, economică şi politică, acest concept Cei șapte ani de acasă a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci copiii au primit o educaţie prin străinatate, sau copiii au fost incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede. Ṣi totuşi rămâne ideea de bază a acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Ṣcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie care ulterior se vede la maturitate cei 7 ani de acasă. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi, în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă: cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care il ai. ,,Respectă ca să fii respectat” este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine. Aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi, bineînţeles îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei sa aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. Este ca o moştenire cu un testament nescris. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (jucării, dulciuri, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Printre principalele reguli care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte, deci foarte important este comportamentul în public. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a

970

învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. O bună creştere presupune şi manierele la masă prin folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui care serveşte masa. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ceste reguli, cerinţe de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând., iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Părinţii trebuie să fie conştienti de rolul pe care îl joacă în viaţa propriului copil şi să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Suntem conştienţi şi convinşi că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în rolul de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 ani sau cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Ce mai trebuie să facem pentru a ne educa copiii în spiritului celor 7 ani de acasă? a)Responsabilizează-ţi copiii, pentru ca să ştii că ei chiar pot face mult mai multe lucruri decât îţi imaginezi, încă de la vârste foarte mici: să-şi strângă jucăriile, să dea cu aspiratorul, etc. lucruri uşoare. Sarcinile cu care ar trebui să-ţi obişnuieşti copilul reprezintă calea spre independenţă şi ele nu vor fi privite ca pe nişte pedepse, dimpotrivă. Un copil care nu a exersat deloc independenţa, va deveni nesigur, temător, pentru că nu-şi cunoaşte propriile capacităţi, puteri şi a învăţat că părinţii trebuie să decidă pentru el. a) Atunci când îi interzici unui copil să mai plângă îi înăbuşi orice tentativă de exprimare emoţională a durerii, a tristeţii, a supărării, şi odată ajuns la maturitate se va transforma într-un adult frustrat care resimte toate limitările puse în copilărie. b) Când îţi compari copilul cu un altul prin prisma unor neajunsuri pe care le constaţi la el nu vei face decât să-i subminezi încrederea şi să-l faci să se simtă prost. Aşa pot apărea frustrări şi nesiguranţă care să-l facă să-şi piardă stima de sine. c) Sigur, o mică zgârietură pentru noi nu înseamnă nimic, însă pentru un copil care mai are şi pragul durerii la limita de jos poate însemna sfârşitul lumii. d) Pentru că promiţi şi să nu te ţii de cuvânt este cam acelaşi lucru cu a minţi, îţi pierzi credibilitatea în faţa propriilor copii. Din punct de vedere emoţional, copiii ai căror părinţi nu se ţin de promisiuni pot dezvolta un complex al inferiorităţii. La fel, in timp pot dezvolta o lipsa de încredere în oameni, pentru că dacă nici în părinţi nu poţi avea încredere, atunci în cine. e) Ȋn loc să-i minimalizezi teama cu “Nu ai de ce să-ţi fie frică!”, mai bine-l iei în serios şi-i recunoşti teama. Discută despre teamă cu el, dar nu exagera, ca să nu dai în cealaltă extremă, anxietatea.

971

f) Fără explicaţii şi discuţii ca de la adult la copil, copilul nu va întelege motivele pentru care ar trebui să se comporte altfel decât îi ceri şi ca atare nu va încerca să schimbe ceea ce te deranjează. g) Un copil ar trebui încurajat de către părinţi să-şi exprime părerile şi să fie mereu acceptat ca partener egal în discuţii, nu sa îi reprimi orice drept la opinie, îi insufli ideea că este incapabil să gândească corect, Părinţii au extreme de mare influeanţă asupra propriilor copii în primii 7 ani de viaţă când le transmit celor mici valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său.

972

" Cei șapte ani de acasă!" Prof. Govoreanu Adriana-Alina, Liceul Teoretic, Comuna Lădești, Jud.Vâlcea

Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și imediat ne gândim la educația pe care un copil o primește de la părinții săi, educație ce contribuie la formarea personalității și comportamentului copilului înainte de a păși pragul școlii și al sălii de clasă. Atunci când ne referim la acești "șapte ani", în mintea noastră se conturează imaginea unui copil cuminte, ascultător, politicos cu persoanele mai în vârstă, gata oricând să cedeze locul în autobuz, un copil care știe să spună "te rog", "mulțumesc", care-i salută pe cei pe care îi întâlnește și care nu răspunde obraznic atunci când i se reproșează un anumit lucru. Bunele maniere, educația, regulile morale sunt factorii esențiali în dezvoltarea și adaptarea copilului în societate. Un copil manierat va putea să se descurce mult mai ușor în relaţiile cu cei din jurul său decât unul a cărui educație are lacune, mai precis, decât un copil căruia îi lipsesc cei șapte ani de-acasă. Însă, educația pe care o primește un copil în acești 7 ani depinde de anumiți factori: specificul de dezvoltare a copilului, relația afectivă dintre părinți și copil, valorile care au stat la baza întemeierii familiei din care face parte copilul, atenția care i se acordă copilului în sânul familiei, etc. Dragostea părinţilor stă la baza formării unui comportament corespunzător al copilului. Relația afectivă bună cu părinții îi permite să se dezvolte armonios și să aibă încredere în forțele proprii. Un copil iubit de părinți se simte protejat, apărat, îngrijit și tocmai ideea de siguranță îl ajută să învețe și să își însușească regulile de comportament. Când realizează că i se acordă atenție și că cei din jurul său sunt preocupați de acțiunile sale, copilul percepe importanța unui comportament adecvat. Educând copilul într-o atmosferă deschisă, plină de iubire și de încredere, regulile nu vor fi percepute ca impuneri. Părinţii trebuie să înțeleagă că ei sunt modele pentru copil. Degeaba încercăm să îi spunem copilului să nu mai ţipe prin clasă dacă el aude adesea țipete, certuri și scandaluri între părinţi. Degeaba îi atragem atenţia că nu spune mulţumesc într-un magazin sau când i se oferă ceva, dacă în familia sa nu se folosește acest cuvânt. Ca părinți, trebuie să fim conștienți că atunci când este mic, copilul învață prin imitație. Va vedea în familie un comportament civilizat, va fi și el un copil civilizat, sunt politicoși părinții săi, va învăța și el prin imitație (la început) formulele de politețe și le va utiliza. Dacă în familie sunt probleme de comunicare, nu există respect între părinți, se folosește un limbaj neadecvat, un copil crescut în familia respectivă va împrumuta tot ceea ce vede la părinții săi. Și așa apare un copil problemă, un copil despre care mai târziu cei din jur afirmă că "nu are cei șapte ani de-acasă". Oare cei șapte ani de acasă se termină în momentul în care pășim cu micuțul la școală?Ori nu se termină niciodată?

973

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar: Grapini Viorica Scoala Gimnazială ,,Enea Grapini” - Șanț Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de vițăa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educțtia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Zece reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la șapte ani 1. Invață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește si impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Invață-l să iubească lectura și cărțile - începe înca de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Invață-l să iși exprime emoții și sentimente; numai asa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Invață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învăța cel mai bine de la tine! Copilul imitaă ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle și spune-i zilnic că il iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre-sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. Bibliografie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

974

Şcoala, la răscrucea dintre educaţia electromagnetică şi educaţia familială Prof. Grigoraş Ionica Colegiul Tehnic „Dumitru Mangeron” – Bacău În domeniul educaţiei, minciuna este izvorul nefericirii. Considerăm că educaţia nu se referă la îndoctrinare, pentru a urma obligatoriu căile bătătorite, în scopul de a obţine un produs conform cu standardele sociale, ci la armonie, la iubire, la libertatea fiinţei umane. În sala de clasă, suntem puşi în faţa situaţiei de a ne confrunta cu anumite aspecte legate de reflectarea, în comportamentul elevilor noştri, a ceea ce mentalitatea colectivă numeşte „cei şapte ani de acasă”. În general, este foarte comod să avem de-a face cu elevi cu „o bună creştere”, adică elevi respectuoşi, care să înveţe bine, care să-şi facă temele şi, mai ales, care să „nu ne deranjeze ora”. În caz contrar, ştim că apar situaţii pe care le putem controla, dar şi situaţii care ne scapă de sub control, în ciuda aplicării unor metode didactice conforme cu teoria însuşită. Aceasta înseamnă să recunoaştem adevărul că suntem cu toţii (părinţi, cadre didactice, societate) victime ale prejudecăţilor. Există atâţia factori educaţionali, încât e imposibil să distribuim vina într-o parte sau în alta. Afirmăm acestea mai ales pentru că nu suntem de acord cu ideea că un om cu cei şapte ani de acasă este unul care stă cuminte „în banca lui” sau unul „premiant” sau unul care „a ajuns cineva” în viaţă după un efort susţinut de-a lungul anilor dedicaţi studiului şi pregătirii profesionale. Reuşita în viaţă ar trebui să măsoare fericirea omului şi nu realizările profesionale şi poziţia în ierarhiile sociale. Dacă avem capacitatea de a vedea şi de a recunoaşte sincer adevărul, atunci am constata că un copil cu cei şapte ani de acasă nu e copilul cuminte, respectuos şi cu rezultate şcolare de excepţie, ci un om fericit, care este responsabil pentru acţiunile sale. Toate celelalte ar veni automat, căci armonia naşte armonie. Invers, dacă un copil e nefericit, atunci se poate ajunge la dezechilibre emoţionale pe care va fi foarte greu să le corectăm, dacă nu chiar imposibil. Copilul nefericit în familie va transporta această stare la şcoală, căutând mereu o compensaţie pentru ceea ce îi lipseşte. Şi astfel se va produce inevitabilul: în viaţa lui intră ecranul, prietenul care îi dă fericire şi putere. Aşezarea copilului în faţa unui ecran, adică într-un câmp electromagnetic, reduce toate responsabilităţile părinţilor în materie de educaţie. Atâta vreme cât copilul e cu ochii în ecran, părintele nu-şi mai face griji, căci copilul său „e cuminte”. Şi astfel părintele îşi neglijează copilul, chiar dacă, în aparenţă, relaţia lor e bună, bazată pe efectul câmpului electromagnetic şi nu pe câmpul afectiv familial. Am numit această realitate a zilelor noastre educaţie electromagnetică. Abia la şcoală se vor vedea primele efecte ale acestui tip de educaţie, adică în situaţia în care elevul se confruntă prima oară cu diversitatea umană şi cu responsabilităţile. Aspectul pe care dorim să-l punem în evidenţă, în continuare, se referă la un fapt particular întâlnit la clasă, şi anume dorinţa acută de acaparare a atenţiei cadrului didactic, prin manifestări care implică perturbarea gravă a lecţiilor. Elevii respectivi fac mult zgomot, indiferent de mijlocul folosit, numai pentru a-l face pe profesor să se uite la ei şi să-i asculte numai pe ei, astfel încât lecţia capătă altă înfăţişare decât cea programată. Pentru noi este cert că „vorba bună”, aplicarea sistemului de recompense şi de pedepse, setul de reguli, activităţile pentru alungarea plictiselii şi metodele activ – participative nu dau rezultate imediate, aşa cum ar fi de aşteptat. Elevii respectivi manifestă şi dependenţă de telefon. Problema este că, în ultimii ani, numărul acestor elevi este periculos de mare, astfel încât situaţia devine gravă. Observând acest fenomen, ne-am întrebat de ce solicită acei copii atenţia noastră, adoptând un comportament deviant. Ce anume le lipseşte lor? Mărturisim că am constatat, aproape fără excepţie, că tocmai elevii respectivi dădeau răspunsuri originale şi tocmai ei manifestau spirit de iniţiativă şi de echipă. Fără să exagerăm, ne-am pus întrebarea „De ce?” şi am încercat să facem o analiză a cauzelor care determinau efectele observate. Am ajuns astfel la concluzia că, din punctul nostru de vedere, cauza comportamentului deviant o reprezintă faptul că părinţii nu au fost prezenţi în viaţa copiilor. Nu ne referim, desigur, la copiii orfani, ci la copiii care au crescut în casa în care s-au născut, alături de părinţii lor. Oricât de mult ar nega asemenea părinţi că nu e vina lor, noi considerăm că nu au fost prezenţi în viaţa copiilor atunci când era absolut obligatoriu să fie. Concretizăm această afirmaţie prin nevoia de atenţie a adolescenţilor. Aceşti copii cerşesc atenţia unui adult pe care îl consideră mai deschis la problemele lor sufleteşti.

975

Fie că e vorba de tendinţa de a brava în faţa colegilor, fie că e vorba de provocarea unor reacţii în scop de cunoaştere, fie că e vorba de nevoia inconştientă de a fi valorizat ca fiinţă umană, adolescentul doreşte să atragă atenţia deoarece interpretează eronat relaţiile afective, astfel încât a dezvoltat un complex de trăiri emoţionale complicate de care doreşte să scape prin afişarea unor acte de teribilism. Un asemenea tânăr este o victimă a unor părinţi absenţi, chiar dacă nu se poate tăgădui că unii s-au preocupat de educaţia lui, numai că au făcut-o într-un fel care nu a ţinut cont de nevoile şi de personalitatea copilului, ci de nevoile şi de prejudecăţile lor de adulţi „trecuţi prin viaţă”. După noi, atitudinea părinţilor faţă de propriii copii îmbracă forme multiple: de la abandon, la respingere, de la jigniri, la pedepse crunte, de la exploatarea prin muncă, la învinovăţirea copilului pentru nefericirea cuplului parental, de la cultivarea egoismului, până la exacerbarea talentelor. În acest context, cauza imaginii de azi a copilului este dezechilibrul familial. Afirmăm aceasta deoarece conceptul de educaţie este definit, de către părinţi, în cele mai diverse moduri: „Are tot ce-i trebuie!”; „Îi dau să mănânce, să se îmbrace!”; „Are camera lui”, „I-am luat calculator şi telefon!”, „L-am dat la meditaţii!”; „L-am dat la înot!”; „M-am sacrificat pentru copil!” etc. Considerăm că asemenea acte „educaţionale” sunt dăunătoare. Pentru confirmare, cităm opinia unor specialişti în psihologie, opinie pe care o considerăm reper al educaţiei şi înţelegerii conceptului de educaţie în familie: „Pentru a se dezvolta armonios, copilul are nevoie de un climat familial afectuos, de securitate şi stabilitate, create de un cuplu familial unit. Părinţii, legaţi printr-o relaţie conjugală satisfăcătoare, pot utiliza autoritatea lor în educarea respectului faţă de reguli. Copiii crescuţi într-o asemenea atmosferă urmează, de regulă, o şcolaritate fără probleme.”1 Copilul la care nu se văd cei şapte ani de-acasă devine un obstacol pentru toată lumea, atâta vreme cât nu găseşte măcar o fiinţă care să-i dea atenţie, adică să-i asculte gândurile, să-i cunoască nevoile şi să-i ofere încredere. La un moment dat, în copilărie, s-a întâmplat ceva extrem de grav în relaţia copilului cu familia, astfel încât şcolii, prin specialiştii ei, îi va fi destul de greu să descopere erorile educaţionale, mai ales dacă părinţii nu-şi recunosc vina, refuzând să accepte realitatea. De aceea, atunci când cauzele sunt căutate în exterior (anturajul, profesorii, şcoala etc.), se naşte un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte educaţia în familie, având în vedere şi faptul că, în primii ani de viaţă, copilul imită comportamentul adulţilor, în primul rând al părinţilor! În acest caz, dacă părinţii au „probleme” (şi se întâmplă ca ei să le comunice consilierilor şcolari aceste probleme), devine limpede că tânărul intră într-o derivă emoţională care îi depăşeşte capacitatea de înţelegere şi de adaptare. Din nefericire, efectele faptului că părinţii nu au fost prezenţi în viaţa copiilor se văd deja la vârsta de 7 ani. De aici încolo, dacă o mamă şi un tată nu au ştiut să-i ofere copilului deschiderea către armonie, responsabilitate şi respect faţă de sine, ei vor asista cu pasivitate la rostogolirea unui bulgăre de zăpadă, fără a mai putea interveni, căci copilul lor nu îi va mai asculta pe ei, ca părinţi, ci va asculta de instincte, de anturaj, de mass-media, de eroii din filme. Puţini dintre aceşti tineri vor putea să se îndrepte. Dar asta-i altă poveste... În încheiere, pentru a evita comentariile care ar putea să se centreze pe ideea că ne apărăm breasla, dând vina pe părinţi, am vrea să ne asumăm greşelile, dar nu fără să evidenţiem, mai întâi, un actor educaţional care îşi face simţită prezenţa în existenţa tinerilor care s-au născut după anul 2000, şi anume telefonul/internetul. Vrem să le comunicăm părinţilor că, înainte de a ajunge în faţa învăţătorului, copilul ajunge în faţa unui ecran care îi oferă lui „educaţie”, iar părintelui, liniştea necesară odihnei. Dacă telefonul a devenit factor educaţional principal, ne mai mirăm că elevilor nu le pasă de adulţii din preajmă, fie părinţi, fie profesori?! Fiindcă opiniile noastre ar putea să fie subiective, iată ce spune acad. Solomon Marcus: „Copiii au deficit de afectivitate şi doare când vezi. Îşi pierd sensibilitatea.”2 NOTE http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/34.-p.221-223.pdf http://www.tribunainvatamantului.ro/despre-educatie-si-nu-numai-cu-solomon-marcus/

976

Familia și importanța celor șapte ani de acasă Profesor învățământ preșcolar GRIGORE DANIELA G.P.P. „RAZĂ DE SOARE”, Pitești Încă din primii ani ai vieții copilului se pun bazele formării individului de mâine. Când vorbim despre „cei șapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are „cei șapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Perioada primilor șapte ani de viață este considerată „culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. În primul rând, familia este chemată să asigure un climat necesar educării coplilului, un climat în care să domnească armonia, dragostea, o atitudine corectă față de muncă, disciplină, cinste, ordine, adevăr etc. Prin forța exemplului, copilul va imita treptat comportamentul părinților, va începe să înțeleagă, ajutat de părinți, ce e bine și ce e rău. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Se impune astfel, cunoașterea legilor morale de către părinți, însușirea acestora spre a deveni criteria de viață în familie, de unde copilul le va învăța. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere.

977

Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Copilul are nevoie de încurajare să se exprime, să termine ce are de spus şi nu este recomandat să i se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus „mulţumesc” la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil o reprezintă exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori. În cei șapte ani copiii pot învăța: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, gramaticale), modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției, perseverența în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competitive, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi increzător în forțele proprii. „Cei șapte ani de acasă” pot și trebuie să fie fundamental conduitei copilului ce va deveni adult și educația primită acum va marca întreaga sa viață. Familia este chemată să devină prima școală a omului, o școală care îi va marca întreaga existență.

978

IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE Prof. Înv. Preșc. GRIGORE ELENA GPP “CĂSUȚA POVEȘTILOR” PITEȘTI Una dintre problemele cu care se confruntă părinţii este faptul că uneori sunt puşi în situaţia de a-i învăţa pe copii diverse comportamente, alteori îşi doresc să elimine sau să reducă o serie de comportamente ale copilului. Unele sunt comportamente noi pentru copil cum ar fi : să se spele pe dinţi, să mănânce cu tacâmurile, să îşi facă temele, să respecte o anumită regulă (curăţenia în camera lui). Altele sunt comportamente pe care părinţii doresc să le crească frecvenţa : să citească, să salute sau să spuna “mulţumesc”, “cu plăcere” sau “te rog”. Printre acestea apar uneori şi comportamente negative sau nepotrivite,ca de exemplu: îşi loveşte fraţii sau colegii, îşi uită caietele la şcoală, uită să îşi facă lecţiile pentru a doua zi,întârzie, foloseşte un limbaj vulgar faţă de alţi copii sau adulţi, îşi lasă hainele murdare prin casă , nu îşi aranjează niciodată jucăriile şi multe altele. Încă de la vârsta preşcolară copiii pot prezenta comportamente violente cum ar fi: crize de furie excesivă, asociată cu agresivitate fizică, lovire,aruncarea cu diverse obiecte, ameninţări de a răni alte persoane sau chiar de autovătămare , cruzime faţă de animale, incendierea etc. Pentru toate aceste comportamente părinţii încearcă să aplice o serie de metode pentru corectarea lor , unele din ele dând roade , iar altele nefuncţionând. Oricât de mult am vorbi şi am spune copilului ce să facă sau ce să nu facă observăm că nu se produc schimbările pe care ni le dorim. Copilul ,ca şi adultul, are nevoie de timp, de metode şi de mult exerciţiu pentru a învăţa un comportament. Nu este suficient să ştim ce comportament vrem să formăm pentru a şi realiza acel comportament. În momentul în care părintele e nemulţumit de comportamentul manifestat de către copil , devine nervos, iritat, nemulţumit , emoţii care duc la: aplicarea unor pedepse prea aspre , ridicatul tonului , sau chiar la violenţa fizică . Părinţii fac deseori greşeala etichetării copilului în funcţie de comportamentul manifestat:"este rău", "este obraznic", "este răzgâiat", "neatent" etc. Copilul îşi va însuşi această etichetă şi se va comporta în cele mai multe cazuri conform convingerii părinţilor. Când adulţii greşesc în educaţia copiilor, nu o fac pentru că nu iubesc copiii, ci pentru că nu cunosc o cale mai bună. Dacă nu înţeleg care sunt nevoile unice ale copiilor, nu sunt capabili să le ofere ceea ce ei au nevoie.Trebuie să înveţe cum să le dea o libertate mai mare, păstrându-şi în acelaşi timp controlul. Ce poate face un părinte pentru a încuraja comportamentele pozitive? Pentru a încuraja comportamente pozitive , părinţii trebuie să îşi facă timp în fiecare zi pentru copiii lor, şi anume: să poarte discuţii legate de ceea ce s-a întâmplat la şcoală, să joace jocul preferat al copilului, sau să îl ducă în locurile de joacă agreate de el,să îi asculte părerile, să îi citească o poveste înainte de culcare, să meargă împreună la cumpărături, să viziteze un anumit loc – aceste lucruri dându-i siguranţa şi încredere copilului, şi totodată creându-i sentimentul că este apreciat şi iubit. Un alt mijloc prin care copilul se simte important se poate crea prin aşa -zisele „consilii de familie”, care se pot realiza săptămânal. În cadrul acestora, părinţii împreună cu copiii vor lua decizii de familie ,purtând discuţii reglatoare şi negociatoare pentru a rezolva eventualele probleme . Oferirea de cadouri sau recompense trebuie realizată în mod responsabil , fără a-i da de înţeles copilului că pentru orice lucru minor va primi ceva în schimb : el trebuie învaţat încă de la vârsta preşcolaritaţii că sunt lucruri pe care trebuie să le facă necondiţionat şi că dacă îşi doreşte ceva trebuie să merite acel lucru . Mulţi părinţi se confruntă adesea cu următoarea problemă: copilul începe să plângă, să ţipe ,sau se se arunce la pământ atunci când îşi doreşte o jucărie văzută în vitrina unui magazin ; părintele , cuprins de ruşine probabil , sau uneori chiar de mila copilului, care se loveşte trântindu-se pe caldarâm, îi satisface acestuia marea dorinţă! ... şi ce a obţinut prin asta?... grandiosul stăpân preia controlul ! şi va mai face şi alte lucruri pentru că aşa vrea el : nu mănăncă pentru că nu îi place mâncarea , nu se îmbracă cu hainele pe care i le pregăteşte mama pentru că nu sunt la modă , nu îşi face temele pentru că nu îi mai rămâne timp şi pentru asta!

979

De asemenea , pentru a-l motiva pe copil să fie responsabil , este indicat să i se ofere responsabilităţi în familie care să îl facă să se simtă că are o contribuţie importantă: îngrijeşte florile, caută informaţii despre modul de petrecere a timpului liber în familie, trimite felicitările de sărbători prietenilor. Părintele trebuie să fie atent să ofere imediat feed-back pozitiv pentru comportamentele pozitive pe care le-a făcut copilul . A da feed-back înseamnă a spune ceva imediat ce aţi sesizat un comportament “Bravo! Apreciez foarte mult faptul că ai ajutat-o pe sora ta să facă ordine în camera voastră!” . Bibliografie: http://articole.famouswhy.ro/comportamente_dificile__atitudini_nepotrivite/ http://www.nou-nascuti.ro/ghidul-parintilor/cum-modelam-comportamentul-copilului.html

980

Adaptarea copilului preşcolar la mediul social PROF. GRIGORE NICOLETA GRĂDINIŢA NR. 178, BUCUREŞTI, SECTOR 5 MOTTO: “Faptul că ai un pian nu te face pianist, dar naşterea unui copil sigur te face părinte.” Michael Levine Dacă în etapa anterioară copilul era sub raport fizic şi psihic mai sărac şi mai incomplet nu doar în raport cu adultul, în această nouă etapă, datorită achiziţiilor de până acum şi mai ales datorită elaborării unor noi mecanisme de adaptare la contactul cu mediul fizic şi social în care trăieşte, copilul devine mai dotat şi mai apt pentru viaţa sociala. Spre deosebire de perioada anterioară când era relativ neputincios, neînzestrat şi mai ales cu totul dependent de anturaj, cu precădere de mama sa, el se eliberează treptat de parazitismul iniţial şi păşeşte sigur spre un început de independenţă. Dintr-un “ obiect “ manipulat de alţii, el face saltul spre statutul de fiinţă activă, iniţiatoare de acţiuni . Celebra formulă “eu, eu“, “eu singur“ dovedeşte dorinţa expresă a copilului de implicare directă, dar şi independenţa în acţiune. Ceea ce domină acest stadiu este nevoia imperios resimţită de copil de a se realiza conform cu propriile posibilităţi. Pentru a-şi satisface această nevoie el va trebui să-şi elaboreze noi mecanisme şi instrumente psihice, şi să le perfecţioneze pe cele deja achiziţionate. Mersul, vorbirea, simbolismul, mai intâi acţional şi apoi verbal, vor fi astfel de mecanisme psihice care îi vor permite satisfacerea nevoilor de independenţă şi de realizare de sine. Nu întâmplător unii autori au denumit această perioadă stadiul “fiinţei ce tropăieşte“ sau stadiul “înmuguririi verbale“, “al fiinţei ce trăncăneşte“, tocmai pentru a sublinia expansiunea enormă a conduitelor motorii şi verbale, în cadrul cărora se formează şi celelalte . O altă caracteristică a acestei perioade provine din specificul lumii în care trăieşte copilul. Aceasta, cel puţin deocamdată, este o lume imaginară, în care absolut totul este posibil, în care obiectele şi fiinţele din jur (plantele, animalele) gândesc, simt, doresc, în care ele se convertesc rapid în orice doreşte copilul (un băţ poate fi pe rând cal, termometru, puşcă, baston, sabie etc). De aici, animismul şi antropomorfismul, caracteristici esenţiale ale gândirii copilului antepreşcolar. Pentru copil, această lume imaginară este, însă, naturală, normală, nu are nimic miraculos sau supranatural în ea. O asemenea particularitate provine din fragilitatea dezvoltării psihice a copilului, din incapacitata sa de a cuprinde cu mintea (cu gândirea) realul. Neputând realiza acest fapt, el se proiectează pe sine cu trebuinţele, tendinţele, sentimentele şi dorinţele lui asupra lumii externe . Aceasta duce la o altă caracteristică a antepreşcolarului şi anume la egocentrismul său, centrarea pe sine, subordonarea tuturor activităţilor şi obiectelor propriilor sale dorinţi . La aceasta trebuie să adăugăm şi insuficienţa delimitare dintre eu şi noneu. Deşi unele începuturi ale ei îşi au originea încă în etapa anterioară ea este încă departe de a se fi realizat . Spre sfârşitul antepreşcolarităţii copilul se va orienta mai direct spre real , tendinţa de a se conforma acestuia fiind mai expres manifestată. În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului se conturează două faze specifice : Una dintre ele este faza opozţtiei, situată în jurul vârstei de 2 ani si jumătate, ce se caracterizează prin comportamente “ciudate“ ale copilului, invers decât ar trebui să fie . Aceasta se exprimă în fragilizarea şi fluctuaţia extremă a stărilor afective. H . Wallon consideră că această fază este de fapt expresia unei crize de independenţă a copilului, ea apărând mai ales atunci când dorinţei copilului de a face ceva sigur i se opun interdicţiile adultului. Când copilul vrea să-şi experimenteze şi verifice propriile posibilităţi şi este împiedicat, atunci el se revoltă , manifestă comportamente opozante. Uneori o face şi din dorinţa de a şti cam până unde ar putea merge, cât de tolerant este adultul cu el. Totodată , opoziţia sa ar putea proveni şi din tendinţa adultului de a nu ţine seama de intenţionalitatea actelor copilului. El îşi propune să facă ceva şi adultul neţinând seama de aceasta intervine impiedicându-l să-şi realizeze scopul. Ca urmare, apare

981

disperarea care va declanşa agresivitatea, negativismul primar ce se manifestă vehement. Lupta împotriva negativismului se poate face prin antrenarea copilului în alte activităţi concurente dar care prezintă interes pentru el. Copilul este curios şi această caracteristică a lui trebuie folosită. O altă modalitate de combatere a negativismului o constituie antrenarea copilului în activităţi în care acesta să-şi manifeste independenţa. Cea de a doua fază a dezvoltării afectivităţii, opusă primei, este cea de cooperare cu adultul, bazată pe o oarecare disciplinare a conduitei afective a copilului, pe înţelegerea şi interiorizarea unor interdicţii pe care copilul începe să şi le impună chiar singur. Vedem uneori cum un copil se apropie de o priză , stă şi se uită la ea, apoi dă din cap şi spune cu voce tare “nu, nu“. La apariţia acestei conduite contribuie încrederea pe care copilul o capătă faţă de adult, iubirea acaparatoare a acestuia. Două conduite ale adultului ar putea submina această încredere: ameninţarea copilului cu retragerea iubirii (“dacă nu eşti cuminte mama nu te mai iubeşte“), sau atitudinea de toleranţă extremă, echivalentă cu lipsa de interes faţă de copil etc. În primul caz, copilul se închide în sine, punându-se bazele unei docilităţi mascate, a meschinăriei, îăn cel de al doilea caz, copilul fiind lipsit total de orice îndrumări, directive, poate manifesta conduite deviante. Din rândul acestor copii se recrutează de regulă viitorii delicvenţi. Viaţa interioară a copilului, mult îmbogăţită şi perfecţionată faţă de perioada anterioară, constituie premisa şi cadrul în care vor debuta unele elemente ale personalităţii . Dintre acestea, mai importante sunt conştiinţa, în general, şi conştiinţa de sine în special. Însuşirea limbajului care îi dă copilului posibilitatea de a denumi obiectele, deci de a le încadra progresiv în integratori verbali, echivalează cu apariţia conştiinţei. Copilul începe să-şi dea seama de utilitatea şi semnificaţia pe care o au obiectele, ca şi de puterea lui asupra lor. Totodată, acţionând cu obiectele, el separă obiectele acţiunii de acţiunile proprii, ceea ce îi oferă prilejul de a înţelege faptul că el şi nu altcineva este cauza acţiunilor, subiectul acestora. Are loc aşadar o treptată desprindere a copilului de anturajul în care trăieşte. Dacă până acum copilul se confrunta cu anturajul, se “risipea“ în el, trăia într-o confuzie totală, de data aceasta el nu numai că se va desprinde pe sine de anturaj, dar se va opune acestuia. El conştientizează treptat faptul că obiectele şi persoanele cu care intră în relaţie nu au doar rolul de a-i satisface unele trebuinţe şi dorinţe, ci de a i le şi amăâna sau chiar suspenda. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă. Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni, Payer la 19 luni, Gesel la 2 ani, iar Rene Zazo la 3 ani. Fiecare avea dreptate deoarece identitatea de sine este un proces ce nu se realizează brusc, ci în mai multe etape. De la identificarea primară, însoţită de stări de perplexitate, bucurie, teamă, evitare produse de imaginea sa din oglindă, de la considerarea imaginii din oglindă ca o dublură, cu existenţa de sine stătătoare se face trecerea spre identitatea autentică, când dualitatea existenţială nu se mai menţine, copilul dându-şi seama că cel din oglindă este el însuşi. Pe fondul identităţii de sine şi mai ales al stărilor afective trăite, încep să se instaleze şi primele trăsături caracteristice. Copii purtaţi multă vreme în braţe şi foarte dependenţi suportă greu despărţirea de mamă, devin capricioşi, geloşi, îşi strâng jucăriile lângă ei, devin posesivi, se despart greu de ele. Copiii mobili şi independenţi îşi manifestă gelozia ceva mai târziu. Ei, în schimb, regresează în comportament la sosirea unui nou copil în familie. Cer din nou biberonul, îşi sug degetul, udă patul, pentru a revendica atenţia mamei. În situaţii de rivalitate apar accese de furie care favorizează instalarea agresivităţii ca trăsătură caracterială. Până spre 2 ani apar şi frecvente stări de frică (frica de zgomote, frica de necunoscut, de apă, de anumite jucării, de unele animale) care dacă sunt precoce şi prelungite vor constitui terenul predilect pe care se va instala timiditatea. Dezvoltarea sociabilităţii copilului în joc face progrese importante între 1 si 3 ani. În primul rând, conduitele copilului devin mai coerente faţă de solicitările jocului, mai ales spre vârsta de 2 ani. În al doilea rând, lumea devine pentru copil un fel de spectacol ce-l atrage, dar la care nu vrea sa participe singur şi pentru aceasta solicită pe fiecare să-l secundeze . BIBLIOGRAFIE: URSULA SCHIOPU, “Psihologia varstelor“, E.D.P., Bucuresti, 1997; ION IANOSI, “Varstele omului“, Ed. TREI, 1998; MIELU ZLATE, “Psihologia copilului“, E.D.P., Bucuresti, 1994.

982

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. ȋnv. Primar Grigoroşcuţă Iuliana Ȋn momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). De foarte multe ori, ȋn special ȋn situatiile ȋn care ne supără atitudinea sau comportamentul unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Spunem astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită sau nu şi-a ȋnsuşit diverse norme ori reguli de politeţe, ȋn special. Aceasta expresie defineşte ȋnsa tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate ȋn primii şapte ani de viaţă. Cei şapte ani de acasă reprezinta o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor ȋn prima parte a copilariei. Educaţia unui copil nu constă numai ȋn a-l ȋnvăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă ȋn toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitiva etc. Cei şapte ani de acasa sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul ȋn interacţiunile cu ceilalţi. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Cei şapte ani de acasă sunt foarte importanţi deoarece copilul ȋnvaţă deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topica ori dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a raspunde la diverse provocări ale mediului ȋnconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc.), consecvenţa ȋn realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenta ȋn realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din ȋnsuşirile dobândite ȋn această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu ȋntr-un grup, va avea tendinţe de a ȋncălca normele ori nu va fi ȋncrezător ȋn forţele proprii.

983

,, Să construim împreună cei 7 ani..... de acasă!” Profesor pentru învățământul preșcolar Grosu Gena, Grădinița cu P.P nr 48 ,,Luceafărul” Brăila Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). Roluri parentale Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al adultului care îl îngrijeşte. Părinţii sunt primii educatori deoarece: • ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; • familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; • comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Modul în care fiecare părinte înţelege şi îşi poate asuma rolul de părinte, mamă sau tată, depinde de foarte mulţi factori: • factori culturali, suportul familiei extinse sau suportul social, condiţiile economice ale familiei; • tipul de relaţie (modelele de interacţiune) a părinţilor copilului cu proprii lor părinţi, care pot determina calitatea relaţiei cu propriul copil; • tipul de relaţii familiale şi capacitatea de adaptare socială a cuplului parental; • dimensiunea familiei; • patologia unuia dintre membri familiei (părinţi sau copil). Relaţia dintre părinţi, dintre mamă şi tată, construieşte o ecologie a familiei care poate determina modul de dezvoltare al copilului. Factorii care descriu atmosfera familială în care se dezvoltă un copil sunt extrem de diverşi: • nivelul de apropiere şi înţelegere între părinţi, gradul de coeziune dintre aceştia; • modul în care este perceput şi considerat copilul, modul în care este ascultată opinia copilului în familie; • forma de negociere sau de exprimare a acordului sau dezacordului în diferite probleme, dinamica apariţiei unor stări conflictuale; • modalităţile în care este gândit controlul comportamentului copilului: comportamente şi valori acceptate, sancţiuni utilizate; • modul de manifestare a autorităţii parentale.

984

În primii ani de viaţă, copilul este strâns legat de mama sa, prin îngrijirile pe care aceasta i le acordă, indiferent dacă vorbim de hrănire, igienă sau de momentele în care mama îi cântă sau îl adoarme. Pe parcursul acestor momente, figura tatălui este uneori pasageră. Poate că prezenţa sa este simţită mai mult sub raportul siguranţei afective pe care o resimte mama şi, prin urmare, şi copilul. Pe măsură ce copilul creşte, dezvoltarea sa îi permite să se identifice cu mama sau cu tatăl său, având nevoie de timpi de calitate petrecuţi atât cu mama, cât şi cu tatăl. Uneori avem tendinţa să atribuim mamei roluri care se structurează pe marginea nevoilor de îngrijire şi educare ale copilului, iar tatălui roluri care se axează pe controlul comportamentului copilului, pe autoritate şi asigurarea protecţiei. Practic, se separă rolurile mamei şi tatălui: mama oferă securitate, pe când tatăl îi oferă şansa de a se activa şi autodepăşi. Tendinţa este susţinută şi de studii şi cercetări care demonstrează că acesta este modelul relaţionar obişnuit în structura familiei. Indiferent de modalitatea în care fiecare părinte înţelege să îşi asume responsabilităţile ce decurg din rolurile parentale, acestea ar trebui să: • să acopere nevoile copilului de educare şi îngrijire ale copilului • să aibă un caracter predictibil pentru copil: acesta să ştie când şi cui să se adreseze, să poată ştii la ce tip de reacţie se poate aştepta în anumite situaţii; • să creioneze o constantă în comportamentul mamei şi al tatălui, între ei ca părinţi Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul sociocultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor.Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a copilului. Bibliografie Extras din modulul 7,, Să construim împreună cei 7 ani..... de acasă!”- Proiectul pentru Reforma Educației Timpurii MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI TINERETULUI - Unitatea de Management al Proiectelor pentru Învăţământul Preuniversitar

985

Importanța celor șapte ani de acasă Prof. înv. primar Corina Grosu-Tiu Școala Gimnazială Nr. 12, Brașov Cei șapte ani de acasă se reflectă în educația pe care fiecare copil o primește de la părinți. Familia trebuie să fie conştientă de rolul pe care îl are în formarea personalităţii copiilor. Foarte important este ca familia să-şi exercite rolul educativ îndeplinind patru condiţii minimale: un anumit nivel intelectual, valori morale, autoritate, cadru material de viaţă. La întrebarea Este calitatea de părinte o adevărată „profesie” care trebuie învăţată? Ioan Jinga şi Ion Negreţ în lucrarea Familia, acest miracol înşelător, dau un răspuns afirmativ menţionând că ,, şi una, şi alta se asimilează în mod organizat, sistematic, se deprind şi se perfecţionează cu timpul, presupunând efort continuu de instruire şi autoperfecţionare, [...] se exercită o vreme îndelungată şi implică o responsabilitate socială şi morală, [...] ambele se bazează pe ştiinţă şi artă, presupun o anumită vocaţie şi, în orice caz, dragoste faţă de obiectul activităţii desfăşurate.˝ Potrivit autorilor lucrării menţionate mai sus, eficienţa ,,profesiei˝ de părinte se poate evalua pozitiv atunci când părinţii: asigură copiilor, în familie, condiţiile necesare unei dezvoltări armonioase a personalităţii; reuşesc să-şi cunoască copilul în toate etapele dezvoltării sale şi sub toate aspectele; formează cerinţe unitare faţă de copil; colaborează sistematic cu şcoala şi urmăresc permanent evoluţia copiilor sub toate aspectele; responsabilizează copiii, pe măsura puterilor, în cadrul familiei. Ecaterina Vraşmaş afirmă în lucrarea Intervenţia socioeducaţională ca sprijin pentru părinţi că ,,educaţia familială constituie un punct de plecare în construcţia personalităţii membrilor familiei. Ea constituie şi o premisă pentru dezvoltarea personalităţii copiilor. Un părinte care ştie cum să acţioneze în momentele dificile şi care reflectează asupra fiecărui eveniment din viaţa copilului său are şansa de a deveni un părinte bun, care sprijină real identitatea şi personalitatatea urmaşilor săi.˝( Vraşmaş, E., 2008, p.147) Părinţii sunt primii educatori ai copiilor şi cele mai indicate persoane pentru soluţionarea problemelor de educaţie. Un părinte care ştie cum să acţioneze în momentele dificile şi care reflecteză asupra fiecărui eveniment din viaţa copilului său poate fi considerat un părinte bun, care sprijină real identitatea şi personalitatea urmaşilor săi. Profilul de competenţă al acestui părinte bun trebuie să aibă în vedere următoarele dimensiuni: cunoştinţe: - cunoaşterea unor elemente de psihologia copilului; cunoaşterea unor noţiuni de pedagogie; cunoaşterea specificului dezvoltării bio-fizice a şcolarului de clasa a IV-a; capacităţi: - capacitatea de a organiza eficient mediul de lucru al copilului; - capacitatea de a asigura în familie un climat liniştit, lipsit de situaţii conflictuale, stresante; - capacitatea de a comunica eficient, constructiv intra şi interpersonal; - capacitatea de a gestiona eficient momentele de criză; - capacitatea de a anticipa dorinţele copilului; - capacitatea de a aborda creativ diversele probleme; - capacitatea de a negocia; - capacitatea de a evalua obiectiv copilul; - capacitatea de a lucra în echipă. atitudini: - calm; răbdare; simţul umorului; flexibilitate; echilibru; empatie;

986

disponibilitate; deschidere spre nou. Un copil cu cei șapte ani de acasă este un copil manierat, sociabil, dornic de a învăța lucruri noi, încrezător în capacitățile lui, o persoană care are alături părinți care îi sunt aproape în toate momentele vieții, care îl sprijină real, care i-au oferit o educație bazată pe modele pozitive pe toate planurile, părinți buni care însumează în personalitatea lor toate calitățile enumerate mai sus. Acest copil va păși într-o altă etapă a vieții lui cu o personalitate bine conturată.

987

Pledoarie pentru descoperirea bucuriei de a citi din copilărie Educatoare PETRONELA GROZESCU Grădinița STEP BY STEP nr. 5 Onești, jud Bacău Literatura reprezintă comunicarea ființei cu misterele nebănuite create de imaginație și, în același timp, cu realitatea. Un schimb fantastic de molecule se realizează între fantastic și realitate, iar rezultatul său îl reprezintă literatura. Descoperită de devreme, de foarte devreme, încă dinainte de a ști primele litere ale alfabetului, literatura devine acel ceva care conectează copilul cu tot ce poate fi mai frumos pe această lume. Din prima etapă a vieții, când copilul percepe mediul care îl înconjoară, este recomandat să i se insufle bucuria de a descoperi frumusețea poveștilor. Depărtarea de cultură care este tot mai mult prezentă în epoca noastră, produce o rupere atât pe plan intelectual, cât și pe plan personal, deoarece în lipsa culturii și a afinității pentru literatură, ne departăm chiar și de noi înșine. Ne negăm dreptul de a ne cunoaște pe noi înșine și, totodată, dreptul de a cunoaște literatura care ne reprezintă. Fiecare adult își amintește de cărțile copilăriei, de basmele lui Ispirescu, de “Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă și multe alte cărți care ne-au marcat copilăria și ne-au deschis noi orizonturi. Cartea este acel univers magic în care marii visătorii ai umanității au transmis generațiilor următoare zestrea lor de gânduri și de sentimente. Ceea ce emoționează cu adevărat ființa umană este chiar faptul că, prin excelență, cartea este o lume în asteptare. Când o deschide, cititorul trezește la viață personajele, prin lectură, cartea începe să trăiască. Această bucurie de a citi transmisă, de la o vârstă fragedă, și copiilor reprezintă primul pas în devenirea lor de adulți cărora cultura nu le va fi un concept abstract. Ei vor ști să diferențieze o carte bună de una care este doar un text așternut pe hârtie. O carte citită la timpul potrivit, poate avea multe beneficii. Poate fi unguentul perfect pentru zilele pline de tristețe, poate sădi în sufletele cititorilor o rază de speranță, poate fi educativă. Fără nicio îndoială, dezvoltarea raportului între lectură şi viaţa personală începe în cadrul familial. Având în vedere că formarea deprinderilor intelectuale reprezintă o caracteristică de bază în primii ani de şcoală, iar familiei îi revine un rol extrem de important, implicarea activă şi pozitivă a părintelui este recunoscută ca fiind benefică și necesară în procesul educational. Gustul pentru citit nu vine de la sine. Se formează cu ajutorul familiei, grădiniței și a școlii. Cartea devine un prieten de nădejde al copilului dacă este promovată de părinți, bunici, familie de când acesta este mic. Ulterior, școala funcționează ca o interfaţă între familie și societate. Instituţia şcolară are datoria de a îndruma şi a îmbogăţi universul cognitiv al elevului. În acest context lecturile suplimentare reprezintă materialul de bază, materia primă, suportul indispensabil în evoluţia intelectuală, facilitând integrarea şcolarului în viaţa socială. Odată format gustul pentru lectură se poate transforma, treptat, într-o adevărată pasiune. Influenţa pasiunii pentru citit, formată din anii copilăriei sau ai adolescenţei poate să se resimtă toată viaţa. Să ne amintim că marile personalităţi culturale ale omenirii au fost, mai întâi, cititori pasionaţi. La elevi, această pasiune este bine să fie încurajată în măsura în care ea nu dăunează instrucţiei. Trebuie să subliniem că pasiunea pentru lecturile extra-şcolare nu trebuie să ducă la subaprecierea manualelor şcolare şi a pregătirii temeinice a lecţiilor. Dorinţa de a citi este constructivă numai în măsura în care se împleteşte organic cu însuşirea elementelor de bază ale ştiinţei şi culturii cu asimilarea noţiunilor fundamentale ale acestora. Cunoştinţele dobândite din lecturile particulare trebuie să se greveze pe un ton sigur şi bogat de noţiuni studiate de-a lungul ariilor în învățământul preșcolar și școlar. Raportul dintre lectura extraşcolară şi studierea materiei prevăzută de programele şcolare să fie unul de consolidare şi clarificare reciprocă a unor probleme, nu de excludere sau de accentuare a unuia în detrimentul celuilalt. Pentru că a citi lectură înseamnă a te instrui fără eforturi prea mari, adesea delectându-te, pasiunea pentru lectură trebuie să se împletească armonios, organic, cu pasiunea pentru studiu. Numai astfel lectura în afara clasei îşi poate atinge scopul instructiv.

988

Lectura – spunea istoricul N. Iorga – joacă un rol important în viaţa copiilor, un rol mai mare decât în viaţa celor vârstnici. Cartea citită în copilărie rămâne prezentă în amintire aproape toată viaţa şi influenţează dezvoltarea ulterioară a copiilor. Din cărţile pe care le citesc, copiii îşi formează o anumită concepţie asupra lumii, cărţile formează la ei anumite norme de conduită.

989

Importanța celor șapte ani de-acasă Prof. Înv. Preșcolar: GUȘIȚĂ ALINA Grădinița P. N. Băuțar

Familia este mediul în care copilul se naște, trăiește, se dezvoltă și se formează pentru viață. După parerea mea, cei șapte ani de-acasă, reprezintă “temelia” pe care se clădește personalitatea copilului. În primul rând, în familie, în primii ani de viață, copilul învață comportamente sociale și se descoperă pe sine. Acțiunile educative exercitate de părinți trebuie să fie continue, raționale și să țină cont de dezvoltarea fizică și pshică a copilului. Părintele este un model de viață pentru copil, de aceea “nu trebuie să facă în fața copilului nimic din ceea ce nu vrea ca acesta să imite mai târziu”. În al doilea rând, cei șapte ani de-acasă sunt de o importanță extraordinară datorită faptului că acum copilul începe să se dezvolte din punct de vedere intelectual, motivațional, afectiv, estetic și moral. Grație climatului afectiv din familie, copilul va cunoaște lumea din jur printr-un permanent dialog cu cei mari, va învăța să iubească, să comunice, formându-și astfel propriile valori și principii despre lume, despre viață. În altă ordine de idei, atunci când în primii șapte ani de viață, părintele fixează reguli împreună cu copilul, obișnuindu-l să le respecte, fără a-i impune însă prin cuvântul “trebuie”, îi oferă un model de conduită prin exemplul propriu, discută despre situații conflictuale, practică bunele maniere, se joacă împreună cu acesta arătându-i afecțiune, făcându-l astfel să se simtă o mică “stea” în constelația familiei, consider că mai târziu va avea satisfacția că a contribuit din plin la formarea și modelarea omului de mâine, că viitorul copilului său va fi unul pozitiv. În concluzie, felul în care și-au pus bazele “cei șapte ani de-acasă”, le va oferi copiilor cea mai mare șansă de a deveni niște adulți fericiți, productivi și responsabili.

990

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. Guţă Roxana G.P.P. Nr. 4- Slatina “Cei șapte ani de acasă”…..expresia este foarte des folosită când vine vorba de educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, ea ducându-ne cu gândul la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Acești șapte ani sunt foarte importanţi pentru viitorul unui copil. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârstă de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Copilul mic este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu se pot observa la copil, asemeni unei oglinzi. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi și cea a cunoașterii de sine. Nu este suficientă doar controlarea limbajului și a comportamentului în faţa copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristeţe, etc), precum și a dorinţelor și nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent să controlăm vorbirea, comportamentul ori reacţia la cei din jur. Insă va trebui să se impună anumite restricţii, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poata trage învăţăminte atât din situaţiile și întâmplările frumoase din viaţă, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilităţii de a fi părinte, de a fi permanent conștient că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Potrivit unui studiu efectuat la Universităţile North Carolina State, Brigham Young şi California, Statele Unite, implicarea părinţilor în viaţa copiilor este cea care dictează, în final, rezultatele academic. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. "Educaţia primită în cei şapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea Temelia formării unui comportament corespunzător al copilului este legată de relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Copilul înţelege lumea în mod diferit la trei ani, la cinci sau la şapte ani. La doi ani, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la trei ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu trebuie cerut unui copil de doi ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să fie obligat copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de doi ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la doi-trei ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că i se pot face toate poftele sau că este lăsat să

991

facă orice. Este necesar să fie fixate limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă copilul poate învăţa formulele de politeţe: cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între cinci şi şapte ani, copilul devine tot mai independent. Este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie să fie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus şi să nu îi se facă observaţii în public. Părinţii sunt modele pentru copil. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să fie lăudat când merită. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă In concluzie se poate spune că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult.

992

CEI 7 ANI DE ACASĂ EDUCATOARE: GYORGY BEATA GPN. NR. 2, COVASNA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin ca regulile de comportament si educaţie oferite în primii 7 ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

993

Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

994

Educația parentală Prof. înv. primar: Hajdo Mirela Maria Școala Gimnazială Nr. 2, Timișoara ”Respectă ca să fii respectat” este una din bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștri. Dacă respecți pe cei din jur te respecți pe tine însuși și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. Familia ocupă un rol important în primii ani de viață ai copilului, cei din familie încearcă să te sfătuiască, să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în viață cu un minim de lecții despre viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei mai în vârstă, apoi mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și față de prietenii pe care îi ai. Primul factor angrenat în educația permanentă a copilului este familia. Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie. Copilul trăiește faptele părinților care-i vor servi ca model. Felul în care un copil percepe și stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către părinți, îi vor pecetlui destinul si ” numai un miracol îl poate schimba ” după cum spunea Eric Berne. Familia în adevăratul sens al cuvântului ( tata, mama și copiii) , nu si-a pierdut nimic din sensul lexical cunoscut, dar a suferit modificări însemnate în asigurarea bazei materiale și în concepția despre viață. O bună parte din familii este preocupată de câștiguri majore, de îmbogățire, unii părinți asigură copiilor ceea ce nici nu visează, dar neglijează tocmai esențialul, apropierea de sufletul copiilor, nu comunică și nu trăiesc împreună emoțiile atât de puternice ale urmăririi evoluției lor, pentru că țelul lor este starea materială. O altă parte, sunt familiile care sunt preocupate de traiul zilei de mâine, luptându-se cu sărăcia. Pentru multe din aceste familii copilul sau copiii reprezintă o povară de care se debarasează cu prea multă ușurință. Un segment relativ restrâns pune pe primul plan copiii, urmașii, viitorul. Sunt cei care investesc totul în copii, suferind alături de aceștia când se îmbolnăvesc, se împrumută să le facă bucurii de sărbători, vorbesc cu educatorii despre copii lor și sunt cu adevărat interesați de buna creștere și de educația copilului lor. Acești părinți sunt cei mai fideli colaboratori ai dascălilor, dar din păcate numărul lor este tot mai mic de la an la an. Copiii acestor familii, în colectivitate, au un comportament de bun simț, de înțelegere, de relaționare în cadrul grupurilor, de comunicare intercolegială, utilizează ceea ce au învățat în mediul familial din care provin. Părintele trebuie să înțeleagă că rolul educației pe care o oferă copilului său în primii ani de viață este în scopul transformării copilului său în adult și va trebui să se descurce singur pe baza cunoștințelor pe care și le-a însușit sau a abilităților pe care le-a dobândit – prin acestea ne referim la abilitățile sociale. În contextul actual ” cei șapte ani de acasă” nu descriu doar un context spațio-temporal, ci fac evident referire la o perioadă în care copilul învață reguli noi, se adaptează la contexte diverse, dobândește abilități de comunicare și relaționare alături de persoanele care îl îndrumă pe acest traseu – fie că acestea fac parte din familie sau o instituție educațională. Prin participarea școlară a copiilor de vârstă preșcolară se pun bazele educaționale ce le vor permite acestora o participare îndelungată la procesul educațional. În vederea implicării tot mai mult a părinților în educația copilului se fac cursuri de educație parentală. Un părinte care primește un minim de informații va deveni mai implicat în educația copilului pentru că el însușii va conștientiza că educația este un bun pe care îl primești și pe care nu poți să îl pierzi niciodată. Părinții vor fi stimulați să fie mai atenți la copiii lor și la nevoile acestora. Vor deveni mai prompți în a furniza răspunsuri adecvate la nevoile și cerințele acestora, vor cunoaște diferențele datorate vârstei sau temperamentelor diferite și vor reacționa în cunoștință de cauză. Vor învăța să acționeze pentru binele pe termen lung al copilului și vor ști să negocieze cele mai bune reguli pentru și împreună cu copiii lor. Prin intermediul cursurilor de educație parentală, părinții vor afla că timpul petrecut alături de copiii lor e la fel de important ca munca pe care o depun pentru a le furniza un trai decent. Prin astfel de cursuri se ajunge la o consolidare a familiei, la o mai bună legătură între părinte și copil, se va crea o legătură bazată

995

pe colaborare, mai mult decât pe oponență. Astfel părintele va transmite cu ușurință reguli noi de învățare, de implicare în sarcini școlare sau casnice – evident nu cele mai atractive pentru copil – dar la care copilul va răspunde pozitiv deoarece la baza acceptării regulilor noi stă o relație bazată pe respect, negociere și colaborare spre scopul comun de a evolua împreună. Părinții joacă cel mai important rol în formare copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă iar implicarea în educație rezidă în strânsă legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului. Un mod de comunicare liber exprimat îi permite copilului să se simtă în primul rând liber în gândire și exprimare și în al doilea rând mai deschis spre o comunicare cu ei și spre o gândire matură mai timpurie. Cei șapte ani de acasă sunt pentru unii și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. Familia este grupul cel mai important din toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Cercetările care vin din psihanaliză, psihologia socială și sociologie susțin că familia este : adevăratul laborator de formare a persoanei. ” Căci ei vor fi în lume și în viață Așa cum noi le-am spus și arătat, Iar ei, la fel vor da povață Și-un lung popor e-acum de noi format” ( Traian Dorz) Bibliografie: Revista Învățământului Preșcolar Timișean, Nr. 1/2007, Ed. Orizonturi Universitare , Timișoara;

996

Cei șapte ani de acasă! Fii inteligent si dezvoltă-te corect! PROF. HALJA MONICA Școala gimnazială Gheorghe Șincai Florești

Dezvoltarea personală depinde foarte mult de educatia primita pîna la 7 ani! Atitudinea copilului in fața părintelui se imprima pe viață, fiind de o importanță majoră. Copilaria este frumoasă dacă se reușește din partea părintelui să se creeze in mintea copilului o impresie buna in ceea ce privește ASCULTAREA. Ce am vrut să se înțeleagă este că copilul trebuie sa devina conștient ce e bine să facă, să asculte de părinți fără să riposteze, fără să pună prea multe intrebări si să fie supus! Trebuie ca orice copil să știe să urmeze niște reguli, un TIPAR DE VIAȚĂ după care să se ghideze in viață. Lipsa acestor reguli îngreunează dezvoltarea benefică a copilului, împiedica colaborarea cu alte persoane și acceptarea ideiilor celor din jur. Exista o limită de libertate pe care trebuie să o aibă orice copil. Trebuie să se știe pragurile de bună purtare si de respect.Toți copiii trebuie să știe să se respecte pe sine ca la rîndul lui să respecte și pe cei din jur. MEMORIA, un alt capitol foarte important și la care trebuie insistat din primii ani de viață! Rolul părinților e primordial! Aceștia din urmă creează un mediu sigur pentru dezvoltarea normală a copilului, îi dezvolta abilități de receptare, de auzire, de simț, de înțelegere, de critică, de analiză a ceea ce e bun si ce e rău. DRAGOSTEA de carte se imprimă copilului dacă vede de la părinți acest lucru, dacă si aceștia studiază, citesc reviste, cărți,etc. Modul de comunicare intre părinți este un factor esențial pentru a dezvolta și creea copilului un model corect de urmat!

997

Cei șapte ani de acasă Profesor: Haneș Mihaela Paula Grădinița P.P Nr. 15 Arad Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului : Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, se spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. După 5 ani înţeleg regulile : Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei : Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul.

998

Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ : Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

999

,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!ˮ Prof. Micșunica Hanganu Școala Gimnazială nr. 2 Bicazu Ardelean, jud. Neamț Creșterea unui copil este o mare responsabilitate, astfel încât, el să devină un adult sănătos, echilibrat și capabil să-și ocupe locul în generația următoare. Educarea copilului este una dintre experiențele cele mai complexe, provocatoare, dar și cele mai generatoare de satisfacții pe care o oferă viața. Orice părinte își dorește un copil responsabil, hotărât, independent, cu inițiativă, capabil să ia decizii corecte. Adulții care se ocupă de creșterea și educarea copiilor trebuie să meargă pe drumul pe care acesta are posibilitatea să exerseze dezvoltarea acestor abilități și capacități, respectiv pe drumul care îi permite să se exprime, este ascultat, este lăsat să încerce, este învățat să-și asume consecințele deciziilor lui, este susținut și încurajat să continue după o dezamăgire și foarte important este lăsat să participe activ la călătoria vieții lui. Participarea copilului este un proces care începe în familie încă de când copilul este foarte mic. Ea conduce la succesul copiilor și este esențială pentru dezvoltarea emoțională și psihologică a acestora. Educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală reprezintă cei șapte ani de acasă. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. In primii șase-șapte ani de viață, copilul dovedește mare sensibilitate, receptivitate și mobilitate. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. "Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Copilul pentru a se dezvolta ca un individ sănătos și adaptat trebuie să fie disciplinat. Disciplinarea pozitivă începe odată cu apariția copilului ca individ și presupune: dezvoltarea abilităților de viață; dezvoltarea competențelor de a-i crește încrederea că va face față situațiilor provocatoare din viață; dezvoltarea abilităților de comunicare, încurajându-l să se exprime, să descopere și să exploreze, luând măsuri de precauție care nu îl îngrădesc; construirea unei relații între adult și copil, bazată pe respect reciproc, dragoste și încredere. În prima copilărie ( de la unu la trei ani ) are loc consolidarea mersului, o mai bună percepere a mediului înconjurător, este atras de tot ceea ce vede, începe să vorbească mai mult, pronunță corect sunetele și le diferențiază, construiește propoziții simple, devine sensibil față de cei din jur, inclusiv față de partenerul de joacă, trage concluzii ferme, începe să pună întrebări, fiind curios cu privire la orice. Dezvoltarea competenței emoționale se realizează în cadrul relațiilor și discuțiilor cu părinții despre recunoașterea și gestionarea propriilor emoții. Atașamentul poate fi definit ca relație emoțională, de lungă durată, cu un anumit individ. Această relație construită în primii ani de viață va constitui baza dezvoltării socio-emoționale a copilului în anii ce urmează. Relația de atașament presupune: crearea unui mediu sigur și previzibil pentru copil ( părintele este totdeauna lîngă copil atunci cînd acesta are nevoie de el, îi îndeplinește dorințele ); stabilirea limitelor ( părintele îi supraveghează comportamentul și nu îi permite să manifeste comportamente nedorite ); consecvență din partea părinților ( acționează la fel în situații similare ). În dezvoltarea copilului un rol important îl constituie jocul. În perioada primei copilării se dezvoltă jocul de manipulare sub influența trebuinței interne de a acționa. Jocul se realizează spontan, produce satisfacții și plăcere copilului. Jocul cu adultul se dezvoltă în trei direcții: jocul de mișcare și energizare; jocul verbal în care domină interogații continue, complexe, jocul didactic în care copilul este îndrumat treptat și pe înțelesul său. Cu cât jocul este mai complex, cu atât apar conduite și atitudini noi ( atracție, simpatie, atenție afectivă ). În mare măsură comportamentul copiilor în joc este influențat de familie. Structura și stilul de viață al familiei, obiceiurile și nivelul de cultură sunt elemente care se oglindesc în formele activității ludice. O relație puternică bazată pe dragoste și încredere cu părintele, îl va ajuta pe copil să aibă încredere în a iniția și susține relațiile la vârsta adultă. Dacă relația cu părintele a

1000

fost inconstantă și imprevizibilă, mai târziu, copilul devenit adult poate construi același tip de relație cu partenerul sau copilul său. În următoarea etapă, a doua copilărie ( de la trei la șase ani ) se pun bazele activității psihice și se conturează trăsăturile de personalitate care își vor pune amprenta asupra comportamentelor viitoare. La trei ani copilul începe să frecventeze grădinița. Familia și grădința trebuie să-i asigure condiții favorabile de creștere și dezvoltare, în funcție de disponibilitățile individuale. Cei care nu beneficiază în familie de condiții favorabile dezvoltării lor, au șanse de recuperare, dacă frecventează grădinița. Aici procesul instructiv-educativ se desfășoară în funcție de particularitățile de vârstă și se urmărește dezvoltarea armonioasă psihică și fizică, se stimulează gândirea și inteligența, se formează deprinderile de bază. Mai importante în această etapă sunt : deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizată și politețe, deprinderile de ordine și curățenie. Copiii sunt antrenți în jocuri și activități care se desfășoară cu toată grupa și individual, folosindu-se metode și procedee specifice fiecarei etape de vârstă. Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu, ar necesita un consum mai mare de energie și timp. Ele reprezintă forma cea mai simplă a învățării de către copii a unor mișcări complexe și atitudini care vor influența comportamentul lor viitor. Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea unora rele. Copilului căruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, așteaptă totul de la familie, de la părinți. De aici și necesitatea ca în familie, ca și în grădiniță, să se insiste pentru formarea deprinderilor de bază, până ce acestea se transformă in obișnuințe. Pentru formarea deprinderilor, este nevoie de voință și de timp, de concentrare mai mare din partea copilului, la ceea ce are el de făcut, ca, apoi, printr-un exercțiu susținut, să se ajungă la automatizarea mișcărilor și exercitatea lor într-o anumită succesiune. Acest proces presupune concentrarea tuturor acțiunilor, precum și eliminarea mișcărilor de prisos, care cer un mare consum de energie. Formarea oricărei deprinderi, necesită din partea părinților și a educatoarelor, răbdare și mai ales un echilibru nuanțat între severitate, "toleranță" și timp. Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor. Trebuie să-i repete copilului de mai multe ori ce are de facut. Copilul își petrece cea mai mare parte din timp în familie, care exercită o influență deosebită asupra sa. Pe măsură ce copilul crește, asupra lui acționează tot mai mulți factori educativi: creșa - grădinița – școala, care continuă și perfecționează educația începută în familie, uneori, acestea o corectează sau o îmbogățesc. Adulții care se ocupă de educația și îngrijirea copiilor sun modelele pe care de cele mai multe ori copiii le urmează. La maturitate, copiii de acum, vor fi oglinda autocontrolului de care dau dovadă adulții și vor promova același stil de viață pe care l-au experimentat în cadrul familiei. Privind copilul, ca adult trebuie să ne imaginăm că va veni timpul când va trebui să reușească în lume fără noi, pe propriile lui picioare și va trebui să îi convingă pe cei din jur de valoarea și de sentimentele sale, va trebui să le câștige încrederea și să aibă încredere în forțele proprii.

1001

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. inv. presc. HANU FLORENTINA SCOALA GIMNAZIALA PARJOL Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.

1002

10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

1003

Cei 7 ani de acasa: reponsabilitate si ingrediente ale educatiei copilului HARABAGIU ANDREEA MADALINA Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. 2 scenarii posibile Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

1004

Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Ce spun parintii despre cei 7 ani de acasa? Cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pee care un copil treb sa le invete de la parinti, pana sa mearga la scoala., dar care desigur ca parintii le tot repetam pana se fac mari; 1.sa asculti pe cineva cind iti vorbeste 2. sa nu vorbesti cu gura plina 3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva 4. sa spui adevarul 5. sa nu fii agresiv 6. sa dai buna ziua/la revedere 7.sa iti asumi responsabilitatea pt ce faci 8.sa respecti pe cei din jur 9. sa nu scuipi pe strada 10. sa nu vorbesti urit 11. sa nu te intinzi pe masa cand maninci 12. sa nu te urci cu picioarele incaltate in pat 13.sa respecti proprietatea personala si a celorlalti (sa nu strici/distrugi) 14.sa spui multumesc 15. sa te spelli pe dinti seara/dimineata 16 sa nu te scobesti in dinti/ori alte parti... cand vb cu cineva/public (autor: Michelle-USA) - Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In primul rand, termenul e expirat...se considera ca pana la 7 ani copilul statea acasa, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca

1005

la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradinita si de la 6 la scoala. Apoi, in cei 7 ani se "predau" lectii grele de educatie care pregateau copilul pentru acel prag de desprindere. Multe enrgii, timp, nervi si frustrari copilaresti se derulau...parintii tineau mult la acea educatie, copiii o inghiteau pe nemestecate. Astazi, 7 ani de acasa simbolizeaza un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, in care trebuie sa se incadreze odraslele noastre. Care se incapataneaza sa accepte incadrarea si au dureri dorsale privitor la dorintele noastre. E drept, si parintii s-au adaptat, multi au renuntat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a ramas asa, o umbra de parfum de trecut, un fel de deziderat si, de ce sa nu recunoastem, un fel de termen de comparatie. Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie, iar obligativitatea a devenit nitel desueta, asa ca la 7 ani unii copii sunt de pus in rama iar altii...mai putin. Cred insa ca nu trebuie sa mai facem comparatii la varsta de 7 ani. Pentru mine, cei 7 ani de acasa inseamna: 1. Sa-si poata evalua obiectiv pozitia in raport cu o situatie. (Trebuie sa stie ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca, etc.) 2. Sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur. (Sa foloseasca un limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznica, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa evite sa-si spuna parerea) 3. Sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu potential periculos si, ca revers al medaliei, sa poata oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepand de la salutul persoanelor cunoscute, continuand cu atentia acordata traficului, pietonilor, adica sa nu mearga pe strada cu castile in urechi, trimitand SMS-uri, izbindu-se de alti pietoni si ignorand culoarea rosie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care si-a rupt sacosa, sa urce in pom dupa o pisica speriata, chestii de-astea...) 4. Sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige cu eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut) Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici. Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.

1006

Cei șapte ani de-acasă - rolul familiei în educația copiilor Hariga Mihaela-Beatrice, profesor învățământ primar Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Părinții sunt cei care inspiră, pentru prima dată, sentimentul de securitate, de iubire și acceptare. Dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motic pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului. Cercetari recente asupra dezvoltării creierului uman au demonstrat că părinții sunt intr-adevăr primii profesori ai copiilor lor. În primii trei ani de viață ai copilului - tot ceea ce părinții fac sau nu fac în mod obișnuit se va regăsi mai târziu și în obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul căruia i se citesc in mod curent povești va dovedi mai târziu un interes mai mare pentru citit. Din păcate însă, nu prea mulți părinți își fac timp pentru a le citi copiilor povești în fiecare zi. După primii trei ani de viață, creierul copilului ajunge până la 90% din greutatea unui creier de adult, așa că nu-i de mirare că în acești trei ani copilul își dezvoltă capacitatea de învățare. Atunci când părinții le vorbesc, le cântă sau le citesc copiilor, creierul este realmente "pe recepție", adică se creează legături noi între celulele nervoase, iar legăturile vechi se întăresc. Acest proces de dezvoltare a creierului trebuie susținut nu numai printr-o alimentație adecvată copiilor, ci și printr-o bună stimulare a simțurilor (auz, văz etc.). Lectura părinților, plimbările în aer liber, scurtele vizite la rude sau prieteni, sunt momente prielnice pentru copil de a observa și asimila din comportamentele celor din jur, de a dobândi noi și noi cunoștințe despre mediul înconjurător. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Formarea personalităţii este un proces care se continuă pe toată durata vieții, dar bazele se pun înainte ca școala și alte instituții educative să intervină în mod intenţionat în această direcție. La vârsta când copilul începe școala, el a învățat deja din cadrul familiei, din inter-relațiile membrilor ei, cum să reacționeze la unele cerințe inevitabile ale vieții în colectivitate, cum să controleze, să pună frână anumitor dorințe.

1007

Cu toate acestea, până la vârsta de 6-7 ani, familia realizează destul de mult în domeniul educației. Chiar și după începerea școlarizării, nu se renunță la aportul ei, deoarece are o influență covârșitoare asupra formării copilului. Atitudinea părinților față de valori, educație, spirit civic se va transmite și copiilor lor. Astăzi, mai mult ca oricând, familia este conștientă de posibilitățile imense ale școlii de a oferi copilului o gamă largă de roluri sociale, o experiență mult mai competentă de viață. Dezvăluirea lumii în fața minții și ochilor copilului este mai ales atribuția școlii; dar să nu uităm că primele roluri sociale copilul le învață în familie.

1008

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. inv. primar HĂDĂRĂU MINA MARIA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ENEA GRAPINI,, ȘANȚ Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din

1009

familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1010

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar Hereşanu Ildiko Şcoala Gimnazială „Ioan Vlăduţiu” Luduş Pentru copil, familia reprezintă primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi situaţia trăită în mod direct de copil în mediul familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a acestuia. Climatul familial în care copilul se dezvoltă şi se formează îi marchează în mod inevitabil personalitatea. Influenţele ei se exercită pe toate planurile – fizic, intelectual, moral – pe măsura posibilităţilor şi condiţiilor specifice. Reuşita influenţelor educative în familie depinde, în primul rând, de ambianţa în care ele se produc. În general, cei doi părinţi deţin roluri diferite. Mama asigură căldură afectivă, iar tatăl reprezintă autoritatea, dar ambii sunt răspunzători de sentimentul de confort şi securitate, de situaţia copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieţii de familie, îmbinând sau încercând să îmbine cele două aspecte: atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţională a tatălui. În sens contrar, o viaţă de familie în care există mari diferenţe de opinii în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţă în atitudini, o viaţă de familie frământată de tensiuni, lipsită de afecţiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziţie sau chiar de violenţă, constituie un mediu traumatizant pentru copii. Toate acestea vor duce inevitabil la reacţii de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului. Într-un astfel de mediu apar şi se dezvoltă situaţii conflictuale care vor afecta atmosfera afectivă a grupului familial şi comunicarea dintre membrii ei. Altă coordonată a atmosferei familiale este ordinea, deprinderea orariilor şi regulilor precise de comportare. Nu este vorba de disciplina întemeiată pe autoritarism rigid. Statornicia şi periodicitatea unor fapte din viaţa comunităţii familiale sunt puterile care formează educaţia copilului. Oferind copilului regulile de bază ale comportării, exemplele concludente, părintele nu trebuie să ţină o „predică”. El trebuie să fie realist ştiind să nu ceară mai mult decât poate el da, flexibil, gata să facă nişte schimbări pentru a-i acorda copilului o şansă în rezolvarea problemei, să fie capabil să zâmbească, ştiind că o glumă poate salva o situaţie dificilă. Dacă părintele întruneşte aceste condiţii, el poate ajuta la menţinerea unei comunicări deschise cu propriul copil. Realizarea unei comunicări optime între părinţi şi copii reprezintă o condiţie necesară în realizarea acţiunilor educative. În fiecare familie trebuie să se manifeste o relaţie de colaborare şi de prietenie între toţi membrii acesteia. În măsura în care în familie se exersează raporturi interpersonale, natura acestor relaţii interesează atât şcoala, cât şi societatea. Lipsa de preocupare educativă, ca şi “cicălirea” educativă trebuie evitată de către părinţi în educaţie. O educaţie părintească bazată pe convingere este mai grea şi de lungă durată, însă este mai eficientă pe termen lung pentru toţi membrii familiei. Părinţii sunt primii educatori care au o mare responsabilitate socioumană şi a căror educaţie lasă amprente, uneori pentru toată viaţa. Primele impresii despre lume şi viaţă, despre natură şi societate, copilul le primeşte în familie. Nu întâmplător înţelepciunea poporului nostru subliniază însemnătatea „celor şapte ani de-acasă”. Deseori părinţii se plâng: „Nu ştiu de ce nu mă ascultă?”, „Ce să fac cu el este foarte neastâmpărat?”, „Este obraznic şi supărător!”, dar sunt şi părinţi care exclamă şi se laudă cu performanţele copilului. Ursula Şchiopu şi Emil Verza, în lucrarea: „Psihologia vârstelor” au stabilit 10 reguli pe care să le aibă în vedere deopotrivă părinţii, dar şi educatorii în vederea educării copiilor: Să–ţi iubeşti copilul. Să te bucuri de el, să-l accepţi aşa cum este, să nu-l jigneşti, să nu-l umileşti, să nu-l descurajezi, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l lipseşti de încrederea ta, să-i dai prilej să te iubească. Să-ţi protejezi copilul. Să-l aperi de primejdii fizice şi sufleteşti, la nevoie chiar prin sacrificarea proprilor interese şi cu riscul propriei tale vieţi. Să fii bun exemplu pentru copilul tău. Să-i transmiţi valorile şi normele etice ale societăţii. Să-i dovedeşti că trebuie să trăiască în dragoste şi armonie cu ai săi şi cu toţi cunoscuţii familiei. Să trăiască în cinste, adevăr, cu respectul bunurilor,

1011

convingerilor şi al sentimentelor altora. Să crească şi să simtă tot timpul comuniunea „mama – copil – tata”. Să te joci cu copilul tău. Să-ţi faci timp pentru copilul tău, să vorbeşti cu el, să te joci cu el cum îi place (jocurile lui), să iei în serios jocurile lui, să te familiarizezi cu lumea imaginilor lui. Să lucrezi cu copilul tău. Să-ţi ajuţi copilul când încearcă să participe la munca în casă sau în grădină. Când copilul este mai mare, să-l obişnuieşti să participe la treburile zilnice din gospodărie. Să laşi copilul să dobândească singur experienţa de viaţă chiar dacă suferă. Copilul acceptă numai experienţele pe care le face singur. Propriile tale experienţe sunt lipsite de valoare pentru copilul tău. Trebuie să ai curajul să-i dai prilejul de a-şi acumula experienţele proprii, chiar dacă sunt anumite riscuri. Să-i arăţi copilului posibilităţile şi limitele libertăţii umane. Să înfăţişezi copilului posibilităţile extraordinare de desfăşurare ale omului, în conformitate cu înzestrarea şi talentele fiecăruia. Dar, în acelaşi timp, să-i arăţi că orice om trebuie să recunoască anumite limite în faptele sale, chiar şi în familie, faţă de părinţi. Ajută-l pe copil să cunoască şi să respecte aceste limite. Să-l înveţi să fie ascultător. Să supraveghezi şi să îndrumi comportarea copilului, astfel încât prin acţiunile sale să nu genereze suferinţă nici pentru familie, nici pentru alţii. Răsplăteşte-l pentru respectarea regulilor stabilite. 9. Să aştepţi de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate şi experienţă. Copilul are nevoie de mult timp până învaţă să se orienteze în această lume complicată. Ajută-l cât timp poţi şi cere-i o părere sau un verdict numai când este în stare să îl dea, conform experienţelor acumulate şi gradului de maturitate. 10. Să-l educi pe copil prin intermediul spectacolelor, excursiilor, vizitelor etc. În vederea educării copilului, sunt necesare şi importante anumite cunoştinţe şi calităţi pe care părinţii trebuie să le dovedească, ca de exemplu: pricepere, simţul răspunderii, sănătate fizică şi psihică etc. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului şi înclinaţia către imitare a copilului, se adresează părinţilor cu îndemnul: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorba sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept greşeală, când o comite el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat şi se pune la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta greşeala”. În creşterea şi educarea copiilor, părinţii trebuie să-şi „proiecteze” atât strategia educativă cât şi „modelul” de copil pe care şi-l doresc. Nu trebuie să uităm că obiectivul fundamental al educaţiei în familie rămâne acelaşi: dezvoltarea multilaterală a personalităţii copilului în vederea integrării sale în societate. Aşadar, acţiunea educativă a familiei se răsfrânge asupra tuturor laturilor personalităţii umane, în funcţie de particularităţile de vârstă ale copilului şi de posibilităţile interne pe care le are. Bibliografie: Bătrânu, E., (1980) Educaţia în familie, Bucureşti, Editura Politică Cucoş, C., (2009) Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, Iaşi, Editura Polirom Ionescu, M., Negreanu, E., (2006) Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Bucureşti, Editura Cartea Universitară Şchiopu, U., Verza, E., (1997) Psihologia vârstelor, Bucureşti, EDP Vrăsmaş, E., (2002) Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis

1012

Cei sapte ani de acasa HERLAS SORINA- FLORENTINA Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult .Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa citeasca si sa scrie ci a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata.Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - modul de a relationa cu ceilalti - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini,

1013

Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii.

1014

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. Inv. Presc. HERMENEAN ELENA Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

1015

CEI SAPTE ANI DE ACASA! PROF. INV. PRESC . HINT IOANA-ADRIANA GPN. NR. 6 DUSESTI, COM. CEICA, JUD. BIHOR

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1016

Cei sapte ani de acasa- Codul bunelor maniere pentru copii PROF. HIREAN CLAUDIA SCOALA GIMNAZIALA ,,OVIDIU HULEA " AIUD, JUD. ALBA Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei, de aceea este important să îi învăţăm pe cei mici, încă de la cele mai fragede vârste, reguli de comportament în societate, precum şi cu ceilalţi membri ai familiei. Ştiri pe aceeaşi temă În ce locuri ascund părinţii de copii cadourile de Crăciun Capacitatea prin care reuşeşti să îi transmiţi copilului tău bunele maniere reprezintă până la urmă şi o carte de vizită a modului în care îl educi ca parinte. 1. Codul bunelor maniere pentru copii: salutul Un părinte ar trebui să îşi înveţe copilul că este deosebit de important să salute orice persoană cunoscută pe care o întâlneşte. De asemenea, băieţii trebuie să ştie că ei sunt cei care acordă salutul fetelor, la fel cum şi bărbaţii salută primii femeile. 2. Codul bunelor maniere pentru copii: punctualitatea O altă regulă importantă pe care cei mici ar trebui să o deprindă este şi punctualitatea, deoarece prin acest mod ne respectăm pe noi, dar şi pe ceilalţi. Pregătirea pentru şcoală de exemplu ar trebui să se desfăşoare într-un interval de timp suficient încât să ajungem înainte de începerea orelor cu circa 5-10 minute. Când vine vorba de vizite, lucrurile se schimbă puţin. Nu este politicos să mergem în vizită înainte de ora fixată, nici măcar cu 5 minute. 3. Codul bunelor maniere pentru copii: la masă Nu de puţine ori, copiii mai mici devin năzdrăvani tocmai când ajung să fie puşi la masă. De aceea este indicat să le explicăm câteva reguli de bună creştere atunci când mâncăm în familie sau la altcineva. În primul rând orice joacă trebuie să înceteze atunci când mâncăm. De asemenea, coatele nu se aşază pe masă, ci eventual doar antebraţele pe marginea mesei. Folosirea tacâmurilor este obligatorie. De asemenea, din felia de pâine nu muşcăm, ci rupem cu amândouă mâinile bucaţi potrivite. La masă nu vorbim cu gura plină. 4. Codul bunelor maniere pentru copii: pe stradă O primă regulă foarte importantă este să traversăm numai pe culoarea verde a semaforului şi numai prin locurile marcate corespunzător. De asemenea, pe stradă copiii trebuie să înveţe că nu au voie să arunce gunoaie pe trotuar, ci numai în coşurile special amenajate. La fel ca un adult, nici copilul nu ar trebui să mănânce pe stradă, însă dacă situaţia o impune atunci este permis. 5. Codul bunelor maniere pentru copii: mijloacele de transport în comun Şi în mijloacele de transport în comun, un copil trebuie să dea dovadă de politeţe şi de bună creştere atunci când oferă locul său unui bătrân sau unei persoane infirme. O altă regulă de bună creştere spune să nu aruncăm nimic pe jos şi să ţinem asupra noastră gunoiul până când coborâm din mijlocul de transport în comun pentru a-l arunca la cel mai apropiat coş de gunoi. De asemenea, într-un autobuz sau tramvai este politicos să nu vorbim tare. 6. Codul bunelor maniere pentru copii: la şcoală În aceeaşi manieră politicoasă ar trebui să se comporte un copil şi atunci când se află la şcoală. Chiar dacă este înconjurat de elevi de vârsta lui şi se poate simţi mai liber, un copil cu bune maniere ar trebui să fie învăţat să evite să vorbească urât sau să necăjească alţi elevi. O atenţie deosebită trebuie acordată comportamentului copilului faţă de învăţător sau profesor, precum şi faţă de celelalte persoane care lucrează în şcoală. 7. Codul bunelor maniere pentru copii: "vă rog" şi "mulţumesc" Dacă dorim să avem cu adevărat nişte copii educaţi, trebuie să ne asigurăm de fiecare dată că cei mici spun "vă rog" şi "mulţumesc". Odată ce deprind încă de la vârste fragede aceste formule de politeţe, există mari şanse să se comporte în aceeaşi manieră şi atunci când vor deveni adulţi. BIBLIOGRAFIE: Grigore, Adina, Crivac, Mihaela, Să învățăm bunele maniere!, Editura Ars Libri, Pitești, 2010 Nekrosius, Juozas, Bunele maniere, Editura FLAMINGO GD, Bratislava, 2008; Poenaru, Michiela, Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, București, 2008; Manes, Sabina(coordonator), 83 de jocuri psihologice pentru animarea grupurilor, Editura POLIROM, Iași, 2008

1017

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. INV. PREȘ.: HOLBAN LIDIA G. P. P. CĂSUȚA POVEȘTILOR, PITEȘTI ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propoziiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii prin următoarele categorii de propoziţii/fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte(două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.Se consideră ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pană la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihică de mai târziu.” - Mesaj către părințiEducația unui copil nu se limitează doar la a-l învața să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe si cum să se comporte cu ceilați, iar asta e răspunderea ta. Obișnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale si se va simți mai confortabil în prezena celorlalti decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil ca cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Începe să îl înveți lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" si "multumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine si ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învața bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp și vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? - Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. - Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de

1018

medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. - Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. - Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1019

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. Primar: Holban Mioara Şcoală gimnazială Cochirleanca, Jud. Buzău

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui că adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţă să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoală şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte că odrasla să să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea că fiul sau sau fiica să să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduită celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strarnesti curiozitatea cu privire la ce se întâmplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecinţele acţiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe uşa de la cuptorul aragazului, te frigi şi faci buba şi vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poţi să cazi şi să te julesti şi o să îţi curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înţelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curăţenie. Amândoi sunt adulţi care muncesc pentru familiile lor şi trebuie respectaţi în aceeaşi măsură. Afirmaţiile de genul ”dacă nu eşti cuminte, te las în stradă să te fure ţiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea şi că trebuie să se poarte cu ei în mod corespunzător. Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, ţipetele şi urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenţia asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulţumeşte ceva ţipetele şi crizele de nervi nu îl vor ajută să obţină nimic, din contra. Descoperă ce îl supără şi căutaţi soluţii împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Cei 7 ani de acasă însemna mai mult reguli de bun simt, igienă, respect, pee care un copil treb să le înveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală., dar care desigur că părinţii le tot repetăm până se fac mari. Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asumă alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajută să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul sau. Bibliografie: http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasă-pentru-copii-a8862.html http://www.părinţi.com/Importantacelor7anideacasa-articol-2894.html ww.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasă-reponsabilitate-şi-ingrediente-ale-educaţieicopilului.htm#_

1020

Cei șapte ani de acasă- temelia unei dezvoltări armonioase prof. Holbea Oana – Corina Școala Gimnazială Vizantea-Răzășeasca, Vrancea ,, Cine-l vede pe copil cum crește? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun :,, Vai, ce a crescut!‟ Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum crește. El a devenit în timp. Și în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.‟ Antoine de Saint –Exupery Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți. Ea constituie mediul natural al copilului, exercitând o influență esențială asupra dezvoltării acestuia. În acest creuzet de relații, valori și sentimente, copilul primește forța și imboldul principal al dezvoltării sale. Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea reprezintă un instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil și mediul social. Are rolul central de asigurare a condițiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei și care stau la baza structurării personalității individului. Viața într-o familie reprezintă pentru copil prima școală a emoțiilor. Aici copilul învață cum să-și exprime temerile și speranțele, cum să acționeze, cum să-și aleagă reacțiile. Liniștea, afecțiunea, siguranța, atmosfera echilibrată vor duce la o dezvoltare normală și echilibrată a copilului. Familia are și o funcție educativă. Ea este prima instituție de educație morală și pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelență. Construcția celor ,, șapte ani de acasă‟ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Rolul părinților este de a fi educatorii copilului lor. Dar, nu este deloc ușor. De multe ori ne întrebăm : când iubim?, cum iubim? ,când spunem iartă-mă? , oare am procedat așa cum ar trebui?. Așadar, mediul familial are un rol esențial în educația copilului : este locul în care are loc experiența inițială de viață, socializare și de cultură a copilului. Toate achizițiile pe care le dobândește copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacțiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăiește primii ani de viață. Pe măsură ce copilul crește, nevoile sale de educație capătă alte valențe. Educației primite în mediul familiei i se adaugă educația dobândită într-un cadru formal, planificat, grădinița. În primii șapte ani de viață copilul se dezvoltă fizic, cognitiv și psiho-social. Dacă dezvoltarea fizică este strict legată de îngrijire din partea părinților pentru o alimentație sănătoasă, pentru respectarea unui program de somn, joacă, celelalte două tipuri de dezvoltare, cognitivă și psiho-socială, țin de educație, de atenția pe care le-o acordăm copiilor. În aceste perioade copilul va învăța diverse comportamente: să salute, să spună ,, te rog‟, să spună ,,mulțumesc‟, să acționeze. Limbajul pe care-l folosim pentru a încuraja copilul în această perioadă trebuie să fie unul potrivit, focalizându-se pe aspectele pozitive: ,, bravo‟, ,, excelent‟, ,, Mă bucur când tu....‟, ,, Sunt sigură că vei putea să....‟, ,, Sunt mândră când....‟. Tot în perioada celor șapte ani copilul va învăța că pentru un comportament nepotrivit va fi sancționat, va învăța să fie responsabil. Să fii responsabil înseamnă să acționezi pentru atingerea unui scop fără a fi îndrumat, sfătuit, presat sau împins de la spate. Este abilitatea de a lua hotărâri și de a suporta consecințele acestora, este una din regulile pe care copilul trebuie s-o învețe de timpuriu. Între 3 și 7 ani, jocul copilului atinge un nivel înalt de dezvoltare și reprezintă în același timp o condiție importantă pentru evoluția ulterioară a copilului. Jocurile ar trebui să fie diverse, să-l împingă pe copil spre cunoaștere, dezvoltare. Analizând comportamentul copiluli, i se pot descoperi aptitudinile. În concluzie, ,,cei șapte ani de acasă‟, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre bine, adevăr, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a și simțit cum este să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să respecte binele și frumosul, acest copil va crește iubitor, politicos, responsabil, tolerant.

1021

Educația primită în ,, cei șapte ani de acasă‟ constituie temelia pentru dezvoltarea cognitivă, psiho-socială a individului. Părinții și toți factorii educaționali implicați trebuie să acorde o importanță deosebită acestei perioade deoarece se pun bazele unui comportament, comportament cu care copilul va pătrunde în alte medii educaționale și pe baza căruia va fi catalogat ca atare.

BIBLIOGRAFIE 1.Bacus, Anne- Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Terra, București, 1998; 2. Bonchiș, Elena- Familia și rolul ei în educația copilului, Editura Polirom, Iași, 2011; 3. Dima, Silvia- Copilăria- fundament al personalității, Editată de Revista Învățământului, București, 1997; 4. Druță, Maria- Elena- Cunoașterea elevului, Editura Aramis, București, 2004.

1022

Cei șapte ani de acasă HOSSU IULIA Cei trei factori care acționează în dezvoltarea personalității umane, joacă fiecare rolul său , însă consider că rolul cel mai important este jucat de mediu . Mediul reprezintă cadrul în care se naște , trăiește și se dezvoltă individul. Mediul reprezintă familia de unde acesta dobândește principii , abilități , competențe , locul de unde acesta vine cu cei șapte ani de acasă. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Cei șapte ani de acasă se refera la educația pe care familia i-o insuflă copilului, la amprenta pe care aceasta o lasă asupra unui copil , modul în care aceasta influențează dezvoltarea și creșterea copilului , în care îi formează personalitatea . În primii 7 ani de viaţă copilul este dependent de familie, în special de părinţi, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viaţă deoarece acum sunt dobândite principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult. Importanţa acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerinţelor sociale .Astfel,orice experienţă de viaţă, orice reacţie afectivă sau comportamentală vor fi resimţite în funcţie de bazele socializării oferite de familie , iar în momente ca acestea vom auzi adesea expresia cei șapte ani de acasa . Cei sapte ani de acasă , în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea şi socializarea copilului , deoarece aceștia reprezintă perioada în care copilul petrece cel mai mult timp in cadrul familiei , cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice şi sociale şi împlineşte etapele întregului său ciclu de creştere şi dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relaţiile cu societatea şi, deasemenea, constituie matricea care-i imprimă primele şi cele mai importante trăsături caracteriale şi morale. Pentru ca educația primită în cei șapte ani de acasa sa fie un succes , acesta depinde de câtiva factori importanți care trebuie luați în calcul. Unul dintre ei se referă la relația afectivă dintre copil și părinți .Iubirea cu care părinții îi copleșesc pe copii , le oferă acestora încredere în propria persoană și o stimă de sine ridicată .Un copil apreciat de părinți , percepe intr-un mod pozitiv regulile de viață pe care acestia i le transmit. Un alt factor care influențează educația copiilor se referă la valorile și principiile după care trăiește fiecare familie . Părinți sunt modele pentru copiii lor .Așadar dacă vrem să ne auzim copilul spunând : “mulțumesc”, “te rog” , “ îmi cer scuze “ , trebuie în primul rând ca acesta să le audă din partea părintilor , iar astfel si le va însuși și el . În concluzie consider că părinți sunt responsabili pentru formarea într-un mod pozitiv , a celor șapte ani de acasă . Copilul trebuie îndrumat de aceștia spre comportamente pozitive , spre o viață culturală bogată , și cel mai important spre dragostea de carte , ca astfel umătorul factor,educația, care intervine în dezvoltarea personalității , să fie primit cu brațele deschide de copil .

1023

Prevenirea problemelor legate de împărţirea lucrurilor Prof. Înv. preşcolar Hreapcă Lenuţa Mihaela Grădiniţa Potîngeni, Judeţul Iaşi Părinţii cu doi sau mai mulţi copii se confruntă zilnic cu probleme legate de refuzul copiilor mici de a împărţi lucrurile cu ceilalţi. De cele mai multe ori copiii mici smulg jucăriile din mâna altor copii, îi împing ca să câştige jucăria râvnită sau pur şi simplu refuză să dea jucăria preferată dacă îi este cerută. Strategiile de prevenire: Trataţi fiecare copil în mod egal pentru a evita rivalitatea dintre ei. Când copilul mai mic îi smulge jucăria celuilalt din mână, nu permiteţi să i-o ia pe principiul „ dă-i lui, că este mai mic”. Învăţaţi copilul să formuleze o cerere pentru a lua o jucărie. În funcţie de cât de bine poate să se exprime verbal poate cere jucăria fie printr-un cuvânt „ te rog” sau printr-o propoziţie „te rog să-mi dai jucăria”. Este foarte important să trataţi fiecare copil la fel. Probleme pot apărea când fratele mai mare/preşcolarul nu doreşte să-i dea celui mic din jucăriile lui. Fii pregătit ca părinte/educator să intervii şi să te asiguri că ambii copii îşi dau lucruri unul altuia. Strategii de învăţare a copilului să împartă cu ceilalţi jucăriile: Oferiţi un bun exemplu personal. Arătaţi copiilor ce înseamnă să împartă. Faceţi exerciţii simple, folosind materiale diverse (ex: puteţi să le daţi câţiva biscuiţi din porţia dumneavoastră). Implicaţi copiii în activităţi care presupun folosirea materialelor în comun. Când aveţi timp să vă jucaţi cu copiii implicaţii în activităţi care să presupună folosirea în comun a materialelor (ex: desenaţi împreună cu o singură cutie de culori, construiţi un puzzle, construiţi un bloc). Staţi aproape de copii şi lăudaţi copiii când cooperează şi îşi dau unul altuia materialele („ce frumos vă jucaţi voi împreună”). Subliniem importanţa acestui comportament social. Pentru copiii mai mari de cinci ani este indicat să oferiţi explicaţii privind importanţa comportamentului de a împărţi obiecte cu ceilalţi ( ex: Ce bine ne pare cînd cineva ne dă o jucărie! Suntem foarte bucuroşi şi ne jucăm frumos împreună! De aceea şi noi putem să dăm jucării altor persoane). Lăudaţi mereu copilul când împarte lucrurile cu alţii. Lăudaţi de fiecare dată copilul când îşi aşteaptă rândul, împarte obiectele cu alţi copii sau lasă să se joace cu jucăriile lui (ex: Fetelor ce frumos vă jucaţi împreună. Ana este drăguţ că ai lăsat-o pe Iulia să se joace cu cuburile tale!). Acţionaţi imediat cînd copilul este pe cale să smulgă jucăria din mâna unui copil. Este foarte important să acţionaţi imediat dacă vedeţi intenţia copilului de a smulge jucăria unui copil. Mergeţi spre el şi imobilizaţi-i mâna. Apucaţi mâna copilului şi reamintiţi-i că trebuie să spună „ te rog frumos” şi să-şi aştepte rândul. Lăudaţi copilul pentru că a cerut frumos şi şi-a aşteptat rândul „Bravo Corina! Ai aşteptat să îţi vină rândul şi ai spus frumos mulţumesc când ai primit jucăria de la George”. Întăriţi instrucţiunile cu consecinţe logice. Dacă copilul nu face ceea ce i-aţi spus în 5 secunde, folosiţi consecinţele logice. Alegeţi o consecinţă adaptată situaţiei, de exemplu, poţi lua jucăria de la copilul care a încercat să smulgă şi o daţi copilului celuilalt „Marius încă o dată ai încercat să smulgi mingea Corinei”, consecinţa- „Corina mai primeşte 5 minute în plus să se joace cu mingea”. 10 minute de întrerupere a unei activităţi este destul de mult pentru un copil. Ignoraţi protestele şi plângerile. Nu discutaţi şi nu vă argumentaţi poziţia ( decizia). Pur şi simplu aplicaţi consecinţa. De reţinut! Copiii nu se nasc caritabili şi altruişti, ci devin cu ajutorul şi ghidarea dumneavoastră. Oferiţi copiiilor contexte cât mai diverse să exerseze abilităţile sociale (ex: să impartă jucării/obiecte cu ceilalţi, să-şi aştepte rândul, să coopereze) Bibliografie „Ghid de disciplinare pentru părinţi” Domnica Petrovai, Diana Tudose, Adina Botiş, Sorina Costandache – Salvaţi Copiii România

1024

Cei şapte ani de acasă prof. înv. primar Hruban Ramona Şcoala Primară nr. 1 Gurani, jud. Bihor Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micutilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Eu una am fost terorizată cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și tot de când mă știu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Bibliografie Carcea, M.I. (coord.), Introducere in pedagogie, Ed. Gh. Asachi, 2001 Iluţ, P., Sociopsihologia şi antropologia familiei, Iaşi, Ed. Polirom, 2005 Râşnoveanu, A., Şcoala – agent de socializare, Ed. Universitară, Bucureşti, 2010

1025

Copilărie fericită Prof. Huci Mihaela Colegiul Naţional “Roman-Vodă” Roman Pentru ca un copil să se dezvolte într-un mod sănătos, armonios, are nevoie de un cămin sigur şi călduros, de hrană sănătoasă, de aer curat, mişcare şi mult somn. Aceste condiţii stau la baza unei maturităţi armonioase. Pentru a reuşi în această lume modernă şi complexă, copiii au nevoie de o rezistenţă emoţională. Ei trebuie să se simtă iubiţi, apreciaţi, protejaţi. Toate acestea încep cu momentul naşterii, odată cu legătura puternică ce se stabileşte între mamă şi copil. Maturizarea socială a copilului îşi are rădăcinile tot în primii ani ai copilului petrecuţi într-o familie fericită şi protectivă. Dezvoltarea cognitivă este dependentă de experienţa fizică, emoţională şi socială. Interdependenţa celor patru dimensiuni duc la formarea unei personalităţi frumoase, armonioase. De aceea, primii şapte ani de acasă au un rol important în devenirea unui adult echilibrat din toate punctele de vedere. „Copiii învaţă ceea ce trăiesc”, spunea Dorothy Law Nolte în cartea cu acelaşi nume. “Apoi cresc şi ajung să trăiască ceea ce au învăţat.” Fiecare copil este unic şi are un lucru frumos care este doar al lui. Părinţii sunt cei care vor face ca această “frumuseţe” a copilului să se manifeste în lumea reală. Copiii sunt ca nişte bureţi care absorb tot ceea ce văd, ce aud, ce simt. Toată viaţa copilul va ţine minte modelul părinţilor săi. Aşadar, părinţii reprezintă primul model din viaţa copiilor. Ei sunt primele persoane care îşi pun amprenta asupra personalităţii lor. IUBIREA PĂRINTEASCĂ este cea mai mare forţă a planetei. Atunci când părinţii vor şti ce e mai bine pentru copiii lor şi ce e rău, ei vor acţiona. Astfel, e important ca părinţii să îşi caute şi nişte aliaţi în îndeplinirea acestui obiectiv. Alianţele pe care le stabilim între adulţi (bunici, alte rude, profesori), pentru binele copiilor, vor ajuta la crearea acelei comunităţi de care are nevoie societatea actuală. Pentru a avea copii inteligenţi şi echilibraţi, trebuie să le oferim mai ales IUBIRE. Ei au nevoie şi de hrană, joacă, experienţe directe şi atenţie din partea adulţilor iubitori din viaţa lor. Pe măsură ce cresc, ei învaţă şi de la cei din exteriorul familiei, astfel încât o alianţă a adulţilor le va sprijini bunăstarea emoţională şi socială. Soluţiile cu adevărat eficiente nu sunt întotdeauna cele mai complicate. Bunul simţ, sinceritatea, intuiţia, iubirea, răbdarea, toleranţa, acceptarea, încrederea, prietenia, respectul vor conduce direct la ţintă. A fi părinte este o “meserie” nobilă. Cu încredere şi răbdare vom descoperi că, într-o bună zi, copilul a devenit un adult echilibrat, inteligent, liber, iubitor care a intrat în viaţă cu încredere şi siguranţă de sine. Bibliografie: Sue Palmer, Copilărie curată, Elena Francisc Publishing, 2010; Dorothy Law Nolte, Rachel Harris, Copiii învaţă ceea ce trăiesc, Humanitas, 2012.

1026

,, Cei sapte ani de acasa” HULBAN ROMINA

Cei sapte ani de acasa, adica educatia pe care un copil o primeste pana la varsta la care trebuie sa mearga la scoala,respectiv bunele maniere si regulile morale,il vor ajuta pe copil sa se adapteze mai usor, atat in societate cat si in relatiile cu ceilalti. Dragostea parintilor si relatia afectiva pe care o are un copil cu acestia, sta la baza formarii unui comportament corespunzator, acest lucru ajutandu-l sa se dezvolte si sa aiba incredere, atat in el, cat si in parintii lui. Un copil iubit de parinti se simte protejat si ii dezvolta sentimentul si ideea de siguranta care conduce spre descoperirea regulilor de comportament.Copilul iubit si protejat de parinti va avea un sentiment pozitiv in legatura cu orice informatie transmisa de acesti catre el, inclusiv o regula. Dragostea parintilor pentru copilul lor, este probabil, cel mai important factor de care depind cei sapte ani de acasa, dar nu singurul.Tot paintii, sunt cei care trebuie sa transmita copilului valorile reale pe care acestia, si familia in sine,se bazeaza. Un copil va percepe si va reactiona diferit, in functie de varsta, la informatiile primite de la parinti.De aceea, educatia in cei sapte ani de acasa trebuie facuta in functie de etapele de dezvoltare ale acestuia. Abia de la varsta de trei pana la cinci ani,copilul va intelege ce este bine si ce este rau.Va putea constientiza, de asemenea ,urmarile alegerilor sau faptelor lui, si reactia parintilor la acestea. Dar nu este prea repede pentru parinti sa inceapa sa -l invete pe copil bunele maniere, invatatura si obicei, ce se va dezvolta pe o perioada mai lunga. Dupa varsta de cinci ani, copilul devine tot mai independent, si este important pentru parinti sa-l ajute sa-si dezvolte capacitatea de comunicare cu cei din jur.Tot acum este important sa se exprime cat mai mult. La fel de important , in acest proces de educatie al copilului, este faptul ca parintii nu trebuie sa uite ca, copilul invata si retine ceea ce vede,mai mult decat ceea ce ii spun ei.Bineinteles, ca in procesul de educatia al unui copil, inevitabil, ne intalnim cu situatii care se finalizeaza cu o pedeapsa. Pedeapsa in sine nu este un lucru tocmai rau, dar parintii trebuie sa stie cum sa faca acest lucru, astfel inchit sa nu dezvolte sentimentul de vinovatie mai mult decat este necesar.La fel, recompensele nu trebuie uitate, acestea dezvoltand un sentiment de multumire si bucurie. Ambii parinti trebuie sa fie consecventi in educarea copilului,si de asemenea trebuie sa fie intelegatori, mai ales atunci cand este vorba de greseli involuntare.

1027

Importanța educației în familie a copiilor în primii ani de viață prof. Iacob Anca Elena Școala Gimnazială „Grigore Antipa” Botoșani

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii afirmă că educaţia din primii ani de viață, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură comportamentul viitorului adult. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Primii ani de viață cuprind perioade diferite atât pentru părinți cât mai ales pentru copii. Prima perioadă este cea în care copilul învață să vorbească, să meargă, să mănânce singur, să se poarte frumos, să deprindă bunele maniere. Toate acestea se deprind cu răbdare, cu consecvență și perseverență fără a neglija puterea exemplului. De aceea adulții ar trebui să fie foarte atenți la limbaj, la gesturi, la comportament atunci când sunt în preajma copiilor mici. Nu este însă de-ajuns ca adulții să își controleze doar limbajul și comportamentul în fața copiilor, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vor fi stresați de cum vorbesc, se poartă ori reacționează la cei din jur, pentru că, la un moment dat se vor simți obosiți. Va trebui însă impunerea unor restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată învăța atât din situațiile și întâmplările frumoase cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinte, de a fi permanent conștienți că cei mici ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situatții și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. De asemenea trebuie stabilite și impuse reguli și limite în comportamentul copilului. Comunicarea este este secretul unei relații solide între părinți și copii. Limitarea timpului petrecut la televizor sau calculator are avantajul de a avea la dispoziție timp pentru conversații, pentru a asculta povești. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură („Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/ legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/ plăcinte). O importanță deosebită o are perioada în care copilul merge la grădiniță, se desprinde treptat din mediul familial pentru a veni în contact cu alți copii, pentru a socializa. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Odată cu începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Grădinița îl deprinde pe copil cu reguli de convețuire într-o colectivitate, alta decât familia, îl obișnuiește cu norme de primă necesitate ale ordinii și disciplinei într-o activitate, îl învață să asculte și să aibă o atenție concentrată pe o anumită perioadă de timp. Prin numeroase și diverse activități obligatorii la liberă alegere sau de alta factură, grădinița îl introduce și-l familiarizează pe copilul de 3 până la 6 ani cu lumea poveștilor și a cifrelor, îi formează deprinderea de a mânui creionul, pensula, forfecuța etc..., ceea ce duce la abilitarea mișcărilor la formarea

1028

câmpului vizual, la utilizarea culorilor, cultivarea gustului pentru frumos. Fără a fi un program rigid care să încorseteze tendința spre mișcare continuă -,,mobilitatea copilului”-, activitatea din grădiniță îl determină pe copil să-i respecte pe cei din jurul lui, îl face să simtă prețul responsabilității față de sine și față de alții. Egocentrismul lui face loc, în mod, treptat altruismului. Adaptarea copilului de 6 ani la statutul de școlar este unul dintre momentele cele mai importante în dezvoltarea sa psihică, morală și socială. Statutul de școlar impune noi obligații și responsabilități față de sine, față de familie, față de noua instituție în care pășește pentru mulți ani -,,școala”. Învățătorul preia și amplifică activitatea desfașurată de familie și mai apoi deeducatoare în gradiniță. Valorificând de pe poziții și obligații noi valențele jocului, învățătorul dă noi dimensiuni didactice, reușind să împletească propice elementele specifice jocului cu începutul rigorilor pe care le pretinde învățarea. Școala nu este numai joc, învățarea în primele clase poate utiliza cu maximum de eficiență virtuțile jocului, iar rezultatele vor fi pe măsura tactului pedagogic. Cei 7 ani de acasă sunt pentru cei mai mulți piatra de temelie a vieții viitoare. De acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, de cum vei fi agreat de cei din jur și bineînțeles de cum îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înțelept, vei da și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur. BIBLIOGRAFIE: Colectia revistelor,,Tribuna Învățământului” „Educaţia timpurie în România”, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1029

A şti să trăieşti printre oameni Prof. înv. primar Iacob Tatiana Prof. înv. primar Andronie Smaranda Viaţa omului modern s-a schimbat foarte mult. Dincolo de uşa casei începe viaţa comunităţii din care faci parte. Desigur nu-i cunoaştem pe toţi ceilaţi din jurul nostru, putem să observăm doar o aglomerare tot mai mare de oameni care se cunosc tot mai puţin între ei. Oamenii trec unii pe lângă alţii, uneori se cunosc, alteori nu, îşi privesc sau nu chipurile, vorbesc, zâmbesc, dar ceea ce observă întotdeauna este comportamentul, gesturile, atitudinea afişată, limbajul utilizat, ţinuta vestimentară. Toate acestea ne lasă prima impresie despre omul de lângă noi. Adesea, când găsim ceva nepotrivit în comportamentul vreunui semen, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă.” Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? Comportamentul omului este modelat de educaţia şi deprinderile acumulate în primii ani de viaţă. Expresia ”cei şapte ani de acasă” include toate elementele de formare şi educaţie ce provin din mediul familial, întregite apoi de influenţele educaţiei primite în grădiniţă şi şcoală. Familia este baza comportamentului civilizat, modelul acestui comportament fiind părinţii. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să folosească cuvintele „magice”: “mulţumesc”şi “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Este esenţial să fim simpli cu copiii noştri şi să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Cei „şapte ani de-acasă” sunt o carte de vizită a fiecăruia dintre noi şi sunt importanţi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru felul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Familia din zilele noastre adoptă un climat democratic şi mai permisiv decât în alte epoci, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să promoveze un comportament civilizat şi decent. Începând de la patru-cinci ani, copiii au o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jurul lor şi de a prelua reacţii comportamentale. Pedagogii şi psihologii recomandă ca părinţii să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici şi nu să le impună un anumit model. Bunele maniere sunt învăţate de copii în contactul zilnic cu membrii familiei lui. Jocurile copiilor cu jucării sau cu alţi copii dovedesc pe deplin acest fapt. Cerem degeaba copiilor să aibă o altă comportare decât cea observată la părinţii lor. “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Şcolii îi revine sarcina de a accentua şi a articula conţinutul celor şapte ani de acasă, de a conştientiza şi convinge cu răbdare elevii de mesajul pe care l-a rostit Cicero „ Conduita frumoasă este conformarea cu demnitatea omului în ceea ce natura lui diferă de a celorlalte vieţuitoare”.

1030

Copiii învață ceea ce trăiesc! Ed. Iacoban Mihaiela GPP ,,1-2-3” Suceava

Întreaga dezvoltare, ca şi condiţia umană însăşi, sunt inundate şi stimulate de procesele de socializare prin care se constituie integrarea socială şi identitatea persoanei. Influenţele se exercită asupra copilului mai întâi prin familie şi mai ordonat şi sistematic cu ajutorul instituţiilor de învăţământ, prin viaţa socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele deconduită, clişee de apeciere şi reacţii, opinii şi cunoştinţe despre tot ceea ce îl inconjoară. Un mediu puternic facilitator este acela unde copilul are părinţi iubitori şi sensibili şi este prevăzut cu experienţe bogate şi stimulatoare astfel încât consecinţele favorabile vor apărea în cazul acestui tip de mediu ambiental, în timp ce copilul crescut într-un mediu sărac, nesatisfăcător va trăi un dezavantaj enorm. Mediul familial este cel mai direct legat de dezvoltarea armonioasă a copilului, având rol decisiv în devenirea copilului iar în condiţiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv şi pe cea de protecţie şi oferă premisele pe baza cărora se vor structura modelele psihologice şi sociale va reuşi să valorifice total potenţialul biologic al copilului. Este sistemul în care copilul are experienţe, observă modele sau pattern-uri de activităţi şi interacţiuni,se dezvoltă în cadrul raporturilor dintre membrii familiei.Rolurile pe care le îndeplinesc părinţii, în principal afective şi comunicaţionale şi mai ales prin intermediul mamei, creează condiţiile ulterioare de acţiune ale educatorilor, ale celor ce vor influenţa, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanţa acestor roluri rezidă din faptul că fiinţa tânară îşi însuşeşte tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale decomportament fiind replici la modelele de comportare, tipurile de acţiune şi de comunicarerealizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi dependente de valorile, trebuinţele şi normele pe care le manifestă părinţii, ca principali arhitecţi ai fiinţei sociale a copilului. Părinţii au rolul de a modela, pentru el, realitatea obiectivă, selectând aspectele care vor fi transmise,constituindu-se ca un filtru între copil şi realitate şi îi asigură, prin răspunsurile lor, cadrele optime pentru a se dezvolta şi învăţa. Intervenţia părintelui ca factor de dezvoltare ajută copilul. Copiii imită. Gesturi, mod de exprimare, atitudini.Ajung chiar să asimileze starea emoțională a părinților sau a altor persoane apropiate. Gest după gest, expresie după expresie, imitația constituie baza formării personalității. Depinde de părinți ce model îi oferă, dar și de cum selecteză persoanele din mediul acestuia. Copiii învață de la părinți cum să trăiască. Ceea ce este cu adevărat important este faptul că puterea exemplului are o valoare mai mare în educarea unui copil, decât explicațiile teoretice și sfaturile. Ceea ce sădim în mintea și în inima lor, când sunt mici este definitor pentru ceea ce vor fi, când o să crească mari. Personalitatea unui copil se construiește treptat, iar ceea ce văd și simt în jurul lor are mai mare influență decât ceea ce le spunem teoretic. Exemplul personal face cât o sută de sfaturi. Una din poeziile celebre a scriitoarei Doroty Nolte se numește chiar așa: "Copiii învață ceea ce trăiesc". Simpla lectură și puterea de a medita asupra tuturor celor cuprinse în aceste rânduri este o lecție excelentă pentru părinți. Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne. Dacă trăiesc ăn ostilitate, copiii învață să fie agresivi... Copiilor nu le place să fie cicăliți,se întâmplă chiar ca nici părinții să nu respecte sfaturile date copiilor. Părinții trebuie să aibă puterea și înțelepciunea de a păstra un echilibru perfect între ceea ce spun și ceea ce fac. Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați. Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.... A-l încuraja pe copil, a-l lăuda, ai stimula intențiile și a le așeza pe calea cea bună este cea mai bună dovadă de grijă părintească. Părinții trebuie să aibă curajul de a face toate astea în mod drept și onest. Dacă cel mic nu are nici o aplecare către muzică este o dovadă de ridicol să-l încurajezi să cânte, sau să-l lauzi. Nu-i spune-ți niciodată copilului că ceea ce face sau spune este rușinos. Sentimentul de a-ți fi

1031

rușine este unul foarte dăunător care sabotatează încrederea în sine. Suntem oameni, nu suntem mașini perfecte. Căutăm binele, fumosul și adevărul, nu ne sunt servite. Și greșim, pentru că din greșeli învățăm. Copilul se formează prin prisma factorilor care îl înconjoară. Nu trebuie să uităm că părinții trebuie să fie în primul rând ceea ce își doresc să vadă la copilul lor. Dacă nu îți place că ai un copil răzvrătit, agresiv, gândește-te exact ce anume din comportamentul tău, prezent sau trecut, l-a determinat să se comporte așa, acum. Întotdeauna există un răspuns în purtarea ta. Trebuie să căutăm atent în viața noastră, în trecutul nostru, în comportamentul nostru tot ceea ce ne nemulțumește la copiii noștri. Deși nu le spunem, faptul că adulții simt aceste nemulțumiri îi face și pe ei să le simtă, transmițându-le prin atitudine și energie. Poate nu ne dăm seama, dar ei simt și știu. Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață rabdarea. Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea..... Răbdarea este una dintre cele mai prețioase trăsături. Copiii descoperă greu ceea ce înseamnă a avea răbdare și înțeleg abia la maturitate care sunt beneficiile pe care le aduce răbdarea. Dovediți toleranță față de copii. Arătați-le, explicați-le, demonstrați-le și nu încetați nicio clipă să fiți un exemplu demn de laudă pentru ei. Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr. Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.... Adevărul este o virtute. Generozitatea este aducătoare de bucurii, corectitudinea este o artă, a avea un țel în viață este calea către o viață frumoasă. Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul. Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aiba încredere în ei și ceilalți. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume. Părinții nu trebuie să se lase copleșiți nicio clipă de încercările vieții de părinte. Atâta vreme cât copilul vă este alături, atâta vreme cât el vă zâmbește și caută în voi suport, nu există problemă pe care un adult și părinte să nu o poată depăși. Copilul este combustibilul secret, este energia care te ajută și ne îndeamnă sa mergem mai departe. Din toate astea copiii o să înțeleagă că viața este o veșică luptă, dar o luptă frumoasă prin care putem trece cu încredere, curaj și cu zâmbetul pe față. BIBLIOGRAFIE: L. Ezechil, M.Păiși Lăzărescu, Laborator preșcolar, Ed. Val& Integral, București, 2001. Magdalena Dumitrana, Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, București, 2000 Zig Ziglar, Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Cartea Veche, București, 2000.

1032

Cu ocazia zilei de 1 martie , copiii din cadrul Gradiniţei cu P.P. Nr.3 din Drobeta Turnu Severin , au făcut o tradiţie din confecţionarea de mărţişoare din diferite materiale iar apoi le-au oferit în dar doamnelor şi domnişoarelor întâlnite pe stradă.

Prof. inv. presc. Iacobescu Liliana Gradinita cu P.P. Nr. 3 Drobeta Turnu Severin

1033

„CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!’’ Prof. Iana Mihaela Maria GRĂDINIŢA P. N. NR. 2, ORAŞUL MURFATLAR, JUD. CONSTANŢA Educaţia copiilor este unul dintre subiectele care îi preocupă cel mai mult pe părinţii din ziua de azi. Începând din primele luni de viaţă ale celui mic, aceştia sunt atenţi, mai ales în primii şapte ani de acasă , la ce-i oferă copilului din punct de vedere nutritiv, afectiv şi cognitiv, la oamenii cu care intră în contact şi de la care are ce învăţa, la mediul care îl poate stimula din punct de vedere al dezvoltării lui, totul pentru a avea un copil care să-şi atingă potenţialul. Dar, câteodată, părinţii uită de nevoile reale ale copilului şi de faptul că el poate fi o altfel de persoană decât cea proiectată de ei. Copilul până la vârsta de 5/6 ani ar trebui să fie tratat “ca un prinţ”. Nu trebuie să-i interzici nimic, doar să încerci să-i distragi atenţia. Dacă el face un lucru periculos, foloseşte tactica mimicii supărate şi speriate. Copilul va înţelege perfect acest limbaj. În această perioadă de dezvoltare, micuţul este curios, interesat de lumea înconjurătoare. El nu este capabil să aibă un lanţ logic al faptelor sale. De exemplu, dacă copilul a spart un vas scump, el nu ştie câţi bani ai cheltuit tu pentru a-l procura şi nici cât ai muncit pentru a avea aceşti bani. Astfel, pedeapsa pentru obiectul spart o va percepe ca pe o demonstraţie de forţă. În acest fel nu îl vei învăţa să nu mai spargă farfuriile, ci să se supună celui care este mai puternic. Motivul pentru care un copil are un comportament considerat nepotrivit de adult ascunde, de cele mai multe ori, o altă explicaţie decât răsfăţul, conform unei teorii recente. Fie că cel mic cerşeşte atenţia părinţilor, vrea să se joace, îl supără ceva sau nu înţelege un anumit lucru, părinţii sunt cei care ar trebui să realizeze faptul că pedeapsa nu educă, indiferent de metoda de coerciţie aleasă, ci complică şi mai mult lucrurile. Cu cât un copil dovedeşte un comportament mai dificil sau mai agresiv, cu atât mai mult are nevoie de atenţia şi înţelegerea părinţilor, nu să fie pus la colţ şi certat, atrage atenţia psihologul Naomi Aldort, autoare a cărţii „Raising Our Children, Raising Ourselves“ (Ne educăm copiii, ne educăm pe noi înşine). „Nu există copii care nu se comportă aşa cum trebuie, ci copii care fac ceea ce pot, dar pe care noi nu-i înţelegem“, mai spune Aldort, opinie împărtăşită de tot mai mulţi psihologi specializaţi în psihologia copilului, printre care şi Laura Markham. Copiii învaţă înregistrând ceea ce văd la ceilalţi, iar părinţii reprezintă prima şi cea mai sigură sursă de informaţii, primele modele pe care le urmează. Aşa că atunci când părinţii recurg la pedepse corporale, la ţipete sau mustrări frecvente, inclusiv la pedepse pe care le consideră o alegere blândă, cum este trimiterea copilului la el în cameră pentru o anumită perioadă de timp sau îl pun la colţ, nu fac decât să le ofere un exemplu de comportament agresiv, pe care îl vor adopta. Chiar şi atunci când copilului i se spune că este trimis singur la el în cameră pentru că a greşit, acesta primeşte mesajul că este abandonat şi îndepărat, lăsat singur cu temerile şi nesiguranţele sale, chiar de către cel care ar trebui să-l înveţe cum să se descurce cu problemele şi emoţiile care îl stăpânesc. Psihologul Laura Markham crede că această pedeapsă în vogă printre părinţii zilelor noastre ar trebui înlocuită cu o perioadă în care părintele să încerce să descopere, alături de copil, problema din spatele unui anumit tip de comportament. Markham avertizează că excluderea pedepselor nu echivalează cu renunţarea la a impune limite copiilor, care înseamnă cu totul altceva. „Copiii trebuie să înţeleagă faptul că nu au voie să fugă în mijlocul străzii, că nu este în regulă să lovească alţi copii sau să facă pipi pe covor, dar acestea sunt LIMITE, nu pedepse. Totuşi, părinţii nu ştiu cum să impună astfel de limite şi presupun că trebuie să le dea o lecţie odraslelor, aşa că îi pedepsesc, la fel cum au înţeles şi ei de la părinţii lor“. Pe de altă parte, studii recente susţin că pedepsirea copiilor nu face decât să înrăutăţească un comportament negativ, pentru că pedepsele dezvoltă furie şi o atitudine defensivă. Copiii învaţă, totuşi, să mintă ca să nu fie prinşi, să evite pedeapsa. De asemenea, pedepsele nu fac decât să-i îndepărteze pe copii de părinţi şi să scadă influenţa pe care adultul o are asupra copilului. Este mai uşor şi la îndemână să pedepseşti decât să găseşti timpul şi răbdarea necesare pentru a trata corect educaţia copilului, admite Markham, dar părinţii ar trebui să înţeleagă că sunt direct responsabili de felul în care ajung copiii lor să se comporte. Copiii sunt mult mai puternici decat ne imaginăm noi. Ei simt si inteleg această lume într-un mod la care noi adulţii nu ne putem gândi de cele mai multe ori. nici Trebuie să avem încredere în ei ca să nu repete greşelile şi suferinţele noastre de multe ori le imprimăm nişte frici inutile obligându-i să trăiască aşa cum

1034

vrem noi, după dorinţele noastre personale. Copiii acestor vremuri stiu foarte clar ceea ce vor, pentru ca simt si inteleg viata intr-un mod greu de acceptat de catre unii dintre noi dovedindu-ne de multe ori că pot ajunge foarte departe dacă nu sunt limitaţi de către proprii lor părinţi .De aceea, NOI PARINTII avem nevoie să învăţăm cum să comunicăm cu ei. Avem nevoie să înţelegem ceea ce trăiesc ei şi să vedem lumea prin ochii lor.Avem nevoie sa ne reconectăm cu noi înşine, să simţim tot ce este în noi si să ne vindecăm durerile care nu ne lasă să fim fericiţi. Nu avem ce sa corectam la copii. Copiii sunt perfecti exact asa cum sunt. Noi părinţii trebuie să fim constienti, empatici si integri să reusim să fim NOI, părinţii lor. Pentru că ei, copiii, învaţă în fiecare secundă de la noi. Dar nu învaţă din ceea ce le spunem, ci din ceea ce suntem li facem ZI DE ZI, ALATURI DE EI. Parintii TREBUIE să invete sa îşi onoreze copiii şi să se onoreze pe ei înşişi.(de data asta este foarte bine folosit cuvantul TREBUIE)Alta cale nu exista. Si e o cale foarte frumoasa si simpla.In care renuntam la lupta si traim cu iubire si bucurie.Pentru ca nu exista satisfactie mai mare decat aceea de a vedea cum infloreste un suflet de copil atunci cand este lasat sa se exprime si este sustinut cu iubire. Meritam sa fim fericiti. Cu totii. Doar ca noi, adultii, avem nevoie sa ne reamintim “cum se face asta”. Pentru ca este vorba despre ARMONIE cu tine insuti si cu toti oamenii din viata ta.Umanitatea evolueaza. Copiii nostri vin cu un foarte mare salt calitativ. De aceea, pentru ca acesti copii minunati sa poata sa isi atinga potentialul, noi parintii trebuie SĂ INVAŢĂM SA ÎI CREŞTEM . Nu mai functioneaza modul in care am fost educati noi. O educaţie cu blândeţe, este o educaţie care dă roade. ”. Ar trebui să folosim multe principii ale educaţiei Montessori şi este, la fel ca metoda construită de pedagogul italian Maria Montessori, un susținător al EDUCAŢIEI CU BLÂNDEŢE. Markham a oferit pentru Psychology Today o serie de îndrumări pentru părinţii care vor să renunţe la pedeapsă în relaţia cu copiii: 1. Părinţii sunt primii care ar trebui să înveţe să-şi ţină în frâu emoţiile şi nervii, nu copiii. Aceasta este prima regulă pentru ca şi cei mici să înveţe, prin puterea exemplului, cum să se descurce cu propriile emoţii. Părinţii trebuie să-şi înăbuşe impulsul de a pedepsi şi să nu-i arate mereu copilului că este furios, reacţionând agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decât să se întoarcă împotriva celui care o foloseşte. 2. Emoţiile trebuie tratate cu atenţie şi respect. Copiii nu-şi pot stăpâni reacţiile atunci când sunt conduşi de adrenalină, de hormoni, aşa că părinţii sunt datori să-i ofere copilului un mediu liniştit în care să-şi descarce supărarea. Să nu încercăm să-i ţineţi morală atunci când copilul este recalcitrant. Trbuie să –i aşteptăm să se calmeze şi abia apoi încercaţi să-i explicaţi că v-aţi simţit jignit şi rănit de felul în care s-a comportat cu dumneavoastră (dacă a minţit, a vorbit urât sau s-a răstit la părinte), explică Markham. 3. Repetiţia sau respectarea unei rutine este cheia educaţiei, metodă care trebuie urmată fără abatere din primii ani de viaţă, de la felul în care învaţă să se spele pe dinţi, să aibă grijă de lucruri sau de animale, săşi facă temele etc. Rutina este importantă mai ales în ceea ce priveşte respectarea şi adoptarea unor comportamente de bază, dar este şi „structura“ pe care se clădesc aspecte mult mai importante. Din nou, RĂBDAREA este esenţială în ceea ce-l priveşte pe adult. Copilul nu va înţelege mai bine că trebuie să se spele pe dinţi în fiecare zi, dacă se va ţipa la el. Important este ca aceste obişnuinţe să fie dezvoltate în timp, într-un mod care să-l atragă pe copil, chiar dacă presupune ca părintele să găsească o metodă prin care să transforme rutina într-o joacă, indiferent dacă este vorba despre spălat pe dinţi sau despre făcut ordine în cameră. 4. Încercaţi să stabiliţi o legătură cu copilul înainte de a încerca să corectaţi o problemă. Nu uitaţi că un copil are tendinţa să fie mult mai neascultător atunci când se simte vinovat faţă de părinte şi când simte că a dezamăgit. De aceea, părintele trebuie să-i arate copilului că îi pasă de ceea ce simte şi că face eforturi să-l înţeleagă. O abordare de tipul „înţeleg că m-ai minţit pentru că ţi-a fost frică să-mi spui ce s-a întâmplat cu adevărat“, îi va arăta copilului că nu trebuie să-i fie teamă de felul în care veţi reacţiona, ci că va găsi în dumneavoastră o persoană la care poate apela şi unde va găsi înţelegere. Când îi vorbiţi copilului este importat să vă aşezaţi şi să discutaţi de la acelaşi nivel, să vă uitaţi în ochii lui, nu să-l „concediaţi“ cu un gest, fără ca măcar să-i aruncaţi o privire. Când copilul plânge, ţipă sau nu vrea să vorbească este indicat ca părintele să-i explice că trebuie să exprime în cuvinte ce-l deranjează. 5. Limitele se impun prin oferirea constantă de EXPLICAŢII. Copilul trebuie să înţeleagă de ce nu trebuie să facă un anumit lucru. Nu este suficient să i se spună nu face aia, nu ai voie, nu pune mâna etc. Fiecare interdicţie trebuie să fie urmată de o explicaţie. „Nu ai voie să fugi în mijlocul străzii pentru că

1035

…, Nu poţi să-ţi loveşti fratele pentru că… etc. Cu cât înţeleg mai bine de ce li se impun anumite limite, cu atât vor fi mai dispuşi să le accepte. 6. Nu uitaţi că fiecare moment de obrăznicie este o expresie a unei necesităţi legitime a copilului. Copilul are un motiv pentru care se poartă aşa, chiar dacă părintele consideră că motivul este greşit. Se comportă îngrozitor? Înseamnă că se simte îngrozitor. Poate că nu se odihneşte suficient, poate că simte nevoia să petreacă mai mult timp cu părinţii, poate că a strâns o mulţime de emoţii negative pe care simte nevoia să le elibereze prin plâns. Dacă descoperiţi motivul, atunci nu veţi mai considera că este vorba de răsfăţ sau obrăznicie. 7. Nu este uşor, dar părinţii ar trebui să găsească modalitatea prin care se le spună copiilor mai des „DA“, pentru că aproape întotdeauna apare cuvântul „NU“ în relaţia copil-părinte. „Da, este timpul să-ţi faci ordine în cameră“, poate fi un exemplu. 8. Rezervaţi un timp, zilnic, în care să lăsaţi la o parte orice altă activitate (telefon mobil, televizor, laptop) şi timp de măcar 20 de minute încercaţi să vă dedicaţi total copilului dumneavoastră şi să-l întrebaţi ce şi-ar dori să faceţi împreună. Lăsaţi-l pe el să ia conducerea şi nu vă sfiiţi să-i faceţi pe plac şi să vă purtaţi prosteşte, de dragul lui. Copiii obişnuiţi să petreacă în fiecare zi timp de calitate cu părintele, reuşesc să-şi exprime mai bine emoţiile. 9. Părinţii trebuie să-şi ierte greşelile pe care le fac faţă de copiii lor şi să înveţe din ele. Un părinte care se simte vinovat nu poate fi un părinte relaxat în relaţia cu copilul lui. Nu există "prea târziu" când un părinte vrea să repare greşelile pe care realizează că le face. 10. Când părinţii au impresia că parcă nimic din ceea ce fac nu funcţionează, atunci este momentul perfect să le arate copiilor cât de mult îi iubesc. IUBIREA NECONDIŢIONATĂ pe care părintele o arată copilului precede orice altă regulă de creştere şi educare a copiilor.

1036

Cei 7 ani de acasa Prof. Inv. Primar Ianasi Maria Scoala Gimnaziala Nr. 1 Motru De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.

1037

Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: -spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1038

Cei şapte ani de acasă! Politeţea Iancău Alina Teodora Şcoala Gimnazială “Ovidiu Hulea” Aiud Politeţea este floarea omenirii. Cine nu este destul de politicos nu este destul de uman. J. Joubert Politeţea a fost şi este o necesitate. Ea sugerează bunătatea, respectul şi omenia. Concomitent, tot ea oferă aparenţele virtuţii, făcând ca omul să pară doar pe dinafară, cum de fapt, s-ar conveni să fie pe dinăuntru. Comportarea politicoasă, manierele frumoase, de ce nu şi elegante, evidenţiază meritul şi îl fac, totodată, acceptabil, plăcut, deoarece e nevoie să dispui ca individ de însuşiri ieşite din comun pentru ca cineva săţi treacă nebăgat în seamă impoliteţele, spunea La Bruyere. Oricând şi oriunde politeţea a fost, este şi va fi pentru suflet ceea ce graţia şi supleţea sunt pentru trup. Ea rezidă în bunăvoinţa, în manifestarea ei permanentă. A fi politicos înseamnă a fi natural, a te purta firesc în toate împrejurările. În fond timpul în care eşti politicos nu-i altul decât acela în care ai putea fi nepoliticos. Nepoliteţea izvorăşte mai întotdeauna din răzbunare. Cel care merită mai mult respectul nostru nu e altul înaintea lui decât copilul şi omul în neputinţă. Atât unul cât şi altul trebuie respectaţi ca să respecte, să înţeleagă, fără a fi umiliţi, consideraţia noastră ca oameni. Având în vedere că politeţea e intrisecă omeniei, ţinând seama că finalitatea muncii noastre ca părinţi sau dascăli, ca adulţi, în general, este omenia, un atare scop admite toate mijloace, sigur în afara acelora care ne-ar putea diminua cu ceva însăşi fiinţa noastră umană. În ceea ce face, în actele şi acţiunele menite să inoculeze priceperi şi deprinderi de politeţe e imperios să fim severi ori, cel puţin, să părem astfel. Severitatea preîntâmpină greşelile fără să ajungă să le pedepsească. În măsura în care reuşim să ne manifestăm astfel vom izbândi în activitatea educativă organizată şi desfăşurată cu elevii, copiii noştri. Comportarea civilizată se remarcă prin simplitate, a fi astfel nu înseamnă nici o clipă să-ţi pierzi originalitatea, personalitatea. Zâmbetul sau gestul simplu, cuvântul potrivit, aidoma faptei bune, toate sunt şi trebuie să devină ceva obişnuit, să ajungă să facă parte atât din noi ca educator cât şi din cei cu care lucră, educaţii, în consecinţă să ne oglindească pretutindeni. Să nu uităm că personalitatea nu poate înlocui comportarea civilizată, după cum inteligenţa nu poate substitui cultura. Nu poate exista de o parte personalitatea şi de cealaltă parte comportarea, inteligenţa sau cultura. Adevărata personalitate le incubă pe toate, una fără alta micşorează valoarea ei. Personalitatea fără comportare civilizată înseamnă bădărănie, personalitatea fără inteligenţă înseamnă prostie. Când vorbim despre politeţe, de regulă avem în vedere stilul ceea ce trebuie, ceva fără de care nu se poate, obişnuinţa, a doua natură felul de a gândi, de a simţi şi de a reacţiona. În fond ce este stilul când vorbim despre comportare, omenie, dacă nu-pentru unii un mod complicat de a reuşi în viaţă şi, pentru alţii -un mod simplu de a izbuti în ceea ce gândesc, năzuiesc şi speră în viaţă şi societate. Reţinem, o dată cu Chamfort că politeţea, fapta sau faptele bune atrage stima care valorează mai mult, consideraţia, care contează mai mult decât renumele. Aşadar, a avea un stil înseamnă a avea tact. Acesta nu-i altceva decât “bun gust aplicat la ţinuta şi conduita proprie”, a şti până unde poţi merge îndrăznind, fără teamă. Politeţea presupune toleranţă, ea este apanajul umanităţii şi dacă discordia constituie cel mai mare rău al speciei umane, atunci toleranţa este cu certitudine leacul său (Voltaire). A trăi înseamnă a fi clipă de clipă mai mult, a te vindeca continuu de răni, a te reînnoi prin cunoştinţe şi comportare, a te regăsi pretutindeni şi permanent în ceea ce spui şi mai ales în ceea ce faci, a te recuceri pe tine (Amiel), slujind necontenit adevărul şi binele. Făurindu-ţi a doua natură, conştient că ea trebuie să fie la fel de frumoasă, dacă nu mai frumoasă ca prima, atunci înţelegi să lupţi ca să fii prin tine ceea ce năzuieşti şi visezi. Din ziua în care ai înţeles că nu Dumnezeu, ci tu şi oamenii sunt răspunzători de aproape toate nenorocirile vieţii, nu trebuie să te resemnezi (Gide) nici măcar atunci când va fi vorba despre tine. Existenţa adevărată este o virtute. Cine o dobândeşte, cine ştie să o trăiască întocmai este un om politicos. Ea este un efort depus în lupta cu noi înşine pentru binele şi fericirea propriei şi, totodată, a semenilor noştri.

1039

Şi dacă a trăi înseamnă a înţelege, a şti şi a învăţa rezultă că virtutea, asemenea vieţii trebuie înţeleasă, cunoscută şi învăţată mereu, deoarece aşa cum înţelepciunea nu se poate dobândi dintr-o dată, tot astfel şi politeţea se câştigă pe îndelete, cu răbdare, picătură cu picătură.

Bibliografie: Drăgan, I.; Petroman, P.; Mărgineanţu, D. – Educaţia noastră cea de toate zilele, Editura Eurobit, Timişoara, 1992; Vrăsmaş E.A. - Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1040

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof. înv. primar: IANCU Maria Valentina Școala Gimnazială GÂRBĂU, Cluj „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor!

1041

Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şiar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18). BIBLIOGRAFIE Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

1042

„Cei șapte ani de acasă!” Prof. Înv. Preşcolar: Ianosi Melania Gabriela G.P.N. Moftinu Mic, jud. Satu Mare „A fi manierat e expresia artei de a te înțelege bine cu semenii tăi”- Maggie O'Farriel „Cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care o primește copilul în cadrul familiei în prima parte a copilăriei, deoarece el aici petrece cea mai mare parte a timpului. Regulile de comportament și educație pe care le primește în primii șapte ani de viață sunt importante în formarea copilului ca adult. „Cei șapte ani de acasă” în multe situații are în vedere faptul cât de frumos se comportă copilul cu ceilalți copii sau cu adulții. Dintre deprinderile pe care copilul le poate primi în familie se pot aminti: deprinderi igienico- sanitare, deprinderi de comportare civilizată și de politețe, deprinderi de ordine și curățenie. Pentru dobândirea acestor deprinderi trebuie avut în vedere multă răbdare, perseverență, îndrumare din partea adulților. Părinții au rolul cel mai important în formarea acestor deprinderi, deoarece acestea trebuie repetate cât mai mult pentru ca să se formeze obișnuințele. Copiii au nevoie de o permanentă ghidare din partea părinților în ceea ce priveștere cunoașterea și respectarea normelor de comportare în familie și în anumite situații sociale. Un copil cu o purtare frumoasă și cuviincioasă se va descurca mult mai bine în relațiile sociale și se va simți mult mai plăcut în prezența celorlați copii, decât unul care nu îi are pe „cei șapte ani de acasă”. Părinții sunt cei mai buni model pentru copil pentru a le oferii bunele maniere. Educația pe care copii o primesc de la părinți este un proces continuu, care duce la formarea comportamentului și a personalității lor până în momentul în care ajung la școală și nu numai. Având în vedere „strategia umanistă a lui Ham Ginott, în lucrarea sa „Între părinți și copii” ( 1965), insistă asupra unei strategii orientate în direcția îmbunătățirii comunicării dintre părinți și copii. În concepția lui, relațiile părinți- copii trebuie să se concentreze asupra evitării conflictelor, părinții învățând cum să asculte copiii și cum să câștige, în întregime atenția acestora. În această privință autorul a formulat o serie de „reguli” cum ar fi: - comunicarea cu copilul este bazată pe respect și îndemânare; - lauda și întăririle pozitive nu trebuie să fie utilizate în exces de către părinți; - în abordarea conflictelor sau stressului, ce apar în intereacțiune cu copilul, Ginott oferă ca sfaturianumite acte comportamentale ale copiilor îi fac pe părinți supărați; - adulții sunt îndreptățiți să resimtă supărarea în raport cu anumite acte de conduită ale copiilor, fără a se simți vinovați; - adulții trebuie să- și exprime sentimentele fără a ataca personalitatea copiilor; - anumite pattern-uri ale interacțiunii părinți- copii sunt considerate de acesta ca fiind de autoapărare; - comunicarea devine mai eficientă atunci când diferențele fizice dintre părinți și copii sunt minimalizate; - copiii pot învăța, pe măsură ce cresc, să- și asume responsabilitatea pentru comportamentul lor; - disciplina și responsabilitatea sunt învățate de către copii prin intermediul unor limitări rezonabile pe care ei pot să le înțeleagă”- Revista învățământului preșcolar nr. 3- 4/ 1998. Deoarece părinții își cunosc cel mai bine copii, ei contribuie în cea mai mare parte la formarea unor norme și reguli de comportare, acestea trebuind adaptate vârstei și nivelului de înțelegere a copilului. Educația trebuie să ducă treptat la formarea celor „șapte ani de acasă”, acesta fiind un proces permanent. „Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestările slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod direct și atât de vital ca tatăl și mama...”. ( P. Osterrieth). (Consiliere parentală în grădiniță-40 de sugestii de teme posibile- Cristina Maria Barbacariu, Mariana Dumitrescu, Maria Barbacariu, Nela Bărbulescu- Editura Diana-2015)

1043

Bibliografie: Revista învățământului preșcolar nr. 3- 4/ 1998- București-1998 Revista învățământului preșcolar nr. 3- 4/ 2008- București- 2008 Să învățăm bunele maniere!- Adina Grigore, Mihaela Crivac, Mihaela Hațegan, Margareta Lauruc, Mădălina Oprișan, Liliana Popescu,- Editura Ars Libris- 2010 Codul bunelor maniere pentru copii- Cei șapte ani de acasă...- Editura Pescăruș 2014 Consiliere parentală în grădiniță 40 de sugestii de teme posibile- Cristina Maria Barbacariu, Mariana Dumitrescu, Maria Barbacariu, Nela Bărbulescu- Editura Diana-2015

1044

Cei șapte ani de acasă Iazbinscky Gabriel Când discutăm despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, atât la formarea comportamentului cât și a personalității lui, până merge la școală. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Atunci când spunem ca un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute , să spună mulțumesc, te rog și care se comportă corespunzător cu cei din jurul lui. Acești copii transmit mai departe educația primită și este foarte important ca cei care educă, părinții, să fie riguroși cu ei înșiși, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinților, dar observă în primul rând gesturile acestora. Pentru copii este esențial exemplul faptei. Ca o comparație am putea spune că cei șapte ani de acasă sunt ca o temelie a unei case, cu cât e mai solidă cu atât e mai rezistentă. Sunt câteva aspecte deosebite pe care trebuie să le urmărim atunci când ne dorim un copil manierat, printre acestea putem să precizăm relația afectivă dintre copil și părinte, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmitem copilului dar și perioada specifică de dezvoltare a acestuia. Pentru a forma o bază solidă în formarea unui comportament corespunător , dragostea părinților este cea care îi permite acestuia să se dezvolte armonios, să aibă încredere în forțele proprii, să se simtă protejat toate oferindu-i siguranță și deschidere spre a învăța și asuma regulile unui comportament frumos, deoarece un copil apreciat de părinți, percepe în mod pozitiv regulile transmise. Copiii sunt buni receptori ai schimburilor emoționale în familie. Ei prind repede mesajul a ceea ce cred că se întâmplă și cum lumea lor se bazează pe observare și interacțiunea cu părinții, învață cum să simtă în privința lor, ce reacții vor primi de la ceilalți, cum să își exprime sentimentele, speranțele. Mesajul emoțional este puternic, poate schimba viziunea dintre copii și ceilalți având uneori consecințe profunde. Un alt factor important în educația copiilor este perioada lor de dezvoltare care trebuie adaptată în funcție de vârsta lor pentru că ei înțeleg și percep lucrurile diferit la 3 ani, 5 ani sau 7 ani. La 3 ani trebuie sa fixăm anumite limite astfel încât copilul să învețe ce înseamnă așteptarea sau amânarea unor dorințe. Este o perioadă când îi putem învăța formulele de salut , când se spune mulțumesc, la revedere iar copilul învață prin imitație. După vârsta de 4 ani ei încep să fie capabili să împartă jucării, își dezvoltă simțul binelui și al răului, devin conștienți când fac lucruri bune sau rele, apreciază recompensele dar conștientizează și semnificația pedepsei. Spre vârsta de 7 ani copiii devin tot mai independenți și este necesară dezvoltarea capacității de comunicare cu cei din jur. Să nu uităm că lauda , recompensa dar și pedeapsa sunt instrumente utile în disciplinarea copiilor, care conduc implicit la creșterea motivației copiilor de a învăța. Cele mai eficiente tipuri de recompense care accentuează pe termen lung motivația internă a copiilor sunt cele sub formă de activități , iar acestea trebuie folosite în mod sporadic pentru a nu ajunge să fie predictibilă pentru ei. Pedepsele de asemenea trebuie aplicate cu măsură în disciplinarea lor, folosind metode constructive și corecte care îi fac să înțeleagă că au greșit. Copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste fragede însă normele de conduită se învață în familie. Acesta este mediul potrivit pentru a deprinde principalele reguli de bună purtarea cel mai adesea prin imitație decât printr-o comportare conștientă iar vârsta copilăriei este esențială în creionarea și dobândirea normelor unui comportament social corect. Școala și alte forme educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze acțiunile deja deprinse din familie. În cei 7 ani de acasă la care am făcut referire, copiii pot acumula o mulțime de amintiri frumoase, acumulează sentimente, învățături dar și neplăceri, regrete, frustrări, dureri și nemultumiri un amalgam de trăiri pure care până la urmă stau la baza dezvoltării lor. În concluzie, această perioadă înseamnă pentru părinți disciplinarea copiilor, ceea ce presupune un proces migălos, uneori provocator și alteori istovitor dar toate făcute cu dragoste, răbdare, atitudine și comunicare au rezultate scontate.

1045

“Cei ṣapte ani de acasặ !” IEPURE DELIA MONICA “Copilӑria e o lume aparte pentru noi ,o lume fantasticặ,irealặ,pentru cei care fac parte din ea dimpotrivặ,una realặ si plinặ de armonie.”(Eugen Heroveanu) Cei ṣapte ani de acasӑ reprezintӑ o oglindӑ a educatiei pe care pӑrinṭii o oferӑ copiilor in prima parte a copilӑriei. Specialiṣtii susṭin cӑ regulile de comportament si educaṭie oferite in primii ṣapte ani de viaṭӑ ai copiluluisunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaṭia unui copil nu constӑ numai in a-l invӑṭa sӑ scrie,sӑ citeascӑ si a deveni un bun exemplu la ṣcoalӑ. Educaṭia se reflectӑ in toate domeniile de dezvoltare:socialӑ,psihologicӑ,intelectual-cognitivӑ. Cei ṣapte ani de acasӑ sunt adesea caracterizaṭi prin cȃt de manierat este copilul in interacṭiunile cu ceilalṭi. Existӑ cateva reguli esenṭiale in educaṭia si creṣterea copilului pȃnӑ la ṣapte ani: 1.Invaṭӑ-l sӑ se poarte frumos; 2.Stabileṣte si impune reguli; 3.Comunicӑ cȃt mai mult cu el; 4.Invaṭӑ-l sӑ iubeascӑ lectura si carṭile; 5.Lasӑ-l sӑ se bucure de copilӑrie; 6.Nu abuza in niciun fel de copil; 7.Invaṭӑ-l sӑ-si exprime emoṭiile si sentimentele; 8.Invaṭӑ-l sӑ spunӑ mereu adevӑrul; 9.Petrece cȃt mai mult timp cu copilul; 10.Iubeṣte-l necondiṭionat si aratӑ-i zilnic asta; Unele insuṣiri dobȃndite in aceastӑ perioadӑ devin stabile pentru tot restul vieṭii,cum ar fi:spiritual de competiṭie ,altruismul,cooperarea,atitudinea pozitivӑ faṭӑ de diverse sarcini. Altele influenṭeazӑ dezvoltarea de mai tȃrziu-un copil criticat permanent ,devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup,va avea tendinṭe de a incӑlca normele ori nu va fi increzӑtor in forṭele proprii. Trecȃnd peste realitatea ca nu prea mai existӑ cei ṣapte ani de acasӑ deoarece copiii sunt inclusi in diverse forme educaṭionale incӑ de la vȃrste mult mai fragede,ramȃne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduitӑ se invaṭӑ din familie. Acest mediu este cel in care copilul deprinde principalele reguli de bunӑ purtare,cel mai adesea prin imitare decȃt printr-un comportament conṣtient,iar vȃrsta primei copilӑrii este esenṭialӑ in conturarea si achiziṭia normelor unui comportament social corect. Ṣcoala si alte medii educaṭionale nu pot ulterior decȃt sӑ confirme si sӑ consolideze normele deja deprinse din familie. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul sӑ inveṭe ,de aceea exemplele pot apӑrea in orice situaṭie. Timpul petrecut in sala de aṣteptare a cabinetului doctorului,munca in gradinӑ,calatoria cu maṣina,cu trenul,cu tramvaiul,plimbarea in parc sau joaca de zi cu zi ,sunt tot atȃtea ocazii de a-i implica pe cei mici in activitaṭile de invӑṭare.

1046

,,Cei sapte ani de acasa!” Educatoare Iftinca Silvia Maricela Gradinita cu program normal Verdea Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Totuşi, educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De exemplu; atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ,,Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ,,dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ,,Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Părinţii sunt modele pentru copil. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părinţilor decât spre a asculta cu sfințenie atunci când li se spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrâni, spuse de părinţii noştrii. Daca-i respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate. Acești ,,7 ani de acasă” sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatră de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vor fi integrați în societate, cum vor fi agreați de cei din jur și desigur își pot ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul lor odată cu trecerea timpului, când vor deveni mai înțelepți, o să dea și ei sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.

1047

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ Ed. Ignătescu Liliana G.P.P. Toldi Salonta Acasă! Acasă înseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educație oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Familia are astăzi în vedere preponderent oferirea unui cadru afectogen membrilor săi şi mai puţin, sau chiar deloc, preluarea, sporirea şi transmiterea unor valori morale, culturale, etice, a unui patrimoniu economic, religios sau identitar. Educatia unui copil nu consta numai in a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școalaă. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Cei “şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om.Educaţia în familie trebuie să conste dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice, orientate spre formarea şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui.Pentru fiecare copil, familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică, cât şi psihică.Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat afectiv şi moral.Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, el va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei, împreună cu părinţii va determina priorităţile, va şti în viitor să-şi gestioneze propriile venituri cu succes.Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa comunicării afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă al copilului la familie. Psihologii arată că, în general, comportamentul parental faţă de copil este inspirat din experienţa de viaţă a acestora, asfel perpetuându-se atât aspecte pozitive, cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii.Indiferent dacă părinţii vor sau nu să transmită copilului valorile şi credinţele lor, el va absorbi o parte din ele, prin simplul fapt că trăieşte împreună cu ei.Prin familie sunt conservate şi transmise copiilor obiceiurile, tradiţiile socio-culturale, mentalităţile, prejudecăţile etc.

1048

Se zice însă că lumea e o oglindă:dacă îi zâmbeşti, îţi zâmbeşte şi ea; dacă vrei să fii respectat, trebuie să respecţi.Familia trebuie să fie şi să rămână pământul ferm în care puiul de om îşi va fixa adânc rădăcinile, pentru a creşte un copac puternic, capabil să înfrunte furtunile vieţii. Familia şi relaţiile familiale reprezintă principalul izvor al vieţii afective a omului. Relaţia afectivă a copilului cu mama şi tatăl său vor fi modelul de bază al dezvoltării sentimentelor faţă de sine şi ceilalţi.Deosebit de frumos şi clar este ilustrat rolul familiei în devenirea copilului de către Dorothy Law Nolte, în poemul său “Copiii învaţă ceea ce trăiesc”(1954), cu care mi se pare potrivit să închei: Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne; Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi; Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi; Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea; Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi; Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia; Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi; Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători; Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea; Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea; Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească; Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine; Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel; Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi; Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr; Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi; Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul; Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi; Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume. BIBLIOGRAFIE: AGABRIAN, M., -Şcoala, familia, comunitatea,seria Ştiinţele Educaţiei, Ed.Institutul European, 2006; DIMA, S.,-Cei şapte ani de acasă, Bucureşti, E.D.P.,2007; JOURDAN-IONESCU, C.,LACHENCE, J.,-Desenul familiei,Ed. Profex, Timişoara, 2003; MITROFAN, I., CIUPERCĂ, C.,-Introducere în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Bucureşti, Ed. Alternative, 1997; MITROFAN,I.-Familia de la A la Z, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1991;

1049

Cei şapte ani de acasă! Prof. Ilea Ramona-Ioana Şc. Gim. ’’ Szacsvay Imre” Oradea, jud. Bihor Copilul mic este asemenea unei bucăţi de aluat,căreia i se dă orice formă,este asemenea cu ceara topită,moale,din care poţi face orice fel de lumânări.Este asemenea lutului moale al olarului,care se poate modela după voie.Copilul mic se mai aseamănă cu o mlădiţă crudă,pe care,dacăo plantăm şi o lăsăm să crească la voia întâmplării,ea va creşte strâmbă,aplecată după voia vânturilor.Dacă,însă,mlădiţa este bine îngrijită,ea creşte dreaptă şi puternică şi aduce roade bune. Cel mai bun educator nu este cel care controlează,ci cel care eliberează.Nu este cel care arată greşelile,ci cel care le previne.Nu este cel care corectează comportamente,ci cel care îndeamnă la reflecţie.A fi părinte este ca datul în montagne russe: situaţii imprevizibile,cu ritm alert de manifestare,dar cărora trebuie să li se descopere soluţii. Numele scump de mamă este cel dintâi şi cel de pe urmăcuvânt pe care îl rostesc pământenii.La mama vine să-şi plece capul copilul când este obosit şi îndurerat.O mamă bună face mai multdecât o mie de profesori.În sufletul copilului se va oglindi sufletul mamei,căci copilul este o prelungire a sufletului mamei („Când văd un om distins,un om de seamă / Îmi zic: / Da,mama este aceea ce-a cizelat temeinic / Un caracter,ce-l face demn şi de cinste vrednic.” Aceşti şapte ani „de acasă” reprezintă piatra de temelie a devenirii umane,prin valorile morale care le sunt insuflate copiilor,prin concepţiile despre lume şi viaţă,prin deprinderile care le sunt dezvoltate,dar,mai ales,prin chiar puterea exemplului.Modelele proeminente sunt părinţii înşişi,ei construiesc universul viitorului adult şi îl ajută să se adapteze nevoilor societăţii,pentru a se putea dezvolta armonios.Ei au rolul de a disciplina,adică de a-i învăţa pe copii să devină responsabili,să îmbrăţişeze atunci când toţi resping,să-i aplaude pe cei care n-au urcat niciodată pe podium,să vibreze la curajul de a concura al celor care au rămas pe ultimele locuri,să vadă invizibilul atunci când alţii văd doar tangibilul,să nu renunţe niciodată,să nu fie dornici să-i înveţe pe alţii,ci să devină avizi de a învăţa etc. De asemenea,respectul,răbdarea,milostenia,iertarea,credincioşia,smerenia,curajul,înţelepciunea, corectitudinea,iubirea de semeni,toate la un loc,trebuie să constituie „cărămizi” ale unei educaţii sănătoase,care să „atârne” pe „umerii” lor tot restul vieţii („Cine pe sărac ajută / Pe Dumnezeu împrumută / Şi-i va întoarce înapoi / La Judecata de Apoi”; „Dacă te latră un câine / Să-i astupi gura cu pâine / Dacă îi arunci o piatră / Să ştii că mai rău te latră”). Pentru o educaţie de calitate e nevoie de un plan temeinic,ce presupune câţiva paşi extrem de importanţi: propunerea obiectivelor,înţelegerea,aprecierea celuilalt,ascultarea,căutarea soluţiilor,responsabilitate şi timp alocat. Conform proverbului chinezesc: „La naştere toţi oamenii sunt asemănători;prin educaţie se vor deosebi!” ,importanţa primilor ani ai vieţii sunt vitali în ceea ce priveşte formarea caracterelor viitorilor adulţi. În pofida obstacolelor,a piedicilor,a influenţelor negative (anturaj, mass media etc) existente în mod pregnant în societatea zilelor noastre, familia are menirea de îndrepta „corabia” vieţii copiilor „spre un liman liniştit” prin dezvoltarea capacităţii de a distinge binele de rău, „grâul de neghină”, pregătindu-i pe aceştia nu doar pentru această viaţă,ci şi pentru cea viitoare, ajutându-i să crească spiritual ,duhovniceşte cu fiecare zi tot mai mult,precum ne este amintit în Cartea Sfântă: „Să nu vă potriviţi cu acest veac,ci să să vă schimbaţi prin înnoirea minţii,ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu,ce este bun,plăcut şi desăvârşit” (Ep. Către Romani,12,2). Un părintecare îşi pregăteşte copilul pentru viaţă se aseamănă foarte mult cu antrenorul unei echipe de fotbal.Din copilărie l-a învăţat „elementele de bază”, cele care îl fac pe tânăr să fie gata pentru întrecerea ce se apropie. Au exersat îndelung în primii ani ai vieţii,au revăzut cele mai potrivite atitudini spirituale şi cele mai bune valori morale şi au lucrat din greu la întărirea încrederii în sine.În acelaşi timp are loc„ultima şedinţă de pregătire”a adultului,acordând timp acelor cuvinte de încurajare care pot să însemne puntea dintre pierderea şi câştigarea meciului.

1050

Aspectul cel mai important rămâne,însă,conştientizarea faptului că „ziua de astăzi nu durează o eternitate”şi că nicio putere de pe pământ nu va readuce lucrurile la starea lor de acum. Bibliografie 1.Ascultarea de bunăvoie, de Kay Kuzma 2.Pregătirea pentru adolescenţă, de Dr. James Dobson 3.Cartea mamei creştine, de Zoe Apostolescu 4.Psihoterapia pentru copii şi adolescenţi, de Ştefan Kecsemeti 5.Istorioare duhovniceşti pentru copii,Ed. Biserica Ortodoxă Alexandria 6.Ghidul mamei maniace, de Alisson Mitchell 7.Maria,cea mai strălucită educatoare din istorie,de Augusto Cury

1051

Cei şapte ani de acasă “Nimic nu-i mai frumos, decât omul dotat cu educaţie şi cultură!” Profesor pentru invatamantul primar: ILIE ADELA SOFIA ŞCOALA GIMNAZIALĂ "NESTOR PORUMB" TULCA

Expresia „cei şapte ani de acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie comportamentul unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Până la trei ani copilul stă exclusiv cu familia, de la care deprinde comportamentele de bază (învaţă să umble, să vorbească). După această vârstă, el intră în colectivitate, iar un rol important în dezvoltarea sa îl are şi educatoarea, a cărei prezenţă influenţează comportamentul copilului. La vârsta de şase ani, copilul intră in şcoală, in clasa pregatitoare, astfel că şi învăţătoarea contribuie la dezvoltarea psihică şi emoţională a copilului. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, iar o parte din aceşti factori ţin strict de familie şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă, pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie întrebat ce a făcut la grădiniţă/ şcoală , ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-l putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-l ajute pe copil să-şi exprime emoţiile, gândurile şi sentimentele fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, copilul refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează . Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a-l „bombarda” cu un set de întrebări. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Pentru o dezvoltare fizică şi psihică armonioasa, copilul trebuie să exploreze, să experimenteze, fiecare moment poate fi un prilej din care acesta să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor si nevoilor. Dacă vrem să avem copii educaţi, trebuie să ştim să-i educăm, nu trebuie criticaţi, ci trebuie să discutăm despre comportamentul lor nepotrivit, în diverse situaţii, oferindu-le cât mai multe exemple pozitive . Dacă vrem să avem in viitor adulţi responsabili, e nevoie ca şi adulţii de azi să dea dovadă de responsabilitate. Este nevoie de insuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea in diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.

1052

UNDE NE SUNT ANII DE ACASĂ ? Prof. ILIE CLAUDIA Şcoala Gimnazială nr. 25 Galaţi Întrebare:,,Cum ai putut să faci aşa ceva? Tu nu ai cei 7 ani de acasă? Răspuns:,, Eu am doar 3, apoi mama m-a dat la gradiniţă!!!!!!!” Acesta a fost un schimb de replici între mine şi un elev de clasa a VI-a, chiar săptămâna trecută, pe holul şcolii. Am rămas...interzisă! Ce reacţie mai poţi avea într-o astfel de situaţie? Cum să ,,ripostezi” la un asemenea ,,atac”? Tot mai des în ultimul timp vedem cu toţii cum ,,cei 7 ani de acasă” nu mai apar în educaţia copiilor , adolescenţilor, tinerilor, adulţilor chiar, pentru că deja, adulţii de azi, sunt copiii mici de la revoluţia din ’89. De la o generaţie la alta vedem cum anii de acasă, 7 sau mai puţini, sunt reduşi doar la lumânările de pe tort. Chiar dacă sunt mai puţini anii petrecuţi acasă, mai târziu am realizat că într-un fel elevul meu avea dreptate- doar până la trei ani a stat doar acasă- timpul nu este al lui şi al mamei sau al tatălui. De obicei este el şi bona, sau el şi bunica sau mătuşa sau chiar vecina de palier! Persoanele din copilăria lui mică au drept sarcină să-l hrănească, să-l ferească de accidente, să nu răcească şi să stea cât mai cuminte pentru ca adultul din preajmă să poată urmări telenovela preferata sau show-ul interesant. Şi atunci este lesne de înţeles că toată educaţia pe care cel mic ar trebui să o primescă, să o înţeleagă şi să o folosească, va avea mari lacune. Elevii din ziua de azi au mai puţini ani,,de acasă”, iar cei pe care îi au sunt lipsiţi de consistenţă. Ei nu pot întelege de ce este o lipsă de educaţie şi de bune maniere, să-şi ţină şapca pe cap în clasă, să vobească cu mâinile în buzunar cu un profesor sau să nu cedeze locul unei bătrâne într-un mijloc de transport în comun. De multe ori mis-a întâmplat să aud, atunci când mergeam cu autobuzul, o întrebare care mă durea : ,,Aşa te-a învăţat la şcoala ? “ Binenţeles că nu şcoala l-a învăţat să vorbescă tare, să râdă, să se îmbrâncească, să nu cedeze locul unei persoana în vârstă. E chair contrariul, dar puţini întreabă dacă aşa a fost învăţat acasă, de mama. În urmă cu doi ani, o colegă de cancelarie, profesoară la clasa la care sunt dirigintă , mi-a spus că a fost uimită de reacţia unui elev din clasa mea când a văzut la ea o carte despre cei 7 ani de acasă. A fost atât de interesat încât toată ora a citit din ea şi după fiecare temă citită o întreba dacă aşa trebuie să facă toţi copiii. Lui niciodată nu îi spusese cineva cum să stea la masă, cum să-şi aranjeze lucrurile sau de câte ori să se spele pe dinţi într-o zi. La sfârşitul orei, a rugat-o să îi împrumute cartea pentru a o xeroxa şi el şi a spus că de acum va face lucrurile ,,ca la carte”. A fost adevărat o vreme , dar apoi vechile lui obiceiuri au fost mai puternice şi l-au învins. Acasă nu avea cine să-i întindă o mână de ajutor în punerea în practică a tuturor sfaturilor, învăţăturilor şi bunelor maniere, ce le aflase din carte. Mass-media abundă în ştiri despre copii lăsaţi în maternitate, uitaţi în gara sau închişi în casă, COPII PĂRĂSIŢI DE MAME, dar şi de taţi sau de familie. Pentru ei nu va exista nici un an acasă, iar la întrebarea de la început:,, Tu nu ai cei 7 ani de acasă?”, probabil răspunsul va fi :,,Nu. Eu nu am ..acasă!!!!”

1053

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Educatoare: Ilie Ioana-Cristina Grădiniţa P.N. Nr. 2 Ciocănari, comuna Niculeşti

„Nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi!” Oglinda educaţiei este reprezentată de cei 7 ani de acasă, ani în care părinţii oferă copiilor educaţia din prima parte a copilăriei, toate acestea fiind definitorii pentru fomarea copilului ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. „Marele scop al educaţiei nu este ştiinţa, ci acţiunea.”

1054

Educaţia primită în familie, un prim pas spre formarea şi dezvoltarea comportamentului copilului – “Cei şapte ani de acasă” Prof. înv. preşcolar, Ilie Maria-Magdalena Şcoala Gimnazială “Prof. Ilie Popescu” Şotânga, Structură Grădiniţa cu P.N.Nr.1 Şotânga, Judeţul Dâmboviţa „Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal În opinia mea, dezvoltarea copilului în primele etape ale vieţii revine în primul rând familiei sale, părinţii având rolul de prim educator. Familia oferă copilului modele comportamentale, legătura afectivă foarte puternică ce se stabileşte între copil şi mama sa îl face pe acesta să preia foarte repede şi uşor gesturi, mişcări, acţiuni, expresii faciale, structuri verbale, atitudini şi comportamente sociale. Contribuţia mare a familiei la modelarea comportamentului copiilor, dar şi la dezvoltarea personalităţii lor se explică prin capacitatea de învăţare şi deosebita lor receptivitate la ceeace vine de la părinţi şi prin felul în care părinţii răspund la nevoile copiilor. Copiii mici imită imediat ceea ce fac părinţii chiar dacă gesturile nu li se potrivesc întotdeauna. Comportamentele însă se vor selecta şi vor fi păstrate, repetate şi consolidate numai cele necesare, cele care se însuşesc prin învăţare intenţionată se vor înmulţi şi se vor complica treptat, o dată cu creşterea copilului. Dar în toate cazurile vor fi importante reacţiile părinţilor la reuşitele copiilor. Succesul acţiunilor educative ale părinţilor sunt condiţionate de climatul socio-afectiv din familie şi de concepţia educativă după care părinţii se orientează. Din acest punct de vedere există evidente diferenţe între familii şi între rezultatele acţiunilor lor educative. Copilul trebuie privit ca o fiinţă distinctă, care se manifestă atât în concordanţă cu ce-şi doresc părinţii, cât şi altfel decât după prescripţiile lor. Copilul acceptat de către părinţii lui va beneficia de interacţiuni pozitive cu aceştia, se va dezvolta armonios, va avea încredere în sine, va comunica uşor, se va integra bine în grupuri, va manifesta comportamente sociale adecvate în toate împrejurările. Copiii respinşi de familiile lor au în schimb instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru şcoală, perceperea autorităţii parentale ca dură şi ostilă. Părinţii trebuie să accepte şi riscul pe care şi-l asumă copilul în setea de aventură, să înţeleagă că este necesar să îl lase pe copil liber, să nu îl oblige să facă ceva ce nu îi place, să îi permită să se dezvolte independent, să-şi dezvolte iniţiativa, curajul, încrederea în sine, momentele de libertate fiind favorabile pentru evoluţia lui. Totodată, familia este locul în care copilul se simte liber şi locul în care nu-l pândesc la tot pasul dezaprobări, interdicţii, pedepse. Dimpotrivă, părinţii restrictivi, au asupra copiilor lor manifestări inverse celor de mai sus. Ei sunt convinşi că numai aşa vor asigura cea mai bună educaţie. Deseori ei văd lumea din afara familiei ca fiind ameninţătoare, periculoasă şi atunci pun restricţii la interacţiunea cu aceasta. Tind să-şi protejeze exagerat copiii şi să-i ţină ca într-un incubator, fără voia lor contribuie la instalarea neîncrederii în sine, a acestora, la construirea unor imagini false asupra societăţii în ansamblu. Comportamentele copiilor în acest caz sunt de retragere din câmpul relaţiilor sociale, de evitare, pasivitate, dependenţa de altul. Copilul trebuie să ştie că părinţii sunt bucuroşi că îl au şi că prezintă o valoare inestimabilă pentru ei. Cele mai frecvente manifestări ale dragostei părinţilor faţă de copiii lor sunt: calitatea îngrijirii lor, afecţiunea acordată în fiecare moment, plăcerea de a se juca alături de proprii copii, bunăvoinţă, bucuria cu care este întâmpinat copilul la venirea acasă, interesul pe care îl arată faţă de faptele copilului, interesul zilnic pe care îl atribuie comunicării, jocului şi acţiunilor comune cu copilul.

1055

Un copil iubit de părinţii lui este securizat afectiv şi dezvoltarea lui psihică este favorizată, simţindu-şi alături părinţii, în orice situaţie s-ar afla. Familia constituie o adevărată şcoala a sentimentelor şi modelează personalitatea copilului. Indiferenţa afectivă a părinţilor faţă de copiii lor se poate datora: imaturităţii afective, nepotrivirea cu rolul parental, lipsa unor cunoştinţe cu privire la nevoile afective ale copiilor, prezenţa comodităţii, nesiguranţei şi scepticismului în legătură cu eficienţa educaţiei, neglijarea generală a relaţilor cu alţii. Cele mai frecvente rezultate ale indiferenţei afective parentale sunt: lipsa de orientare în viaţă, nesiguranţa comportamentelor, lipsa de încredere în oameni, tendinţa de a realiza ataşamente afective faţă de persoane din afara familiei, fără a exista discernământ în alegeri. Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai dificilă, iar procesul de instruire şi educaţie ar deveni inoperant. Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi gospodăreşti la activităţile recreative şi creative, atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă. După numărul şi ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume constelaţie, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalităţii fiecărui membru al său. Familia trebuie convinsă că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al acestei, iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o practică greşită. Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în raport cu natura sa, personalitatea copilului. În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului porneşte din familie prin modelarea cu măiestrie a puiului de om, apoi printr-o colaborare strânsă a familiei cu factorii educaţionali de bază: grădiniţa şi şcoala. De aceea, putem spune că „cei şapte ani de acasă” sunt extrem de importanţi pentru evoluţia copiilor care vor deschide cu succes porţile mediului educaţional.

1056

„Bunele maniere pentru cei mici” Prof. Înv. Preș. Ilieș Daniela Dochia Grădinița P.P. ,,Semenic” Reșița ”Bunele maniere nu sunt lucru de puţină însemnătate, ci rodul unei firi nobile şi-al unui spirit cinstit.”(Emerson) „Manners make man”(Comportamentul îl face pe om) – este celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea cea mai de preţ pe care trebuie să o aibă fiecare om, aceea de a fi manierat. Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai mult valorile tradiţionale. Continuăm să trăim într-o lume în care în discoteci tinerii dansează pe mese, alţii pornesc noaptea pe motociclete cu casetofoane date la maxim de unde răsună o muzică neplăcută, raşi în cap sau cu plete, o lume în care tânărul nu mai oferă locul în autobuz celui mai învârstă ci, din contră îl împinge la urcare pentru a-şi croi primul loc, etc. - o lume pe care noi nu o înţelegem şi care ne dă senzaţia că înnebunim pe zi ce trece. În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? Răspunsul e unul singur: buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine ca apoi să-i poată respecta pe cei din jur. Politețea este ,,ceva” care se învață. Și se învață ușor. Manierele sau eticheta reprezintă cartea de vizită a fiecărui individ în societate. Îi percepem pe cei din jurul nostru prin prisma gesturilor lor în diferite situaţii: la masă, pe stradă, în sălile de spectacol, acasă, etc. Fiecărei circumstanţe îi corespunde un set de “reguli”. A avea bune maniere înseamnă: să avem o ţinută şi un limbaj impecabile; să ne comportăm cuviincios cu cei din jurul nostru; să fim politicoşi şi agreabili; să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru; să fim capabili să ne stăpânim emoţiile şi impulsurile; să dăm dovadă de încredere şi onoare; să fim concilianţi, să ştim să aplanăm conflictele şi să le evităm; să ne stabilim şi să respectăm propriile noastre principii morale; să deţinem simţul responsabilităţii; să fim diplomaţi, să ştim să acţionăm în orice situaţie; Bunele maniere trebuie să facă parte din programul de educaţie al oricărui copil. Bunele maniere îl ajută pe copil să-şi dezvolte simţul respectului de sine şi încrederea în propria persoană. Felul în care foloseşte cuvintele are efect asupra oricărui gen de relaţie pe care o are. Pregătit încă de mic în acest sens, el va deveni o persoană adultă manierată, iar gesturile de politeţe şi respect vor constitui un reflex, vor veni ca ceva firesc în comportamentul cotidian. Alterarea comportamentului îşi află rădăcinile în etapa de vârstă preşcolară. O tot mai mare libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea părinţilor, par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la copil. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea noastră, educatori şi părinţi deopotrivă. Să-i obişnuim de mici cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lor social. Micuţii sunt determinaţi să descopere singuri faptul că stăpânesc deja o parte din bunele maniere şi să se convingă că restul nu sunt greu de învăţat. Azi prin diverse jocuri de rol vom afla cum se comport copiii noștrii într-o mulţime de situaţii. Prin aceste exerciții-joc vor căpăta încredere pentru a face faţă celor noi. Temele alese pornesc de la nevoile concrete ale copilului şi cu aplicabilitate practică imediată. Nici unul dintre copii nu va rămâne neimplicat: dezvoltarea spiritul de echipă şi încurajarea asimilării cunoştinţelor

1057

prin experimentare, precum şi jocul, ca formă de învăţare, ocupă un loc primordial. Activităţile propuse vor contribui astfel la formarea unor generaţii mai bune, pentru o lume mai bună. Bibliografie: Post , Peggy - ,,Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura Corint Junior, Bucureşti , 2005 Michiela Gîgă - ,,Cei șapte ani de acasă” ,Editura Coresi, București, 1999 Armes, Nicolae - ,,ABC-ul comportării civilizate”, , Editura Ceres, Bucureşti, 1990

1058

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. ILIESCU GEORGETA- Liceul Tehnologic Turceni, Gorj ”Nu există carte de educație mai bună, ca cei șapte ani de acasă” spune un vechi proverb românesc. Foarte adevărat pentru că indiferent ce citește copilul într-o carte sau vede în mediul online ( la care din păcate au acces de la vârste prea mici ), educația cea mai solidă se primește în familie în primii ani de viață. Cu alte cuvinte ”cei șapte ani de acasă” înseamnă de fapt educație. Probabil că s-a păstrat numărul de șapte ani din vremurile când copiii mergeau la școală la acestă vârstă. Datorită modificărilor din sistemul de învățământ, copiii sunt cuprinși în colectivități de la vârste fragede. Cu toate acestea, familia este cea care construiește temelia educației. Înainte de a-și forma o personalitate, copilul are tendința de a imita comportamentul și limbajul părinților, bunicilor, în general a celor cu care locuiește. Când folosim această expresie? Atunci când comportamentul unui copil, unui adolescent sau chiar al unui adult este neadecvat, nepoliticos, necuviincios, deci atunci când observăm o hibă în educația lui. De ce baza o reprezintă primii ani de viață? Pentru că atunci copilul pornește practic de la zero, nu știe nimic deci are o mare capacitate de a recepționa ceea ce vede, ceea ce aude. Este foarte important ca exemplele să fie unele bune, pentru că mai târziu este mai dificil de îndreptat, deși nu imposibil. Sigur, școala poate consolida anumite norme deprinse în familie, poate corecta anumite aspecte, dar să nu uităm că până în jurul vârstei de 20 de ani tânărul revine permanent în familie, deci se întoarce în mediul în care a fost educat, mai bine sau mai puțin bine. Nu putem spune totuși că tot ceea ce dobândește copilul în cei ”șapte ani de acasă” trebuie tratat în același fel, pentru că sunt aspecte ale educației care odată dobândite rămân pentru toată viața, iar altele doar influențează dezvoltarea din perioadele următoare. Dacă un copil trăiește în primii ani de viață întrun mediu calm, este învățat că a dărui este la fel de important cu a primi; dacă este inclus în viața de familie prin mici responsabilități, este apreciat pentru fiecare reușită, va fi un tânăr și mai târziu un adult responsabil, altruist, înțelegător cu cei din jur. Dacă, dimpotrivă este pedepsit din orice motiv, criticat pentru fiecare greșeală se va integra greu într-o colectivitate, perioada adolescenței care oricum este dificilă, pentru el va fi una cu manifestări rebele, nu va avea încredere în el, se simte neacceptat de cei din jur. Cred că în această perioadă copiii trebuie să învețe lucruri simple, o bază pe care se poate construi mai târziu, pentru că procesul educației nu se oprește la un moment dat, tot timpul se poate învăța câte ceva. Când spun lucruri simple, mă refer la faptul că trebuie să știe să salute, să spună ”te rog” când cere ceva, să spună ”mulțumesc” atunci când primește, să-și ceară scuze când greșește. Copilul trebuie învățat să respecte toate persoanele cu care relaționează, pentru ca mai târziu să nu facă diferențe între oameni după gradul de cultură al acestora, profesie, religie, rasă. Copilul manierat se va descurca mai bine, va ști să evite elegant ceea ce nu îi place. De asemenea, modul de exprimare a emoțiilor este foarte important, indiferent că este furie, frică sau bucurie. Este de la sine înțeles că furia necontrolată poate duce mai târziu spre violență, frica spre lipsa de responsabilitate. Educația trebuie făcută acasă, în familie, pentru că observațiile în public îl fac să se simtă umilit, dar pune un semn de întrebare și despre părinte. Modul de abordare a educației în cei șapte ani de acasă diferă de la o generație la alta, datorită schimbărilor din societate, educația trebuie adaptată la contextul socio-cultural. Totuși, indiferent de societate, respectul și bunul simț rămîn valabile și acestea se învață cu siguranță în familie, din primii ani de viață. Chiar dacă familiile de astăzi au un sistem, să spunem mai democratic de abordare, mai permisiv față de copii, nu trebuiesc depășite anumite limite, copilul nu trebuie să fie ”stăpân ” în casă sau să i se satisfacă orice dorință pentru că, spun părinții: ” dacă eu n-am avut, el să aibă de toate”. Da, dar cu limite și învățat că datorează respect eforturilor făcute de părinți. Dacă unui copil i se spune doar ceea ce trebuie să facă fără a i se motiva de ce, copilul se va revolta, va acționa invers, pentru a vedea care este limita până la care poate merge. Încă din primii ani de viață, este bine să i se explice copilului motivul pentru care trebuie sau nu să facă un lucru, de ce trebuie să se comporte într-un anumit fel. De fapt, din jurul vârstei de doi ani, momentul în care începe să vorbească, să încerce să mănânce singur, să se joace cu

1059

copiii, părinții trebuie să se comporte și să vorbeasc în așa fel încât să fie un model pentru copil. Mesele luate în familie au un rol important în învățarea regulilor de bază pentru a mânca, a folosi tacâmurile, când pot vorbi și când nu . Sunt foarte multe detalii legate de educația din familie, copilul învață să fie sensibil, să știe să se bucure de momentele frumoase, dar și să îi pese atunci vede durerea cuiva. Așteptările părinților să fie în concordanță cu vârsta copilului, pentru ca acesta să capete încredere în el și să încerce singur să-și depășească limitele și să nu fie dezamăgit. De remarcat este faptul că cei 7 ani de acasă nu sunt importanți numai pentru copilărie și adolescență, ci și pentru părintele care va deveni acest copil mai târziu. El își va educa proprii copii în mod asemănător, evident adaptându-se la societatea în care trăiește. Va încerca să schimbe doar ceea ce lui i s-a părut greșit în educația lui, dar aspectele esențiale rămân. Plecând de la ceea ce spunea Nicolae Iorga: ”Educația este întotdeauna un orizont, nu o destinație”, putem spune că cei șapte ani de acasă ne ajută să ne atingem scopul în viață, să devenim oameni responsabili și să luptăm pentru ceea ce considerăm că este corect, să întindem o mână de ajutor oricui are nevoie și să devenim buni părinți pentru copiii noștri. A avea cei șapte ani de acasă în orice împrejurare înseamnă că te respecți pe tine însuți și apoi pe cei din jur.

1060

Cei șapte ani de acasă Ed. Ilisan Paula, Grădinița Voinicel, Toplița ,,Copiii devin ceea ce le spunem noi că sunt”. Larry Fields. Ultimii ani au adus cu ei o percepție nouă în privința influenței pe care o are familia asupra formării personalității copiilor. Deși s-a știut întotdeauna că familia ne influențează, acum descoperim că această influență este mai mare decât ne-am imaginat. Ca adult, sesizezi uneori că, în situații-limită reacționezi cum nu te așteptai, sau de cele mai multe ori reacționezi după modelul care ți-a fost oferit în familie atâta timp cât ai trăit cu părinții. Modelul părinților se imprimă atât de tare în copii, încât, copilul adult ajuns, va reacționa așa cum a văzut la mama sau tatăl său ( cuvinte, gesturi, expresii, comportamente). Drept urmare, pentru a ne educa corect copiii, trebuie mai întâi să ne educăm pe noi înșine, părinții.. Astfel vom fi un model moral bun de urmat de către proprii noștri copii. Familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente și reguli structurale. Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană. Ceea ce cred părinții despre viață și împlinirea ei va determina felul în care își vor crește copiii. Modul în care ne creștem copiii, contribuie la formarea concepției acestora despre ei înșiși. Acest aspect este de o importanță enormă. Copiii reprezintă viitorul, iar viitorul lumii depinde de concepția pe care o au aceștia despre ei înșiși. Toate opțiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane. Copiii sunt foarte drăgălași, plini de energie dar uneori obositori. Să te ocupi de educarea lor poate fi o plăcere, dar de multe ori poate fi dificil. Există momente când te simți depășit de situație și nu găsești soluții privind comportamentul inacceptabil al copilului. În general părinții consideră educarea copilului lor ca fiind dificilă pentru simplu motiv că aceștia nu ascultă de observațiile făcute de ei sau datorită faptului că copilul prezintă un comportament total inadecvat. Astfel există cazuri când părinții ajung să își urască proprii copii datorită comportamentului lor inacceptabil. Doar că efectul este că, părintele urăște propriul copil, iar copilul ajunge să se urască pe sine. Dacă părintele nu se așteaptă la ,,nimic bun” de la copilul său, copilul își va crea aceeași impresie negativă despre el și într-adevăr nu va ieși nimic bun. În plus, părintele va fi nervos, frustrat, neputincios, dezamăgit, iar copilul va prezenta pe lângă toate acestea și probleme emoționale. Acest scenariu negativ poate fi dizolvat acordând copiilor noștri atenția necesară, acordând atenție mai ales comportamentelor pozitive și lăudându-i ori de câte ori observăm un comportament pozitiv, chiar și atunci când comportamentul ni se pare a fi neimportant (ex. și-a pus haina în cuier, și-a așezat frumos păpucii etc). ,,Cheia este să surprinzi pe cineva făcând ceva bun și apoi să-l lauzi pentru aceasta- lăudarea progresului îi împinge pe oameni spre performanțele dorite.” Ken Blanchard E mai ușor pentru părinți să recurgă la pedepse ori abuzuri fizice decât să coopereze, să stabilească limite. Acest lucru se întâmplă datorită dezinformării și a lipsei răbdării. Stabilind limitele în relația cu copilul, acesta va înțelege că părintele respinge comportamentul negativ și nu îl respinge pe el. Regulile și limitele sunt importante fiindcă oferă părinților și copiilor sprijin și siguranță. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt clare și pe înțelesul lor și dacă sunt aplicate în mod consecvent. Prea multe reguli însă împiedică dezvoltarea copiilor. Deasemenea, atunci când părintele interzice ceva copilului, e bine să îi explice de ce nu are voie să facă un anumit lucru. E important ca copilul să înțeleagă. De o importanță deosebită este și faptul ca părintele să se gândească serios și la alte modalități cu mult mai eficiente de a-și pedepsi copilul, în afara pedepsei fizice și anume izolarea copilului sau confiscarea unui lucru care îi place acestuia. Părintele poate să fixeze la copil comportamentul dorit oferindu-i recompense ( o mângâiere pe cap, un pupic sau chiar un semn stabilit de comun acord cu copilul- a ridica degetul mare de la mână, ,,ceva bun” etc). Îndrumarea pozitivă e mai plăcută și te ajută să îți atingi mai repede scopul decât cea negativă. Lăudând și acordând atenție copilului avem mai mult succes decât certându-l și pedepsindu-l. Dacă îndrumăm copilul în mod pozitiv, atunci acesta capătă o mai mare încredere în sine. ,,Sădește un gând și vei culege o acțiune; Sădește o acțiune și vei culege un obicei; Sădește un obicei și vei culege un caracter; Sădește un caracter și vei culege un destin.” Samuel Smiles

1061

Bibliografie: ,,Mai întâi caracterul” –îndrumător pentru seminar; ,,Procedee de îmbunătățire a comunicării între părinți și copii”, Bakker I, Janssen H, București, 1998.

1062

Cei sapte ani de acasa- oglinda educatiei Prof. Iliuta Anca Scoala Gimnaziala „Decebal” Craiova Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi asume responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Valorile s-au schimbat Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologii. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţ al agresivităţii“ Furia, exprimată prin cuvinte, nu prin acţiuni În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. „Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el“, explică Sorina Constandache, psihopedagog În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. „Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni", mai spune psi hologul. Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui“. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. „Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia.

1063

Învăţaţi-i să-şi strângă singuri jucăriile! Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. „Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi. "Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu autentic. Respectul se câştigă, nu se impune."-Sorina Constandache psihopedagog.

1064

Cei sapte ani de-acasă! Prof. inv. preşcolar, Iliuţa Aurelia Grădiniţa Drăgăeşti Pămanteni, Judetul Damboviţa Putem construi impreună “Cei sapte ani de-acasă?” O intrebare la care noi, educatoarele avem un răspuns afirmativ şi in acelaşi timp ne gandim cum putem reuşi acest lucru. Cei 7 ani, care acum au ramas doar 6, sunt anii cei mai frumoşi si cei mai importanţi din viaţa copilului. Depinde doar de noi , cum reusim să clădim această temelie a cunoasterii , pe care copilul va aduna an de an noi cunostinte, priceperi si deprinderi Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. O parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul, ba chiar mai mult pot veni cu idei care pot fi utile. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-ati ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc.

1065

- să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete de flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură. colaje) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a petrecerea”, „De-a musafirii”. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia (ex :„M de la mama”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să învete. -sa-i incurajeze in tot ceea ce fac, sa foloseasca in mod curent formule de politete, sa le fie un exemplu in tot ceea ce fac. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Nimic nu contează mai mult, decat timpul petrecut alaturi de copilul tău! Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Ara

1066

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. Indrie Tünde Ilona G.P.P. nr 45 Oradea Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc)

1067

- consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1068

ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Ioana Borza Colegiul Naţional “Mihai Eminescu” Oradea

Şapte ani ... acasă ... sunt cuvinte cheie pentru orice copil, pentru orice om în devenire. Şapte ani, sau altfel spus primii şapte ani din viaţă sunt esenţiali şi poate cei mai speciali. Fiind cei mai curaţi şi mai deosebiţi ani sunt extrem de delicaţi. Sunt primii şi automat cuprind primele zâmbete, primele gângureli, primele cuvinte, primii paşi, ş.a. Cât de mult contează aceşti ani. Atât fizic, psihic, cât şi socio- relaţional. Atât de mult studiaţi, atât de mult cercetaţi, ar fi impropriu să se mai repete încă o dată acele aspecte legate de creşterea şi dezvoltarea copilului în această perioadă. E o schimbare majoră în primul an, ce să discutăm despre toate modificările primilor şapte ani, care sunt enorme. Da, în dezvoltarea şi formarea personalităţii umane conlucrează deopotrivă educaţia, mediul şi ereditatea. Aceşti trei factori sunt primordiali în tot ce înseamnă personalitate în general. Pentru cei şapte ani, pentru primii şapte ani, de fapt, ACASĂ înseamnă educaţie, mediu şi ereditate la un loc. Primele elemente educaţionale sunt realizate ACASĂ, în mijlocul familiei, cu membrii familiei. Aşadar se întrepătrund atât de natural şi de firesc cei trei factori esenţiali pentru creşterea şi dezvoltarea micului om. După ce în primele zile, în prima săptămână de viaţă copilul conştientizează prezenţa şi importanţa mamei, starea lui de bine, de echilibru este dată de tot ce reprezintă ACASĂ. Iată, aşadar cât reprezintă ACASĂ pentru primii şapte ani ai copilului. Pentru micul copil ACASĂ reprezintă tot. Pentru adult, pentru omul care se formează în timp, ACASĂ e un sentiment; sunt mama, tatăl şi bunicii; e educaţia; sunt sfaturile, zâmbetele şi grimasele întipărite pe suflet; sunt toate cele care rămân în gânduri şi în suflet peste ani şi ani. E tot ce nu se poate şterge odata cu trecerea timpului, ce nu se uită, e acel ceva ce reprezintă sufletul viitorului om, a personalităţii lui. Şi ... dacă e nevoie de o concluzie pentru un subiect despre care s-ar putea scrie multe multe rânduri, se poate încheia totul cu familia sufletească –nu familia lexicală- a cuvântului ACASĂ. Aici, ACASĂ e suflet, dragoste, mângâiere, povaţă, sfat, curaj, echilibru, putere, amintiri, culoare, speranţă şi nu în ultimul rând credinţă!

1069

EDUCAȚIE DIN FRAGEDĂ PRUNCIE prof. înv. primar Ioana Butoi Școala Gimnazială “Vasile Alecsandri” Brăila ,,Florii i se cere parfum, iar omului politeţe.” proverb indian Un copil care are 7 ani de acasă, este educat, are bune maniere și se adaptează mai ușor în societate. Pornind de la aceste considerente, cred că este absolut necesar să ne întoarcem la esenţa educaţiei, la „cei şapte ani de acasă”, pe care şcoala are datoria să clădească, în parteneriat cu familia, omul care să respecte în orice împrejurare regula de bază şi anume că, în orice împrejurare este bine să te porţi cu ceilalţi cum ţi-ai dori să se poarte şi alţii cu tine. Bunele maniere îşi au rădăcinile într-un sentiment uman profound, care tinde spre o armonie între comportare şi etică, între frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Pornind de la premisa că fiecare dintre noi este unic, se poate afirma că fiecare dintre noi are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Numitorul comun este acela de a-l face să se simtă bine pe cel din preajma ta, de a nu-l deranja pe semenul tău. Astfel, până la intrarea în şcoală (6-7 ani), copilul trebuie să ştie să salute, să nu întrerupă conversaţia adulţilor, să spună „te rog”, „mulţumesc”, „cu plăcere” atunci când e cazul, să folosească batista, să ceară voie, să ceară iertare când greşeşte, să folosească în mod corect tacâmurile, să bată la uşă când intră într-o încăpere. Cel mai important element în educația copilului este exemplul personal al părintelui. Prin exemplul personal îi infleunțezi dezvoltarea în orice moment al vieții lui, chiar și atunci când nu ești acasă. El simte chiar și cea mai mică schimbare în comportamentul părinților. Le surprinde orice gând, fără ca acesta să-și dea seama. Educația primită trebuie să fie simplă, autentică, dar serioasă. Fiecare părinte trebuie să știe ce vrea să vadă în copilul lui. Copilul ar trebui să primească de la părinte cât mai multă libertate. Părinții trebuie săși ajute copiii să cunoască bunătatea și răutatea din oameni și situații și să lupte împotriva răului. Acest proces nu poate avea loc într-o bulă. Copilul trebuie să învețe cum să-și depășească provocările și să rezolve sarcinile dificile.Nu trebuie lăsat să devină confuz, pierdut sau disperat. Totdeauna trebuie să vadă încrederea pe care o are în el.Un copil trebuie să învețe de la vârstă fragedă că el valorează cel mai mult pentru părinții săi. Numai astfel va căpăta încredre în el. Și cel mai mult trebuie arătată dragostea față de el. Dragostea face minuni și copilul este o minune a acestei lumi. Copilul, în educația primită în cei 7 ani de acasă, trebuie să audă de la părinții săi: „este un privilegiu să-ți fiu părinte”, „sunt mândră de tine”, „ai niște idei grozave”, „părerea ta contează”, „ești importantă”, „ești iubită și îndrăgită”, „știu că ți-ai dat toată silința”, „meriți efortul nostru”, „este o plăcere să fim împreună”, „te admir”, „imi place felul în care povestești”, „ai făcut o alegere foarte bună” și lista poate continua. Cu mai multă încredere în propria persoană, copiii trec altfel prin viață. Teama de a nu greși trebuie astfel să dispară din sufletul oricărui copil. “În spatele oricărui copil care are încredere în el însuși, stă un părinte care a avut încredere în el”, spunea Matthew Jacobson. Un copil învață de mic să nu mintă. Părintele este cel care trebuie să-și țină promisiunea , ca să nu-și piardă credibilitatea în fața acestuia. Din punct de vedere emoțional, copiii ai căror părinți nu-și țin promisiunile, pot dezvolta un complex al inferiorității. În timp, pot dezvolta o lipsă de încredere în oameni. Legat de temerile pe care le dezvoltă copiii cand sunt mici, acestea nu trebuie ignorate sau luate în glumă. Trebuie discutat cu copilul despre orice temere a sa, pentru ca, în timp, să fie înlăturate. Copiii trebuie de mici să aibă propriile opinii. El trebuie acceptat ca partener egal la discuții. Acesta trebuie încurajat să-și exprime ideile.

1070

Foarte important ca în cei 7 ani de acasă să-i responsabilizăm pe copii. Sarcinile cu care părinții ar trebui să-și obișnuiască pe cei mici reprezintă calea spre independență și ele nu vor fi privite ca pe niște pedepse, ci dimpotrivă. Un copil care nu a exersat indpendența devine nesigur, temător, pentru că nu-și cunoaște propriile capacități, și a învățat că părinții trebuie să decidă pentru el. „Tot ce n-avem de la naștere și de care avem nevoie când suntem mari ne este dat prin educație”, spunea Jean Jacques Rousseau. Și dacă această educație începe din primele luni de viață și continuă de către primul educator, părintele, apoi educatoarea, la cei 6/7 ani când copilul intră la școală, acesta se va adapta mult mai ușor vieții școlare și regulilor pe care aceasta le impune. Astfel, pot afirma că cei 7 ani de educație de acasă sunt decisivi pentru viața oricărui copil.

1071

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ GRĂDINIŢA P.P. NR. 7 DEVA EDUCATOARE: IOANEŞ ANA-MARIA Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuţilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Părinţii sunt primele persoane care-şi vor pune amprenta asupra formării copilului. La fel de importante sunt şi şcoala şi societatea, dar totul porneşte din familie, aceasta fiind cea care-i va transmite valori, informaţii şi comportamente ce-i vor fi utile ulterior în viaţă. Un rol esenţial îl joacă şi capacitatea părinţilor de a-l ajuta să socializeze. Practic, ei sunt primii factori din viaţa sa care-l pot impulsiona şi învăţa să comunice, să se adapteze la situaţiile oferite de mediul exterior încă de la o vârstă fragedă. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.

1072

Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Ţineţi cont de faptul că cei mici sunt ca un burete, absorb cu multă uşurinţă toate informaţiile pe care le primesc de la persoanele din jurul lor, mai ales de la familie şi de la părinţi.

1073

Ai mei «cei șapte ani de acasă»... Prof. Înv. Primar, MOLNAR IOLANDA Colegiul Tehnic ,,Ana Aslan”, Cluj-Napoca, Județul Cluj Copilărie, vis de aur! Vrei să te întorci pentru o clipă? Te privesc acum, ești alături de mine, chiar dacă am devenit adult. Cum? Prin filtrul trecutului, mă gândesc să rememorez acei ani frumoși, puri și semnificativi pentru omul care am devenit azi. Dacă ar fi să dialogăm puțin, aș putea să încep prin a mă prezenta din postura adultului care a acumulat o experiență importantă, menită să-mi călăuzescă drumul cunoașterii, al adaptării sociale și al echilibrului emoțional. Tu, copilul care am fost cândva, trebuie să știi cel mai bine cât de important a fost să faci parte dintr-un mediu familial stimulativ, care și-a pus amprenta asupra mea. A fost un proces de acumulări de experiențe utile, capabile de direcționări necesare și indispensabile pentru devenirea mea. Tu, copilul de atunci, ai avut parte de primii și cei mai influenți profesori ai tăi, cei care au fost cu tine din primele clipe ale vieții tale. Datorită lor ai învățat primele vorbe, ai făcut primii pași, ai evoluat treptat, dezvoltându-te armonios din punct de vedere bio-psiho-social. Ei, primii tăi profesori, părinții tăi, te-au ghidat în anii premergători intrării tale în mediul preșcolar, apoi în mediul școlar și, în cele din urmă, în cel profesional. Afectuoși și responsabili, dar și exigenți uneori – atât cât era necesar – părinții tăi au știut să utilizeze cele mai adecvate strategii pentru ca TU să fii astăzi ... EU. Și știi de ce? Pentru că mereu au vrut ceea ce era mai bun pentru tine, ca om, indiferent că erai copil, adolescent sau tânărul de azi. EI au fost, sunt și vor rămâne mereu elementul de stabilitate din viața ta. EI sunt rădăcinile tale, iar tu ești ,,copacul” care a crescut și s-a dezvoltat frumos, armonios, conform principiilor unei lumi civilizate, educate. ,,Ramurile tale” s-au hrănit din resursele, din substanța creată de acești oameni extraordinari: mama ta și tatăl tău. Așa au reușit toți ceilalți mentori din viața ta (profesori, prieteni, rude, cunoștințe mai apropiate sau mai îndepărtate) să continue și să completeze ce au început părinții tăi. Fiecare dintre ei și-au adus aportul, într-o măsură mai mică sau mai mare, pentru dezvoltarea ta personală și profesională. De aceea am insistat să te întâlnesc, draga mea copilărie! Doar aceasta putea fi calea prin care puteam să îți comunic aspectele legate de beneficiile educației tale din primii ani de viață pentru ca TU să fii ... EU. Cine sunt EU? Pe scurt, sunt ceea ce unii nu au avut ocazia să devină. Sunt mai puțin decât au devenit alții. Dar ce contează cel mai mult este mulțumirea pentru ceea ce sunt: un om fericit cu ceea ce are, un om împlinit și realizat pe plan personal și profesional. În mare parte toate se datorează familiei mele, părinților mei. Dulcea mea copilărie! Poate te întrebi de ce am deschis acest subiect acum? De ce am revenit în trecut? Pentru că am vrut să evidențiez cât de importanți au fost pentru mine ,,cei șapte ani de acasă” și să le mulțumesc, pe această cale, primilor mei mentori. Să îți spun un secret: ei au fost, sunt și vor rămâne mereu mentorii mei de nădejde. Indiferent că sunt sau nu prezenți fizic în viața mea, învățăturile, sfaturile, atitudinea și dragostea lor mi le-au impregnat pentru totdeauna. Ceilalți călăuzitori ai devenirii mele (educatoarea, învățătoarea, profesorii) au clădit peste ,,fundația” creată de către părinții mei. Prietenii adevărați, dar și cei care nu s-au ridicat la acest nivel, rudele, cunoștințele sau persoanele care au trecut doar pasager prin viața mea, fiecare, într-o anumită măsură, mi-au completat viziunea asupra vieții. Acum sunt EU! Un adult responsabil și independent. Roadele muncii tuturor sunt dulci. Mereu se mai poate clădi, mereu este loc de mai bine... Dar atât timp cât rădăcinile sunt trainice, este mult mai ușor să obții roade de calitate. Mesajul meu este îndreptat spre toți părinții: Pentru a avea un copil fericit, un adolescent responsabil și un tânăr independent – în aceeași ființă umană, adică urmașul dumneavoastră – folosiți încă din primii ani de viață ai copilului căile cele mai potrivite pentru a-l ajuta să se dezvolta armonios și pentru a se putea adapta adecvat societății din care face parte! Oferiți-i atenție, sprijin moral, afecțiune, sinceritate, comunicare, interes pentru activitățile lui (de joc sau școlare), implicare și participare efectivă în viața lui, inclusiv prin minimul sprijin material de care are nevoie. Aveți această datorie față de copilul dumneavoastră! Astfel, veți reuși să îl cunoașteți mai bine decât se cunoaște el. Doar astfel veți ști să îi oferiți sprijinul dumneavoastră ori de câte ori va avea nevoie.

1074

Pentru că, așa cum spunea Richard L. Evans: ,,Copiii nu-și vor aminti de lucrurile materiale pe care le-ai dăruit lor, ci de simțămintele pe care le-ai împărtășit lor.” Este lesne de înțeles, așadar, cât de importanți sunt ,,cei șapte ani de acasă” pentru mine, pentru tine, pentru noi toți, pentru devenirea omului. Specia umană are nevoie de o educație adevărată pentru a avea o existență sigură, echilibrată și sănătoasă din punct de vedere bio-psiho-social. Este responsabilitatea noastră față de noi înșine, dar mai ales față de cei pe care îi ghidăm în viață, pentru a deveni cel puțin așa cum suntem noi. Haideți să contribuim fiecare, după posibilități, prin educație (primită sau oferită) la o viață mai bună!

1075

Cei șapte ani de acasă! Profesor-educator Ion Adriana Elena C.S.E.I. „CHRISTIANA” Bocșa Când spunem „cei șapte ani de acasă” primul gând ne duce la „bunul simț”. Această calitate a ființei umane este înnăscută și trebuie educată încă din primii ani de viață. Părinții sunt responsabili de îndrumarea copiilor. Cel mai important este să știe ei înșiși ce, dar mai ales cum, trebuie să-l învețe pe copil. Dar din păcate, de cele mai multe ori, cei care le-au dat naștere nu au timp de ei, iar foarte mulți nu sunt capabili să-i educe pentru că, la rândul lor, nu au fost educați sau au fost greșit educați. În ziua de astăzi situația este mult mai gravă, în multe familii mama și tata fiind plecați în străinătate. Cine se ocupă de instruirea acestor copii? Bunicii, dacă nu sunt prea bolnavi sau prea bătrâni, pot avea o influență pozitivă în educația acestor copii norocoși. Cred că bunicii au mai multă răbdare, înțelegere și înțelepciune, dar aceste situații sunt cele mai fericite, și din păcate, destul de rare. Un copil care a fost crescut de bunici iubitori iese întotdeauna în evidență. Încă din primele zile de viață ale copilului cea mai importantă este atmosfera în care se dezvoltă, tonul pe care se discută în casă, vorbele celor din jur, gesturile lor. Eu am fost un copil norocos, Dumnezeu mi-a dat o familie unită. Locuiam în aceeași casă patru generații. M-au crescut bunicii, în special bunica mi-a fost alături tot timpul. Ea a fost îngerul meu păzitor. Bunica a fost cea care m-a îndrumat pe calea cea bună în copilărie, dăruindu-mi doar iubire și mângâiere, dragoste și bunătate, liniște și fericire. În „cei șapte ani de acasă” copilul trebuie să învețe să-i respecte pe toți cei din jurul său, să fie politicos, pe stradă să salute toate persoanele cunoscute. Să deprindă aptitudinile de a se spăla și îmbrăca fără ajutor, de a se hrăni singur. Ideal este ca familia să îl încurajeze frecvent și să i se explice întotdeauna copilului ce se așteaptă de la el. Este esențial să învețe să folosească cuvintele de bună creștere „te rog”, „mulțumesc”, „iartă-mă”. Cel mai important este, ca în această perioadă, copilul să-l cunoască și să învețe să-l iubească pe Dumnezeu. Să rostească rugăciunea „Tatăl nostru” în fiecare zi, dar și alte rugăciuni pentru copii, să meargă cu familia la biserică. Un ajutor de nădejde în educarea micuților ar fi să crească alături de cel puțin un animal cu care să se împrietenească, să se joace, chiar să aibă unel responsabilități în îngrijirea acestuia. Copilul vede totdeauna în părinții săi cel mai bun model pe care să-l urmeze în viață. De aceea imită felul de a se comporta și de a vorbi al părinților. Dacă aceștia ii oferă copilului dragoste, bunătate, respect, generozitate, prietenie și îl laudă atunci când merită, există mari șanse ca și copilul să facă la fel. Iubirea necondiționată pe care un părinte ar trebui să și-o exprime față de copilul său este cel mai bun lucru pentru ca acel copil să aibă un model demn de urmat.

1076

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar Ion Florentina “Diploma celor șapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinților.” Valeria Mahok Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cu toții am auzit cel puțin o dată expresia ,, cei șapte ani de-acasă” atunci când a venit vorba despre educația copiilor. Într-adevăr, perioada pe care copiii o trăiesc în cadrul familiei este foarte importantă deoarece reprezintă fundamentul vieții lor. Tot ce au văzut, au auzit, sau au simțit in timpul acestor ani acceptă ca fiind adevărat. Astfel, copiii preiau modelele, credințele, comportamentele părinților și le poartă după ei pe parcursul întregii vieți. De multe ori, renunță la ele abia în clipa în care conștientizează că merg pe un drum bătătorit de alții. În cadrul familiei, copiii învață cum să recunoască propriile emoții,dar și pe ale celorlalți, cum săși exprime aceste emoții și cum să observe reacțiile celorlalți la emoțiile lor. De aceea, familia este numită – o primă școală a emoțiilor. Așa cum spune Daniel Goleman, această școală emoțională nu înseamnă doar ce le spun părinții copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei, ea presupune, de asemenea, modele oferite de părinți în ceea ce privește felul de a-și trata propriile emoții în relație cu alți semeni de-ai lor. Dacă părinții au o imagine de sine pozitivă, sunt responsabili, respectă sentimentele celorlalți, își conștientizează emoțiile și reușesc să le gestioneze în diverse situații, la fel vor proceda și copiii lor. Un părinte cere-și dezvoltă și folosește inteligența emoțională își va determina copilul să acționeze la fel. Progresul părinților atrage și progresul copiilor. Copiii învață urmărindu-și părinții cum acționează și preia modelul oferit de aceștia. De multe ori, adulții oferă și modele negative copiilor. Un exemplu des întâlnit ar fi cel al jicnirilor. Dacă părinții îi jicnesc pe cei din jurul lor, riscă să le ofere copiilor un model negativ. Astfel, copiii învață să-și jicnească părinții și pe cei din jur. Când se ajunge în această situație, părintele încearcă să schimbe comportamentul copilului uitând că cel care a oferit acest exemplu a fost chiar el. Sunt situații în care părinții se amuză de limbajul neadecvat al copilului, întărindu-i astfel comportamentul. Pentru a schimba comportamentul copilului, părintele trebuie să aibă înțelepciunea de a înlocui el însuși acest tip de comportament. Pentru a sparge un tipar este nevoie de muncă, perseverență, răbdare și sprijinul celor din jur. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în el. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranța îi creează deschidere spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Ba chiar el realizează că părinții îi acordă atenție, că sunt preocupați de ceea ce face. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe afecțiune și încredere, face ca regulile să nu se transforme într-o disciplină de fier. De câte ori n-am constatat, cu indignare, că un tânăr se comportă urât sau vorbește vrute și nevrute. Sunt lipsa celor 7 ani de acasă, spunem. Și atunci, dacă tot ne deranjează tinerii care par să nu aibă o educație minimă, să ne învățăm copiii să aibă un comportament manierat. Educația unui copil nu înseamnă să știe să scrie, să citească și să calculeze. Important este ca el să învețe cum să se comporte cu ceilalți, iar asta rămâne în grija părinților. Să ne obișnuim copiii de mici cu bunele maniere. Cei 7 ani de acasă să fie pentru copii al doilea set de reguli, după decalog, pe care să le învețe când e mic și să le respecte când ajunge mare. A învăța copilul bunele maniere nu înseamnă să îl pui să le repete dintr-o carte. Este un proces zilnic, ce va dura în timp, ce necesită răbdare, perseverență, dragoste și multă muncă.

1077

Bunele maniere îl ajută pe copil să-și dezvolte simțul respectului de sine și încrederea în propria persoană, dar au și un rol important în integrarea copilului în societate. Învățarea bunelor maniere este un proces îndelungat, care trebuie început de timpuriu. Cei șapte ani de acasă sunt definitorii pentru formarea comportamentului micuțului în societate. Iată o listă cu cele mai frumoase și utile lecții pe care le poate învăța un copil e parcursul celor 7 ani petrecuți în sânul familiei: Să-și identifice în mod corect sentimentele, emoțiile; Să-i pese de cei din jurul lui; Să-i asculte cu atenție și interes pe ceilalți; Să accepte opinii diferite; Să privească lucrurile din diverse perspective; Să aibă capacitatea de a aștepta ceva ce-și dorește; Să-și stabilească obiective; Să fie responsabil; Să zâmbească; Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa pregătitoare? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată…?

1078

Cei șapte ani de acasă! Profesor inv. Primar: Ion Florina Violeta Scoala Gimnaziala “Pia Bratianu”- Bucuresti, Sector 1 ”Dă-i unui om un pește si il vei hrăni o zi. Arată-i cum să pescuiască și il vei hrăni pe tot restul vietii lui.” Stephen Covey Cei șapte ani de acasă reprezintă hrana principală a omului din care acesta se hrănește în toate situațiile cu care se întâlnește pe tot parcursul vieții. Regulile de comportament și de educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învaţă să vorbească, cum şi ce să vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulţumească, mama şi tata fiind reale exemple pentru aceştia. După cum ştim copilul copiază comportamentul celor apropiaţi, el nu ştie ce este bine şi ce este rău, tocmai de aceea ar trebui să facem ceea ce cerem de la ei, pentru că altfel intervine întrebarea firească: „EU DE CE?” dacă mama şi tata nu fac aşa. Este bine ca micuţul să fie obişnuit cu diferite persoane pentru a nu se izola şi a fi dependent doar de mama şi tata. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei şapte ani de viaţă ţin de respect şi comportament corect în relaţia cu ceilalţi. Respectul faţă de părinţi, de bunici, de cei apropiaţi se transmite mai departe către profesori, prieteni şi colegi deopotrivă. O zicală românescă spunea că dacă îi respecţi pe ceilalţi te respecţi practic pe tine, integrându-te mai uşor în comunitatea din care faci parte, altfel rişti să te izolezi şi să fi un neadaptat şi un neînţeles de cei din jur, diferiţi de tine. Să fii respectat de cei din jur este un lucru dorit şi plăcut , care îţi dă satisfacţie, având un efect pozitiv asupra noastră a fiecăruia. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă. Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim

1079

pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasă înseamna mult mai mult și face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experiențele noastre, amintirile noastre, învățăturile noastre și cu ce anume a rămas fiecare din toți acești ani. Cautați in voi!

1080

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. preșcolar Ion Ionela Mihaela Grădinița nr. 47 Brăila

Copilul, imediat după naștere, începe să crească și să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creștere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creștere se asociază cu transformarea treptată a calităților psihice ale copilului prin îmbunătățirea lor. Între creșterea corporală și dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Forma și fondul calitativ al modificărilor nu se stabilesc definitiv și irevocabil doar în primii șapte ani de viață. În tot timpul copilăriei și adolescenței, educația poate modifica trăsăturile negative ale copilului. educația trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obținute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd și aud. Nu se poate cere copiilor o altă comportare decât cea observată la părinții lor. Utilizarea formelor de politețe este strâns legată de obiceiurile părinților. Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observații aspre sau să fie o consecință a unor discuții sau rugăminți repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea și la părinți supunere față de aceste reguli. Va veni regulat la masă la oră fixă dacă va observa asta la părinți. Copilul nu trebuie bruscat, căci forțarea aduce după ea încăpățânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune decât cea brutală. ”Nu vrei să mănânci cu toată lumea!...Mâine vei mânca singur!” Și dispoziția nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie îndepărtat de contactul cu oamenii străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitați să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greșeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există și alte firi și diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, gesturile sau cele spuse de invitați, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari și va completa interesul lui pentru cunoașterea lumii. Trebuie să existe un acord între desfășurarea armonioasă a vieții de familie și obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecințele neîndemânării sale în mișcări și cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat și nu prin rațiune. Ele trebuie să aibă ca bază: politețea, delicatețea, tactul, bunătatea, etc Urmează întrebarea: ”Cum trebuie să se comporte părinții ca un copil să capete cei șapte ani de acasă?” În mod normal, psihicul unui copil este influențat de condițiile lui de viață și de educația primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educația trebuie să ducă la obținerea treptată a dezvoltării inhibiției corticale, adică la reținerea unor manifestări negative. După vârsta de trei ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă și pot fi influențați de procesul educației și al instruirii primite de la părinți în casă. Nu orice cunoștință sau sfat primit devine pentru copil convingătoare și îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preșcolară. Exemplele bune din viața familială vor influența în mare măsură comportarea lui psihică. Educația copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însușindu-și modurile de acțiune ale părinților, să se călăuzească după ele în practică. Un loc important în educarea copilului până la 10 ani îl au jocurile și jucăriile. O fetiță are o păpușă. Părinții trebuie să vegheze ca fata să o întrețină în condiții bune, să o îngrijească. Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea și murdărirea lor sunt atitudini care pot obișnui copilul cu dezordinea și lipsa de igienă. În jocurile colective, părinții nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinară și expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Se pot juca ”De-a doctorul”, unde acesta dă ”Bună ziua”, spune vorbe blânde și încurajează pe bolnavi. Se pot juca ”De-a școala” unde profesorul salută copiii și spune ”Mulțumesc” după fiecare răspuns. În jocurile cu obiecte din viața reală, copiii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. În scop educativ, părinții pot da copiilor diverse însărcinări casnice: procurarea de alimente, unde nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuirea banilor. O sarcină precisă și bine organizată, oferă plăcere

1081

copiilor și are valoare educativă. Se va dezvolta la copii sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăților casnice, obligația de a vorbi frumos cu alți oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există și exemple proaste, de care trebuie feriți copiii. Ambianța familială influențează temperamentul copiilor. Dacă în casă este bună înțelegere și armonie, temperamentul copilului va lua un aspect calm și de bună dispoziție. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influențat de mamă. După 5 ani, tatăl trebuie, prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrând în mod subconștient toate stările lor sufletești. Părinții nu trebuie să se lamenteze și să prezinte în culori negre greutățile vieții. Dacă un copil aude pe unul dintre părinți cântând, prin imitare, va încerca și el să fredoneze. Pentru formarea ”celor șapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.

1082

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. ÎNV. PRIMAR, ION Maria Mirela ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 3 MANGALIA Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primii ani din viaţă influențează comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult . După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. Specialiștii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec, de a rămâne singur) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe acestea fiind lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton ridicat. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social. Aș enumera câteva pârghii esențiale în creșterea și educarea copilului, pentru a contura ”șapte ani de acasă”. Puterea exemplului, oferit de ceilalți membrii ai familiei îl poate ajuta pe micuț să învețe bunele maniere, să iubească lectura și cărțile, animalele sau natura. Stabilirea și respectarea unor reguli și limite are un rol covârșitor în formarea unui comportament pozitiv al copilului. Comunicarea părintecopil este secretul unei relații solide între părinți și copii, de sinceritate și respect. Timpul petrecut împreună cu cel mic în parc, efectuarea în comun a unor treburi gospodărești sau implicarea în jocuri de rol bazate pe arta conversației sau a bunelor maniere este mai benefic decât timpul petrecut în fața

1083

televizorului, tabletei sau computerului. Așa învață să își exprime emoții și sentimente și va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate Copilăria este lumea copilului, iar încercările de a-l transforma într-un geniu înainte de vreme în detrimentul jocului, a activităților de recreere, socializării cu alți copii, îl pot transforma într-un copil cu un bagaj solid de cunoștințe, dar sărac în deprinderi de socializare și comunicare. Cadrul didactic îndrumă jocurile şi ocupaţiile ludice atât din ,,interior’’, cât şi din ,,exterior’’. Acţionează din ,,interior’’ atunci când se integrează în jocul anumitor copii şi îndeplineşte un rol oarecare şi acţionează din ,,exterior’’ atunci când intervine în ceea ce fac anumiţi copii, pentru a corecta eventualele manifestări ale lor. E multă artă şi multă pricepere în armonizarea acestor două modalităţi de intervenţie. Învățătoarea se transpune în lumea jocului, aşa cum procedează copiii înşişi. Ea se arată bucuroasă când vede o carte frumoasă, un material atractiv, se arată puternic impresionată de acţiunile şi faptele copiilor improvizate cu ingeniozitate, dă viaţă acţiunilor deja întreprinse şi menţine atmosfera de voioşie şi de bună dispoziţie pe tot parcursul desfăşurării lecțiilor. Ca partener de joc, învățătoarea nu pierde nici un prilej de a interveni în preocupările copiilor prin forţa evocatoare a cuvântului, a mimicii şi gesticulaţiei discrete şi sugestive. Ea stimulează sau corectează atitudini, iniţiază jocuri şi ocupaţii ludice cu grad sporit de dificultate. Abuzul de orice fel asupra copilului determină sentimente de inferioritate care persistă și la vârsta adultă, comunicare dificilă marcată de violență, identificarea cu un model parental agresiv pentru că violența a fost percepută de copil ca semn al interesului părintelui față de el, eșecul permanent, manifestări agresive și iritabile, dificultăți de adaptare, incapacitatea de a se juca și de a se exprima prin joc. BIBLIOGRAFIE: ***www/ didactic.ro PIAGET,J.,Judecata morală la copil,E.D.P. Bucureşti,1980;

1084

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor învățământ preșcolar ION AMELIA VIORICA Profesor învățământ preșcolar VELICU NICULINA Grădinița Nr. 256, Sector 2, București Ne este cunoscută expresia ” Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă. ”Cei șapte ani de acasă” reprezintă mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul educativ pe care-l deține. Primele reguli de politețe sunt învățate de la părinți, bunici, apoi apare doamna educatoare, doamna învățătoare și toți profesorii care trec prin viața lui. Pentru fiecare individ familia a fost și va reprezenta originea educației, părinții fiind primii așa ziși profesori din viața propriului copil. În momentul în care copilul este înrolat la grădiniță, iar apoi la școală, rolul părintelui va fi la fel de important, implicarea acestuia observându-se în reușita școlară a copilului. Considerând că “familia constituie un soi de personalitate colectivă, a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți” (A. Berger) se va încerca să se extragă câteva dintre caracteristicile relațiilor de filiațiune care au importanță majoră în definirea personalității copilului. Relațiile de filiațiune, având o determinare genetică, se desfășoară în trei niveluri: primar(părinți – copii), secundar(relații între frați) și terțiar (bunici -nepoți). Pe lângă componența genetică, prin care sunt preluatre de la antecesori o serie de trăsături și predispozitii psihice, și-a dovedit importanța cu totul exceptională, interacțiunea și comunicarea membrilor familiei pentru dezvoltarea generală a personalității copilului. Familia oferă copilului primele informații despre lumea ce-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socioafectiv necesar satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. “Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual-moral al personalității propriilor copii se menține toată viața ” (M. Golu). Acest tip de relație este hotărâtoare în devenirea personalității nu numai prin faptul ca ea este primordială și se menține pe toată durata vieții (cu intensități diferite), dar și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala. Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți-pe care copiii le preiau prin imitație și învătare-precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale (“cei șapte ani de acasă” ) constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viată, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai putin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral. Cei șapte ani de acasă înseamnă un comportament respectuos și bună-cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinți, profesori, colegi, prieteni, vecini etc. Bibliografie: A.BERGER, Omul modern si educatia sa - EDP Bucuresti 1973 M.GOLU, Dinamica personalitatii, Ed. Geneze Bucuresti 1993. 3.http://unparintemaibun.ro/rolul-familiei-in-educatia-copiilor/

1085

Cei șapte ani de acasă! Prof. Ionel Ardeleanu Colegiul Economic ” Ion Ghica” Bacău Foarte adesea ni se întâmplă să apreciem un copil în funcție de ”cei șapte ani de acasă” pe care dovedește că-i are sau mai curând …că îi lipsesc. Și acest lucru pentru că în general recurgem la expresia ”cei șapte ani de acasă” atunci când găsim în comportamentul unei persoane un gest pe care îl considerăm ca fiind nepotrivit, Până în urmă cu 15 – 20 de ani, ”cei șapte ani de acasă” reprezentau o oglindă a educației pe care familia o oferea copiilor în prima copilărie și care, fără doar și poate, este definitorie pentru formarea acestora ca adulți. Iar, dacă stăm să ne gândim mai bine, reprezintă inclusiv temelia pe care se fundamentează/așează educația formală/instituționalizată pe care copilul o primește în școală. ” Cei șapte ani de acasă” se reflectă pe toate palierele de dezvoltare ale copilului: emoțional, social/de relaționare cu ceilalți, psihologic, intelectual, definind un copil bine adaptat și cu un set de valori bine stabilit. Dar cât de actuală mai este această expresie acum când, de la vârste tot mai mici, copii sunt inchiși în diverse forme educaționale, ”când cei șapte ani de acasă” au devenit, de fapt, ” cei un an sau doi ani de acasă”? Fără îndoială baza educației copilului rămân tot normele deprinse în familie, creșa, grădinița și mai apoi școala neputând decât să consolideze, eventual să nuanțeze componentele unei ”bune creșteri”. Acest lucru se întâmplă deoarece bunele maniere și regulile morale, atât de importante pentru adaptarea copilului în societate, sunt doar un aspect pe care cei mici îl deprind în ”cei șapte ani de acasă”. Cel mai important aspect este, fără îndoială, relația afectivă pe care părinții și ceilalți membri ai familiei o construiesc cu cel mic. Dragostea cu care aceștia îl înconjoară îi permit copilului să aibă încredere în forțele sale, să exploreze, să se dezvolte, să se simtă în siguranță, iubit și acceptat și astfel, pe de o parte va manifesta mai multă deschidere pentru învățarea și acceptarea normelor de comportament, pe de altă parte vor exista în purtarea sa mai puține derapaje pe care le catalogăm, în general, prin ”lipsa celor șapte ani de acasă”. Formarea sa în strânsă relaționare cu membrii familiei nu presupune o strictă supraveghere din partea acestora astfel încât el să primească un set de reguli aplicabile în marea majoritate a situațiilor cu care se va confrunta, ci faptul că, îndrumat fiind cu înțelegere, toleranță, respect, va acumula resurse pentru a judeca folosindu-se de bunul simț comun și empatic. Ținta ”celor șapte ani de acasă” nu este una imediată, respectiv ca un copil ”să se poarte frumos”, ci una pe termen lung și anume caracterului adultului ca membru al societății. Adevăratul beneficiu al ” celor șapte ani de acasă” nu este doar dobândirea unui comportament adecvat în societate – căci și acesta este discutabil în funcție de perioada de timp la ne raportăm și de cutumele sociale din acel moment - ci faptul că omului în devenire i se oferă posibilitatea de a se explora pe sine fiind privit cu înțelegere și bunăvoință. În siguranța familiei sale un copil are dreptul la propriile sentimente, emoții, păreri, poate refuza și contrazice fără a perturba activitatea unui întreg grup de copii. Deși este mai greu de gestionat un astfel de comportament, timpul petrecut unu la unu oferă familiei posibilitatea de a crește un copil mai empatic, mai echilibrat, mai atent la nevoile și dorințele celorlalți.

1086

IMPORTANŢA CELOR „ŞAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof. Ionel Eugenia-Maria Liceul Tehnologic Halânga, Loc. Halânga, com. Izvoru-Bârzii, jud. Mehedinţi „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât şi la grădiniţă/şcoală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moş Crăciun şi „iepuraşul“şi mai puţin, Ziua de Crăciun şi Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri şi daruri din ce în ce mai diversificate, în funcţie de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul,

1087

însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine. E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoţilor/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şiar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii şi la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit. În „cei şapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm şi să ştergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm şi să distribuim la locul lor: jucăriile, cărţile, hăinuţele” „Să facem împreună gogoşi/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să îşi agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea şi egoismul.

1088

ROLUL FAMILIEI ÎN PRIMII ŞAPTE ANI AI DEZVOLTĂRII COPILULUI Prof. Ionel Gabriel-Adrian Şcoala Gimnazială Alice Voinescu Drobeta-Turnu-Severin, Jud. Mehedinţi Dezvoltarea personalităţii copilului are loc în prezenţa şi sub influenţa a trei mari grupe de factori determinanţi, care se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii diferite, pun în valoare anumite aspecte ale personalităţii. Cele trei grupe mari de factori sunt: ereditatea, mediul şi educaţia. În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”. În familie, copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat, educaţia în familie precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă, este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică, urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume şi viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea, le vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent. Ei trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor, semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaştere, al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe, îşi formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu să înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi. Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost crescut în familie, sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile şi faptele lorde conduită. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui. În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre aceştia, dragostea părintească raţională faţă de copii, consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează

1089

părinţii şi ceilalţi membri ai familiei faţă de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur, părinţii îşi iubesc copiii, le poartă de grijă, muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor, dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile, nu se bucură de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora. Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar această dăruire afectivă, pe deplin explicabilă, trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, săl silească să-şi petreacă timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Nici un copil nu poate să crească sănătos, sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii. Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă presupune şi organizarea unor activităţi cu familiile copiilor, nu fiindcă acestea ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor lor educative, ci pentru că, de foarte multe ori, nu ştiu sau nu pot face acest lucru în condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată. În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice, mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate.

1090

,, Cei sapte ani de acasa!” Ionela Holban De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viată. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vărsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joacă lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncam tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent constienți ca cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învata copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire; - ordine; - igienă; - curățenie și exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; - bune maniere și comportament; - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire); - modul de a relaționa cu ceilalți și de a raspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); - consecvența în realizarea unei sarcini; - concentrare a atenției; - perseverență în realizarea unei sarcini; - alegerea motivelor si motivațiilor atunci cand vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competitie; - altruismul;

1091

- cooperarea; - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Alte însușiri influentează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalca normele ori nu va fi încrezător in forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalți.

1092

Educaţia ecologică şi cei şapte ani de acasa Prof.înv. primar: Ionescu Aliana, Şcoala Mihai Viteazul, Brăila Educaţia morală este o latură a educaţiei care are în vedere formarea copilului în concordanţă cu valorile, principiile, normele şi regulile sociale care reglează relaţiile dintre oameni. Principalele instituţii sociale care se implică în educaţia morală sunt: familia, şcoala, comunitatea (etnică, naţională, internaţională), biserica, instituţiile cultural-educative, mass-media. Educaţia morală este strâns legată şi de educaţia ecologică, care are, prin excelenţă,un scop formativ de pregătire a individului pentru a lua hotărâri comportamentale corecte, privind protecţia mediului, pentru a decide în cunoştinţă de cauză şi din proprie iniţiativă, în multitudinea problemelor ecologice cu care se poate întâlni zilnic. Pedagogia prospectivă are rolul de a pregăti copiii să trăiască într-o lume nouă, ecologizată, în care normele ecologice să se bucure de aceeaşi preţuire, recunoaştere şi respectare ca şi normele juridice şi morale. Între factorii de educaţie permanentă, pe primul plan se situează şcoala - ca principal factor de cultură şi civilizaţie şi ca atare de educaţie ecologică. În perioada preşcolară copilul este mai receptiv la diversele influenţe care se exercită asupra lui. Prin intermediul jocului, se pun bazele a numeroase trăsături de caracter, cum ar fi:corectitudine, spirit de colaborare, atitudine atentă faţă de plante şi animale. Spre deosebire de preşcolar , morala şcolarului mic este caracterizată de bipolaritatea evaluărilor, împătţind oamenii şi faptele în două categorii: bun(bune) şi rău(rele). În acest context, judecata morală devine activă. El devine atent la valoarea morală a acţiunii şi intervenţiei omului asupra naturii, la motivaţiile lor implicate în protejarea sau distrugerea mediului. Educaţia ecologică în şcoală, ar trebui să înceapă chiar din primele clase, cu scurte excursii pentru cunoaşterea împrejurimilor, asimilarea unor noţiuni elementare ale geografiei, istoriei şi ale mediului natural local, cu precizarea unor reguli de conduită şi comportament în natură şi societate, în familie. Considerăm, de asemenea, că educaţia ecologică trebuie să înceapă cu însuşirea unor reguli de igienă corporala, la domiciliu, în orice loc s-ar afla persoana respectivă şi de aici se ajunge apoi, la problematica păstrării curăţeniei într-un mediu mai larg, pe zone, regiuni şi pe ansamblul localităţilor şi al ţării. Desigur, în primul rând, lecţiile de geografie, de ştiinţe naturale, de istorie pot contribui în modul cel mai propice la educaţia ecologică a elevilor. În ciclul primar, formarea unei conştiinţe şi conduite ecologice se poate realiza prin îmbinarea educaţiei ecologice cu celelalte discipline de învăţământ. Literatura este disciplina care nu doar comunică cunoştinţele ca disciplinele reale, ci şi formează elevului cititor , prin intermediul textelor literare, atitudine faţă de natură,care este o atitudine artistic-estetică asupra lumii,convingerea estetică; trăieşte şi apreciază emoţional (emoţia fiind o manifestare a atitudinilor) fenomenele citite, ia atitudine proprie faţă de opera literară,faţă de cele descrise ,exprimate. Disciplinele Ştiinţe şi Geografie aduc în atenţia elevilor cunoştinţe despre originea problemelor de mediu, peisajele naturale,cunoaşterea şi înţelegerea structurii şi proceselor naturii. Ele formează capacităţile de a observa pe teren şi a identifica problemele de mediu; atitudinile ecologice prin: conştientizarea apartenenţei la mediul înconjurător, manifestarea respectului faţă de valori şi norme, păstrarea sănătăţii şi frumuseţii pământului, participarea activă la soluţionarea problemelor legate de mediul înconjurător. Pe lângă ecologia mediului ambiant, din punct de vedere material, există o ecologie şi a spiritului. Avem în vedere necesitatea stringentă de păstrare a tradiţiilor, a obiceiurilor si datinilor, deci, conservarea filonului, care, asigură identitatea naţională distinctă, inconfundabilă, păstrarea personalităţii unei naţiuni, într-o lume a interdependenţelor şi a unui marş galopant, spre o globalizare imprevizibilă, în ceea ce priveşte structurile, ierarhia sa şi mai ales destinul naţiunilor. În concluzie, Şcoala, Biserica, structurile organizaţiei civile, în general toţi factorii educaţiei permanente, în colaborare cu organismele aparatului de stat, local şi central, ar trebui să acţioneze

1093

programatic, permanent pentru apărarea mediului natural curat, apelând la toate mijloacele, pentru păstrarea purităţii mediului ambiant social şi cultural .

1094

CEI 7 ANI DE ACASA IONESCU ALINA ELENA Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia copilului nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primii ani din viaţă influenteaza comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. A avea cei sapte ani de acasa înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Pana in clasa primara, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine.

1095

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ G.P.N. Șerboieni Școala Gimnazială Vulpești Prof. Înv. Preșcolar: Ionescu Elena Familia este primul mediu cu care un copil intră în contact, iar ea, împreună cu alte organizații, se vor ocupa de-a lungul timpului de educația lui. Dar familia are o influență deosebită, deoarece ea va reprezenta pentru o lungă perioadă de timp principalul factor care îi va afecta dezvoltarea. Sociologia definește familia drept un grup relativ permanent de indivizi legați între ei prin origine, căsătorie sau adopție. Educația celor mici demarează odată cu perioada în care ei încep să vorbească și să se hrănească singuri, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Educația trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obținute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd și aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinții lor. Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observații aspre sau să fie o consecință a unor discuții sau rugăminți repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea și la părinți și în familie în general supunerea față de aceste reguli. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten. De aceea familia va rămâne principalul mediu de formare al copilului, sursa celor 7 ani de acasă, cel puțin până când acesta va ajunge la o vârstă suficient de mare pentru a intra și în alte medii, din ce în ce mai complexe ( grădiniță, școală etc.), care să îl influențeze cu alte idei și abordări.

1096

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF.ÎNV. PREȘCOLAR IONESCU LEONORA G.P.N. MÂNDRA-BÂRLA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 23 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de

1097

comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1098

Cei 7 ani de acasa pentru copil Educ. Ionescu Margareta G.P.N. Humele-Ungheni Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. In continuare voi enumera cele mai sesentiale reguli in cresterea si educatia copilului: Prima regula. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! A doua regula. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! A treia regula. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! A patra regula. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! A cincea regula. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. A sasea regula. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! A saptea regula. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. A opta regula. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! A noua regula. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el. A zecea regula. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm

1099

copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"). De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul est obisnuit cu manierele. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Este foarte important ca ambii parinti sa fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1100

Cei şapte ani de acasă! prof. înv. primar: Ionescu Mihaela Şcoala Gimnazială Măneşti, Dâmboviţa Motto: ,,Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea.’’ Nicolae Iorga Auzim adeseori expresia ,,cei şapte ani de acasă’’ şi cât de importantă este educaţia pe care părinţii o oferă copiilor în aceasta perioadă. ,, Cei şapte ani de acasă’’ sunt reflexia preocupării părinţilor, pentru devenirea ca adulţi de succes a tot ceea ce iubesc cel mai mult în această lume. Orice familie are palierele ei de evoluţie socială, spirituală, economică, iar în funcţie de asta apar şi rezultate în educaţia copiilor. Dar oare educaţia unui copil înseamnă numai în a-i învăţa să scrie, să citească, să socotescă pentru a fi un bun şcolar? Cu siguranţă ,,cei şapte ani de acasă’’ înseamnă mult mai mult. Înseamnă educaţie care se răsfrânge în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă, afectivă. De cele mai multe ori ,,cei şapte ani de acasă’’ sunt caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Copiii educaţi ştiu să salute, să spună mulţumesc, te rog, îmi cer scuze, ştiu să se poarte cuviincios cu prietenii şi cu cei mari. Cu alte cuvinte expresia ,,cei şapte ani de acasă’’ defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini însuşite în această perioadă. În primii ani ai copilăriei copiii au nevoie de modele. Cu siguranţă cele mai apropiate persoane sunt mama şi tata. Ei se identifică cu părinţii lor: ,,Mama mea e cea mai bună, cea mai frumoasă, iar mie îmi place să fiu ca ea!’’,,Eu semăn cu tatăl meu, care e cel mai bun, cel mai puternic!’’ De aceea misiunea de a fi părinte presupune conştientizarea că cei mici ne supraveghează, ne analizează, absorb precum un burete tot ceea spunem şi facem. Peste ani vor exterioriza atât experienţele frumoase, benefice din viaţa lor, cât şi pe cele negative, iar în funcţie de acestea va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Se desprind din cele relatate anterior câteva reguli esenţiale care se impun a fi respectate pentru dezvoltarea armonioasă a copilului în primii ani de viaţă: mai întâi iubirea necondiţionată, fără a abuza în niciun fel – fizic, verbal, emoţional aceasta fiind fundamentul unei dezvoltări armonioase a personalităţii micuţilor; comportamentul frumos, manierat se predă cel mai bine prin puterea exemplului; stabilirea unor reguli şi limite în comportament; satisfacerea nevoilor reale ale copilului, şi nu a dorinţelor, uneori nejustificate, peste puterea financiară a părinţilor; copiii sunt curioşi, aşadar comunicarea pe cât mai multe domenii de interes pentru aceştia este esenţială stabilirii unor legături strânse cu părinţii; limitarea timpului în faţa calculatorului sau a televizorului şi înlocuirea acestuia cu un timp de calitate, în care citim poveşti copilului, invăţăm cântecele, poezioare, ne plimbăm prin parc etc; cunoaşterea potenţialului real al copilului, fără a încerca să facem din el un geniu înainte de vreme; copilul trebuie să se joace din plin, să se relaxeze, să socializeze cu cei de vârsta lui şi nu numai, să se bucure; copilul trebuie învăţat să-şi construiască propria stimă de sine, să-şi exprime gândurile şi emoţiile, să spună adevărul, să facă deosebirea între bine şi rău, între frumos şi urât, astfel reuşind să evite conflictele, să renunţe la agresivitate, să aducă în viaţa lui experienţe pozitive. Concluzia care se desprinde este că educaţia sau în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii enorme în viitorul fiecărei persoane. Ne educăm copiii pentru binele lor, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră, îi iubim necondiţionat, îi valorizăm pentru că ei sunt cele mai frumoase daruri pe care Dumnezeu le-a adus în viaţa nostră.

1101

ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. IONICA MARIN, Grădinița nr. 72, sector 5, București Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuților noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

1102

Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa pregătitoare? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?

1103

,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” Prof. înv. preșc. IONIȚĂ DOINA Liceul Teoretic ,,Gh. Lazăr” Avrig, Sibiu Structură: Grădinița nr. 3 Avrig, Sibiu ,, Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor. (Platon)” Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Educația unui copil nu constă numai în a-l invăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, ramâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În educația și creșterea copilului până la 7 ani este bine de respectat 10 reguli: Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului; Comunică cât mai mult cu el; Invață-l să iubeasca lectura și cărțile; Lasă-l să se bucure de copilarie; Nu abuza ân niciun fel de copil; Învață-l să își exprime emoții și sentimente; Învață-l să spună mereu adevărul; Petrece cât mai mult timp cu copilul tău; Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta; Învață-l să se poarte frumos; Copilul invață valori morale esențiale din interacțiunile zilnice pe care le are cu cei din jur. Este important ca fiecare interacțiune a lui să fie fructificată intr-o lecție morală, din care să afle și să învețe o mulțime de lucruri prin care să-și construiască în viitor propriul sistem de principii etice. Până atunci însă, este datoria ta, ca parinte, să îl înveți ce și care sunt valorile morale importante, precum diferența dintre bine și rău, respectul, corectitudinea etc. În concluzie, privite în ansamblu, toate metodele educaţiei morale pot avea un aport important la formarea conştiinţei şi conduitei morale a copiilor dar, recomandabil este să fie utilizate metodele de întărire pozitivă concomitent cu restrângerea, pe cât posibil, a celor de întărire negativă. Îmbinarea lor armonioasă asigură concordanţa între trebuinţe, tendinţe şi cerinţe morale cât şi între libertate şi constrângere.

1104

INFLUENŢA FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI IONIŢĂ LAURA CARMEN GÎŢAN ALICE ILEANA Grădiniţa ,,Ciupercuţa”, Bucureşti, Sector 4 Familia reprezintă un partener important în educaţia copilului şi de aceasta depinde formarea personalităţii copilului şi devenirea lui ca om . Familia are pe drept cuvânt o legătură interpersonală intimă, realizată din dragoste. Orice familie trebuie să garanteze securitatea copilului, să protejeze fizic, afectiv, mental, moral şi social copiii. Relaţiile interfamiliare sunt de tip special, având la bază sentimente de dragoste şi respect reciproc. Dimensiunea afectivă este cea mai mare forţă, dar poate deveni şi cea mai vulnerabilă latură a convieţuirii familiale. Cele mai acute probleme educative, culminând cu insuccesul şcolar, se nasc din absenţa sau ignoranţa atenţiei părinteşti, cu un nivel economic precar, cu tulburări psihice, consum de alcool, violenţă fizică şi verbală. Divorţul părinţilor şi recăsătorirea părintelui căruia îi era încredinţat copilul generează cele mai multe cazuri de tulburări psihice. Separarea părinţilor poate deveni, la un moment dat soluţia optimă pentru părinţi, dar cea mai neînţeleasă pentru copii. Astfel, simptome ca : neliniştea generală, bulimia, anorexia, insomnia, devierile comportamentale, dificultăţi în respectarea disciplinei şcolare, furtul, nervozitatea accentuată sau izolarea socială sunt considerate manifestări datorate problemelor afective pe care copilul le are tocmai datorită situaţiei create de părinţi. Pe de altă parte, schimbarea modelului vieţii de familie, interesele economice şi noile roluri pe care le au femeile în societatea modernă sunt câteva dintre elementele semnificative care argumentează opţiunea multor familii de a aduce pe lume doar un copil. Cu foarte mulţi ani în urmă, mama, lipsită de experienţă, era ajutată de prietene şi rude, care se învârteau în jurul ei, pentru a-şi oferi sfaturile şi sprijinul. Foarte puţine din aceste mătuşi, bunici, sau vecine au citit vreo carte despre creşterea copiilor, dar acest lucru nu a reprezentat vreo piedică. Aveau o înţelepciune populară care le dădea o încredere neclintită. Aveau un răspuns gata pregătit pentru orice situaţie, indiferent dacă acesta era bun, sau greşit. Multe cupluri tinere de astăzi nu au rude şi prieteni care să le acorde acest sprijin şi sunt îngrijoraţi de lipsa lor de pregătire pentru creşterea copiilor. Întrebarea care se pune este dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Am constatat că , stresaţi de criza de timp, de sarcinile cotidiene multiple, de grija zilei de mâine, unii uită să fie părinţi şi tratează cu superficialitate nevoile fireşti ale copilului de dezvoltare şi educaţie. Există un paradox: mai întâi ne străduim ca bebeluşul să vorbească cât mai repede şi cât mai corect, ca pe urmă să ne întrebăm disperaţi: „unde-i butonul de oprire?” De multe ori părinţii nu răspund întrebărilor puse de copii, ci îi reped cu expresii de genul: „N-am timp acum!”, „Lasă-mă cu fleacurile astea!”, „Vorbim altă dată”, „Ce ţi-a venit acum?”. Nimeni nu susţine că educaţia parentală este o muncă uşoară. Ea poate fi extenuantă pentru că „a educa” înseamnă a te dărui, cere răbdare, iar răbdarea presupune frustrare sau suferinţă. Copilul are nevoie de dragostea părinţilor, căci aceasta este „sămânţa din care răsar mai toate atributele personalităţii umane” (Ross Chambell). Deşi cei mai mulţi părinţi îşi iubesc în mod instinctiv copiii şi fac eforturi mari pentru a le creea condiţii bune de viaţă şi de a le procura cele necesare, cu toate acestea mulţi copii se simt neiubiţi. Comunicarea, privirea, atenţia acordată individual sunt unelte de mare preţ la îndemâna părinţilor, cu ajutorul cărora pot modela lăuntric copilul pentru ca acesta să devină un adult plăcut, echilibrat şi apreciat. Adevărata educaţie nu costă bani, dar cer suflet. A te juca cu copilul creeaza o legatura care se va pastra pentru toata viata. Ceea ce nu realizam insa, este faptul ca ei, copiii, sunt cei care ne ajuta sa creem astfel de legaturi. A te juca cu copilul ii da

1105

acestuia ocazia de a se simti o data in plus iubit si apreciat. Ne da noua, parintilor, ocazia de a ne confirma o data in plus, cat de minunat este copilul nostru. ,,Cei şapte ani de acasă” sunt totuşi cei mai importanţi în dezvoltarea ulterioară a copilului, acum se pun bazele dezvoltării personalităţii copilului şi devenirea lui ca om.

1106

Cei șapte ani de acasă! – Intervenția timpurie în cazul copiilor cu cerințe educaționale speciale Psihopedagog – Ioniță Violeta Perioada antepreșcolarității și cea a preșcolarității – copilăria timpurie – reprezintă o perioadă importantă din viața oricărui copil, deoarece dezvoltarea in această perioadă, achizițiile in plan cognitiv, afectiv, social, din această perioadă, vor sta la baza succesului de mai târziu, atât la școală, precum și în viața de adult. Intervenția adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală, atât în cazul copilului tipic, dar mai ales în cazul copilului cu cerințe educaționale speciale, în ceea ce privește adaptarea mediului si facilitarea dezvoltării și invățării, în funcție de nevoile și posibilitățile copilului cu CES. Copiii, contrar aparențelor, nu au timp să aștepte. Dacă sunt lăsați să crească fără a primi ajutorul de care au nevoie, dezvoltarea lor, la nivelul tuturor palierelor personalității, va avea de suferit. Familia este cea care află prima despre posibilele deficiențe, dificultăți care afectează sănătatea, dezvoltarea, educația propriului copil. Unul dintre factorii ce influențează dezvoltarea, în afara eredității și educației, o reprezintă mediul; astfel, copiii crescuti intr-un mediu stimulativ, au o dezvoltare accelerată, în comparație cu cei crescuți intr-un mediu restrictiv. Încă de la naștere, copiii învață, ei având un anumit nivel de receptivitate pentru diferitele categorii de stimuli, receptivitate ce poate fi influențată de starea de sănătate, de informațiile primite din mediu, precum și de calitatea și posibilitatea procesării și integrării acestora. Astfel, în cazul copiilor cu cerințe educaționale speciale, se impune organizarea unor interventii terapeutice, cu caracter formativ, in vederea antrenării și valorificării receptivității existente și a compensării deficiențelor. Intervenția timpurie reprezintă o necesitate in cazul copiilor cu cerințe educaționale speciale, deoarece perioada cuprinsă în intervalul 0-8 ani, are o importanță deosebită în dezvoltarea și integrarea școlară eficientă a acestora. Dacă procesul de depistare precoce și intervenție terapeutică este neglijat, mai târziu, procesul compensării ulterioare devine deosebit de dificil. Pe de altă parte, dacă la nivelul educației timpurii sunt depistate și remediate deficiențele de invățare și problemele psiho-comportamentale ale copiilor, beneficiile acestei intervenții se vor reflecta in calitatea debutului școlar, în eficiența procesului de integrare școlară, diminuarea nivelului eșecului școlar și a abandonului. Calitatea educației, a procesului terapeutic și de compensare, a protecției copilului cu cerințe educaționale speciale, depinde de comunicarea și colaborarea eficientă a tuturor adulților ce interacționează cu copiii – părinți, educatori, psihopedagogi- , adulți ce trebuie să aibă în permanență în vedere, copilul și particularitățile dezvoltării acestuia.

1107

Importanţa celor şapte ani de acasa Iosif Silvia Elena ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba)” Eric Berne. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1108

Valorile importante in primii ani de viata Irimescu Mihaela Gradinita PP. nr. 36 Brasov Un copil se naste in mijlocul unei familii si devine parte a societatii abia mai tarziu. Parintii au obligatia sa-l invete ce inseamna respectul, buna-cuviinta, responsabilitatea si moralitatea, inca din primii ani de viata. Dragostea si respectul se dobandesc doar prin iubirea fata de aproapele. Daca exista respect si iubire nicio bariera nu va sta in calea relatiei cu copilul. E o reteta dupa care se ghideaza nu doar o familie reusita, ci si o societate functionala. Este una dintre cele mai importante valori pe care copiii trebuie sa si le insuseasca. Comunicarea rezolva multe probleme si duce la dobandirea unor relatii sanatoase, lipsite de frustrari si emotii negative. Pe copii trebuie sa –i inavatam inca de mici sa aiba incredere in noi si sa ne spuna cu ce probleme se confrunta. Intelegere – Sensibilitate – Empatie dintr-o valoare in alta, toate sunt esentiale in cresterea copilului. Inca de mici este foarte important ca cel mic sa se dezvolte ca un om bun, intelegator, sensibil la nevoile si tristetile altora. Pentru ca in societate nu va trai izolat, trebuie sa fie receptiv la problemele semenilor sai. Un impact mare il au si vizitele cu cei mici in centre de plasament sau caminele de batrani si arata-i ce e compasiunea. Egocentrismul sau egoismul nu aduc nimic bun cu ele. Trebuie sa il invatam pe cel de mic cum sa-si imparta jucariile sau dulciurile primite cu fratii si prietenii lui de joaca. Putem strange jucariile de care nu mai e interesat si sa le donati unor copii nevoiasi. Mai tarziu, copilul tau se va transforma intr-o persoana pe care te poti baza.Sunt diferiti unul fata de altul si e bine ca e asa. Aratam diferit, reactionam diferit si avem preferinte diverse. Crestem si ne manifestam in societati si culturi diferite, iar comportamentul nostru ne este influentat de acestea. Foarte esential este sa l incurajam pe cel mic sa nu judece dupa culoarea pielii, a parului sau a numarului de jucarii pe care le are un alt copil, ci dupa cat de bun este si cat de frumos se comporta. Sinceritatea: nu-l certa de cate ori face o greseala, ci incurajeaza-l s-o recunoasca. Asa va invata sa nu ne ascunda nimic, iar tu vei stii sa-l ierti si sa-i arati cum ar fi trebuit sa procedeze corect. Munca sustinuta : traseaza sarcini si reguli in interiorul familiei. Ce daca e atat de mic si copilul tau poate sa participe la treburile casei! Roaga-l sa arunce la gunoi coaja unei portocale, un ambalaj folosit, sa aranjeze servetelele la masa si rasplateste-l daca si-a indeplinit obligatiile. Copiii trebuie sa stie de mici ca banii se castiga cu greutate.Iertarea: pana si adultii au probleme la regula asta, dar daca reusim sa-l invatam pe micut sa ii ierte pe cei care i-au gresit, ne putem considera un parinte talentat! Sa ierti inseamna sa lasi sa treaca sentimentele negative, sa-ti usurezi sufletul si sa faci durerea sa plece mai usor. Procedand astfel, vom ocoli si furia si violenta, care se manifesta tocmai in momentele tensionate, cand cel mic devine frustrat daca, de exemplu, i se ia jucaria de catre un alt copil sau daca este dat la o parte si impins accidental (sau voit) la locul de joaca. Nu uita ca voi, parintii, sunteti exemplul cel mai apropiat pentru copilul vostru, iar el este, acum, oglinda faptelor voastre. Asa ca insusiti-va voi, in primul rand, regulile pentru o familie fericita.

1109

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. Înv. primar Irini Adriana Şcoala Primară “Liviu V. Ionesi”, Frătăuţii-Vechi Cei şapte ani de acasă este o expresie foarte des întâlnită în zilele noastre. Asociem această expresie cu buna creştere, cu o educaţie aleasă primită de la părinţi, cu o formare corectă a comportamentului şi a personalităţii copilului până merge la şcoală. De ce însă nu toţi copiii nu au cei şapte ani de acasă este o întrebare la care nu e greu să găsim răspunsul. Copilul trebuie educat de mic , învăţat de mic să salute persoanele cu care intră în contact, să mulţumească atunci când primeşte ceva, să ştie să se joace cu copiii de vârsta lui dar şi atunci când se întâlneşte cu persoane adulte. Aceste lucruri le învaţă treptat odată cu înaintarea în vârstă.Baza formării unui comportament corespunzător se datorează relaţiei de afectivitate dintre el şim părinţi foarte importantă atunci când copilul este mic. Afectivitatea de care e înconjurat îl va face să fie mai încrezător în forţele proprii, mai protejat şi mai doritor să înveţe noi reguli. Cu cât este apreciat mai mult cu atât va percepe în mod pozitiv regulile pe care i le transmit părinţii săi. Educaţia primită în acest sens trebuie adaptată în funcţie de vârsta pe care o are copilul deoarece lumea din jurul lui ne percepută diferit la 2 ani, la 3 ani sau la 5 ani. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să- şi împartă jucăriile sale, să-şi dezvolte simţul binelui şi al răului, să fie conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, să observe reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), să aprecieze recompensele, dar şi să conştientizeze semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul să-l învăţam bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial: masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, mersul la film, vizitele la bunici .sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum va trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Este bine să-l încurajăm să se exprime, să-l lăsăm să termine ce are de spus şi nu îi facem observaţii în public. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În concluzie educaţia unui copil nu se limitează numai la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze şi el trebuie învăţat şi cum să se comporte. Iar ca model îl are pe părintele său pe care îl vede zilnic şi îl copiază. “ Un exemplu e mai mult decât o regulă. Este învăţătura prin faptă. Este o lecţie fără cuvinte, care explică adeseori mai bine decât o poate face limba.” S. Smiles

1110

Sfaturi pentru parinti Prof. inv. primar Irod Medina Zestrea ereditară şi factorul nativ- sunt baza pe care se clădeşte caracterul viitorului adult.Un lucru este clar : copiii au incă de la naştere caractere diferite. Unii sunt mai timizi şi au mai multe probleme în a-şi face prieteni. Preferă să se joace singuri şi să inventeze poveşti, să răsfoiască cărti cu ilustratii, decât să rişte să-i înfrunte pe ceilalti. De obicei asfel de copii nu iau cuvântul in mod spontan in clasă, nu spun din proprie initiativă nici “ bună ziua”, nici “ la revedere” adultilor pe care părintii lor ii intânlesc , fără ca politetea lor să fie pusă in discuţie. Ei simt pur si simplu teamă fată de necunoscuţi , riscând astfel să devină partial sau total inhibati. Pot de asemeni să sufere din cauza faptului ca nu indraznesc să ceară ajutor sau să spună ca nu au inteles ceva. Toate acestea dificultăti se pot transforma intr-un adevărat handicap pentru copil in timpul scolarizării. De aceea , trebuie să-l ajutam să le depasească, folosind diferite metode de lucru : Nu-l etichetati drept timid , chiar dacă va gânditi că este asa. Dacă il scuzati faţă de vecin spunând”Scuzati-l , este timid”, nu faceti decat să măriti dificultatea copilului.Etichetarea este o metodă comodă , insă ea nu-l va ajuta pe copil să se schimbe.Este mai binesă spuneti”Paul nu va cunoaste incă bine; va vorbi cu dumneavoastră data viitoare.” Acceptati ideea ca nu puteti forta copilul sa vorbească, nici să fie mai sociabil decât este ; isi va schimba atitudinea numai dacă va castiga progresiv incredere in el , deci nu impingându-l fortat in fata proiectoarelor. Fixati cu claritate lucrurile pe care le asteptati de la copil. si arătati-le. Spuneti-i că chiar dacă nu-i face plăcere să intretina o conversatie , trebuie cel putin să salute, să multumească pentru ceva primit si să spună “ la revedere”; felicitati-l de fiecare dată când o face din proprie initiativă. Nu vorbiti in locul copilului , nu faceti demersuri in locul lui, chiar dacă nu răspunde la intrebarile care i se pun sau dacă vi se pare foarte timid. Trebuie să invete să-si poarte singur de grijă , fără să-i “ salvati imaginea”, cu fiecare ocazie. Ajutati-l in schimb să se pună in locul persoanei careia refuză să-i vorbească. Ajutati-vă copilul să capete incredere in el, lăudându-l : “Imi place umorul tau , este bine in viată să faci oamenii să fie veseli” Incurajati-l să vorbească in cadrul familial, unde se simte in sigurantă. Jucati-vă “ de-a leul”. Copilul este un leu mare , el trebuie să ragă foarte tare ( lucrul acesta cere antrenament), ca să vă sperie. Se poate juca , de asemenea , sărind pe dumneavoastră ca si cum v-ar ataca. Astfel ii va fi mult mai usor dacă-si ascunde fata in spatele unei măsti. La modul general, orice deghizare care- permite să intre in pielea altui personaj il poate ajuta să se exprime. Nu ezitati să-i imprumutati haine de adult si o trusă de machiaj de spectacol. Inscrieti-l intr-un grup de teatru , dacă asa ceva este posibil. Sfaturi : Nu uitaţi ! Familia are rol decisiv în educaţia copilului . Nu faceţi în faţa copilului nici un gest care nu v-ar pace să- l facă copilul dumneavoastră . Nu oferiţi nimic copilului fără să formuleze expresiile de politeţe : “Te rog!” , “Mulţumesc!”, “Sărutmâna!” . Nu-l lăsaţi să se ridice de la masă fără să spună „Mulţumesc pentru masă! ” Obişnuiţi-l de mic să salute de câte ori este necesar . Obişnuiţi-l ca seara , înainte de culcare , să spună o rugăciune . Nu uitati! Dacă greşeşte, nu trebuie neapărat să fie pedepsit. Poate ai uitat să-i stabileşti regulile şi a greşit fără săşidea seama că te supără. Uneori, faptul că îl ignori poate fi cea mai aspră pedeapsă pentru el. Şi ar mai fi ceva ! Oferă-i mici recompense pentru faptele bune. Nimic nu i-ar placea mai mult decât să meargă la plimbare cu tine, să-i citeşti o poveste sau pur şi simplu să staţi unul lângă celălalt în faţa televizorului. Crezi că e prea mult pentru tine ?

1111

CEI 7 ANI DE ACASĂ– un paradox sau o provocare? Prof. ISOP MARIANA-CARMEN G.P.P. ,,CRAI NOU” BACĂU structură la ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,M. SADOVEANU” BACĂU Profesia de părinte este cea mai dificilă şi nobilă misiune pe acest pământ. Când vorbim despre ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, în sânul familiei. Astăzi această expresie a căpătat noi valenţe. Cei care educă sunt şi bunicii, şi cercul de prieteni ai familiei, şi televizorul, şi Internetul ş.a.m.d. Toate şi totul contribuie la formarea şi modelarea personalităţii şi comportamentului copilului până a merge la grădiniţă sau şcoală. Copiii de astăzi sunt copleşiţi fie de aşteptările părinţilor, fie de super- protecţia acestora, fie de aşa-zisele modele oferite de societate, fie de răsfăţul tuturor şi de îndeplinirea tuturor doleanţelor. Să nu uităm nici faptul că din cei 7 ani au rămas doar 5 (sau poate 3!!!). Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună Mulţumesc!, Te rog!, Îmi dai voie să…?, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, care ,,înţelege” că adulţii trebuie ascultaţi şi înţeleşi că au multe probleme, care pot fi generoşi şi toleranţi cu cei din jur, care nu au manifestări reprobabile în public. Educaţia, bunele maniere, politeţea, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită acasă depinde de mulţi factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile morale şi culturale pe care se bazează familia şi pe care le transmit copilului, starea materială a familiei, atitudinea părinţilor faţă de anumite evenimente sociale, timpul petrecut de adulţi cu copiii, timpul petrecut de copil în faţa televizorului, a tabletei sau laptopului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Din nefericire majoritatea adulţilor îi tratează pe copii ca pe nişte neputincioşi. De câte ori nu auzim: ,,Lasă-l, că-i copil! E mic, nu ştie, nu poate! Are timp pentru a învăţa!”? Da, are timp, dar un comportament greşit format, greu se corectează. Dacă micuţul are mai puţin de cinci ani, el este cărat în braţe, hrănit cu linguriţa, îmbrăcat şi încurajat în multe aspecte negative doar pentru că e haios. De teama unor accidente, lipsă de timp sau de preocupare pentru sport sau ieşiri în parc, copilul este aşezat confortabil în faţa unui televizor sau calculator. Nici nu poate fi vorba să ajute la bucătărie, la curăţenie sau la micile reparaţii casnice, să se joace prin nisip sau cu pământ ca altădată. Până la vârsta şcolii, copilul e scuzat din oficiu de orice responsabilitate pentru că „e mic şi nu poate”. Sub sloganul universal valabil „lasă-l, că-i copil”, celui mic i se permite să se transforme într-o adevărată pacoste, ori de câte ori calcă într-un magazin, parc, restaurant sau cinematograf. Părinţilor li se pare firesc să-l audă ţipând ca din gură de şarpe ori de câte ori nu primeşte ce doreşte sau să-l vadă împrăştiind, rupând, murdărind şi distrugând. Aceiaşi părinţi se aşteaptă însă ca, odată cu intrarea la grădiniţă, iar mai târziu în clasa pregătitoare, copilul lor să se transforme ca prin magie într-o fiinţă ascultătoare, manierată, responsabilă, liniştită şi independentă. Ei cred că îndemnul „Gata, de acum eşti mare!”, va corecta dintr-o rostire toate obiceiurile proaste căpătate în primii ani de viaţă. Copilul însă, e de altă părere. Pentru el nu a existat cuvântul „nu” şi refuză să creadă că există pe lume interdicţii, reguli şi responsabilităţi valabile şi pentru el. El nu înţelege de ce acum mama îl ceartă pentru că nu ajută la spălat vase şi de ce tata doreşte acum să îl ajute la spălatul maşinii ori alte treburi bărbăteşti, de ce acum trebuie să facă mici cumpărături pe care trebuie să le şi care, nici de ce acum trebuie să meargă la bunici să îi ajute la treburi, nici de ce acum banii trebuie chibzuiţi şi lucrurile păstrate. Nu pricepe cum se face că, brusc, nu mai este privit cu îngăduinţă când strică ceva şi nu mai este servit cu promptitudine când îşi exprimă (ţipă) dorinţele. Se simte persecutat pe nedrept, ştiind că n-a făcut nimic rău în ultima vreme, a fost tot el cel din ultimii ani.

1112

Este necesar să fixăm limite din primii ani, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. De la 3 ani îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune Bună ziua!, Te rog!, Mulţumesc!, La revedere!, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său (,,mă ignoră” sau ,,îmi acordă atenţie”), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, la 3 ani este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă şi este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Literatura de specialitate recomandă respectarea celor 10 reguli, esenţiale în creşterea şi educarea copiilor: 1. Învaţă-l să se poarte frumos. 2. Stabileşte, impune şi respectă reguli şi limite. 3. Comunică mult cu el. 4. Învaţă-l să iubească lectura, cărţile, natura şi sportul. 5. Lasă-l să se bucure de copilărie (nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme!). 6.Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal. Concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente. 8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! 9. Petrece cât mai mult timp cu el! Ascultă-l! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de alta natură! BIBLIOGRAFIE: Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi – copii, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989 Elias M. J., Tobias S. E., Friedlander B. S., Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Ed. ,,Curtea Veche”, Bucureşti, 2012 Poenaru, Michiela, Codul bunelor maniere pentru copii, Editura ,,Coresi”, Bucureşti, 2009

1113

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar: ISOPESCU IULIANA Şcoala Gimnazială ,,Ion Pintilie”- Măneuţi Mediul de viaţă, de care aparţine copilul universal până la pragul maturităţii, joacă un rol esenţial în dezvoltarea şi integrarea sa în societatea umană. În procesul de dezvoltare al copilului, lumea din jur reprezintă un teritoriu amplu şi misterios pe care îl explorează treptat, apoi îl cucereşte. Plictisit de lumea din jur, creează prin joc un univers utopic, guvernat de propriile legi şi principii, imită şi multiplică unele elemente şi valorii ale realităţii, prin care s-a identificat. Copilul este un artist analitic şi selectiv, preia anumite aspecte din realitate şi îşi pune amprenta în realitatea sa alternativă. De aceea, jocul reprezintă o realitate alternativă, în care copilul se ascunde de realitatea adevărată ce îi degradează inocenţa şi creativitatea. Astfel, jocul devine un mod de a fi şi de a se identifica cu ceilalţi tovarăşii de joacă. După o vârstă , când jocul îşi pierde din sfera de interes, copilul se ciocneşte de societatea, căruia trebuie să îi răspundă la provocări. Familia reprezintă prima şcoală a emoţiilor, unde se prepară marca identitară a copilului. Familia este una dintre cele mai renumite forme sociale, în cadrul căreia fiecare individ îşi creionează personalitatea şi caracterul, se adaptează şi se integrează în vâltorile zbuciumate ale vieţii. Noţiunea de ‚,şapte ani de acasă” are un centru de greutate bine definit. Deseori auzim replica cunoscută: ,,Nu ai cei şapte ani de acasă”. Şi de obicei această problemă a bunului simţ se datorează părinţilor în mare parte. Oricât i- am învinovăţi pe părinţi, e adevărat că mediul stă la leagănul dintre educaţie şi bunul lor simţ. Mediul influentează comportamentul, mentalitatea şi întregul ansamblu de concepţii convenţionale. Unui copil care trăieşte într-un mediu zgomotos, în care tehnologia îi ocupă tot timpul zilnic, îi este afectată sănătatea mentală, i se degradează capacitatea de atenţie, pierde din valorile morale şi interrelaţionarea naturală cu cei din jur şi aparelipsa de motivaţie. Creierul său nu se dezvoltă normal. Expus ore întregi în faţa calculatorului şi televizorului, nu mai distinge clar realitatea. Lucrurile par să nu aibă o vectorizare concretă. El necesită să pipăie şi să interacţioneze cu realitatea. Prin urmare doar experimentând îşi îmbunătăţeşte calităţile şi aptitudinile la adevăratul lor potenţial. Copilul are un paravan în faţă, pe celalată parte a sa fiind realitatea impunătoare de care se va ciocni la un moment dat. Un copil care citeşte îşi dezvoltă inteligenţa emoţională. Un copil care este apreciat şi simte afecţiunea părinţilor, are mai multe şanse de succes. Bunul simţ, educaţia şi bunele maiere nu îl limitează pe cel care le posedă, cum cred cei din societate contemporană, ci din contra e acceptat, respectat şi dobândeşte o imagine pozitivă. Un Bună ziua! conştient e mai politicos, decât unul din reflex. Această conştientizare se formează în timp, deoarece copiisunt învăţaţi de mici să spună cuvinte politicoase, dar copii până la o vârstă nu le analizează, ci le spun pentru că aşa au fost învăţaţi că e bine. Diferite etichete aruncate: “Asta e bine!, Aşa e rău!” Copilul are formată o ierarhie pe care ştie că se sprijnă umanitatea şi mereu tinde spre a fi mai bun, deoarece impune socitatea. Tind spre a fi modele cât mai bune, ca şi cele pe care le apreciază. Primele fiind reprezentate de părinţii. Creierul lor are funcţiile de: a observa, a imita şi a autoevalua, de aceea vor imita tot ceea ce fac părinţii. De aici derivă noţiunea de şapte ani de acasă. Acolo - acasă - îşi deprind primele obiceiuri şi comportamente. Educaţia şi bunul simţ ar trebui să fie inspirate după alegeri, nu după frici. Alegerile sunt singurele care ne diferenţiază ca oameni. Principiul: Respectându-i pe cei din jur, mă respect în primul rând pe mine, reprezintă una dintre cele mai profunde legii ale firii. Omenirea funcţionează ca unul, mai multe suflete ce vibrează într-un tot unitar, învăluit de o structură omogenă.

1114

IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE-ACASA Ispas Felicia „De ce toti zic ca eu sunt mic, Sapte ani am implinit, Asta nu e de glumit…” (Alfabetul – 1982) Ne amintim cu drag de aceste versuri invatate in copilarie, iar acum adulti fiind, ne dam seama ca intr-adevar nu „e de glumit”. Este o varsta care marcheaza intreaga existeanta, intreaga personalitate a omului pe intreg parcursul vietii. Par cuvinte mari, dar in aceasta perioada frageda, copilul observa in familia sa, valorile transmise sau respectate si le va urma. Asa cum stim ereditatea, mediul si educatia sunt factorii educationali pentru personalitatea umana. Inainte de a ajunge la scoala, acesti trei factori se intalnesc in familia de provenienta a copilului. Iata ca in primii ani de viata copilul isi contureaza formarea unei conduite morale dar si a unei constiinte morale. La fel cum o floare are nevoie de soare si apa pentru a creste, si un copil are nevoie de dragoste si indrumare in fiecare zi pentru a se dezvolta armonios, atat din punct de vedere fizic, moral, psihic si social . Deoarece mediul inconjurator, natura, vietuitoarele mici si inntreg necunoscutul il atrag, el va pune multe, multe intrebari, si bine va fi daca ar fi un parinte rabdator, deschis si disponibil pentru a-i raspunde. Ignorand curiozitatile lui, mesajul transmis si receptat de copil va fi ca nu este suficient de important pentru parinti, ca preocuparile lui sunt banalitati pentru cei mari si astfel stima de sine va fi una scazuta. Multi copii lipsiti de atentia parintilor ajung sa fie neascultatori, tocmai pentru a face ceva in scopul primirii de atentie, fie si ea cu conotatie corectiva. De altfel ne confruntam cu situatii in care copiii sunt foarte agitati, foarte nesupusi, foarte neatenti- si una din cauze, daca nu e ceva medical, este din cauza ca au o stima de sina scazuta, au fost lasati de capul lor in fata tabletelor, telefoanelor, nu le-au fost trasate nici un fel de reguli iar ei nu au invatat sa asculte, sa respecte autoritatea adultilor.. deseori culegem roadele lipsei de implicare din partea parintilor, a lipsei de fermitate si consecventa in emiterea regulilor si tinerea lor, dar si lipsa de implicare in vederea stimularii gandirii, limbajului, atentiei voluntare. Sunt importanti primii ani din viata copilului? Categoric da! E nevoie de parinti informati si implicati? Cu siguranta! Este timpul foarte scurt datorita meseriilor istovitoare si solicitante? DA!! Dar, de ce ne impingem copiii in scurtul timp de la gradinita la culcare, in cele cateva ore, spre alte cursuri: balet, inot, dans popular, dans sportiv etc.ii dam tot pe mana altor instructori, altor profesori cand ei de fapt au nevoie de a petrece timp cu parintii.lor. Am impresia ca multi parinti „evadeaza” de la meseria de parinte si adopta un stil de parinte „modern” neimplicat, dar care surmeneaza si incarca programul copilului de asa maniera incat nu-i mai ramane timp sa-l cunoasca, sa-i implineasca nevoile pe care le are ca si frageda fiinta umana. Drept concluzie as folosi un fragment din poezia „Strigat” de Romulus Chelbegean: „ Eu stiu c-aveti profesii elevate, Ca sunteti la curent cu date noi, C-aveti serviciu ca eu sa am de toate, Dar fiindca va iubesc pe amandoi, Va spun ca am nevoie doar de voi! As vrea ca jucarie ochii mamei, Nu ochii-ndepartati ai vreunui unchi, Cand ne-ntalnim atrasi de glasul foamei, Si nu pot sta la tata pe genunchi, Ma simt ca o mladita fara trunchi..” (Preluat de la adresa https//www.resursecrestine.ro/poezii/78778/strigat)

1115

Rolul familiei în viaţa copilului Prof.înv.primar Ispas Mariana Gabriela Şcoala Gimnazială „Horea” Cluj-Napoca, Judeţul Cluj ,, Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume atunci va trebui să începem cu copiii” Gandhi Părinţii sunt modele ale copiilor în tot ceea ce fac, ţinând cont că familia este locul unde aceştia se nasc, cresc şi se formează ca viitori oameni. Ei ,,scriu jurnalul celor şapte ani de-acasă” având mereu aproape ochiul atent al mamei şi cuvintele cu putere ale tatălui. Familia, mai ales în zilele noastre este, sau ar trebui să fie, cel puţin la fel de implicată ca până acum în creşterea şi educarea copilului. Asta pentru faptul că societatea modernă care se deschide în faţa micuţilor este tot mai complexă şi, ceea ce în trecutul apropiat era suficient, în ceea ce priveşte capacitatea de adaptare la nou, de depăşire a problemelor, de colaborare cu semenii, acum trebuie completat, ajustat sau chiar schimbat. Problema ,, stilului educativ în familie” este destul de actuală, deoarece ştim că până nu demult părinţii îşi educau copiii în spiritul celor ,,şapte ani de acasă” cu reguli stricte, clare, care erau aplicate fără explicaţii şi fără compromisuri, conform teoriei ,,Părinţii ştiu totul, copilul nimic”. Sigur că acest mod de a-şi forma copilul pentru viaţă, de a-l căli, uneori a fost exagerat, dar aplicarea consecventă a unor reguli, întărită de exemplul părintelui, a avut şi efecte benefice. Copiii veneau la grădiniţă şi apoi la şcoală mai pregătiţi, aveau în bagajul lor o educaţie în spiritul unor reguli morale, ale unei bune convieţuiri, ale unui respect faţă de ceilalţi, ale unei bune colaborări. Acest mod de a educa din trecut a creat deseori frustrări şi, acolo unde a fost aplicat fără măsură, a dus la urmări nedorite. De aceea părintele trebuia să coboare de pe piedestalul său, să se apropie de copil cu mai multă înţelegere şi afecţiune. Cu alte cuvinte să existe o legătură mai apropiată copil-părinte. Beneficiile progresului din societatea actuală au pus amprenta şi pe viaţa familiei. Avem părinţi tot mai ocupaţi, care au puţin timp să stea cu copiii lor. Timpul de a clădi temelie pentru educaţia copiilor proprii, ,,cei şapte ani de acasă” este mult mai scurt, dar cu responsabilitate şi perseverenţă, cu conştiinţa de a nu lăsa doar pe seama altora educaţia propriului copil, există timp pentru toate. Şi ceea ce este cel mai important este modelul pe care îl dau copiilor prin comportament, prin limbaj, prin gestionarea propriilor emoţii, prin modul în care îşi petrec timpul liber etc. Tot mai multi părinţi vin şi ne spun ,, Nu ştiu ce să mai fac cu copilul meu! Nu mă mai ascultă. Am încercat toate metodele. Nu vrea să înţeleagă nici de vorbă bună, nici cu pedeapsă.” Există o abundenţă de sfaturi în privinţa creşterii şi educării copiilor, iar părinţii se află în situaţia de a nu şti ce să aleagă între modul de a-şi creste copilul în stilul practicilor vechi şi acela de fi deschişi la metode noi. Ei testează de multe ori anumite stiluri care se contrazic, iar rezultatul nu este cel dorit. Sigur, învăţăm în fiecare zi cum să ne educăm copiii, deoarece ei sunt unici şi ne pun mereu în faţa unor situaţii noi pe care trebuie să le gestionăm cât mai bine. Conform cercetărilor există patru stiluri educative în familie, care definesc maniera în care părinţii realizează un echilibru între afecţiune şi limitele permisivităţii: de respingere, autoritarist, permisiv şi democratic. Disciplina, fără de care nu poate exista o educare, înseamnă să-l înveţi pe celălalt, nu să-l pedepseşti sau să-l cicăleşti la nesfârşit. Copiii se află într-o perioadă maximă de achiziţii, deci au nevoie de explicaţii, de corectări atunci când aceştia au comportamente nedorite. Totul trebuie să se bazeze pe empatie, dragoste, oferirea unor soluţii alternative, păstrarea calmului etc. O importanţă deosebită o are înţelepciunea unui părinte de a adopta cele mai eficiente moduri de a modela personalitatea copilului. Acest lucru se poate realiza doar cu condiţia de a-ţi cunoaşte copilul. Copiii care pot crea dificultăţi unui părinte sau copiii care ,, provoacă” sunt: copiii foarte sensibili, se centrează mai mult pe sine, este plin de toane, plângăcios, pentru care orice mică problemă este o ,,tragedie”; copiii introvertiţi, par şi uneori chiar sunt neinteresaţi de ceea ce li se spune;

1116

copiii sfidători, nu vor să fie coordonaţi, se revoltă: ,,Nu îmi spune tu mie ce să fac!”; copiii neatenţi, nu se pot concentra, sunt uşor distraşi de tot ce se întâmplă în jurul lor; copiii activi agresivi, sunt copiii veşnic puşi pe ceartă sau bătaie, preferă acţiunea în locul cuvintelor. Trebuie să se ţină seama pe de altă parte de faptul că educaţia se realizează de către cei doi părinţi fiecare venind din familiile lor cu un bagaj de trăiri, sentimente proprii, cu anumite idei de educare a propriilor copii. Este esenţial să se evite conflictele şi certurile în faţa copiilor, să li se propună anumite aşteptări, să se stabilească împreună nişte strategii de rezolvare a conflictelor. A fi părinte este egal cu a creşte şi a educa propriul copil, a-l pregăti pentru viaţă. Pentru a deveni un părinte echilibrat trebuie să se aibă în vedere unele aspecte: să aibă grijă de propria persoană pentru a putea avea grijă de alţii; să dovedească toleranţă la greşelile celorlalţi; să fie deschis la schimbări; să accepte că lumea poate fi incertă; să fie preocupaţi şi de ceilalţi; să-şi controleze emoţiile; să ia în calcul unele riscuri; să accepte că şi ei au limite şi nu vor avea niciodată totul cum îşi doresc. Se ştie că nu există doar o singură traiectorie în educarea copilului. Există o varietate de soluţii, iar părinţii trebuie să fie receptivi în găsirea soluţiilor potrivite. Colaborarea acestora cu grădiniţele şi şcolile pot uşura această căutare şi pot grăbi luarea unor decizii în favoarea unor metode cât mai benefice fiecărui copil. Găsirea timpului de a sta cu copilul şi de a comunica, prin jocuri sau diferite activităţi, transmiterea unor mesaje clare, consecvenţa în aplicarea regulilor, corectitudinea, atitudinea pozitivă pe care trebuie să o aibă în permanenţă pot regla în timp diversiunile care se creează inevitabil între generaţii diferite. Bibliografie : Adina Băran- Pescaru, Parteneriat în educaţie, famile-şcoală- comunitate, Educaţia XXI, 2004 www.scribd.com www.didactic.ro Dr. John Gary, Copiii sunt din rai, 1999, Editura Venus,1999

1117

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. învăţământ preşcolar Istrate Anelia Betuela G.P.P. “ Lumea Copilăriei “ , Râmnicu Sărat, Jud. Buzău Cei 7 ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune baza unei educaţii corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înţelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârstă lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosfera deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face că regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenţa următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriză să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învaţă formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţă comportamentului sau ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învaţă bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, întro vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învaţă bunele maniere este însă un proces de durata, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bonă sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public.

1118

Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Recompensele sunt foarte importante pentru copii. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă. Aşadar a avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comportă respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei acestora. BIBLIOGRAFIE: - Michiela Poenaru, Cei şapte ani de acasă.Codul bunelor maniere pentru copii, 2009, Ed. ePublishers ; - Glava, Adina , Ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar, Ed. PARALELĂ 45.

1119

ROLUL SI RASPUNDEREA PARINTILOR IN EDUCAREA COPIILOR IN PERIOADA CELOR SAPTE ANI DE -ACASA INV. ISTRATE ELENA SCOALA GIMNAZIALA NR. 1 EFORIE NORD , JUD. CONSTANTA Este 15 septembrie. O zi frumoasa de toamna. Razele palide ale soarelui imi bat usor in geam. Ma trezesc si ma imbrac cat pot de repede. Este prima mea zi de scoala.Mama ma piaptana si-mi impleteste doua codite.Ma mangaie pe parul moale si balai. Ochii ei albastri ca cerul de primavara tarzie ma invaluie intro imbratisare pe care si acum o simt dupa atatia ani. Imi iau ghiozdanul si strang cu putere mana mamei.Mergem spre scoala.Pe drum ne intalnim cu elevi si parinti. Spun ,,Buna dimineata!’’ , asa m-a invatat mama ,,Sa saluti , pentru ca in felul acesta te respecti pe tine !’’.Ajungem in curte scolii. O multime de de scolari alaturi de mamele, tatii si bunicii lor. Toti vorbesc in soapta. E sarbatoare. Ma alatur colegilor de la gradinita. Incepe festivitatea. Vorbeste directorul. Ni se prezinta invatatorii. Se apropie de noi un barbat tanar. Asa de tanar! Domnul nostru invatator.. Spun cu vocea tremurata ,,Buna dimineata!’’Am atatea emotii....! Colegii mei chicotesc. Suntem nerabdatori. Intram in clasa. Este atat de frumos aranjata ! Abecedarul ne zambeste. Ne asezam in banci. Ne e teama sa atingem cartile . Mamele ne-au invatat sa nu rupem cartile pentru ca ele sunt prietenele noastre. Domnul invatator ne ureaza succes. Luam cartile si plecam spre casa.A doua zi vom merge din nou la scoala. Ce bine ! Abia astept ! Mama imi pune cartile in coperte.Voi avea grija de ele. Le rasfoiesc .Ce taine ascund? Surprind privirea mamei.Imi spune sa invat , sa invat si iar sa invat, pentru ca numai invatand temeinic voi ajunge ce-mi doresc. Ce-mi doresc? Da, stiu. De mult timp, stiu. Vreau sa fiu invatatoare. Si zilele s-au scurs. Mama si tata au fost langa mine si m-au ajutat , m-au incurajat . Cand scriam temele , mama imi spunea sa scriu frumos, sa citesc foarte bine ,,Sa nu te faci de ras atunci cand domnul invatator o sa te puna sa citesti!’’ Vroia ca eu sa invat. Si-am invatat. Dupa ce am terminat clasa I , cu note numai de 10, ma jucam cu copiii de pe strada ,,De-a scoala ‘’. Eu eram invatatoarea si le citeam poezii , le povesteam , le cantam , organizam serbari . Si toate astea le faceam pentru ca vroiam sa-mi indeplinesc visul. Am fost indrumata de mica spre invatatura ,,Ai carte , ai parte.”. Mama a fost cea care mi-a sadit in suflet dorinta de-a invata ,m-a educat pentru ca , spunea ea ,, Copiii sunt oglinda si bucuria parintilor.’’ Mai tarziu , cand am devenit si eu mama , am daruit aceleasi invataturi fiicei mele , pentru ca numai parintii sunt cei care faciliteaza si favorizeaza insusirea celor mai importante cunostinte , priceperi , deprinderi, reguli, atitudini si competente.Toate acestea reprezinta zestrea cu care copilul pleaca in lume. Si nu se spune ,,N-ai cei cinci ani de la gradinita, sau cei opt, doisprezece ani de la scoala.....ci n-ai cei sapte ani de-acasa.’’ Educatia in familie este importanta pentru reusita copilului. Un copil educat va fi un copil apreciat , laudat , admirat. De cele mai multe ori , opinia publica il va eticheta pentru comportamentul sau cu ,,cei sapte ani de-acasa’’. Din pacate , in aceste vremuri pe care le traim , parintii constientizeaza tot mai putin ca a avea un copil cuminte , un copil care stie sa asculte ,care stie sa respecte , sa salute, sa manance frumos ,sa vorbeasca corect , este important pentru ceea ce va deveni mai tarziu. Daca va fi un copil cu o educatie precara , va fi un adolescent , apoi un adult cu o educatie precara.. Consider ca educatia copilului trebuie sa inceapa inca din primele zile de viata pentru ca cele mai multe acumulari pe plan moral, cognitiv , afectiv si volitional au loc in perioada ,,celor sapte ani de-acasa’’ si este mai usor si mai putin costisitor sa previi decat sa corectezi, iar acesti ani reprezinta blazonul care il va insoti pe copil toata viata.

1120

IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ Înv. Istrate Marioara Şcoala Gimnazială ,,C. Brâncuşi” Medgidia Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conţine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Un copil care are cei 7 ani de acasă este un copil manierat, care se va descurcă mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa altor persoane spre deosebire de unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Pentru a-l obişnui cu bunele maniere ar trebui ca părinţii, dar şi celelalte persoane, să constituie un bun model pentru el. Totul ar trebui să înceapă prin a-l învăţa lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să spună "te rog" şi "mulţumesc", aşa zisele ,,cuvinte magice”, să salute, să-i respecte pe cei din jurul lui şi să fie foarte atenţi la alegerea grupului de joacă. Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere? A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp existând multe ocazii să fie îndrumat în direcţia corectă. Persoanele care se ocupă de educaţia copilului trebuie să ţină minte anumite sfaturi: * Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu trebuie să i se ţină prelegeri şi nu trebuie criticat în public, nu trebuie umilit şi jignit faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atent/atentă la lecţiile de bune maniere. * Foarte importantă este consecvenţa. Dacă a fost învăţat de la doi ani să spună "te rog" şi "mulţumesc" atunci la 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să înveţe ceva, de unde şi proverbul ,,Cât trăieşte omul învaţă”. * Este nevoie de multă înţelegere şi de acceptare a greşelilor. Trebuie să ne amintim ca nu este încă suficient de matur pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite copiii… * Explicaţia clară şi învăţarea a ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el greu de înţeles): "Nu mai fi atât de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îţi ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Încetează cu tipeţele în casă", ci fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă". * Daca cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vomit când văd mâncarea asta verde", tu corectează-l spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul". * Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una – două lecţii de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul” (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). La intrarea copilului în şcoală este benefic să existe o colaborare perfectă între familie şi şcoală. Pǎrinţii şi educatorii contribuie, în strânsǎ colaborare, la ridicarea nivelului instructiv al elevului integrat în colectiv. Rolul pǎrinţilor faţǎ de copilul devenit elev se schimbǎ. Părinţii au nevoie de instruire în ceea ce priveşte modul de urmǎrire a îndeplinirii sarcinilor şcolare şi controlul cunduitei copilului.

1121

Sunt pǎrinţi care intervin în activitatea de învăţare a copilului în mod necorespunzător, fie având tendinţa de a se substitui copilului în efectuarea unor teme, prin alte metode decât cele indicate, fie manifestând exigenţe nerealiste faţă de acesta. Unitatea de opinii dinte cele două instituţii – şcoală şi familie - trebuie realizată doar în strânsă colaborare contribuind la ridicarea nivelului instructiv-educativ al elevului integrat în colectiv. Îndatoririle învǎţǎtorului faţǎ de familie sunt: mai multǎ transparenţǎ, acceptarea observaţiilor pertinente şi promovarea sugestiilor privind obiectivele şi prioritǎţile educaţionale, informarea corectǎ şi operativǎ. Familia are cea mai mare influenţǎ asupra copilului, iar trǎirile afective reprezintǎ suportul absolut necesar susţinerii efortului de învǎţare. Printr-o colaborare perfectă între şcoală si familie, eficinţa muncii educative poate fi maximă. Rolul conducător îl are însă şcoala, care ajută familia în sarcinile ce-i revin şi asigură unitatea de vederi în acţiune. Reprezintă factorul instituţionalizat specializat în munca instructiv-educativă. Familia este unul din factorii care au obligaţia de a oferi un climat fundamental atât afectiv, cât şi ocrotitor. Deoarece cea mai mică tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în psihicul copiilor, de aceea acordăm o atenţie deosebită unor situaţii de acest gen, cum ar fi: - iubirea tiranică a părinţilor pentru copii-determină dependenţă exagerată şi astfel imaturitate; - ambivalenţa afectivă manifestată prin acordare neechilibrată a afecţiunii din partea celor doi părinţi (când unul îl ceartă, celălalt îl apără); - indiferenţa afectivă manifestată prin divorţ sau deşi prezent fizic, părintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru copil. S-a demonstrat că cea mai bună metodă de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda, încurajarea, în timp de ceartă, bătaia, critica dacă sunt continue se soldează cu destructurări ale personalităţii cu sentimentul izolării şi nepăsării. Deci, este deosebit de important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de responsabilităţile lor în educarea şi formarea copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă a familiei cu cea a şcolii.

1122

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ ISTRATI DORINA, GRĂDINIŢA CU P. P. ,,ION CREANGĂ” ŞCOALA GIMN. ,,ŞTEFAN LUCHIAN”, MOINEŞTI-BACĂU OPŢIONAL ARGUMENT Fiecare copil este diferit; acest lucru este exact ceea ce îl face să fie special. Există câteva lucruri esenţiale, comune tuturor copiilor: toţi au nevoie de dragoste, de seriozitate, hrană bună şi exerciţiu. Fiecare copil are nevoie să fie protejat şi acceptat; are nevoie ca ceilalţi să-l placă. Fiecare micuţ are nevoie să fie călăuzit şi chiar îi trebuie un anumit element de control din partea adultului, pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi face primii paşi spre independenţă. Cu cât paşii sunt mai fermi, mai inteligenţi, cu atât sunt mai mari şansele ca aceşti copii să devină ceea ce ne dorim şi ceea ce am fi vrut să fim când, la rândul nostru, eram în perioada de formare. Pentru a creşte copii buni vom folosi multe ingrediente esenţiale - iubire, disciplina, iertare, şi multe alte calităţi, toate folosite cu enorm de multă muncă, grijă şi răbdare, totul spre binele final al copiilor noştri, pentru că ne aşteaptă o mare răsplată. Părinţii şi profesorii trebuie să aibă o relaţie interactivă cu copiii şi nu doar să le vorbească. Primii ani ai copilăriei sunt cei în care copilul se dezvoltă moral. In timpul acestor primi ani, copilul trăieşte într-o lume a sentimentelor şi descoperirilor şi nu a raţiunii. Atingerea fizică sau climatul emoţional, tonul vocii şi atmosfera familială, în general sunt resimţite de foarte timpuriu. Copilul este dependent de adulti pentru a-i da o direcţie. Are nevoie de nişte reguli pe care să le urmeze. Prin iubire, implicare şi afecţiune îi putem uşura copilului drumul în viaţă, ajutându-l să învingă. Copilul învaţă, se simte liber de a face noi achiziţii intelectuale numai atunci când se ştie acceptat, atunci când trăieşte sentimentul de apartenenţă. Fiecare realizare pregăteşte copilul pentru următorul stadiu de evoluţie. CATEGORII DE ACTIVITĂŢI IMPLICATE Educaţie pentru societate; Educarea limbajului; Educaţie muzicală; Cunoaşterea mediului înconjurător; Activităţi practice şi elemente de activitate casnică. OBIECTIVE CADRU Cunoaşterea şi respectarea unor norme de comportare civilizată; Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalti; Dezvoltarea unei atitudini civice în societate; Formarea şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a mediului înconjurător, în vederea educării unei atitudini pozitive faţă de acesta. - Cunoaşterea şi folosirea unui limbaj adecvat în relaţiile interumane; OBIECTIVE DE REFERINŢĂ Să capete abilitatea de a intra în relaţie cu cei din jur, respectând norme de comportament corect şi util celorlalţi. Să participe cu opinii proprii la respectarea normelor de conduită civilizată; Să-şi adapteze comportamentul propriu la cerinţele grupului din care face parte (familie, grădiniţă, grupul de joacă); Să cunoască şi să respecte normele necesare integrării în viaţa socială, precum şi reguli de securitate personală; Să recunoască comportamente pozitive şi negative în manifestările lor şi ale celorlalţi copii;

1123

Să găsească şi să dea soluţii diverselor situaţii provocate de comportamente neadecvate; MODALITĂŢI DE EVALUARE Observarea sistematică a comportamentului copiilor; Probe practice; Discuţii libere; Convorbirea; Acordarea unor diplome pentru rezultatele obţinute; Concursuri; Dezlegări de ghicitori. ACTIVITĂŢI PROPUSE: ,,Cum mă comport la grădiniţă?”(convorbire); ,,Ce înseamnă să ne purtăm frumos”?(discuţii libere); ,,Confecţionăm felicitări pentru cei dragi”(activitate practică); ,,Greşeala Cuminţicăi”(lectura educatoarei); ,,Ce înseamnă să fii curat?”(convorbire); ,,Murdărel şi Curăţel şi mulţi alţi copii la fel”(lectura educatoarei); ,,Aşa da, aşa nu”(joc didactic); ,,O faptă bună”(memorizare); ,, Un copil politicos”(memorizare); ,,Politeţea la masă”(lectură după imagini); ,,Primim musafiri”(joc de rol); ,,E ziua prietenului meu!”(joc exerciţiu); ,,Cuvântul fermecat” lectura educatoarei); ,,Confecţionăm felicitări pentru cei dragi”(activitate practică); ,, Obiceiuri bune”(memorizare); ,,Fetiţa cu chibrituri”(lectura educatoarei); ,,Povestea puişorului îngâmfat”( lectura educatoarei); „Căţeluşul şchiop”( lectură); ,, Gândăcelul”(memorizare); ,,Când şi cum îmi cer scuze şi de ce?”(convorbirea); ,,Supărarea Danielei”(povestire); ,,La teatru”(convorbire cu suport intuitiv); ,,Ghici ghicitoarea mea!”(dezlegare de ghicitori); ,,Cine ştie, răspunde!”(concurs)… BIBLIOGRAFIE Curriculum pentru învăţământul preşcolar; Culegeri de poveşti şi poezii pentru grădiniţă. Cărţi de ghicitori

1124

PREGĂTIREA ELEVILOR ÎN AFARA CLASEI ŞI A ŞCOLII Prof. Iţă Magdalena G.P.P. Tic Pitic Mioveni În ultima perioadă asistăm la o dezvoltare a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul şcolar. Educaţia nonformală a fost definită de către J. Kleis drept „ orice activitate educaţio nală, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este adaptat nevoilor individului şi situaţiilor speciale, în scopul maximizării învăţării şi cunoaşterii şi al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplina impusă, efectuarea temelor etc.)ǁ. Din punct de vedere etimologic, termenul de „educaţie nonformalăǁ îşi are originea în latinescul „nonformalisǁ preluat cu sensul „în afara unor forme special organizate pentru un anume gen de activitateǁ. Trebuie, însă, ţinut cont de faptul că, nonformal nu este sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-educative. Din punct de vedere conceptual, acest tip de educaţie cuprinde ansamblul activităţilor şi acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca „o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informalǁ. Educaţia nonformală este echivalentul educaţiei extraşcolare şi este tot o acţiune organizată, fie în mediul profesional, fie în mediul socio-cultural, prin teatre, muzee, biblioteci, manifestări cultural-artistice, excursii, cluburi sportive, concursuri etc. Ca şi activitatea educativă şcolară, activitatea educativă extraşcolară reprezintă o dimensiune a procesului de învăţare permanentă, fiind recunoscută ca parte esenţială a educaţiei obligatorii, cu o mare importanţă în dezvoltarea sistemelor relaţionate de cunoştinţe, a abilităţilor şi a competenţelor. Activitatea extraşcolară oferă o oportunitate pentru crearea de condiţii egale de acces la educaţie, în vederea dezvoltării depline a potenţialului personal şi pentru reducerea inechităţii şi excluziunii sociale, dezvoltă gândirea critică şi stimulează implicarea tinerei generaţii în actul decizional, în contextul respectării drepturilor omului şi al asumării responsabilităţilor sociale, realizându-se, astfel, o simbioză lucrativă între componenta cognitivă şi cea comportamentală. Activităţile extraşcolare sunt menite să ofere elevilor oportunităţi multiple de recreere, să le dezvolte spiritul de competiţie, să le valorifice potenţialul intelectual şi aptitudinile, să le stimuleze imaginaţia, creativitatea şi iniţiativa. Manifestările cultural-artistice şi sportive trebuie şi chiar şi-au reluat cursul normal în şcoli: la fel şi vizionarea filmelor şi spectacolelor de teatru, întrecerile sportive, excursiile şi vizitele, serile culturale, cenaclurile literare contribuie la educarea gustului pentru frumos şi pentru o comportare civilizată. Fie că este vorba de cercuri cu caracter artistic, sportiv, ştiinţific sau de activităţi, jocuri, artă manuală, de activităţi organizate în vacanţă, de excursii sau întâlniri, rolul principal în urmărirea elevilor revine cadrului didactic. Se spune că lumea de mâine va fi lumea oamenilor de creaţie. Fiecare la locul său de muncă va trebui să devină un creator. Cercetările psihologiei învăţării au demonstrat că procesul de creaţie nu aparţine numai celor cu IQ-ul ridicat; nu toţi oamenii cu o inteligenţă deosebită sunt şi oameni de creaţie. Actul de creaţie este rezultatul antrenamentului intelectual al capacităţilor creatoare. Cadrul propice desfăşurării acestui antrenament îl oferă cercurile de elevi. Prin activitatea în cercuri, se completează şi se adânceşte orizontul ştiinţific şi cultural al elevilor, se stimulează dezvoltarea aptitudinilor şi a talentelor, se favorizează iniţiativa şi spiritul creator. În cercuri elevii îşi însuşesc metode şi tehnici de învăţare creativă şi de cercetare ştiinţifică, îşi dezvoltă interesele profesionale, înclinaţiile, spiritul de observare şi investigare, receptivitatea faţă de nou, îşi educă voinţa şi perseverenţa. Activităţile extraşcolare au un rol însemnat în asigurarea succesului şcolar al copiilor de vârstă mică. Îmbinarea activităţilor şcolare cu cele extraşcolare poate să constituie o modalitate de diferenţiere în funcţie de interesele elevilor pentru o anumită preocupare literară, artistică, practică. Ele sunt binevenite constituind un mijloc eficace de completare a acţiunii de instrucţie şi educaţie pe care o realizăm în şcoală şi se prezintă ca un mijloc larg prin faptul că antrenează un număr mare de elevi. De asemenea, prin aceste activităţi se poate realiza ideea instruirii diferenţiate a elevilor, fiecare după capacitatea, puterea şi aptitudinile sale. Conţinutul activităţilor

1125

extraşcolare este mult mai elastic şi mai variat decât al lecţiilor. Tema unei lecţii se încadrează exact întro disciplină de învăţământ pe când tema unei activităţi , în afară de şcoală solicită cunoştinţe, priceperi şi deprinderi din cadrul mai multor obiecte de învăţământ. Reuşita unei astfel de activităţi le dă un imbold şi pentru activitatea de învăţare. Astfel, în cadrul unei excursii sau al unei serbări şcolare, se pot da elevilor sarcini potrivite cu aptitudinile lor. Activităţile extraşcolare trebuie să fie judicios planificate, fără a-i supraîncărca pe elevi, să-i ajute pe cât posibil la întregirea activităţii didactice la clasă şi să nu-i abată de la îndeplinirea sarcinilor şcolare, să fie programate la locul şi timpul potrivit. La copilul de vârstă şcolară mică dezvoltarea este strâns legată de activităţile desfăşurate în şcoală şi în afara ei sub forma jocului, a învăţăturii şi a muncii. Tocmai de aceea, o mare grijă trebuie acordată particularităţilor de vârstă şi individuale ale copilului, mai ales în alegerea metodelor care urmează a fi folosite în munca cu şcolarul mic. Dacă nu pierdem din vedere că elevul este într-o continuă, dar inegală dezvoltare şi că, prin urmare, constituie un univers aparte, care diferă de la un individ la altul, în funcţie de ereditate şi mediu socio economical familiei din care copilul provine, atunci vom şti că doar cunoscându-l mai bine putem să-i influenţăm dezvoltarea. Trebuinţa de a se juca, de a fi mereu în mişcare, este tocmai ceea ce ne permite să împăcăm şcoala cu viaţa. Pentru a-l face pe copil să depăşească în şcoală „greutăţile greu de învinsǁ important este să nu uităm că una din trebuinţele principale ale copilului este jocul. În orice tip de activitate însă, fie că este vorba de prima plimbare pentru cunoaşterea împrejurimilor cu elevii din clasa I, vizita într-un atelier de creaţie, un muzeu sau un loc istoric, o excursie şcolară de mică sau mare anvergură, cadrul didactic trebuie să se documenteze, să-şi pregătească un meticulos plan de lucru pe care să-l realizeze secvenţial, cu o abordare întotdeauna interdisciplinară şi după o atentă prelucrare a normelor de deplasare în grup, a cerinţelor igienico-sanitare, a regulilor de comportare civilizată, a regulamentului şcolar în ansamblu. Acest tip de activitate îi antrenează pe copii în activitatea de învăţare, îi apropie de şcoală, îi determină să o îndrăgească. Chiar ei propun, cer, aşteaptă şi se implică în realizarea acestui gen de activitate. Dacă avem grijă ca obiectivele instructiv-educative să primeze, dar să fie prezente în mod echilibrat şi momente creative, de relaxare, atunci rezultatele vor fi întotdeauna deosebite. Concluzii ale acestui tip de activitate: - activităţile extraşcolare, bine pregătite, sunt atractive la orice vârstă; - pentru că se desfăşoară într-un cadru nou, stârnesc interes, produc bucurie, facilitează acumularea de cunoştinţe, chiar dacă reclamă efort suplimentar; - mediul de acţiune fiind deosebit, iar tehnicile de instruire altele, contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie, îmbunătăţesc memoria vizuală şi auditivă, formează gândirea operatorie a copilului cu calităţile ei de echilibrare, organizare şi obiectivare; - elevii se deprind să folosească surse informaţionale diverse, să întocmească colecţii, să sistematizeze date, învaţă să înveţe; - acţionând individual sau în cadrul grupului, elevilor li se dezvoltă spiritul practic, operaţional, îndemânarea, dând posibilitatea fiecăruia să se afirme conform naturii sale; - participarea efectivă şi totală în activitate, angajează atât elevii timizi cât şi pe cei slabi, îi temperează pe cei impulsivi, stimulează curentul de influenţe reciproce, dezvoltă spiritul de cooperare, contribuie la formarea colectivului de elevi; - prin faptul că în asemenea activităţi se supun de bună-voie regulilor, asumându-şi responsabilităţi, elevii se autodisciplinează; - cadrul didactic are, prin acest tip de activitate, posibilităţi deosebite să-şi cunoască elevii, să-i dirijeze, să le influenţeze dezvoltare, să realizeze mai uşor şi mai frumos obiectivul principal al învăţământului primar – pregătirea copilului pentru viaţă. Bibliografie: 1. Babanski, I. K. , ,,Optimizarea procesului de învățământ,, E.D.P., București, 1979 2. Nicola, Grigore, ,,Stimularea creativității elevilor în procesul de învățământ,, , E.D.P., București, 1981 3. Cosmovici, Andrei, ,,Psihologie școlară,, , Ed. Polirom, Iași, 1999

1126

PROIECT EDUCAŢIONAL NAŢIONAL Activităţi specifice pentru dezvoltarea profesională prin participarea la activităţi de dezvoltare profesională/formare continuă! CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. Iuga Iulia Şcoala Gimnazială Nr. 2 Sibiu „Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi: rădăcini pentru a nu-şi uita originile şi aripi pentru a zbura şi a se folosi de ceea ce i-au învăţat.” Jonas Salk (1914-1995). Familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe în familie, în primii lui ani de viaţă. Pe lângă rolul educativ al familiei, ea poate oferi copilului o oază de linişte, pace şi acceptare în mijlocul unei lumi zbuciumate. Este cadrul instituit de Dumnezeu în care copilul să se simtă iubit fără rezerve şi condiţii, împlinit şi fericit. Părinţii au nevoie de anumite jaloane, principii călăuzitoare trasate foarte clar, care să-i ajute să-şi crească copiii sănătoşi şi în siguranţă. Încă din primele luni de viaţă, ei trebuie să transmită fiecărui copil unele mesaje: „Te iubesc mai mult decât poţi tu să înţelegi. Eşti preţios pentru mine şi îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că mă lasă să te cresc” „Deoarece te iubesc, trebuie să te învăţ să mă asculţi. Aceasta este singura cale, prin care te pot îngriji şi proteja de lucruri care ar putea să-ţi facă rău.” Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă.

1127

Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţa în realizarea unei sarcini - concentrarea atenţiei - perseverenţa în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. “A iubi un copil nu înseamnă să îi faci toate capriciile; a-l iubi constă în a scoate tot ce este mai bun în el şi a-l învăţa să iubească dificultăţile.” Nadia Boulanger

1128

DIN SUFLET PENTRU MAMA Iuga-Matei Maria Cristina-clasa a V-a Școala Gimnazială nr. 10- Giurgiu Coord. Prof. Cernat Mihaela Pentru mine, mama Viorela este cea mai bună ființă din lume. Știu că toți copiii își iubesc mamele, ceea ce este firesc, deoarece ele le-au dat viață. Mama Viorela nu mi-a dat viață, dar iubirea mea pentru dânsa nu are margini. Voi explica în continuare de ce: Eu m-am născut pe meleaguri îndepărtate, într-o familie dezorganizată. Din cauza neînțelegerilor dintre părinți, am ajuns la orfelinat. Și nu la unul, ci la trei. Apoi, am fost dată unor asistenți maternali. Primul, care era mai bun, a decedat și am ajuns la o doamnă cu doi copii, aproximativ de aceeași vârstă cu mine. În orfelinate am dus o viață mizeră, fără alimente suficiente iar aici am fost umilită și discriminată. Adesea mă gândeam cu groază dacă așa va fi toată viața mea. Gazdele anterioare m-au învățat o rugăciune pe care nu o voi uita cât voi trăi. Mă rugam neîncetat ca Dumnezeu să aibă grijă și de mine. Și Dumnezeu mi-a auzit ruga! Într-o zi, am aflat că o familie tocmai de la Giurgiu, dorește să mă vadă în privința adopției. Atunci am văzut pentru prima dată pe mami și pe tati. Din prima clipă am simțit că ei vor fi părinții mei adevărați. Așa au simțit și ei și au urgentat cât au putut cu actele de adopție. Astfel am ajuns la Giurgiu. Aveam mai mult de cinci ani. În acea zi am fost convinsă că m-am născut din nou. Este adevărat că nu totul este roz. Le-am dat părinților mei multe bătăi de cap, dar niciodată nu mi-a fost teamă, fiindcă mami a fost mereu lângă mine și m-a încurajat. Fiind uitată prin orfelinate, nu mi s-au făcut la timp toate vaccinările și multe boli s-au abătut asupra mea. Am fost internată la spitale atât în Giurgiu cât și în București. Mămicuța mea era disperată, dar mă încuraja tot timpul. Noaptea stătea cu mine la spital iar ziua mergea la serviciu. Și nu o zi - doua , ci mai multe săptămâni. Mămicuța m-a îngrijit tot timpul și, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am însănătoșit. Pe de altă parte, am avut rămâneri în urmă din punctul de vedere al dezvoltării, în raport cu vârsta. Părinții mei, alături de bunici, au întocmit un program pe termen lung și au acționat cu răbdare și cu metode corespunzătoare, ajutându-mă să recuperez și să fiu astăzi la nivelul copiilor de vârsta mea. Acum am tot ce îmi doresc și, în primul rând niște părinți și bunici extraordinari care trăiesc numai pentru mine. Datoria mea este să învăț carte, să fiu responsabilă și civilizată, să mă străduiesc să ajung un om adevărat și respectat. Parcă trăiesc într-o lume de basm, visez ceva frumos și nu vreau să se termine visul. Mă simt o privilegiată a vieții și, pentru toate acestea multumesc din suflet in fiecare zi, părinților mei și, bineînțeles Bunului Dumnezeu.

1129

Cei șapte ani de acasă Prof. IUHAS LAURA Grădiniţa cu P.P.Nr. 1 Marghita, jud. Bihor Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descopera de ce este importanta pentru micutul tau. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie www.referate.ro http://www.parinti.com/Importantacelor7anideacasa-articol-2894.html http://www.didactic.ro/materiale-didactice/cei-7-ani-deacasa

1130

Regulile morale – cheia către o societate civilizată Profesor lb engleză Iulia Călin Școala Gimnazială Mihai Viteazul, Craiova Îmi place foarte mult expresia "cei şapte ani de acasă". O expresie pe care am auzit-o din ce în ce mai rar în ultima vreme şi care pare, azi, mai degrabă desuet, ruptă din vocabularul acelor moşi şi babe care stau prin faţa blocului şi cîrcotesc, vorbind despre unul sau despre altul, în special despre "tinerii de azi". Uită, bunăoară, că, dacă tot e să generalizăm, "ei" sînt cei care i-au crescut pe "tinerii de azi".Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi.Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim

1131

imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

1132

„Cei 7 ani de acasă” sau despre „educația mutilată a unei generații” Prof. IULIANA BOTEZATU COLEGIUL ECONOMIC „ION GHICA” BACĂU „Copiii au nevoie mai mult de modele decât de critici." (Carolyn Coats) Zilnic suntem părtași la scene în care copii, tineri sau chiar adulți ne „agresează” emoțional sau verbal prin modul lor necivilizat de a se comporta sau de a se exprima, blamat de cei mai mulți membri ai societății, raportat la codul de norme morale general acceptat.Tindem, instinctiv, să punem etichete, să-i judecăm sau chiar să-i condamnăm pe cei care se comportă astfel, fără a stărui prea mult asupra reacției noastre. Privind în jur, ne gândim cu frustrare că „cei 7 ani de acasă” tind să devină un ideal. Aproape niciodată nu ne punem întrebarea dacă au avut pe cineva care să le ofere „darul celor 7 ani de acasă”, ne resemnăm și....trecem mai departe... Părinții sunt primele modele ale unui copil și primii educatori din viața acestuia. Timp de 7 ani ei clădesc „piatră cu piatră” templul personalității acestuia. Este cea mai grea, cea mai provocatoare misiune cu care se confruntă fiecare părinte, iar ceea ce „creează” ne influențează pe toți deoarece „ceea ce copilul nu primește, foarte rar se întâmplă ca mai pe urmă să poată dărui.” (P.D. James). Însușirea regulilor elementare de conduită constituie fundamentul personalității viitorului adult. De la înțelegerea nevoilor primare ale copilului și până la gestionarea crizelor de personalitate ale acestuia, părintele îl ajută pe cel mic să învețe de fiecare dată o lecție de viață. Politețea și comportamentul civilizat în societate sunt asemeni reflexiei în oglindă a ceea ce se petrece în interiorul familiei. Atât timp cât în relațiile dintre membrii familiei se respectă regulile de conduită în mod firesc, nu mai trebuie ca acestea să-i fie impuse copilului, căci el și le-a însușit prin imitarea modelelor. În istoria marilor civilizații, educația primilor ani ai copilăriei revine familiei, în mod special mamei. Modelele oferite de Grecia antică ori de Roma antică privind educația copiilor până la vârsta de 7 ani s-au perpetuat până astăzi. Societatea modernă determină o transformare a valorilor familiei tradiționale, o adaptare a acestora impusă de provocările cu care se confruntă familia modernă din perspectiva experienței profesionale și personale. Consecințele acestor schimbări se răsfrâng asupra rolurilor pe care le au în cadrul familiei părinții și, de aici, impactul asupra educației pe care o primesc copiii. În ceea ce privește România, această situație impune analiza dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte familiile cu părinți preocupați de carieră, iar pe de altă parte cea a familiilor care caută salvarea în plecarea la muncă în străinătate. În ambele cazuri copiii ajung să fie privați de modelele părinților și de educația pe care aceștia trebuie să le-o ofere copiilor în primii ani ai copilăriei. Părinții din familiile moderne care sunt mult mai preocupați de ascensiunea în carieră decât de construirea unei relații autentice, profunde cu propriul copil, cad, deseori, în plasa propriului egoism. Ei consideră că lăsându-și copilul în grija altora, oricât de competenți ar fi, aceștia îi vor oferi copilului o educație de top, într-o instituție de învățământ exclusivistă, sperând că vor putea să înlocuiască golul modelului parental. Din păcate, pentru ei și pentru societate, monopolul „celor 7 ani de acasă” îl dețin părinții. Nici bona, nici educatoarea, oricât de dedicate ar fi, nu pot compensa prezența părinților în viața copilului și educația oferită de aceștia. „Copilul ajunge pentru părinții săi, după educația care o capătă: răsplată sau pedeapsă” (Jean Jacques Rousseau), dar eșecul părinților în educarea propriului copil se răsfrânge asupra întregii societăți. De cealaltă parte de situează părinții care, din aceeași dorință ca și primii de a le oferi copiilor un trai mai bun, aleg să plece la muncă în străinătate, lăsându-și copiii la vârste fragede în grija rudelor sau chiar singuri.

1133

Statisticile UNICEF semnalează date îngrijorătoare pentru România în această privință. Conform situaţiei prezentate de Direcţia Protecţia Copilului1, la finele anului 2012, erau înregistraţi în evidenţele autorităţilor responsabile de asistenţa socială, un număr total de 79.901 copii cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Dintre aceştia, 41% erau complet lipsiţi de grija părintească: 22.993 aveau ambii părinţi plecaţi, iar 9.991 proveneau din familii în care părintele unic susţinător era plecat. Îngrijorător este şi numărul copiilor aflaţi singuri acasă care au ajuns în sistemul de protecţie specială: 3.346 (din care, 827 în centre de plasament şi 500 în grija asistenţilor maternali). Conform Guvernului, datele centralizate la nivel național arată că, la data de 30 septembrie 2014, în evidențele autorităților locale se aflau în jur de 83.000 de copii cu cel puțin un părinte plecat în străinătate. În acest context vine întrebarea firească: cine să le ofere „darul celor 7 ani de acasă”acestor copii? Lipsiți de educaţia primită „acasă“, aceși copii, chiar dacă vor putea deprinde un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singuri, să se spele, să fie ordonați) sau un nivel rezonabil de politeţe, vor accepta destul de greu să respecte regulile sociale dacă nu au deprins din copilărie să respecte regulile impuse de familie. De asemenea, nu vor dobândi un limbaj dezvoltat astfel încât să comunice eficient, iar din punct de vedere emotional nu vor avea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi nici capacitatea de relaţionare socială. Li se reproșează deseori că nu au cei 7 ani de acasă…o sintagmă căreia nici măcar nu-i cunosc sensul și rostul…Ce vină au acești copii că nu au primit educația care li se cuvine? De ce trebuie să poarte stigmatul toată viața pentru greșeala adulților și ignoranța societății? Din păcate, societatea românescă a creat o nouă generație blamată, cea a „copiilor cu educația mutilată”. Un proverb polonez spune „ai o viață întreagă ca să tot muncești, dar copiii nu sunt mici decât o singură dată”, dar copiii mici vor deveni adulți și, probabil, părinți….

1

 http://www.salvaticopiii.ro/upload/p0001000100030001 

1134

Cei 7 ani de acasă și comportamentul copilului Înv. Iuliana Solcan Școala Gimnazială nr. 2 T. Vladimirescu, Albești, Botoșani Nu există părinte care să-și dorească ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

1135

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insufăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1136

CEI SAPTE ANI DE ACASA! Prof.inv.presc. Ivan Mihaela Ancuta Gradinita Manesti, judetul Dambovita Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

1137

“Cei şapte ani de acasă”

JAMBOR EVA În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada preşcolară.După aceasta perioadă doar rectificăm. Când tinerii părinți primesc copilul lor, ca un cadou, se transformă. Se dezvoltă triunghiul emoțional, atenția părinților este îndreptată mai întâi spre copil și apoi către pereche. În cazul în care există dragoste , aprecieri și respect reciproc, pe scurt părinţii sunt pe un plan, copilul vede acest model între cei doi părinți și încearcă să imite acest lucru. În acest caz vom primi un şcolar echilibrat emoțional. El se va adapta în timp scurt și se va simţi bine in comunitate. Din păcate democrația a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare. Se spune că copilul este oglinda familiei. Incercare părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos. Încărcarea emoţională al unei astfel de moment, este atât de mare încât suprimă înțelegere ,emoție. Ce este călduţ, obişnuit zi de zi nu se inscripţionează, eventual se lipește Dar evenimentele cu bubuitură rămân. În lumea canalelor de știri, cu foame de senzație auzim doar povesti rele despre crimă, accidente, jafuri, incendii și dezastre. Ce înțelege din acestea un copilul în vârstă de şase - șapte ani? Nu trebuie să ne fie milă de toată lumea.Trebuie să ne ajutăm acolo unde putem, în comunitatea în care trăim acolo trebuie să-l prindem pe cel care cade în împejurimea noastră, să-l salutăm pe vecin, să nu aşteptăm să ne salute el, acolo trebuie să culegem murdăria de pe stradă, dacă colegul meu l-a aruncat, nu ignorant ,spunând că el l-a aruncat. În familiile care trăiesc în dragoste, înţelegere, in famiilie unde ginerele sau nora este primit cu respect, cu dragoste, bine voința, acolo cu respectul faţă de vârstnici nu este nici o problemă. Copilul este receptiv faţă de bunici înţelege că ei sunt părinţii părinţilor. Ei sunt importanţi, nu pentru că au cumpărat maşină sau casă, ci pentru că sunt oamenii care au crescut, au educat şi nu în ultimul rând iubesc părinţii lui, pe ei se pot baza, oricând aduc un sacrificiu. În cazul contrar în sufletul copilului se produce o catastrofă, se simte înşelat, se simte mituit cu cadouri, dar în mintea lui el nu v-a înţelege cum îşi permite bătrâna această urâtă, s-o vorbească prin spate pe mama, tatăl meu, acest gest nu este adorabil- şi atunci bunici pot să ceară pupici de la nepoţi, nu vor primi şi nici nu vor realiza din ce motiv. Mai târziu numai atunci vor conta când vor da cadouri, iar părintele nici nu îşi dă seama că copilul a devenit materialist. Atunci nu se va oprii la băuturi uşoare, va avea nevoie de alcool şi de droguri. În acel moment vine întrebarea:” Unde a-m greşit?”Iar răspunsul:” La început.”

1138

PROIECT EDUCAŢIONAL NAŢIONAL CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ prof. înv. primar Jászay Laura Importanţa celor şapte ani de acasă mă preocupă şi ca mama a doi copii, şi ca învăţătoare. Despre acest lucru am învăţat, am citit mult. Însă răspunsuri concrete la întrebările mele am primit din practica de zi cu zi. Consider şi sper din tot sufletul ca împreună cu tatăl copiilor mei, suntem părinţi buni. Totodată, cunoştinţele mele teoretice şi practice, sper să le fie de folos acelora care mi-au încredinţat copiii lor pentru a-i educa la şcoală. Felul în care un copil se va descurca atunci când ajunge adult, atât în ceea ce priveşte relaţiile interumane, cât şi în domeniul carierei şi al existenţei, şi în general cum va fi capabil să se integreze în societate, în mare măsură se poate decide în primii şapte ani de viaţă. Începerea şcolii este o graniţă în dezvoltarea copilului ( ex. schimbări de formă, fizice), dar şi în viaţa familiei, deoarece aşa numita poziţie părintească – a cărei posesor exclusiv au fost până acum doar părinţii – trebuie cedată, şi copilul, precum şi educarea şi instruirea lui în perioada următoare, trebuie dat, cu foarte mare încredere, în mâna învăţătoarei, pentru ca şcoala, de aici încolo, va reprezenta un loc foarte important în viaţa copilului. Doresc să menţionez câteva aspecte actuale, din viaţa mea profesională, pe care ar trebui să cunoască părinţii, în ceea ce priveşte importanţa acelor şapte ani de acasă. Comunicarea deficitară a afecţiunii Numeroase studii au arătat efectul relaţiei părinte-copil imprecise la apariţia şi evoluţia depresiei infantile. Părinţii îşi iubesc copiii însă de multe ori nu îşi pot exprima acest sentiment în modul cel mai corespunzător. Specialiştii consideră că cel mai important lucru este, ca din orice reacţie a părintelui, copilul să simte acceptarea necondiţionată. Aceasta nu înseamnă că trebuie ignorată comportarea incorectă a copilului. Însă copilul trebuie să fie conştient că indiferent de fapta lui, părintele îl iubeşte, dar nu acceptă comportamentul necorespunzător. Tot atât de important este ca părintele să-şi poată exprima sentimentele faţă de copilul său, chiar dacă nu se iveşte nicio ocazie deosebită. Pentru aceasta, cel mai simplu mod este comunicarea verbală; cu cât de frecvent aude copilul de la părinţii săi că este important pentru ei, cu atât va deveni un adult optimist, sigur de sine, cu succes. Este importantă şi atenţia din partea părinţilor pe care o simte copilul atunci când le povesteşte ceva, când îi roagă ceva sau pur şi simplu atunci când este în preajma lor. Toate acestea însă nu sunt îndeajuns. Contactul fizic nu se poate înlocui cu nimic. Copilul trebuie mângâiat, îmbrăţişat de către părinţi chiar şi atunci când dealtfel nu ar merita-o. În fond însă, trebuie să simte că este iubit, doar comportamentul actual este inacceptabil. Dacă performanţa nu primeşte recunoaşterea cuvenită În conştiinţa acelui copil, care nu primeşte recunoaştere cuvenită de la acei oameni care îi sunt cei mai apropiaţi, deci de la părinţi, nu se formează încrederea în sine în măsură necesară. Acesta are ca drept rezultat, ca în viitor, copilul nu-şi poate reprezenta interesele. Deoarece, în acest caz nu îi este clar la ce este capabil şi performanţa sa va fi sub nivelul aşteptat. Bazele încrederii în sine trebuiesc puse în primii şapte ani. Dacă acest lucru rămâne în urmă, este foarte greu de recuperat ulterior. În această perioadă performanţa joacă un rol important în viaţa copilului, care pe plan sentimental/emoţional se compune din doi factori. Un factor este independenţa – copilul experimentează şi poate să facă ceva din propriile eforturi -, celălalt factor este recunoştinţa. Aceasta are valoare mare pentru copil doar atunci când primeşte recunoaşterea cuvenită de la mama sa şi tatăl său, nu de la altcineva, de ex.vecin. Copilul chiar dacă are capacităţi, înzestrări, aptitudini excepţionale, acestea se pot evidenţia doar prin confirmare şi întărire exterioară.

1139

Lipsa limitelor/ a restricţiei Pe când, anterior, rigurozitatea disproporţională şi severitatea au fost considerate cele mai mari greşeli în educaţie, în zilele noastre greşeala majoră este lipsa totală sau semnificativă a restricţiilor. Totul se poate explica cu răspândirea tendinţelor pedagogiei permisibile în exces. Mulţi specialişti şi părinţi au recunoscut faptul că autoritatea, impunerea respectului poate fi destructivă după un anumit punct. Dacă nu este corect înţeles şi aplicat, produce multe daune. Pe de o parte, acolo unde între copil şi adulţi este pus semnul egalităţii, copilul nu beneficiază de sprijinul, susţinerea şi protejarea necesară vârstei lui, astfel poate deveni nesigur în sine şi în lume la fel. Pe de altă parte, din lipsa restricţiilor, se pot menţine în diferite măsuri, unele forme de comportament agresive, care dealtfel sunt specifice vârstei mici. Acestea, ulterior, pot aduce probleme în integrarea în societate. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, ar fi bine ca părinţii să elaboreze un model de disciplină, care este explicit, clar şi drept, însă fără furie, mânie şi îndeosebi fără umilire. Necesitatea şi importanţa acestuia să nu fie tema discuţiilor între copil şi părinţi. Dacă este necesar, pe lângă comunicarea verbală, părinţii să folosească şi mimică, gesturi. Dacă modelul de disciplină este bine gândit şi aplicat consecvent, atunci are de câştigat mult copilul. Pentru că el nu s-a născut socializat şi are mare nevoie de ajutorul părinţilor pentru ca să devină un adult care se poate adapta mediului de fiecare dată. Acestea au fost cele trei aspecte negative cele mai frecvente cu care m-am întâlnit recent în acest an şcolar (am clasa pregătitoare). Şirul însă, din păcate, nu se opreşte aici. În mare număr mă întâlnesc zi de zi cu copii în viaţa cărora se simte că părinţii lor înţeleg într-un mod ciudat importanţa rolului educaţiei încă din primii ani. Cu ocazia întâlnirilor cu părinţii încerc să le explic ce consecinţe au în viaţa şcolară a copilului acele aspecte greşite şi să le dau sfaturi practice pentru viitor. Pe lângă aspectele mai sus amintite, din ce în ce mai multe ori mă întâlnesc şi cu următoarele: - copilul denaturează adevărul - copilul intervine neîntrebat în discuţia adulţilor - copilul devine dur în joacă - copilul face că nu aude ce s îi spun adulţii - copilul se comportă obraznic etc. Prietenul copilului este copilul, părinţii îi sunt educatori, de la cei care trebuie să înveţe normele corespunzătoare cu ajutorul cărora îşi va putea găsi locul în lume. De aceea consider necesar ca părinţii să înţeleagă corect importanţa celor şapte ani de acasă.

1140

„A FI EDUCAT, E-UN LUCRU MARE!” Autor: prof. Jiarca Florin-Dorin Școala Gimn. Nr. 1 Hidișelu de Sus, jud. Bihor

Chiar din prima zi de viață, Mama-i cea care ne învață, Tot ce-i bun și rău pe lume Ca să ne facem un rost anume. Când la grădiniță am intrat, Lucruri bune-am învățat. Educatoarea ne-a tot repetat, Cum să fii un copil educat. Când la școală noi ne-am dus, Să vorbim frumos! ne-au spus. Să ne comportăm frumos, Că așa e politicos. Școala și-a pus și ea amprenta Pe modul de-a mă comporta; Când în societate vreau să ies, Ca să mai socializez. Când pe stradă ne plimbăm Noi frumos să ne purtăm. Oamenilor cunoscuți, Ne stă bine de-i saluți. Iar în lume când m-oi duce, Bună ziua! multe-aduce. Multe porți mi s-or deschide Doar eu, să mă pot decide. Iar acum, că am ajuns mare, Pot să zic cât pot de tare: „A fi educat, e-un lucru mare!” (creație personală)

Bibliografie: Gîgă Michiela – Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi București, 2004. Marinescu Aurelia – Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas , 2012.

1141

POLITEȚEA Autor: Prof. Înv. Primar. Jiarca Florina-Alina Școala Gimn. Nr. 1 Hidișelu de Sus, jud. Bihor „Politețea”, sau „Cei șapte ani de-acasă” după cum o mai putem numi este „ceva” care se învață. Primele reguli de politețe le învățăm în sânul familiei încă de când deschidem ochii și până în momentul când suntem capabili să ne dăm seama singuri de ceea ce este bine și ceea ce este rău. Bineînțeles că pe lângă familie la formarea noastră ca oameni contribuie și școala în mare măsură prin educatoare, învățătoare și toți profesorii pe care îi întâlnim pe parcursul școlarității și nu numai. Primim zilnic sfaturi de la toți acești oameni: „Spune Bună Ziua, când te întâlnești cu cineva cunoscut!” – spune mama; „Nu vorbi cu gura plină!” – spune bunica. „Puneți batista la gură când strănuți!” – spune tata. „Spune Te rog, când ceri ceva” – spune doamna învățătoare. „A avea cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună cuviință în orice împrejurare cu toată lumea: cu părinții, bunicii, profesorii, colegii, prietenii sau vecinii. Dacă suntem politicoși cu toată lumea scăpăm de observații și de multe situații neplăcute „ba, mai mult, vom fi apreciați și lăudați. Ceilalți vor fi, la rândul lor, politicoși cu noi. Viața noastră de zi cu zi va fi mai bună, mai frumoasă, mai armonioasă și chiar mai veselă. Este bine să ne străduim mereu să fim politicoși, iar atunci când greșim trebuie să căutăm să ne corectăm nu trebuie să ne fie rușine. Salutul este primul semn al politeții. Trebuie să ne ferim să ne spună cineva, vreodată, „Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură!” Punctualitatea este foarte importantă atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru. De aceea, trebuie să învățăm să fim punctuali în absolut toate situațiile care cer acest lucru. A fi punctual este o dovadă de bună creștere și de educație. A fi punctual înseamnă și a-i respecta pe cei din jurul nostru. Punctualitatea este obligatorie în următoarele situații: la școală, la ceremonii, la spectacole, etc. Politețea față de membrii familiei trebuie să fie nelipsită. Acasă suntem înconjurați de multă dragoste și căldură sufletească. Acest lucru nu ne dă însă, dreptul de a ne purta oricum, dimpotrivă, trebuie să răspundem tot cu dragoste și cu multă, foarte multă politețe. Trebuie să respect tot timpul regulile de politețe care se impun în diferite situații și locuri unde mă aflu, cum ar fi: pe stradă, la școală, în vizită, când avem musafiri, când oferim un cadou, la magazin, la cinema, la teatru, spectacole și expoziții, în excursii, în tren, în avion, la telefon și alte situații. Bibliografie: Blândul Valentin Cosmin – Psihopedagogia comportamentului Deviant, Editura Aramis, 2012; Gîgă Michiela – Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi București, 2004.

1142

ROLUL FAMILIEI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI Prof. Jinga-Petre Vasilica Grădiniţa Nr. 48 Brăila Ultimii ani au adus cu ei o nouă percepţie în privinţa influenţei pe care o are familia asupra formării personalităţii. Deşi s-a ştiut întotdeauna că familia ne influenţează, acum descoperim că această influentă este mai mare decât ne-am imaginat. Înţelegem acum că familiile sunt sisteme sociale dinamice, care au legi, componente şi reguli structurale. Cele mai importante reguli ale familiei sunt cele care determină ceea ce înseamnă a fi o fiinţă umană. Ceea ce cred părinţii despre viaţă şi împlinirea ei va determina felul în care îşi vor creşte copiii. Modul în care sunt crescuţi contribuie la formarea concepţiei fundamentale a copiilor despre ei înşişi. Nimic nu este mai important. Copiii sunt cea mai mare resursă umană a oricărei culturi. Viitorul lumii depinde de concepţia pe care o au copiii despre ei înşişi. Toate opţiunile lor depind de viziunea lor asupra propriilor lor persoane. Dar există o criză a familiei în ziua de azi. Aceasta tine de regulile noastre de creştere a copiilor şi de procesul desfăşurat de-a lungul mai multor generaţii prin care familiile perpetuează aceste reguli. Părinţii consideră în general educaţia ca dificilă atunci când copilul prezintă un comportament care pentru ei este inacceptabil sau atunci când copilul nu îndeplineşte cererile pe care părintele le adresează. Relaţia cu copiii se caracterizează printr-un schimb de experientă: părinţii influenţează copiii şi invers. Informaţiile despre educaţie şi sprijinul ce trebuie acordat copiilor pot duce la prevenirea problemelor ulterioare de educaţie şi pot duce la rezultate pozitive atât pentru părinţi cât şi pentru copii în dezvoltarea lor. Comportamentul pe care de obicei copiii îl descoperă şi şi-l însuşesc jucându-se, poate fi întărit sau slăbit de reacţia pe care o au părinţii sau ceilalţi educatori. Reacţia poate fi diferită: – o recompensă sau o apreciere pozitivă dacă este vorba de un comportament acceptabil pentru părinte; există aprecieri non-verbale ca: a face cu ochiul, a mângâia pe cap, a ridica degetul mare de la mână sau a oferi ceva drept recompensă; – o remarcă de reproş, o expresie supărată a feţei, o interdicţie dacă este vorba despre un comportament inadmisibil (pentru părinţi). În această categorie se includ şi pedepsele: a-i lua jocul sau ceva care îi face plăcere. Această teorie de învăţare porneşte de la ideea că fiecare copil simte nevoia de a i se acorda atenţie, respectiv atenţie individuală. Atenţia acordată întăreşte procesul de însuşire a comportamentului pozitiv. A ignora înseamnă a nu acorda atenţie unui comprtament neadecvat şi ca urmare acesta “se stinge”. Nu i se va acorda copilului atenţie (pozitivă) atunci când el încearcă să atragă atenţia cu un comportament neplăcut. Comportamentul poate fi învăţat. Aceasta înseamnă că este posibil să-ţi dezveţi copilul de comportamentul nedorit. Când copilul prezintă un comportament pe care părinţii îl găsesc nepotrivit nu trebuie imediat să dispere şi să-şi piardă curajul. Ei trebuie să-şi canalizeze energia pentru a influenţa sistematic comportamentul copilului. Din practică reiese că este mult mai dificil să dezveţi copilul de un anumit comportament decât să îl înveţi unul nou. Recompensarea unui comportament acceptabil şi dorit are un efect mult mai bun decât pedepsirea comportamentului inadmisibil şi nedorit. Fixarea comportamentului: Atenţia pozitivă: Fixarea comportamentului copilului atunci când îi oferim recompense. De exemplu: copilul face pipi la oliţă, părintele îi spune: “foarte bine”, îl mângâie pe cap şi îi dă ceva bun în semn de răsplată. Toate aceste recompense menţionate îl stimulează pe copil să repete comportamentul respectiv. Recompensele fixează, consolidează. Un astfel de element cu rol de consolidare este atenţia pozitivă. Atenţia negativă: Aceasta se manifestă sub forma certurilor şi a mustrărilor. Unii copii preferă atenţia negativă indiferentei părinţilor. Comportamentul nedorit poate fi eliminat prin neacordarea de atenţie. Ignorarea comportamentului nedorit are efect dacă acesta este combinat cu recompensarea comportamentului dorit. Problema este că toate comportamentele copiilor pot fi „înăbuşite” dacă sunt

1143

ignorate, chiar şi comportamentele pozitive dorite. Cu alte cuvinte, dacă copiii prezintă un comportament dorit şi acceptat şi nu sunt regulat lăudaţi sau recompensaţi există o mare şansă ca acel comportament să fie înăbuşit şi copilul să adopte apoi un comportament negativ. Astfel, într-o manieră sau alta el ştie să-şi primească atenţia cerută. Procedee ale educaţiei ca: atenţia şi menţinerea aceasteia, recompense şi pedepse, sunt cunoscute sau cel puţin, posibil de recunoscut pentru majoritatea părinţilor. Acest lucru este valabil şi pentru părinţii aflaţi în situaţii mai dificile. Recompensele şi pedepsele sunt procedee pe care părinţii le adoptă des în educaţia copiilor. Problema este că foarte mulţi părinţi nu folosesc aceste procedee sistematic sau consecvent sau pun prea mare accent pe influenţa comportamentului negativ. Sunt părinţi care adoptă astfel de procedee într-un moment nepotrivit, ignoră comportamentul dorit sau recompensează comportamentul nedorit cu un zâmbet. Dacă se pune accentul pe comportamentul negativ, atunci pot apărea urmări ca: - Efectul tratamentului pedagogic lasă de dorit. Recompensarea şi lăudarea comportamentului dorit/acceptabil are un efect mai bun decât criticarea şi pedepsirea comportamentului nedorit/inadmisibil. - Imaginea faţă de sine a copilului este influenţată negativ. Sondaje simple au dovedit că de aproximativ o sută de ori pe zi copiii sunt judecaţi negativ. Exemplu:“Iar nu eşti cuminte, nu te mai astâmperi”. Dacă copiii aud astfel de reproşuri de o sută de ori pe zi (acasă, la grădiniţă sau în alte locuri) aceasta înseamnă că ei le aud de 36.500 de ori pe an, deci aproximativ de 400.000 de ori înainte ca ei să termine şcoala primară. Dacă nu primeşte suficientă atenţie pozitivă, atenţia negativă va avea urmări negative faţă de propria persoană şi propria încredere în sine a copilului (cu toate urmările acesteia: frică, acte de bravură etc). - Atmosfera din casă. Dacă devine negativă, apare spirala negativă: copiii cer sub o formă negativă atenţie - li se acordă atenţie negativă - atunci niciuna dintre părţi (copii, părinţi) nu se vor simţi bine. Dacă tratezi pedepsele şi recompensele cu inconsecventă şi în mod contradictoriu, atunci toate acestea vor duce la confuzia copilului şi bineînţeles la neînţelegerea regulilor şi limitelor. Reacţiile inconsecvente fată de comportamentul copiilor au ca rezultat confuzia. Aceasta îl determină pe copil să se simtă nesigur şi să pună la îndoială consecventa părinţilor. O astfel de reacţie de inconsecventă din partea părinţilor poate fi, în unele cazuri, motivul problemelor de comportament ale copilului. În concluzie, în educarea copiilor este necesară atenţie pozitivă, consecvenţă şi multă iubire. Sursa: Manual „Educăm aşa”-UNICEF

1144

Dezvoltarea fizică-motrică în primi șapte ani de viață prof. Jozsa Francisc, Colegiul Național „Iosif Vulcan” Oradea, jud. Bihor Dezvoltarea fizică include tot ce ţine de dezvoltarea corporală (înălţime, greutate, muşchi, glande, creier, organe de simţ), abilităţile motorii (de la învăţarea mersului până la învăţarea scrisului). Tot aici sunt incluse aspecte privind nutriţia şi sănătatea. Dezvoltarea organismului începe să se dezvolte până la vârsta de 22-25 de ani sub aspect cantitativ şi calitativ, cuprinzând mărirea dimensiunilor, volumului, greutăţii, modificarea formei corpului şi diferenţierea ţesutului şi organelor. Creşterea copilului se face prin creşterea şi multiplicarea celulelor pe seama substanţelor nutritive din alimentele ingerate. Dezvoltarea fizică este însoţită şi de dezvoltarea psihică. Este important ca părinții să înțeleagă importanța exercițiului fizic care fortifică voința, cultivă răbdarea, stăpânirea de sine, curajul, inițiativa, perseverența, disciplina, dezvoltă spiritul colectiv, încrederea în sine, dezvoltă trăiri afective pozitive, cu condiția să nu fie practicat în exces pentru că duce la epuizarea energiei fizice a copilului, să nu fie efectuat în condiții de dezechilibru biologic (stare sau condiție de boală), gestionarea defectuoasă a resurselor materiale (încăperi neaerisite, spațiu impropriu amenajat) sau a resurselor umane (particulăritățile de vârstă). În primi șapte ani de viață are loc dezvoltarea motricității fine a copilului ce stă la baza unor aptitudini și abilități esențiale-desenare, scriere, îmbrăcare, dezbrăcare, înșiruirea și prinderea lucrurilor etc. și motricitatea grosieră (mers, sărit, alergat) se dezvoltă fără prea multă încurajare, cea fină are nevoie de atenție, timp și răbdare din partea părinților pentru a capăta formă. Pentru a-l ajuta pe copil să fie din ce în ce mai îndemânatic în mânuirea obiectelor mici și în realizarea unor activități ce implică motricitatea fină este nevoie doar să îl încurajezi continuu în eforturile lui de a explora mediul. Părintele va observa că nu va fi nevoie să îi spună/arate copilului ce activități să facă pentru că va fi dornic să imite părintele și să se aventureze în cele mai grele dintre ele, chiar dacă nu are aptitudinile necesare. Îl poți ajuta să își dezvolte această abilitate prin diverse activități care presupun introducerea și scoaterea obiectelor din cutii, umplerea/golirea vaselor cu apă etc. Micuțul are șansa să învețe că un obiect intră și iese dintr-altul și că se pot susține unul pe altul. Copiii iubesc mișcarea, de aceea educația fizică este importantă pentru dezvoltarea, formarea și educarea lor. Aspectul calităților motrice „numite și calități fizice, nu se dobândesc, nu se capătă pe parcusul existenței umane. Oamenii se nasc cu anumiți indici ai calităților motrice. Acești indici se dezvoltă, în ontogeneza, de la sine, datorită vieții, până la o anumită vârstă și apoi încep să scadă într-un ritm diferențiat, determinat de multe variabile…”1. Formarea depriderilor motrice implică și manifestarea unor procese psihice care conduc la dezvoltarea capacităților intelectuale ale copiilor; observarea, atenția, analiza, sinteza, comparația, decizia. Atrage o amplă participare psihică, conducând la educarea unor trăsături și calități (teama inerenta initial, manifestata ca emotie negativa, se transformă în bucuria realizării; curaj, cutezanță, perseverență, dârzenie și voință prin parcurgerea traseelor aplicative și îndeplinirea cerințelor stabilite, stăpânirea de sine prin respectarea regulilor de desfășurare; capacitatea de apreciere obiectivă și a spiritului critic și autocritic prin realizarea în fața celorlalți copii a deprinderilor motrice învățate, bucuria, tristetea, prietenia generate prin parcursurile aplicative, jocurile dinamice) care lasă urme în evoluția personalității copilului și asigură formarea de obișnuințe care se stabilizează în timp, păstrându-se chiar de-a lungul întregii vieți. Importanţa decisivă a primei copilării este sesizată prin intuiţia populară „cei 7 ori 6 ani de acasă”- dar ştiinţa contemporană ne arată că omul ajunge la maximă maturitate psihică la 10 ani – reflectă importanţa 1

 Gheorghe Cârstea, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Ed. AN‐DA, București, 2000, p.61 

1145

constituirii bazelor activităţii psihice-motrice şi conturarea trăsăturilor de personalitate ce îşi pun pecetea pe acţiunile viitoare. Scopul principal al dezvoltării fizice este acela de a motiva copiii să practice exerciţii fizice, dezvoltarea calităţilor motrice şi funcţionale, formarea deprinderilor de igienă şi de dezvoltare armonioasă a organismului. „Minte sănătoasă în corp sănătos”. Activităţile psihomotrice nu sunt doar un mod de consumare a energiei şi un prilej de distracţie pentru copii, dar şi o cale de menţinere a sănătăţii generale, de protecţie faţă de excesul de greutate, şi succes la nivel intelectual. Cercetătorii au constatat că activitatea fizică îmbunătăţeşte abilităţile cognitive la copii, facilitând o mai bună performanţă şcolară. Bibliografie: Gheorghe Cârstea, Teoria și metodica educației fizice și sportului, Ed. AN-DA, București, 2000 Andrei Barta, Petrică Dragomir, Deprinderi motrice la preșcolari, Ed. Integral, București, 1995

1146

PE URMELE CELOR SAPTE ANI DE ACASA EDUCATOARE: JUCA FLOAREA GRADINITA P.P. RIKI PRIKI, RESITA ,,Copilaria e o lume aparte: pentru noi, o lume fantastica, ireala, pentru cei care fac parte din ea, dimpotriva, una reala si plina de armonie.( Eugen Haroveanu). Fiecare copil este o fiinta unica.Chiar in aceeasi familie, fiecare copil este diferit de fratii si surorile sale,iar diferenta incepe de la nastere: fiecare are comportamente specifice in ceea ce priveste hrana, somnul, are reactiile sale proprii la ceilalti.Are deci un ,,stil de viata’’ al sau. In primii sase-sapte ani de viata, copilul dovedeste mare sensibilitate, receptivitate si mobilitate. Potentialul afectiv-volitional este in crestere, inclinatiile si aptitudinile se contureaza in aceasta etapa. Copilul dovedeste si o mare putere de acumulare si asimilare de cunostinte. Pornind de la particularitatile ontogenetice ale copilului, familia si gradinita trebuie sa-i asigure conditii favorabile de crestere si dezvoltare, in functie de disponibilitatle individuale. Cei care nu beneficiaza in familie de conditii favorabile dezvoltarii lor, au sanse de recuperare, daca frecventeaza gradinita. Aici procesul instructiveducativ se desfasoara in functie de particularitatile de varsta si se urmareste dezvoltarea armonioasa psihofizica, se stimuleaza gandirea si inteligenta, se formeaza deprinderile de baza. Mai importante in aceasta etapa sunt :deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizata si politete, deprinderile de ordine si curatenie. Copiii sunt antrenati in jocuri si activitati care se desfasoara cu toata grupa si individual, folosindu-se metode si procedee specifice fiecarei etape de varsta. Deprinderile care se pot forma la varsta anteprescolara si prescolara, deprinderi care poarta denumirea de ,,bune deprinderi’’ sau ,,cei sapte ani de-acasa’’… ele reprezinta forma cea mai simpla a invatarii de catre copii a unor miscari complexe si atitudini care vor influenta comportamentul lor viitor. Lipsa bunelor deprinderi face posibila instalarea unor rele. Bunaoara, copilului caruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, asteapta totul de la familie, de la parinti. De aici si necesitatea ca in familie si in gradinita, sa se insiste pentru formarea deprinderilor de baza, pana ce acestea se transforma in obisnuinte. Colaborarea familie-cresa sau familie-gradinita, in procesul de educare a copilului, are un rol deosebit, in special, in forrmrea deprinderilor igienice.Copilul se familiarizeaza cu obiectele necesare si denumirea lor(sapun, prosop, lighean, chiuveta,etc),apoi se explica si se demostreaza operatiile in ordinea lor fireasca, se demonstreaza fiecare miscare in parte, iar copiii o imita. "Udam mainile, le dam cu sapun, ne frecam mainile bine cu sapun, le spalam, apoi le limpezim cu apa... etc". Copiii imita miscarile facute de educatoare, dupa care, pe rand, copiii exerseaza. Referindu-se la rolul imitatiei, Henri Walon spunea : "Pentru cei mici, imitatia constituie regula jocului singura regula care le este accesibila atata timp cat nu pot depasi modelul concret, viu’’. Pentru a verifica daca s-a inteles si s-a retinut succesiunea operatiilor, i se cere copilului sa arate cum se spala. In acest timp, educatoarea urmareste corectitudinea executiei si corecteaza greselile, daca e cazul. In acest scop, de fiecare data, este bine sa se faca aprecieri pozitive si sa se incurajeze copiii care executa corect operatiile respective. In felul acesta, se creeaza o motivatie adecvata fata de actiune, iar copiilor li se cultiva increderea in fortele proprii. Un rol important in formarea oricarei deprinderi il are imitatia. La inceput, copiii invata miscarile prin imitatie spontana, apoi prin imitatie intenitonata. Ei reproduc miscarile pe care le vad la adulti sau pe care si le reprezinta (imagineaza). Asadar, atat parintii, cat si cadrele didactice din gradinita este bine sa acorde o atentie deosebita modului lor de comportare, pentru ca ei sunt primul model pe care il imita. Cu efect stimulator pot fi folosite lauda si indemnul. Acum mananca frumos! Poate mergem la restaurant si o sa rada chelnerul de tine. Este bine sa se acorde o atentie deosebita si modului cum sunt formulate acestea, precum si tonului folosit. Atunci cand se urmareste sa se trezeasca interesul copilului pentru o anumita deprindere, tonul este bine sa fie plin de voie buna, de blandete, de intelegere. Nu trebuie sa se foloseasca un ton ridicat. Aceasta declanseaza copiilor reactii de respingere a actiunii. Deprinderile de ordine si curatenie sunt deosebit de importante in viata omului. Parintii trebuie sa-i familiarizeze pe copii de la inceput cu necesitatea unei tinute vestimentare curate si ingrijite. Copiilor de

1147

3-4 ani, de pilda, nu li se poate pretinde sa. aiba o tinuta vestimentara curata, dar este bine sa li se aminteasca sa nu-si ude rochia, pantalonasii cand se spala, sau sa nu se pateze, cand mananca etc.Este bine ca parintii sa-si manifeste exigenta, dar sa nu se ajunga pana a-i interzice sa se joace deoarece murdareste imbracamintea. Pentru formarea deprinderii de ordine si curatenie, este necesar ca parintii si ceilalti adulti din familie sa constituie un model de urmat: sa umble cu hainele curate, nepatate, calcate, iar cand se dezbraca sa le lase in ordine. Deprinderile de politete constau din obisnuirea copilului de a folosi unele formule de politete potrivit situatiei.Deprinderea de a se adresa o rugaminte si de a oferi ceva, in mod politicos,poate fi invatata de catre copil , in jurul varstei de 3 ani. El trebuie sa stie ca atunci cand vrea sa obtina ceva, cand vrea sa realizeze o actiune, trebuie sa spuna "Va rog", "Te rog". Copilul este bine sa fie invatat de mic, ca atunci cand se adreseaza unui adult sa foloseasca formula "Va rog", iar cand se adreseaza unui copil "Te rog". In felul acesta, copilul se deprinde sa fie politicos si invata formulele de politete. A cere scuze este tot o deprindere de politete.De mic , copilul trebuie sa fie invatat sa-si ceara scuze, atunci cand, fara voia lui a gresit sau cand este dojenit pentru o fapta urata: ,, Scuzati-ma, va rog, ca am…’’ sau ,,Te rog sa ma scuzi ca ta-am lovit’’. Pentru formarea si consolidarea oricarei deprinderi este necesar ca parintii sa tina cont de particularitatile de varsta si individuale ale copiilor, precum si de cele psihofizice.Caile si modalitatile de educare trebuie adaptate varstei si puterii de intelegere a acestora. Intrucat formarea si consolidarea deprinderilor se realizeaza in timp, este bine ca parintii sa insiste pana la transformarea acestora in obisnuinte. Pe intreaga perioada se va manifesta unitatea de vederi in cerinte, perseverenta, rabdare, intelegere, dar si exigenta.. Procedand astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o buna purtare. Aceasta este "cartea de vizita a familiei". BIBLIOGRAFIE: 1. Vrasmas,Ecaterina,Adina,2002, Consilierea si educatia parintilor – , Editura Aramis, Bucureşti 2.Tomşa,Gheorghe, (coordonator), 2005, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Ed. Coresi, Bucureşti 3.Programa activităţii instructiv-edicative în grădiniţa de copii, 2005,Bucureşti, Editura V&I Integral, Bucureşti; 4.www.didactic.ro 5.www.copii.ro

1148

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Jugănaru Alina Delia Liceul Tehnologic Astra Experienţele prin care trece un copil, chiar de la naştere, îi vor defini personalitatea şi comportamentul ca adult. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferită în primii 7 ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul in interacţiunile cu ceilalti. Educaţia copilului nu este doar datoria sau obligaţia şcolii. Dincolo de porţile ei este o lume întreagă şi un mediu propice de care poţi profita pentru a-i consolida educaţia şi pentru a-l face să devină un copil de toată isprava. De la concepere până la 6 ani, copilul trece printr-o perioadă de dezvoltare crucială. Creşterea fizică, ataşamentul emoţional, atitudinile şi comportamentele, limbajul şi aptitudinile motorii se dezvoltă în această perioadă. Mulţi factori pot influenţa primii ani de viaţă ai copilului şi pot avea impact asupra lui, tot restul vieţii. Dezvoltarea copilului în primul an de viaţa In primul an de viaţă copilul plânge atunci când îi este foame sau când il doare şi zâmbeşte ca răspuns la un lucru plăcut. Aşadar, bucuria, surprinderea, supărarea, teama, neplăcerea, interesul pentru ceva anume reprezintă forme de manifestare emotivă ale bebeluşului la această vârsta. În perioada 1-3 ani, metodele educaţionale sunt cele care trebuie să structureze şi să modeleze comportamentul copilului în vederea asigurării unui echilibru emoţional al acestuia. Jocul este principalul mod prin care copilul învaţă în această perioadă. Pe măsură ce înaintează în vârstă, conduitele afective ale copilului devin tot mai complexe. În jurul vârstei de 18 luni rezonanţa afectivă creşte, copilul fiind mult mai impresionabil. Acum se poate manifesta gelozia în raport cu un alt copil căruia i se acordă atenţie sau faţă de o persoană care se interpune între el şi mamă. Alte atitudini care se conturează în această perioadă sunt timiditatea faţă de persoanele străine şi simpatia sau antipatia faţă de cele cunoscute. La 3 ani manifestările comportamentale sunt nediferenţiate şi implică stări afective confuze- copilul râde şi plânge în acelaşi timp sau râde cu lacrimi pe obraz. Între 4 şi 6 ani emoţiile devin mai profunde, copiii încep să-şi stăpânească emoţiile, încearcă să nu mai plângă, de exemplu, atunci când se lovesc. Tot acum copilul poate să aprecieze prin frumos sau urât anumite trăsături ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor etc. Cuvântul condiţionează şi dezvoltarea acestui proces psihic - prin cuvânt, în cadrul comunicării verbale, copilul îşi poate exprima bucuria, tristeţea, supărarea. Copiii stresaţi, frustraţi, abuzaţi emoţional pot prezenta tulburări ale fluxului vorbirii, tulburări cunoscute sub numele de balbisme (logonevrozele). Interacţiunea dintre părinţi şi copii este complexă la aceasta vârsta. Părinţii iubitori care reuşesc să ofere căldură, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc în procesul educaţional de calităţile copiilor şi nu de defectele lor, cei care nu folosesc o autoritate excesivă au copii fericiţi, încrezători în forţele proprii. Prin această atitudine ei reuşesc să aibă o comunicare optimă cu copilul, lucru essential in educare. Metodele necorespunzătoare bazate pe autoritate excesivă, folosirea pedepsei fizice, ignorarea personalităţii copilului determină apariţia comportamentelor agresive şi a unei imagini de sine deficitare. Pe lângă o nutriţie de calitate şi o îngrijire adecvată a stării de sănătate, copiii au nevoie să se bucure de afecţiune, atenţie, să fie motivaţi şi încurajaţi să acţioneze. Atunci, ei cresc şi învaţă cel mai mult. Un copil care este stimulat vizual, implicat constant în activităţi interactive, îmbraţişat, încurajat să se exprime şi este mângăiat are şanse mai mari să îşi dezvolte complet abilităţile cognitive, emoţionale, sociale şi de limbaj care sunt vitale pentru succesul lui la şcoală, în comunitate şi pe parcursul întregii vieţi. Pedagogia secolului al XIX-lea urmăreşte problema educaţiei şcolare cu accent pe relevarea scopului educaţiei şi a mijloacelor corespunzătoare realizării sale. Practica a pus în evidenţă necesitatea cunoaşterii copilului ca o condiţie a educării lui. Astfel, practica educativă şi interesul crescut pentru

1149

educaţia din şcolile noi impun nevoia de cunoaştere a „materiei prime”; apar preocupări pentru cunoaşterea copilului ca reacţie faţă de şcoală şi pedagogia tradiţională axată pe educator. Începutul secolului XX în învăţământul din România cunoaşte o focalizare asupra şcolii din mediul rural, atât prin realizarea infrastructurii, cât şi prin cuprinderea în învăţământul primar a unui număr cât mai mare de copii. Astfel, dacă la 1899, cifrele epocii vorbesc despre 84% din populaţia rurală ca analfabetş, în numai 10 ani, prin aceste preocupãri procentul scade la 65%. Extinderea numărului de şcoli primare, dar şi modul în care s-au dezvoltat instituţiile pentru copiii sub vârsta şcolarităţii în perioada următoare este relevantă pentru a înţelege priorităţile momentului: alfabetizarea populaţiei. Perioada de început a secolului XX cunoaşte aceleaşi frământări şi preocupări ca şi în celelalte ţări europene, anume de a înlocui rigiditatea şcolilor tradiţionale în care intelectualismul de tip herbartian şi autoritarismul magistrului predominã şi de a organiza un învăţământ mai apropiat de trebuinţele societăţii şi care să ţină seama de particularităţile copilului. Concepţiile promovate de reprezentanţii educaţiei noi Dupã 1989 putem vorbi despre importante schimbări în atitudinea faţă de copil atât în familie, cât şi în mediul instituţional, precum şi de schimbări importante pe care le-a experimentat sau le experimenteazã instituţiile de educaţie timpurie din România.

Bibliografie: www adevarul,ro www copilul.ro www salvaticopiii.ro Studiu-Repere fundamentale în învăţare şi dezvoltare timpurie a copilului de la naştere la 7 ani, lucrare tiparită cu ajutorul UNICEF România, Ed. Vanemonde

1150

“CEI SAPTE ANI DE ACASA” JUNGHIE IOANA ALINA GRADINITA PERSINARI Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament”. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

1151

In ceea ce priveste recompensa si pedeapsa este bine de stiut ca cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1152

,, CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ – POLITEŢIA!,, Prof. înv. preşc. Jura Nicoleta Cristina Grădiniţa P.N. Sinersig, Jud. Timiş Politeţia este ,, ceva ,, care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe, copiii le învaţă de la părinţi şi de la bunici. Apoi copiii învaţă de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii lor. Toţi aceşti oameni le dau sfaturi despre cum trebuie să salute, să se comporte în societate, etc. ,,Spune Bună ziua atunci când te întâlneşti cu cineva cunoscut!’’-spune mama; ,, Nu vorbi cu gura plină! – spune bunica; ,, Pune-ţi batista la gură când strănuţi!’’ – spune tata; ,, Spune te rog când ceri ceva!’’ – spune doamna educatoare; Este foarte bine să oferim copiilor cât mai multe sfaturi şi să îi îmvăţăm pe copii să ţină cont de ele. Dar cel mai important este să le oferim copiilor modele pe care să le urmeze. Realitatea de zi cu zi a familiilor de azi este diferită d e cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp cu copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a învăţa copilul să scrie, să citeasă şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e raspunderea adultului, obişnuindul de mic cu bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fie adulţi din preajma copilului, un bun model pentru el. Se începe prin a învăţa lucrurile simple înca de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc".Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Asadar, cum il învăţăm pe copil bunele maniere? A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi trebuie îndrumatin directia corecta. Chiar daca a gresit de cateva ori, nu trbuie să tragem concluzia ca acel copil este prost crescut. Este posibil să aibă nevoie doar de una, două lecţii de bune maniere pentru ca problema să se resolve; Îi explicăm clar şi îl învăţăm ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o retezăm scurt, ci încercăm să reformulăm. De exemplu, cand el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde", îl corectăm spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul". Să fim înţelegatori şi să le acceptăm greşelile. Să ne amintim că nu este încă suficient de matur pentru a şti bine cum trebuie ă se comporte în anumite situaţii. Si noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei… Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, in familie. Nu îi ţinem prelegeri şi nu îl criticăm în public, nu îl umilim şi nu îl jignim faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă cu alţii, dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atent la lecţiile de bune maniere. Fii consecvent. L-ai învăţat de la doi ani să spună "te rog" şi "mulţumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui săle folosească. Oricum, procesul de educţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să înveţe ceva! Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

1153

Bibloigrafie: 1.Michiela Gică, Cei şapte ani de acasă, Editura Coresi, Bucureşti, 2003 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1154

RELAŢIA PĂRINTE – COPIL ÎN CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Profesor învăţământ primar: Jurca Geanina – Mariana Şcoala Gimnazială Nr. 2, Timişoara „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, deoarece el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”

1155

pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002; 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1156

CEI SAPTE ANI DE ACASA PROF . INV PRESCOLAR JURJE LUCRETIA Intr-un secol in care toata tehnologia avanseaza in ritm rapid se pune problema daca si educatia are acelasi progres si daca are acelasi ritm sustinut de multitudinea de informatii date de tot ce ne inconjoara . Multimea informatiilor oferite gratuit ar da impresia ca sunt si folosite la maxim insa realitatea nu sustine ideea aceasta pentru ca atunci cand programul e incarcat sau supraincarcat si prioritatile pot fi schimbate in vietile oamenilor . Parintii incearca si li se ofera tot mai multe oportunitati in a asimila bunuri si informatii si din fericire sau din pacate unele primeaza in viata lor ,ducand la colaps de educatie vizavi de copiii lor. Nu generalizam ,doar ca prezenta institutiilor care preiau copilasi de o varsta cat mai frageda ne pun semne mari de intrebare vizavi de stilul de viata parental si de prioritatile lor. In acest context a vorbi de cei 7 ani de acasa e tot mai greu si se pare ca educatia se transfera tot mai mult pe umerii pedagogilor licentiati .Nu ar rau acest lucru doar ca familia are rostul ei si achizitiile fundamentale sunt date sau macar sustinute puternic de familie . Scopul sau finalitatile educatiei la fel sunt sustinute de familie deoarece se ajuta in functie de caracter si abilitati ce pot fi incurajate si sustinute in familie . Cand vorbim de achizitii fundamentale vorbim de lucruri mici ,neobservabile dar care in timp dau calitate vietii de prescolar ,scolar si apoi adult pregatit pentru societate si familie. Achizitiile fundamentale sunt asigurate si apoi lucrate impreuna cu familia ,zilnic ,cu perseverenta si disciplina . Rutinele zilnice ale copiilor sunt formate in locul unde ei isi petrec cel mai mult timp ,adica familia .Chiar daca se opteaza pentru cresa totusi timpul petrecut cu familia ramane cel de calitate ,deoarece acolo i se acorda atentia si iubirea maxima ,fiind in numar restrans si posibil acest lucru.Bineinteles ca depinde de educatia ce o au parintii si interesul de a investi in educatia copiilor lor ,ca sa nu mai zic de programul si epuizarea lor la locul de munca . De aceea eu consider necesar o structurare a educatiei parintilor care sa duca la educatia copiilor. De exemplu daca pentru o meserie investim timp si bani sa studiem si exersam in a deveni mai buni tot asa trebuie sa fie facuta si o educatie in a fi parinte . E necesar a se investi in educatia parintilor inainte de cei 7 ani de acasa a copiilor si aici fiecare poate sa se instruiasca singur sau sa participe la cursuri de formare in aceasta directie .Achizitiile fundamentale ale educatiei sunt lucruri marunte ,nevazute dar lucrate la timp si frumos de catre parinti ofera copilului si pedagogilor care lucreaza mai tarziu cu el o persoana maleabila si deschisa la a coopera in educatie. Scopul educatiei incepand de la prima zi a venirii pe lume a unui copilas e dirijat de catre parinti in functie de scopul lor de viata si a educatiei lor. El poate fi implementat in mintea copilului prin vorbe ,fapte ,atitudini ale parintilor si inevitabil vor forma unele idei ale copilasului in aceasta directie. Spun „unele idei” pentru ca ele pot fi ajutate sau prelucrate si cu ajutorul pedagogilor intalniti pe parcursul educatiei .acestia fiind abili si exemple in ceea ce fac si investesc . Familia insa petrecand cel mai mult timp in primii ani de viata cu copiii ramane totusi baza lucrurilor si ea stabileste cat si cum investeste in acel copil ,pentru ca trebuie sa recunoastem ca in mare parte depindem si de finante cand vorbim de educatie. Nu ma refer la finante in sensul de sume mari ci de felul cum investim banii familiei in jocuri ,idei ce pot ajuta educatia prin orice amanunt zilnic prin care putem ajuta copilasul chiar fiind mic si acasa sa ii dezvoltam abilitati ce il ajuta in educatie.In ultimii ani tehnologia a dat loc la reclame care fura privirea copiilor si a parintilor atragand atentia si finantele spre cumparaturi care nu sunt tocmai pe scopul educatiei de calitate . Ele pot fi folosite ,cele mai multe, in acest scop doar ca nu sunt folosite in aceasta directie ci mai mult in sens comercial sau pentru a satisface dorinte si orgolii ale parintilor. Concluzia e ca, cei sapte ani de acasa sunt baza lucrurilor in ce priveste educatia ca scop si finalitate si in mare parte depinde de familia copilului si intentiile ei fata de educatie. Educatia parintilor si scopul lor se vor vedea in mod vizibil in toate actiunile lor incepand cu prima zi de viata a copilului si vor duce la implementarea scopului si finalitatilor dorite in mintea copilului .

1157

ROLUL FAMILIEI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII COPIILOR prof. Kalmar Kristina Şcoala Gimnazială Pişchia, jud. Timiş Dezvoltarea personalităţii copilului este influenţată de trei factori importanţi: ereditatea, mediul şi educaţia. Cel mai important factor în educarea copilului o reprezintă familia, deoarece educaţia începe din familie. Familia are rolul de a asigura dezvoltarea fizică şi morală a copilului. Pentru fiecare copil persoana părinţilor, în special a mamei, reprezintă sistemul de referinţă unic în perioada copilăriei. De la naştere copilul intră în relaţii din ce în ce mai complexe cu mediul în care trăieşte, dar prima imagine o reprezintă mama. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât vârsta copilului este mai mică şi scade cu înaintarea în vârstă atunci când intervin şi alţi factori. Acţiunea educativă din familie are un caracter intenţionat având ca scop dezvoltarea conştiinţei şi a conduitei morale, socializarea, oferirea unor modele de conduită şi comportament. Educaţia oferită de familie afectează toate laturile copilului în funcţie de vârstă şi particularităţile acestuia. Acest proces care se desfăşoară pe parcursul a mai mulţi ani are ca scop formarea personalităţii copilului pentru integrarea lui în societate. Primii 6-7 ani din viaţă copilului sunt definitorii în realizarea celor mai durabile influenţe. Începând cu vârsta de 2 ani se conturează personalitatea copilului. La această vârstă, copilul începe să fie atent şi să perceapă ce se întâmplă în jului său. La vârsta de 3 ani vorbirea devine mai completă, copilul pune întrebări şi părinţii pot să îl implice în activităţi simple de responsabilizare ca de exemplu aşezarea jucăriilor la locul lor. Deoarece la acestă vârstă principala preocupare a copilului este jocul, educarea poate începe ,,în joacă”. Începând cu vârsta de 4 ani copilului îi place din ce în ce mai mult să comunice iar părinţii trebuie să îl înveţe câteva reguli simple de socializare ca de exemplu salutul. De la familie, copilul, învaţă să iubească munca, ţara şi libertatea şi să respecte legile ţării. A . S Makarenko fiind convins de rolul exemplului în educaţie ca şi de inclinaţia copilului pentru imitaţie se adresează părinţilor astfel: ,,Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îi povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre chiar şi atunci când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii şi cu duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul toate au pentru copil o mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observaţi." S-a observat că în jocurile lor copii imită comportamentul părinţilor, expresiile lor. De aceea este foarte importantă conduita părinţilor deoarece ei sunt modele pentru copiii lor. Kant spunea că: ,,Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii.” Iar marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: ,,Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite". Pentru dezvoltarea şi creşterea armonioasa a copilului, părintele trebuie să fie calm, iubitor, plin de bun-simţ si disponibil. Atunci când părinţii manifestă indiferenţă sau superficialitate în educarea propriilor copii, oricât de mare ar fi efortul pe care l-ar depune grădiniţa şi şcoala nu pot suplini rolul familiei. Sunt unele cazuri în care părinţii nu educă pentru a-şi ajuta copilul să crească, ci pentru a se simţi satisfăcuţi că îl modelează după chipul şi asemănarea a ceea ce ar fi vrut ei să fie. Cele mai eficiente metode de educare pe care părinţii trebuie să le folosească sunt lauda, încurajarea deoarece cearta, bătaia, critica, dacă sunt continue duc apariţia sentimentului izolării şi nepăsării. Ambianţa, climatul din familie sunt importante pentru dezvoltatrea personalităţii copilului. Părinţii care se joacă cu copii îmbunătăţesc comunicarea cu aceştia, le dau încredere în valoarea lor şi le transmit că sunt iubiţi. Educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, climat de afecţiune. Pentru a creea climatul unei familii senine, e nevoie însă de răbdare, iubire, blândeţe, bunătate fără margini. Este greu să creşti un copil, dar şi mai dificil să îl educi. Realitatea de zi cu zi este diferită Părinţii şi copiii îşi petrec mai puţin timp împreună şi aproape toţi adulţi încearcă să echilibreze cererile vieţii de familie, cu cele ale slujbei; însă de cele mai multe ori din dorinţa de a le oferi siguranţa economică,

1158

părinţii, nu îşi alocă suficient timp pentru educarea copiilor lor. Această problemă, care afectează educaţia zilelor noastre, va fi rezolvată doar printr-un efort comun, care să implice părinţii, şcolile şi comunităţile. BIBLIOGRAFIE R Campbelt, G Chapman ,,Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, 2000 Ed. Curtea Veche Publishing, Bucureşti, Vrasmaş E., ,,Educaţia şi consilierea părinţilor”, 2004, Ed. Aramis, Bucureşti. Băran Pescaru A. ,,Parteneriat în educaţie”, 2004, Ed. Aramis, Bucureşti;

1159

„Cei şapte ani de-acasă“ Prof. inv. presc. Kesz Ildiko G.P.P. Manocska Mun. TG. SECUIESC- COVASNA Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm? După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a

1160

preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“.

1161

Teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale până la vârsta de 7 ani Kiss Dora Alina Un aspect important al teoriei dezvoltării cognitive a lui Piaget este acela care leagă nivelul capacităţii de raţionare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are în vedere modul în care copilul apreciază ce este corect şi ce este greşit, constituind o parte importantă a socializării sale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament, iar copiii sunt educaţi să observe normele societăţii lor. După cum menţiona şi Ianoşi în lucrarea Vârstele omului, „copilul ajuns om nu e însă nici animal şi nici robot, cum nu e nici păpuşa pe care o alintă. El devine capabil să-şi însuşească, oricât de timid, opţiuni morale”. Contribuţia majoră a lui Piaget la teoria dezvoltării sociale a copiilor apare în „Judecata morală la copil” (1932), în care a analizat atitudinile copiilor faţă de reguli, aprecierile lor asupra anumitor infracţiuni şi opiniile lor despre justiţie. Într-o încercare de a explora înţelegerea regulilor, Piaget a ales nişte jocuri cu bile, în care au fost implicaţi copii cu vârste diferite. El a ales aceste jocuri deoarece adesea regulile sunt inventate chiar de către copii şi rar sunt învăţate de la adulţi. Piaget le-a cerut copiilor să-i arate cum se joacă un joc şi să-l înveţe regulile. Din observaţiile sale, Piaget a descoperit că viziunea copilului asupra regulilor şi asupra a ceea ce este corect sau greşit se dezvoltă frecvent în relaţie cu intelectul lor. De exemplu, copiii de trei ani şi cei sub trei ani par să urmeze o oarecare ordine în jocul lor, dar nu consideră necesar să păstreze această ordine; de fapt, ei îşi modifică frecvent regulile. Între vârstele de 3 şi 6 ani, majoritatea copiilor copiază, pur şi simplu, unele dintre regulile pe care le-au văzut la copiii mai mari, dar nu sunt încă în stare să joace un joc corect cu alţi copii. Ei par să-şi joace propria versiune, chiar şi atunci când se joacă cu alţii. Piaget a asociat această constatare cu descoperirea sa iniţială asupra egocentrismului copiilor din perioada preoperaţională. Cu alte cuvinte, aceşti copii au tendinţa de a vedea lucrurile tot timpul din propriul lor punct de vedere, lipsindu-le structura cognitivă pentru a ţine cont de opiniile altora. De asemenea, există diferenţe în flexibilitatea regulilor, aşa cum o percep copiii. Deşi ei nu sunt capabili să urmeze regulile, aşa cum o fac copiii mari, copiii aflaţi în perioada preoperaţională par să creadă că regulile sunt inventate de o autoritate superioară lor, fiind fixe şi imuabile. Totuşi, când ajung la perioada operaţiilor concrete, majoritatea copiilor îşi dau seama că-şi pot concepe propriile reguli şi că acestea nu sunt inventate de nici o autoritate atotputernică. O modificare similară de raţionament se poate constata în viziunea copiilor asupra justiţiei. Piaget a chestionat mulţi copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupra unor infracţiuni, relatându-le întâmplări despre persoane care au minţit, escrocat sau furat. El a tras concluzia că, în perioada preoperaţională, copiii pot fi caracterizaţi de realism moral. Prin aceasta, el sugera că aprecierea lor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciuni depinde foarte mult de consecinţele faptei sau ale minciunii respective. De exemplu, un copil care răstoarnă accidental un 11 set întreg de farfurii este considerat mai obraznic decât un copil care sparge deliberat una. Aceşti copii nu ţin seama de intenţia cu care este comisă infracţiunea. Când au în jur de opt ani, copiii îşi pierd acest realism moral şi încep să ţină seama de intenţia persoanei. Acum, o persoană care răstoarnă intenţionat o farfurie este considerată mai rea decât una care sparge neintenţionat mai multe. Deci, în perioada preoperaţională, copiii au o viziune mai mult dogmatică. În general, Piaget consideră copiii ca fiind capabili să lege natura pedepsei de delict. Ei cred, pur şi simplu, că este cu atât mai bine, cu cât pedeapsa este mai severă, oricare ar fi delictul. Interesant, ei au şi o idee de „justiţie iminentă”, care presupune că orice accident care se întâmplă după o infracţiune, are loc datorită infracţiunii. De exemplu, o persoană care se împiedică atunci când fuge de la locul unei crime este pedepsită pentru crima sa. Acelaşi simţ al justiţiei iminente poate fi observat şi la adulţi, în noţiunea de „justiţie poetică”. Piaget descrie acest nivel de dezvoltare morală ca unul de „constrângere a adultului”, deoarece copiii cred că orice spune un adult este adevărat şi că adulţii aplică întotdeauna pedepse corecte şi adecvate. Totuşi, copiii mai mari sunt din ce în ce mai capabili să aprecieze pedepsele care „se potrivesc infracţiunii”, lucru cunoscut sub denumirea de „justiţie reciprocă”. Deci, după Piaget, există o progresie treptată în simţul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorităţi şi copilul accceptă regulile lor. Copilul mai mare parcurge o etapă autonomă, în care poate gândi pentru el însuşi şi moralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raţionament, decât al constrângerilor altor persoane. Pe scurt, Piaget considera că

1162

există o legătură între nivelul raţionamentului cognitiv al unui copil şi simţul său asupra a ceea ce este corect sau greşit. În parte, procesul de a învaţa corect din greşeli implică înţelegerea regulilor, momentul şi motivul pentru care acestea sunt impuse. După Piaget, în perioada preoperaţională, copiii înţeleg rar că regulile sunt create de către un grup pentru binele grupului, ca întreg. Copiilor li se pare că regulile le sunt impuse de către o autoritate. Atunci când copilul are în jur de opt ani, începe să ţină seama de intenţia cu care a fost realizată greşeala, infracţiunea şi găseşte o pedeapsă adecvată pentru gravitatea acesteia. BIBLIOGRAFIE: Băiceanu, L., Dicţionar ilustrat de psihologie englez-român, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004 Beverly, J., Handbook for treatment of attachment- trauma, problems in children,The Free Press, New York, 1994 Brich, A., Psihologia dezvoltării, Editura tehnică, Bucureşti, 2000 Cosmovici, A.; Iacob L.(coordonatori) ; Psihologie şcolară, Polirom, Iaşi, 1999 Hoffman, E., Psychologicaly testing at work, McGraw-Hill, London, 2002 Fischer, G., & Riedesser P., Ttratat de Psihotraumatologie, Editura Trei, Bucureşti, 2001 Gudjonsson, G.H.; Haward L.R.C., Forensic Psychology, a guide to practice, Routledge, London, 1998 Marcelli, D., Tratat de psihopatologia copilului, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2003

1163

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. primar Knecht Andrea Școala Gimnazială ”Gheorghe Bulgăr” Sanislău, Jud. Satu Mare

MOTO: ”Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale” PROVERB ROMÂNESC Toți ne dorim să avem copii educați, însă nu întotdeauna găsim soluțiile cele mai potrivite.Educația reprezintă un process permanent și continuu, în fiecare moment facem educație copilului nostru prin ”exemplu”, copiii ne iau ca exemplu în tot ceea ce facem și spunem, comportamentul părinților va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Asa cum albinuțele strâng nectarul din flori și îl transformă în miere, copiii culeg din familie exemple de comportament și un set de valori la care se vor raporta pe parcursul vieții. “Cei șapte ani de-acasă” sunt fundamentul conduitei de viață a adolescentului și adultului. Etapa cea mai importantă din viața tinerilor este cea în care se află în mijlocul familiei, al părinților, în primul rând, care joacă rolul formativ. Această etapă este perioada celor șapte ani de acasă, denumire ce ascunde un adânc înțeles, deoarece este etapa în care se deprinde un comportament de bază pentru întreaga viață. Prin comportamentul pe care-l manifestă în public, prin limbajul pe care îl utilizează, prin felul de a comunica, putem foarte ușor înțelege cât de bine au fost explicate regulile de bună conduită acasă. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Dar educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Formulele de politețe se învață de la vârstă fragedă. Deși are 2-3 anișori, acum e momentul să știe să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Iar acesta e doar începutul. Odată cu trecerea anilor, copilul trebuie să deprindă ușor, dar sigur, bunele maniere. Va trebui învățat ce trebuie și ce nu se face atunci când stați la masă, când sunteți în vizită la cineva sau aveți musafiri sau în timpul unei petreceri. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Educația de acasă este o investiție pe termen lung, atât pentru copil, cât și pentru părinți și societate.

1164

Importanța celor șapte ani de acasă Lăcătușu Florentina Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmit Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. e copilului De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Însă în zilele noastre, când nu se mai pune accent pe căsătorie, pe ajutorarea reciprocă a celor doi parteneri, când fiecare membru a familiei are preocupările sale, masa alături de membrii familiei este ceva demodat, fiecare ronțăind ceva în fața calculatorului sau a televizorului, copilul nu mai are de unde să afle

1165

cum este normal să se comporte apoi în societate. Deci copilul vine în mediul școlar fără minimum de reguli de conduită, iar de aici începe lupta titanică a cadrului didactic de a forma un caracter normal pentru un individ, de a-l introduce într-o lume cu multe pericole și influențe care se vor răsfrânge în comportamentul lui ca individ în societate. Spun asta pentru că, copilul vine la școală unde este îndrumat către ceea ce este normal și firesc, apoi se întoarce în familie, care în multe cazuri este un mediu nociv pentru el, adică acolo vede părinți care se ceartă continuu, vorbesc urât, sunt agresivi, consumă alcool…...și noi vrem ca a doua zi la școală acel copil să se comporte normal.

1166

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar, LĂCRARU EUGENIA ŞCOALA GIMNAZIALĂ VIŞINEŞTI, JUD. DÂMBOVIŢA ,, Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuși sau voi eșua în viață! Dă-mi te rog acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”( din Child΄s Appeal) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestuia, până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt noţiuni care se învaţă. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.A educa un copil nu este un lucru chiar atât de ușor de aceea grădinița și școala vin în ajutorul familiei contribuind la îmbunătățirea și dezvoltarea conduitei morale și civice a copiilor. O educație adevărată se fundamentează în familie, baza formării unui comportament corespunzător al copilului fiind relaţia afectivă cu părinţii. În primul rând ea se realizează prin puterea exemplului și apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare. Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieții revine în primul rând familiei sale. Educația este un proces complex și delicat, este o artă și o știință, o înțelepciune. Copilul nu trebuie să fie mințit ci trebuie educat să nu mintă niciodată . De la vârsta primei copilării trebuie educați să nu fure, să muncească de mici (la nivelul posibilităților ), să prețuiască munca și banul, să-și ajute semenii. Fiecare dintre noi, lăsând nepăsarea de o parte, am putea deveni adevăraţi formatori de caractere şi personalităţi. Nu este corect să acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii. Toţi trebuie să contribuim la pătrunderea bunelor purtări în structurile etice ale copilului astfel încât, adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Zece reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani ar fi următoarele: 1. Să fie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Să se comunice cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; să se limiteaze timpul petrecut la televizor sau calculator și să se concentreaze în educația lui pe arta conversației! 4. Să fie învățat să iubească lectura și cărțile - începând încă de când e bebeluș citindu-i-se povești, apoi, treptat, lasându-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5.Să fie lăsat să se bucure de copilărie - nu să se încerce să se facă din el un geniu înainte de vreme; permițându-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin! 6. Să nu se abuzeze în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc- să se evite educația cu "palma la fund" și să se concentreze pe disciplina pozitivă! 7. Să fie învațat să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate! 8. Să fie învățat să spună mereu adevărul! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Să petreacă cât mai mult timp cu părinții!

1167

10. Să fie iubit necondiționat și să i se arate zilnic asta! Să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări etc. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Bibliografie: Poenaru, Michiela (2009) ,Codul bunelor maniere pentru copii, Editura ePublishers George Nestor - ,,Bunici, părinți, copii i”, București, E.D.P., 1977 http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii www didactic ro

1168

CREDINŢA CREŞTINA ŞI ROLUL EI ÎN EDUCAŢIA MORALĂ A COPIILOR Prof. Lăcraru Laura Şcoala Gimnazială “Take Ionescu” Rm. Valcea Vorbind despre importanţa şcolii în formarea caracterului copilului pornind de la cea mai fragedă vârstă, marele poet Mihai Eminescu spunea: “Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unii altora în ajutor, au nevoie de religie”.Acest adevar nu poate să nu ne ducă cu gâdul la frumoasele cuvinte rostite de Mântuitorul: “Lăsaţi copiii să vină la Mine că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor”. Dacă însuşi Mâtuitorul, pedagog desăvârşit adresază acest îndemn, atunci noi cei care am îmbrăţişat nobila menire de dasăli de religie avem menirea de a forma creştini şi oameni adevăraţi călăuzindu-i spre ceea ce este esential pentru viaţă: iubirea, credinţa, bunătatea şi toate celelalte virtuţi pe care să le manifestăm în relaţiile cu semenii nostri. Dar pentru a putea să ne atingem scopul, dragostea este esenţială în cadrul procesului de educaţie. Crescând sub ochii şi îndrumarea noastră copiii pot şi trebuie să devină mai buni, mai înţelepţi încât prin comportamentul lor să fie modele pentru ceilalţi. Aşadar trebuie să le dăm o educaţie aleasă, să-i învăţăm credinţa creşină şi să îi determinăm spre practicarea virtuţilor creştine. Toate virtuţile ce ne înnobilează viaţa fac parte din “buna creştere” şi aceasta începe în familie de la cea mai fragedă vârstă şi se desăvârşesc în cadru instituţionalizat sub atenta îndrumare a cadrelor didactice în strânsă colaborare cu biserica. Tot Mântuitorul ne porunceşte ca de la cea mai fragedă vârstă să sădim în sufletul curat de copil cea mai aleasă educaţie spirituală şi morală. Sprijiniţi de Biblia pentru copii şi de o mulţime de materiale didactce ajutătoare activităţile au ajuns în topul activităţilor preferate de copii datorită conţinutului informaţional şi al încărcăturii emoţionale. Dacă introducem treptat în activităţi aceste elemente decredinţă creştină, am pătruns în valorile moralei creştine şi reuşim să modelăm sufletele lor în acest sens. Aşadar am putea concluziona spunând că vârsta copilăriei este trambulina de aur a vieţii. Trebuie însă să fim cu luare aminte ca această dorinţă a lor să dureze mereu, ca grijile şi răutatea lumii acesteia să nu poată pătrunde în viaţa lor, iar prin mîiestria şi arta educaţiei să avem conştiinţa că ne-am îndeplinit cu devotament nobila menire de dascăl.

1169

Cei sapte ani de-acasa Laluciu Oana-Claudia Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei sapte ani de acasă. Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a acestor ani de acasa,inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In acesti ani la care fac referire, acumulam o multime de amintiri frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri... Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Asa ca, cei sapte ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la,,acasa” al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Cateodata ma intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locatii, cum se pot raporta , mai exact, la cei sapte ani de acasa? Acasa ! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului ,omul care vom deveni. Fiecare intre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate , dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate , iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori . Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei sapte ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei sapte ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani. „Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” Valeria Mahok

1170

Cei șapte ani de acasă Lambă Constanța Colegiul Tehnic „Gheorghe Lazăr” Plopeni Expresia ”Cei șapte ani de acasă” este frecvent folosită ca o pecete pe care familia o lasă asupra copiilor și reprezintă ceea ce este vizibil în structura spirituală și morală a personalității copilului, din interacția educațională cu familia. ”Cei șapte ani de acasă” arată ca într-o oglindă bagajul spiritual, moral, comportamental cu care copilul pleacă de acasă, învățând prin imitație având ca model părinții, bunicii, frații sau surorile. Când este folosită? Destul de des, atunci când cei mai în vârstă sunt nemulțumiți de lipsa de respect manifestată de tineri în relațiile cu ei. Este atât de des folosită încât își pierde din valoare, s-a demonetizat. Ce ar trebui punctat? Familia rămâne mediul în care copilul achiziționează ceea ce este vizibil în orice moment, norme corecte de comportament social. Ulterior, școala poate să confirme dar şi să consolideze normele deja deprinse din familie sau…poate să încerce să pună cărămizi peste o bază șubredă. Astfel rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Realitatea ne dovedește că cei șapte ani de acasă nu prea mai există ca perioadă petrecută de copii doar acasă. Copiii sunt înscriși în forme educaționale încă de la vârste foarte fragede. Dar… rămâne chintesența expresiei: copii sunt oglinda educației oferite de familie. Pe umerii părinţilor sau familiei este aruncată o responsabilitate imensă: buna creștere. Ce ar trebui să cuprindă buna creștere din cei „ șapte ani de acasă”? Nu pentru toți înseamnă același lucru, dar putem puncta: comportament în societate, comportamentul cu prietenii, manierele la masă, înțelegerea normelor sociale, recunoașterea greșelilor, toleranță, tact, norme de igienă, asumarea responsabilității pentru ce faci, limbaj….. Toate cele înșirate pe trei rânduri presupun ani de experiențe, cu încercări, eșecuri, reușite, perseverențe și mult timp petrecut cu propriul copil, ca model personal. Dacă toate acestea sunt vizibile ca la un aisberg, partea ascunsă ce ar trebui să cuprindă? Un alt șir lung de bagaje în „contul celor șapte ani de acasă”: să spună adevărul , să nu fie agresiv, să conștientizeze și să gestioneze sentimentele și emoțiile atât pozitive, cât si negative, să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce nu are voie să facă, ce poate fi un pericol, să exprime ceea ce simte, să nu evite să-și spună părerea, să acorde ajutor celorlalți, să știe să piardă, să iubească lectura și cărțile, să înfrunte situații,să se respecte și să respecte, să facă alegeri, să știe să dăruiască, să se simtă iubit și în siguranță... Cei șapte ani de acasă ar trebui să reprezinte Rezumând, prin „cei șapte ani de acasă” facem referire la învățături, experiențe și o mulțime de amintiri plăcute sau mai puțin plăcute, pe care să vrei să le retrăiești atunci când cauți un răspuns… Șapte ani, acasă, iți trebuie să înveți că în viață poți călători cu bucurie și entuziasm.

1171

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar LĂPTUCĂ CORINA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ”ÎNV. ATHANASIE JAN STOICESCU”, COMUNA ARICEȘTII ZELETIN În adaptarea copilului în societate și în formarea lui ca adult, un rol foarte important îl are educația pe care o primește în primii ani de viață, înainte de a merge la școală, iar acest lucru se realizează, în general, de către membrii familiei. Când vorbim despre ”cei șapte ani de acasă” ne referim la ceea ce învață copilul de la părinți, la bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă este foarte importantă în dezvoltarea psihică a micuților, deoarece atunci copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să acumuleze informații și, de aceea, este important ce și cum îi este transmis. Relația afectivă cu părinții reprezintă baza formării unui comportament corespunzător al copilului. Dacă acesta se simte iubit, protejat, îngrijit, atunci va asimila mult mai ușor regulile transmise de părinți. Până la 6-7 ani, trebuie să aibă dezvoltate: un anumit grad de autonomie, un nivel rezonabil de politețe, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla emoțiile și capacitatea de relaționare socială. Părinții trebuie să fie un exemplu, deoarece copiii învață prin imitație.la vârste atât de fragede. De asemenea, este important să li se acorde o anumită independență copiilor, să fie lăsați să se descurce singuri în anumite situații, chiar să și greșească, urmând ca apoi să le se explice regulile. Mediul familial este acela în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, de respect, politețe, de reacție în anumite situații. Perioada acesta este esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Copilul învață reguli de bun simț, de igienă, învață să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație, să-și susțină părerile și să-și apere interesele fără a-i deranja pe cei din jur. Tot acum, copilul se obișnuiește să fie atent la ce se întâmplă în jurul lui, pentru a evita situațiile cu potențial periculos, dar și să poată oferi ajutor celor care au nevoie. De cele mai multe ori este folosită forma negativă a expresiei, ”nu are cei șapte ani de acasă”, atunci când ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane, atunci când nu salută, nu îi respectă de cei mai în vârstă, atunci când vorbesc urât sau manifestă reacții deranjante în situații în care ar trebui să fie înțelegători. În concluzie, părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

1172

,,Cei sapte ani de acasa!” Prof.in inv.presc.: Lapusan Mariana Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: - Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. -Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. - Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. - Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. - Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

1173

- Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? i

1174

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. Inv. Primar, Lărgeanu Florica Şcoala Gimnazială ,,Mihu Dragomir’’ Brăila Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1175

În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1176

CEI 7 ANI DE ACASĂ – Rolul familiei în educația copilului Prof. LAURA COJOCARIU Nici o altă instituţie, oricât de calificată, nu este aşa de sensibilă la exprimarea trebuinţelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potenţialului dezvoltării copilului fiindcă nici o altă instituţie nu cuprinde fiinţe legate atât de direct, de vital de copil ca părinţii. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale copiindu-le în propria conduită. Cu triplă funcţie (reglatoare, socializatoare şi individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Din punct de vedere practic,responsabilitatea socială a părinţilor se realizează în raport nemijlocit cu modalităţile în care pentru educarea copilului în spiritul idealului de viaţă aceştia ştiu să folosească autoritatea lor părintească. Autoritatea părintească nu trebuie să însemne ton autoritar, nici ordine sau dispoziţii date copiilor şi nici sancţiuni (mergând uneori chiar la bătaie), ci o stare de ierarhizare a modalităţilor de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de părinţi şi sfârşeşte cu „înţelegerea” dorită de copii. De modul cum părinţii ştiu să folosească autoritatea cu care sunt investiţi, depinde şi ascultarea din partea copiilor,educarea lor. După ce copilul intră într-o instituţie de educaţie şi învăţământ, sarcinile educaţiei se divizează între aceste instituţii şi familii. Educatorii de profesie este firesc să fie mai bine pregătiţi în domeniul activităţii educative, fiind calificaţi pentru o asemenea activitate. Ca atare este firesc ca ei să aibă rolul coordonator. Acest lucru trebuie făcut cu mult tact, pentru ca părinţii să nu se simtă marginalizaţi sau subestimaţi. Din contră ei trebuie să simtă în continuare responsabilitate in educaţia copiilor. În domeniul educaţiei intelectuale părinţii nu pot da ajutor afectiv şi nici nu este bine să li se pretindă. Ei pot fi de folos şcolii creându-le copiilor condiţii adecvate pentru desfăşurarea activităţilor de studiu individual, iar când este vorba de copii dotaţi, părinţii trebuie îndrumaţi să le creeze condiţii suplimentare. Un rol deosebit îl are familia în domeniul educaţiei morale. Sintagma românească a celor 7 ani de acasă vizează tocmai educaţia morală, adică expresia exterioară a acesteia :comportamentul. Comportamentul elevat (cetăţenesc,civilizat,moral) nu apare de la sine, ci numai în măsura în care părinţii se preocupă de formarea lui. Aceluiaşi cadru educaţional de familie îi sunt proprii şi cultivarea dragostei faţă de frumos, privită ca un aspect al pregătirii bunului gust al copilului faţă de îmbrăcăminte, de ţinută fizică, de cadru al locuinţei, precum şi ca frumuseţe în comportare, în relaţiile cu cei din jur. Unitatea de acţiune a celor doi factori (şcoală – familie) în formarea copilului este condiţionată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru şi o cunoaştere reciprocă. Interesul comun al celor două instituţii trebuie să determine o mişcare de apropiere cu dublu sens, familie – şcoală, şcoală – familie, în vederea unei suficiente cunoaşteri a ambelor părţi. În concluzie educaţia copilului este un proces continuu şi de durată, la baza acestui edificiu aflându-se familia. Acesteia îi revine o multitudine de sarcini şi obligaţii pentru creşterea şi formarea copilului în spiritul celor mai înalte comandamente sociale şi morale ale epocii pe care o trăim. Educarea în spiritul respectului pentru muncă şi învăţătură, pentru o viaţa cinstită şi demnă, în spiritul toleranţei, al democraţiei şi păcii sunt numai câteva din valorile moral-sociale care trebuie să stea la baza educaţiei în familie.

1177

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof . înv. preşcolar : LAZA LAURA MARIA Lic.Voc. Pedagogic „Nicolae Bolcas” Beius Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi, educaţia pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. 2 scenarii posibile: Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Ce sunt cei 7 ani de acasă? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. consecvenţa, educaţie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

1178

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Ce spun parinţii despre cei 7 ani de acasă? În esenţă cei 7 ani de acasă înseamnă mai mult reguli de bun simţ, igienă, respect, pe care un copil trebuie să le înveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală., dar care desigur că parinţii le tot repetă până se fac mari: 1.să asculţi pe cineva cînd îţi vorbeşte 2.să nu vorbeşti cu gura plină 3.să te speli pe mâini după ce ai fost la toaletă...sau cînd vii de undeva 4.să spui adevărul 5.să nu fii agresiv 6.să dai bună ziua/la revedere 7.să îţi asumi responsabilitatea pentru ce faci 8.să respecţi pe cei din jur 9.să nu scuipi pe stradă 10.să nu vorbeşti urât 11.să nu te întinzi pe masă când mănânci 12.să nu te urci cu picioarele încalţate în pat 13.să respecţi proprietatea personală şi a celorlalţi (să nu strici/distrugi) 14.să spui multumesc.

1179

Cei 7 ani…de-acasă! Prof. Lazăr Claudia Liceul Teoretic “Nemeth Laszlo”, Baia Mare „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult .Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Între 1 şi 3 ani, apare conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“: până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este

1180

organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Specialiştii în psihologia copilului au afirmat că părinţii nu acordă importanţă necesară educaţiei copilului. Un tânăr are nevoie să îşi cunoască propria personalitate şi să fie conştient de poziţia pe care o ocupă în societate. Prin înţelegerea exactă a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil, părintele poate să controleze modul în care acesta îşi formează personalitatea. Părinţii trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emotionale, care se concretizează în dorinţa de a fi ascultaţi, îngrijiţi şi apreciaţi. In funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzătoare. A acorda atenţia necesară unui copil presupune mai multe eforturi din partea părintelui. Dilema cu privire la cât de corect este realizată educaţia unui tânăr a fost dezbătută de foarte multi psihologi. Părerea comuna este aceea ca fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc personalităţii copilului. Nu exista o lege strictă, ci doar sfaturi care trebuie mai întâi analizate şi apoi aplicate. Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici şi care, la rândul lor, le vor transmite familiei pe care şi-o vor întemeia. Copiii nu au nevoie de părinţi ideali; ei işi doresc ca aceştia să le reflecte dorinţele şi să le înţeleagă nemulţumirile, să îi ajute când sunt nelămuriţi şi să îi aprecieze atunci când merita. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între părinţi şi copii şi îi ajută să se cunoască mai bine.

Bibliografie: 1.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 4. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004

1181

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. preșcolar – Lazăr Elena Monica Școala Gimnazială Aninoasa – Structură Grădinița Viforâta Județul Dâmbovița Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri. În cazurile acestea aprecierea este oarecum greşită şi pur formală. În realitate trebuie consideraţi ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, fără a constitui totuşi cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulţumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să exist un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Desigur că se vor întreba mulţi: “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative.

1182

După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Au loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucările. O fetiţă are o păpuşă. Părinţii trebuie să vegheze ca fata să o întreţină în condiţii bune, să o îngrijească. Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot juca de-a spitalul, în care medicul dă “Bună ziua!”, spune vorbe blânde şi încurajează pe bolnavi. Se pot juca de-a şcoala , în care profesorul salută copii şi spune “Mulţumesc” după fiecare răspuns. În jocuri cu obiecte din viaţă, copii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinaţi cu procurarea de alimente casnice, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuire a banilor. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie feriţi copiii. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă. După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile.

1183

Primii pași … pentru ,,mugurași” Bibliotecar: Lazăr Elena Scoala Gimnazială Bogdănești, Județul Bacău Natura veșnic tânără și nemuritoare cunoaște toate ipostazele vieții. Ea se naște, înflorește și piere, pentru ca apoi să renască la fel de nestăvilită ca altădată. Ea trebuie să se veștejească pentru ca apoi să poată înmugurii din nou. Vârsta este anotimpul vieții. Copilăria este asemenea primăverii: un mugur, un început hotărâtor pentru toată evoluția ulterioară a omului. Condiții neprielnice pot uneori compromite mugurul. Un îngheț, lipsa ploii, îl pot face să nu mai înflorească, să nu mai rodească. Timpul trece și primăverii îi urmează vara, copilăriei îi urmează tinerețea. Vârsta tinereții este vârsta temeinicelor acumulări, vârsta maximei receptivități și a capacității de muncă. Roadele verii se strâng toamna. Toamna este anotimpul împlinirilor, acumulările din tinerețe fac posibilă activitatea creatoare a adultului, vârsta adultă este vârsta marilor răspunderi și a deplinei maturizări. Fiecare zi aduce ceva nou, o faptă poate hotărâ viitorul, o întâmplare poate schimba sensul lucrurilor. Primul îngheț pălește totul, iarna nu se lasă așteptată și vine cu haina albă a zăpezilor mereu proaspete. Căminul părintesc este prima școală a copilului, iar una din funcțiile fundamentale ale familiei este cea educativă. Familia reprezintă un colectiv social în care copilul se naște și în care el își petrece cea mai mare parte a copilăriei și a tinereții, copilul suferă influența familiei zi de zi de la o etapă de vârstă la alta și este firesc ca impresiile provocate de familie să se imprime puternic și să se permanentizeze. Copiii devin astfel oglinda familiei și a părinților. Familia se impune față de copii prin autoritate și afecțiune. In familie copilul primește primele îndrumări, primele sfaturi pe linia discernării binelui de rău, a minciunii de adevăr, a ceea ce este corect de incorectitudine. Pentru a se apropia de sufletul copilului părinții trbuie să caute să pătrundă în mentalitatea și optica de viață caracteristică vârstei copilăriei. Pătrunzând în acest univers părintele poate deveni confidentul și sfătuitorul propriului său copil și pe această cale își sporește sansele de de a-l influența, de a-l controla, de a se face ascultat, iubit și respectat. Copilul este puternic influentat atât de famile cât și de educația școlară. Părinții și profesorii sunt modele in viata. Copilul mic trezit dintr-o altă lume în care soarele este mai strălucitor și culorile naturii mai vii, trece apoi prin perioada vieții plină de neliniste împletită cu multă curiozitate, interes și speranță a cunoașterii. Aceasta vârstă este vârsta minții pătrunzătoare, a setei de cunoaștere, fiind vârsta căutărilor. ,,Șapte ani de acasă” este o veche zicală românească folosită și astăzi în vorbirea curentă. A avea ,,sapte ani de acasă” înseamnă a fi bine crescut, a avea o comportare civilizată, fiind apreciat modul în care părinții s-au ocupat de creșterea copilului. Este un calificativ dat părinților, strădaniilor lor și a rezultatelor obținute. Acesti ani sunt hotărâtori pentru dezvoltarea copilului mai târziu. Reușita în viață a copilului depinde de munca depusă de părinți în primii șapte ani pentru îngrijirea și educarea sa, precum și de măsura în care el își însușește cele transmise de părinți. copiii fiind continuatorii vieții părinților. Dragostea părinților pentru copii face ca această muncă, deși grea și obositoare, să fie îndeplinită cu dăruire de sine pentru a obtine rezultate bune. Cu toate acestea doar bunăvoința, dragostea, perseverența și devotamentul părintelui nu prezintă garanții suficiente pentru obținerea de rezultate bune. Este nevoie si de cunoștințe temeinice cu privire la îngrijirea și educarea copiilor. Climatul afectiv din familie este sănătos dacă există dragoste, respect și înțelegere reciprocă între părinți și copii, nu există neînțelegeri, discuții sau unul dintre părinți are vicii. In familiile unde s-a statornicit un climat sănătos, de respect reciproc, părinții constituie un izvor inepuizabil de învățătură chiar și atunci când copiii au devenit persoane mature. O familie stabilă este un cadru prielnic în dezvoltarea copilului, acolo unde există pericolul despărțirii celor doi părinți copilul încearcă un amestec de durere, nedumerire și singurătate devenind trist, retras, nesociabil. Permanent acești copii sunt cu tulburări de comportament care-i fac să devină elemente negative și chiar periculoase pentru societate. Copiii se simt fericiți primăvara culegând florile pădurii, vara cutreierând munții, toamna ciugulind strugurii și iarna în bătaia bulgărilor de zăpadă. La fel de întinerit te simți și când esti mângâiat de adierea brizei primăvăratice și când obrajii îți sunt biciuiți de zăpada înghețată, spulberată de viscol.

1184

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. LAZĂR MARIA, LICEUL PEDAGOGIC „REGELE FERDINAND” SIGHETU MARMAȚIEI, MARAMUREȘ Ceea ce ne definește ca oameni este educația. Ceea ce ne diferențiază de alte vietăți este educația. A fi educat înseamnă a avea cei șapte ani de acasă. Familia reprezintă începutul tuturor lucrurilor. În familie ajungem atunci când venim pe lume, în familie deschidem prima oară ochii și vedem fețele care ne vor forma și ne vor educa, în familie auzim și rostim primele sunete și primele cuvinte, în familie facem primii pași, iar primul pas făcut către lume, tot de familie depinde. Susținerea familiei este indispensabilă atunci când pornim pe drumul vieții. Tot ce vedem, auzim, trăim sau facem în cadrul familiei devine hotărâtor pentru ceea ce vom ajunge. Adulți fiind, ne raportăm mereu, în relațiile cu ceilalți, sau în relația cu noi înșine, la ceea ce am văzut în jurul nostru în primii șapte ani din viață, înainte dea intra la școală și de a asimila noi modele de comportament sau de atitudine. Primele modele pentru un copil sunt părinții, indiferent cum ar fi aceștia. Inconștient, ei devin, pentru omul aflat în formare, etaloane. Nu doar ceea ce părintele vrea să înțeleagă copilul este absorbit de către acesta, ci și ceea ce el nu vrea să îl influențeze. A educa nu înseamnă a transmite verbal o informație sau un sfat; a educa înseamnă a transmite mesaje prin tot ceea ce faci sau spui. Orice reacție, orice gest, orice cuvânt și orice atitudine are un efect de formare asupra celui care se află sub tutela cuiva. Totul pare normal și corect pentru un copil, dacă vine din partea oamenilor care îi oferă casă și masă. A reacționa în fața celor mici așa cum îți vine, fără a te controla, a vorbi în fața celor pe care îi crești, oricum, este o lipsă de responsabilitate. Micuțul om nu va reține tot ceea ce i-ai spus, însă va reține, cu siguranță, felul în care i te-ai adresat lui, felul în care i-ai vorbit celuilalt părinte, precum și felul în care l-ai tratat sau în care teai raportat la el, în anumite situații. Acestea i se vor imprima în suflet și în memorie și îi vor marca existența. Un om nu este întâmplător bun sau rău, pașnic sau violent, răbdător sau lipsit de răbdare, calm sau impulsiv, ci devine așa, în urma influențelor familiale din primii șapte ani ai vieții lui. Reacționând vilolent față de un copil, îi vei transmite că violența este normală. Reacționând impulsiv la ceea ce nu îți convine, îi vei transmite că așa trebuie să procedeze și el în situații similare. Fiind mereu nemulțumit de el, ca părinte, îl vei face să se simtă nesigur pe el, nemulțumit de el însuși, iar o astfel de atitudine față de propria persoană îi va inhiba orice inițiativă, nu doar în copilărie, ci și după ce va ajunge adult. Pe de altă parte, fiind bun și înțelegător, îl înveți pe copilul tău, de fapt, că bunătatea trebuie să caracterizeze un om. Dând dovadă de răbdare, în relația cu el, emițând aprecieri și fiind optimist în ceea ce îl privește, îl vei face să aibă încredere în el, să nu se lase descurajat de nimic și să reușească în tot ce își va propune. Cum te comporți tu cu el, așa se va comporta el cu ceilalți oameni și, în primul rând, cu viitorii lui copii. Politețea înseamnă educație, indiferent de circumstanțele în care se manifestă aceasta. Exemplul personal este mai de efect decât explicațiile, chiar și în acest caz. Dacă te vede copilul, în mod regulat, salutând, atunci când intrați undeva, dacă te aude spunând „mulțumesc”, atunci când primești o informație, un compliment ori un lucru, sau dacă te aude cerându-ți scuze după ce ai supărat pe cineva, el va înțelege că aceste reacții sunt normale și recomandate. Prin urmare, le va imita, până când vor deveni norme comportamentale pentru el. Exersându-le timp de șapte ani, nu le va uita niciodată și nu va renunța la ele, indiferent de drumul pe care viața îl va duce. Lipsa educației se observă de la primul contact cu un om. Dacă nu o ai, nu te poți preface că ai avea-o. E ceva atât de adânc întipărit în comportamentul tău și în atitudinea ta, încât nu o poți simula. Caracterul fiecăruia dezvăluie dacă are sau nu are cei șapte ani de acasă. Educația înseamnă superioritate. Ea te ridică nu atât în sufletul tău, pentru că tu te comporți și reacționezi normal, așa cum ai fost învățat și crescut, cât în gândul celor care te cunosc sau intră în contact cu tine. Atitudinea oamenilor din jur va fi puternic influențată de dovada bunei creșteri pe care o demonstrezi. Toți ne naștem oameni, dar, din păcate, nu toți rămânem oameni. Spre nefericirea unora, nu este doar vina lor, ci mai mult a celor care nu i-au învățat când ar fi trebuit, ce înseamnă a fi om.

1185

Educația deschide uși și suflete și te poate ridica pe cele mai înalte culmi, așa cum lipsa educației te lasă singur într-o lume aglomerată și te izolează în locul cel mai de jos al societății. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a trăi frumos, afișând o carte de vizită care te reprezintă și care te înnobilează, iar pe cei ce intră în contact cu tine îi dezarmează, stabilind, din start, o relație productivă și de durată.

1186

Cei şapte ani de acasă ! Profesor pentru învăţământul primar: Lăcătuşu Mona-Alisa Şcoala Gimnazială Strugari, Judeţul: Bacău – Structura Şcoala Primară Răchitişu Profesor pentru învăţământul preşcolar: Toma Maricica Şcoala Gimnazială Strugari, Judeţul: Bacău – G.P.N. Răchitişu Familia este reunită prin drepturi şi obligaţii comune şi are ca funcţie principală creşterea şi educarea copiilor. Familia asigură existenţa materială şi climatul afectiv şi moral necesar dezvoltării personalităţii copilului. „Familia, ca matrice pentru adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de suport emoţional şi financiar, să asigure securitatea membrilor, să îi poată încuraja în iniţiativele lor sau în situaţii limită” (C. Ciofu, 1998, p.105). În familie i se transmit copilului valori morale, culturale şi religioase, se asigură păstrarea identităţii etnice, se iniţiază formarea conştiinţei civice a copilului, se însuşesc de către copil compotamentele sociale, i se dezvoltă personalitatea, spiritul de iniţiativă şi independenţa. În familie copilul învaţă să se ajute pe sine, să accepte ajutorul celorlalţi şi să acorde la rându-i ajutor. Calitatea vieţii de familie, este determinată de următorii factori: situaţia şcolară şi culturală a părinţilor, rolul mamei şi tatălui, accesul la mass-media, relaţiile extrafamiliale şi conţinutul acestora, felul în care se gospodăresc resursele financiare, tradiţiile şi mentalităţile locale şi etnice etc. Toţi aceşti factori au rol hotărâtor în formarea copilului, mai ales în perioada timpurie de viaţă a acestuia. Familia reprezintă nucleul fundamental al societăţii ce îndeplineşte mai multe funcţii printre care cele mai importante sunt: funcţia naturală, biologică; funcţia economică; funcţia de socializare şi funcţia educativă. Din punct de vedere a funcţiei educative creşterea şi educarea copiilor/elevilor reprezintă îndatoriri şi responsabilităţi ce revin familiei. Mediul familial are influenţe puternice asupra personalităţii copilului/elevului şi a comportamentului acestuia ce poate să-l influenţeze pe toată durata vieţii. România acordă o importanţă deosebită educaţiei „celor 6-7 ani de-acasă”. După intrarea copiilor/elevilor la grădiniţă sau şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează, ci continuă având acceaşi importanţă, realizându-se o interacţiune a funcţiei educative de familie, cu funcţia educativă a instituţiilor de învăţământ. Funcţia socio-educativă a familiei nu încetează niciodată iar atunci când copii/elevii devin adulţi şi şi-au întemeiat o familie, părinţii îi consideră tot copiii lor şi pot să le dea oricând un sfat bun pentru ei. Abandonarea sau diminuarea funcţiei educative constituie cauza cea mai importantă a neîmplinirii copiilor şi adolescenţilor, a apariţiei şi amplificării delincvenţei juvenile, a deviaţiilor comportamentale şi infracţiunilor săvârşite de copii şi tineri. Copilul are nevoie şi dreptul la dragoste şi ocrotire din partea părinţilor, disciplinare şi obţinere treptată a independenţei, relaţii care să-i garanteze siguranţa şi dezvoltarea fizică, psihică şi morală, ajungâng până la dezvoltarea personalităţii, înţelegere şi toleranţă. De exemplu părinţii hiperprotectori cresc un copil anxios, lipsit de iniţiativă. Părinţii indulgenţi acceptă şi satisfac toate cererile şi pretenţiile copilului, îl alintă şi îl răsfaţă, ceea ce duce la negativism şi agresivitate în comportamentul copilului. Atitudinea permisivă a părinţilor stimulează tendinţa copilului de afirmare, dar efectele pot fi altele decât cele dorite. Copilul poate să adopte comportamente de opoziţie, intoleranţă la frustrare, crize de mânie, ostilitate faţă de orice cerinţă exprimată de adult. Foarte dăunătoare este atitudinea prea severă a părinţilor faţă de copil. Această atitudine nu lasă loc iniţiativei copilului, îl obligă să se supună cerinţelor părinţilor/adultului ceea ce duce la ostilitate din partea copilului, agresivitate în raport cu fraţii sau colegii de clasă, conflicte între părinţi şi copil. Atunci când părinţii sunt prea severi recurg deseori la metode violente de disciplinare a copilului, alţi părinţi folosesc drept metodă pedeapsa corporală prin care obţin momentan ascultare din partea copilului. În aceste cazuri prezentate mai sus, părinţii violenţi pierd din vedere faptul că sunt departe de a dovedi forţă şi autoritate, accesele de furie şi metodele drastice pe care aceştia le folosesc nu sunt decât dovezi de

1187

slăbiciune şi manifestare de pierdere a autocontrolului, a stăpânirii de sine din partea acestuia. Produc suferinţă copilului iar aceste tratamente sunt un exemplu prost pentru copil. Trebuie să existe un stil optim de interacţiune părinţi-copil, combinându-se autoritatea părinţilor şi fermitatea în luarea hotărârilor şi îndeplinirea lor, pe de o parte, şi cultivarea independenţei copilului, recunoaşterea şi respectarea personalităţii acestuia, pe de altă parte. Familia îi asigură copilului securitatea materială şi psihică ceea ce reprezintă cadrul indispensabil dezvoltării normale a acestuia. A-şi dedica tot timpul copilului înseamnă nu numai un sacrificiu personal, ci şi obţinerea copilului cu pretenţii pe care viaţa socială nu i le va satisface. Atunci când neglijăm copilul lăsăm un câmp larg deschis influenţelor spontane asupra lui ceea ce duce la răcirea relaţiilor intrafamiliale şi căutarea de către acesta a unor satisfacţii în afara familiei. Deseori copiii se consideră neînţeleşi de către părinţi şi profesori. Cooperarea cu copilul este foarte importantă deoarece încurajăm comportamentele pozitive, modelul de comportamente acceptate social oferit de părinţi şi fermitatea în cerinţele raţionale, adecvate vârstei şi particularităţilor psihice ale copilului îi dezvoltă acestuia responsabilitatea şi stima de sine. Copiii proveniţi din familii disarmonice au carenţe comportamentale şi emoţionale atât în relaţiile cu colegii cât şi cu profesorii, şcoala. Instabilitatea comportamentală şi anxietatea, izolarea de grup şi violenţa în raport cu colegii, dificultăţi în activitatea de învăţare, refuzul de a frecventa şcoala, părăsirea domiciliului şi vagabondajul etc. sunt efectele deficienţelor de edcaţie în familie. În general, adolescenţii acceptă autoritatea părinţilor în luarea deciziilor, dar pretind să fie consultaţi dacă nu lăsaţi să hotărască singuri în ceea ce-i priveşte. Adolescentul devine conştient de responsabilitatea altuia şi de responsabilitatea proprie, de statutul său social şi dobândeşte conştiinţa responsabilităţii şi a datoriei. Devine preocupat de viitorul său pe care vrea să şi-l hotărască şi făurească singur pentru că se simte în stare să o facă. Familia şi şcoala îşi exercită acţiunea educativă asupra aceleiaşi entităţi – copilul. Dacă pentru familie educaţia este doar una dintre funcţii, şcoala este organizată şi funcţionează prin şi pentru educaţie. Copilul este pregătit, şi în familie, şi în şcoală, pentru viaţa socială. Deşi mediul şcolar şi cel familial sunt complementare (M. Debesse, 1959) şi au multe elemente comune, mediul şcolar este mult mai complex, mai riguros şi mai „apăsător” decât cel familial. Vizita dirigintelui/învăţătorului la domiciliul copilului sunt utile şi necesare pentru că gazdele vor adopta un comportament diferit de cel cotidian, mai apropiat de cel presupus a fi aşteptat de către diriginte/învăţător. Spre binele copilului/elevului, trebuie privite cele două instituţii – şcoală şi familie – nu ca fiind separate ci ca inseparabile Bibliografie: 1. Elena Truţa, Sorina Mardar, (2007) – „Relaţia profesor-elevi: blocaje şi deblocaje”, Editura Aramis, pag. 105-124. 2. Ioan Bontaş, (1994) – „Pedagogie”, Editura All, Bucureşti, pag. 266-267.

1188

Cei șapte ani de acasă! Prof. Înv. Primar Lăutaru Dumitra-Laura Școala Primară ,,Petre Ispirescu” Constanța ,,Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” (Valeria Mahok) Cei șapte ani de acasă reprezintă educația pe care fiecare om o primește în primii ani de viață de la familie, întrucât este primul mediu cu care luăm contact. Familia este alături de copil și trebuie să-i insufle câteva reguli de comportare în societate. Pornind de la simplul salut, modul în care îl spunem, punctualitatea, ținuta vestimentară în diferite momente, modul de a mânca, de a ne comporta acasă, pe stradă, în mijloacele de transport în comun, întro vizită, la cinema, teatru, la petreceri sau simplul mod de a vorbi la telefon, toate sunt coduri de bune maniere prin care arătăm ce ne-au învățat părinții noștri. Fiecare copil arată în diferite momente ceea ce au învățat sau mai presus de atât ce au văzut la părinții lor. Aceștia reprezintă un model și indiferent cât le-ar explica copiilor ce au de făcut, dacă nu se poartă ca atare, atunci nu-și vor însuși normele de comportare. Bineînțeles că pentru fiecare părinte copilul său este un “bulgăre de aur”.El îl vede frumos,deștept,bun,demn de încredere. Aceasta este recunoscută sau nu de către adulți, dar fără familie, fără mediul care să le ofere primele sfaturi copilului îi va fi mult mai greu să se integreze în societate. Cei șapte ani de acasă depind de nivelul de educație al părinților. Până la trei ani copilul învață „ce este bine” și „ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitație (reproduce comportamente ale adultului). De foarte multe ori pot apărea manifestări de încăpățânare și protest, dar adultul prin tactul lui poate influența conduita copilului. Mai târziu, în perioada preșcolară (3-6 ani), evoluția ființei umane, prin multiplicarea relațiilor ei cu adulții, necesită modelarea personalității. La această vârstă copilul este mai implusiv, capabil de emoții și sentimente, deseori manifestâdu-și dorința în contradicție cu posibilitățile sale și cu cerințele adulților. Nu trebuie uitat că acum copiii își pot însuși noțiunile de adevăr, dreptate, dragoste de aproape, încredere in sine, respect pentru cei din jurul său, etc. În perioada școlară mică (6-10 ani) apar elemente de socializare a copilului (relații interumane, spirit de echipă), se dezvoltă sentimentul culpabilității, apar manifestări negative ca minciuna și superficialitatea, cu efecte în viața civică ulterioară. Vârsta școlară de 10-14 ani este o perioadă contradictorie, cu manifestări deosebite care nu trebuie ignorate de părinți și profesori. Acum tânărul devine conștinet de propria identitate și independență. În grup, comportamentul este diferit: copiii cu personalitate slabă, dacă nu sunt acceptați de grup, se interiorizează, devin timizi sau certăreți, ceea ce le va influența viața socială în viitor. Apare liderul, șeful, care se impune prin inițiativă și îndrăzneală. În această perioadă sunt importante modelele de conduită, deoarece acum apare idealul în viață. Vârsta școlară mare (14-18 ani) este hotărâtoare pentru formarea individului. Tânărul poate manifesta dispreț față de familie, dar și sensibilitate la judecata adultului. Comportamentul adolescentului este contradictoriu: timiditate sau agresivitate, echilibru sau dezordine interioară. În acestă perioadă este foarte important comportamentul adultului (profesori, părinți), care nu trebuie să fie de o indulgență extremă, dar nici de o rigiditate crescută,care ar întreține starea de tensiune. La acestă vârstă pot apărea comportamente de ostilitate, nonconformism, cât și încălcarea normelor sociale. Una dintre funcțiile familiei este cea educativă. Aceasta se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale urmașilor ei. În familie, copilul învață să se aprecieze pe sine și pe ceilalți, deprinde un anumit stil și mediu de viață, unde intră în contact cu valorile și normele societății. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul

1189

în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. Modelul moral-civic propus de şcoală (un comportament civilizat, demn, tolerant, bazat pe cinste, corectitudine, prietenie) găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt puse la loc de cinste.

1190

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. preşc. Leahu Ionela Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitori prin formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un un exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiuile cu ceilalţi. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane, ori a unui copil ne gândm că nu este educat corect, nu este politicos, ,,Nu are cei şapte ani de acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori norme de politeţe. Această expresie ,,Cei şapte ani de acasă” defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente, atitudini, acumulate în primii ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată ,,culmea achiziţilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare , de informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Mai putem spune ca educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Părinţii au o foarte mare influienţă asupra copiilor în primi şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îsi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta, sa devină un oameni respectoşi şi demni de respect la rândul lor. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne imaginăm un copil bine crescut care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Mai putem adăuga că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt ceia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca în relaţiile cu cei din jur, de cât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în ceo şapte ani de viaţă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinte, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Cei şapte ani de acasă cuprind şi o anumită învăţătură pentru viaţă. Pentru mulţi, cultura înseamnă acumularea unui bagaj de cunoştinţe teoretice în diferite domenii în care pot prinde un post de răspundere în cadrul societăţii. Am întâlnit persoane renumite prin cultura lor şi care m-au dezamăgit datorită viciilor pe care le afişau în public sub pretextul că lor le este permis orice. Când cultura nu te ajută să pui frâu viciilor, să-ţi pui ordine în viaţă, să respecţi pe aproapele tău indiferent de poziţia socială sau culturală, într-un cuvânt să fii om, la ce-ţi folosesc cunoştinţele? Cultură fără morală? Cultura, în întregul ei înseamnă acumularea unor cunoştinţe prin care îţi întăreşti puterile fizice şi psihice spre a stăpâni fiinţa umana, în totalitatea ei şi a încerca să o dirijezi spre a atinge cotele cele mai înalte ale desăvârşirii, ale sfinţeniei.

1191

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar, Leordean Alina-Camelia „A educa copiii cum trebuie, iată toată morala noastră! Casa părintească este o grădină în care creşte cea mai nobilă floare: floarea umană. Pe aceasta o avem de îngrijit. Ea trebuie să devie tare, pentru a putea purta roade sănătoase." (Carneri) Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existenţă pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim, la creaţie, la dăruire de sine, jertfă şi îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor, cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că, prin implicarea în formarea şi educarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”. Când spunem că un copil are „cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia copiilor devine astfel o sarcină de mare răspundere şi pentru a putea transmite propriilor copii lumina cunoaşterii, părinţii trebuie să manifeste multă înţelepciune şi o dragoste profundă. Acolo unde dragostea este prost înţeleasă sau lipseşte căldura căminului, unde educaţia se bazează pe teorii bazate pe un munte de prejudecaţi, acolo unde părinţii nu au "timp" să se ocupe de copii, dar, mai ales, au uitat ce înseamnă universul copilăriei şi sufletul de copil, educaţia nu realizează decât un dresaj, o îngustare a capacităţii afective şi mintale care se traduce prin complexe, refulări, temeri, idei preconcepute. Experienţa personală a copilului devine limitată, cunoaşterea vieţii apare sub formă de şabloane, iar în loc să se dezvolte o personalitate care are capacitatea de a iubi, de a înţelege şi a cuprinde totul, formăm un om cu o minte îngustă şi strâmbă. Numai fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devin confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului, sporind şansele unei iubiri reciproce şi al unui respect necondiţionat. Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă, nu poate justifica erorile de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte – copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă. Dragostea părintească se manifestă însă sub diferite aspecte care influenţează comportamentul copilului. Autoritatea exagerată a părinţilor anihilează acţiunile spontane ale copilului. Extrema cealaltă, răsfăţul exagerat, sufocă personalitatea viitoare a acestuia. Copiii sunt nu numai componenţi ai familiei, ci şi nişte martori plini de curiozitate, dispuşi să imite cu uşurinţă viaţa de familie. Băieţii se joacă „de-a tata”, ei „vin de la servici”, iar fetiţele îşi îngrijesc „păpuşile”, mimând cel mai bine sentimentul matern. Jocul „de-a casa”, „de-a familia”, „de-a tata si de-a mama” sunt alte exemple care imită viaţa de familie. Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problema aparte a educaţiei în familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar această dăruire afectivă trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l "acopere", să-l silească să-şi petreacă timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Niciun copil nu poate să crească sănătos , sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii. Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei şi ai şcolii primare, specificul muncii educative din aceste instituţii presupune şi organizarea unor activităţi cu familia copiilor, nu fiindcă

1192

aceasta ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor sale educative, ci şi pentru că de foarte multe ori nu ştie sau nu poate să facă acest lucru în condiţii corespunzătoare. Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor, condiţiile de viaţă, regimul de activitate şi odihnă raportul dintre părinţi, părinţi-copii precum si climatul familial, în general. Am încercat să conştientizez familiile de rolul şi importanţa pe care o au în formarea propriilor copii. Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră, ca părinţi. Trebuie să le fim exemplu prin toate activităţile desfăşurate, să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de ceea ce fac. Am întâlnit copii ai căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative – uneori prea indulgenţi, alteori prea exigenţi faţă de comportamentul copiilor. În concluzie, familia, împreună cu educatoarea şi învăţătoarea, are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice, mintale şi afective ale copilului, trebuie să-l ajute să-şi formeze încetul cu încetul adevărata lui personalitate. Prin investigaţia psihică a copiilor lor, părinţii vor descoperi imensul lor potenţial pe care îl vor valorifica în opera de formare a unei personalităţi de succes. „Căci ei vor fi în lume şi în viaţă, Aşa cum noi le-am spus şi arătat, Iar ei, la fel vor da povaţă Şi-un lung popor e-acum de noi format."(Traian Dorz).

1193

STIMULAREA CREATIVITĂȚII PREȘCOLARILOR DE CĂTRE PĂRINȚI LEPĂDATU MARIA Grădinița P. N. ,,Ion Creangă” Ploiești Preșcolaritatea reprezintă vârsta la care este imperios necesară stimularea potențialulu creativ al copilului, neevidențiat sau neexprimat încă. Creșterea unui copil este una dintre cele mai dificile și de mare răspundere îndatoriri ale unui părinte, dar totodată cea mai plăcută și mai plină de satisfacții. În perioada ,,celor 7 ani de acasă”, copiii își pot manifesta sau nu creativitatea în familie și este necesar că părinții să cunoască modalitățile prin care o pot stimula și încuraja. De mai bine de treizeci de ani, psihologii au observat că atitudinile și valorile părinților par să meargă strâns cu spiritul creativ al copiilor. Desigur, se poate întâmpla ca acest spirit creator al copiilor să-i determine pe părinți să adopte anumite atitudini și să se comporte în anumite moduri. Copiii care cresc într-un mediu neconvențional și stimulator vor învăța să se bucure de diversitate, de deschidere și de originalitate. Mai mult, posibilitatea de a efectua anumite activități (și evidența libertatede a le încerca) aproape că-i garantează copilului respectiv noi experiențe în viitor. Într-o familie în care este stimulată cotidian creativitatea, părinții se implică intelectual și sufletește în educația copiilor, discută tot felul de lucruri, trag împreună concluzii și semnificații, pun la îndoială presupunerile, investighează, explorează. Părinții și copiii privesc lumea îndeaproape, împreună și se entuziasmează de ea. Este recomandabil ca părinții să se joace cât mai mult cu ei, să înceteze să-i cicălescă, să-i lase pe ei să spună cum stau lucrurile, în loc să le-o spună înșiși părinții, deoarece ei văd lucrurile cu totul altfel, uneori bizar, alteori miraculos, alteori surprinzător. Atitudini ale părinților care stimulează creativitatea copiilor: Respectă opiniile copilului și îl încurajează să se exprime; Crede că un copil ar trebui să aibă timp să gândească, să viseze cu ochii deschiși; Părintele și copilul își petrec timpul împreună, într-o atmosferă caldă și intimă; Își încurajează copilul să fie curios, să exploreze și să-și pună întrebări. Comportamentul părinților când încearcă să-și învețe copii ceva: Încurajează copilul; Îi oferă căldură și sprijin; Acționează în vederea dezvoltării eului copilului; Par încântați de ceea ce au de făcut; Se bucură să fie împreună cu copilul; Susțin și încurajează copilul; Laudă copilul; Sunt capabili să stabilescă o bună relație de lucru cu copilul; Încurajează copilul să se descurce independent. BIBLIOGRAFIE: Albu, Gabriel, O psihologie a educației, Editura Institutul European, Iași, 2005

1194

CEI 7 ANI DE-ACASĂ Profesor pentru invatamant prescolar LETEANU IULIANA Auzim de multe ori ,, Îi lipsesc cei șapte ani de-acasă...,, vorbind astfel despre lipsa de educație, politețe sau respect. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinţii sunt modele pentru copil. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau, este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia și realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor, îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Dacă cel mic își vede fratece cedând locul în autobuz unei persoane mai în vârstă, va face și el la fel. Dacă își vede mama vorbind frumos și respectând vecinii, va învăța și el să îi respecte pe cei din jur. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Chiar daca in ziua de astăzi, majoritatea copiilor sunt integrați în creșe și grădinițe înaintea împlinirii vârstei de doi ani , aceștia învățând diverse reguli, învață să socializeze mai ușor, lucrurile nu pot evolua pozitiv fără ajutorul și implicarea familiei. Tot ce copilul învață în grădiniță, trebuie continuat acasă, cu părinții. Acasă! Acasă înseamnă locul unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om în devenire. Fiecare dintre noi acumuleaza cât poate, ca un burete, păstreaza cât poate, interpretează cum poate, dar și buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinții, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1195

Copilul este oglinda familiei din care provine! Educaţia astăzi Prof. Liana Oprea

Cel mai înalt scop al educaţiei în fiecare ţară este de a crea cetăţeni ideali-persoane capabile să îndeplinească propriile obiective în viaţă, în timp ce susţin interesele altora şi progresul societăţii în ansamblu. Educaţia bazată pe conştiinţă permite ca orice şcoală să atingă acest ideal prin dezvoltarea sistematică a creierului și actualizarea creativităţii şi inteligenţei latente a elevilor săi. Școala reprezintă factorul instituțional specializat în formarea și devenirea morală a omului, ea fiind factorul principal al acțiunii complexe de formare a copilului în concordanță cu cerințele și valorile societății. Modelarea personalității elevului este un proces de durată, realizându-se de-a lungul școlarității sale. Sarcinile principale asumate de școală în ceea ce privește dezvoltarea morală a personalității sunt formarea conștiintei și a conduitei morale. Acestor două obiective generale le sunt subsumate o serie de obiective particulare, aparținând domeniilor cognitive, afectiv-motivaționale și comportamentale, conștiința și conduita reprezentând elementele constitutive ale moralității. Școala dispune de un personal didactic calificat, specializat, iar activitatea educativă se desfășoară pe baza respectării unor principii și a unei metodologii psihopedagogice clare, elemente ce fac posibilă desfășurarea optimă a acțiunilor instructiv-formative și asigurarea unui caracter sistematic, ritmic și progresiv al devenirii morale a subiectului uman. Educația morală desfășurată în școală urmărește, pe de o parte, dotarea copilului cu informații, principii și reguli de acțiune, fundamentate pe valori morale ferme, iar pe de altă parte, asigurarea pe această bază a unei cât mai bune consistente etice între ceea ce gândește, ce simte și ce face efectiv elevul. Pornind de la considerentele menționate anterior, sarcinile concrete ale școlii în ceea ce privește formarea conduitei și a conștiintei morale ale elevilor se obiectivează în două planuri principale: • Formarea și dezvoltarea capacității de a emite judecăți morale, pertinente, accentul fiind pus în această situație pe componența cognitivă. • Asigurarea manifestării constante a unor acțiuni caracterizate de moralitate, în acest caz fiind implicate atât componentele afective și voliționale, cât și deprinderile și obișnuintele morale. Cu toate că școlii, alături de familie și de alte instituții cultural-educative îi revine rolul principal în formarea personalității și caracterului funcției umane, analiza realității educaționale contemporane reliefează anumite aspect având consecințe cu caracter perturbator asupra acțiunii de formare a conștiintei și conduitei morale a elevilor. Moralitatea este tot mai percepută ca fiind fluctuantă și circumstanțială, decât certă și bazată pe valori și principii ferme. De exemplu, discutând despre dilemele morale, profesorii recurg frecvent la afirmații de genul: “Fiecare să procedeze cum crede de cuviință!” Există tendința de a considera comportamentul moral mai degrabă în funcție de circumstanțele situaționale sau dispozițiile de moment, decât în funcție de instanța superioară a conștiintei morale. Pragmatismul, ca și caracteristică definitorie a societății contemporane face instituțiile școlare de diverse niveluri să-și asume într-o măsură tot mai mică sarcina de a urmări prin intermediul acțiunii educative și atingerea unor obiective de ordin moral. Se impune tot mai mult tendința de a considera moralitatea mai degrabă ca o formă a vieții private sau ca o problemă de opțiune individuală, decât ca subiect al comunicării didactice, fapt ce reduce posibilitățile de implicare a școlii în formarea conștiintei și conduitei morale a elevilor. În pregătirea inițială a viitorilor profesori, accentul se pune aproape în exclusivitate pe dotarea acestora cu cunoștințe și strategii didactice specifice disciplinelor predate, iar achiziționarea unor informații și abilități în măsură să ajute profesorul în asigurarea unui suport eficient devenirii morale a elevilor este parțial sau total ignorată.

1196

Evoluția societății contemporane pare să confere o pondere și o importantă mai mare drepturilor și libertăților individuale, decât responsabilităților morale și civice, fapt ce conduce la privarea într-o anumită măsură a educației morale de un sprijin social adecvat realizării sale optime. Cu toate dificultățile și disfuncționalitățile constatate, școala că instituție este datoare să desfășoare acțiuni educative concertate în vederea formării și dezvoltării conștiintei și conduitei morale a elevilor. Aceste acțiuni educaționale au la bază principii psihopedagogice clare de realizare și se obiectivează în strategii și metode didactice specifice.

1197

,,Cei şapte ani de acasă !’’

Prof. înv. preşcolar MARIA LIBER Grădiniţa Ruscova-grupa Solosteanu Vârsta copilăriei fericite este una dintre cele mai frumoase etape ale vieţii omului, motiv pentru care fiecare adult şi-o rememorează cu plăcere. În primul rând, copilăria este perioada inocenţei şi a grijii pentru cei dragi, pentru natură, pentru micul univers în care copilul traieşte. La această vârstă, omul matur în devenire ia în serios orice lucru, cât de neînsemnat, îl cercetează cu multă curiozitate şi emite păreri una mai originală decât cealaltă. Această primă parte a vieţii este crucială prin fundamentul pe care îl pune la temelia viitoarei individualităţi (comportament, maniere, cunoştinţe primare). În al doilea rând, este important de menţionat că adevărata conştientizare a vârstei copilăriei se petrece în a doua parte a vieţii. Forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adoleşcenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci , contraporunci , programe şi permisiuni. Abecedarul bunelor manière trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vărsta de 3 ani. Din motive didactice şi terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii şi redate textual de şi majoritatea sunt percepute ca senzaţii.În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe.Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente dins paţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent.În prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne

1198

plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă copilărie, aşa cum credem că e mai bine. În concluzie acesti 7 ani de acasă sunt pentru unii, si pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi binenţeles îţi poti ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. Nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului. BIBLIOGRAFIE : https://relaxare.wordpress.com/2011/07/22/familia-si-importanta-celor-7-ani-de-acasa/ http://www.consultanta-psihologica.com/cei-sapte-ani-de-acasa/ http://www.coresi.net/CeiSapteAniDeAcasa_eBook_EditiaDigitalaGratuita_ISBN-978-973-137-128-3. www.copii.ro www.didactic-ro

1199

CEI SAPTE ANI DE ACASA PROF. LICURICI IRINA Toti cunoastem expresia ,,Cei sapte ani de acasa''. O auzim de cele mai multe ori atunci cand un copil face cate o nazbatie, iar cei din jur, fara sa-l ajute sa indrepte greseala tocmai facuta, ii reproseaza scurt, parca rezolvand toate problemele ,,n-ai cei sapte ani de acasa''.Oricum aceasta expresie este invechita, deoarece cunoastem faptul ca un copil devine prescolar la o varsta frageda. De fapt acest acasa, daca gandim din perspectiva dascalului inseamna locul unde copilul trebuie sa primeasca primele invataturi, spatiul unde este protejat, zona sa de confort fizic si psihic, daca gandim din perspectiva parintelui ,,acasa'' inseamna locul unde te intorci de fiecare data cu drag, spatiul unde te recreezi, unde copiii tai isi fac lectiile si isi sedimenteaza informatiile primite la scoala. Astfel se creeaza o prima neintelegere privitoare la rolul scolii si al familiei in educatie. Parintii considera ca scoala trebuie sa aiba rol determinant, iar profesorii asteapta cateodata ajutor din partea parintilor in ceea ce priveste sedimentarea informatiilor primite la cursuri. Atunci cand punem problema educatiei unui copil nu este important locul de unde acesta invata lucruri ci calitatea informatiilor primite.Astfel profesorii si parintii trebuie sa fie o echipa si ce invata copilul acasa trebuie sa rezoneze cu ce afla la scoala, iar informatiile primite in mod organizat in scoala trebuie sa fie exersate acasa. Familia are rol hotarator in educarea copiilor. Dascal fiind, dar si parinte totodata, consider ca scoala fara ajutorul familiei, ca si viceversa de altfel, nu poate obtine rezultate pe termen lung. In primul rand acasa copilul petrece cel mai mult timp si de aceea climatul in care el traieste il afecteaza enorm. Parintele, pe langa rolul pe care il are in ochii puiului lui, poate fi,cu multa usurinta, si un bun educator. Problema generatiei noastre este ca adultii sunt depasiti de evolutia rapida a tehnicii, astfel incat, nu au capacitatea de a-si intelege proprii copii ca au nevoie de informatie. M-am intalnit de-a lungul anilor cu diferite tipuri de parinti, parinti dezinteresati de soarta copiilor lor, parinti prea protectori sau cate un pic din fiecare si de cele mai multe ori acestia cereau ajutorul dascalului sa-i determine pe copii sa foloseasca in mod rational telefonul, tableta, etc. Ce poti oare sa-i raspunzi unui parinte care din start iti spune ca nu stie ce sa-i faca copilului sau ? Sa-i spui ce sa faca ? Oare acest lucru nu il descopere singur, daca chiar il intereseaza soarta pruncului sau ? Nu poti nici macar sa acuzi un parinte ca nu are cum sa-i schimbe fiului sau fiicei sale anumite comportamente, dar nici nu-l poti intelege pe acest parinte care abandoneaza lupta si-si lasa copilul pe mana dascalilor. Multi parinti incerca sa se scuze pentru lipsa comunicarii spunand ca nu au timp. Probabil suna dur, dar acest lucru nu poate fi acceptat. Nu ai voie ca parinte sa spui ca nu poti avea timp pentru copilul tau, nu ai voie ca parinte sa nu-l pui pe primul loc pe el, nu ai voie sa nu incerci tot ce este omeneste posibil pentru a-i aduce un beneficiu unei fapturi care depinde atat de mult de tine. Haul dintre copil si parinte se datoreaza de cele mai multe ori acestei lipse de comunicare. Parintii nu discuta cu tinerii din comoditate sau de falsa teama de a nu deschide noi intrebari in mintea lor, iar copiii nu vorbesc de cele mai multe ori pentru ca nu sunt luati in seama. Succesul comunicarii presupune mult tact din partea parintelui deoarece in aceasta ecuatie el este cel matur si stie cum sa conduca orice conversatie. Daca un copil nu are incredere sa vorbeasca cu propriul parinte pe care il cunoaste de cand a deschis ochii , cum sa-i spuna dascalului ce are pe suflet, cum sa capete acesta incredere? ,,Copiii trebuie crescuti pentru ei, nu pentru parinti'' spunea Iorga, dar odata nascuti copiii trebuie crescuti de catre parinti, nu lasati sa cresca fara indrumare. ,,Cei sapte ani de acasa'', desi o sintagma invechita, poate fi actualizata oricand, caci formarea unui tanar om trebuie sa inceapa de timpuriu pentru a continua in bune conditii.

1200

Cei șapte ani de acasă! Profesor, Daniela Liliana Doldor SCOALA GIMNAZIALA FARCASELE Dacă ne gândim la ce înseamnă cei șapte ani de acasă, totdeauna avem în fața ochilor un copil bine crescut, care cunoaște bunele maniere și regulile morale. Un astfel de copil se va adapta mult mai bine în societate și se va descurca în relațiile cu cei din jur. Un comportament corespunzător al copilului depinde de relația afectivă cu părinții. Cu cât părinții îi acordă mai multă atenție, cu atât el se simte mai apreciat, mai protejat și devine mai încrezător în forțele proprii. Este importantă educarea copilului într-o atmosferă deschisă, nu cu o disciplină de fier. Părinții sunt modele pentru copii, ceea ce va vedea în sânul familiei va fi definitoriu pentru ei. Regulile fixate trebuie să fie realiste, echilibrate, copilul să vadă că toți cei din casă respectă anumite reguli, în caz contrar fiecare va trebui să-și asume responsabilitatea faptelor sale. Pe de altă parte, în societatea modernă cei șapte ani de acasă nu prea mai există, pentru că mergând de la vârste fragede în colectivitate, copilul este inclus în diverse forme educaționale. Cu toate acestea, normele de conduită se învață totuși în familie, iar mediile educaționale prin care trece pot doar să confirme și să consolideze pe cele deprinse deja în familie. Din păcate, astăzi educația nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi.Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Cred că soluţia poate veni şi din partea Şcolii şi din partea Bisericii, care pot atrage atenţia părinţilor privind importanţa prezenţei lor în viața copiilor. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi. Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Eu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în douăzeci. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul sau cum te simți în postura de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, douăzeci sau treizeci de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Și mai cred că o educație sănătoasă se răsfrânge și asupra generațiilor viitoare, pentru că și ei, copiii nostri, preiau ceea ce i-a influențat pozitiv de-a lungul vieții și transmit mai departe aceste valori.

1201

,, CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” – disciplina ARTE ROLUL EDUCAŢIEI ARTISTICO-PLASTICE ÎN FORMAREA COPIILOR Prof. pt. înv. primar Liliana Ola Şcoala Gimnazială Nr.1 IP, jud. Sălaj MOTTO: ,,Când arta va deveni un bun comun ca lumina soarelui- atunci vom fi făcut încă un pas, şi poate cel mai important, spre adevărata civilizaţie.” (Nicolae Tonitza) ,,Cei şapte ani de acasă”... este o vârstă minunată a copiilor, când aceştia dese -nează mult, cu entuziasm şi imaginaţie. Puneţi-le la dispoziţie hârtie, creioane colorate, carioca şi creioane grafit cu mină groasă, pentru a desena cât doresc. A desena, la vârsta aceasta, nu înseamnă numai plăcerea de a produce o operă frumoasă, care va fi admirată de părinţi, cu puţin noroc afişată întrun loc vizibil în casă, ci şi o modalitate de relaxare, găsirea echilibrului afectiv şi, mai ales, exprimarea a ceea ce nu ştiu să spună încă prin cuvinte: bucuria, frica, tristeţea, încrederea în sine, locul membrilor familiei în sufletul lor. Din aceste motive este foarte important şi pentru copii şi pentru părinţi ca ei sădeseneze. Atunci când desenează, pictează, modelează sau fac colaje, copiii trăiesc un sentiment de satisfacţie emoţională care provine din autonomia pe care o simt şi din bucuria de a se exprima. Faptul că ei pot să aleagă ce să facă cu creioanele sau pensula, înseamnă o şansă pentru ei de a fi independenţi şi autonomi. Desenele copiilor, pe lângă faptul că sunt o dovadă a plăcerii de a desena , sunt şi o modalitate de cunoaştere a acestora. Desenele făcute de copii se pot ,,citi”, iar părinţii îşi pot da seama de energia, sensibilitatea sau dispoziţia lor. Prin desen copiii cunosc mai uşor mediul înconjurător, intră în contact cu lu- mea exterioară mediului lor cunoscut, cel familial, de aceea în desenele lor apar , aproape identic, soarele, casa, copaci, ferestre, drumuri. Tot părinţii sunt cei care pot depista şi eventualul talent artistic al copiilor: ob-servă interesul şi motivaţia pentru desen, pictură sau alte activităţi, dermonstrează, pe măsură ce cresc, abilităţi din ce în ce mai specifice. Dacă doriţi să aflaţi mai mult despre ceea ce copiii au dorit să exprime este bine să le cereţi să comenteze desenul, personajele, culorile , fără să-i influienţaţi sau să-i judecaţi. Uneori copiii vor refuza să vorbească, alteori vor fi greu de oprit din explicaţii. Cum vă puteţi încuraja copiii să se apropie de artă? Oferiţi-le activităţi multe şi variate! Petreceţi mai mult timp în compania lor în muzee admirând opere de artă! Încurajaţi-i să pună întrebări! Nu faceţi presiuni asupra lor! Aveţi răbdare cu ei! Încurajaţi-i să practice orice formă de artă! Implicaţi-i în activităţi artistice care să le facă plăcere! Descoperiţi împreună tehnici uşoare de pictură şi desen! Reproduceţi tablouri ale unor pictori cunoscuţi! Urmăriţi împreună documentare cu teme artistice, mai ales despre desen, pictură! Aşa le veţi forma şi dezvolta gustul pentru frumos, faţă de adevăr, recepti- vitatea faţă de actul artistic, realizând totodată şi cultura generală indispensabilă unei persoane care trăieşte printre oameni. BIBLIOGRAFIE: BACUS, ANNE - ,,Copilul de la 3 la 6 ani”, Editura TEORA, 1998; www.romedic.ro/cum-identifici-si- dezvolti-talentul-copilului-tau-op33455 www.perfecte.ro/1-3-ani/afla-cum-iti-ajuti-copilul-sa-iti-ajuti/copilul-sa-isi-cultive-talentul.htlm

1202

Dragoste şi stăruinţă Prof. Pușcașu Liliana Colegiul Economic ”Ion Ghica” Bacău Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Educaţia se formează în primul rând în căldura şi încrederea din familie. Aici copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să se achite de responsabilităţi. Pe bună dreptate, în limbaj popular se spune despre cineva că „are (sau nu) cei şapte ani de-acasă”, pentru că aceştia sunt cruciali pentru tot restul vieţii. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte ne poate spune foarte multe de familia, credinţa, concepţiile persoanei, de mediul în care s-a format și defineşte în bună măsură, viitorul adult. ”Cei șapte ani de acasă” definesc bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii ani de viață, această perioadă este considerată pe bună dreptate “culmea achizițiilor” de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații, de aceea, este foarte important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au o influență covârșitoare asupra lui. Copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoane foarte apropiate. Astfel el încearcă să realizeze concordanta între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. În primii șapte ani copiii învață deprinderi de autonomie, ordine, igienă, curtenie dar și de exprimare a propriilor nevoi, exteriorizare a trăirilor, sentimentelor și emoțiilor, atât pozitive, cât și negative, bunele maniere și comportamentul corect, modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde diverselor provocări din mediul înconjurător, consecventa în realizarea propriilor sarcini. Însușirile dobândite în această perioadă sunt repere pentru viața întreagă: spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă, responsabilizarea. Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce”? În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decenta în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental are rol fundamental: părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportament. Aceste noțiuni sunt repere de bază pentru pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în familie, copilul primește educația morală, religioasă și învață să fie sociabil, să fie un bun coleg si prieten. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor care-i vor servi de model. Mesajele ascunse din spatele frazelor care i se spun nu sunt percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite, apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul.

1203

Atitudinea negativă trăită în familie influențează dezvoltarea ulterioară: un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. De aceea, înainte de a judeca o persoana și de a-i pune o eticheta, este bine să ne gândim mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de ceilalți. Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, bazat pe adevăratele valori umane și morale. Dar comportament adecvat nu înseamnă numai capacitatea de comunicare, de relaţionare, de utilizare a informaţilor, ci și deprinderi de buna-cuviinţă şi de politeţe, respect empatie, dăruire și iubire. De multe ori, în special în situațiile în care atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil deranjează, gândim că nu este educat, nu este politicos, ”nu are cei șapte ani de acasă”. Replicăm, considerând că nu a primit o educație potrivită, ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Din nefericire, pentru unii copii “ei şapte ani de acasă”, sunt de multe ori goi, lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice devin nepăsători şi nu se îngrijesc de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În aceste cazuri, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Uitând că ei înșiși au fost crescuți și îngrijiți de cei care astăzi sunt maturi ori vârstnici, mulți tineri se comportă cu lipsă de considerație și respect, ca și cum lumea a început cu ei, dau sentințe și condamnă lucruri pe care nu le cunosc sau nu le înțeleg pe deplin. În locuri publice, comportarea zgomotoasa, cu lipsa de deferență față de ceilalți, indiferența față de cei din jur, sunt numai câteva exemple care arată că cei care au astfel de comportamente, n-au trecut prin filtrul celor șapte ani de acasă. Disciplina bunei convieţuiri a fost uitată şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn alături de semenii lor. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că la rândul nostru şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia fiecăruia dintre noi: părinţi, rude, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Suntem datori cu toții, să ne îndeplinim misiunea față de generația următoare, tot așa cum și noi am beneficiat de grija și de învățăturile de purtare în lume și societate, de respectul față de orice ființă umana, față de creație și tot ce ne înconjoară, din partea părinților și familiilor noastre, care ne-au îndrumat și îndreptat primii pași în viață. La temeiul formarii noastre ca oameni stau acești ani de acasă. Așa a fost de când oamenii au apărut pe pământ și mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această perioadă formativă care nu trebuie înlăturată, ci trebuie păstrată în existenta fiecărei ființe umane, ea având cele mai profunde rosturi. BIBLIOGRAFIE 1. Norman, Goodman (1992) Introducere in sociologie, București, Editura Lider. 2. Victor, Târcovnicu (1975). Pedagogie generala, București, Editura Facla. 3. Nicolae, Mărgineanu (1973). Condiția umana, București, Editura Științifică. 4. Anthony, Giddens (1997). Sociologie, București, Editura Bic All.

1204

Cei șapte ani de acasă Prof. pentru înv. primar, Liliana – Simona Sîrbu (Școala Gimnazială Nr. 1 Rediu, jud. Galați) Ce înseamnă să ai „cei șapte ani de acasă”? După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi buna creştere a copiilor. Copiii sunt nu numai componenți ai familiei, ci și niște martori plini de curiozitate, dispuși să imite cu ușurință viața de familie. Când băieții se joacă „De-a tata”, ei „vin de la serviciu”, cer să fie serviți la masă asemeni tatălui lor, iar fetițele își îngrijesc păpușile mimând cel mai perfect sentimentul matern. Aceste jocuri sunt niște fermecătoare priviri infantile spre viitor. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Până în clasa primară, cam pe la 6-7 ani, am stat mai mult cu parintii, cu bunicii cu familia și cei apropiați. Cei din familie au încearcat să ne sfătuiască și să ne educe cum au știut ei mai bine, ca pe viitor să putem intra în viață cu minim de lecții despre viață în general. Ei ne-au învățat cum să respectăm bunicii, cum să respectăm familia și pe cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni pe care îi aveam. „Respectă ca să fii respectat” este una dintre bunele vorbe pe care le auzeam la bunicii și părinții noștri. Dacă-i respectăm pe cei din jur, ne respectăm pe noi și avem oportunitatea de a ne integra mai bine în societate.. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor. În opinia mea, părinţii trebuie să le explice clar copiilor ce au voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să le spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copiilor. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Acum, după cum am văzut în viată, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fi respectate, pentru ca nu stiu să se comporte în lume și care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care să-i confere un echilibru și respect față de cei din jur. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizoleaza de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viata socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferință. În rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe buna dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vom fi integrati în societate, cum vom fi agreati de cei din jur și bineînțeles ne putem ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul nostru, odată cu trecerea timpului, dăm aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur. Cei ,,şapte ani de acasă’’, cât şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, despre bine, despre respect, etc, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant și responsabil. Fiecare perioadă din viața unui copil este importantă, nu doar cei șapte ani de acasă... De multe ori, adulții oferă și exemple negative copiilor. Un exemplu des întâlnit ar fi cel al jignirilor. Dacă îi jignim pe cei din jurul nostru, riscăm să-i oferim un model negativ copilului . Astfel, acesta învață

1205

să-și jignească părinții și pe cei din jur. Când ajunge în această situație, părintele încearcă să schimbe comportamentul copilului uitând ca cel care a oferit acest exemplu a fost chiar el (sunt și situații în care părinții se amuză de limbajul neadecvat al copilului, întărindu-i astfel comportamentul). Educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în douăzeci. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, douăzeci sau treizeci de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Amintirile și învățăturile dobândite în cei șapte ani de-acasă le purtăm cu noi o viață întreagă și nu întâmplător lumea ne judecă în primul rând după această zestre fundamentală. În concluzie a avea cei șapte ani de acasă înseamnă să fii o persoană educată.

1206

Importanța celor șapte ani de acasă Prof. Liliana Ursache Colegiul Național ”Ferdinand I” Bacău Prin această sintagmă – cei 7 ani de acasă – înțelegem educația oferită de părinți copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii în educație susțin că regulile și modelele de comportament oferite în primii 7 ani din existența copilului sunt definitorii pentru devenirea lui ca adult. Cuvinte cheie: dezvoltare, educație, copil, conduită, nevoie. Deși astăzi copiii nu-și mai petrec primii 7 ani de viață acasă, lângă părinții și frații lor, ci sunt incluși în diverse forme educaționale, familia rămâne mediul unde copiii deprind principalele reguli de bună purtare, mai mult prin imitare decât prin comportament conștient, iar la vârsta aceasta se pun bazele unui comportament social corect. Grădinița și școala vor consolida ulterior normele deja deprinse în familie. Fiecare etapă din viața copilului, începând de la naștere, determină dezvolarea sa ulterioară, în plan intelectual, motric și afectiv. Aparent lucrurile decurg de la sine. În realitate, există numeroși factori care pot influența această dezvoltare. Mulți dintre aceștia țin de mediul familial și de modul în care membrii familiei tratează copilul. Când copilul de câteva luni plânge, el are o nevoie pe care și-o exprimă în acest fel, iar cei din jur, în special mama, trebuie să i-o identifice și să i-o satisfacă. Aceasta va pune bazele unei bune ralții ulterioare dintre cei doi. Tot la acea vârstă copilul are nevoie să fie luat mereu în brațe, pentru că în felul acesta el poate vedea și explora mai bine lumea din jur. După nouă luni apare nevoia de autonomie. Copilul începe să exploreze singur, să apuce obiectele, să le ducă la guriță. Este important să fie lăsat să acționeze, și să i se asigure un mediu sigur pentru aceasta. Tot acum este important jocul ”cucu-bau”, care îl învață pe copil că un obiect există, chiar dacă el nu îl vede. Mama trebuie să-i vorbească mult copilului și să-i citească, pentru că acum se dezvoltă limajul micuțului. Între 1 și 3 ani copilul trebuie încurajat să exploreze. Acum apar și primele crize de personalitate, manifestate de regulă în locurile publice. Mama trebuie să țină copilul să nu se lovească și să îi explice calm că nu va primi lucrul pentru care face criza. Altfel copilul va deveni răsfățat și va proceda la fel de câte ori va dori să obțină ceva. La această vârstă copilul nu realizează ce este bine și ce este rău. El nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, deci nu îi putem cere să își împartă jucăriile cu alt copil. Este necesar ca mama să îi fixeze linite, pentru a-l învăța ce înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. Între 3 și 5 ani copilul, la grădiniță sau acasă, trebuie să abordeze jocul de rol. Tot acum i se dezvoltă și dexteritarea, dacă i se oferă să mânuiască diverse obiecte (creioane, cuburi, piese lego). Acum începe să învețe formulele de adresare, de politețe, de salut, cum este bine să se comporte la grădiniță, în parc, la masă sau vizită. După 5 ani copilul înțelege regulile. Începe să-i placă rutina și se formează diferite obiceiuri prin repetarea unor ritualuri. Este momentul când mama poate să formeze la copil obiceiuri dezirabile (să se spele pe dinți dimineața și seara, să se spele pe mâini după ce a folosit toaleta sau când vine de undeva, să-și pună hăinuțele la loc, să mențină ordine la lucrurile lui, să nu fie agresiv, să se comporte frumos la masă, să respecte igiena personală, să fie politicos și multe altele). Multe lucruri le învață de la cei mai mari prin imitație. Acum este capabil să-și împartă jucăriile, este conștient când face un lucru bun sau rău, apreciază recompensele și știe semnificația pedepsei. Până la 6-7 ani copilul trebuie să învețe să fie ordonat, să se spele, să se îmbrace singur, să fie politicos, să poată purta o conversație cu adulții, să își argumenteze punctul de vedere în discuțiile cu copiii de aceeași vârstă, să vorbească la telefon, să-și stăpânească fricile și emoțiile, să relaționeze social. Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie și ce nu, să stabilească reguli clare, să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Mama și tata trebuie să fie consecvenți în educarea copilului, să se sprijine unul pe altul pentru a-și întări autoritatea și a obține rezultatul dorit. De educația copilului, de bunele maniere și regulile morale pe care le aplică în viața sa, depinde adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile ci cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de caasă.

1207

Bibliografie / webografie: Michiela Poenaru – Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, 2012 Michiela Poenaru – Eu te-am făcut, eu te omor. Ghidul bunelor maniere pentru părinți. Editura Coresi, 2008 Aurelia Marinescu – Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, 2015 http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-reponsabilitate-si-ingrediente-aleeducatiei-copilului.htm#_ http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.html

1208

Cei 7 ani de acasa p.i.p.p Loghin Irina-Mihaela Scoala Gimnaziala nr.1 Saveni

Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, sa citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pe care un copil trebuie sa le invete de la parinti, pana sa mearga la scoala: 1.sa asculti pe cineva cand iti vorbeste 2. sa nu vorbesti cu gura plina 3. sa te speli pe maini dupa ce ai fost la toaleta 4. sa spui adevarul 5. sa nu fii agresiv 6. sa dai buna ziua/la revedere 7.sa iti asumi responsabilitatea pentru ce faci 8.sa respecti pe cei din jur 9. sa nu scuipi pe strada 10. sa nu vorbesti urat 11. sa nu te urci cu picioarele incaltate in pat 12.sa respecti proprietatea personala si a celorlalti (sa nu strici/distrugi) 13.sa spui multumesc 14. sa te spelli pe dinti seara/dimineata

1209

Importanța bunelor maniere pentru educația copilului Prof. înv. primar Loredana Mihăilescu Școala Gimnazială Petru Comarnescu Gura Humorului, Jud. Suceava Bunele maniere nu se dobândesc peste noapte prin lecturarea unei cărți despre Etichetă și bunele maniere ci, ele se dezvoltă în timp, încă din copilărie, fiind nevoie de ani de pregătire, practică și exercițiu. Comportamentul politicos începe cu cei șapte ani de acasă, părinții și bunicii fiind responsabili de insuflarea bunului-simț și a primelor reguli de politețe copilului. Imitarea adulților de către copil este primul semn că aceștia au început deja să asimileze informații. Din acest motiv părinții trebuie să fie atenți mai atenți la comportamentul lor. Copiii învață mult mai repede ceea ce văd în jur decât spunândule ce trebuie să facă. Felul cum vorbiți cu soțul/soția, felul în care discutați la telefon, felul în care știți să evitați o ceartă sau ce atitudine aveți față de oameni în general, sunt lecții zilnice pentru copiii dumneavoastră. Un lucru este clar: nu ne naștem manierati. Bunele maniere, acest set de reguli sociale, se învață, prin exemplele din jur. Iată câteva bune maniere esențiale pentru copii. Într-un chestionar despre bunătate, trainerul Karen Ann Kennedy i-a întrebat pe angajații din corporații: “Care este primul motiv pentru care nu ești amabil cu ceilalți colegi?” Cei mai mulți respondenți au spus: “Pentru că nu am timp.” Cât durează să spui un simplu “Mulțumesc”? Știi că ai nevoie de mai puțini mușchi ca să zâmbești, decât să te încrunți? În cazul copiilor, se vorbește despre “cei șapte ani de acasă”. Cei mici au nevoie să învețe că există anumite reguli de comportare în societate și formule de politețe. Și de la cine să învețe aceste lucruri, dacă nu de la părinți? Exemplul personal este extrem de important în dezvoltarea copiilor. Cei mici imită comportamentul părinților, așa că este necesar să le oferim dovezi de respect și politețe. Hai sa vedem care sunt aceste bune maniere de bază, ce nu ar trebui să lipsească nici din comportamentul copiilor, nici din cel al adultilor: Expresiile de bază: “Te rog!”, “Poftim!”, “Mulțumesc!”, “Iarta-mă!” – Aceste reguli pot fi învățate încă din primii ani de viață. Chiar dacă nu poate vorbi încă, auzind aceste expresii, micuții vor învăța când și cum să le folosească și, mai ales, de ce contează. Salutul – Există diverse formule de a saluta, în funcție de momentul zilei si de persoana căreia ne adresăm. Este important pentru copil să învețe că poate să îi spună “Bună!” sau “Salut!” unui coleg, dar că, față de educatoare sau învățătoare, politicos este să spună “Bună ziua!” De asemenea, să ne amintim si de diversele părți ale zilei: “Bună dimineața”, “Bună ziua”, “Bună seara” si “Noapte Bună”. Iar la plecare? Ar trebui făcuta aceeași diferențiere: “La revedere!” este formula mai politicoasă, în timp ce “Pa!” este expresia folosită între prieteni. Exista multe reguli în ceea ce privește salutul: ridică-te când te salută cineva și răspunde, zâmbește, când cineva îți întinde mâna este bine să “dai noroc” și multe altele. Dar, pentru cei mici, este bine să cunoască măcar expresiile de baza. La masă – Regula clasică “La masă nu se vorbește” are un alt înteles. Este normal să se discute la masă, să aibă fiecare membru al familiei ocazia să își povesteasca ziua. Însă, nu este frumos să vorbim cu gura plină. De asemenea, masa în familie este o ocazie de a-ti învăța micuțul cum să discute: să nu întrerupă pe cineva, să nu plescăie, să nu se ridice de la masă dacă ceilalți nu au terminat de mâncat etc. Despre insulte – Evident, insultele, poreclele răutăcioase și batjocura nu fac parte din comportamentul unui copil manierat. Dar trebuie să îi explici celui mic de ce nu este politicos. De preferat este ca, atunci

1210

când se supără pe un coleg, decât să îi spună o vorba rea, mai bine evită să discute cu acel copil. Și, întotdeauna, un zâmbet poate detensiona o situație supărătoare. Strănutul și căscatul – Căscatul nu este considerat un gest politicos în public. Totuși, atât căscatul, cât și strănutul sunt niște reflexe care, de multe ori, nu pot fi controlate. Așadar, copilul trebuie să știe să ducă mâna la gură atunci când cască de față cu alte persoane. Pe de altă parte, în cazul strănutului, este indicat să aibă la îndemână o batista și să nu strănute în palme. Iar motivul este lesne de înțeles: dacă își acoperă gura doar cu mâna când strănută, microbii îi vor rămane în palme. De aceea, altă regulă importantă este să aiba mereu servețele sau o batistuță la el. 10 reguli generale pe care trebuie să le stie toti copiii Nu au voie să vorbească atunci când vorbește altcineva sau să intrerupă pe cineva. Când o fac, aratați-le discret că trebuie să astepte. Dacă își asteaptă rândul așa cum trebuie oferiți-le toată atentia, ca să vadă că a meritat ațteptarea. Nu au voie sa rada de ceilalti copii sau sa le dea porecle urate. Intrebati-i cum s-ar simti daca cineva ar rade de defectele lor. Intotdeauna trebuie sa-i salute pe cei care vin in vizita. De cate ori este cazul trebuie sa spuna "te rog" si "multmesc". Invatati-i asta inca de cand incep sa vorbeasca. Obiceiurile bune se invata devreme. Nu au voie sa lase mizerie in urma lor, nici acasa, nici la prieteni. Cine a facut mizerie trebuie sa curate. Invatati-i regulile fair play-ului. Atunci cand joaca un joc trebuie sa-si pastreze demnitatea, fie ca pierd sau castiga. Invatati-i cum sa primeasca complimente. Daca cineva ii lauda trebuie sa raspunda cu "multumesc". Nu au voie sa tranteasca usa in fata celui ca intra dupa ei si trebuie sa le deschida usa celor in varsta. Nu au voie sa se inghesuie cand urca in autobuz, in metrou sau in lift. Cei care coboara au prioritate, iar cei care urca trebuie sa-si astepte randul. Trebuie sa respecte diferenta si diversitatea. Oamenii care actioneaza sau traiesc diferit au fost crescuti intr-o alta cultura, religie, etc. si au dreptul la respect.

1211

Cei şapte ani de acasă Loredana MOGA Şcoala Gimnazială „Ion Simionescu” S-a înrădăcinat în mentalitatea noastră proverbiala expresie „şapte ani de acasă”. Să încercăm să refacem povestea lor… Aproape orice fată visează să se mărite cu băiatul perfect, apoi aspiră la candidatura de soţie iubitoare, de mamă atentă şi afectuoasă, de angajată serioasă la serviciu. Îşi închipuie că va avea cel mai frumos, mai bun, mai silitor şi mai educat copil. Schema imaginară nu se transpune perfect în realitate. Mic fiind, odorul face mofturi: la masă, la magazin, pe stradă, în tramvai. Începe să-l apostrofeze. Merge la grădiniţă, unde află de la educatoare că în relaţiile cu ceilalţi are nişte lucruri de îndreptat. Puţin convenabil pentru ea. Înlocuieşte sistemul preşcolar cu cel primar, iar problemele se acutizează. Dacă la începutul carierei de mamă era stăpânită de mult optimism, după şapte ani se înmulţesc întrebările de genul: De ce? Din ce cauză? Ce nu am făcut? Unde am greşit? Ca să educăm un copil trebuie ca părintele să fie educat, aceasta neînsemnând să ştie să salute, să mănânce corect sau să aibă studii superioare. Există copii prost crescuţi proveniţi din familii rafinate şi copii cu un comportament de invidiat, crescuţi în familii dintre cele mai modeste. Pare să fie o neconcordanţă. Poate cei prea învăţaţi vorbesc prea mult, iar ceilalţi simt când trebuie să tacă sau să vorbească. Arta de a educa un copil nu este stăpânită de către toată lumea în egală măsură. În privinţa aceluiaşi comportament (vorbeşte urât) părerile sunt împărţite: un părinte îl va permite şi îl va accepta mereu, iar altul îl va sancţiona de timpuriu. De la vârste fragede, cei mici îşi fac idoli din părinţi. Nu-i dezamăgiţi! Dacă părintele nu face toate lucrurile pe care i le cere copilului, nu poate fi vorba despre educaţie. Respectarea personalităţii în devenire nu este importantă doar în domeniul vocabularului. Ordinele date fără sens, ca să stabiliească autoritatea părinţilor nu sunt recomandate. Să-l opreşti să se joace numai pentru că aşa are părintele chef este o ofensă adusă unui suflet delicat, iar să repeţi deseori această interdicţie va duce la o revoltă justificată din partea lui, care îl va înrăi de mic. Unui copil trebuie să i se mulţumească după ce a fost rugatsă facă un serviciu oarecare, astfel politeţea nu-i va fi străină. Pentru a pătrunde în mintea şi în inima lui, cea mai bună cale este aceea de a ne imagina că suntem de aceeaşi vârstă. Chiar şi noi, maturii, avem nevoie mereu de cineva cu care să stăm de vorbă, care să ne sfătuiască. El de ce nu ar avea? A sta de vorbă nu înseamnă a ne bârfi familia, colegii, prietenii în prezenţa sa. Un om binecrescut nu o va face niciodată. Cine însă va deschide mereu discuţia pe această temă riscă să-l molipsească şi pe copil. Ca toate treburile într-adevăr serioase, educaţia este un lucru foarte dificil, dar plin de satisfacţii atunci când scopul este atins. Posibilităţile părinţilor de a fi buni părinţi sunt evaluate după şapte funcţii de bază existente în literatura de specialitate. Abilitatea de a percepe în mod realist copilul este deţinută în mod diferit de adulţi: văd la fiii lor calităţi / defecte care lipsesc. În ambele cazuri, sunt roadele propriilor frustrări şi temeri. Aşteptările trebuie să fie pe măsura posibilităţilor reale, şi nu închipuite. O parte neagă vehement problemele reale ale copilului. Comportamentul inadecvat al adultului poate afecta dezvoltarea copilului în sensul recuperării / tratării la timp a problemelor. Întotdeauna, părinţii trebuie să le satisfacă nevoile de oricare natura, şi nu invers. Vor linişte, ajutor, înţelegere, când ei înşişi nu le-au primit la timpul potrivit. În caz contrar, copilul suportă un proces de dezvoltare forţată, iar părintele este mândru ca de o mare realizare, fără să conştientizeze că abuzează de copil. Aşteptările prea mari pot provoca insatisfacţii, iar cele prea mici, lipsa de stimulare. În primul caz, copilul nu se ridică la nivelul aşteptărilor şi cunoaşte sentimentul de eşec, de inutilitate / incapacitate, ajungând să se simtă respins şi neiubit. În al doilea caz, vorbim despre o infantilizare a copilului, îngreunând chiar procesul de maturizare. Abilitatea de a relaţiona cu propriul copil vizează o implicare neexagerată, deoarece „lipindu-se” prea mult se naşte un accentuat ataşament care împiedică dezvoltarea firească a copilului, incapabil de a lua decizii, de a fi independent. Când băiatul şi fata le solicită să-i lase să meargă siguri la şcoală, mama şi tata trebuie să se gândească serios dacă nu cumva trebuiau să hotărască acest lucru mai demult.

1212

Potrivit concepţiei lui Alfred Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului astfel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai târziu va căuta să-i înrobească pe toţi cei cu care vine în contact social. După acesta, cea dintâi îndatorire a mamei este de a sădi în conştiinţa copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăieşte într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni. Dacă mama (părinţii în general) nu-şi îndeplineşte funcţia de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie preluat de grădiniţă (în general de şcoală), care are de corectat greşelile comise de familie în formarea viitorilor adulţi şi membri egali ai unei societăţi democratice. Dacă ai noştri copii au crescut şi în relaţiile dintre noi au apărut probleme ori ne mâhneşte comportamentul lor, atunci trebuie să reflectăm la un lucru simplu, anume că la mijloc ar putea fi – măcar „cât un fir de aţă” ‒ şi vina noastră. Să încetăm să îi mai judecăm, poate nu s-au desăvârşit încă, iar prin dragostea şi răbdarea noastră am putea să le îndreptăm modul de a se comporta. Compătimirea excesivă şi îngăduinţa prea mare faţă de greşelile copiilor trebuie evitate. În acest sens, este recomandat să recunoască faptele rele şi să se străduiască să nu le repete. Mărturisirea copilului de la 6-7 ani în sânul bisericii este importantă pentru primirea învăţăturii de viaţă morală creştină. Povestea aceasta nu se va termina niciodată. Doar personajele vor fi diferite: alte mame, alţi taţi, alţi copii, care vor fi angrenaţi în dificilul proces al educaţiei. Când vor întâmpina dificultăţi, vor putea apela la sugestiile unor persoane avizate: bunici, doctori, preoţi, cadre didactice.

1213

Cei șapte ani de acasă! Lőrinczi-Härtlein Enikő, Școala Gimnazială “S. Illyés Lajos”, Sovata, Mureș Părinții n-ar trebui să-i mintă pe copiii lor niciodată, nici măcar atunci când pare a fi în folosul lor. Minciuna este ceva foarte periculoasă, chiar și în cantități mici.(autor necunoscut) Cea mai importantă afecțiune cu care se începe formarea unui copil este dragostea părinților. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Cele zece porunci pe care fiecare părinte ar trebui să-l aplice pe parcursul celor șapte ani: Învață-l să se poarte frumos!- bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Stabilește și impune reguli!- comunică cât mai mult cu el-comunicarea este secretul relației solide dintre un copil și părinte; limitează timpul petrecut în fața televizorului și a calculatorului, educându-l prin arta conversației. Învață-l să iubească lectura și cărțile! - încă de bebeluș citește-i din cărți, obișnuiește-l cu acestea treptat, mai apoi când va deveni mai mare să poată el să-și aleagă cartea preferată. Lasă-l să se bucure de copilărie! - nu încerca să faci un geniu din el înainte de vreme. Nu abuza în nici un fel de el fizic, emoțional!- concentrează-te pe idei pozitive. Învață-l să-și exprime sentimentele și emoțiile! - doar astfel poate să-și rezolve conflictele. Iubește-l necondiționat și spune-i zilnic asta! - iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură!

1214

Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești! - demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări. Învață-l să spună mereu adevărul!- și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău!- fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1215

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Lorinți Maria Grăd. PP “Semenic” Reșița Meseria de părinte este cea mai importanta din câte avem în viață și totuși foarte puțini dintre noi suntem instruiți pentru ea. Avem impresia că știm din naștere cum se cresc copiiii – cum să ne descurcăm cu ei când nu sunt cooperanți, cum să împăcăm nevoile lor cu ale noastre, cum să-i ajutăm să crească fericiți și împliniți. Astăzi, părinții au mai puțin timp ca niciodată pentru a se dedica educației. Din acest motiv, este esențial ca ei să învețe ce este cel mai important pentru copiii lor. Acest lucru nu numai că îi va ajuta să-și folosească timpul mult mai eficient, dar le va da motiv, de asemenea, să găsească mai mult timp. O cunoaștere mai mare a nevoilor copiilor îi determină pe părinți să-și petreacă mai mult timp cu aceștia. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. 10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani: 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului. 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrajori, îmbrățișări etc.

1216

Disciplina pozitivă în educarea copiilor Prof. înv. primar Lozbă-Știrbuleac Daniel Școala Gimnazială Rediu, jud. Iași În cadrul proiectului „Comunitate, Copii, Familie” desfășurat de organizația Salvați Copiii – filiala Iași în parteneriat cu Centrul de Resurse Educaționale Iași și finanțat prin granturile SEE 2009-2014 în cadrul Fondului ONG în România al Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile, am participat în luna februarie 2015 la un curs de formare a formatorilor, apoi am organizat și desfășurat o serie de cinci întâlniri cu părinții interesați de domeniul disciplinei pozitive în educația copiilor. Temele întâlnirilor cu părinţii participanţi la cursul de formare ”Rolul disciplinei pozitive in prevenirea abuzului asupra copilului” au fost: 1. „Cum să înţelegem comportamentul copilului” 2. „Disciplina ca metodă de învăţare comportamentală” 3. „Dezvoltarea unei relaţii pozitive cu copilul” 4. „ABC-ul învăţării comportamentale” 5. „Gestionarea comportamentelor nedorite” Dintre obiectivele urmărite, menționez: să identifice tipul de temperament pe care îl are copilul în vederea disciplinării eficiente a acestuia; să pună în aplicare strategii de îmbunătăţire a relaţiei copil-părinte; să îşi flexibilizeze modul în care percep comportamentele neadecvate ale copiilor; să denumească modalităţi alternative de explicare a comportamentelor neadecvate ale copiilor; să identifice factorii de risc care sunt în controlul lor (propriile gânduri, emoţii, comportamente) şi care au funcţia de a menţine comportamentele neadecvate ale copiilor; să aplice strategii pentru dezvoltarea unei relații pozitive cu copilul și de încurajare a comportamentului dorit; să cunoască pașii validării emoționale; să pună în aplicare strategii pentru învățarea copilului de noi deprinderi și comportamente; să gestioneze adecvat comportamentele nedorite pe baza modelului A-B-C; să încurajeze comportamentele deja învățate; să gestioneze comportamente nedorite utilizând diferite strategii specifice disciplinei pozitive. Activitățile propuse și desfășurate ulterior cu părinții prezenți la aceste seminarii au inclus jocuri de rol, studii de caz, exerciții de brainstorming, de inter- și autocunoaștere, jocuri recreative și multe recomandări din perspectiva disciplinării pozitive. Părinții au realizat deseori similitudini cu situații asemănătoare din propria copilărie, grupul evoluând de la o întâlnire la alta prin împărtășirea experienței personale, atât din viața de părinte, cât și din cea de copil. Concluziile deduse cu ajutorul propunătorilor acestui curs de formare au reliefat faptul că părinții sunt considerați experți ai propriului lor copil. Ei sunt cei care au de pregătit “candidatul la umanitate”, cei care cunosc cel mai bine mediul de existență, arborele genealogic și cei care îi vor schița copilului un parcurs educațional în primii ani de viață. Cea mai potrivită perioadă din viața omului, în care se poate interveni prin strategiile de disciplinare pozitivă, sunt primii 10-12 ani, adică în copilărie. Copilul învață, în general, prin imitarea adulților. Iată de ce părinții și educatorii trebuie să aibă o pregătirea specială. Chiar ar fi recomandabilă introducerea în constituția țării obligativitatea formării adulților care doresc să întemeieze o familie, “profesia de părinte” fiind prima mare calificare ce trebuie obținută de cei care vor dori să aibă copii. Respectarea drepturilor copiilor nu se poate face dacă viitorii părinți nu sunt pregătiți să își asume această responsabilitate, iar cei 6-7 ani de acasă sunt decisivi în evoluția ulterioară a oricărei persoane. Părinții nu pot fi perfecți. Trebuie să acceptăm că mai greșim uneori chiar și noi, educatorii. Copiii vor afla că și din eroare se poate învăța, vor încerca să experimenteze fără a se mai fi teamă de un posibil eșec.

1217

Un context de învățare poate fi și o ceartă între părinți: copiii pot învăța despre gestionarea conflictelor, (re)cunoașterea și controlul emoțiilor, cum să depășească un obstacol care poate apare în relațiile interumane. Semnificațiile pe care le atribuim unui comportament și modul în care percepem și interpretăm contextul în care apare comportamentul copilului determină tipul de reacție emoțională și comportamentală într-un context anume. Modul în care părinții gândesc despre cum trebuie crescut și educat copilul influențează atitudinea acestora în disciplinarea copilului. Un comportament al copilului este o reflecție a abilităților pe care le are dezvoltate până în acel moment. Pe baza observațiilor părinții pot interveni, ori pentru a continua dezvoltarea abilităților prin exersare în diferite contexte, ori pentru a încuraja dezvoltarea acestora. Așadar nu mai vorbim de pedepse, ci de “consecințe” ale comportamentelui nedorit. Este bine să explicăm părinților că, așa cum fac și adulții, copiii învață NUMAI din feedback-uri pozitive, când li se spune ce au făcut bine. Astfel ei vor ști ce să repete în viitor. Se recomandă, așadar, părinților să identifice antecendentelor și consecințelor unui comportament nedorit, esențiale dacă ei doresc să dezvolte sau să elimine acel comportament al copilului. Mai mult, putem să prevenim riscul apariției unor comportamente nedorite și chiar să pregătim adoptarea unei atitudini potrivite a adulților în asemenea situații prin stabilirea și exersarea pașilor de urmat pentru reducerea efectelor negative ale acelui comportament al copilului. Închei cu un exemplu din suportul de curs care poate crea o altă perspectivă în educarea copiilor pentru părinții sau educatorii care încă nu au întâlnit termenii “disciplină pozitivă”. 1.COMPORTAMENTUL COPILULUI Ex. copilul aruncă pe jos un trenuleț 2.INTERPRETAREA Ex. “Copilul ăsta nu înţelege să nu mai arunce jucăriile! Face intenţionat ca să mă enerveze!” 3.EMOŢIA Ex. furie, enervare, ostilitate, depresie 4.REACȚIE Ex. Îl pedepsesc / îl lovesc ca să înceteze.

1.COMPORTAMENTUL COPILULUI Ex. copilul aruncă pe jos un trenuleț 2.INTERPRETAREA Ex. “Copilul nu știe cum să facă altfel / nu are abilități dezvoltate!” 3.EMOŢIA Ex. calm și interes pentru dezvoltare și exersarea abilităților 4.REACȚIE Ex. Îi atrag atenția că nu astfel procedăm când ne jucăm. Îi arăt cum ar trebui să ne jucăm cu trenulețul. Îmi propun să exersăm pe viitor această abilitate (jocuri, exerciții, exemplificare etc.)

1218

“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Prof. înv. primar Luca Marinela Şcoala Gimnazială “Alexandru Sever”, Loc. Moineşti, Jud. Bacău Specialiştii în psihologie, pedagogie, sociologie au evidenţiat faptul că modul în care facem faţă provocărilor din viaţa de zi cu zi, imaginea de sine a fiecăruia dintre noi, încrederea pe care o avem în forţele proprii, depind de modul în care ni s-au format în copilărie imagini despre potenţialul nostru, despre ceea ce suntem şi despre ceea ce am putea deveni. Din experienţa practică s-a observat că majoritatea părinţilor îşi îndreaptă copiii spre ceea ce doresc ei sau consideră că este mai bine pentru copii, fără a încerca să le cunoască măcar aptitudinile şi dorinţele. Formarea unor imagini de sine pozitive, dar în acelaşi timp reale, fără supra sau subestimări, este o cerinţă extrem de importantă, pentru că familia are un rol important în educarea şi formarea copiilor. Majoritatea părinţilor îşi doresc succes şcolar pentru copiii lor deci, un început cu dreptul în clasa pregătitoare, dar puţini conştientizează că educaţia începe, de fapt, de la naştere şi că este un proces extrem de complex şi de profund. Copiii învaţă din ceea ce trăiesc zi de zi, clipă de clipă, aşadar atmosfera familială e hotărâtoare în evoluţia lor. Părintele ar trebui să ştie că este primul şi cel mai important educator al copilului. De la el copilul învaţă despre propria persoană şi despre ceilalţi. Dacă cei doi învaţă să vorbească, să citească, să se joace şi să rezolve probleme împreună, atunci putem spune că s-au făcut primii paşi pentru intrarea în viaţă. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De asemenea, primii 7 ani se referă la învăţarea bunelor maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masă alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este

1219

considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Este vârsta când copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent părinţii trebuie să fie stresaţi de cum vorbesc, se poartă ori reacţionează la cei din jur, pentru că le va fi foarte greu şi chiar se vor simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să impună anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa familiei, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi ca cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire; - ordine; - igienă; - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative; - bune maniere şi comportament; - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topica ori dezacord dintre părţile de vorbire); - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); - consecvenţă în realizarea unei sarcini; - concentrare a atenţiei; - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competiţie; - altruismul; - cooperarea; - atitudinea pozitivă fata de diverse sarcini, etc. Altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, trebuie mai întâi să ne gândim la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalţi. “Educaţia este tot ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat la şcoală” Albert Einstein

1220

Cei 7 ani…de-acasă! Luci Natalia-Eugenia Scoala. Primara Arsita, Magura-Ilvei, judetul Bistrita- Nasaud „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere

1221

sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

1222

Cei 7 ani de-acasă – startul unei educații durabile Prof. înv. primar Lucia Ispas Școala Gimnazială Nr. 17 - Galați ”Educația este pașaportul nostru pentru viitor, căci ziua de mâine aparține celor care se pregătesc pentru ea de astăzi.” ( Malcolm X) Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. Expresia ” cei șapte ani de acasă” definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. De aceea, mulţi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 3-4 ani - până în momentul înscrierii la grădiniță. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile lor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Cred că esenţial este să ne comportăm firesc cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tactul şi toleranţa. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul adultului decât spre a asculta cu sfințenie atunci când li se spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, adultul, părintele e bine să fie primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Copiii trebuie să fie îndemnați să-şi strângă singuri jucăriile, să ajute la aşezarea mesei, de exemplu. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Se știe că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil educat, responsabil, vigilent, cu spirit de inițiativă se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, decât unul căruia îi lipsesc toate acestea. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. În acești câțiva ani copilul acumulează o mulțime de amintiri, sentimente, învățături, dar poate acumula și neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulțumiri. Așa că, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproș cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o ”rampă de lansare”, iar aceasta înseamnă copilăria, familia noastră. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere în comportare - limbaj corect transmis - modul de a relaâiona cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător

1223

- consecvența în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverența în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. - spiritul de competiție - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Din experiență știm că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori și devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate ”lecţiile” predate cu mult efort copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia constă, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, în perseverenţă și în exemplul personal pozitiv; iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roade. Trecând peste realitatea că nu prea mai există ”cei 7 ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.

1224

Despre cei sapte ani de acasa Prof. Inv. Presc. Lucia Nicoleta Padurariu Gradinita cu Program Prelungit nr. 18 Sibiu Expresia cei sapte ani de acasa este destul de des folosita cu referire comportamentul copiilor, dar si al adultilor. Ea se refera la respectarea unui set de reguli de comportament influentate de contextual socio-cultural si istoric pe care copilul trebuie sa le respecte. Ea poate fi explicitata prin buna-cuviinta, buna crestere, educatie aleasa. In contextual actual, cand parintii trebuie sa faca fata multor solicitari legate de serviciu, presiunii sociale de asigurare a unui nivel de trai cat mai ridicat, cei sapte ani de acasa tind sa dispara. Copiii sunt integrati in tot felul de forme de educatie non-formala, participa la activitati desfasurate de traineri sau psihologi, reducandu-se timpul de calitate petrecut in familie cu parintii sau bunicii. In acest fel, se pierde influenta benefica a familiei asupra dezvoltarii copilului. Copilul descopara lumea din familie. Aici invata primele cuvinte, in familie invata prin imitatie primele norme de comportament dezirabil, invata sa faca diferenta dintre bine si rau, sa-si respecte semenii, sa empatizeze cu cei mai putin norocosi. In ceea ce priveste comportamentul civilizat relatia intre familie si scoala trebuie sa fie una de cooperare: scoala continua, consolideza ceea ce a inceput familia, ofera un mediu propice de exersare a normelor si comportamentelor deprinse de la parinti si bunici. Chiar daca expresiile set de reguli, buna- crestere pot parea dure, lipsite de sens si greu de inteles pentru copii, acestea pot fi explicate cu multa dragoste si incredere de catre parinti si educatori. O atitudine pozitiva, bazata pe aprecierea copilului si dezvoltarea increderii in sine, dublata de exemplul propriu, duce la conturarea unui comportament recunoscut si apreciat in societate. Lauda si aprecierea copilui intr-un context in care a dovedit buna- crestere il face pe acesta sa se simta pretuit, sa simta ca este important pentru parinti, pentru educatori. Astazi in salile de grupa ne confruntam tot mai des cu situatii indezirabile, in care copiii nu respecta prescriptiile comportamentale dorite de parinti si educatori. Chiar daca reactia imediata, necenzurata e aceea de-a condamna, apostrofa un copil care nu se comporta asa cum trebuie, este de dorit sa ne stapanim aceste impuls si sa gasim solutii pozitive, mult mai eficiente. Este simplu sa punem doar in sarcina parintilor educatia din cei sapte ani de acasa, insa ineficient. Depasirea carentelor educative cu care vin copiii din familie poate fi facuta prin discutii individuale cu copii, prin jocuri de rol, lectura unor texte cu caracter moralizator, dramatizari, basme terapeutice. La varsta prescolara copiii inteleg si invata foarte usor prin joc, prin identificarea cu personaje de poveste. Desfasurarea unor astfel de activitati ofera cadrul optim de exersare a normelor de buna-purtare, ii ajuta pe copii sa isi formeze un comportament civilizat, chiar daca in familie nu au un astfel de model. In concluzie, cred ca educatia incepe in familie, rolul parintilor este determinant in formarea viitorului adult, dar este in beneficiul copilui ca dascalii sa suplineasca carentele educative din familie prin dezvoltarea unei relatii pozitive cu familia si prin desfasurarea de activitati din care copilul va deprinde un mod de comportare civilizat.

1225

Ce frumoasă e copilăria! Profesor geografie: Mocan Lucica Liceul Teoretic „ Gabriel Ţepelea” Borod Pentru majoritatea oamenilor copilăria este o vârstă de care îşi aminteşti cu drag, nostalgie şi melancolie. O vârstă pe care o regretă cei mai mulţi dintre noi. Îşi amintesc de ea la vârsta adultă, mai ales când dau de greutăti şi îşi spun: „ehehei dacă aş fi acum copil, nu aş avea atâtea griji, nu mi-ar păsa de nimic, singura mea preocupare ar fi joaca”. Amintirile cele mai dragi ale copilăriei mele şi care îmi vor rămâne pentru totdeauna în memorie sunt cele ale vacanţelor petrecute în faţa casei, alături de copii din vecini, având aceeaşi vârstă cu mine. Pasiunile comune erau jocurile pe care fiecare copil le trăieşte, specifice vârstei: „de-a v-aţi ascunselea”, „mâţă”, „ţară, ţară vrem ostaşi”, „la perete, stop”, „flori, fete şi băieţi”, „împărăteasă, împărăteasă”. Clinchetul râsetelor noastre inocente răsuna pe toată strada, animată de voioşia şi zburdălnicia noastră. Imaginea şi trăirile acelor momente îmi vor rămâne pentru totdeauna întipărite în memorie. Cu ce amintiri plăcute însă, va rămâne un copil care stă ţintuit la calculator cât e ziua de mare? Plăcerea jocului cu ceilalţi copii va rămâne pentru el taină nedescifrată. În mod cert, copiii de astăzi au avantajul tehnologiei de la cele mai fragede vârste, au un imens beneficiu prin accesul rapid şi sigur la informaţie şi la lumea cunoaşterii, însă universul virtual le fură o parte din farmecul jocului specific vârstei. Furaţi de jocul pe calculator, ei sunt însă privaţi tocmai de esenţa aspectului ludic la această vârstă, adică interacţiunea cu mediul, natura, dar ce e mai important, cu cei de vârsta lor, riscând să se dezvolte fără să înveţe ce înseamnă comunicarea interumană normală. Jucăriile au existat din cele mai vechi timpuri, însă adaptate fiecărei epoci în parte. În Grecia şi Egiptul antic copiii se jucau cu păpuşi din piatră, lut sau lemn, pe vremea lui Napoleon îşi făceau din nuiele spade şi puşti pentru a simula un mic război. Iar în Ardealul secolulului al XIX-lea băieţii îşi făceau mingi din păr de vacă, viori din coceni de porumb, fluiere din salcie, ori că se jucau „de-a hoţii şi vardiştii” sau „dacii şi romanii”. Trăim o epocă în care tehnologia evoluează cu o viteză uimitoare. În acest context, este oare într-adevăr devastator calculatorul pentru lumea unui copil ? Sau era firesc ca în era tehnologiei copiii să îşi găsească jocuri în universul virtual ? În acelaşi spirit chiar şi o parte dintre adulţi se lasă furaţi de lumea calculatorului, ajungând să îşi trăiască viaţa „virtual”. Şi, nu în ultimul rând, lucru trist, dar real, lumea cărţilor rămâne o altă necunoscută pentru cei mai mulţi dintre copiii de astăzi. Varietatea mijloacelor multimedia a luat cu succes locul cărţilor copilăriei preferate altă dată de cei mici, de la „Huckleberry Finn”, „Aventurile lui Tom Sawyer”, seria „Old Shatterhand”, „Toate pânzele sus” ori „Cireşarii” sau romanele lui Jules Verne. Nici capitolul desenelor animate nu a rămas fără schimbări. „Scufiţa roşie”, „Albă ca zăpada şi cei şapte pitici”, „Cenuşăreasa” sau „Tom şi Jerry” nu se mai numără de mult timp printre preferinţele copiilor. Locul lor a fost luat de personaje care se transformă în roboţi, de desene animate dominate de monştri, violenţă şi de figuri hidoase, Dragon Ball, Ben 10, Chicken and Cow. Indiferent care ar fi faţa copilăriei, o lume dominată de prinţi şi prinţese, de veveriţe simpatice ori de eroi salvatori, la urma urmei, esenţa copilăriei este aceeaşi. Şi acesteia îi sunt nelipsite, imaginaţia, joaca şi bucuria de a trăi. Ajungem să realizăm la maturitate că din viaţa noastră, copilăria a fost poate cea mai fericită perioadă şi uneori ne e dor să ne întoarcem în trecut măcar câteva minute, nu pentru a schimba ceva, ci pentru a retrăi acele clipe în care eram fericiţi şi nici măcar nu ştiam… În copilărie doreşti totul, în tinereţe şi la maturitate ceva anume, iar la bătrâneţe nimic mai mult decât să mai fii copil din nou… La bătrâneţe rederulezi filmul vieţii cu bune, cu rele, cu unele speranţe îndeplinite, cu altele spulberate. Poate nu toţi au devenit „domni” sau generali, poeţi sau oameni de stat, dar copii au fost cu toţii cândva, egali în drepturi şi în şanse. De copilărie se leagă toate, asemenea unui colier cu mărgele: amintirile, persoanele, comportamentul, absolut tot! Crăciunul şi Paştele, Sfintele Sărbători, păstrate şi trăite cel mai intens în perioada copilăriei, îşi pierd din farmec pe timp ce înaintăm în vârstă. Mirosul brazilor împodobiţi, cozonacii proaspăt scoşi

1226

din cuptor şi glasul colindătorilor, toate acestea ne duc cu gândul la copilărie, la „acasă” , la părinţi şi la bunici. În trecerea timpului, imaginea copilăriei rămâne vie în mintea noastră pentru că oricât de tare ne-am îndepărta de acel moment al existenţei, vom simţi mereu nevoia să ne întoarcem la el. Această idee, o regăsim şi în lirica românească, iar poetul Lucian Blaga, reprezintă strânsa legătură dintre joc, iubire şi înţelepciune. Asta înseamnă că tot ceea ce noi trăim din copilărie şi până la senectute e o lecţie de viaţă continuă în care învăţăm să ne jucăm, să iubim, să trăim fericiţi, înţelegându-ne pe noi înşine şi pe ceilalţi. Fiecare persoană poate asocia copilăria fie cu zâmbetul cald al mamei, fie cu ochii blânzi ai bunicilor sau cu orice altceva îi confirmă că a fost cândva cel mai iubit membru al familiei şi că la un moment dat a dispus de toată atenţia şi afecţiunea pe care o poate oferi cineva. Amintirea acelor vremuri aproape date uitării îţi cutremură întreaga fiinţă şi îţi fac sufletul să vibreze asemenea unor corzi cu care se joacă o muză. Copilăria - surâs al atemporalităţii lăuntrice învie, cu un nemărginit talent, un dragon încătuşat şi abandonat între zidurile unui vechi castel care de veacuri aşteaptă calm în liniştea întunecată a unei fragile speranţe să fie eliberat pentru a putea renaşte în splendoare şi pentru a reactualiza ceea ce părea a fi pierdut.

1227

Cei șapte ani de acasă Lucza Aurica Școala Gimnazială Horea, Șimleu Silvaniei, Sălaj Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. De la 3 la 6 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. El merge la grădiniţă. Acum trebuie să poată purta o conversaţie cu copiii și adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi , sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Pentru a avea o continuitate între gradinită și familie părinţii le pot cere copiilor sa spună ce au învatat la grădiniță , pot să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa

1228

etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor - - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Bibliografie : 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea,

1229

1998

Rolul unei disciplinări pozitive Profesor chimie-fizică, Luminița-Adriana Vârva Școala Gimnazială Specială Centrul de Resurse și Documentare privind Educația Incluzivă/Integrată, Cluj-Napoca Educaţia, un fenomen complex care vizează toate dimensiunile fiinţei umane (fizică, intelectuală, morală), devine ușoară dacă luăm în considerare nevoile cu care copilul a venit pe lume și dacă acesta nu este tratat nici cu grijă exagerată , nici cu neglijență. Un copil are mari șanse să crească sănătos și să fie un copil cu cei șapte ani de acasă dacă părintele se străduiește să fie obiectiv și disciplinat, să fie un model adevărat pentru copilul sau copiii lui. Atunci când este mic, avem obligația de a-l îngriji, de a-i asigura toate cele materiale și condițiile necesare pentru o dezvoltare armonioasă, pentru ca pe măsură ce va crește să-și poată dobândi independența, autonomia și să ajungă un adult funcțional, sănătos, realizat din toate punctele de vedere. Dar până să ajungă la acest stadiu este o cale anevoioasă pe parcursul căreia, de multe ori, părinții se împotmolesc și devin neputincioși. Unii care doresc pentru copilul lor tot ceea ce nu au reușit ei să realizeze în viață, îi vor impune drumul pe care să meargă, uitând de fapt că un copil este o altă ființă umană, nu mama sau tata în miniatură. Alții asigurându-le cele necesare traiului consideră că școala este suficientă pentru educația copilului. Educatorii din învăţământ ori câte roluri ar urma să îndeplinească (expert al actului de predare-învălare, agent motivator, lider, consilier, model, profesionist reflexiv, manager și indiferent de disciplina predată nu pot să le asigure un program educațional adecvat fiecăruia în parte, o stabilitate și echilibru în dezvoltarea lor, fără cooperarea cu părinții ținând cont de factorii de mediu și de faptul că sunt foarte diferiţi unii faţă de alții. Primii șapte ani de viață sunt vitali în formarea copilului care este maleabil în timpul acestora și permit transmiterea unui ansamblu de adevărate valori pentru conturarea personalității copilului înainte de a începe să se ivească problemele în viața lui. Timpul pentru a începe educația este imediat după ce se nasc, în frageda lor copilărie. Dacă personalitatea se referă doar la comportamentul exterior, caracterul se referă la frumusețea morală, fiind semnul distinctiv al unei persoane și amprenta trăsăturilor sale asupra stilului de viață. Lumea noastră într-o continuă schimbare, prăpastia dintre generații, revolta tinerilor, libertatea înțeleasă greșit, noua morală ,tehnologia informațională, rețelele de socializare îi derutează pe unii părinți care au ajuns să piardă controlul propriului copil, neînțelegând că probabilitatea unei schimbări devine tot mai mică cu fiecare an care trece. Multitudinea problemelor pe care le avem de rezolvat, provocările societății de azi ne scurtează timpul alocat copiilor noștri, dacă nu suntem atenți și bine organizați. Neînțeleși, copiii sunt abandonați tocmai atunci când au nevoie de mai multă atenție, prietenie și înțelegere. Copiii ascultători, iubitori și bine crescuți nu sunt ceva pur întâmplător, ei sunt rodul unei creșteri exemplare, a unei discipline consecvent aplicată. Disciplina însemnă instruire și educare în ceea ce privește ordinea lucrurilor și obiceiurilor sănătoase pe care le dorim să le însușească copilul. Disciplinarea pozitivă este pentru copil o dovadă că părinții se îngrijesc de el și sunt interesați de binele lor. Criticile și comentariile negative legate de ei , îi descurajează și conduc la accentuarea unui comportament negativ. Când disciplinezi este importantă comunicarea, explicația și oferirea unor argumente. Copiii au nevoie să li se arate că trebuie să suporte consecințele comportamentului lor. Aceasta îi va ajuta să devină responsabili. Ei au nevoie de anumite limite stabilite care îi vor ajuta să se simtă în siguranță dar este necesar uneori să fie lăsați să învețe din greșeli. Acolo unde computerul, tableta, televizorul sunt surse de relaxare inepuizabile, ar putea fi stabilite limite dat fiind că acestea sunt adesea saturate de violență, agresivitate și sexualitate. Dacă nu sunt ținute sub control, creează dependență, timp pierdut care ar putea fi petrecut profitabil.

1230

Un alt cercetător , John Medina , sublinează faptul că sănătatea emoţională este esenţială atât pentru performanţele şcolare, cât şi pentru fericirea ulterioară a copilului. „Fiţi dispuşi să intraţi lumea copilului dumneavoastră regulat şi să empatizaţi cu ceea ce simte”. Este nevoie de ani buni petrecuți în compania copilului până când interacțiunile interpersonale construiesc capacitatea acestuia de a decoda fețe, indicii nonverbale, de a lega prietenii şi a empatiza cu aceștia. Adoptarea unei atitudini corespunzătoare și crearea unui set de reguli care să fie aplicate în mod consecvent, cu căldură, poate fi secretul pentru a deveni părinte ideal. Scopul unei disciplinări este de a-l crește pe un copil astfel încât să devină o persoană responsabilă cu un puternic caracter. Bibliografie: Struck P.,2001, Învață să mă crești!, Editura Axel Springer, București Kuzma K.,2003, Ascultarea de bunăvoie, Editura ”Viață și sănătate”, București Nancy L.Van Pelt, 2002, Secretele părintelui deplin, Editura ”Viață și sănătate”,București ***http://www.descopera.ro/stiinta/12653109-ce-trebuie-sa-faci-ca-sa-ai-un-copil-istet-si-fericit-cele-7reguli-esentiale

1231

Educația de la origini și până și în prezent Profesor LUMINIȚA BĂRBOI ȘCOALA GIMNAZIALĂ DRAGOMIREȘTI Aristotel afirmă despre educație că este ”arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute, ale acelora care dispun de ele”. În opinia generală, educația este văzută ca fiind o un factor social, deprins încă din copilărie, inițial în famile și ulterior în raport cu instituțiile de învățământ. Educația se dobândește prin totalitatea proceselor ce modelează comportamentul psiho-social al individului. Putem afirma că educația va determina raportul individului cu cadrul social înconjurător, facilitand, sau dimpotrivă, relatiile interumane și toate activitățile care derivă din acestea. Astfel că, bazele educației individului sunt puse în cadrul familiei, când se realizează o percepție a realității înconjuratoare, un comportament social corespunzător și implicare psiho-afectivă la mediul social. In primii ani de viață, educația se stabileste în cadrul unui grup omogen, reprezentat inițial de membrii familiei și ulteriror de prieteni. Acest argument aduce în lumină importanța figurilor parentale în viitoarele relații sociale pe care copilul și viitorul adult le vor stabili, iar în final, avînd un rol decisiv în ceea ce privește educația acestuia. Initial, comportamentul va fi unul ghidat și izbitor din punct de vedere al asemănării cu cel al părinților. Ulterior, dezvoltatrea, atât somatică, cât și psihică va genera întreținerea unor relații sociale noi, fapt ce va influența direct proporțional modificările comportamentale, cât și educaționale ale viitorului exponet social. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat rolul educației și formării pe care îl conferă instituțiile de învățământ. Aflat în cadrul unui mediul social structurat și organizat, copilul va fi educat sub atenta supraveghere a cadrului didactic și se va autoeduca în raport cu noile cerințe stabilite de statulul de elev. Caracterul va fi manipulat în cadrul școlii, atât vis-a-vis de relațiile de amiciție și colegialitate stabilite cu ceilalți elevi, cât și de cele de respect stabilite cu educatorul. Concluzionând , putem privi evoluția educațională a copilului ca pe o axă determinată de factorii sociali și familiali. Astfel că, educația pornește în cadrul familiei atunci când copilului i se insuflă o serie de valori morale și o viziune stabilă și realistă de raportare la societate. Ulterior, instituțiile educaționale, așa și cum numele o spune, îndeplinesc un rol vital în consolidarea entităților comportamentale dobândite în cadrul familiei, prin oferirea unui suport informațional, respectiv social. Educația poate fi astfel vizualizată ca un proces continuu de formare și modelare a unui individ în raport cu lumea ce îl înconjoară. Aceasta se va rezuma la respectarea normelor impuse de societatea din care persoana face parte, care se vor regăsi atât în cadrul legilor și regulilor, cât și în cadrul cutumelor. Educația obținută printr-un proces îndelungat de dezvoltare va avea ca scop final integrarea individului în societate și stabilirea rolului acestuia în raport cu ”totul” din care face parte. Putem discuta despre funcția integrativă a educației, care nu se va rezuma la preluarea unor comportamente și reacții adaptative preformate, ci la construirea unei personalități unice ce face posibilă integrarea și permite afirmarea eului în raport cu restul. Funcția educativă va presupune totalitatea acțiunilor dirijate spre formarea unui caracter și va avea un vădit scop internațional. Aceasta va opera prin exprimări esențiale active. Finalitatea educației va avea ca țel identificarea individului ca o parte integrantă a totului și înțelegerea rolului acestuia în raport cu totul de referintă. Acest proces se va realiza, nu prin însușirea cvasimecanică a unor modele, ci prin făurirea unui ideal de personalitate. Integrarea survenită în urma educației nu se mărginește la asigurarea unui sistem de tehnici în relația dintre individ și societate, care să dea acesteia din urmă minimul de stabilitate necesar pentru conservarea ei, ci urmărește crearea de individualități bine pregătite, care să aducă o contribuție maximă la transformarea și progresul societății. Reunind toate argumentele aduse anterior, putem spune că educația își aduce aportul în formarea individului , în cadrul unui proces perpetuu de dezvoltare, consolidare cât și adaptare la un set de reguli și

1232

norme, și in final în alcătuirea unei societăți viabile raportându-ne la părțile sale integrante. Vom lua astfel în considerare rolul covârșitor al educației ce derivă din aspecte de ordin familial, cât și formativ.

1233

„ CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! ” Educatoare LUMINITA MOHOREA Gradinita Nr. 1 CIOLPANI-ILFOV

„Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile Cei 7 ani de acasa sunt piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineateles iti poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Psihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, părinţii trebuie să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusive părinţii, trebuie să îl respecte. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne)’’. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Copiii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită copiii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.

1234

În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale copilor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”). Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul, cultivând astfel deprinderi si aptitudini de folosinta în viata de adult. Multe se pot spune despre educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult si cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului. Bibliografie; Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

1235

IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA PROF. LUMINITA NICOLAESCU COLEGIUL NATIONAL “MIRCEA ELIADE”, RESITA Sintagma “cei sapte ani de-acasa” a devenit un cliseu in zilele noastre pentru ca o auzim intrebuintata frecvent in diferite contexte. Atunci cand ne supara atitudinea sau comportamentul unei personae ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, asa cum ar trebui, ca nu este politicos, intrun cuvant, ca nu are “cei sapte ani de-acasa”, adica nu a primit o educatie corespunzatoare sau nu si-a insusit diverse norme sau reguli de politete, mai ales. Aceasta sintagma insa defineste intreg bagajul de cunostinte, deprinderi ,comportamente si atitudini accumulate in primii sapte ani de viata. In aceasta perioada are loc o “ culme” a achizitiilor in sensul ca este considerata una dintre cele mai intense perioade de dezvoltare psihica pentru ca acum copilulare o capacitate imensa de acumulare a informatiilor, de memorare si de insusire a diferitelor comportamente, atitudini, limbaj etc. Asadar, copilul e pregatit sa primeasca informatii si de aceea e extrem de important cum sunt transmise acesta informatii, de catre cine si in ce mod. Se mai numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, mai ales pana la trei ani, membrii acesteia avand cea mai mare influenta asupra lui. Copilul va fi oglinda fidela a parintilor, a comportamentului si a modului acestora de a aborda anumite situatii din viata. Deci, de cei “sapte ani” sunt responsabili parintii, de cele mai multe ori. Acestia trebuie sa ii invete pe copiii lor, in primul rand, ce inseamna respectul si, mai ales, ce inseamna respectul de sine, pentru ca in fond totul pleaca de la acesta. Neavand respect de sine, nu putem avea respect fata de ceilalti. In cei sapte ani la care se face referire, acumulam o serie de amintiri si sentimente, invataturi si notiuni, la fel cum se pot acumula si anumite neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri si nemultumiri. Important e ca acestea din urma sa nu devina prea greu de suportat si sa se transforme in traume care, ulterior, vor deforma placerile vietii. Fiecare dintre noi “absorbim “ notiuni,experiente, incepand cu copilaria, pentru ca mai apoi sa schimbam acest “burete” prea plin (poate) de atatea invataturi si experiente cu “masti”pe care le folosim atunci cand vrem sa ne ascundem sau sa nu lasam sa se vada adevarata noastra fata. Iar acest lucru il facem pentru ca suntem contransi de cenzura, de cenzura unei societati in care trebuie san e integram sis a ne adaptam. Dar nu toti se supun acestei cenzuri si se manifesta liber in functie de starea lor de moment fara a le pasa prea mult de reactiile sau de reprosurile celor din jur. Acesor oameni societatea le-a pus si un nume: “ nonconformisti” sau, in cazuri mai grave, “razvratiti”…. Insa, inainte de a judeca o persoana pentru un anume fel de atitudine si de a-l eticheta, trebuie sa ne gandim la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament sau atitudine neacceptate de catre ceilalti. Sintagma la care facem referire mai cuprinde un cuvant deosebit de important: “acasa”. “Acasa” reprezinta punctul de plecare , locul unde crestem si ne dezvoltam, locul unde se pun bazele viitorului OM care vom deveni. “Acasa” e rampa de lansare in viata a fiecaruia dintre noi, iar aceasta insemna pana la urma copilaria noastra, familia noastra. Un copil trebuie sa invete in aceasta perioada anumite deprinderi de autoservire , de ordine si de igiena, de curatenie si de exprimare a propriilor nevoi, trebuie sa invete sa-si exteriorizeze trairile, sentimentele si emotiile- atat pe cele pozitive cat si pe cele negative-, sa invete bunele maniere si sa adopte un comportament civilizat, sa stie sa relationeze , sa comunice cu ceilalti in diferite situatii, sa fie atent, consecvent si perseverant, sa tie sa isi aleaga motivele si motivatiile atunci cand vrea sa faca ceva. Acum copilul invata pentru tot restul vietii ce este spiritul de competitie, altruismul, toleranta si cooperarea. Asadar, “cei sapte ani de-acasa” e o notiune complexa care implica o multitudine de aspecte care se refera la copilaria noastra, la trairile noastre, la experientele si amintirile noastre, la tot ceea ce am invatat fiecare dintre noi, cu ce si cu cat am ramas fiecare din toti acesti ani.

1236

„ARTA DE A TRĂI FRUMOS” Prof: Orszari Luminita Din cele mai îndepărtate timpuri omul s-a călăuzit după anumite legi, reguli care să pedepsească răul şi să îndemne către fapte bune. Au rămas peste timpuri aceleaşi legi esenţiale ale respectului faţă de sine, faţă de alţii (rude, prieteni, persoane mai în vârstă), legi care s-au transmis din tată-n fiu, din generaţie în generaţie. Astfel, unul dintre scopurile esenţiale pe care ar trebui să şi le propună familia şi şcoala este acela de a forma la copii deprinderi morale şi maniere frumoase. Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât se face la vârste mai mici. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor. De-a lungul vremii s-au alcătuit destule „coduri de maniere elegante” care au devenit colecţii de gesturi formale, multe dintre ele condamnate de scurgerea timpului şi de schimbarea relaţiilor umane. Şi totuşi, politeţea este necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină în primul rând dinăuntrul nostru pentru a avea drept de manifestare exterioară. Politeţea vine, de fapt, din acel „dinăuntru” moral căruia poporul nostru îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun-simţ” şi care exprimă respect faţă de omul de lângă tine, faţă de oameni în genere fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană. Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau invatatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană. Activitățile din școală vin din nevoia de a-i obişnui pe copii să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate, au un caracter interdisciplinar, transdisciplinar şi practic-aplicativ. Îşi propun să testeze dacă elevii ştiu să se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de la alţii. Bunele maniere se învaţă mai uşor în copilărie când încă nu s-au format prejudecăţi şi obişnuinţe. Întotdeauna e mai uşor să previi un comportament nedorit decât să îl corectezi. Într-o lume invadată de o explozie a cunoştinţelor este foarte important ca noi, învățătorii, să situăm pe primul loc preocuparea de a forma „oameni adevăraţi” cu principii şi valori solide de viaţă.. Astazi, reţeta succesului poate fi dată de integrarea cât mai rapidă în „lumea reală”, lume în care se dă din ce în ce mai mult importanţă aparenţelor. Dar chiar şi în această lume, bunele maniere reprezintă o adevărata carte de vizită. Codul bunelor maniere reprezintă, de fapt, „arta de a trăi frumos” în toate împrejurarile vieţii. Orice om ar trebui să lase în urma lui ceva deosebit pentru a nu fi uitat. Dar dacă nu ne stă în putinţă, să lăsam măcar amintirea frumoasă a celui care a fost un „Domn” sau a celei care a fost o „adevărată Doamnă”! În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă experienţa de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile ci ele contribuie la formarea noastră ca "oameni", la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi. Bunele maniere n-au fost adaugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul inţelept chinez, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat dar de

1237

acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Acestea sunt ideile după care m-am ghidat în organizarea activității la grădiniță și pot spune că au un real succes atât în ceea ce îi privește pe copii cât și pe părinți contribuind activ la buna desfășurare a activităților, drept pentru care le mulțumesc și pe această cale. Închei prin a menționa faptul că roadele muncii din copilărie se văd mai târziu și așa cum eu mulțumesc părinților mei cât și cadrelor didactice care m-au ghidat în viață, așa îmi doresc pentru viitor ca și copiii din jurul nostru să mulțumească la rândul lor celor care le-au călăuzit pașii. „Florii i se cere parfum iar omului politeţe” (proverb indian)

1238

Cei șapte ani de acasă! Profesor: Lungescu Ramona Daniela, Școala Gimnazială Nr. 1, Albeni Familia, școala și biserica reprezintă ʺmediulʺ, în care copilul crește, se dezvoltă, se instruiește și se educă pentru a se forma ca om și a reuși pe deplin în viață. Din timpuri vechi, educația copiilor ʺcei șapte ani de acasăʺ era considerată indispensabilă omului, la fel ca aerul, hrana și apa. ʺEducația este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare și moralizare a omului, iar scopul educației este de a dezvolta în individ toată perfecțiunea de care este susceptibil.ʺ (Kant, 1992, p. 17) ʺEducația constituie acțiunea generațiilor adulte asupra celor tinere, cu scopul de a le forma, acestora din urmă, anumite stări fizice, intelectuale și mentale, necesare vieții sociale și mediului special pentru care sunt destinate.ʺ (Durkheim, 1930,p. 79) Prin educație se urmăresc două mari scopuri: ʺPrimul e să dăm copilului cunoștințe generale de carte, bineînțeles va avea nevoie să se servească: aceasta este instrucția. Celălalt este să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine și aceasta este educația.ʺ (Breger, 1973, p.65) Iar scopul educației este atins atunci când individul obține acea autonomie, care-l determină să fie stăpân pe propriul destin și pe propria personalitate. Personalitatea copilului are un rol foarte important iar o parte din trăsăturile personalității sunt formate direct prin educație, dar foarte multe dintre calitățile personalității sunt opera propriei formări, având rădăcini adânci în educația primită în cei șapte ani acasă. Astfel, vom fi de acord cu Maurice Dubese care afirmă că ʺeducația nu-l creează pe om, ea îl ajută să se creeze.ʺ (1981, p.112) Încă de la apariția primelor forme de instruire școlară, elevii au primit concomitent cu cunoștințele școlare și noțiuni de educație, cu caracter religios. Școala i-a învățat pe elevi cum să se poarte în societate și natură, cum să se raporteze la ceilalți semeni. Dar și la darurile pe care Divinitatea i le-a făcut omului, ori, cel mai prețios dintre aceste daruri este viața însăși. Părinții dau prima și cea mai importantă educație copiilor; părinții i-au învățat și trebuie să-i învețe pe elevi cum să trăiască frumos, sănătos și armonios, să se respecte, să respecte pe cei din jur. Dictonul ʺmens sana in corpore sanaʺ - sintetizează o adevărată filosofie a educației pentru sănătatea fizică, morală și spirituală. Cu această educație școala și familia au rămas și rămân deopotrivă datoare copiilor. A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și bună – cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Este adevărat că, uneori pedagogul (cel care sugerează sau propune un sistem de gândire asupra educației) este și educator. Dar el este artist prin ceea ce face și mai puțin prin ceea ce scrie sau gândește despre activitatea lui. ʺOmul nu poate deveni om decât prin educație. O educație bună este izvorul întregului Bine din lume. Omul lipsit de educație nu știe să se servească de libertatea sa.ʺ (Kant)

1. Kant, Immanuel, 1992, ʺTratat de pedagogie. Religia în limitele rațiuniiʺ Ed. Agora, Iași 2. Dubesse, Maurice, 1981, ʺEtapele educațieʺ, Ed. Didactică și Pedagogică, București 3. Durkheim, Emile, 1930, ʺEducație și sociologieʺ, Ed. Casa Școalelor, București 4. Berger, Gaston, 1973, ʺOmul modern și educația saʺ, Ed. Didactică și Pedagogică, București

1239

Cei şapte ani de acasă Educatoare: LUNGU CRISTINA Grădiniţa nr. 3 Avrig Auzim deseori expresia ,,Cei şapte ani de acasă” şi cât de importanţi sunt aceşti şapte ani pentru viitorul unui copil, această expresie fiind folosită pentru a descrie conduita unei persone într-un anume moment. Părinţii- primii educatori ai copilului. Primii pedagogi ai copilului sunt părinţii. Ei sunt aceia care trebuie să formeze şi să stimuleze educaţia pentru ordine şi disciplină dragostea pentru muncă şi pentru semeni. Prin educaţia primită până la şapte ani copilul învaţă regulile de politeţe, formulele de adresare, are o autonomie specifică vârstei (se spală, se îmbracă singur, îşi pune lucrurile în ordine), poate comunica eficient având un limbaj dezvoltat, are capacitatea de a relaţiona atât cu copiii cât şi cu adulţii. Dacă în general, familiile îşi înţeleg şi îndeplinesc acest rol, manifestă grijă şi preocupare pentru copii, sunt însă cazuri când familia nu îşi îndeplineşte atribuţiile sau, mai rău, constituie un exemplu negativ în formarea şi instruirea copilului. Dacă în primii ani ai dezvoltării sale copilul primeşte numai influenţele familiei după trei ani sarcina educării lui se împarte între familie şi grădiniţă. Grădiniţa, constituie primul pas organizat de trecere de la joc la o activitate disciplinată. Ea lărgeşte orizontul copiilor, îi introduce în colectivitate, îi pune în contact cu alte persoane decât cele din mediul de provenienţă dar şi în situaţii diferite. Însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii precum: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, consecvenţa şi perseverenţa în realizarea diverselor sarcini, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini. Primind informaţiile necesare un copil cu ,,cei 7 ani de acasă” are următorele comportamente: -se prezintă pe sine; -răspunde şi formulează întrebări referitoare la identitatea personală; -foloseşte adecvat formulele de politeţe; -manifestă un comportament civilizat; -interacţionează în mod egal cu toţi copiii din comunitate indiferent de gen, limba vorbită, etnie performanţe sau dizabilităţi; -ştie să aştepte într-o situaţie dată; acceptă şi oferă sprijin; -respectă normele de convieţuire socială şi se comportă în raport cu aceste norme; -conştientizează consecinţele pozitive sau negative ale actelor sale e comportament asupra sa şi asupra celorlalţi; -acceptă diversitatea de opinii; -are autonomie în activitatea zilnică; -ştie să facă o invitaţie, să răspundă la o invitaţie şi să se comporte civilizat într-o vizită; Fiecare situaţie /moment petrecut alături de copil poate fi un bun prilej de al învăţa. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în propria învăţare. Copiii învaţă prin imitaţie. Nu este de ajuns îndemnul la fapte bune şi un comportament civilizat adresat copilului, acesta rămâne întotdeauna fără ecou atâta timp cât cei care pretind de la ei aceste lucruri nu dau dovadă că le respectă, la această vârstă fiind influenţaţi de puterea exemplului. Un copil educat, cu bune maniere şi reguli morale bine întipărite va fi un copil care se adptează în societate şi se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur.

1240

Familia și importanța celor 7 ani de acasă Prof. Lungu Cristina Florina Grădinița cu P. N. Nr. 4, Onești, Jud. Bacău În actul de educare a copilului, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie. În familie, copilul își face pregătirea pentru viață. Familia contribuie la satisfacerea trebuințelor copilului înca din primii ani de viață, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale. Relațiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului și înțelegerea. Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglinda a educației pe care părintii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor, valorile morale care sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie. În general, în familiile cu un nivel de cultură mai ridicat există o atitudine mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului, controlul vieţii acestora, respectul mutual pentru drepturile fiecărui membru. Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui copil poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia bidirecţională dintre soţi, transformând-o întruna tridimensională. Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei, restructurându-i activitatea, impunând o modificare adaptativă. În condiţii normale acest lucru nu duce la un dezechilibru familial, ci doar la o nouă organizare, impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiile lor. Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale se situează undeva între cei doi poli: hiperprotecţie şi neglijare. Este suficientă o singură carenţă a familiei pentru a afecta planul vieţii psihice a copilului, antrenând o serie de neajunsuri, printre care şi dificultăţi în activitatea lui dominantă; pot apărea traume de natură psihică sau morală, copilul eşuând în stări maladive de natură psihică, în conduite reprobabile. Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să corecteze şi să încurajeze. Personalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o impune o familie. Viitorul unui popor întreg stă în mâinile părinţilor, pentru că acesta depinde de copiii noştri şi de lumea pe care ei o vor construi şi-şi vor întemeia viziunea zilei de mâine. Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui aspiraţii şi dorinţe pe care nu lea realizat în viaţă, neţinând cont de posibilităţile copilului, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care le-au făcut ei în viaţă. Ambii soţi trebuie să acţioneze în mod unitar asupra copilului şi să evite adoptarea unor strategii educaţionale care pot să influenţeze negativ comportamentul copilului şi să contribuie la formarea armonioasă a personalităţii sale. Eu sunt convinsă că nici un părinte nu-şi doreşte un copil “dificil”, neadaptat social, un copil răsfăţat, cu probleme de comportament, că fiecare părinte vrea doar ce e mai bun pentru copilul său, dar, cu toate acestea, întâlnim la fiecare pas copii “problemă”. Cauzele pot fi multiple ele regăsindu-se în personalitatea fiecărui individ, în situaţia economică a societăţii, în contextul vieţii sociale. Ceea ce putem face noi, educatorii, este promovarea unei educaţii pentru părinţi prin care să-i pregătim pentru indeplinirea cu competenţă a rolului de educatori ai propriilor copii, “înarmându-i cu cunoştinţe teoretice şi practice privind procesul de creştere şi educare a acestora şi formându-le temeinice convingeri despre necesitatea unei susţinute munci educative în familie…” (Dicţionar de pedagogie) BIBLIOGRAFIE: 1. Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan, Educaţia părinţilor, strategii şi programe, Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1997 2. Schneider, Meg, Educaţia copilului meu în 25 de tehnici care nu dau greş, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003

1241

„ÎMPREUNĂ, PENTRU FORMAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI TĂU!” Prof. Lungu Daniela Grădinița PP ,,Riki-Priki” Reșița „Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal Preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor relaţii şi atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului. În locul dependenţei copilului de impresiile externe, în locul instabilităţii şi fluctuaţiei emoţionale, în preşcolaritate vom întâlni detaşarea, desprinderea copilului de câmpul perceptiv, o mai mare organizare şi stabilizare a comportamentelor, fapt posibil datorită modificărilor esenţiale care se produc în structura activităţii psihice. De un real folos în formarea personalităţii este jocul, mai ales cel bazat pe roluri, în care copilul, asimilându-şi rolul îşi asimilează implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul respectiv. La fel de importante pentru formarea personalităţii preşcolarului sunt şi stilurile comportamentale parentale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un ”candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii sale se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct, nemijlocit, de către copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalităţii, în formare, a copilului. La vârstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportându-se permanent la persoana adulţilor. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea şi tipul relaţiilor copil-părinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului (G. Mauco). După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Această instituţie îl aşază într-un cadru nou prin dimensiunile şi conţinutul său. Aici copilul ia cunoştinţă cu activităţi şi obiecte care-i stimulează gustul pentru investigaţie şi acţiune, îl provoacă să se exprime şi îi propune, incipient, angajarea în relaţiile sociale de grup. Adaptându-şi metodele la formele particulare ale vieţii mentale ale copilului, grădiniţa încearcă să răspundă specificului activităţii fiecărei vârste şi să identifice mijloacele şi activităţile necesare pentru o dezvoltare complexă a forţelor infantile în vederea maturizării lor. Educaţia făcută de primii educatori – părinţii - ca şi cea a grădiniţei, se răsfrâng asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. În acelaşi timp şi grădiniţa, ca primă instituţie care se conduce după principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Investită cu această nobilă şi plină de răspundere sarcină, educatoarea grupei trebuie să cunoască specificul fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, disponibilităţile intelectuale, precum şi particularităţile lui temperamentale şi caracteriale. Pentru a răspunde standardelor impuse de comunitate în ceea ce priveşte valorile şi responsabilităţile familiei, vis-a-vis de personalitatea copilului, asistăm la dezvoltarea unor iniţiative de organizare a unor cursuri sau programe pentru părinţi, majoritatea susţinându-se în cadrul grădiniţei de către educatoare. Aceste cursuri sau programe încearcă să răspundă experienţelor părinţilor sau viitorilor părinţi în ce priveşte abilităţile necesare creşterii şi educării copilului. Cu intenţia ca fiecare copil să beneficieze de educaţie şi instrucţie conform posibilităţilor şi particularităţilor sale, părinţii trebuie antrenaţi în acest demers. Astfel, se pot comunica părinţilor concluziile observaţiilor făcute, atrăgându-le atenţia asupra părţilor bune ale personalităţii copiilor, dar şi asupra aspectelor ce trebuie înfrânate, stopate, ori călăuzite spre altă direcţie.

1242

Familia îl pregăteşte pe copil pentru integrarea în grădiniţă, orientându-l spre lumea cunoaşterii, a activităţilor curente, iniţiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susţinere afectivă, fără un ansamblu de activităţi, de achiziţii şi experienţe, întâlnirea copilului cu grădiniţa va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instrucţie şi educaţie ar deveni inoperant. Se ştie că familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umana, ce asigura menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii, satisfacerea nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranţei , menţinerii si dezvoltării personalităţii. Familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a lui în lume. Pentru aşi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este primul iniţiator sociocultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice şi sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi gospodăreşti la activităţile recreative şi creative, atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă. După numărul şi ierarhia membrilor familiei care-i alcătuiesc o anume constelaţie, fiecare familie se impune ca o matrice a devenirii personalităţii fiecărui membru al său. În interrelaţiile dintre părinţi şi copii, singura atitudine părintească validă este cea de acceptare, de respect faţă de personalitatea în formare a copilului, faţă de sentimentele şi nevoile sale. Atitudinea părinţilor trebuie modelată în raport de vârsta şi temperamentul copiilor, de la dragoste, protecţie, acceptare şi îndrumare către cooperare, angajare reciprocă la viaţa familială cu recunoaşterea unei minime independenţe. Familia trebuie convinsă că o bună educaţie în familie, şi nu numai, depinde de stilul de viaţă al acestei, iar măsurarea efectelor influenţelor educative în funcţie de timpul acordat de părinţi copilului este o practică greşită. Întotdeauna ambianţa, climatul de familie, prin elementele sale concrete, influenţează în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Activitatea cu părinţii, ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copilului in programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respect de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Grădiniţa este prima treapta a sistemului de învăţământ, de aceea susţin ideea de a implica părinţii în programul educativ încă de la început, căci doar aşa îşi vor forma deprinderi de parteneriat cu grădiniţa si, implicit, cu educatoarea. Parteneriatul grădiniţă-familie se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie şi grădiniţa, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor, atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii. Toţi părinţii au nevoie de informaţii de bază referitoare la copiii lor. Ei trebuie informaţi despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor şi trebuie implicaţi în luarea deciziilor. Părinţii trebuie să fie la curent cu progresele copilului lor, dar şi cu percepţia pe care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului. Educatoarea va sugera acestora modul în care îşi pot ajuta copiii acasă, căci sunt părinţi care oferă copiilor sprijin suplimentar în învăţare. Grădiniţa nu poate face minuni, iar educaţia dată în această instituţie nu va avea rezultate bune, dacă nu se va sprijini şi nu va colabora cu familiile copiilor. În concluzie, putem spune că reuşita privind devenirea umană a copilului depinde de o colaborare prodigioasă dintre doi factori educaţionali de bază: grădiniţa şi familia. De aceea, în cadrul acestui parteneriat coresponsabil dorim să descoperim cheia unităţii de acţiune ce deschide porţile succesului educaţional.

1243

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ ED. LUNGU FELICIA GR.”MUGURI DE ANIN” LOC. ANINOASA, JUD. DÂMBOVIȚA

Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi, deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul edicațional etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea

1244

posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1245

Să construim împreună cei 7 ani…de acasă! Prof. Lungu Geta G.P.P.”1-2-3” Suceava La pregătirea copiilor pentru viață, pentru buna inserție în societate contribuie în egală măsură familia și instituțiile de învățământ. Primii pași în procesul cunoașterii lumii înconjurătoare, a descoperirii simțurilor proprii, a exprimării trăirilor, a sentimentelor sunt conduși cu dragoste și răbdare de părinți. O dată cu intrarea în colectivitate, în jurul vârstei de 3 ani, li se alătură în acest proces important de modelare a personalității copilului, cadrele didactice. Astfel, conectându-și eforturile, cei doi parteneri se sprijină reciproc pentru pregătirea copilului pentru viață. Aceasta presupune înarmarea micuțului cu acele achiziții, capacități, aptitudini, abilități, care să-i ajute în parcurgerea, treaptă cu treaptă, a drumului atât de provocator în cunoașterea lumii înconjurătoare. În primii șapte ani de viață copilul reprezintă o personalitate în devenire care necesită o bună cunoaștere pentru a beneficia de sprijin ca să-și materializeze capacitățile care să-i servească integrării școlare, profesionale, sociale. Pentru un fundament corect și solid al personalității viitorului tânăr, familia și cadrele didactice au sarcina de a modela și forma caracterul copiilor din fiecare nouă generație. Influențele ce apar inerent într-o societate democratică sunt piedici ce pot conduce la alterarea caracterului copiilor. Educația copiilor în primii șapte ani de viață nu se reduce la pregătirea intelectuală ci reprezintă mai ales o educație a simțurilor, a atitudinii pozitive față de semeni, față de natură, a comportării civilizate, a voinței, stăpânirii de sine și, nu în ultimul rând, a creativității. Copilul este deprins încă din familie cu o conduită alimentară adecvată vârstei, i se construiesc deprinderi de autonomie personală, îi este asigurată, în cele mai multe situații, o dezvoltare fizică normală. În primii ani de viață, copilul capătă control asupra comportamentelor alimentare, de îmbrăcare și de igienă. În planul conduitei alimentare, se intensifică consolidarea deprinderilor legate de folosirea ustensilelor necesare hrănirii. Pe de altă parte, copilul asimilează și regulile de conduită privitoare la actul alimentar: orarul de masă, modul de a cere, de a mulțumi, modul de a sta la masă, de a se servi corect de instrumente. Tot în această perioadă de dezvoltare a copilului se constată dobândirea autonomiei în planul conduitelor de autoîngrijire. Copilul învață să se îmbrace corect, să aleagă vestimentația în funcție de sezon, condiții atmosferice, gusturi personale. Începe să se manifeste simțul estetic în alegerile pe care le face, își afirmă personalitatea prin exprimarea preferințelor, a dorințelor, a punctelor de vedere diferite de ale părinților săi. Evoluția autonomiei este posibilă în măsura în care adulții din jurul copilului îi permit acest lucru. Dacă părinții îl consideră pe copil incapabil și preferă să se ocupe ei de aceste aspecte, îi vor refuza șansa de a-și dezvolta independența și de a învăța să se descurce singur. Sub masca grijii față de copil, părinții îi favorizează prelungirea dependenței care nu poate decât să dăuneze pe termen lung. Un indicator al dobândirii independenței este conștiința igienei corporale. O dată cu intrarea în colectivitate, copilul va întâmpina noi provocări legate de mediul relațional, social, formal și informal, cadru în care capacitatea sa de a fi autonom se va extinde și la alte tipuri de comportamente și interacțiuni. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Atât familia cât și școala își apleacă atenția cu precădere în primele etape ale dezvoltării copilului asupra educației morale ale acestuia. Societatea viitoare în care se va integra tânărul este ,,terenul” de manifestare a conduitelor morale. Identificarea soluțiilor optime de formare a convingerilor morale, prin intermediul cărora se va realiza conduita morală este o provocare comună. În Democrație și educație, J. Dewey afirma: ”Problema cea mai importantă a educației morale în școală se referă la relația dintre cunoaștere și conduită.” Pe parcursul anilor de grădiniță achizițiile fundamentale și particulare evidențiază începutul unei socializări ce trebuie susținute și ghidate corect atât de cadrele didactice cât și de familie în calitate de inițiator și de susținător zilnic al muncii de formare caracterială. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Dacă este înconjurat de dragoste, copilul va învăța să iubească, dacă este respectat, copilul își va respecta semenii, dacă este încurajat și susținut, copilul va depăși cu bine orice obstacol ivit în calea dezvoltării lui. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar ideea de siguranță îi creează deschiderea spre învățare și asumare a regulilor de comportament. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe

1246

încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Valorile pe care se bazează familia reprezintă un factor important de care depinde educația primită în cei șapte ani de acasă. Părinții sunt modele pentru copil. Este inutil să i se atragă copilului atenția asupra unui comportament greșit dacă părinții au același comportament uneori. Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui. Dacă i se cere să spună întotdeauna adevărul, nu există loc pentru minciună din partea părinților. De asemenea, copiii sunt învățați să își recunoască greșelile, să folosească expresiile magice ” imi pare rau”, ”te rog frumos”. Pentru a le folosi, este imperios necesar să le audă și din partea adulților din jurul lui. Astfel, va învăța că recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului nu sunt semne de slăbiciune, ci respect și demnitate . ”Primii șapte ani de acasă” sunt temelia însușirii modalităților eficiente de exprimare a emoțiilor, de comunicare . Numai asa copilul va reusi să rezolve conflictele pe cale pașnică să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Comunicarea este și secretul unei relații solide între părinții și copii. Limitând timpul petrecut la televizor sau calculator părinții se concentrează în educația copilului pe arta conversației comunicând cât mai mult timp posibil. Citind copilului încă de la vârstă fragedă povești, apoi, treptat, lăsându-l să exploreze singur cărțile și să se bucure de ele părinții îl învață să să iubească lectura. ”Cei șapte ani de acasă” oglindesc efortul și calitatea timpului petrecut de părinți împreună cu copiii lor. Acești ani sunt pentru a lăsa copilul să se bucure de copilărie, să socializeze, să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume. Expresia definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioada de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este o perioadă de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Bibliografie: Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1247

FAMILIA ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. LUNGU MIHAI ȘCOALA GIMNAZIALĂ ANINOASA LOC. ANINOASA, JUDEȚUL DÎMBOVIȚA

Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.

1248

Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

BIBLIOGRAFIE: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1249

Importanţa celor şapte ani de acasã Prof. inv. presc. Lungu Simona Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Un copil care are cei 7 ani este bine crescut, ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educatia copilului incepe de la 2-3 ani cu toate ca nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă sa ii facem toate poftele sau să îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial.Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, sta cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltam mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie incurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi sa nu i se faca observaţii în public. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba i se spune copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului.Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Foarte important este recunoasterea greselilor „imi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Educatia copiilor se face prin perseverenta si exemplu personal atat familia cat si in mediul scolar.

1250

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! LUNGULEASA CAMELIA PROFESOR INV. PRESCOLAR GRADINITA P.P. RIKI-PRIKI RESITA, CARAS-SEVERIN ,,Nu ştiu altii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nasterii mele, la casa parintească din Humulesti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă tineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băietii, de-a mijoarca, si la alte jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!’’(ION CREANGA) Pentru majoritatea oamenilor, copilăria reprezintă etapa de vârstă cea mai luminoasă a vieţii,cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia, După trecerea anilor, fiecare persoană îşi aminteşte cu duioşie şi retrăieşte clipele frumoase petrecute cândva, undeva. Ideea centrală este aceea că fiecare copil este unic, iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Copiii sunt bucuria familiei, prezentul şi viitorul societăţii. Ambele sunt responsabile de creşterea şi dezvoltarea lor, cu respectarea tuturor drepturilor care li se cuvin: la viaţă şi dezvoltare, identitate, nediscriminare, participare în interesul lor superior. În primii ani de viaţă, copilul are un potenţial uriaş de receptare a informaţiilor şi cunoştinţelor şi de formare a deprinderilor care-i vor folosi înviitor. Alături de asigurarea sănătăţii şi îngrijirea cu dragoste părintească, educaţia are un rol primordial pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Cele mai importante descoperiri ale ştiinţelor sociale şi ale disciplinelor bio-psiho-sociale încearcă să identifice factorii care dau un start cât mai adecvat în viaţă fiinţei umane, pornind de la premisa că, pentru orice copil, nicio perioadă nu va conta mai mult în viaţă ca primii ani. Familia este partenerul cheie în educaţia copilului, iar relaţia familie – instituţii de învăţământ specializate (creşa/grădiniţa) şi comunitate este hotărâtoare pentru traseul educaţional al copilului. Greseala majora a parintilor in primii sapte ani de viata este RĂSFĂŢUL. Răsfăţul este un lucru extrem de rău pentru copil, la fel de nociv ca si neglijarea copilului iar efectele pot fi la fel de daunatoare. Copilul rasfatat devine un adult fragil, nevrotic, nesigur si mereu in lupta cu lumea pentru a obtine atmosfera primilor ani de existenta. In primii sase-sapte ani de viată, copilul dovedeşte mare sensibilitate, receptivitate si mobilitate. Copilul dovedeste si o mare putere de acumulare si asimilare de cunostinte. Pornind de la particularitatile ontogenetice ale copilului, familia si gradinita trebuie sa-i asigure conditii favorabile de crestere si dezvoltare, in functie de disponibilitatle individuale. Cei care nu beneficiaza in familie de conditii favorabile dezvoltarii lor, au sanse de recuperare, daca frecventeaza gradinita. Aici procesul instructiveducativ se desfasoara in functie de particularitatile de varsta si se urmareste dezvoltarea armonioasa psihofizica, se stimuleaza gandirea si inteligenta, se formeaza deprinderile de baza. Mai importante in aceasta etapa sunt : deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizata si politete, deprinderile de ordine si curatenie. Copiii sunt antrenati in jocuri si activitati care se desfăşoară cu toata grupa si individual, folosindu-se metode si procedee specifice fiecarei etape de varstă. Deprinderile, odata formate, îl scutesc pe copil de alte solicitari, care mai târziu, ar necesita un consum mai mare de energie si timp. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Vârsta preşcolară şi şcolară mică este perioada care se caracterizează printr-un remarcabil potenţial creativ. Acum copiii dobândesc deprinderea de a-şi exprima ideile, impresiile, gândurile, dorinţele într-o formă nouă, inteligentă, cursivă, creatoare. Dacă această perioadă nu este fructificată, pierderile ce se produc vor fi mari, iar recuperările ulterioare vor fi parţiale şi adesea minime.

1251

Cei șapte ani de acasă Educatoare: Lupașcu Luminița – Școala Gimnazială Pîrjol-Bacău Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm

1252

copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Bibliografie: Jurnalul.ro.viață sănătoasă/ sănătatea copilului; WWWdesprecopii.ro; Ziarullumina.ro;

1253

PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL Cei șapte ani de acasă Profesor Lupșe Ioana-Loredana, Școala Gimnazială Oarța de Sus, Județul Maramureș Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viată ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. ”Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă” (Valeria Mahok). Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la scoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1254

Pentru a-i ajuta pe copii să-și înțeleagă sentimentele e recomnadat: să-i ascultăm cu răbdare și atenție, să le încuviințăm sentimentele printr-un singur cuvânt/prin cuvinte simple, să spunem sentimentelor pe nume, să-i ajutăm să-și imagineze că dorințele lor se împlinesc (Adele Faber & Elaine Mazlish, ”Cum să vorbim copiilor dacă vrem să ne asculte și cum să-i ascultăm pentru ca ei să ne vorbească”).

1255

Copiii - oglinda părinţilor Prof . Lupu Aurelia- Carmen, Şcoala Gimnazială Nr . 13 Timişoara Familia există din cele mai vechi timpuri.Copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei, implicând asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii . A . S . Makarenko fiind convins de rolul exemplului în educaţie ca şi de înclinaţia copilului pentru imitaţie se adresează părinţilor astfel : ”Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi . Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre chiar şi atunci când nu sunteţi acasă . Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă bucuraţi sau vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate . Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton ; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observaţi . “ Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană . Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale . Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei Noi , adulţii , suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este tot mai greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost . Începând din primii ani de viaţă , copilul preia de la cei din jur gesturi , atitudini , limbajul , exemple de comportament . Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia . Aceasta îi oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară , primele norme şi reguli de conduită , dar şi climatul socioafectiv . Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii nu numai prin faptul că ea este primordială şi se menţine pe toată durata vieţii , dar şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale , în special cu şcoala . Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct , prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate , fie indirect , prin modele de conduită oferite de către membrii familiei , precum şi prin climatul psihosocial existent în familie . Modelele de conduită oferite de părinţi – precum şi climatul socioafectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă , a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale . Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie , mai mult sau mai puţin conştientizate , determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii , precum şi rezultatele şcolare ale copiilor , comportamentul lor sociomoral . „ Atâta timp cât tatăl şi mama nu-şi vor pleca fruntea în faţa măreţiei copilului ; atâta timp cât nu vor înţelege că vorba COPIL nu este decât o altă expresie pentru ideea de MAIESTATE ; atâta timp cât nu vor simţi că în braţele lor doarme viitorul însuşi sub înfăţişarea copilului , că la picioarele lor se joacă istoria , nu-şi vor da seama că au tot atât de puţin dreptul şi puterea de a dicta legi acestei noi fiinţe , pe cât n-au puterea şi nici dreptul de a impune legi în mersul aştrilor…” (Ellen Key) Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea părintelui . Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji . Fiecare copil are propria modalitate de a oferi şi de a primi iubire. Cînd copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format decât atunci când simte că rezervorul său emoţional este gol . Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoţional şi va deveni un handicapat pe viaţă ; baza emoţională se construieşte în primele 18 luni de viaţă. “Hrana” necesară sănătăţii emoţionale constă în mângâierile fizice, vorbele bune şi îngrijirea tandră. Fundamentul iubirii aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a învăţa şi determină în mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tip de informaţii . Copilul trebuie să atingă un nivel emoţional necesar de maturitate înainte de a fi capabil să înveţe în mod eficient

1256

la nivelul vârstei sale. Dacă iubirea va fi alimentată aşa cum se cuvine, copilul va înflori şi va binecuvânta lumea prin frumuseţea sa ; fără iubire va deveni o floare veştejită, însetată . Există cinci modalităţi în care copiii exprimă şi înţeleg iubirea : mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile, serviciile . Mângâierile fizice sunt cea mai puternică voce a iubirii . Copiii care sunt ţinuţi în braţe , sunt îmbrăţişaţi, sărutaţi, se dezvoltă mai devreme din punct de vedere emoţional, decât cei care sunt lăsaţi multă vreme fără un contact fizic. Ţinutul în braţe în timp ce i se citeşte o poveste devine amintire pentru tot restul vieţii . Cuvintele de încurajare , “balsam pentru suflet”, hrănesc interiorul copilului, dându-i sentimentul valorii de sine şi al siguranţei, căci “în voia limbii este viaţa şi moartea” (proverb ebraic ) . Tonul vocii, blândeţea, atmosfera afectuoasă, toate comunică o căldură emoţională şi multă iubire . Cuvintele de laudă, de încurajare, cuvintele călăuzitoare, tonul agreabil şi o mânie stăpânită vor aduce oricând un câştig însutit . Un mesaj pozitiv transmis în mod negativ va aduce rezultate negative . Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului . În multe case, copiilor le este mai greu fără televizor decât fără taţi .Cu cât legătura emoţională dintre copil şi tată este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un comportament ce presupune delicvenţă . A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată inima către sufletul copilului . Nu trebuie lăsat copilul să creadă că i se oferă iubire pentru că a făcut ceva pe plac în momentul acela, trebuie să i se ofere iubire în mod consecvent, orice ar fi, indiferent de comportamentul lui sau de orice alte împrejurări . Timpul acordat înseamnă a desfăşura o activitate împreună, cunoscând astfel mai bine copilul, împărtăşind gândurile şi sentimentele . Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta întotdeauna . Darurile sunt o formă de recunoştinţă sau de stimulare . „ Cel mai frumos dar pe care îl puteţi oferi copilului dumneavoastră este propria sănătate emoţională, fizică, spirituală şi intelectuală .” (Sherill şi Prudence Tippins) Părinţii sunt cheia capacităţii copiilor de a învăţa şi de a reuşi în toate direcţiile . BIBLIOGRAFIE : R. Campbell, G. Chapman „Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, Ed . Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2000 M. Golu , „ Dinamica personalităţii ”, Ed . Geneze, Bucureşti, 1993 R . Vincent, „Cunoaşterea copilului”, E . D . P . , Bucureşti, 1972

1257

PUTEREA EXEMPLULUI Înv. Lupu Gherghina Şcoala Gimnazială « Elena Doamna », localitatea Cuza – Vodă, judeţul Galaţi Politeţea este „ceva” care se învaţă. Şi se învaţă uşor. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi zilnic: “Spune Bună ziua când te întâlneşti cu cineva cunoscut!”- spune mama; “Nu vorbi cu gura plină!”- spune bunica; “Pune –ţi batista la gură când strănuţi!”- spune tata; „Spune te rog când ceri ceva!”- spune doamna învăţătoare; şi multe, multe alte sfaturi. Este foarte bine că primim atât de multe sfaturi. De cele mai multe ori ţinem cont de ele, dar se întâmplă să şi greşim. Cănd greşim nu suntem tocmai bucuroşi pentru că, întotdeauna, cineva are grijă să ne facă observaţii. Şi nu e deloc plăcut să primim observaţii şi reproşuri. Aceasta este o problemă pentru noi. Din fericire, problema are o soluţie – politeţea. Dacă suntem politicoşi cu toată lumea, în tot cursul zilei, scăpăm de observaţii. Ba, mai mult, vom fi apreciaţi şi lăudaţi. Ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu noi. Viaţa noastră de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă şi chiar mai veselă. Aşadar, merită să ne străduim să fim politicoşi. Când greşim nu trebuie să ne speriem, ci să căutăm să ne corectăm înntrebând sau informându-ne, pentru că după cum ştim, politeţea se învaţă. A avea “cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună –cuviinţă în tot restul zilei, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. “Cei şapte ani de acasă”reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. De multe ori întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârşire. Tu, ca părinte, cu siguranţă nu îţi doreşti un copil despre care s-ar putea face o afirmaţie similară şi de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în aceşti şapte ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte îşi poate educa copilul în această perioadă a vieţii sale? Fii tu un exemplu ! Cei mici sunt mai tentaţi să copieze comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfinţenie atunci când le spui ce să facă şice să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă ambalajele la coş. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vărstă dacă îţi doreşti ca cel mic să procedeze la fel. Obişnuieşte-l cu regulile.....subtil ! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi stârneşti curiozitatea cu privire la ce se întâmplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să-i interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să-i explici consecinţele

1258

acţiunilor lui. „Dacă te urci acum în copac poţi să cazi şi să te loveşti, apoi o să-ţi curgă sânge”, sună mai bine decât „Tu chiar nu înţelegi că nu ai voie să urci în copac!!!” Ai fi surprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Comunică cât mai mult cu el ! Comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii: limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentreză-te în educaţia lui pe arta conversaţiei. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile ! Începe încă de când e bebeluş să-i citeşti poveşti, apoi, treptat lasă-l pe el să exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele. Lasă-l să se bucure de copilărie ! Nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin! Nu abuza în niciun fel de copil !- fizic, emoţional, verbal etc., evită educaţia cu “palma la fund” şi concentreză-te pe disciplina pozitivă! Învaţă-l să spună mereu adevărul ! Aceasta e o lecţie pe care copilul o învaţă cel mai bine de la părinţi. Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui. Învaţă-l să-şi exprime emoţiile şi sentimentele !- numai aşa va reuşi să rezolve conflictele pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. Petrece mai mult timp cu micuţul tău ! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei şapte ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i asta zilnic! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu-i pune porecle şi spune-i zilnic că-l iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre- sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. Părinţii au o mare influenţă asupra copiilor în primii ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor îmvăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să fie oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul lor. Bibliografie: Cei şapte ani de acasă:codul bunelor maniere pentru copii,Ediţia a patra/ Gîgă MichielaBucureşti: Editura Coresi,2003; wwwechipa părinţi.com

1259

EDUCAŢIA ASTĂZI Pr. M. Oprea Motto: “Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare deâct cei care le dau viaţă; de aceea pe lângă viaţă, dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i.” Aristotel Educaţia este unul dintre fenomenele care s-au născut o dată cu societatea umană, suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale. „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, spune Kant, la modul imperativ. Limbajul, raţiunea, sentimentele, arta, morala şi tot ce ţine de umanitate se realizează numai prin educaţie. Educaţia oferită de şcoală este insuficientă pentru întreaga viaţă a omului. În încercarea de a face faţă provocărilor lumii contemporane, una din condiţiile de restructurare a realităţii educaţionale este extinderea actului educativ la nivelul întregii vieţi a individului. Aici intervin şcoala prin profesorii săi formatori în perioada şcolarizării, biserica, familia şi alţi factori educativi externi pentru tot parcursul vieţii individului. Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită importanță, aceea care asigură formarea și pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață, de activitatea socio-profesională, morală și cetățenească. Profesiunea didactică este asociată cu câteva categorii fundamentale de roluri, acceptate de majoritatea sistemelor de formare a profesorilor: proiectare, mangementul și organizarea activităților de învățare, consiliere psihoeducațională, managementul clasei de elevi, comunicare cu elevii, părinții și colegii, dezvoltare profesională de-a lungul vieții, participare la perfecționarea procesului educațional și a inovațiilor din școală, oferirea de servicii educaționale pentru comunitate etc. Desfășurându-și activitatea profesională în cadrul școlii, dascălul nu încetează de a fi un educator și în afara ei, urmărind, bineînțeles, obiective specifice și apelând la mijloace și forme adecvate. Numai în măsura în care profesorul își continuă misiunea și în afara cadrului profesional pe care îl oferă școala poate fi considerat un educator al poporului său. Educația se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii. În funcție de această optică, dar și de implicațiile globalizării asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, educatorii din învățământ urmează să îndeplinească roluri noi. Dacă idealul unei societăţi secularizate este numai pregătirea tineretului pentru o profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin Taina Sfântului Botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca atare, un astfel de tânăr are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învăţătura acesteia, prezentate de profesorul de religie care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om. Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se predau în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această activitate trebuie să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea permanentă a credincioşilor. Prin Sfânta Liturghie, Biserica reuşeşte un lucru incredibil: să-i determine pe oameni să trăiască în comuniune nu doar în cadrul acestei dumnezeieşti slujbe, ci şi în societate. Prin Sfânta Liturghie, Biserica nu abordează omul doar la nivel personal, ci şi la nivel comunitar, mai întâi în lăcaşul de cult, şi apoi în societate, căci nu se poate separa radical comunitatea ecclesială de cea socială. În zilele noastre Biserica trebuie lăsată mai mult ca oricând să-şi desfăşoare misiunea în cadrul acestei societăţi. În societatea noastră, Biserica trebuie să fie actuală, practică, activă şi hotărâtă pentru a-i ajuta pe oameni să coexiste în unitatea dragostei şi a credinţei.

1260

FAMILIA ÎN CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. Mada Claudia- Ioana „Nu ce faci tu pentru copilul tău, ci ce l-ai învăţat pe el să facă pentru el, asta îl va ajuta să fie un om împlinit” (Ann Landers) ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul”, după cum spunea Eric Berne. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Nici un părinte nu-şi doreşte ca odreasla să dea dovadă de proastă creştere acasă sau în societate. E de la sine înţeles că fiecare părinte ar vrea ca ai lor copii să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, la teatru, în vizită la cineva, etc. Rolul familiei este, fără îndoială, extrem de important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului cea mai mare parte a cunoştinţelor uzuale, ea fiind cea care ar trebui să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Îndeplinirea cu profesionalism a meseriei de părinte presupune cunoaşterea de către acesta a rolului şi importanţei pe care le are şcoala în viaţa copilului. O legătură strânsă între părinţi şi copil influenţează relaţiile lui de mai târziu în viaţă. Trăinicia acestei relaţii se reflectă în reuşitele copiilor la şcoală, în modul în care aceştia îşi fac prieteni şi felul cum reacţionează ei la situaţii noi sau stresante. Eu îndrăznesc să spun că fiecare părinte se formează la şcoala propriilor copii şi creşte odată cu ei şi noi toţi ( părinţii, dascălii)- avem un interes comun- buna educaţie a copilului. Noi dascălii, deseori motivând buna intenţie şi dorinţa de a transmite cât mai mult şi cât mai bine, uneori uităm sau neglijăm sentimentele copilului- care sunt temerile sale sau ce spun cu adevărat cuvintele sale. Ce legătură şi diferenţe există între cerinţele copiilor şi nevoile lor? Ei, de multe ori, caută o figură cunoscută care să-i înteleagă, care să-i asigure că totul va fi bine sau că nici o problemă nu va rămâne fără rezolvare. Eu chiar cred că dacă reuşeşti să transmiţi acea siguranţă, încredere copiilor sau elevilor- înseamnă ca ţi-ai atins scopul. Câţi dintre noi nu am învăţat sau îndrăgit o anumită materie doar de dragul profesorului care o preda? George Bernard Show spunea: “ Nu sunt un profesor, doar un tovarăş pe care l-ai întrebat pe unde să mergi; Ti-am arătat spre înainte- înaintea mea, dar şi a ta”. Dacă ar fi să vorbesc din postura de profesor, aş vrea să vă relatez o întâmplare din experienţa mea la catedră. Ţin minte că era in jurul zilei de 8 Martie şi pregătisem ceva cu copiii pentru activitatea ce urma să se desfăşoare la nivel de şcoală. Pornind de la întrebarea : “ Ce surpriza credeţi că ar bucura mamele voastre, de ziua lor?”, discuţie pe care eu o aveam cu elevii de clasa a IV-a, unul dintre ei mi-a răspuns cu toată sinceritatea unui copil de 9 ani: Paul: Eu vreau sa lucrez undeva şi să fac bani mulţi. Prof. Dar de ce ai tu nevoie la vârsta asta de asa mulţi bani? Paul: Ca să-i dau mamei. Ştiu că are nevoie de bani ca să mă poată creşte pe mine şi pe fraţii mei. Asta ar face-o pe mama mea cea mai fericită. Recunosc că m-au emoţionat profund vorbele acestui băieţel, care nu dorea altceva decât să o vadă pe mama lui fericită. Aceasta este legătura despre care vorbeam şi lucrurile pe care le transmitem, cu sau fără

1261

voia noastră, copiilor noştri. Uneori le transmitem siguranţa alteori incertitudine, în unele momente linişte, în altele agitaţie dar nu trebuie să treacă nici o clipă în care ei să nu se simta iubiţi. Din perspective mamei, nu ştiu dacă găsesc cuvintele potrivite să descriu dragostea pe care i-o port copilului meu. Pentru mine este cel mai copleşitor sentiment. Ea este mai mult decât viaţa mea, este completă. Dragostea de mamă are componente pe care uneori mamele, părinţii în general, nu le observă. Este vorba de reacţiile sufleteşti pe care le provoacă copilul. (Serge Lebovici “Descrierea copilului prin psihanaliză”). Cu certitudine pot spune că dragostea mea pentru copii a existat dintotdeauna, însă acum parcă s-a modificat. Creşte odată cu ei. Am uneori sentimentul că trăiesc o iubire atât de puternică încât doare.

1262

Implicarea părinţilor ÎN DEBUTUL şcolar al copiilor Prof. Înv. Primar Lazăr Mădălina Școala Gimnazială ”Mihai Eminescu”, Brăila

Implicarea părinților în educaţia copilului, la şcoală şi acasă, are un impact semnificativ asupra succesului copilului şi a vieţii sale, în general. Conform cercetărilor, copiii unor părinţi implicaţi: absentează mai rar; se comportă mai bine; au performanţe şcolare mai bune; acced la nivele mai înalte de educaţie. Nu este suficient ca un părinte să îşi trimită cu conștiinciozitate copilul la şcoală în fiecare zi pentru ca aceasta să aibă succes. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, comunitatea locală, întreaga societate şi colaborarea între ele este absolut necesară. Şcoala a avut şi are un rol primordial în a colabora cu părinţii copiilor pentru asigurarea educaţiei acestora. Profesorul trebuie să cunoască câteva cerinţe care să-i faciliteze munca în parteneriatul cu părinţii şi să-i sporească eficienţa. Având păreri diferite faţă de problemele educaţiei copilului, în familie, apar unele disensiuni de care copilul ia uneori cunoştinţă fiind, de obicei, prezent la exprimarea lor. Punctele de vedere contradictorii determină copilul să-şi desfăşoare activitatea după bunul lui plac. Cu asemenea ,,atitudini’’ din partea familiei nu poate fi vorba de o colaborare deoarece învăţătorul nu are cu cine colabora. În asemenea situaţii, consecinţele negative nu întârzie să apară: elevii cu rezultate slabe la învăţătură şi mai ales cei indisciplinaţi sunt, în cea mai mare parte, rodul unei astfel de neconcordanţe, deoarece copilul ştiind că are un apărător în familie pentru faptele sale negative, le va săvârşi fără teamă. O bună educaţie implică necesitatea unităţii de vederi şi de acţiuni din partea tuturor factorilor educativi. Cercetările arată că un mediu familial care încurajează învăţarea este mai important decât venitul părinţilor, nivelul educaţional sau background-ul cultural. Implicându-se activ în educaţia copiilor lor, părinţii le transmit acestora un mesaj important: că sunt interesaţi de activităţile copiilor, iar şcoala este importantă. Informarea reciprocă între profesor şi familie cu privire la copil, la evoluţia lui, prin intermediul carnetului de elev, a vizitelor reciproce, şedinţe cu părinţii, corespondenţă, nu are un caracter sistematic, ci ea se desfăşoară sporadic şi mai ales în ,,momente de criză’’. Tocmai pentru a nu se ajunge la asemenea ,,momente’’, trebuie ca informarea celor doi factori să se producă sistematic şi reciproc, fiindcă aceasta se realizează de obicei, dinspre şcoală spre familie şi mai rar de la părinţi spre profesor. Informarea trebuie să se facă ori de câte ori se simte nevoia dintr-o parte sau din alta. Colaborarea familiei cu cadrul didactic nu trebuie să se rezume la domeniul bazei materiale a învăţământului. Este necesar ca ei să se intereseze de munca copiilor, de învăţătură şi să le imprime o atitudine serioasă, de răspundere faţă de aceasta. Există un domeniu al educaţiei în care aportul familiei este deosebit de valoros şi acesta este cel al educaţiei civice. Niciunde, ca în familie, formarea fizionomiei morale nu găseşte un climat mai potrivit de formare. Cinstea, omenia, respectul faţă de om, hărnicia, dragostea faţă de patrie sunt valori pe care părinţii le pot cultiva cu cel mai mare succes. Acest lucru îl pot realiza nu prin lecţii speciale, ci prin atitudinea lor faţă de aceste valori morale, prin implicarea acestora în viaţa lor de toate zilele. După cum se ştie, colaborarea presupune pe lângă o unitate de vederi şi o coordonare a acţiunilor în vederea realizării unităţii – factorul coordonator al colaborării fiind profesorul. Această precizare nu izvorăşte dintr-un orgoliu profesional, ci decurge din logica lucrurilor. Şcoala are rol de a coordona colaborarea tuturor factorilor educativi, deoarece dintre toţi, doar ea este singurul calificat pentru asemenea acţiune. Există câteva modalităţi concrete prin care părinţii se pot implica în educaţia copiilor lor. Acasă: citiţi copilului dvs., discutaţi cu copilul cărţile şi poveştile pe care i le citiţi, ajutaţi-l pe copil să îşi organizeze timpul, limitaţi privitul la televizor în serile din cursul săptămânii, discutaţi în fiecare zi cu copilul despre ceea ce s-a întâmplat la şcoală, verificaţi-i temele de casă în fiecare seară.

1263

La şcoală: Întâlniţi-vă cu învăţătoarea pentru a discuta despre cum şi când este nevoie de ajutorul dvs., în funcţie şi de interesele pe care le aveţi. Oferiţi-vă voluntar. Părinţii pot: să ajute în sala de curs, să desfăşoare activităţi individuale cu copiii (de ex., să citească), să ajute copiii cu nevoi educaţionale speciale, să ajute desfăşurarea activităţilor în diferite laboratoare (informatică, ştiinţe, ateliere de teatru sau alte arte), să însoţească elevii în excursii, să antreneze echipele de sport ale şcolii, să vorbească elevilor despre cariera lor sau despre experienţele profesionale, să ajute la scrierea unor articole despre şcoală. Toate aceste activităţi reprezintă o oportunitate pentru părinţi de a interacţiona cu personalul şcolii şi cu ceilalţi părinţi. Astfel ei pot afla informaţii despre activităţile zilnice şi despre climatul şcolii, ceea ce îi ajută să înţeleagă cum este şcoala unde învaţă copilul lor. În ceea ce privește propriul copil, părintele poate astfel să îl ajute în activitățile școlare, dar, în același timp, creează un context adecvat pentru discutarea unor probleme delicate şi servește ca model de comportament responsabil. Una dintre problemele cele mai frecvente care îi preocupă pe părinții copiilor și care, într-adevăr, are influență pe termen lung asupra parcursului școlar al copilului, este interesul pentru lectură. Un astfel de interes poate fi cultivat prin acțiuni susținute, încă de la vârste fragede ale copilului, când părintele îi poate citi cu voce tare. Cu cât vei fi mai entuziasmat când vei citi, cu atât copilul va fi mai încântat. Cel mai important este să ți seama de ritmul copilului și să te asiguri că se distrează. Atunci când citești: urmărește cu degetul pe carte pe măsură ce citești; folosește voci special și diferite pentru personaje, precum și interjecții, citește cu intonație. Aceasta îl va ajuta pe copil să devină mai interes de poveste; oprește-te și uitați-vă la ilustrații. Faceți legătura dintre ilustrații și ceea ce citești. Cere-i copilului să povestească ce se întâmplă în ilustrații; invită-l pe copil să ți se alăture când se repetă o anumită frază în poveste; fă legătura între evenimentele din poveste și evenimente similar din viața lui; dacă copilul te întreabă ceva, oprește-te și răspunde-I la întrebare. Povestea ar putea fi pentru copil un context să își exprime gândurile și să își rezolve propriile sale probleme; continuă să-i citești copilului și după ce el învață să citească. În felul acesta copilul poate asculta și înțelege povestiri mai dificile decât cele permise de capacitatea lui de a citi. Odată ce copilul învață să citească el-însuși, pune-l să îți citească cu voce tare. Aceasta va întări încrederea lui în abilitatea sa de a citi, și, în general, de a dobândi noi abilități. Dacă copilul îți cere ajutor la citirea unui cuvânt, răspunde-i imediat, astfel încât să nu piardă sensul poveștii. Nu îl forța să repete și el cuvântul respectiv, dar lasă-l să o facă dacă acest lucru vine din propria inițiativă. Dacă copilul înlocuiește un cuvânt cu un altul, nu îl corecta dacă sensul este același. Dacă înlocuirea schimbă sensul (de exemplu, înlocuiește ”lac” cu ”loc”), roagă-l să citească propoziția de la început pentru că nu ești sigur ca ai înțeles bine. Fii atent la semnele de oboseală ale copilului și oprește activitatea la cel mai mic semn de oboseală sau frustrare. Dar cel mai important este să îl lauzi cât mai mult pe copil. Astfel, nu numai că el va învăța să citească, dar o va face cu plăcere și va fi motivat să citească din ce în ce mai mult. În concluzie, există câteva sfaturi concrete pe care părintele este bine să le aibă în minte: Stabilește-ți în fiecare zi o perioadă de timp când citești cu copilul tău. Cei mai mulți copii preferă să li se citească seara, la culcare; Lasă cărți în camera copilului pentru ca el să le poată răsfoi și singur. Creează-i un fel de colț de lectură, cu un raft de cărți și un fotoliu confortabil; Citește-i cărți care îi facă plăcere, ori de câte ori o cere, chiar dacă ajunge să le învețe pe de rost. Apoi îl poți lăsa pe copil că continue propozițiile sau să recitați pe rând din carte. Majoritatea copiilor învață să citească la școală, pe la 6-7 ani. O modalitate de învățare pune accent pe recunoașterea cuvântului și a sensului lui în funcție de contextul în care este folosit. O altă modalitate este învățarea și decodarea sunetelor reprezentate de litere, focusându-se pe legătura dintre cuvântul scris și pronunțat. Majoritatea învățătorilor folosesc o combinație a acestor metode, dar e bine ca părintele să fie conștient de ele. A-l forța pe copil să învețe să citească mai devreme poate reprezenta ulterior un obstacol care stă în calea interesului său de a citi întrucât este frustrant pentru copil. Or, copiii cărora le place să învețe, au cele mai mari șanse de succes în școală. Iar interesul pentru lectură nu trebuie forțat, ci trebuie sprijinit cu răbdare, în timp, cu atât mai mult cu cât cititul este o abilitate esențială pentru întreg procesul de învățare. De aceea, plăcerea de a citi se construiește împreună, de către părinte cu copilul său, prin joc și alte activități distractive.

1264

BIBLIOGRAFIE: Bergé, André, Defectele copilului, E.D.P., Bucureşti, 1968 Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologia copilului, Editura Polirom, Iaşi, 1999 Kulcsar, Tiberiu, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, E.D.P., Bucureşti, 1978 Radulian, Virgil, Profesori şi părinţi contra insucceselor şcolare, E.D.P., Bucureşti, 1978 Stefanovic, J., Psihologia tactului pedagogic al profesorului, E.D.P., Bucureşti, 1979 http://www.parintibuni.ro

1265

Bunele maniere şi copilul preşcolar Prof. înv. preşc. Nicolae Magdalena Şcoala Gimnazilă “Ştefan Luchian” Grădiniţa P. N. "Ghiocel” Moineşti, Bacău „Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu" Un proverb indian spune că "florii i se cere parfum, iar omului politeţe". Politeţea a fost şi este indispensabilă fiecărui om, în orice societate. Din cele mai îndepărtate timpuri, omul a fost interesat să aibă legi care să interzică faptele rele şi să le pedepsească, îndemnând la fapte şi comportări bune. Respectul şi grijă faţă de sine trebuie să domine întotdeauna relaţiile dintre oameni. Chiar dacă astăzi aceste reguli nu mai au caracter de lege şi încălcarea lor nu se mai pedepseşte aspru ca în trecut, ele au fost adunate în nişte "Coduri ale bunelor maniere", care doar ne sfătuiesc cum să ne comportăm în diverse situaţii. Aceste "Coduri" au suferit modificări în funcţie de timp, de societate şi de modă. Acum 200- 300 de ani existau alte norme de comportament, de exemplu într-un fel se comportau oamenii simplii, altfel aristocraţii şi altele erau obiceiurile de la curtea domnească. Dar legile esenţiale ale respectului faţă de alţii, faţă de sine, faţă de rude sau faţă de prieteni, faţă de oamenii mai în vârstă au rămas peste timpuri aceleaşi. Din acestea cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor, pentru că, aşa cum spunea Freud, "copilul este tatăl viitorului adult". Vorbind despre bune maniere, este necesar ca acestea să fie însuşite în primul rând de către copii, pentru că altfel nu vor mai învăţa, sau vor învăţa foarte greu mai târziu cum să se comporte, bunele maniere se deprind din copilărie, sau nu se mai deprind deloc. Pentru crearea la copii a unui comportament adecvat trebuie să se promoveze un dialog permanent, o comunicări între copiii din grădiniţă. Sunt copii bine crescuţi, care ştiu să se poarte şi să vorbească frumos, în preajma cărora este o plăcere să te afli. Cei care nu au învăţat să se poarte de mici vor fi respinşi de colegi, vor deveni răi şi se vor afla în permanent conflict. Pentru a nu face parte dintre aceştia învăţăm să ne comportăm civilizat şi vom cunoaşte bucuria pe care ne-o vor aduce bunele maniere, care vor fi o carte de vizită cu care vom deschide mai uşor uşile bunăvoinţei celor de lângă noi. Pentru ilustrarea celor amintite se impune câteva elemente de conţinut specific preşcolarităţii şi numai. I. BUNELE MANIERE LA VÂRSTA COPILĂRIEI - Comportarea civilizată faţă de oameni şi faţă de noi înşine, “Cei şapte ani de acasă “, cuvinte fermecate; Ştim să salutăm? - Cine salută primul, prezentările, strângerea mâinii, cuvinte fermecate; Ţinuta - Ţinută, gesturi, mers, îmbrăcăminte; Igiena personală - Reguli de igienă personală şi a camerei de lucru, igiena locului de joacă; Observaţia, supărarea, scuzele - Cum procedăm când primim observaţii, recunoaşterea greşelilor, scuzele; II. CODUL BUNELOR MANIERE ÎN FAMILIE - Purtarea politicoasă, cuvinte fermecate, respectul faţă de persoanele în vârstă şi fată de fraţii şi surorile mai mici, memorarea zilelor onomastice şi de naştere ale membrilor familiei; III. CODUL BUNELOR MANIERE LA GRĂDINIŢĂ Politeţea la grădiniţă - Atitudinea faţă de doamna educatoare, comportamentul fată de doamnele îngrijitoare, păstrarea curăţeniei şi a liniştii, cine salută primul, cum intri într-o încăpere, alta decât sala ta, nu-i asculta pe cei ce te învaţă de rău şi fii iertător cu cei care te-au supărat din greşeală,nu-ţi vorbi de rău colegii; IV. CODUL BUNELOR MANIERE ÎN SOCIETATE Politeţea pe stradă

1266

- Salutul vecinilor, nu alergăm pe stradă, suntem atenţi la traversare, ajutam colegii mai mici, nu vorbim tare pe stradă Vizitele, petrecerile de acasă primim musafiri - Cum primim musafirii, cum se comportă musafirii, cum oferim daruri, flori, cum ne comportăm când primim daruri, rolul gazdei, cuvinte fermecate, participăm la jocurile comune, mulţumiri gazdei; politeţea la masă - Ajutorul la pregătirea mesei, cum folosim tacâmurile, poziţia la masă, cum mâncăm, mulţumiri pentru masă. politeţea la spectacole - Ce vestimentaţie alegem când mergem la spectacol, cumpărăm bilete, ne respectăm locul cumpărat, nu mâncăm în timpul spectacolului, nu aruncăm resturi pe jos, nu vorbim, nu facem gălăgie, nu plecăm înainte de terminarea spectacolului; Cum conversăm? - Cuvinte fermecate, tonul pe care îl folosim, nu întrerupem pe cei care deja au început să vorbească, priveşte-l pe cel care ţi se adresează, nu vorbi tare şi nu striga; Cum vorbim la telefon? - Orele la care se dau telefoane, convorbirea începe cu un salut şi continuă cu prezentarea, nu vorbim mai mult decât este necesar, dacă sunteţi într-o vizită cereţi permisiunea gazdei dacă trebuie neapărat să telefonaţi, nu asistaţi la altă convorbire telefonică, nu faceţi glume la telefon cu persoane necunoscute, memoraţi numerele de telefon ale părinţilor. Multe aş putea să vă mai spun despre educaţia care începe de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, doresc să închei spunând că nu există o limită de vârstă pentru învăţarea bunelor maniere, însă, cu cât lecţia buneicuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului! Bibliografie Poenaru, Michiela: Cei şapte ani de acasă- codul bunelor maniere pentru copii, ePublishers, 2013 Nicola, Mihaela Cu mânuşi Editura Humanitas Fiction

1267

Rolul familiei în educația copiilor Autor: Prof. înv. preş. Mahu Felicia Grădiniţa cu P.P “Micii Cercetaşi” Botoşani În educarea ,,puiului de om”, părinţii , educatorii, şcoala şi societatea, în general, sunt mijloace importante de educaţie şi instrucţie. Printre problemele importante ale învăţământului în această etapă de schimbare şi modernizare rapidă se găseşte şi cea vizând parteneriatul cu alţi factori educaţionali, între care familia ocupă un loc privilegiat. Familia, prima şcoală a vieţii este cea care oferă copiilor primele cunoştinţe, primele deprinderi dar şi primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial. Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilităţi clare şi diverse. Întrebarea care se pune este ,dacă familia de astăzi are timp pentru îndeplinirea responsabilităţilor educative, dacă este pregătită să activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit că nu toate familiile sunt dispuse să-şi îndeplinească consecvent responsabilităţile educative faţă de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deşi doresc să asigure educaţia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregătirea psihopedagogică, experienţa. Factorii care influenţează azi mediul educativ sunt:noua concepţie care se cristalizează asupra educaţiei ca serviciul social şi extinderea mass-media(T.V). Părinţii trebuie să-şi întărească fundamentarea relaţiilor pe baza dragostei lor faţă de proprii copii şi pe dorinţa lor ca aceştia să aibă performanţe şi succes în viaţă. Aceasta nu se poate realiza dacă părinţii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educaţia copilului este factorul principal care dezvoltă personalitatea lui. În educaţia copiilor trebuie sa existe între părinţi înţelegere şi acord în diferite probleme şi de aici decurg normal şi celelalte. În activitatea de educaţie în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau ,,climatul negativ”(nefavorabil) educaţiei, adică formarea copilului ca cetaţean, ca om. Raporturile dintre părinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie conştienţi toţi părinţii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale părinţilor influenţează atitudinile, comportamentul si modul de a fi al copiilor. Voi enumera câteva din posibile atitudini şi comportamente ale părinţilor şi implicaţiile lor în formarea profilului moral al copilului. *,,Familia severă”-în anumite limite imprimă ordine, disciplină, seriozitate, asigură unitate şi echilibrul familiei. Severitatea este necesară în raporturile educaţionale din familie, dar cu masură. Ce s-ar întâmpla în cazul în care părinţii aplică copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul creşte timorat cu gândul pedepsei, ascunde greşelile făcute, simte nevoia să mintă, se îndepărtează afectiv şi efectiv de părinţi şi îşi caută înţelegerea şi afectivitatea în altă parte. Aşa se nasc,,găştile “ şi ,,bandele” de minori. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în ,,tabere”:unul sever şi unul indulgent. Astfel se formează viitorul demagog, viitorul ipocrit, trăsături de personaliate pe care nu şi le doreşte nici un părinte pentru copilul său. *,,Familia permisivă” stă la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va fi neajutorat , un egoist, un meschin, căci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce părinţii, doar datorii. Un asemenea copil se adaptează şi se încadrează cu mari dificultăţi în colectivele de şcoală sau mai tarziu la locul de muncă. *,,Familia rigidă” prejudiciază maturizarea copiilor, generand lipsa de încredere în sine, teama de nereuşită şi sancţiune. Învăţătorul trebuie să intervină, după ce cunoaşte situaţia reală, prin vizite la domiciliu, discuţii cu părinţii (în particular, nu în şedinţe) sugerându-le cu discreţie, tact şi calm în ce mod şi sub ce formă se poate atenua şi echilibra severitatea. Învăţătorul trebuie să fie postura sfătuitorului şi nu a judecatorului.

1268

*,,Familia libertină” creează o atmosferă lejeră, prezentând riscul de a întârzia sau împedica maturizarea socială a copiilor datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi. Învăţatorul trebuie să intervină pentru a dezvolta siguranţa de sine în sensul obţinerii unor rezultate bune la învăţătură, capacitatea de decizie, spiritul de independenţă. Punerea fermă în gardă a părinţilor în legătură cu pericolul evoluţiei nefavorabile a copiilor este posibilă şi necesară. Părinţii trebuie să înţeleagă bine relaţia dintre fapta şi măsura ei educaţională. În climatul educaţional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea şi blândeţea, afectivitatea şi sobrietatea, largheţea şi stricteţea ) toate însă cu masură şi la timp, orice exces fiind păgubitor în sfera formării umane. Un proverb spune :,,O vorbă bună rostiăa la timp,îinviorează sufletul copilului, precum şi ploaia bună, căzută la timp potrivit,înviorează câmpul”

BIBLIOGRAFIE: Colecţia revistelor,,Tribuna Învăţământului, anii 2004-2005

1269

Importanța celor șapte ani de acasă Prof. înv. primar, Maicariu Dana Școala Gimnazială Nr. 2 Tudor Vladimirescu Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palma.

1270

Importanța celor 7 ani de acasă Școala Gimnazială Singidava/ G.P.P. Prichindel Cugir prof. înv. preșc. Maierescu Oana Raluca Educația unui copil constă în ceea ce acesta trăiește în familie grădiniță. Copilul trăiește faptele părinților, care-i pot servi ca model, și mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse sunt percepute conștient doar de copiii inteligenți. Aproape totdeauna ele sunt percepute de inconștient, care le emite apoi conștientului în situațiile similare de viață cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe și stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor transmise de părinți îi vor pecetlui destinul. După părerea lui Eric Berne destinul copilului poate fi schimbat doar de un miracol. Educarea de către părinți a copiilor se realizează prin următoarele criterii: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncțiuni), contraporunci (contrainjoncțiuni), programe și permisiuni. Copiii își iubesc părinții și depind emoțional de aceștia. Cunoaștem deja expresia „cei 7 ani de acasă”, pe care o folosim în cazul persoanelor cărora le lipsesc cu desăvârșire bunele maniere. Cu siguranță ca și părinți nu ne dorim să auzim afirmații similare despre copiii noștri. Din acest motiv părinții trebuie să se implice cât mai mult în formarea caracterului copilului în acești 7 ani. Câteva dintre metodele prin care părinții își pot educa copilul în această importantă perioadă a vieții sunt: Fii tu un exemplu bun pentru copil Cei mici sunt tentați mai mult să copieze comportamentul adulților, în special al părinților, decât să-i asculte cu sfințenie, atunci când le spune ceea ce trebuie și nu trebuie să facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. De aceea dacă vrem ca cel mic să arunce o hârtie la coș, trebuie să vadă că părintele este primul care aruncă mereu ambalajele la coșul de gunoi. Obișnuirea copilului cu regulile în mod subtil Atunci când le spunem celor mici că nu au voie să facă un anumit lucru, nu facem altceva decât să le stârnim curiozitatea cu privire la ceea ce se întâmplă dacă face ceea ce s-a interzis. Nu trebuie să le interzicem acestora să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să le explicăm consecințele acțiunilor lor. De exemplu „Dacă pui mâna pe ușa fierbinte a cuptorului, te arzi și faci buba, iar ca să te vindeci trebuie să iei medicamente sau să mergi la spital”, decât să-i spunem „Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!”. Vom fi surprinși să vedem cât de inteligenți pot fi mulți copii la această vârstă fragedă. Învățarea copilului despre egalitate Când vorbim despre egalitate trebuie să explicăm celui mic faptul că un director, un judecător etc., nu este cu nimic mai bun decât o persoană adultă care face curățenie. Toți sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul „dacă nu ești cuminte te las în stradă să te fure țiganii”, „te dau la țigani dacă nu asculți” nu fac altceva decât să imprime în mintea copilului ideea că rromii sunt o etnie rea și că trebuie să se poarte cu ei în mod corespunzător. Explicarea copilului despre bunele maniere în public Țipetele și urletelor celor mici în locuri publice nu fac altceva decât să atragă atenția în mod negativ noastră. Trebuie să-i explicăm copilului faptul că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat de cineva atunci când vrea să doarmă, și că țipetele și urletele nu-l ajută să obțină ceea ce vrea. Dacă este nemulțumit sau descoperim ceea ce îl supără trebuie să găsim împreună soluții pentru a fi toți mulțumiți și a ne fi bine tuturor. Pe viitor, pentru a preveni astfel de comportamente, nu trebuie să cedăm în fața copilului, atunci când face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în cei 7 ani de viață. Aceștia le transmit celor mici propriile valori, pe care copiii urmează să le respecte odată cu integrarea lor în societate, acolo unde își vor asuma și însuși alte obiceiuri noi. Este foarte important să le transmitem celor mici toate învățămintele pe care le considerăm necesare și care îl vor ajuta să devină un om respectuos și demn de respect la rândul său. La fel de importantă este și stimularea independenței lor. Astfel dacă în locul copiilor este mereu cineva care i-a

1271

deciziile, aceștia tind spre una din cele două extreme: fie va încerca totul pentru a-și afirma independența, fie va evita totul datorită unui exces de prudență. Dacă sunt obișnuiți de mici să înfrunte diferite situații și să facă alegeri, bineînțeles pe măsura lor și controlate de părinți, acestora le va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-i privește. Însă realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită în comparație cu cea a generațiilor anterioare. Timpul pe care părinții și-l petrec alături de copii este din ce în ce mai puțin, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor din familie cu cele de serviciu. Momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră în colectivitate, reprezintă începutul unei noi etape a vieții lui, dar și a părinților. La începerea grădiniței programul zilnic al copilului este restructurat, cuprinde programe bine delimitate, nu doar din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare, ci și privind mediul în care își desfășoară aceste activități. Este important ca părinții să cunoască programul de la grădiniță al copiilor, pentru a putea adapta acasă activitățile desfășurate cu copiii. Astfel se poate asigura o coerență și unitate între demersul educativ al grădiniței și cel al familiei. Lipsa de informație, de comunicare între părinți și cadrul didactic poate conduce la situații în care copilul, în familie, este supus la un regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obținere de performanțe, sau la situații în care copilul nu mai este stimulat de părinți în dezvoltarea sa, considerânduse că această sarcină este exclusiv doar a grădiniței. În acest sens, pentru a se asigura existența echilibrului necesar, datoria părinților este de a se informa despre activitățile desfășurate la grădiniță, de comportamentul manifestat de copii lor. În situația în care apar diferite probleme, părinții împreună cu educatoarea pot găsi soluții în rezolvarea sau remedierea acestora, făcându-l pe copil să conștientizeze ceea ce este bine și ce este rău. Fiecare moment petrecut cu cel mic poate fi un prilej din care acesta poate să învețe ceva, de aceea exemplele pot apărea în orice situație. De exemplu munca în grădină, timpul petrecut în sala de așteptare a cabinetului doctorului, călătoria cu mașina, cu autobuzul/ autocarul, cu trenul, plimbarea în parc, treburile gospodărești, joaca de zi cu zi sunt, pe lângă multe alte situații, ocazii de a-i implica pe copii în activitățile de învățare. În concluzie este important ca atenția părinților, cadrelor didactice, a adulților să se îndrepte asupra „semnalelor” transmise de copii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să învețe, să descopere lumea. „Copilăria este o lume aparte: pentru noi este o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, este una reală și plină de armonie” (Eugen Heroveanu).

Bibliografie: Păun Emil, Romiță Iucu: „Educația preșcolară în România”, Editura Polirom, 2002; Ciofu Carmen: „Interacțiunea părinți-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998; www. didactic.ro www. scribd.com

1272

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Prof. înv. primar: MĂLĂESCU MARIA-IONICA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ZĂVOI -structura ȘCOALA GIMNAZIALĂ MĂRU “Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.” Albert Einstein În situațiile când ne supără sau ne deranjează comportamentul unei persoane sau a unui copil, ne ducem cu gândul la replica cea mai des întâlnită: “nu are cei șapte ani de-acasă”.Prin acest gând considerăm, că nu a primit o educație potrivită sau nu a învățat anumite reguli foarte importante de comportament, dar mai ales de politețe. În primii șapte ani de viață toate cunoștințele, deprinderile și atitudinile sunt definite de această expresie.Tot în această perioadă, copilul acumulează foarte multe informații, memorează și-și însușește diverse comportamente, atitudini, limbaj…El este pregătit să primească informații. Foarte important este modul cum sunt transmise aceste informații. Cea mai mare influență asupra copilului o are familia ,în special în primii ani de viață(trei ani), deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia. Bebelușul este foarte atașat de părinți. Cei șapte ani de acasă sunt deseori caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Unii specialiști susțin, că regulile de comportament și educație primite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt cei care definesc formarea lui ca adult.Nu este important doar să învățăm copilul să scrie și să citească, și este foarte important să-l pregătim să fie un exemplu bun în societate(mai ales la școală). În educația copilului sunt importante mai multe reguli esențiale: -Bunele maniere:copilul trebuie învățat să se comporte frumos -Stabilirea și impunerea unor reguli: copilului trebuie să i se stabilească niște reguli, pe care să le respecte -Comunicarea cu copilul: secretul unei relații stabile părinți-copii se face prin comunicare; trebuie să i se limiteze timpul petrecut la telivizor și calculator și să i se acorde o atenție deosebită prin conversație -Abuzul asupra copilului: copilul trebuie învățat să asculte prin folosirea unei discipline pozitive, nu prin abuzul fizic sau verbal -Exprimarea emoțiilor și sentimentelor: copilul reușește să-și controleze impulsurile(agresivitatea) și să rezolve unele conflicte pe cale pașnică -Adevărul: copilul trebuie să spună întotdeauna adevărul( el este obișnuit să facă ceea ce vede în jurul lui) -Timpul petrecut cu copilul: copilul are nevoie să petrecem cât mai mult timp împreună cu el și acest lucru se reflectă în educația și comportamentul lui(un copil are nevoie de conversație încă din primii ani de viață, el nu trebuie lăsat doar în fața televizorului”la desene”…) -Iubirea necondiționată: copilul trebuie iubit necondiționat, indiferent de felul cum arată, de performanțele intelectuale”atâta poate”,fizice sau de altă natură Este foarte important , ca unui copil să i se transmită învățămintele necesare care îl vor ajuta să fie om respectuos și demn de respect la rândul său.

1273

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Înv. Malaimare Angelica Școala Gimazială Agăș, jud. Bacău Copilăria”. Este vârsta marilor superlative pe care le merită viaţa, vârsta celei mai pure sincerităţi, a celei mai depline libertăţi, vârsta viselor fără graniţă, vârsta care trăieşte prin flori şi se exprimă prin exclamaţii, vârsta în care toţi suntem frumoşi. Şi, dacă există copilărie, trebuie să existe dragoste. Oare există pe lume părinţi care să nu-şi fi iubit copiii? De obicei, copiii spun că un nevoie de dragoste, securitate, laudă.”Nimeni şi nimic nu te face mai fericit decât familia ta!”.În cadrul familiei, copiii găsesc climatul necesar bunei creşteri. Grija părinţilor pentru pregătirea copiilor lor rezultă din faptul că-şi dau seama de exigenţele vieţii moderne. „Cei 7 ani deacasă”- nu reprezintă o expresie depăşită, ci o necesitate. Familia este şcoala primelor emoţii; îi învaţă pe copii să fie fiinţe sensibile, capabile să-şi însuşească trăsăturile morale ale persoanei. Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care copilul îşi desfăşoară aceste activităţi. Copilul, luat ca entitate, e acela care „spune” educatoarei cum să-l ajute şi să-l îndrume în activitatea de joc. Cunoscându-i bine individualitatea, educatoarea îl poate antrena diferenţiat în activităţile comune şi libere. În acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau subsolicitarea, sunt antrenaţi copiii cu lacune, cu dificultăţi, cu înclinaţii speciale, este favorizată capacitatea de învăţare, de relaţionare, de cooperare şi competiţie. Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii. În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor educative ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune. Calitatea acestei legături este dependentă de existenţa nevoii de colaborare a părinţilor cu grădiniţa sau de stimularea acestei nevoi de către educatoare, dar şi de competenţa şi responsabilitatea cu care educatoarea se angajează în această relaţie de colaborare. Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor. Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului.

1274

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate corespunzător de către grădiniţă. Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci de participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice şi eficinte. În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre aceştia, dragostea părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează părinţii şi ceilalţi membri ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copiii, le poartă de grijă,muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor, dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora. Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar această dăruire afectivă, pe deplin explicabilă, trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, săl silească să-şi petreacă timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Nici un copil nu poate să crească sănătos , sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii. Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă presupune şi organizarea unor activităţi cu familiile copiilor, nu fiindcă acestea ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor lor educative, ci pentru că, de foarte multe ori, nu ştiu sau nu pot face acest lucru în condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată. În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice,mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate.

1275

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar şi preşcolar MALE LUMINIŢA ELENA Şcoala Gimnazială Nr. 1, Sălişte de Vaşcău, Bihor Un rol deosebit de important în dezvoltarea caracterului la elevi îl au interrelațiile sociale care poartă amprenta vieții sociale în ansamblul ei, dar și a vieții școlare și familiale (Bonchiș, E., 1997). În formarea trăsăturilor pozitive de caracter ale copiilor un rol esențial îl au influențele exercitate de familie, profesori și de membrii grupului de joacă. Dar, pentru dezvoltarea acestor trăsături, importante sunt și propriile forțe ale elevului, întrucât caracterul nu este determinat numai de împrejurări, ci prin însuși modul său de dezvoltare este și autodeterminat, în sensul autoeducației. Politețea este foarte importantă atunci când învățăm copiii cum să se comporte. Desigur, primele reguli de politețe sunt învățate de copii de la părinții și bunicii lor. Apoi, învață de la doamna educatoare, de la doamna învățătoare și de la profesori. Este foarte important pentru ei să primească sfaturi, atunci când nu știu cum să se comporte într-o anumită situație. Dacă vor fi politicoși cu toată lumea viața lor de zi cu zi va fi mai bună, mai veselă și chiar mai armonioasă. Ei trebuie să știe că nu trebuie să se sperie atunci când greșesc, că totul se învață și că nu trebuie să le fie frică sau rușine să-i întrebe pe cei mari cum să se comporte într-o anumită situație. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință tot timpul, cu toată lumea: cu părinții, cu bunicii, cu colegii, cu profesorii, cu prietenii, cu vecinii etc. Copiii pot fi năzdrăvani și îndrăzneți, dar bunul simț nu trebuie să-i părăsească niciodată. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți, decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziție socială și este esențial să-i deprindem și pe cei mici cu regulile societății căreia îi aparținem. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenție regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analiști susțin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Conștientizăm pe deplin că singura diferență față de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat, la unul mult mai democratic și mai permisiv. Este foarte firesc pentru părinți să-și dorească să aibă copii frumoși, sănătoși, bine educați. Dacă frumusețea și sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educația copiilor, părinții dețin rolul principal. Nu există probleme pe care părinții să nu le poată depăși. Nu există cădere din care părinții să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. În cei șapte ani de acasă e bine să fie susținute micile pasiuni ale lor și să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a face sport, de a picta, de a colecționa diferite obiecte. Dar este bine și să li se solicite ajutorul în treburile mai ușoare ale casei. Un copil răsfățat este un copil care nu a primit din partea părinților decât răspunsuri neconforme cu nevoile sale de dezvoltare. Dacă intervin și bunicii, deja copilul se confruntă cu o multitudine de reguli care nu îi spun nimic și care nu-l ajută. După cei șase ani, educația este preluată și de școală. Învățătorii și familia trebuie să acționeze la unison, să nu combată și să dezaprobe, să nu se lase pradă compromisurilor și abandonului. Familia trebuie să știe că școala se ocupă cu transmiterea de cunoștințe, priceperi și deprinderi și cu educarea elevului sub toate aspectele și formele. În concluzie, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăța, însă, dacă ele se învață din copilărie, în viitor vor ajuta la constituirea zestrei educaționale a copilului.

Bibliografie Bonchiș, E., (1997), Studierea imaginii de sine în copilărie și preadolescență, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea;

1276

CEI 7 ANI DE ACASĂ -EDUCAȚIA TIMPURIEProf. MAMCIUC IULIA Grădinița nr. 168, Sector 5, București Educaţia timpurie pentru copiii de 0-6/7 ani reprezintă o preocupare tot mai evidentă pentru toţi factorii educativi şi dobândeşte un statut din ce în ce mai important în România. Educaţia timpurie are o semnificaţie nouă şi mai extinsă faţă de modul cum era privită până în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea. Extensia semnificaţiei se referă la cuprinderea întregii perioade de dezvoltare a copilului de la 0 la 6/7 ani, pentru toţi copiii, indiferent de mediul educativ în care se realizează această dezvoltare familie, comunitate, creşă, grădiniţă ş.a. Noutatea constă în specificitatea educaţiei timpurii în concordanţă cu contextul actual, socialistoric, economic şi cultural, este legată de etapele dezvoltării cuprinse între 0 şi 6/7 ani al căror specific este pus în valoare de cercetări din domenii diferite: cerebrologie, antropologie, psihologie, ştiinţele educaţiei. În ceea ce priveşte corespondenţa dintre accepţiunea termenului de educaţie timpurie cu alţi termeni, cel mai des utilizat este termenul de copilărie. În conştiinţa publicului larg şi în limbajul comun termenul copilărie cuprinde mai multe etape ale dezvoltării. În cunoaşterea ştiinţifică privitoare la periodizarea dezvoltării fiinţei umane se utilizează diferite accepţiuni ale termenului de copilărie în corespondenţă cu diferite intervale de vârstă care sunt similare rareori. Copilăria a fost şi este recunoscută, este valorizată ca o perioadă unică, distinctă faţă de alte perioade ale dezvoltării. Copilăria este perioada cea mai bogată în experienţe de învăţare, pe care se clădeşte evoluţia ulterioară. Copiii îşi construiesc propria modalitate de înţelegere a lumii. Ei învaţă interacţionând cu adulţii, cu copiii şi mediul înconjurător, corelând noile experienţe cu ceea ce deja au înţeles. Adulţii trebuie să ofere materiale, sprijin, ghidarea copilului pentru a asigura valorificarea oportunităţilor de învăţare. Noile semnificaţii şi lărgirea conceptului de educaţie timpurie trebuie corelate cu o nouă accepţiune a educaţiei referitoare la dezvoltarea generală a copilului, ca adaptare la realitate şi învăţarea de a trăi în aceea realitate. Aşa cum se precizează în studiul prezentat anterior, educaţia timpurie se referă la o anumită perioadă de vârstă (0-6/7 ani), beneficiarii primari fiind copiii, dar presupune un tip de educaţie care are în vedere acţiuni specifice îndreptate asupra familiei, asupra comunităţii şi copilului cu scopul favorizării dezvoltării optimale a acestuia din urmă. Ca teren de acţiune, educaţia timpurie se referă la formarea copilului în familie, sprijinul prin instituţii educaţionale specifice (creşă şi grădiniţă), precum şi implicarea comunităţii în organizarea influenţelor educaţionale de la vârstele mici. Se conturează astfel sarcini specifice, care trebuiesc îndeplinite de toţi factorii educativi pentru atingerea scopului menţionat anterior. Printre acestea se menţionează: stimularea timpurie a dezvoltării copilului; educaţia parentală (informare, consiliere etc.); formarea iniţială şi perfecţionarea adulţilor implicaţi în ocrotirea şi educaţia copiilor; parteneriate interinstituţionale şi comunitare; politici şi practici de susţinere şi ridicare a calităţii educaţiei timpurii. Beneficiarii secundari vor fi astfel: familiile, instituţiile, comunităţile, întreaga societate. Preocupările pentru educaţie timpurie începute în secolul trecut şi intensificate în ultimele decenii, au determinat conştientizare opiniei publice în general şi mai cu seamă a factorilor implicaţi în educaţia formală, cu privire la toate aceste patru aspecte de care trebuie să ţină seama atunci când se promovează educaţia timpurie. Ignoranţa şi indiferenţa cu privire la educaţia timpurie este combătută acum nu numai în relaţiile interpersonale sau în cercetarea cauzelor care au determinat apariţia unor deficienţe de comportament, de structurare şi afirmarea personalităţii. Se constată în mod curent că abandonul şcolar, nivelul scăzut al rezultatelor şcolare, scurtarea traseului şcolar, nivelul scăzut al aspiraţiilor de evoluţie personală sunt în mare măsură condiţionate de lipsa, ori precaritatea educaţiei timpurii.

1277

Situaţia prezentă se remarcă prin lipsă de cunoaştere a dezvoltării timpurii a copilului, lipsă de informare a părinţilor cu privire la extinderea parteneriatului educaţional, insuficienţa informaţiilor destinate părinţilor – care şi acelea nu sunt structurate pe nevoi specifice, insuficienţa serviciilor de specialitate solicitate de părinţi, segmentarea instituţională, insuficienţa materialelor informative destinate sprijinirii părinţilor în educarea copilului mic şi mai ales necesitatea pregătirii specialiştilor, în educarea copilului până la 3 ani într-un sistem bine organizat. Cunoaşterea copilului trebuie să urmărească în mod special acest aspect, modul de structurare a profilului personalităţii lui sub aspect cognitiv, motivaţional, atitudinal-caracterial etc. Şi aici punctele de reper trebuie să le constituie stadiile pe care le parcurge procesul. O bună structurare şi prezentare a mediului îmbogăţeşte conţinutul şi ridică nivelul calitativ al dezvoltării putând duce şi la scurtarea stadiului. Dezvoltarea ontogenetică este subordonată în ultimă instanţă legii socializării şi personalizării, trecerii succesive a individului de la statutul de fiinţă biologică la cel de personalitate şi subiect. Stadialitatea este relevantă în devenirea şi structurarea personalităţii Dezvoltarea ontogenetică este subordonată în ultimă instanţă legii socializării şi personalizării, trecerii succesive a individului de la statutul de fiinţă biologică la cel de personalitate şi subiect. Cunoaşterea copilului trebuie să urmărească în mod special acest aspect, modul de structurare a profilului personalităţii lui sub aspect cognitiv, motivaţional, atitudinal-caracter. Sunt necesare schimbări în concepţia, atitudinea tuturor factorilor implicaţi în educaţia timpurie. Este necesar ca factorii responsabili în structurarea formelor/instituţiilor de educaţie, să analizeze oportunităţile specifice acestei perioade de vârstă, în condiţiile în care, ştiinţific, educaţia timpurie cuprinde şi categoria de vârsta de la 0-3 ani. În prezent în unele instituţii de educaţie preşcolară sunt acceptaţi ilegal şi unii copii de vârstă de 23 ani, supuşi la un program neadecvat în raport cu vârsta, asimilaţi şi integraţi în grupele mici sau în grupe de nivel II (3-5 ani). În acest sens este necesară extinderea gamei de servicii destinate copilului până la 3 ani, iar în acest sens se recomandă parteneriatul comunitar, cu administraţia locală. Copiii sunt influenţaţi de toţi adulţii cu care vin în contact de aceea este necesară grija faţă de colaborarea dintre agenţii educaţionali implicaţi (relaţiile dintre cadrele didactice din grădiniţă, dintre manager şi educatoare, dintre părinţi şi cadrele didactice, dintre părinţi etc. Actualizarea programelor de formare iniţială şi continuă (perfecţionarea formatorilor de formatori). În perspectivă, este necesar să se elaboreze o strategie punctuală cu privire la pregătirea resurselor umane care să se ocupe de educaţia timpurie /formare iniţială, reconversie profesională, module de pregătire profesională, etc.). Între realitate şi deziderat, calitatea educaţiei reprezintă chintesenţa devenirii umane, într-o lume morală, civilizată şi plină de respect faţă de copil.

1278

CEI ȘAPTE ANI DE ACASA Prof. inv. presc. Man Ioana Gradinita cu Program Prelungit “Primii pasi” Loc. Aiud, jud. Alba Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2.Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii ; limiteaza ttimpul petrecut la tlevizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile- incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasal pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau!Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta!Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

1279

Cei 7 ani de acasă Prof. MANCIU IOANA- MARIA G. P. P. Nr. 1 Marghita “Copiii sunt bucuriile părinţilor, când aceştia nu le moştenesc viciile” (Valeria Mahok) Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Deşi modelarea caracterului copilului nu mai este exclusiv responsabilitatea familiei în primii 7 ani de viaţă, ea joacă totuşi rolul fundamental în ceea ce priveşte adultul care se pregăteşte să devină. De aceea, psihologii consideră că este esential ca familia să petreacă cât mai mult timp împreună cu copilul şi prin asta înţelegem timp de calitate, în care copilul şi nevoile sale să fie în centrul atenţiei. Copilul trebuie în primul rând să ştie că este iubit şi respectat. Că nu trebuie să merite iubirea părinţilor săi şi nu trebuie să facă nimic ca să o caştige sau ca să o păstreze. Că iubirea adevărată este pur şi simplu necondiţionată. Copilul trebuie să înveţe să se iubească pe sine, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce cei din jur vor să îl facă să devină. Regulile de convieţuire socială vor fi deprinse încet, încet de către copil, prin expunerea zilnică şi inevitabilă la rigorile şi cerinţele mediului în care creşte şi se dezvoltă. Politetea şi bunele maniere se deprind, conform psihologilor, prin observarea exemplului pe care îl dau adulţii. Atunci când părintele omite constant să salute, să folosească cuvintele magice „te rog” şi „mulţumesc”, este cel puţin nedrept să îi pretindem copilului să o facă. Treptat, dacă îi vede pe cei din jur purtându-se politicos, copilul o va face la rândul său, aceste lucruri intrându-i în obicei ca ceva absolut firesc. Regulile de bună purtare, ca şi cele caracteristice unei mese liniştite în sânul familiei, se învaţă la fel, urmând exemplul adulţilor din anturajul apropiat. Un băiat care îşi vede tatăl oferindu-i flori soţiei sale fără nici o ocazie specială, va face la fel la maturitate.O fată care îşi vede mama trutind din zi până în noapte, în timp ce tatăl se relaxează privind la televizor, va creşte învăţând că aceasta este normalitatea şi o va aplica în continuare în propria familie. Nu serveşte la nimic să îi aminteşti copilului în gura mare „Cum spui când plecăm?”! Nu faci decât să îl pui în centrul atenţiei şi să îl umileşti. Astfel, copilul ajunge să asocieze folosirea acestor reguli de politeţe cu ceva stresant şi neplăcut. Dacă cel mic a greşit, poţi aştepta să rămâneţi singuri şi să îi aminteşti atunci cât este de important să salute. În afara exemplului pozitiv pe care trebuie să îl ofere, este de datoria părintelui să fie constant. E adevărat, regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, şi câte o mică excepţie în momente neaşteptate este binevenită şi bine percepută. Dacă însă mama face scandal că masa se ia în bucătărie, după care se aşează pe canapea în sufragerie, cu farfuria pe braţe, la televizor, copilul va înţelege că regulile de fapt nu sunt importante şi mai ales că ele nu sunt pentru toată lumea, lucru care nu va crea decât frustrări şi un acut sentiment de nedreptate.

1280

Medicii şi psihologii au căzut de acord că primii 7 ani din viaţa unui copil sunt esenţiali pentru formarea sa ulterioară. În această perioadă se produc numeroase schimbări esenţiale din toate punctele de vedere. Din punct de vedere cognitiv, Jean Piaget arată trecerea de la stadiul senzorial-motor, în care copilul învaţă prin intermediul simţurilor, la stadiul preoperaţional, care se încheie în apropierea vârstei de 7 ani, în care copilul începe să gândească folosind simboluri, să îşi folosească intens imaginaţia şi memoria. Până la vârsta de 7 ani, copilul învaţă să aibă încredere în părinţi sau în adulţii care îl îngrijesc. Astfel, dacă nu sunt dezamăgiţi ci dimpotrivă, sprijiniţi pas cu pas, învaţă încetul cu încetul să aibă încredere în întreaga lume. Pe măsură ce creşte, copilul doreşte să devină din ce în ce mai autosuficient. El începe să îşi dorească să îşi impună punctul de vedere şi îşi dezvoltă autonomia. Însă abia spre vârsta de 6 ani, copiii îşi dezvoltă curajul şi independenţa şi reuşesc să conştientizeze că îşi pot planifica o serie de acţiuni care, în derularea lor, să servească scopului pe care şi-l propun. Din punctul de vedere al relaţiilor de ataşament, în primii 7 ani de viaţă se pun bazele unei viitoare relaţii sănătoase cu persoanele apropiate din anturajul copilului. Dacă în primele luni de viaţă bebeluşul are nevoie de atingerea fizică a adultului care îl îngrijeşte, pe măsură ce creşte el dezvoltă un simţ de apartenenţă şi de loialitate faţă de familia în care a crescut. În jurul vârstei de 4-5 ani copilul începe să îşi recunoască locul în familie, să se simtă preţuit şi important. La vârsta de 6-7 ani relaţia de apartenenta şi apropiere faţă de familie este atât de puternică încât ei se simt în sfârşit în stare să îşi divulge secretele, temerile, furia, speranţele şi visurile. Familia rămane, deci, cuibul unde fiii cresc şi prind aripile maturizării caracterului, zburând apoi în cele patru colţuri ale lumii, dar nicicând uitând acest cuib, şi când au prilejul să se întoarcă acasă se odihnesc cu drag în el. Încă mai credem că “cei şapte ani de acasă” vor constitui “fundaţia” pentru construcţia unei vieţi închinate binelui, frumosului şi adevărului pentru noile generaţii care vor veni, pentru că Pământul, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc şi acţionează frumos.

1281

PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL Cei șapte ani de acasă! Importanța reponsabilității celor șapte ani de acasă Prof. Înv. primar. Manda Claudia Sc. Gimn. Ioan Opriș Turda Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educașionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne însă ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja desprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca copilul său să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă,acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem cuvintele magice„te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

1282

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Bibliografie: www.desprecopii.com- despre psihologia copilului

1283

Cei șapte ani de acasă - cartea de vizită a copilului MANEA CAMELIA, C. N. Roman-Vodă Roman, jud. Neamț Educația are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este vorba despre educația de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau de interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau educatorii. Fiecare părinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice când e vorba despre educația copilului său. Dar ce înseamnă mai exact cei șapte ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Cei șapte ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-a petrecut copilul până a pleca la școală, principalele deprinderi, priceperi și cunoștințe cu care un copil pleacă pe drumul școlii. Majoritatea fac referire la educația primita acasă, educația dată de părinți, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl învățăm și să-l avem pentru semenii noștri, într-un cuvânt fundația pe care apoi dascălii vor clădi mai departe. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilăria, familia noastră. Educația primită în familie reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor este un ingredient important al bunei educații. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Toleranța întregește tabloul unei bune creșteri. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa dar și exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele multaşteptate. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei șapte ani de acasă înseamnă mult mai mult și face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experiențele noastre, amintirile noastre, învățăturile noastre și cu ce anume a rămas fiecare din toți acești ani.

1284

Lecţii esenţiale din primii şapte ani de viaţă Prof. ing. Elena MANEA Şcoala Gimnazială “Alexandru Ioan Cuza” Bacău Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la ăcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten! Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim. Eu recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată (dacă îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook). O gândire optimistă: iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp. Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii. Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă. Sunt multe reguli pe care părinţii ar trebui să le cunoască şi să le aplice în educaţia copiilor până la 7 ani pentru a fi sgiuri de reuşită: să-i învăţăm să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului; să stabilim şi să impunem reguli şi limite în comportamentul copilului; să comunicăm cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; să limităm şi să gestionăm corect timpul petrecut la televizor sau calculator şi să ne concentrăm mai mult în educaţia copilului pe arta conversaţiei;

1285

să-l învăţăm să iubească lectura şi cărţile – să începem încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, să-l lăsăm pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele; să lăsăm copilul să se bucure de copilărie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme; să permitem copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin; să nu abuzăm în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; să evităm educaţia cu "palma la fund" şi să ne concentrăm pe disciplina pozitivă; să învăţăm copilul să îşi exprime emoţiile şi sentimentele; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate; să învăţăm copilul să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la noi! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! să petrecem cât mai mult timp cu micuţul nostru! Să fim un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! să iubim copilul necondiţionat şi să-i arătăm zilnic asta! Să-l iubim indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Să nu glumim pe seama lui, să nu îi punem porecle şi să-i spunem zilnic că îl iubim. să demonstrăm afectiunea faţă de copil prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. nu trebuie uitat că micuţul de vârstă preşcolara are nevoia de a cunoaşte oricare realitate pe care o întâlneşte şi are capacitatea de a o înţelege, dacă ne cântărim cuvintele şi îi oferim multe exemple concrete. Nicio întrebare a sa nu trebuie să rămână fără răspuns logic, exact, care să-l satisfacă şi să-i ofere posibilitatea de a-şi crea un bagaj cultural. părinţii trebuie să transforme dorinţa de cunoaştere a copilului într-un joc în care micuţul să se simtă recompensat când pune întrebări şi încearcă să-şi raspundă gândind singur; niciodata nu trebuie să-i dăm o informaţie sperficială sau un răspuns deschis, precum "aşa a vrut Dumnezeu", pentru că micuţul va fi dezamăgit şi interesul său pentru cunoaştere va scădea; odată cu educarea raţiunii, a felului de a gândi, micuţul trebuie să aibă o definiţie foarte exactă a binelui şi a răului. Orice aspect legat de moralitate trebuie să aibă un reper al binelui, exemplificat prin modele. copilul trebuie să fie ajutat să înţeleagă singur că poate fi un erou puternic numai dacă are respect pentru cei din jur, e capabil să fie fidel celor care-l îndrăgesc şi nu trebuie să fie ademenit să fie altfel, prin mici atenţii materiale. Bineînţeles că toate regulile prezentate mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1286

CEI ŞAPTE ANI DE ACASÃ Profesor, Manea Georgiana Şcoala “ Dora Dalles” Bucşani, judeţul Dâmboviţa De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei şapte ani de acasă. De aceea, cei şapte ani de acasã reprezintã oglinda educaţiei pe care copiii o primesc în primii ani de viaţã. Formarea personalitãţii copiilor se bazeazã pe reguli de comportament şi de educaţie primite de copil în primii ani de viaţã. Cei şapte ani de acasã se vãd în toate domeniile de dezvoltare ale vieţii unui copil : în dezvoltarea socialã, psihologicã, intelectual-cognitivã, etc. Educaţia primitã de copii pe parcursul primilor ani de viaţã este esenţialã pentru formarea personalitãţii şi pentru formarea conduitei sale ca viitor şcolar, adolescent, tânãr. Plecând de la o idee ce îi aparţine lui V.Hugo, familia este cea care oferã educaţia, iar statul oferã instruirea. Astfel, educaţia unui copil începe acasã şi se continuã în institutii de învãţãmânt, în medii formale şi nonformale, pe tot parcursul vieţii. Auzim adesea vorbindu-se de cei şapte ani de acasã, mai ales atunci când ne referim la totalitatea deprinderilor şi comportamentelor pe care copilul le deţine din mediul familial. Aceastã etapã este consideratã ca o etapã de dezvoltare psihicã, fiind un moment în care copilul acumuleazã informaţii, memoreazã, îşi însuşeşte cunoştinte, deprinderi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale de comportament sunt elementele esenţiale pe care familia trebuie sã le împãrtãşeascã copiilor începând cu cei şapte ani de acasã pentru ca acesta sã se adapteze întro societate civilizatã. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copiii foarte inteligenţi, ele sunt percepute aproape întodeauna de inconstientul care le emite apoi constientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de cãtre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul, de aceea cei şapte ani de acasã sunt esenţiali pentru formarea şi dezvoltarea unei personalitãţi armonioase a omului. Părinţii îşi educă copiii prin exemplul personal dar şi prin principii, ordine, atribuiri, porunci, contraporunci, programe şi permisiuni. Având în vedere diversele şi rapidele schimbãri din societatea noastrã, putem observa cã educaţia familialã oferitã pe parcursul celor şapte ani de acasã a disparut sau e pe cale sã disparã pentru cã au aparut o mulţime de forme educaţionale în care îi implicãm pe copii. Astfel, pãrinţii fiind din ce în ce mai preocupaţi de asigurarea unui trai decent, de câştigarea unor sume de bani mai mari pentru a putea întretine acest trai decent, acordã mai puţin timp fizic copiilor lor, lãsând întreaga educaţie pe seama instituţiilor de învãţãmânt fãrã a lua în calcul consecinţele pe care le poate avea lipsa lor de lângã copii. Baza formãrii unui copil este reprezentatã de relaţia afectivã a elevului cu pãrinţii, de dragostea cu care copilul este crescut, de acestea depinzând gradul de încredere în sine al copilului, având în vedere cã un copil iubit se simte protejat şi acest lucru îi oferã satisfacţii pe termen lung. De asemenea, rolul primordial al educaţiei familiale din primii ani din viaţa unui copil este evidenţiat şi de afirmaţia lui Sigmund Freud conform cãreia « Pãrinţii sunt responsabili de educaţiaã a copilului », astfel pãrintii devin responsabili de evoluţia copiilor, de transformãrile comportamentale, de dezvoltarea capacitãţilor şi aptitudinilor, dar mai ales faţã de atitudinea lor în faţa problemelor, a evenimentelor ce apar în viaţã. Aceşti şapte ani de acasã sunt piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur. În plus, odatã cu trecerea timpului, pe mãsurã ce devenim mai întelepţi, fiecare dintre noi dã aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca ei sã aibã la bazã cei şapte ani de acasã, sã poatã merge în viaţã deschis şi cu un viitor sigur. Concluzionând, rolul celor şapte ani de acasa este unul foarte important, prin faptul cã părinții au o foarte mare influență asupra copiilor transmiţându-le celor mici propriile valori pe care copiii urmează să le

1287

respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1288

Familia tradiţională şi familia modernă din perspectiva "celor 7 ani de-acasă" Prof. dr. ing. Mitică MANEA Colegiul Tehnic “Dumitru Mangeron” Bacău Dezvoltarea umanităţii este indisolubil legată de construirea şi evoluţia formelor de colectivitate umană dintre care familia este cea mai importantă. Istoria vie a umanităţii, sub dimensiunile sale biologică, psihologică, socioculturală, economică şi politică aparţine familiei, coexistenţei bărbatului şi a femeii, a relaţiilor dintre ei, a relaţiilor cu copiii. Familia s-a dovedit a fi una din cele mai vechi şi stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea speciei umane, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale. Familiile din societăţile contemporane, au suferit în ultimele decenii transformări profunde. Schimbările care au intervenit în interiorul lor sunt atât de importante, încât şi termenul de familie a devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele caracteristice generaţiilor precedente. De-a lungul timpului, puterea în familie a crescut, autoritatea a evoluat spre cel ce ştia mai mult. Puterea femeii a crescut de asemenea. Femeia avea mai multe drepturi, soţul se sfătuia cu ea în diferite probleme familiale. Toate aceste deziderate au constituit cauza principală a transformării familiei tradiţionale în noul tip de familie contemporan, familia modernă, indiferent de forma sau tipul sub care se prezintă concret. Din perspectiva rolurilor sociale asumate putem preciza că principalele caracteristici ale celor două tipuri de familii sunt: familia tradiţională: dimensiune mare, număr mare de copii, coabitări intergeneraţionale frecvente, homogamie mai relative, patri sau matrilocalitate, funcţie de producţie, femeile muncesc în cămin (muncă casnică, agricultură, meşteşuguri), cea mai mare parte a sarcinilor gospodăreşti revine femeii, decalaj mare de nivel de şcolarizare între bărbaţi şi femei, copii participă la activitatea economică, educaţia copiilor are loc predominant în familie, protecţia instrumentală şi emoţională e asigurată de familie, stabilitate şi coeziune familială, etc.; familia modernă: dimensiune redusă, număr redus de copii, coabitări intergeneraţionale rare, autonomia individului, homogamie mai strictă, neolocalitate, limitarea funcţiei economice, creşterea ratei de ocupare a femeilor (femeile muncesc în afara căminului), distribuţie mai echilibrată a rolurilor în gospodărie, decalaj redus de şcolaritate între bărbaţi şi femei, copii sunt excluşi din forţa de muncă, educaţia se face predominant în instituţii specializate, protecţia individului se face prin instituţii exterioare familiei, conflictualitate frecventă între soţi (divorţuri) şi între generaţii, etc. Observăm, din această prezentare, restrângerea rolului social al familiei, rol preluat, în mai multe domenii, de alte instituţii (piaţa, statul, şcoala etc.). Familia nu mai domină viaţa socială. Totuşi, chiar dacă şi în epoca modernă, familia ar trebui să rămână o instituiţie socială fundamentală, având un rol esenţial în: socializare, protecţie, consum şi reproducere, etc., dar datele de care dispunem induc ipoteza conform căreia numai o cincime din ansamblul elevilor beneficiază de o educaţie în familie care să justifice existenţa celor “şapte ani de-acasă”. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Familia „modernă” românească, o familie atipică datorită contextelor sociale, politice şi economice manifestă foarte multe carenţe în materializarea „celor şapte ani de acasă”, carenţe care se vor regăsi ulterior prin comportamente neadecvate şi antisociale ale viitorilor adolescenţi sau adulţi. Prezentăm câteva dintre carenţele mai des întâlnite la familia romanească contemporană: sunt ignorate nevoile şi drepturile fundamentale ale copilului şi, ulterior, ale adolescentului; sunt neglijate sau neînţelese imperativele societăţii globalizate actuale; absenţa educării copilului referitoare la o frecventare adecvată a televiziunii şi internetului;

1289

persistenţa unei mentalităţi înapoiate la mulţi părinţi în ceea ce priveşte obiectul educaţiei copilului; incapacitatea părinţilor de a induce copiilor comportamente bazate pe valori umane; exceptând nevoile de adăpost, îmbracaminte şi hrană, copilul nu-şi poate conştientiza nevoile, nu le poate exprima şi nu poate familiile nu acordă atenţia cuvenită educării diferitelor tipuri de identitate pe care lumea de azi le induce şi care trebuie educate de la cea mai fragedă vârstă. Nu se învaţă copilul că diferenţa de vârstă, de sex, de culoare a pielii, de înfăţişare, de limbă, de naţionalitate, de religie, de obiceiuri, de tradiţii, de cultură nu numai că nu este o expresie a adversităţii, dar poate fi o sursă de îmbogăţire afectivă, intelectuală şi culturală. copilul nu este obişnuit să comunice nu numai cu cei asemănători lor, dar şi cu cei diferiţi de el; foarte rar copilului i se induce ideea că identitatea sa personală şi identitatea sa naţională sunt perfect compatibile şi chiar se armonizează cu identitatea sa europeană şi cu identitatea sa ca cetăţean al planetei. Unii părinţi declară că scopul lor este de a asigura copiilor lor o viaţă lipsită de griji. Dar într-o societate cu o dinamică atât de pronunţată, cu o rapidă metamorfoză a profesiilor, nu evitarea grijilor poate fi o strategie înţeleaptă, ci tocmai antrenamentul pentru un comportament adecvat faţă de apariţia unor noi „griji”, deci un antrenament care să-ţi permită să faci faţă unor situaţii inedite, neprevăzute. Dorinţa de a asigura odraslelor un confort cu orice preţ are uneori un rezultat opus celui scontat: viitorul adult nu va şti să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie (nu va putea şti ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.); adolescentul nu va avea capacitatea să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur (sa folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-şi spună părerea); viitorului elev îi va dificil să fie atent şi implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial periculos şi, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva (începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenţia acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căştile în urechi, trimiţând SMS-uri, izbindu-se de alţi pietoni şi ignorând culoarea roşie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu ştiu, să adune fructele cuiva care şi-a rupt sacoşa, să urce în pom după o pisică speriată, etc.); tinerii nu vor şti să piardă (şi automat, să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar şi să câştige cu eleganţă (fără a-i umili pe cei care au pierdut). Ce nu s-a făcut în primii ani ai vieţii, greu se poate repara ulterior. De aceea fiecare familie şi fiecare părinte ar trebui, în contextul unei societăţi într-o perpetuă schimbare, să transmită în primul rând copiilor capacitatea de a sesiza şi înţelege schimbarea, capacitatea de a trăi în schimbare, şi nu în ultimul rând capacitatea de a realiza schimbarea. Dar toate acestea trebuie să se manifeste în contextul continuităţii şi a perspectivei însuşirii valorilor morale, creştine, etice şi sociale.

1290

Şapte ani de acasă!?..... Prof. Venera Manea Încă de pe vremuri se vorbea despre cei şapte ani de acasă ca despre o şcoală obligatorie de politeţuri şi mici reguli ale interacţiunii sociale. De ce sunt importanţi cei şapte ani de acasa şi de ce sunt ei şapte? Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală, ea se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Atâţia ani le stau la dispoziţie părinţilor pentru a-i educa pe copii - se spune. Sunt mulţi cei care, însă contrazic înţelepciunea populară - doar doi, primii doi! Dacă de doi sau de şapte ani depinde viitorul unui om, părinţii ar trebui să fie pregătiţi să-i ajute pe copii să se formeze: să fie fericiţi, să fie de folos celor din jur, să comunice despre ei şi despre ceea ce e important pentru ei. Când un om este nerespectuos, obraznic şi face rău celor din jur, noi îi repetăm o vorbă din popor care zice că nu are “cei 7 ani de acasă '' adică nu are educaţie din familie, fiindcă aceasta se consideră o rădăcină puternică şi primele concepte despre viaţă, din familie şi din mediul înconjurător le preiau copii imediat şi uneori se spune că anturajul e de vină şi că anturajul strică un om, dar eu cred că e invers, că omul îşi cauta anturajul cu care rezonează şi greu mai renunţă la o astfel de viaţă degradantă. Şi ne întrebăm, dacă un copil se va naşte într-o familie de alcoolici, de drogaţi, sau posedaţi de alte vicii, aici este valabilă expresia “celor 7 ani de acasa”? Dar dacă unii copii se nasc în familii cum ar fi mafia siciliană, sau clanurile interlope, unii dintre ei vor lasa totul şi se vor face cinstiţi? Dacă unii copii se vor naşte în familii de medici, profesori, ingineri vor avea o educaţie egală cu a copiilor care se nasc în unele cartiere rău famate? Oameni de ştiinţă spun că există cazuri izolate de copii, care oriunde se vor naşte, dacă au înscrisă în matricea lor, gena de copii minune, de copii cinstiţi şi inteligenţi care vor ajunge genii, în anumite domenii, artişti, dive sau vedete, depinde din ce unghi priveşti lucrurile, fiindcă ce este laudat într-un colţ de lume, în celalat colţ poate fi blamat, aşa că să fim foarte atenţi cu expresia “cei 7 ani de acasa” şi de copii noştri, chiar de noi înşine să nu ne pierdem rădăcinile, în caz că am avut unele. Un echilibru trebuie în toate aspectele vieţii şi mai cu seamă în creşterea şi educarea copiilor. În funcţie de educaţia primită în primii ani de viaţă, se va decide viitorul copilului. Sunt de părere că ar trebui să existe chiar şi un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. COPII NU DUC LIPSĂ DE EDUCAŢIE, CI DE PĂRINŢII CARE SUNT MEREU PE « DRUMURI »

1291

Copiii, oglinda comportamentului nostru? Cei sapte ani de acasa! Prezentare facuta de prof. Manolache Daniela Gradinita ,,Dumbrava Minunata,, Comanesti Se stie ca in general copiii fac mai mult ceea ce vad decat ceea ce li se spune. Copiii sunt mici “buretei” si ei preiau din jurul lor nu doar ceea ce ne-am dori sa vedem la ei ci si reactii mai putin adaptative. De exemplu, atitudinea parintilor in fata unui conflict este foarte importanta pentru copil. Si este importanta deoarece, copilul observa modul in care parintele rezolva o anumita problema. Daca acesta raspunde cu agresivitate (fizica sau verbala) la ceea ce il deranjeaza, este foarte posibil ca si copilul sa raspunda in acelasi mod, pentru ca asa a invatat el ca se rezolva lucrurile. Copilul isi poate forma un anumit mod de exprimare a ceea ce simte, a emotiilor sale daca sistematic parintele reactionat intr-un anumit fel. De exemplu, in cazul in care copilul traieste intr-un mediu in care sunt manifestate preponderent reactii de furie, atunci si imaginea copilului despre modul de relationare cu ceilalti va fi definita de agresivitate si emotii negative, ceea ce va aplica si el in modul sau de relationare. Poate inainte de a ne intreba cum putem schimba ceea ce nu ne place la copil, poate ar fi util sa ne gandim ce anume putem schimba la noi insine. Poate ca ne-ar fi util sa ne gandim la ceea ce transmitem copilului prin modul nostru de a reactiona la evenimentele din jur. Pentru ca modul in care noi reactionam la lumea inconjuratoare devine un model pentru copil, iar noi ca parinti il invatam pe copil sa se exprime emotional si social, il invatam ceea ce nu-l invata nicio scoala si anume abilitati de “viata” pentru viata. Daca as,, Sti cum sa iti Spun!,, Am observat adesea ca un mesaj pe care dorim sa-l transmitem celuilalt are o anumita conotatie pentru noi si cu totul alta semnificatie pentru cel care il primeste. Obisnuim sa reprosam celor din jur atunci cand nu primim ceea ce ne dorim. Ne este mai usor sa transmitem celuilalt nemultumirea noastra printr-un repros. Ne este mai greu sa ne exprimam gandurile si dorintele, uitand adesea ca in spatele unui repros se ascunde de fapt o cerere, o nevoie a noastra pe care ne este greu sa o exprimam. Daca am schimba abordarea mesajului pe care dorim sa il transmitem poate ca celalalt nu s-ar mai simti lezat atunci cand ar primi cererea noastra, iar noi am fi mai multumiti de ceea ce primim. Expresii de genul: nu faci nimic pentru relatia noastra, nu-ti pasa decat de tine, stai tot timpul cu prietenii tai, ar putea fi reformulate invitand persoana careia ne adresam la atentie asupra noastra si nu la acuze asupra propriei persoane. Ce transmitem de fapt atunci cand reprosam? Transmitem faptul ca orice ar face si orice ar spune este insuficient, devalorizam, generam sentimentul neputintei, lasam ecoul unui glas care minimalizeaza incercarile si valoarea personala.

1292

Daca am reformula mesajul sub forma: “mi-as dori sa vad ca-ti pasa, as vrea sa fii mai atent cu mine, mias dori sa petrecem mai mult timp impreuna, atunci mesajul nostru nu ar mai fi perceput ca un repros ci ar deveni o cerere prin care transmitem nevoile si dorintele noastre. Sa incercam sa transformam un repros intr-o cerere. Sa incercam sa reformulam un mesaj care acuza comportamentul celuilalt, ceea ce face sau ceea ce nu face celalalt, printr-un mesaj in care sa fie transparenta simtirea si nevoia noastra. Sa evitam sa “lovim” in comportamentul celuilalt, acuzandu-l de diverse cosecinte din viata noastra. Ar fi mai benefic pentru noi si pentru relatia in care suntem sa exprimam ceea ce ne dorim, inlocuind astfel reprosul cu o cerere, defocalizand problema de pe partener si canalizand atentia asupra a ceea ce ne dorim si asupra a ceea ce simtim. In acest mod, o parte din comunicarea noastra s-ar putea imbunatati, iar noi am fi mai multumiti atat de ceea ce primim cat si de ceea ce oferim. De ce aman? Ce ma determina sa aman? Sa fac o schimbare, sa actionez, sa imi indeplinesc un scop, sa implinesc o dorinta sau un vis? Pe langa factorii externi, pe langa variabilele conjuncturale sunt o multitudine de aspecte interioare care ma infraneaza, care imi reduc initiativele si actiunile mele. Si cand spun aspecte interioare, ma refer la acele bariere pe care le maschez, pe care le inventez si le reinventez, pentru a gasi motive de inactiune. Care sunt acele bariere? Sunt gandurile si simtirile mele manifestate ca teama de a gresi, frica ca nu sunt in stare sa ... teama de esec, lipsa de incredere in capacitatile proprii. Ele s-au consolidat de-a lungul istoriei mele personale, s-au cumulat si continui sa le mentin pentru a stopa initiativele mele. Depinde de mine sa le constientizez si sa le diminuez puterea suficient de mult incat sa pot actiona si sami dovesesc ca se poate. Invit la recunoastere si la asumare pentru implinirea unui vis, unui scop, unei dorinte. Depinde de mine sa descopar aceste "bariere" pentru a porni spre implinirea mea, ca fiinta umana, echilibrata si motivata, responsabila de ceea ce imi doresc cu adevarat sa devin.

1293

ROLUL TAȚILOR ÎN DEZVOLTAREA COPIILOR DE VÂRSTĂ FRAGEDĂ Prof. MANOLACHE LOREDANA GRĂDINIȚA PP NR. 44 CONSTANȚA Familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea. O atmosfera negativă de acasă poate afecta în mare masură un copil, de aceea dezvoltarea personalităţii unui copil depinde foarte mult de interacţiunile sociale la care este supus şi de efectele pe care le are aceasta din urma asupra lui. Referitor la rolul taţilor în dezvoltarea copiilor de vârstă fragedă până de curând, cercetatorii au studiat cu preponderență relaţia copilului cu mama sa. Părea mult mai firesc să pui în relaţie dezvoltarea copilului cu modul în care mama şi copilul îşi construiesc interacţiunea. S-a constatat însă necesitatea cercetării influenței relaţiei de ataşament pe care copilul o are cu tatăl său. Un tată de succes este acela care a trecut prin toate etapele educative alături de copilul său. Tatăl este pentru copilul mic o prezentă din partea căruia se aşteapta la aceleaşi manifestări de tandrețe şi de aprobare, la aceleaşi schimburi afective prin intermediul micilor jocuri şi uneori chiar la îngrijiri pe care tatăl modern le acordă cu mare plăcere (schimbatul scutecelor, băiţa). Educaţia copiilor nu înseamna numai informaţii şi supraveghere. Un element important în educarea copilului este concordanţa de mesaje între persoanele care se ocupă de cresterea lui. De multe ori, simpla validare din partea tatălui (în termeni de "bravo" sau bătai încurajătoare din palme) a unor progrese în educaţie raportate de mama, bona sau de bunica are o valoare imensă în întărirea pozitivă a învăţării. Tatăl este cel care ar trebui să dea o consistenţă morală educaţiei şi care, în momente-cheie, poate introduce conceptele de "nu", "nu ai voie", "sub nici o formă". Dacă nu devin "sperietoare" pentru copii lor, taţii au şansa să transmită mesaje clare despre ceea ce este bine şi rău, greşit sau corect, permis sau nepermis. Tatăl ar trebui să fie cel care, cu blîndeţe, dar şi fermitate, pune limitele unei explorări a realitaţii, debordante şi haotice, pe care o efectuează cei mici. Autoritatea paternă ar trebui utilizată în momente cheie, pentru însuşirea unor principii de viaţă. Tatăl stabileşte normele, el este cel care impune regulile, fiind un element important de control al comportamentului copiilor. Totuşi, un tată rece şi distant va fi cu siguranţă ocolit de către copii săi, aşa cum un tată care "una spune şi alta face" va fi discreditat de către odrasle, oricît de bune ar fi sfaturile sau informaţiile sale. Cercetatorii au concluzionat că tăticii care sunt prezenți mai mult timp în cadrul familiei au copii cu un grad de dezvoltare mult mai mare, sunt mult mai responsabili şi mai abili verbal. Acest fapt deriva din structura nativă a bărbatului de a fi mai ferm în anumite situaţii, cînd mama este copleşită de emoţie. Aici, rolul tatălui este important în a asigura fermitatea deciziilor. Figura tatălui în peisajul familiei este o parte esenţiala dintr-un puzzle care se formeaza în mintea unui copil. Lipsa acestei părți importante creează în sufletul celui mic o lacună majoră de dezvoltare psihică. De aceea, prezența tatălui asigură pilonul pe care anumite trăsături de caracter ale celui mic trebuie să se sprijine. Şi aici, vorbim de încrederea în sine, de capacitatea organizatorică, de posibilitatea de a relaționa cît mai mult cu cei din jur şi găsirea unui sprijin puternic. Sigur că toate acestea pot fi gasite şi prin modelul matern, însa această latură ţinteşte mai mult către alte aspecte ale personalităţii, precum trăirea emoţiei, spiritul de organizare şi perfectare, perseverenţa şi abilităţi cognitive subtile. Relaţia cu tatăl este foarte importantă atît pentru copil cît şi pentru familie. Tatăl devine un model pentru copii şi un suport pentru mama copiilor săi, ceea ce duce la o armonie în familie şi la o dezvoltare psihologica normala a celui mic.

1294

Bibliografie 1. Şchiopu, U., Verza , E., – Psihologia vârstelor, EDP, Bucureşti, 1985 2.Farca S.,Ghid pentru părinți,București, 2010 3.Dolto F.,Despre educație în copilărie,Cluj,Editura Ardealului 1994 4.Debesse M.,Psihologia copilului de la naștere la adolescență,București,Editura Didactică și Pedagogică,1970

1295

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof. biologie: Manole Alina Colegiul Național „Constantin Cantacuzino” Târgovişte, Dâmbovița “Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală” (Albert Einstein) Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei ” şapte ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoală şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru, atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determinǎ definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimbă – cum spunea Eric Berne). În rest aceşti „şapte ani de-acasă”sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi bineateles îţi poţi ordona viaţă şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la baza cei „şapte ani de-acasă”. Cei „şapte ani de-acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţă să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc Trebuie însă să ştim că de la părinţi învăţăm lucruri noi tot timpul şi ei formează un colier din care noi neam desprins, iar perioada în care reţinem lucruri despre educaţie de la aceştia nu poate fi determinată, cum susţine şi Nicolae Iorga: “Educaţia este întotdeuna un orizont, nu o destinaţie.”.

1296

,,Oglinda educației”- cei 7 ani de-acasă Profesor pentru învățământ primar Manole Carmen Școala Gimnazială ,,Ion Luca Caragiale” Tulcea Evoluțiile sociale și culturale ale secolului XXI au antrenat o schimbare importantă în modul de viață al tuturor. Deși noua familie, de tip european, are mai puțini copii, în general doriți, care sunt în centrul unor mari atenții și care beneficiază de condiții materiale superioare, asistăm la o valorificare necorespunzătoare a copilăriei. Constrângerile orare la care sunt supuși cei mai mulți părinți pun în dificultate comportamentele adulților responsabili de educația copiilor. Mai mult ca oricând, copiii secolului XXI simt nevoia unor adulți disponibili pentru a le respecta ritmul lor de viață, a unor adulți care să participe la jocurile lor și care să le transmită pas cu pas patrimoniul lor cultural, apropiindu-se de ocupațiile lor. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cei 7 ani de acasă reprezintă o ,,oglindă” a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți copii ori adulți. Ticurile verbale, reactia adulților la diversi stimuli, modul de a răspunde la mediu le putem observa la copil, asemeni unei oglinzi .Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Vârsta de 2-3 ani este propice copiiilor pentru a învăţa formulele de politeţe. Părinții trebuie să le arate cum şi când se spun așa- zisele cuvinte magice: ,,Bună ziua!”, ,,Te rog!”, ,,Mulţumesc!”, ,,La revedere!”, ,,Scuză-mă!”, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spun copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragă atenţia că nu a spus ,,mulţumesc” la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. De asemenea există multiple situații pentru a-l învăţa pe copil bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la școală, la medic, la magazin. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici, vizita la medic sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să mulţumească, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care este nevoie de parteneri: familie, școală, diverse medii educaționale. Atunci când aceștia construiesc împreună trebuie să fie conştienți de importanţa fiecăruia dintre ei, de ce anume îi leagă, cine sunt „ei“. Ce ştiu să facă şi ce poate face fiecare, pentru a reuşi împreună? Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă

1297

etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 ani depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Aşadar, părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său, deoarece: „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Bibliografie: 1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 2. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 3. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 4. www.copii.ro 5. www.scribd.com

1298

ABC-UL CELOR ȘAPTE ANI DE –ACASĂ PROFESOR PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR-MANUELA TERCIU COLEGIUL NAȚIONAL MIRCEA ELIADE REȘIȚA Fiecare dintre noi trebuie să aibă un abecedar al celor şapte ani de-acasă, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil pe care să-l răsfoim mereu când zburăm pe aripile vântului, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, cei şapte ani de-acasă sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei şapte ani de-acasă, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, regulile jocului său, ale unui joc învăţat în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă regulile jocului pe care el însuşi le invocă. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de educatori, abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune nu face asta! sau să faci aşa!, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această cauză, psihopedagogii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit ritm al familiei, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe.

1299

Cercetări recente asupra dezvoltării creierului uman au demonstrat că părinții sunt într-adevar primii profesori ai copiilor lor. În primii trei ani de viață ai copilului - tot ceea ce părinții fac sau nu fac în mod obișnuit se va regăsi mai târziu și în obiceiurile copiilor. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce se face şi ceea ce nu se face în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem te rog, mulţumesc şi cu plăcere , nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. Îmi pare rău este, la fel ca şi te rog, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil bine crescut învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1300

Cei şapte ani de- acasă Prof. Mara Monica Colegiul Naţional ,,I. C. Brătianu’’Haţeg/ Grădiniţa P. N. Nr. 1 Personalitatea umană se formează datorită educaţiei care ne diferenţiază de majoritatea oamenilor comuni , punându-ne în cercul restrâns al oamenilor educaţi şi respectaţi de societate. În primul rând , educaţia constituie o prioritate în viaţa fiecărui individ . Primii paşi în educaţie îi îmbratişăm de la o vârstă foarte fragedă , astfel că la grădiniţă şi mai târziu la şcoală personalitatea şi cunoştiinţele individului prind rădăcini pentru a putea deveni o persoană educată. Cel mai minunat lucru este să-ţi creşti copilul în frică de Dumnezeu, să-l ajuţi să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu. Este minunat să ştii că primele cuvinte rostite de copilul tău sunt o rugăciune, dintr-o inimă curată şi sinceră înaintea lui Dumnezeu şi nu înjurături sau alte vulgarităţi, de care se bucură unii „părinţi” atunci când aud pe copilul lor vorbind. Foarte important este, ca în anii copilăriei („cei şapte ani de-acasă”) să-i învăţăm pe copiii noştri adevărurile absolute ale lui Dumnezeu. Aceste adevăruri vor clădi în copilul nostru un caracter sănătos, care va fi de folos societăţii şi lui Dumnezeu. Menirea educaţiei este aceea „de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G.The Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice prin schimbări în toate domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. „Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârstă preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn,alimentare, activităţi, joc, plimbări. Un judicios echilibru al acestora în raport cu disponibilităţile copilului preşcolar trebuie să evite suprasolicitarea fizică şi mai ales nervoasă a organismului foarte fragil. În răgazul de timp petrecut in mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătăţii fizice, al creşterii normale şi mai ales al călirii organismului prin mijloace ce trebuie binecunoscute celor ce asigura securitatea fizică a copilului. Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în prinul rând în familie este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai largă a termenului, „copil bun” reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului: sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare, sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil. Cultivarea la preşcolar a dragostei de bine, de adevăr trebuie să se desfăşoare adaptatvârstei, ca un sistem referenţial. De asemenea, trebuie avute în vedere şi unele circumstanţe particulare, printre care cele mai de seamă sunt împrejurările concrete ale fiecărei măsuri sau acţiunicu caracter educativ, considerarea educaţiei ca un proces neîntrerupt, continuitatea fiindu-i asigurată prin influenţele pe care le exercită

1301

coabitarea, deprinderile, obiceiurile şi întreaga comportare a tuturor membrilor grupului familial. Cultivarea dragostei de bine, de adevăr are nevoie, mai ales, de acţiune şi nu de verbalism, de activitate şi nu de dialog, de descoperirea virtuţilor de către copil şi nu de oferire a lor de către părinţi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi acărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi – din multe puncte de vedere – de neînlocuit. În concluzie, educaţia trebuie să prezinte o prioritate în viaţă deoarece beneficiile aduse de aceasta sunt nemăsurabile. Ea şlefuieste personalitatea umană, putând astfel să influenţeze modul în care oamenii ne privesc.

1302

Cei sapte ani de acasă INVATATOR: MARAN IRINA SCOALA GIMNAZIALA NR. 1 SAT TATARANI, JUDETUL VASLUI Când vorbim despre cei sapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei sapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei sapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei sapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmit copilului. Pornind de la premiza ca cele mai multe acumulari pe plan moral.cognitiv,afectiv si volitional au loc in “cei sapte ani de acasa”trebuie insistat asupra grijii,raspunderii si preocuparilor pe care pot si trebuie sa le aiba parintii pentru a facilita si favoriza insusirea si consolidarea corecta,adecvata si sistematica a celor mai importante cunostinte,priceperi,deprinderi,reguli,atitudini si comportamente. De altfel,acesti atat de invocati,laudati sau blamati”sapte ani de-acasa”,reprezinta blazonul cu care copilul pleaca in lume,zestrea care il insoteste toata viata.Tot mai frecvent,copiii si chiar tinerii sunt apostrofati cu sintagma”n-ai cei sapte ani de-acasa”.Mai rar se spune :n-ai cei trei ani de cresa,patru ani de gradinita sau patru ,opt ori doisprezece ani de scoala.Transpare de aici ideea ca,nu de putine ori,educatia in familie este precumpanitoare si ea nu scapa atentiei opiniei publice care o eticheteaza ca atare. Prin lipsa celor sapte ani de acasa oamenii eticheteaza pe aceia care se prezinta intr-o forma nemodelata,aprecierile facandu-se asupra formei si fondului omenesc.In aceasta categorie sunt introdusi cei neglijenti in imbracaminte,cei lipsiti de atitudini politicoase,cei ce nu stiu sa se comporte adecvat la masa,adica cei stangaci sau dezordonati in obiceiuri.In cazurile acestea aprecierea este oarecum gresita si pur formala.In realitate trebuie considerati ca”lipsiti de cei sapte ani de acasa”cei care in copilarie nu au progesat din punct de vedere psihic sau al comportarii normale in viata,fara a constitui totusi cazuri patologice. Educatia trebuie sa urmareasca, pe langa alte obiective, sa faca din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obtinute de copii in contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imita ceea ce vad si aud. Nu se poate cere copiilor alta comportare decat cea observata la parintii lor. Straduinta de a face din copii niste animale bine dresate nu este prea fericita. Utilizarea formelor de politete este strans legata de obiceiurile parintilor. Este o greseala ca un tata sa oblige copiii sa spuna dupa masa “Multumesc!” fara ca el la randul lui sa constituie un exemplu in acest sens. Exista in multe familii obiceiul ca un copil sa fie departat de contactul cu oameni straini. Daca sosesc musafiri copiii sunt invitati sa treaca in alta camera. A lua regulat aceasta masura este o greseala. Un copil, prin contactul cu lumea exterioara constata ca exista si alte firi si diverse obiceiuri. Parintele poate sa aprobe sau sa dezaprobe, dupa plecarea musafirilor, in fata copiilor gesturile sau cele spuse de invitati, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua nota de spusele celor mari si va completa interesul lui pentru cunoasterea lumii. Trebuie sa existe un acord intre desfasurarea armonioasa a vietii de familie si obiectivele trairii sociale. Un om certat cu bunele maniere suporta consecintele neindemanarii sale in miscari si cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezinta intre oameni. Bunele maniere trebuie sa fie compuse din atitudini care se iau in mod automat si nu prin ratiune. Ele trebuie sa aiba ca baza politetea, delicatetea, tactul, bunatatea. Bunele maniere transformate in legaturi sociale trebuie sa fie adaptate la viata colectiva. Este necesar ca educatia primita de copii in familie sa fie corecta si desavarsita prin influenta scolii , institutie speciala cu cadre calificate pentru instruirea si educarea copiilor.

1303

Cei şapte ani de acasă Profesor Marcoci-Dima Andreea Colegiul Tehnic de Comunicatii ,, Nicolae Vasilescu Karpen” Bacău Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă pînă seara pentru copiii lor, dar sînt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din cotidian, pentru ca au aparut familii bogate ăi atunci copii au primit o educatie prin strainatate, și din ce știu eu pe la ei nu există așa ceva, adică omul se vede la maturitate dupa cei 7 ani de acasă. Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, copii stău mai mult cu parinții, bunicii cu familia si cei apropiați în general. Cei din familie încearcă să-i sfatuiască și să-i educe cum stiu ei mai bine, ca ei pe viitor să poată intra în viată cu minim de lectii despre viată în general. Cum sa-i respece pe bunicii, cum sa-i respecte pe cei din familie si pe cei mai in varstă, mai departe la scoala respectul fată de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care ii are. Respectă ca sa fii respectat , este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părintii. Dacă respecți pe cei din jur, te respecti pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate, daca știi sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varstă cu tine. Acum, dupa cum am vazut în viată, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fii respectate, pentru ca nu stiu să se comporte în lume și care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care sa-i confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Mulți datorită comportamentului ciudat fată de semenii lor, se autoizoleaza de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viata socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferintă. In rest acesti 7 ani de acasă sunt pentru unii, si pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineațeles iti poti ordona viața si stilul de viață alaturi de cei dragi. La rândul tau odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai întelept, o să dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la baza cei 7 ani de acasă, să poată merge în viată deschis si cu un viitor sigur.

1304

Cei şapte ani de acasă! Oglinda educaţiei Profesor: Marcoci Daniela Colegiul Economic ,, Ion Ghica” Bacau ,,Educaţia în general poate fi definita ca "acţiune care permite fiinţei umane sa-şi dezvolte aptitudinile sale fizice şi intelectuale, ca şi sentimentele sale sociale, estetice şi morale, în scopul realizarii cât mai bine posibil a misiunii sale de om" ( Reboul Oliver). Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul. Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii și fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci, programe şi permisiuni. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pană la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzțtii. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihică de mai târziu. Atunci cînd vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gîndim la educaţia pe care copii o primesc de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului pînă ce copii merg la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vîrsta lui şi cu adulţii. Implicarea părinților în cursuri de educație parentală ajută la consolidarea familiei, la o mai bună legătură între părinte și copil, inclusiv din punct de vedere emoțional, alături de o mai bună înțelegere a nevoilor fiecăruia și de îndeplinire a acestora. Faptul că părintele știe cum să răspundă nevoilor copilului său îl va asigura pe cel din urmă că părintele este disponibil și îl va determina pe copil să fie mai receptiv la cerințele părintelui pentru că între cei doi se va crea o legătură bazată pe colaborare, mai mult decât pe oponență. Astfel, părintele va transmite cu ușurință regulile noi de învățare, de implicare în sarcinile școlare și/sau casnice – evident nu cele mai atractive pentru copil – dar la care copilul va răspunde pozitiv deoarece la baza acceptării regulilor noi stă o relație bazată pe respect, negociere și colaborare spre scopul comun de a evolua împreună. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

1305

„Cei 7 ani de acasă!” Prof în înv. preşcolar: Marcu Anca Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Iată câteva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: Învaţă-l să se poarte frumos! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el! Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile! Lasă-l să se bucure de copilărie! Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.! Învaţă-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele! Învaţă-l să spună mereu adevărul! Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Încă de la naştere, trebuie aplicat sistemul recompensă- pedeapsă. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi a bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei.

1306

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. Marcu Florentina CŞEI ,,Christiana” Bocşa „Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu“. Cred că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Familia este recunoscută ca cel mai puternic agent socializator în dezvoltarea copiilor. În primii ani ai dezvoltării copilului, famila este esenţială pentru dezvoltarea păsihică a copilului şi este o sursă primară de dragoste şi afecţiune.Familia este cea care trebuie să îndeplinească aproape toate nevoile de creştere şi dezvoltare, atât fiziologice cât şi psihologice ale copilului.Este sigur faptul că familia reprezintă un factor esenţial în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligeţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul. Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi, binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului. Educatia unui copil nu constă numai in a-l invăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul in interacţiunile cu ceilalţi. Lipsa celor şapte ani de acasă depinde de caracterul copilului, depinde şi de părinţi, ce văd în casă, ce văd în familie, ce îi învaţă în primul rând. Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie mai bun pentru ceilalţi. Climatul familial determină, pe de o parte, eficienţa influenţelor educative, dar, pe de altă parte, are un rol important în creşterea şi dezvoltarea copilului.Ataşamentul pentru copil este o v ariabilă important şi determină în mare măsură părintele să adecveze corect practicile de creştere, oricare ar fi acelea.

1307

EFICIENTIZAREA COMUNICĂRII ÎN RELAȚIA ȘCOALĂ FAMILIE Profesor: Monica Mareş Şcoala Gimnazială Nr. 19 Braşov Parteneriatul şcoală - familie, rămâne în continuare doar un deziderat, menţionat în orice program dar greu de realizat în realitate. Clasicele şedinţe semestriale cu părinţii rămân în prezent printre puținele mijloace de comunicare între şcoală şi familia elevului. Oare sunt de ajuns pentru o reală comunicare (un parteneriat real) care să aibă ca rezultat dezvoltarea şi integrarea optimă, şcolară şi socială, a copilului? Ţinând seama că aceste întâlniri de grup cu părinţii sunt totuşi un mod util, dar nu suficient, de comunicare între şcoală şi familie trebuie să le facem nu doar mai productive, ci să le facem să constituie o bază pentru viitoarea colaborare. Oricâte eforturi vom depune pentru creşterea eficienţei comunicării cu părinţii există întotdeauna unii care ne fac munca foarte dificilă: cei care nu se prezintă niciodată la şedinţe, cei care cred că propria odraslă este victima profesorilor sau a colegilor, cei prea ocupaţi pentru a mai avea timp şi de copil şi exemplele ar putea continua. Importantă, în această situaţie este atitudinea dirigintelui sau învăţătorului care nu trebuie să renunţe. Trebuie să continuăm să încercăm să luăm legătura cu părinţii prin telefon, email, note scrise în caietul de corespondenţă, rapoarte privind activităţile copilului. Este important de ştiut că aceşti părinţi nu mai pot face faţă veştilor rele despre comportamentul şi performanţele copilului lor. Deci, trebuie să pornim întotdeauna cu aspecte pozitive…iar apoi, evenimentele negative. Spre exemplu: “Ioana a scris totul de la tablă şi a reuşit să rezolve singură un exerciţiu.” Fără să menţionăm că de fapt a fost singura dată în timpul ultimei luni când a făcut acest lucru, sau “Mihai s-a comportat foarte bine în timpul excursiei”, chiar dacă momentele în care a respectat regulile impuse au fost relativ rare. Aceste mici încurajări pot constitui pentru un părinte obosit de veştile proaste pe care le primeşte întotdeauna, şi îl pot determina să devină mai implicat în viaţa şcolară a copilului său. Întâlnirile în grup cu părinţii pot constitui un mijloc de comunicare direct şi eficient în situaţia în care comunicarea sau tema şedinţei priveşte clasa ca ansamblu. Putem însă utiliza şi alte mijloace de comunicare: Discuţiile individuale cu părintele, mai ales dacă discutarea unui anumit aspect în public nu ar fi indicată; Discuţiile telefonice, în cazul în care timpul nu ne permite o întâlnire directă; Realizarea fişei elevului încercând să punem accentul pe lucrurile pozitive deoarece s-a demonstrat că întărirea comportamentelor pozitive este mult mai eficientă decât pedepsirea celor negative. Realizarea carnetului de corespondenţă între părinte şi diriginte sau învăţător în care să fie notate progresele, eventualele lipsuri sau aspecte asupra cărora trebuie insistat, evenimente din viaţa şcolară a elevului. În acest carnet vor apare atât notiţe din partea dirigintelui (învăţătorului) cât şi din partea părinţilor şi eventual şi a altor profesori ai clasei. Acest mijloc de comunicare poate fi eficient la clasele mici când implicarea părintelui în activităţile şcolare este esenţială. Folosirea mesajelor e-mail pentru informarea, atenţionarea părinţilor în legătură cu desfăşurarea anumitor evenimente, probleme ale copiilor, stabilirea unor întâlniri pentru soluţionarea acestora. În eficientizarea comunicării şcoală familie şedinţa cu părinţii are un rol important aşa că pentru buna ei desfăşurare ar trebui să: Stabilim un program; să verificăm dacă ora şi ziua stabilite sunt potrivite pentru eventualii invitaţi (director, psiholog, profesorii clasei) Alegem tema întâlnirii. Pentru fiecare copil trebuie să punem accentul pe o arie în care a apărut o îmbunătăţire sau pe un domeniu în care a înregistrat un succes. Decidem dacă vor participa şi copiii la întâlnire. Uneori este important ca aceştia să aibă ocazia de a explica rezultatele şi să stabilească obiective pentru întâlnirea următoare. Trimitem părinţilor înştiinţare cu data, ora şi locul întâlnirii. Încurajăm familia să scrie întrebări la care ar dori un răspuns şi să sugereze teme de discuţie, pentru a ne putea pregăti din timp răspunsurile. Sugerăm ca părinţii să discute cu copilul înainte de şedinţă, pentru a da şi acestuia posibilitatea să propună teme sau întrebări.

1308

Pregătim informaţii despre fiecare copil evidenţiind lucruri pozitive, exemple de progres precum şi aspecte care ar necesita îmbunătăţiri. Începem prin a discuta despre lucruri pozitive iar apoi explicăm cerinţele pentru fiecare copil şi modul de monitorizare a progreselor. Detaliem aspectele pe care părinţii nu le cunosc sau nu le înţeleg. Răspundem la întrebările părinţilor şi discutăm aspectele subliniate de aceştia. Îi ascultăm pentru a putea înţelege ce doresc părinţii pentru copiii lor Finalizăm întâlnirea prin trasarea de obiective pentru activitatea şcolară viitoare a copilului, sugerând strategii pentru îndeplinirea acestor scopuri. Stabilim o metodă de comunicare permanentă legată de performanţele copilului. Este necesară păstrarea acestei legături deoarece şi familia este cea care are obligaţia de a oferi un climat fundamental atât afectiv cât şi ocrotitor. Cea mai mică tulburare care apare în echilibrul afectiv al părinţilor provoacă tulburări în psihicul copiilor şi se impune să se acorde o deosebită importanţă unor situaţii de acest gen cum ar fi: Iubirea tiranică a părinţilor pentru copil determină dependenţă exagerată şi astfel imaturitate Ambivalenţă afectivă manifestată fie prin: - acordare neechilibrată a afecţiunii din partea celor doi părinţi (când unul îl ceartă, celălalt îl apără) - neconcordanţă între mesaje (părintele îi spune că îl iubeşte, dar nu o demonstrează) Indiferenţă afectivă manifestată prin : - Deprivare maternă / paternă prin divorţ - Absenţa afectivă a părintelui (deşi prezent fizic, părintele nu reprezintă un sprijin afectiv pentru copil). Experimentele realizate de cercetătorul psiholog E. B. Hurloock au demonstrat că cea mai bună metodă de susţinere afectivă şi stimulare motivaţională este lauda, încurajarea, în timp ce cearta, bătaia, critica dacă sunt continue se soldează cu destructurări ale personalităţii, chiar nesupunere în faţa autorităţii, iar cea mai dureroasă formă de raportare la succesul şi eşecul tinerilor este nepăsarea, ignorarea, pentru că aceasta nu determină trăiri psihice afective pozitive sau negative şi se soldează cu sentimentul izolării şi nepăsării. Caracterul protector al familiei se caracterizează prin sentimentul securităţii, al susţinerii, al echilibrului, sentimentul de a trăi în linişte. În acest sens câteva situaţii cu efecte negative sunt: Certuri, violenţe, agresivitate verbală şi fizică în cadrul familiei. Statisticile arată că peste 70% dintre copiii delicvenţi şi 65% dintre cei cu tulburări neuropsihice provin din aceste medii. Astfel de comportamente pot determina şi fuga de acasă, mai ales în adolescenţă. Divorţul sau separarea părinţilor – în urma lor copilul fiind supus unor motivaţii, tendinţe şi norme contradictorii care împiedică dezvoltarea psihică corespunzătoare. Cercetările arată că temperamentul este înnăscut în timp ce caracterul se formează prin educaţie, având o mare influenţă asupra personalităţii. Datorită faptului că cea mai mare parte din zi copilul şi-o petrece în cadrul familiei, punând în calcul şi zilele de weekend, familiei îi revine o importanţă majoră în educaţie. Este deosebit de important modul cum se achită părinţii de sarcinile şi de responsabilităţile lor în educarea şi formarea copilului, şi cum interacţionează acţiunea educativă a familiei cu cea a şcolii. Astfel de sarcini şi responsabilităţi sunt: Asigurarea subzistenţei şi educaţiei. Educarea şi dirijarea comportamentului în concordanţă cu standardele socio-culturale. Realizarea unei relaţii de comunicare şi acest lucru să se realizeze nu doar la nivel faptic. Corectarea erorilor de comportament Comunicarea verbală despre noţiunile de “bine” şi de “rău”, prin oferirea de modele proprii – exemple personale ale părinţilor (nu le putem cere copiilor să facă ceea ce părinţii înşişi nu fac); prin a nu cere copiilor să mintă în diverse situaţii pentru a absolvi pe părinte de anumite responsabilităţi. Susţinerea afectiv - morală – recunoaşterea şi aprecierea rezultatelor copilului, ceea ce nu înseamnă blamarea sa în caz de eşec, ci stabilirea unei relaţii de iubire, respect şi încredere reciprocă, încurajarea în a persevera. Acordarea dreptului de membru al familiei, de participant activ la schimbările din cadrul ei, pentru că cei care participă la depăşirea cu succes a unei crize de familie au ulterior o mai mică vulnerabilitate la stres. Informarea în legătură cu particularităţile vârstei pe care o are copilul (de la profesori, specialişti, massmedia etc.)

1309

Este foarte important să conştientizăm faptul că nu stresul este cel care distruge o familie, ci modul în care membrii acesteia îl percep şi îl înfruntă. S-a constatat că şi părinţii trebuie să înveţe să abordeze o serie de tehnici ce stau la baza funcţionării relaţiei optime cu propriul copil şi cu şcoala care continuă demersul educaţional început în familie. Ecaterina Adina Vrăşmaş sublinia în lucrare sa “Consilierea şi educaţia părinţilor” faptul că în calitatea de “instituţie iniţială de formare şi educaţie a copilului, familia se găseşte de multe ori în contradicţie cu şcoala şi chiar cu comunitatea socială şi profesională. Ca unitate / cuplu de adulţi, ea trăieşte astăzi drama complexităţii situaţiilor economice, culturale şi relaţionare din epoca noastră. Ca grup de adulţi care construiesc împreună valori sociale, tradiţii şi propria cultură, familia simte prima apăsarea problemelor legate de recesiunea economică, de criza culturii şi de dificultăţile de comunicare interumană din ultimii ani”. Paradoxul constatat provine din faptul că, în ciuda perfecţionării mijloacelor de comunicare în masă, se simte o lipsă de comunicare interumană în special în sensul relaţiilor socio-afective, de cooperare şi colaborare. Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocupările materne şi gospodăreşti adăugându-se preocupările profesionale şi de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educaţiei familiale, progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Şcoala capătă astfel o misiune suplimentară, aceea de intervenţie corectoare a relaţiei familiei cu societatea. Reproşurile care li se fac părinţilor privind colaborarea cu şcoala sunt: apatia (nu vin la reuniunile anunţate); lipsa de responsabilitate (aşteaptă iniţiativa cadrelor didactice); timiditate (lipsa de încredere în sine); participare cu ingerinţe (critică cu impertinenţă şcoala); preocupări excesive (exclusive) pentru randamentul şcolar (notele copilului); contacte limitate cu şcoala (numai în situaţii excepţionale, de criza în comportarea copilului); conservatorism (reacţii negative la idei noi). Reproşurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare dar nu identice, inclusiv privind: dificultăţi de a stabili relaţia cu adulţii (tratează părinţii ca pe copii şi nu ca parteneri în educaţia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu părinţii); definirea imprecisă a rolului cadrului didactic (oscilează între autonomia tradiţională şi perspectivele noi ale parteneriatului); lipsa pregătirii privind relaţia şcoală – familie. Ţinând seama de aceste aspecte trebuie remarcate cele trei direcţii, pe care trebuie să le avem în vedere în demersul educaţional: a. sprijinul emoţional - să se dea părinţilor ocazia de a–şi exprima emoţiile fără critică sau condamna; b. sprijin profesional –să li se dea părinţilor posibilitatea de a înţelege propria situaţie şi a copilului lor; c. sprijin instrumental - să se ofere ajutor de specialitate în rezolvarea problemelor care ţin de educaţia copilului. BIBLIOGRAFIE: Băban, A., ( 2001), Consiliere educaţională, Editura Psinet, Cluj-Napoca; Iluţ, P., (1997) ,Valori,atitudini, comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi; Iucu, R.B., (2000), Managementul şi gestiunea clasei de elevi, Editura Polirom, Iaşi; Moscovici, S., (1998), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi; Mucchielli, A., (2000), Arta de a comunica, Editura Polirom, Iaşi; Viorel, I., (2000), Pedagogia situaţiilor educative, Editura Polirom, Iaşi; Vraşmaş, E. (2009), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti; Schlessinger, Laura, (2004) Greşelile părinţilor îi pot distruge pe copii, Editura Curtea Veche, Bucureşti. EFICIENTIZAREA COMUNICĂRII ÎN RELAȚIA ȘCOALĂ FAMILIE

1310

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof. Margarit Carmen Elena SCOALA GIMNAZIALA ,,MIRCEA CEL BATRAN,,-PITESTI De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.

1311

Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1312

Cei 7 ani de acasa Prof. Inv. Primar Margarit Veronica Scoala Gimnaziala “Alexandru Moisi” Moldova Noua “Cei 7 ani de acasa” reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei.Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatiei oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie si sa citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala .Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:sociala,psihologica,intelectuala-cognitiva etc.Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti Auzim frecvent expresia “Cei 7 ani de acasa” si cat sunt de important acesti 7 ani pentru viitorul copilului deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia in acesti 7 an, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte,deprinderi,comportamente si atitudini acumulate in primi 7 ani de viata.Aceastea este considerata “culmea achizitiilor” este una din perioada de intense dezvoltare psihica deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii,de memorare,de insusire a diverselor comportamente,atitudini,limbaj etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii.De aceea este important cum sunt transmise,de catre cine si in ce mod. Copilaria este o lume aparte,pentru noi o lume fantastica,ireala,pentru cei ce fac parete din ea,dimpotriva,una reala si plina de armonie. Comunicarea dintre parinti si copii este foarte importanta pentru ca ajuta la formarea imaginii de sine.In cazul in care nu I se ofera atentie,inecepe sa bombardeze cu pareri puternice,afirmatii enfatice dana impresia ca este alintat sau se inchide in sine,refuza sa mai comunice,considerand ca aceea ce spune nu este importanta ca nu te intereseaza. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1.Invata-l sa se poarte frumos,bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2.Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3.Comunica cat mai mult cu el- comunicarea este secretul unei relatii solide intre parintii si copii,limiteaza timpulpetrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta convertita! 4.Invata-l sa iubeasca lectura si cartile incepe inca de cand e bebelus citindu-I povestie,apoi,treptat lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca sis a se bucure singur de el! 5.Lasa-l sa se bucure de copilarie- nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme;permite-I copilului sa socializeze,sa se distreze si relaxes,dar mai ales sa se joace din plin! 6.Nu abuza in niciun fel de copil-fizic,emotional,verbal etc. evita educatia cu “palma la fund” si concetreaza-te pe disciplina pozitiva. 7.Invata-l sa isi exprime emotii,sentimele,numai asa va reusi sa resolve conflicte pe cale pasnica sis a-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8.Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine.Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui. 9.Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat,iar cei 7 ani de casa vor oglindi efortul si realitatea timpului petrecut cu el! 10.Iubeste-l neconditionat si arata-I zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note,de cum arata,de performantele intelectuale,fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui,nu-I pune porecle si spune-I zilnica ca il iubesti.Demonstreaza-I aceste lucru prin gesture tandre-sarutari pe frunte,obrajori,imbratisari etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul sa invete,de aceea exemplele poat aparea in orice situatie.Trebuie doar ca atentia sa fie indreptata asupra “semnelor” pe care le trimit copiii,pentru a putea profita de :”varsta de aur” a copilariei,cand cei mici sunt curiosi,dornici sa invete,sa descopere lumea.

1313

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preşcolar Mărginean Maria Daniela Grădiniţa cu Program Normal Lechinţa “Cei şapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor in prima parte a copilariei. Specialiştii susţin ca regulile de comportament si educaţie oferite in primii şapte ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul in interacţiunile cu ceilalţi. Modul în care copilul se dezvoltă în prima copilărie are o deosebită importanţă pentru dezvoltarea fizică şi psihică ulterioară. Pentru copii nu este suficient să verbalizăm ce e bine sau ce e frumos, ei au nevoie de modele din mediul apropiat. Trebuie sa aiba o definitie foarte exacta a binelui si a raului. Orice aspect legat de moralitate trebuie sa aiba un reper al binelui, exemplificat prin modele. Ce ar trebuie să ştie copiii: Până la 3 ani: să salute şi să răspundă la salut („bună ziua”, „bună seara”, „la revedere”); să spună „mulţumesc”, „te rog , „cu plăcere”;să dea mâna cu cineva. Între 3 şi 5 ani: să spună „Pardon”; să bată la uşă când intră într-o încăpere; să ceară permisiunea („Mami, îmi dai voie să…” sau „Pot să…”);să folosească batista. Între 5 şi 7 ani: să răspundă cuviincios la telefon – să se prezinte, să nu ţipe în receptor şi să nu lase interlocutorul să aştepte la telefon; să îşi ceară scuze atunci când greşeşte; să ştie să ofere şi să primească un dar; să nu întrerupă conversaţia adulţilor; să întrebuinţeze corect tacâmurile. Părinţii trebuie să-şi conştientizeze rolul în educaţia copiilor lor, atât prin formarea bunelor deprinderi în mediul familial, cât şi în consolidarea , fixarea cunoştinţelor şi depriderilor ce le dobândesc copiii în procesul didactic. Nu găsim cuvinte mai profunde , cu un mesaj permanent actual, decât binecunoscutul poem al lui Dorothy Law Nolte, “Copiii învaţă ceea ce trăiesc”: Copiii învaţă ceea ce trăiesc “Dacă copilul trăieşte cu critica, Va învăţa să condamne. Dacă copilul trăieşte cu ostilitate, Va învăţa să se lupte. Dacă copilul trăieşte cu zeflemea, Va învăţa să fie timid. Dacă coplul trăieşte cu ruşine, Va învăţa să se simtă vinovat. Dacă copilul trăieşte cu toleranţă, Va învăţa să fie răbdător. Dacă copilul trăieşte cu încurajare, Va învăţa încredrea. Dacă copilul trăieşte cu nepărtinire,

1314

Va învăţa justiţia. Dacă copilil trăieşte cu laude, Va învăţa să le aprecieze. Dacă copilul trăieşte cu securitate, Va învăţa să aibă credinţă. Dacă copilul trăieşte cu aprobare, Va învăţa să se placă pe el însuşi. Dacă copilul trăieşte cu acceptare şi prietenie, Va învăţa să găsească iubire în lume.” BIBLIOGRAFIE: www.copilul.ro baby.unica.ro Revista învăţământului Preşcolar, Nr.1-2/2009

1315

„CINE INFLUIENŢEAZĂ PRIMII ANI DE VIAŢĂ?’’ Prof. înv. preşcolar, Mărgineanu Tania-Georgeta Grădiniţa ,,Lizuca’’, Galaţi De cele mai multe ori, când cineva are un comportament nedorit, avem tendinţa să spunem că îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Mai este corect șapte ani, având în vedere că acum mulţi copii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede? În primii şase-șapte ani, factorii sociali determinanţi sunt părinţii şi mediul familial. Indiferent cât stă copilul acasă, rămâne ideea de baza a acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Celelalte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Există factori care pot influenţa această dezvoltare, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul, se raportează la lumea din jur. Educaţia din primii ani de viaţă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. E important ca părinţii să fie un exemplu pentru cei mici. ,,Cei şapte ani de acasă au şi rolul de a duce la realizarea legăturii dintre generaţii, de a asigura un echilibru şi o continuitate’’, spunea Dan Berindei. Mă gândesc cu mândrie la părinţii mei. În afară de faptul că am fost un copil iubit, căruia i s-a acordat atenţia cuvenită, am primit o educaţie frumoasă. De la salut, comportament în public, cinste, corectitudine la tact şi toleranţă, toate le-am învăţat mai întâi de la ei. Au ştiut totdeauna când şi cum să intervină pentru a deveni, mai târziu, un exemplu pentru copiii mei şi pentru cei cărora, prin meseria pe care mi-am aleso, le-am fost sau le sunt dascăl. Întâlnim din ce în ce mai mulţi copii cu un comportament care lasă de dorit. Cauzele sunt multiple. De exemplu, ce se întâmplă atunci când părinţii se mulţumesc cu ,,copii cuminţi’’, cum spun ei, ce stau aproape tot timpul în faţa televizorului sau a calculatorului? Informaţiile sunt multe. Ştiu ei ce să selecteze? Ce este corect sau bun de urmat? Nu mai spun că mişcarea este înlocuită cu sedentarismul. Urmările în plan afectiv şi motric sunt, de cele mai multe ori, definitorii şi grave. ,,Expunerea la tehnologie şi aptitudinile pe care copiii le dobândesc în domeniu sunt utile, dar în măsura în care nu iau locul unor deprinderi elementare de viaţă’’, atenţionează cercetătorii şi o putem spune cu certitudine şi noi, cei care ne ocupăm de educaţia lor în unităţile de învăţământ. Este foarte important ca micuţii să aibă un program bine definit. Aşa cum ar trebui să aibă un program de somn, de mers în parc, de joacă, trebuie să aibă program la televizor şi la calculator. Câţi părinţi selectează programele vizionate de copii? Câţi părinţi stau în preajma copiilor când folosesc calculatorul? Modelele din viaţa copiilor, care odinioară erau, pe lângă părinţi, personajele pozitive din poveşti, sunt personajele întâlnite în lumea virtuală. Deci, dragi părinţi, selectaţi-le cu atenţie!

1316

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Ed. Banciu Maria Grad. cu P.P ,,Dumbrava Minunată” Medias Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Legile esențiale ale respectului față de alții și față de sine, față de rude sau față de prieteni, față de oamenii mai în vârstă au rămas peste timpuri aceleași. Dintre acestea foarte importante sunt normele de conduită ale copiilor, pentru că așa cum spunea Freud ,, copilul este tatăl viitorului adult“. Vorbind despre bune maniere, este necesar ca acestea să fie însușite în primul rând de către copii, pentru că astfel nu vor mai învăța sau vor învăța mult mai greu mai târziu cum să se comporte. Bunele maniere se deprind din copilărie. Nu întâmplător unor adulți li se spune ,,nu ai cei șapte ani de acasă“. Familia și grădinița sunt factorii de bază care conlucrează pentru formarea deprinderilor comportamentale. Formarea deprinderilor comportamentale și implicit ale bunelor maniere, joacă un rol important în integrarea copiilor în societate. Acest process este unul îndelungat, trebuie să avem multă răbdare pentru îndrumarea pe calea cea bună. Este important să se respecte niște reguli esențiale în educația și creșterea copiilor până la vârsta de șapte ani. În cele ce urmează voi enumera câteva dintre ele: 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului. 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației. 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele. 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă. 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul. Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine și ceea ce vede și aude în jurul lui. 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău. Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta. Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. Urmând pașii acestor reguli exemplificate mai sus și fiind consecvenți în comportamentele abordate, cu siguranță și rezultatele nu vor întârzia să apară. Este nevoie așa cum am spus de multă răbdare, dragoste, empatie pentru a modela așa cum ne dorim să arate viitorul nostru adult.

1317

,,Cei şapte ani de-acasă” Prof. Maria Buinoiu G. P. N. Capu-Piscului Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane . Educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie –este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou trebuie satisfăcută cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Tot acum, se dezvoltă limbajul.Este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o,, criză”, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face,, criza”. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile. Politeţea - oglinda familiei .Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială . Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,,cei 7 ani de acasă”.

1318

" Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. . Educatia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1319

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. Maria Cristina Chifan Grădiniţa cu Program Prelungit „Sfânta Marina” Oraş: Câmpulung, Judeţul: Argeş „Viaţa de familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii, cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să le alegem reacţiile; cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Această şcoală emoţională nu înseamnă doar ceea ce le spun părinţii copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune, de asemenea, modelele oferite de părinţi în ceea ce priveşte felul de a-şi trata propriile emoţii şi pe cele care apar în relaţia soţ – soţie.” (D. Goleman, Prefaţă la lucrarea Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor, Elias, M., Tobias, S., Friedlander, B., 2002, p. 3) Începutul vieţii şi primele experienţe, care ancorează copilul în contextul său material şi social, constituie demersul orientativ de la care se dezvoltă personalitatea sa. Activităţile din grădiniţă contribuie în mod organizat la stimularea dezvoltării copilului. Ele sunt activităţi pe care părinţii au nevoie să le cunoască şi să le susţină, pe mai departe, în cadrul familial. Pe de altă parte, oricât de mic este copilul, el este purtătorul unei experienţe câştigate în cadrul familial şi în comunitatea căreia îi aparţine. Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituţie stabilă, cu rosturi fundamentale pentru indivizi şi pentru societate (M. Voinea, 1996). Familia trebuie înţeleasă în special ca grup uman de bază şi ca realitatea socio – umană determinată de relaţiile de cuplu, de cele parentale, dar şi de legăturile implicate în succesiunea generaţiilor şi în viaţa domestică în comun. Termenul „familie” se referă şi la constelaţia de roluri şi influenţe, pe când termenul de „grup familial” are în vedere numai caracteristicile determinate de legăturile de rudenie. Pentru copil, familia este agentul iniţial şi primar de socializare. În genere, familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei sale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Are rolul central în asigurarea condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiţii ce stau la baza structurii personalităţii individului. În familie, copiii sunt crescuţi, socializaţi, protejaţi şi îşi aproprie valorile culturii şi ale moralei. Ei se dezvoltă fizic, psihic, moral şi spiritual prin amprenta mediului familial. În familie se realizează integrarea socială primară a copilului. Odată cu intrarea în grădiniţă, şi mai apoi la şcoală se va începe integrarea secundară. Copilăria este cea în care individul se formează şi îţi construieşte bazele atitudinilor sociale. Această perioadă de viaţă este legată fundamental de familie şi de valorile promovate de mediul socio – cultural al acesteia. Copilul, prin relaţiile sale cu mama, cu tata şi cu fraţii, el se integrează în relaţiile sociale, se aproprie de societate, îşi cunoaşte valoare şi începe să-şi formeze imaginea de sine. Putem sintetiza că din punct de vedere al dezvoltării individuale, familia oferă: primul grup social în care copilul exersează comportamente sociale şi se descoperă pe sine; climatul de siguranţă afectivă necesar dezvoltării comportamentelor personalităţii atât la vârstele mici, când este determinant, dar şi mai târziu, când constituie factor de echilibru şi compensare în rezolvarea problemelor sociale; este primul mediu de creştere şi dezvoltare intelectual, motivaţional, afectiv, estetic, moral; primul model al comportamentelor sociale viitoare; legătura biologică de bază a individului; cadrul de dezvoltare a individualităţii şi posibilitatea valorizării individuale, datorită încărcăturii afective care leagă pe membrii ei; leagă istoria între trecut şi viitor. Familia este pentru copil cea mai importantă instituţie socială şi mediul unic, natural şi social în care se dezvoltă ca om şi fiinţă socială. Orice intervenţie educaţională are nevoie de sprijinul şi susţinerea părinţilor pentru a fi afectivă şi eficientă în viaţa copilului.

1320

Bibliografie: Bonchiş, E., 1997, Studierea imaginii de sine în copilărie şi preadolescenţă, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea; Voinea, M., 1996, Psihosociologia familiei, Universitatea Bucureşti, Vrăjmaş, Ecaterina, 2014, Educaţie timpurie, Ed. Arlequin, Bucureşti.

1321

Cei șapte ani de acasă! Gradinita P N Bumbuia Comuna Gura Foii Prof. ed. timpurie: Maria Marilena „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”(Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cînd vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gîndim la educaţia pe care copiii o primesc de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului acestora pînă merg la şcoală. Cînd spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vîrsta lui şi cu adulţii. Educaţia porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”. Aceasta expresie defineste tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii șapte ani de viaţă. Perioada aceasta de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Psihologii insă, susţin că nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului! Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă pînă seara pentru copiii lor, dar sînt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. A avea cei sapte ani de acasa înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.Type equation here. Iată 10 reguli esentiale pentru parinţi in educaia si cresterea copilului pana la 7 ani: 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cande mic citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva!

1322

7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la parinti! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu copilul! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului numai până când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze “de cei 7 ani de-acasă” și după debutul lui școlar, educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic. Bunicul meu avea o vorbă “copilul trebuie să fie educat atunci când este de-a latul patului, nu când a ajuns de-a lungul patului”, pentru că așa cum lutul îl modelezi mai bine atunci când este crud, tot așa și copilul îl educi mai bine înainte de a crește “mare”. Rămâne însă ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. „SA AI 7 ANI DE ACASA E MAI IMPORTANT DECAT 5 ANI DE FACULTATE”

1323

„Cei șapte ani de acasă!’’ Prof. ing. Maria ROȘAN Școala Gimnazială Nr. 1 Ip , jud. Sălaj Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Din punctul meu de vedere, și făcând un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasă, înseamna mult mai mult, nu se rezumă doar la respectul față de altii, se rezumă în mod special la respectul pe care il avem față de noi. Dacă avem respect față de noi, vom avea respect și față de ceilați. In cei 7 ani la care se face referire, acumulăm o mulțime de amintiri -frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulăm învățături - bune sau mai puțin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulțumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cât putem duce, pentru ca în momentul în care nu mai putem duce, se transformă în traume care distorsionează dorințe, plăceri, vise. Se mai poate transforma și în tulburări care distorsionează adevarata realitate în care traiești prezentul și în care percepi trecutul, etc. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează, dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural.. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţal agresivităţii“, asa că, cei 7 ani de acasă înseamna mult mai mult decat se evocă într-un simplu reproș cu trimitere la "acasa" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilaria, familia noastră. Acasă! Acasă înseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cît poate, ca un burete, păstrează cît poate, interpretează cum poate, dar și buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face părintii, fiecare primeste cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu îl schimbam cu măști. Măști pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fața, pentru ca implicit mai intervine și cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzură, se manifestă, nu cum au fost învatati, ci asa cum se simt bine, neținând cont de cei din jur sau că vor primi reproșuri, sau că nu se încadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa înseamnă mult mai mult și face referire la copilaria noastră, trairile noastre, experiențele noastre, amintirile noastre, învățăturile noastre și cu ce anume a rămas fiecare din toți acesti ani. Căutati în voi!

1324

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ Înv. Maria Stoican Şcoala Gimnazială “Emil Brăescu” Măgura De foarte multe ori,în special în situația în care ne supără atitudinea sau comportamentul unui copil ne gandim că nu este educat corect-nu are ”cei şapte ani de-acasă”. Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe,deprinderi,comportamente acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații. Foarte important este modul în care sunt transmise informațiile și de către cine. Trecând peste realitatea că nu mai există cei șapte ani de acasă,deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede,rămâne dor ideea care stă la baza acestei expresii:normele de conduită se învață în familie. Acesta este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,cel mai adesea prin imitare decât prin comportament conștient. Vârsta primei copilării este esențială în construirea unui comportament social corect. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolizeze normele deprinse deja din familie. Principalele ingredient care compun ceea ce se înțelege,în mod tradițional prin expresia un copil:” bine crescut” sunt: SALUTUL-fiind prima normă de conduită învățată în familie,începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii. COMPORTAMENTUL ÎN PUBLIC- un copil ”bine crescut” știe să răspundă la întrebări în public,știe să întrețină o conversație, nu întrerupe persoanele care vorbesc. COMPORTAMENTUL CU PRIETENII- jocurile copiilor sunt experiențe care,pe lângă faptul că aduc destindere și voie bună,îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăța,de a exersa și testa comportamente corecte. RECUNOAȘTEREA GREȘELILOR- “îmi pare rău” este, la fel ca şi “te rog”,o expresie magică. Pentru a o folosi,un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel,va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune ,ci de respect şi demnitate. Bebelușul este ataşat de mamă şi de tată,iar comportamentele,limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale,reacţia adulţilor la diverşi stimuli,modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru,asemenea unei oglinzi. La vârsta preşcolară,copilul are nevoie de modele,de identificare cu o persoană foarte apropiată. Nu este suficient să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copiilor ci şi exprimarea diferitelor sentimente,precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineinteles că asta nu inseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționam la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu si chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întămplările frumoase din viață voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: -altruismul -cooperarea - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gandiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalti.

1325

BIBLIOGRAFIE 1. Norman, Goodman (1992) Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider. 2. Victor, Tarcovnicu (1975). Pedagogie generală, Bucureşti, Editura Facla. 3. Nicolae, Margineanu (1973). Condiţia umană, Bucureşti, Editura Stiintifică. 4. Anthony, Giddens (1997). Sociologie, Bucureşti, Editura Bic All.

1326

Cei şapte ani de acasă! MARIAN IOANA ALINA Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părintii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Atunci cînd vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gîndim la educaţia pe care voi o primiţi de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului vostru pînă mergeţi la şcoală. Cînd spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vîrsta lui şi cu adulţii. Trebuie să ştiţi că educaţia, bunele maniere, regulile morale sînt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decît unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de cîţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.Pentru mine cei şapte ani de acasă semnifică anii cand se pun bazele solide pentru formarea noastra ca oameni,ceilalti ani sunt doar pentru modelarea noastra. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani. Cautati in voi!

1327

PRIMA „ȘCOALĂ” A COPILULUI Prof. înv. primar MARIANA CAPȘA Cei șapte ani de acasă sunt invocați adesea, în conversațiile celor mari. Din păcate, în prezent, sunt pomeniți mai des atunci când cel care îi aduce în discuție este de părere că....lipsesc. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămânând doar ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”, are însușite norme elementare de igienă, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea Ereditar, copilul nu dispune de modele comportamentale, dar are tendința înnăscută de imitare. Micromediul social al copilului, alcătuit din personae care au deja un comportament stabil, oferă modele – indiferent de calitatea lor – modele pe care copilul le preia printr-o imitare momentană. Sub aspect afectiv, în perioada infantilă, domină atașamentul față de mamă (sau de substitutul acesteia), stările de satisfacție și insatisfacție fiind exprimate la început prin zâmbet și agitație, apoi prin accese violente și capricioase. ”Supărările” lui se sting brusc la apariția mamei, aceasta reprezentând garanția pentru satisfacerea trebuințelor de hrană, igienă, securitate. Privarea copilului de părinți, în special de mamă, are numeroase efecte negative asupra dezvoltarii viitoare a copilului. Copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Îngrijirea făcută fără participare lăuntrică nu poate satisface trebuinţele copilului. Din păcate, și după decembrie 1989, ca și înainte, majoritatea mamelor, care au rolul primordial în cei șapte ani de acasă, au continuat să se găsească la locurile de muncă, iar prezența rudelor ajutătoare, a bunicilor, mătușilor și unchilor a fost și este și ea în scădere, deoarece chiar noțiunea de familie tinde să-și piardă vechile valențe. A mai apărut, cu grave consecințe în creșterea și mai ales formarea copiilor, plecarea a milioane de români, la muncă, peste hotare. Astăzi, cei șapte ani de acasă, preluați în parte și de sistemul incipient de învățământ, se află în impas, iar acest fenomen este accentuat și de evoluția rapidă a umanitații, ca și de problemele pe care aceasta le-a generat. În perioada preșcolară are loc trezirea sentimentului de personalitate, exprimat cel mai pregnant printr-o așa numită ” criză de personalitate”. Datorită contradicției dintre trebuința de autonomie a copilului, pe de o parte, și restricțiile și interdicțiile impuse de adult, pe de altă parte, criza este de ” opoziție”. Copilul devine ”obraznic”, vrea să fie în centrul atenției și, pentru aceasta, se manifestă în așa fel încât să atragă cât mai mult atenția celor din jur asupra sa. Blocarea trebuinței de autonomie împiedică dezvoltarea personalității copilului. Acesta poate evolua fie spre a deveni foarte ”ascultător”, lipsit de încredere în sine, de inițiativă și voință și așteptând mereu să fie dirijat, fie, dimpotrivă, spre ”neascultare”, negativism și încăpățânare, experimentând, ori de câte ori are ocazia, comportamente independente. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect. Altfel, în situația unei afectivități excesive, cu părinți care cedează satisfăcând cel mai mic capriciu al copilului, vom avea în familie un mic tiran, care crede ca totul i se cuvine și va căpăta trăsături negative de caracter ce îl vor pune în conflict cu mediul social.

1328

Uneori părinții, mai ales cei cu o pregătire precară, se găsesc în dificultate atunci când trebuie să le transmită copiilor chiar și învățături elementare, ceea ce duce la o scădere a prestigiului lor față de cei mici, dar pe de alta parte și la o maturizare mai grabnică a acestora. Copilul vede în părinte un model pe care îl imită. Degeaba i se repetă regulile dacă el vede că familia nu le respectă. Cuvintele ”te rog” și ” mulțumesc” trebuie să facă parte întâi din vocabularul părinților și apoi să pretindem copilului să le folosească cu cei din jur. A-l învăţa bunele maniere este un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Dacă va vedea că părinții săi îi salută pe vecini, că sunt respectuoși, că tonul folosit pentru a comunica între membrii familiei este coborât și calm, nu răstit și ridicat, atunci copilul va copia toate aceste comportamente în mod firesc. Grădinița are un rol deosebit de important în această perioadă, în sensul socializarii copilului , prin schimbarea rolului de ”centru al universului ”, cum era privit in familie, cu situația de a deveni ”unul din membrii grupului de egali” și, pe de altă parte ,în sensul trezirii, dezvoltarii si canalizarii capacităților, intereselor și acțiunilor sale în scopul conturării unei personalități armonios dezvoltate. Frecventarea grădiniței grăbește procesul socializării copilului și favorizează adaptarea lui la viața școlară. La intrarea în școală, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul Adina Mesaroș Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar. Acum , aproape de finalul carierei mele de învățător, constat cu tristete că, cei care se ocupă de îngrijirea și educarea copiilor până la intrarea lor într-o instituție de învățământ au uitat educația solidă primită de aceștia în copilărie. Probabil, consideră anacronic să-l învețe pe copil întâi să asculte și apoi să întrebe, să își aștepte rândul, că are drepturi dar și responsabilități, că violența nu este o soluție în rezolvarea problemelor individuale, că refuzul în rezolvarea sarcinilor de lucru nu înseamnă dovadă de independență și autonomie. Și nu este vorba de copii care provin din familii destrămate sau cu situații materiale dificile , ci din familii cu un înalt nivel de educație. Cadrele didactice îi identifică ușor pe acei copii speciali, care au toate șansele de reușită în viață, conform studiilor . Tu, parinte, îți vezi copilul capabil: să stea cel puțin 30 de minute într-un loc, să se abțină în a întrerupe conversația altora, să utilizeze cuvinte politicoase precum: te rog și mulțumesc să își aștepte rândul într-o conversație, într-un joc sau în alte activități, să asculte cu atenție privindu-i pe adulți atunci când aceștia le dau instrucțiuni, să urmeze instrucțiuni simple cum ar fi: stop, start, așteaptă , alinierea , etc. M-aș bucura să fie cât mai mulți... „Sunt copii care se vor descurca prin „hățișul vieții”, dar care au intrat în viață lipsiți de temelia formativă a celor „șapte ani de acasă, care sunt ca laptele matern, poate fi inlocuit, dar în paguba celei mai sănătoase creșteri a celui în cauză. Întreaga societate se resimte,căci comportamentul acestor tineri vine, nu rareori,în contradicție cu buna creștere tradițională, ei fiind lipsiți de învățăturile primordiale”, după cum spunea prof. Dan Berindei. La temeiul formării noastre ca oameni stau acești 7 ani de acasă. Așa a fost de când oamenii au apărut pe pământ și mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această perioadă formativă care nu trebuie înlăturată, ci trebuie păstrată în existența fiecărei ființe umane, ea având profunde implicații sociale. BIBLIOGRAFIE: DAN BERINDEI, Cultura – Fundația Culturală Română , NR. 305 din 24-Decembrie-2010 ELENA TRUȚA,SORINA MARDAR - Relația profesor-elevi: blocaje si deblocaje, Aramis,2007 Desprecopii.com

1329

Cei 7 ani de acasă în comportamentul copilului Prof. înv. preşc., Ciorăşteanu Mariana ,,Nu ce faci tu pentru copilul tău , ci ce l-ai învăţat pe el să facă pentru el , asta îl va ajuta să fie un om împlinit!” Ann Landers Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la gradiniţa- şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Nici un parinte nu doreste ca fiul /fiica sa să dea dovada de proastă crestere ,în societate sau acasa,însa puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unei institutii de bune maniere .Atunci , apare o mare provocare – uneori dificilă – a părinţilor şi a educatorilor în dorinţa de a oferi copilului ceea ce este cunoscut sub numele de„cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste adevărul crud, că nu prea mai există ,,cei 7 ani de-acasa,, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede(antepreşcolaritatea,) rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă in familie. Amprenta pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual-moral al propriilor copii se mentine toată viaţa Mediul familial este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient: ,, cei şapte ani de acasă” înseamnă imitaţie şi învăţare după modelul dat de părinţi . Vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod direct de şcoală , dar familia rămâne direct implicată. De aici apare rolul conducător pe care îl are şcolaritatea în orientarea , ajutarea familiei în sarcinile ce-i revin , pentru că este factorul specializat în munca instructiv –educativă. Educaţia primită în familie rămâne însă, un punct de plecare , o rampă de lansare în ceea ce putem numi drept un copil „bine crescut” . Şi , ca orice punct de plecare avem nevoie să specificăm ,,câteva” din normele deprinse în familie. Prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă , firesc cu „bună ziua” , este salutul. În ceea ce priveşte comportamentul în societate sau cu prietenii ,un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină o conversatie. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte, de exemplu jocurile aplicate în grădiniţa:,,De-a mama” , ,,De-a familia” , ,,Mergem la magazin” etc ,tranzmit copilului,prin joc, norme aplicabile în diferite contexte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Aceasta este o altă normă deprinsa din familie dar continuată şi susţinută în mod direct în cadrul preşcolarităţii. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor şi al educatoarei ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa, aceasta este norma cu referire la bunele maniere în timpul mesei. La fel de important este şi recunoaşterea greşelilor : „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Astfel , va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului sunt un semn de respect şi demnitate şi nu un semn de slăbiciune . Pentru a le folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui.

1330

Bineînţeles că toate ,,normele” de mai sus sunt rezultatul experienţelor, încercărilor, eşecurilor şi reuşitelor şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l transmitem copilului, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne străduim să le predăm copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de educarea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Să nu uităm că imitaţia reprezintă cel mai puternic instrument de învăţare iar persoanele imitate sunt cei mai importanţi mentori pentru copil.Copilul care se simte îngrijit, curat şi care vede că persoanele din jurul său au grijă de el, de igiena personală, de modul în care se îmbracă va urma acest comportament şi îşi va îngriji corpul, se va simţi bine atunci când este curat şi aranjat. O mamă care îşi învaţă copilul încă de mic să aibă grija de igiena orală de exemplu, creşte şansele ca fiul/fiica sa să integreze acest comportament, să intre în rutina zilnică şi să aibă grijă de igiena orală .La celălalt pol găsim copilul care este lăsat murdar, nepieptănat, chiar adulţii din jurul lui arătând în acest fel, părinţi la care periajul dinţilor, pieptănatul, igiena personală este opţională şi care va copia şi integra acest comportament pentru că va considera că aşa este normal. Astfel, un copil care trăieşte într-un mediu ostil, nesigur, în care este devalorizat, anulat ca persoană sau tratat ca un eu auxiliar al părintelui şi pedepsit pentru orice greşeală va învăţa şi integra un ataşament nesigur, va avea o imagine de sine negativă, îi va fi greu să aibă relaţii sănătoase, poate va fi anxios şi nu va mai avea curajul să exploreze lumea din jur şi astfel se va izola, va avea ocazia să înveţe puţine lucruri, nu va experimenta şi nu îşi va îmbogăţi cunoştinţele despre lumea din jur decât în mod limitat. Este de maximă importanţă ca părinţii să fie un exemplu pentru cei mici. Cei ,,şapte ani de acasă” de deprind prin imitaţie şi învăţare,aşa cum şi părinţii au imitat şi învăţat la rândul lor.

1331

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASĂ -ESEUProf. MARICA ANA-MARIA Șc. Gim. Borăscu, Jud. Gorj Gândind rațional ,structura ,,cei șapte ani de acasă” devine sinonim deplin cu educația , deprindere pe care copilul o primește de la părinți, pentru formarea personalității și comportamentului, până merge la școală. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Auzim tot mai des că nu mai există cei 7 ai de acasă, căci ,astăzi , copiii sunt incluși în diverse forme educaționale de la vârste mult mai fragede, și astfel cei șapte ani sunt reduși la patru-cinci. Oare? Oare acesta să fie un argument bun pentru evoluția greoaie a copilului de azi? Ei bine, nu! Ideea primordială este că normele de conduită se învață în familie ! Mediul familial este cel în care copilul deprinde regulile de bună purtare. Școala și alte medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze ulterior normele deja deprinse . Mijlocul familiei reprezintă spațiul prielnic pentru a-l învăța pe copil bunele maniere: ce se cuvine și ce nu se cuvine la masă, într-o vizită, în parc , la grădiniță etc. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obișnuit cu buna conduită în societate. Astfel , formarea unui comportament corespunzător al copilului este redată de mai mulți factori: de relația afectivă cu părinții, de specificul de dezvoltare a copilului , dar și de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului; el și le va însuși prin imitație. În primul rând, afecțiunea părinților îi permite copilului să se dezvolte și să aibă un anumit confort în ceea ce privește încrederea în propriile-i forțe. Copilul iubit de părinți se simte protejat , îngrijit, iar această idee de siguranță și sprijin necondiționat îi creează spiritul de asumare a regulilor de comportament. El realizează că părinții îi acordă atenție, că sunt preocupați de ceea ce săvârșește. Totodată , educarea copilului într-o atmosferă caldă, bazată pe iubire și încredere , face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. În plus , vârsta sub șapte ani surprinde etape diferite de dezvoltare a copilului. Ne referim aici la faptul că el înțelege lumea în mod diferit la trei ani, la cinci ani sau la șapte ani. La doi ani , de exemplu, copilul nu face diferența între ce este bine și ce este rău. Până la doi-trei ani , copilul nu poate vedea dincolo de nevoile proprii, așa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de doi ani să împartă jucăria cu un altul. Nu-i putem cere să fie altruist , pentru că nu este încă pregătit pentru asta. Această vârstă nu-i poate permite copilului să priceapă că mama a avut o zi grea la serviciu.El știe că atunci când mama ajunge acasă trebuie să se joace cu el. Cu toate acestea, nu înseamnă că îl lăsăm să facă orice, pentru că această atitudine pasivă a părintelui ar putea duce la o educație negativă. Este necesar să fixăm limite, deoarece copilul trebuie să învețe treptat ce înseamnă așteptarea, amânarea unei dorințe. Prin imitație îl putem obișnui cu formulele de politețe , spunând un ,,Mulțumesc, mami! , ,,Te rog, tati!” , Îmi pare rău! etc. Toate aceste elemente fac trimitere clară însă la specificul de dezvoltare al copilului. În al doilea rând, toate aceste ingrediente care compun ceea ce se înțelege, în mod tradițional, prin bunacreștere țin de capacitatea de dezvoltare a copilului; de etapele corespunzătoare pretențiilor noastre. Lucrul pretins de părintre trebuie să fie corelat cu vârsta puiului său pentru a nu interveni eșecul în scopul propus. Capacitatea intelectuală a copilului trebuie să fie direct proporționată cu obiectivul dorit de părinte. Generalizări sunt multe. Salutul, comprtamentul în public, manierele la masă, recunoașterea greșelilor, toleranța , înțelegerea normelor în societate reprezintă multitudinea elementelor ce ajută la educația micuțului. La acest specific al dezvoltării copilului contribuie însă, în mod prioritar perseverența și încurajarea continuă . De exemplu,replicile de genul ,,taci din gură, că ești mic și nu ai dreptul să te bagi în discuțiile oamenilor mari!” sau prelegerile ținute în public nu fac decât să umilească și să inhibe copilul. Nu! Această atitudine nu! Copilul trebuie încurajat să se exprime pentru a-și dezvolta capacitatea de comunicare cu cei din jur. Oare acești ,,7 ani de acasă” este doar un standard sau este forma pe care noi, părinții , i-o dăm, numind-o ,,bună-creștere”? În al treilea rând , importanța celor 7 ani de acasă ține de valorile morale pe care se bazează familia în formarea personalității copilului. Nucleul valorii morale a familiei este însuși ,,părintele-model”. Părinții sunt exemple pentru copil. Luăm , de exemplu, cazul în care copilul este obraznic și țipă necontrolat, săvârșeste acte necontrolate . Oare nu cumva el aude frecvent certuri între părinți? Nu cumva este

1332

ineficient să îi atragem atenția că nu a spus ,,imi cer scuze!”, dacă el n-a auzit așa ceva de la cei din familie? Ba da! În astfel de situații , părinții trebuie să-și accepte mai întâi propriile greșeli, involuntare poate. Să nu uite că și adulții greșesc uneori, dărămite copiii. Totodată ,amândoi trebuie să fie consecvenți. Dacă mama îl învață să spună ,,mulțumesc!”, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. Este nevoie ca ei doi să formeze un tot unitar, pentru a nu observa copilul pasivitatea unuia dintre ei, și astfel să profite că acesta nu-l va mustra vreodata, ci va găsi alinare din partea acestuia. Ca ultimă idee, este necasar ca părintele să nu uite de recompensa care-l va motiva pe copil să facă fapte bune. Ori această recompensă nu constă în dulciuri, jucării sau bani, ci în exprimarea mulțumirii și a bucuriei , în lauda adusă unei fapte bune. Dezamăgirea, nemulțumirea părintelui sau ignorarea dau rezultate mult mai bune decât o palmă. În concluzie, deși există devieri de la tipul de comportament pe care dorim să i-l implementăm copilului, zile în care ni se pare că totul este în zadar,și momente când crezi că toate lecțiile tale pentru buna creștere a copilului au trecut pe lângă el fără a lăsa urme semnificative ,soluția este perseverența și exemplul personal.

1333

Cei 7 ani de acasa pentru copii 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani Prof. Inv. Presc. Maricela Tumurug Gradinita cu Program Prelungit Magnoliastructura a Scolii Gimnaziale Emil Racovita, Onesti Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani : 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului ! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună. Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de educator al părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la copilul nostru? Când putem spune:“iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinţi?

1334

Bibliografie : Anghelescu Carmen, „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“, editura Medicală, Bucureşti, 1989 Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii“, editura Medicală AMALTEA, 1998 Denham, S. „Emotional Development in Young Children“, New York: Guilford Press, 1998. D. McDermott,“Parenting

1335

FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN FORMAREA PERSONALITĂŢII COPILULUI Prof. inv. primar Maricut Marioara, Scoala Gimnaziala „Florian Porcius” Rodna, B-N Menirea educaţiei este aceea “de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”. (Gentil, G.The Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. “Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului de vârsta preşcolară, familia este în primul rând cadrul existenţei biofizice, al acestei dezvoltări. Un anumit regim igienico - sanitar necesar dezvoltării fizice sănătoase şi armonioase înseamnă asigurarea unui program al zilei care să respecte ore de somn, alimentare, activităţi, joc, plimbări. În răgazul de timp petrecut în mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie al păstrării sănătăţii fizice, al creşterii normale şi mai ales al călirii organismului prin mijloace ce trebuie binecunoscute celor ce asigura securitatea fizică a copilului. Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în primul rând în familie este comportamentul moral, ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice dublat de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. În accepţiunea cea mai largă a termenului, "copil bun" reprezintă în fapt suma trăsăturilor pozitive structurate în dinamica comportamentului : sârguinţă, cinste, iniţiativă creatoare,sociabilitate, politeţe, dispoziţie de colaborare etc., după cum părinte bun înseamnă: răbdare, calm, înţelegere, un fond afectiv numit în termeni obişnuiţi, dragoste faţă de copil. Numai fiind aproape de sufletul copilului, pătrunzând în gând şi luând parte la preocupările acestuia, părintele devine confidentul, sfătuitorul, punctul de rezistenţă şi încredere al copilului, sporind şansele unei iubiri reciproce şi unui respect necondiţionat. Iubirea unui părinte, adesea în exces şi inexplicabilă nu poate justifica erorile de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorinţele, pretenţiile copilului, dar se neglijează dezvoltarea iniţiativei, implicării personale în activitate, echilibrul, apar grave disfuncţionalităţi în relaţiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter, precum: egoism, lipsa de sensibilitate si atenţie faţă de alţii. Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil,echilibrat, bun şi, prin aceasta, predispus la o anume fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului sau, pe care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane. Se spune că "profesia" de părinte este una din cele mai vechi profesii care se practică de către toţi membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădiniţa, iar apoi cu şcoala. Premisa de la care trebuie să pornească această colaborare este unitatea, comunicarea, continuitatea şi competenţa în munca educativă. O cunoaştere suficientă a ambelor părţi este dată de o apropiere cu dublu sens familie-şcoală, şcoală-familie, apropiere care să corespundă interesului celor două instituţii: educaţia timpurie pentru viaţă a copiilor. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Greşesc acei părinţi care le interzic copiilor să se "atingă de anumite obiecte" sau să se deplaseze cât de mult pot. Tendinţa copilului de a apuca, de a desface piesele unei jucării, de a le pipăi, de a le privi, chiar de a le izbi pentru a vedea dacă se sparg sau nu, nu trebuie oprită. Un copil sănătos, bine

1336

alimentat şi crescut în condiţii igienice, manifestă un activism care trebuie stimulat, dar şi supravegheat şi îndrumat. Curiozitatea acută, de a cerceta tot ce-l înconjoară trebuie încurajată. Ea reprezintă germenii viitoarei curiozităţi epistemice, a spiritului de observaţie, a extinderii câmpului perceptiv, a capacităţii de a analiza, de a compara etc. Bibliografie: Osterrieth, P. (1973). Copilul şi familia. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Ionescu, M. N. (2006). Educaţia în familie. Repere şi practici actuale. Bucureşti: Editura Cartea Universitară.

1337

Copii trăiesc ceea ce învaţă… Prof. Eliza Marin Şcoala Gimnazială, sat Tăriceni, Com. Şirna, jud. Prahova

„Dacă un copil trăieşte într-o atmosferă critică, Învaţă să condamne pe toată lumea. Dacă un copil trăieşte într-o atmosferă ostilă, Învaţă să fie violent . Dacă un copil trăieşte într-un mediu ridicol, Învaţă să fie timid. Dacă un copil trăieşte în ruşine, Învaţă să se simtă vinovat. Dacă un copil trăieşte într-un mediu stimulativ, Învaţă să fie încrezător.” (Dorothy Law Nolte) În general, cred că se pune cam mult accent pe aparenţe şi cam asta-i percepţia publică a ceea ce înseamnă „şapte ani de acasă”: să fie bine dresat şi ţinut în lesă, în principiu să tacă şi să nu se amestece în discuţie „că e mic”, să răspundă corect la întrebări tâmpite „că e mare de acum”…Ce contează că-i un copil! Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Multe s-ar putea spune despre Educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă! Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmitem copiilor, eu susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. În orice colţ de lume, regulile au rămas aceleaşi, permiţând omului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Abecedarul bunelor maniere trebuie să fie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că, la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Deşi copiii au abilitatea de a învăţa încă de la o vârstă fragedă, educaţia şi învăţatul în primii ani trebuie să se facă acasă şi nu printre străini. În primii ani de viaţă copilul se dezvoltă moral şi este momentul potrivit în care poate învăţa ce este ascultarea. El nu trăieşte într-o lume a raţiunii, ci într-una a sentimentelor şi explorării. Este foarte receptiv la climatul emoţional, la tonul vocii, la atmosfera familială. El este dependent de părinţi, iar aceştia trebuie să-i traseze o direcţie şi nişte reguli pe care să le urmeze; el trebuie să ştie ce are de făcut, iar dacă i se cere să-şi folosească logica, să-şi decidă singur comportarea, devine debusolat. Deprinderile, odată formate, îl scutesc pe copil de alte solicitări, care mai târziu, ar necesita un consum mai mare de energie şi timp. Copiii sunt ca adevărate receptoare, absorb informaţii de orice fel, sunt avizi de cunoaştere şi este perioada pe care psihologii o recomandă pentru acumularea de cunoştinţe. Învaţă neîncetat de la noi, părinţii. Nu ne scapă din priviri. Poate că nu sunt atenţi la ceea ce le spunem să facă, dar cu siguranţă sunt atenţi la ceea ce facem noi efectiv. Suntem primele şi cele mai puternice modele pentru ei. Aceasta este perioada în care se dezvoltă şi acea parte a creierului capabilă să colecteze cunoştinţe din toate domeniile, de exemplu bunele maniere sau să înceapă învăţarea limbilor străine. După această perioadă de şapte ani, de care trebuie să profite din plin părinţii şi educatorii pentru a transmite informaţii, urmează perioada în care se pun în practică cele acumulate în cei „şapte ani de acasă”, inclusiv informaţiile acumulate în ceea ce priveşte bunele-maniere.

1338

Cei şapte ani de acasă sunt invocaţi adesea, în conversaţiile celor mari. Din păcate, în prezent sunt pomeniţi mai des atunci când cel care îi aduce în discuţie este de părere că....lipsesc. „Cei şapte ani de acasă'” chiar reprezintă o problemă care apare tot mai des în discuţii, iar această expresie începe să dispară în ţara noastră, deoarece educaţia din primii şapte ani ai vieţii unui copil, nu mai poate fi ce a fost odată şi această „vorbă” nu cred că va mai avea rost în viitorul apropiat, fiindcă tot mai multe familii devin monoparentale, tot mai multe familii ajung emigrante şi despărţite de copii, aceştia fiind lăsaţi în grija bunicilor, de obicei, care se ocupă tot mai greu de ei, altfel că în ultima vreme, tot mai mulţi oameni, îşi spun unii altora că: „nu ai cei şapte ani de acasă”, tot mai mulţi ne jignim între noi, s-a ajuns la o luptă pentru supravieţuire, neglijându-se astfel tot mai mult educaţia copiilor, dar şi a noastră înşine... Ce mai înseamnă cei şapte ani de acasă dacă în afara casei este jungla? Cum ne educăm copilul, cum îl pregătim pentru viaţă? Tu ce ai vrea să-l înveţi pe copilul tău în cei şapte ani de acasă?

1339

Cei șapte ani de-acasă prof. înv. primar, Marin Florentina Copiii învață prin și din interacțiunea cu adulții. Ecaterina Vrăsmaș (2008) definește familia ca fiind “unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și consanguinitate capătă o importanță primordiala prin interacțiunile multiple și determinante între toți membrii ei. În acest creuzet de relații, valori și sentimente copilul primește forța și imboldul principal al dezvoltării sale.” Ce se întâmplă – sau nu se întâmplă – cu copiii în primii ani ai vieții este esențial atât pentru bunăstarea lor imediată, cât și pentru viitorul lor. Cine a avut parte de stimulare adecvată încă din primii ani de viață, are mai multe șanse să crească sănătos, să își dezvolte limbajul și capacitatea de învățare, să meargă la școală și să ducă o viață productivă și împlinită. Cu toate acestea, în lumea întreagă mai există încă milioane de copii cărora li se refuză dreptul de a-și atinge potențialul maxim de dezvoltare. Un copil care crește fără reguli nu are repere, un copil care primește tot ceea ce își dorește fără a depune efort va fi nemulțumit și demotivat, iar părinții acestor copii devin îngrijorați și nu înțeleg de ce intențiile lor bune nu au rezultatele așteptate. În orice societate familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului, este cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfacute nevoile sale bio-psiho-sociale si spirituale. Mediul familial este determinat de condițiile economice, materiale, de nivelul cultural și comportamental, de nivelul de integrare sociala care îți pune amprenta pe existenta si dezvoltarea copilului. Factorii care descriu atmosfera familiala în care se dezvolta un copil: nivelul de apropiere și întelegere între părinți; modul în care este perceput copilul; modul de exprimare a acordului/dezacordului în diferite probleme; modul în care este ascultata opinia copilului; comportamente și valori acceptate, sancțiuni utilizate; modul de manifestare a autorității parentale etc. Elemente pentru o relație autentică părinte-copil: căldura și afecțiune; limite clare si bine precizate; reguli clare; mesaje scurte, clare si simple centrate pe a face si nu pe a nu face; fermitate; autoritate afirmată cu dragoste; atitudine pozitive, optimism; răbdare; evitarea etichetării și a comparării; răspuns imediat la nevoile copilului (nevoia de securitate afectivă sau nevoia de atașament, nevoia de diferențiere, de recunoaștere a identității copilului, nevoia de explorare a mediului etc.); respect și acceptare; recunoaștere si definire clară a problemei; colaborare; încurajare; implicare și empatie; ascultare; disciplinare pozitiva a copilului; recunoașterea calităților și a reușitelor; confidențialitate si încredere reciprocă; relaxare;

1340

simțul umorului; blândețe etc. În momentul în care copilul atinge vârsta de 6 ani, structurile esenţiale ale personalităţii sale sunt deja formate. Această personalitate pe care o va avea toată viaţa. Ea va determina, în mare parte, reuşita şcolară şi cea a vieţii adulte; comportamentul în societate, atitudinea vis-à-vis de problemele sexuale, cum îi va fi tinereţea, cu ce fel de persoană se va căsători şi cum va reuşi această căsnicie. Primii cinci ani nu sunt importanţi numai pentru dezvoltarea emoţională a copilului dar şi pentru dezvoltarea sa intelectuală (Savin, A., 2005). Bibliografie: Dima,S., 1992, Cei şapte ani de-acasă, EDP R.A., Bucureşti Fraser, MarkW., Abell M., Galinsky,M. 2010, Familii puternice: Program pentru educaţia părinţilor, Presa Universitară Clujană Savin, Ana, 2005,Totul se întâmplă înainte de 6 ani- Psihologia copilului, cărți on-line Vrăsmaș Ecaterina,2008, Intervenția socio-educațională ca sprijin pentru părinți, Ed. Aramis

1341

CEI SAPTE ANI DE-ACASA PROF. INV. PRESC. ,MARIN MARIA SCOALA ,,P. H. ZANGOPOL’’-BUZAU Ce inseamna cei sapte ani de-acasa? Specialistii sustin ca aceasta expresie defineste tot bagajul de cunostinte,deprinderi,comportamente si atitudini acumulate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata,,culmea achizitiilor’’si una de intensa dezvoltare psihica,deoarece copilul absoarbe ,,ca un burete’’tot ce i se ofera.Mai mult chiar,viitorul copilului sta ascuns in primii trei ani de viata,ceea ce inseamna ca tot ce invata in aceasta perioada este esential pentru viitorul sau,conditionandu-i dezvoltarea pe toate planurile:cognitiva,afectiva,de relationare. Cei sapte ani de-acasa reprezinta oglinda educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei si,mai mult de-atat,regulile de comportament si conduita oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Chiar daca astazi e putin desueta expresia ,,cei sapte ani de-acasa’’,intrucat copiii sunt inclusi in diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede,ramane ideea de la baza acestei expresii,si anume,aceea ca normele de conduita se invata in familie,iar scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele unei morale ,,sanatoase’’ deja deprinse in familie.Aceasta realitate implica o responsabilitate majora pe care o avem noi,parintii:de noi depinde ca adolescentul,tanarul si adultul de maine sa-si asume in acesti primi ani ai copilariei toate comportamentele unei bune cresteri.Educatia unui copil nu consta numai in al invata sa scrie,sa citesca si sa devina un bun exemplu in scoala.Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare sociala,psihologica,intelectual-cognitiva etc.Cei sapte ani de-acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiune cu ceilalti. In urma unor ani de experienta,am intalnit multe cazuri in care –cu o condamnabila neglijenta – parintii isi trimit copiii nedisciplinati la gradinita,pentru a primi educatia pe care ei ar fi trebuit sa le-o dea acasa. Asadar,era imperios necesara sprijinirea parintilor pentru a se alinia scopurilor educative in favoarea formarii personalitatii copiilor. S-au initiat parteneriate gradinita-familie,cursuri de instruire in cadrul Programului National ,,Educati asa!’’,intalniri,discutii care au depasit formalismul si inertia,toate cu scopul de a fi considerate o ,,scoala a parintilor’’,care sa conduca la preluarea de catre parinti a unor practici corecte de educare a copilului.S-a pornit de la ideea ca la varsta prescolara copilul are nevoie de modele,de identificare cu o persoana foarte apropiata ,si primele lui modele sunt parintii.,Baza formarii unui comportament corespunzator al copilului este relatia afectiva cu copilul.Dragostea cu care parintii isi inconjoara copiii ii permit acestuia sa se dezvolte,sa aiba incredere in propriile forte.Este absolut necesar ca unui copil sa-i fixam anumite limite,astfel incat nimeni sa nu le incalce,si din care el trebuie sa invete ce este asteptarea,amanarea.La aceasta varsta putem invata formulele de politete,respectandu-le noi,si apoi repetand pana si le insusesc.Asadar,in ceea ce priveste educatia in familie,in primii ani de viata,pot sa creionez cateva din ingredientele care compun ceea ce se intelege,in mod traditional,prin formula ,,bine crescut’’:sa salute,sa asculte cand i se vorbeste,sa foloseasca formule magice-multumescs,te rog,iartama,-sa nu vorbeasca cu gura plina,sa nu fie agresiv,sa nu vorbeasca urat,sa spuna adevarul,sa respecte pe cei din jur.etc. Psihologii apreciaza ca parintii trebuie sa ii explice clar copilului ce are voie sa faca si ce nu,sa stabileasca reguli realiste,echilibrate si sa ii spuna dinainte ce se va intampla daca nu le respecta.Totodata este important ca amandoi sa fie consecventi in educarea copilului si in acelasi timp sa fie intelegatori si sa accepte greselile involuntare Inainte de a judeca un copil si de a-i pune o eticheta de ,,prost crescut ,,sa ne gandim ceva mai mult la ce se ascunde in spatele unui comportament ori o atitudine neacceptata de catre ceilalti .Uneori,ochii acelui copil ,fata lui, intreaga lui fiinta parca vor sa spuna:.,,Sufletul meu este foarte sensibil,sentimentele mele sunt foarte gingase.Nu ma face mai mic decat sunt!Fii intelegator la greselile mele si stangaciile pe care le fac mereu.Daca ma critici constant voi deveni stingher si lipsit de incredere in fortele proprii.Gandestete:poti sa-mi critici faptele,fara sa ma critici ca persoana.Pastreaza-mi sufletul curat!Nu ma lasa sa vad si

1342

sa invat lucruri rele.Tu esti modelul meu.Nu ma minti,caci o sa cred ca minciuna este singura cale in viata.Ajuta-ma sa invat valorile morale :ADEVARUL,CINSTEA,IUBIREA,BUNATATEA ,INCREDEREA. BIBLIOGRAFIE Programa activitatilor instructiv-educative in gradinita de copii,EdituraV&Integral,Bucuresti Revista Invatamantul Prescolar,nr.3/2007

1343

CEI 7 ANI DE ACASĂ ED: MARIN MONICA „ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. (Child’s Appeal) ŞI ÎN AFARĂ DE ASTA ,TE IUBESC FOARTE MULT . TE ROG, IUBEŞTE-MĂ ŞI TU ÎN SCHIMB! Sfaturi pentru părinţi... de la copii lor! Familia are un rol important în formarea deprinderilor. Oglinda educaţiei pe care o oferă părinţii copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public. Trebuie să i se repete copilului ce are de făcut.„Nici o altă instituţie, oricât de calificată, nu este atât de direct sensibilă la exprimarea trebuinţelor, la manifestarea slăbiciunilor sau potenţialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituţie nu cuprinde fiinţe legate de copil în mod atât de direct şi atât de vital ca tatăl şi mama...".(P. Osterrieth) Sintagma „cei şapte ani de- acasă”se referă la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la un copil bine crescut, mai precis la dobândirea unor bune deprinderi.Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Pentru formarea şi consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinţii să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, precum şi de cele psihofizice. Căile şi modalităţile de educare trebuie adaptate vârstei şi puterii de înţelegere a acestora. Copilul este pregătit de la naştere să primească informaţii, dar este foarte important mediul în care sunt transmise acestea, de către cine şi în ce mod. O calitate pe care părinţii ar trebui să o cultive copiilor incă de când sunt mici, este independenţa / autonomia acestora. Un copil care reuşeste să-şi gestioneze singur problemele specifice vârstei, va fi un copil responsabil, capabil să facă alegerile potrivite. Invers, un copil care nu a exersat deloc independenţa, va deveni nesigur, temator, pentru că nu-şi cunoaşte propriile capacităţi, puteri şi a învăţat că părinţii trebuie să decida pentru el. Întrucât formarea şi consolidarea deprinderilor se dezvoltă în timp, este bine ca părinţii să insiste până la transformarea acestora în obişnuinţe. Pe întrega perioadă se vor manifesta unitate de vederi în cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este „cartea de vizită a familiei”. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil bine educat, manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra cu uşurinţă într-un colectiv de copii, dar şi de adulţi.Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de relaţia afectivă dintre părinţi şi copil, de valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.

1344

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Înv. Martin Petronela, Șc. Gim.Nr. 16 ”M. I. Dobrogianu”, Constanța „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglină a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Un copil manierat este mândria oricărui părinte. Însă părinții sunt cei care au responsabilitatea și rolul de a-i educa pe copii intr-un spirit sociabil si politicos. Uneori tentativele sunt adevarate corvoade, dar rezultatele sunt întotdeauna merituoase. Începe să îl înveți bunele maniere încă de când copilul este foarte mic! Mulți părinți se scuză și încearcă să dea vina pe timp pentru lipsa de educație sau pentru relația distantă dintre ei și copilul lor. Trăim într-o societate în care părinții sunt nevoiți să facă față simultan îndatoririlor de serviciu, problemelor personale și îngrijirii copilului. Poți sta cu copilul 24 de ore din 24 și relația dintre voi să fie la fel de rece și distantă și poți petrece cu el câteva ore pe zi și să ai un copil relaxat,educat și apropiat de tine. Trebuie ca acel puțin timp pe care-l ai la dispoziție pentru copil să fie fructificat la maximum! Momentele acelea trebuie să fie relaxante, amuzante, dar și educative. Joacă-te cu el, citeste-i povesti, mergi cu el în parc sau pur și simplu vorbește cu el despre grijile și temerile cotidiene și vei vedea că poți consolida o relație armonioasă chiar și cu puțin timp la dispozție. Copiii trebuie învățați de la vârste fragede să spună "bună ziua" sau "bună" atunci când se întâlnesc cu cineva. Învață-l și formalitățile, și anume că oamenii mari trebuie salutați oficial cu "buna ziua", pe când copiii de vârsta lui sau de vârste apropiate pot fi salutați cu formule mai familiare de genul "bună", "salut" etc. Învață-l să dea mâna atunci când face cunoștință cu cineva. Și "la revedere" trebuie să facă parte din vocabularul unui copil bine crescut. Repetiția este mama învățăturii, așa că trebuie sa ai răbdare și să îl ajuți să își întărească aceste maniere explicându-i de fiecare dată când e nevoie. ”Spunem cuvintele magice "te rog" și "mulțumesc"!”Două dintre cele mai importante forme de politețe pe care copilul trebuie să le folosească încă de când începe să vorbească și să înțeleagă ceea ce îi spui. În primă fază, explică-i că atunci când cere ceva cuiva trebuie să folosească această formulă de adresare. De fiecare dată când nu o face, spune-i că nu auzi ceea ce îți cere pentru că nu a folosit cuvintele magice. În timp, cu mult exercițiu, îi va intra în reflex, iar când va fi mai mare va reuși să-și estimeze valoarea lor. Relația părinte-copil este una complexă și care tinde să se consolideze în timp. Este important să ai o relație apropiată cu cel mic pentru ca acesta să capete încredere în tine și să îl poți ajuta când are nevoie sau este în pericol.

1345

Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrășmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1346

“CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Profesor preşcolar Marton Blanka Şcoala Gimnazială “Serafim Duicu” Grădiniţa P. P. Nr. 12, Târgu Mureş Expresia „cei şapte ani de acasă” îmi aduce aminte de poemul celebrei Dorothy Law Nolte şi de şi mai celebrul ei poem „Copiii învaţă ceea ce trăiesc”. Deseori, când spunem că un copil are „cei şapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care salută, spune „Mulţumesc!”, „Te rog!”, se comportă respectuos cu cei din jur, în special cu adulţii, vârstnicii. Deşi bunele maniere, regulile morale îl ajută pe copil să se adapteze în societate, consider că „cei şapte ani de acasă” înseamnă mult mai mult. Înseamnă familie iubitoare, securitate emoţională, toleranţă, încurajare, recunoaştere. În opinia mea, poemul autoarei Dorothy Law Nolte însumează foarte bine ceea ce ar trebui să însemne „cei şapte ani de acasă” în contextul social actual şi în ideea de a creşte copii echilibraţi emoţional. Unele dintre regulile rigide ale bunicilor ce însoţeau expresia „cei şapte ani de acasă” îmi par uşor desuete în ziua de azi, în special dacă luăm în considerare faptul că unele dintre aceste reguli nu respectau etapele de dezvoltare ale copilului, dar îl şi învăţau să fie obedient, indiferent de împrejurări. Părinţii sunt modele pentru copil, fiecare părinte trebuie să fie conştient de acest aspect în educaţia propriului copil. Modul cum copilul se raportează la lumea care îl înconjoară oglindeşte relaţia acestuia cu propria familie, oglindeşte valorile familiei. Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Temelia formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii, ataşamentul sănătos este primordial în modelarea comportamentului copilului. Într-o familie în care copilul se simte în siguranţă, se simte apreciat, valorizat, acceptat cu bune şi cu rele, şansele ca acesta să dorească să colaboreze cu părinţii sunt mult mai mari....şi aici trebuie lucrat. Dacă observăm comportamente indezirabile la copilul nostru obligaţia noastră ca părinţi e de a ne autoevalua şi abia apoi de a evalua, judeca comportamentul copilului. De cele mai multe ori ceea ce nu ne place în comportamentul copilului e posibil să apară şi în propriul nostru comportament. Am convingerea personală că succesul celor „şapte ani de acasă” depinde foarte mult nu doar de exemplul pe care-l dăm prin comportamentul nostru copiilor, ci înainte de toate de relaţia dintre părinte şi copil. „Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească”, însă pentru a învăţa să iubească copiii trebuie să aibă siguranţa faptului că îi iubim şi îi acceptăm indiferent de realizările, de comportamentul, defectele lor sau de conformarea lor la cerinţele noastre. Dragostea părintească nu trebuie să fie un mijloc de şantaj emoţional, nu e recompensă sau o pedeapsă, ea doar este pur şi simplu. „Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători”, să aibă încredere în forţele proprii, în aptitudinile lor. Un copil, care-şi critică, ridiculizează colegii, prietenii, cel mai probabil este şi el deseori criticat pentru propriile greşeli. Ca şi adulţi ne e uşor să criticăm acel comportament, etichetând copilul, însă, înainte de a judeca comportamentul acestuia părinţii ar trebui să se gândească la ce se ascunde în spatele acelui comportament (o frică, propriul exemplu etc.) „Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea”. Dacă adulţilor le e mai uşor să-şi ascundă nerăbdarea, doar pentru că ştiu că e inacceptabil social, în cazul copiilor aşteptarea e un lucru dificil. Lor nu le pasă de gura lumii, de convenţiile sociale. Pentru a-i învăţa pe copii să fie răbdători, trebuie să dăm dovadă şi noi părinţii de răbdare în diferite situaţii cotidiene, care apar mai la tot pasul: statul la rând, călătoriile lungi etc. Aceste situaţii, deşi frustrante pentru copil, ne oferă posibilitatea de a-i oferi acestuia, prin exemplul propriului nostru comportament, diferite modele, modalităţi de a face faţă frustrării provocate de aşteptare, ei vor învăţa din reacţiile noastre cum să se comporte, ce să facă în situaţii stresante. Propunerea unei discuţii, unui joc sunt modalităţi prin care copilul poate realiza ce anume să facă pentru a reuşi să-şi controleze nerăbdarea, frustrarea, educându-i astfel voinţa, autocontrolul. „Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea”. Atunci când ne lăudăm copiii îi ajutăm să devină conştienţi de propriile aptitudini, de propria valoare, îi invăţăm să se preţuiască, le clădim încrederea, stima de sine. Lauda meritată le influenţează copiilor nu doar încrederea, stima de sine, ci şi viitoarele relaţii ale acestora, deoarece îi învaţă ca la rândul lor să-şi exprime şi ei preţuirea, aprecierea pentru

1347

oamenii din jur. Cine nu preferă să stea în compania unei persoane cu o atitudine pozitivă, care e capabilă să recunoască şi să aprecieze efortul, succesul altora? „Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi”. Copiii nu vor învăţa ce înseamnă generozitatea doar pentru că noi părinţii le cerem să-şi împartă jucăriile cu alţi copii din parc, evitând astfel privirile acuzatoare ale mămicilor din jur şi etichetarea copilului ca egoist. Generozitatea o vor învăţa observându-ne pe noi, observând cooperarea şi compromisul în cadrul familiei, oferindu-le un model de dăruire neegoistă. În „cei şapte ani de acasă” cel mai de preţ lucru pe care putem şi trebuie să-l dăruim, să-l împărţim cu copiii noştri e prezenţa şi atenţia noastră. Din acest preaplin de generozitate oferit de părinţi va învăţa încet-încet să împartă, să dăruiască din propria iniţiativă, şi nu doar pentru că i-a cerut părintele. „Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul”. Majoritatea dintre noi considerăm că respectul la copii înseamnă să asculţi de adulţi, să cedezi locul vârstnicilor, să saluţi politicos etc. Asemenea autoarei poemului consider că respectul şi politeţea nu sunt aceleaşi lucruri. Dacă politeţea se poate învăţa prin exemplul pe care-l dăm copiilor, respectul nu se poate învăţa. Doar pentru că copiii noştri par respectuoşi, nu înseamnă că ei şi simt respect pentru o anumită persoană. Respectul implică bunăvoinţă, consideraţie, acceptarea celorlalţi aşa cum sunt ei, lucruri dificil de înţeles pentru copiii mici. Însă, respectând etapele de dezvoltare ale copilului şi prin exemplul pozitiv în sânul familiei, ei vor înţelege treptat ce înseamnă să respecţi: să te gândeşti şi la ceilalţi, nu doar la tine, să accepţi diferenţele dintre oameni, să recunoşti nevoile altora etc. Consider, că pentru a ne educa, creşte copiii „bine” în perioada celor „şapte ani de acasă” ar trebui, din când în când, să ne oprim din vâltoarea vieţii şi să ne întrebăm „Copilul meu în ce trăieşte?” Bibliografie: Dorothy Law Nolte, Rachel Harris: Copiii învaţă ceea ce trăiesc-Educaţia, care insuflă valori, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

1348

Însemnătatea educaţiei primite în familie Prof. Martonoş Daria „A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el ar fi o copilărie” (M. Eminescu, Opera politică II) Copilăria reprezintă un model ideal al inocenţei, pe care nicio altă vârstă nu îl mai poate recupera. Oricât ar încerca să mintă sau să inducă în eroare adulţii prin vorbele ori comportamentul lor, copilul rămâne în sfera intenţiilor nepervertite. Naiv şi de „bună-credinţă”, acesta falsifică naivitatea dintr-un impuls creator ca atunci când se joacă. Lumile sale imaginare, rolurile pe care le trăieşte ca şi cum totul ar fi real justifică şi momentele în care, obligat să se descurce sau să îşi impună punctul de vedere, acesta interpretează situaţiile în termenii posibilului, neţinând cont de constrângerile exterioare. Copilăria constituie un fel de nucleu ciclic al vârstelor umane, bătrânii redevin într-un anume sens copii, iar atitudinile oamenilor maturi trădează adesea o nostalgie pentru vremurile copilăriei în care se simţeau protejaţi şi fără responsabilităţi. Observaţia lui Lucian Blaga are un grad mare de generalitate, căci într-adevăr „copilăria este inima tuturor vârstelor”. Consider că afirmaţia poetului Mihai Eminescu referitoare la naivitatea de a aştepta să culegi altceva decât ai semănat se pliază perfect pe cunoscuta sintagmă a celor şapte ani de acasă, aduce în discuţie vrând-nevrând noţiunea de educaţie. Educaţia nu este un proces în care doar familia este activă, iar copilul aşteaptă pasiv rezultatele. Când se naşte, şi apoi se consolidează conştiinţa de sine, copilul începe să discearnă între ce e bine şi ce e rău, raportându-se la anumite modele. „Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care îi vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai întotdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Deoarece evoluţia omenirii este strâns legată de educaţie, aceasta este o temă care a preocupat gândirea speciei noastre din antichitate până astăzi. Educaţia este un proces complex în care individul asimilează treptat informaţii, competenţe, deprinderi, învaţă relaţionarea cu semenii şi cu sine. Când spunem educaţie, gândul ne duce inevitabil la şcoală. Şcoala este cea care face sau ar trebui să facă educaţia copilului, atât informală, cât şi formală. Este adevărat că resursele ei sunt inepuizabile: demonstraţia, informarea, dar şi exemplul pe care îl oferă cel ce educă. Educaţia nu se limitează doar la o etapă din devenirea umană, nu este doar pregătire pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi. Prin educaţie, omul se transformă, primeşte o nouă natură superioară: „educaţia face diferenţa dintre oameni şi animale”, afirmă Cicero. Rolul familiei şi al şcolii este de a educa copilul pentru viaţa socială şi pentru împlinirea personală, însă educaţia nu se încheie cu terminarea şcolii, ci devine o trebuinţă pe parcursul vieţii, care dă puterea de a gândi limpede şi de a acţiona corect. Deci convingerea că vom culege ceea ce am semănat este justificată, fiind susţinută chiar de argumentul bunului simţ. În privinţa educaţiei, sunt esenţiali cei „şapte ani de acasă” în care copilul asimilează regulile de bază ale comportamentului şi ale convieţuirii. Reuşita, sau dimpotrivă eşecul în viaţă sunt adesea justificate prin educaţia primită în familie. Mă gândesc la personajele feminine ale lui Slavici, şi în mod special la Persida, care devine o a doua Mara, urmând şi asimilând exemplul mamei ei. Însă este la fel de adevărat că şcoala are mult mai puţine şanse dacă pământul pe care îl modelează nu este lucrat în familie. Familia ar trebui să ofere primele modele copilului, să îi insufle respectul faţă de sine, dar şi faţă de alţii, faţă de adevăratele valori morale şi culturale ale neamului. Familia ar trebui să înţeleagă că educaţia nu vine doar de la şcoală către individ, ci şi că ea porneşte de la individ spre şcoală, spre societate.

1349

O deziluzie, o umilinţă pe care familia o suferă în ce priveşte copilul ei nu îi dă dreptul moral de a arunca cu pietre în curtea şcolii. Prin urmare, revin la ideea celor şapte ani de acasă, care nu ar trebui să îi lipsească niciunui copil, căci altminteri trăieşti „copilăria” de a spera să „culegi altceva decât ai semănat”.

1350

Cei şapte ani de acasă! Prof.înv.primar: MATE ELISABETA Şcoala Gimnazială Uriu, Jud. Bistriţa-Năsăud „Natura ne aseamănă, educaţia ne deosebeste.” (Confuciu) Educaţia este un proces al cărui scop esenţial este formarea, modelarea caracterului copilului, în vederea integrării lui în societate. În acest proces, rolul principal îl deţin părinţii, care reprezintă primii profesori ai copilului. În primii ani de viaţă, copilul este pregătit să primească informaţii, de aceea este important cum sunt transmise aceste informaţii. Prima „lecţie” este oferită în mediul familial, de aceea o serie de factori, sunt numiţi „vitali” pentru o dezvoltare armonioasă în conduita copilului şi anume: relaţia dintre membrii familiei, atmosfera din casă, existenţa materială. Ce reprezintă de fapt expresia foarte des folosită „cei şapte ani de acasă”? La fel cum există miliarde de oameni, la fel există tot atâtea caractere, tot atâtea tipuri de gândiri, astfel este posibil ca fiecare dintre noi să vadă şi să interpreteze altfel această expresie. Conform unor documentări din sfera psihologiei, putem afirma că ,,cei şapte ani de acasă’’ reprezintă perioada cea mai intensă de dezvoltare psihică, în care copilul îşi însuşeşte diferite deprinderi, cum ar fi respectul, purtarea cuviincioasă, bunele maniere, reguli morale, egalitate, salutul, iar unele dintre aceste însuşiri, dobândite în această perioadă, devin stabile pentru tot restul vieţii: spirit de competiţie, altruism, cooperare, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini. În acelaşi timp se pot instala şi atitudini negative, depresie, agresivitate, limbaj vulgar, acestea datorându-se neglijenţei, neatenţiei din partea părinţilor, certurilor din familiei. Deci ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. „Cât timp ţine educaţia?Atât cât ţine şi viaţa!”(Michelet)… Pornind de la acest citat zicem despre copilărie că este o rampă, o rampă de lansare, iar viaţa reprezintă zborul. Copilul trebuie lăsat să se bucure de copilărie, trebuie încurajat să îşi exprime emoţiile, sentimentele cu scopul de a-şi controla impulsurile, de a-şi rezolva conflictele fără agresivitate. Educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Toate acestea reprezintă cheia integrării în societate. „Copiii au mai multă nevoie de modele decât de critici”(Joubert)…. Un copil criticat permanent, pedepsit des, se va adapta mai greu în colectiv, având tendinţa de a încălca normele, regulile sau nu va mai fi încrezător în propriile forţe şi aptitudini. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Copiii învaţă prin imitare, prin urmare, exemplul tău contează! Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi profilului spiritual moral, al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa. Şcoala şi alte medii instituţionale, încearcă să ofere o educaţie adaptată diferitelor etape de dezvoltare, să transmită informaţii, cunoştinţe, utile pentru viitoarea integrarea în societate, bineînţeles toate acestea în limita dorinţei şi capacităţii fiecărui copil. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală, ea orientează, ajută familia în sarcinile ce-i revin, pentru că este factorul specializat în munca instructiv-educativă, dar familia rămâne implicată! În concluzie, pe lângă familie, care după cum am specificat este primordială în formarea caracterului, apare şi şcoala, care consolidează normele deja deprinse şi edifică copilul din punct de vedere cultural, în vederea formării viitorului adult, astfel încât : „Copilul ajunge pentru părinţii săi după educaţia pe care o capătă : răsplata sau pedeapsa.”(Petit Seren)

1351

Importanta celor 7 ani de acasa Matei Mirela Cand spunem ca cineva are sau nu cei 7 ani de acasa, ne gandim nu numai la bunele maniere, elemente de educatie, ci la intreaga personalitate a copilului ce s-a conturat deja, pe baza unor valori morale. Bineinteles ca putem vorbi despre cei 7 ani de acasa si in cazul adultilor, insa imi propun de aceast data sa ma opresc asupra importantei acestora in cazul educatiei copiilor. Un copil educat, cu maniere dar mai ales cu valori morale, detine cheia adaptarii in societate. Un copil fara cei 7 ani de acasa este eternul copil cu probleme, un neadaptat, mereu frustrat si nemultumit de altii. Valorile morale se contureaza si la gradinita, insa bazele acestora sunt puse in familie. In ultima vreme se observa o diminuare enorma a valorilor morale, datorata diminuarii accentului pus de familie pe adevaratele valori ce trebuie insuflate copiilor. Si pe drept cuvant: cum putem pretinde valori morale copiilor cand le lipsesc insasi parintilor? Adaptarea la cerintele societatii moderne este gresit inteleasa de unii parinti, care percep obraznicia si comportamentele neadecvate drept creativitate sau spirit de initiativa. Nu de putine ori am asistat la iesiri necontrolate ale copiilor. Parintii nu numai ca nu incercau sa corecteze comportamentul, ci sustineau cu mandrie ca au format copii independenti, ce se vor descurca cu usurinta in viata. În opinia psihologului ,părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Copilul invata valori morale esentiale din interactiunile zilnice pe care le are cu cei din jur. Este important ca fiecare interactiune a lui sa fie fructificata intr-o lectie morala, din care sa afle si sa invete o multime de lucruri prin care sa-si construiasca in viitor propriul sistem de principii etice. Pana atunci insa, este datoria noastra, ca parinti, sa il invatam ce si care sunt valorile morale importante, precum diferenta dintre bine si rau, respectul, corectitudinea etc. De ce trebuie sa spuna copilul te rog, multumec, cu placere, imi pare rau, sa respecte nevoile celorlalti, sa nu jigneasca? Nu sunt aceste expresii reflectia societatii in care traim? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Cat de facil e pentru un copil de gradinita sa dea dovada de altruism si empatie, cand e caracterizat de egocentrismul varstei si egoismul parintilor ce nu pot privi mai departe de binele propriului copil?! Cred ca dragostea cu care parintii isi inconjoara copiii are o mare valoare in educatie. Ii permite sa se dezvolte, sa aiba incredere in propriile-i forte. Insa nu e suficienta pentru asumarea responsabilitatilor sau perceperea valorilor. Copilul pana la 7 ani isi insuseste aceste valori prin imitatie. Atata timp cat parintii sunt lacunari in exercitarea valorior moale si nu le considera importante in educatia copiilor …nu mai ramane nimic de spus.

1352

Despre cei şapte ani de acasă Prof. Mateş Ionela Cristina Liceul Tehnologic „Moga Voievod” Hălmagiu, Arad

Ceea ce ne face deosebiţi faţă de celelalte creaţii ale Dumnezeirii, este educaţia. Educaţia sau creşterea copilului se mai numeşte „cei şapte ani de acasă”. „Creşteţi şi vă înmulţiţi!” este o poruncă, şi cine nu-şi va educa copiii va avea de suferit. „‹‹Părinţii mei nu mă iubesc!››. Aş spune că asta este o dovadă a eşecului în educaţie. Dacă copiii bănuiesc că părinţii lor nu-i iubesc înseamnă că am eşuat în procesul de educaţie.” Înţelegem că fără iubire, orice educaţie va eşua? „Şi asta din simplu motiv că nu-i nevoie să-i spui copilului ce să facă, dacă el simte că îl iubeşti. Dacă simte că îl iubeşti, se va îndrepta singur spre lucrurile care tu ca părinte vrei să îl călăuzeşti.” (Arhimandrit Antonie I. Stylianakis) Astfel, îl învăţăm ce înseamnă răbdarea, răsplata şi toleranţa, dacă vom avea răbdare şi vom aştepta să fie mai cuminţi, dacă ne vom ruga pentru ei, atunci Dumnezeu le va deschide sufletul şi mintea şi se vor îndrepta. Există multe tulburări ale copilăriei, de exemplu: tulburări de deficit de atenţie şi comportament disruptiv, adică tulburări de conduită, ca şi boala Tourette, altă tulburare este şi schizofrenia, apar tulburări de dispoziţie şi tulburări anxioase, tulburări de dezvoltare, adică autistică, autismul ADHD, conform lui Ioan Dăbală. Există foarte mulţi copii care au nevoie nu doar de iubire părintească, ci şi de medicamente, iar părinţii nu le pot oferi, neavând bani, iar copii nu se mai simt iubiţi dacă nu li se oferă tot ceea ce doresc. Sunt binevenite toate ajutoarele din partea statului sau a altor fundaţii sau organizaţii, deoarece pentru a „creşte” un copil este nevoie de timp, de bani, de educaţie. Bibliografie Dăbală, Ioan, „Genetica comportamentului uman în contextul psihologiei”, editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2012. Stylianakis, Antonie I, arhimandrit, „Principiile psihopedagogice ale Sfinţilor Trei Ierarhi”, editura Egumeniţa, Galaţi, 2012.

1353

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ educatoare MATIOC LUCIA Grădinița cu Program Prelungit Nr. 9 Satu Mare

Unii copii sunt precum niste roabe, trebuie să fie împinși; Unii sunt precum bărcuțele trebuie să fie vâslite. Unii sunt precum zmeele, Dacă nu le ții strânse de sfoară vor zbura departe, su;, Unii sunt precum pisicuțele, Tare mulțumite când sunt mângâiate Unii sunt ca niște remorci folositoare numai când sunt trase. Unii sunt precum baloanele tare ușor de vătămat, de nu le mânuiești cu grijă. Unii sunt mereu de nădejde și gata să te ajute. Fiecare copil este diferit, acest lucru este exact ceea ce-l face să fie special. Copiii au nevoie de dragoste, securitate, hrană bună și exercițiu. El are nevoie să se simtă protejat și acceptat, cere nevoie ca ceilalți să-l placă. Pentru a se simți în siguranță eș are nevoie de persoane de încredere, pe care să se poată baza. La baza creșterii și dezvoltării personale, a formării unei conduite, a modelării personalității stau părinții, acei adulți care și-au dat viața și care răspund pentru el. Ei vor fi modelul de urmat pentru micuțul care și-a îndreptat pentru prima oară privirea înspre ei. Copiii cresc și se dezvoltă după același model. Ceea ce diferă este ritmul propriu al fiecăruia. Copilul este o persoan integrată, maturizarea lui nu se produce numai pe baza achizițiilor intelectuale. Dezvoltarea socială și emoțională a copilului este la fel de importantă ca și cea fizică sau intelectuală. Copiii mici sunt extrem de impresionabili. Felul în care sunt tratați determină modul în care se vor comporta. Persoanele în grija cărora este copilul au o mare influență asupra acestuia și pot ajuta mult la modelarea viitorului copilului. Felul în care copilul se comportă este puternic influențat de modul de viață de acasă, primește el o hrană adecvată, este îmbrăcat cum trebuie, este suficient de îngrijit și protejat etc. Toți acești factori se reflectă în comportamentul său. Părinții ar trebui să fie blânzi cu copiii, să-i treteze cu respect, să se simtă demni și de valoare. Ei nu ar trebui să-i ridiculizeze, să râdă de ei, oricare ar fi motivul. Copiii trebuie să se simtă în siguranță în familie, cei care provin din familii unite și afectuoase, sunt aceia care se integrează ușor într-un nou mediu, cum este grădinița. Copiii care provin din familii unde sunt frecvent pedepsiți și care se simt nefericiți sunt mai prudenți și mai suspicioși. Pe lângă drepturile și obligațiile asociate statutului de părinte se pune problema în ce măsură proaspeții părinți sunt pregătiți din punct de vedere prsihologic și psihopedagogic în procesul de creștere și educare a copilului. Știu ei ce metode, procedee educaționale trebuie să folosească mai ales în primii ani de viață? Importanța influențelor exercitate asupra copiilor mici este deja foarte cunoscută. Folosim de mult și des formula „cei șapte ani de acasă” într-o manieră de apreciere mai mult a vârstnicilor pentru a aprecia calitatea educației celor mici. Valoarea educației în rândul părinților este legată de cunoștințele, deprinderile și capacitățile de relaționare, valori la care să adere și care să le regleze conduita, orientând-o într-o direcție pozitivă, prosocială. Modelul, sursa este diferită dar cel mai adesea și cel mai comun este modul în care s-au

1354

raportat la noi proprii noștri părinți. Prinții tineri au la început propria lor experiență de copil, cea mai la îndemână. Profesiunea de părinte se dobândește pas cu pasși își pune amprenta asupra întregului parcurs de viață a copilului. Părintele ar trebui să fie în primul rând foarte comunicativi, deschiși, să-și exercite rolul de părinte cu responsabilitate, să nu-i fie prieten, u slogan foarte la modă, să-i fie întâi părinte, îndrumător, sfătuitor, călăuzitor, abia apoi prieten. Relațiile părinți-copii trebuie să se concentreze asupra evitării conflictelor, să caute înțelesuri ascunse ale comunicărilor copiilor. Disciplina și responsabilitatea sunt învățate de către copii prin intermediul unor limitări rezonabile pe care ei pot să le înțeleagă. Pedeapsa fizică este mult mai puțin eficientă decât comunicarea verbală. Părintele trebuie să simtă cât de important este copilul pentru el, să investească timp, muncă, răbdare, pentru a-l crește frumos și nu numai lucruri materiale pentru a-l răsplăti că este frumos, haios, deosebit față de alții și doar ne lăudăm câte jucării are și câte recompense primește. Oglinda educației o oferă părinții în primii ani de viață, aceștia vor rămâne definitorii pentru formarea lui ca adult. Tot ce îl învață părintele este calea lui de urmat, tot ce îl ajută este dragostea, onestitatea, zâmbetul și optimismul. Părintele este baza lui socială care l-a învățat să se poarte frumos, să spună adevărul, să fie blând și ascultător, să iubească frumusețea din jur, să fie deschis, comunicativ, optimist și cu foarte mult bun simț. Toate comorile pălesc atunci când te uiți la un copil bine educat, care îți spune „Bună ziua” sau îți mulțumește rumos că te-ai ocupat de el. Nimănui nu-i place să se râdă de el, dar copiii se vor bucura să râdeți cu ei.

1355

Importanţa celor şapte ani de acasa Mazilu Daniela „Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.” Antoine de Saint-Exupery Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună. Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: • Roluri (copilul va descoperi care este locul şi rolul său în familie, va şti că este frate sau soră, va înţelege care este rolul mamei şi al tatălui, va fi nepot sau nepoată); • Comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri (va descoperi şi integra cum se manifestă fratele sau sora, mama sau tatăl, bunicul sau bunica); • Valori şi norme ale familiei. În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său (la grădiniţă, în jocul cu egalii de vârstă). Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din familie, de contexte de învăţare diverse şi structurate. Îl vedeţi când mergeţi cu el în parc cum se îndepărtează tot mai mult de părinţi, cum se alătură altor copii la groapa cu nisip, chiar dacă nu îşi împarte încă jucăriile cu ei. Degeaba îl chemaţi, el îşi doreşte să petreacă cât mai mult timp acolo, alături de ceilalţi copii. Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a copilului se află în dependenţă cu respectarea nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională recunoaşte trei nevoi fundamentale: • Nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a independentei copilului; • Nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se stabileşte doar în măsura în care el experimentează. • Nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de diferenţiere sunt satisfăcute. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: spiritul de competitie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1356

“Cei şapte ani de acasă” Profesor: Mazilu Marilena Mihaela Colegiul Economic “Ion Ghica” Bacău Familia are rolul primordial în educaţia şi formarea unui copil ca om, ea fiind cea care îşi pune amprenta asupra viitorului spiritual şi social al copilului, influenţâdu-i stilul de viata şi comportamentul. Familia este mediul în care copilul se naşte, trăieşte, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. De asemenea, în primii ani de viaţă, adică cei petrecuţi în familie se formează imaginea de sine a copilului care este esenţială pentru funcţionarea sa socială. Familia oferă primul model pentru comportamentele sociale viitoare prin imitaţie. Părinţii au datoria sa le dezvolte copiilor conştiinţa, caracterul, vointa, personalitatea, înainte ca cei mici să ajungă la scoală. Prietenii au contribuţia lor în formarea personalităţii copiilor. Educaţia începe din momentul conceperii unui copil cand mama trebuie să transmită copilului linistea şi afecţiunea. Mama reprezintă pentru ei locul ce le asigură toate condiţiile de siguranţă, locul unde pot veni cu toate problemele lor. Mama este pentru copil persoana faţă de care ei îşi exprimă cel mai bine sentimentele şi emoţiile. În cazul în care un copil s-a aflat într-o situaţie nu tocmai plăcută o zi întreagă, atunci când îsi vede mama, se relaxează. Copiii învaţă prin preluarea unor modele de comportament de la părinţi, de la prieteni sau din societate. Un copil manierat are anumite tipare de comportament: Salută. Salutul este primordial pentru stabilirea unor relaţii cu oamenii. Să ştii să saluţi, reprezintă o dovadă de bună crestere. Salutul reprezintă, în acelasi timp, un semn de respect. Se comportă bine cu prietenii şi cu celelalte persoane din jurul lui, răspunde la întrebări şi argumentează fiecare afirmaţie. Copilul cu “cei 7 ani de acasă” nu întrerupe un interlocutor şi ştie să susţină o conversatie, îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Are maniere la masă. Felul în care stă la masă şi mănâncă ţine de educaţie. Nu mănâncă grăbit şi evită discuţiile neplăcute, nu vorbeste cu gura plină, nu stă cu coatele pe masa, nu bate în masă, în pahare sau farfurii cu tacâmurile, dar nici nu gesticuleaza cu tacâmurile în mână. Îşi recunoaste greselile. Câţi adulţi recunosc că au greşit şi au cerut scuze? Asta înseamnă să fii sincer faţă de tine şi faţă de cei din jur. Copiii învaţă de la adulţi că recunoaşterea greşelii şi sinceritatea reprezintă un semn al respectului faţă de celălalt. Respectă normele sociale. Ajutat de părinţi, copilul va înţelege ce este bine sa facă şi ce nu şi va respecta anumite reguli nescrise. Copilul este învăţat să respecte obiceiurile, tradiţiile, convenţiile. Obişnuinţa colectivă se transmite prin educaţie din generaţie în generaţie. Este tolerant. Cuvintele, prin care Voltaire defineşte ” toleranta ”, sunt extrem de sugestive. ” Apanajul umanităţii. Cu toţii suntem caracterizaţi de slăbiciuni şi erori; să ne iertăm reciproc pentru acest lucru – aceasta este cea dintâi lege a naturii. ” Trebuie să realizăm ca nu suntem perfecţi, suntem supuşi greşelii. Să fii tolerant înseamnă să-l întelegi pe cel de lângă tine, să-i accepti greşelile şi slabiciunile, asa cum o faci cu ale tale. Toleranţa se dobandeste prin educaţie. A fi tolerant nu înseamnă a fi slab, cum greşit se întelege uneori. Aleksandr Soljenitan spunea : ” Este o lecţie universala – intoleranţa este primul semn al unei educaţii inadecvate. O persoană rău educată se poartă cu o nerăbdare aroganţa, în vreme ce autentică, adevărata educaţie dă naştere modestiei. ” Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Copilul învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, de la fraţi şi surori sau de la prieteni. Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o transmite.

1357

BIBLIOGRAFIE Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996; Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005; Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Maica Magdalena, Ed. Deisis, 2006; Viaţa de familie, Traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2009. https://putereortodoxă.wordpress.com/2013/04/03/rolul-familiei-în-educaţia-copilului-2/ http://www.desprecopii.com http://www.cum-evoluăm-permanent.com/sa-învăţăm-sa-fim-toleranţi/ http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa/

1358

Cei șapte ani de acasă! Prof. Mazilu Sanda Veronica Școala Gimnazială Bircii Scornicești, Jud. Olt „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro

1359

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ ! Prof. Mazureac Violeta Prof. Cuşnir Camelia G.P.P. Colegiul Naţional ,, Mihai Eminescu” Suceava Afirmaţia lui Pestalozzi conform căreia ,, ceasul naşterii copilului este începutul educaţiei sale”pare astăzi pe deplin firească, după cum sintagma ,, familia este prima şcoală a omenirii”nu mai are nevoie de argumente. În însuşirea abilităţilor de viaţă, mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copiilor. Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un ,, candidat la maturizare”(H.Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Acestea contribuie la fundamentarea personalităţii copilului în mediul familial, însemnând primul său univers afectiv, social, şi cultural, iar relaţiile cu mediul social, atitudinile părinţilor şi situaţiile trăite în familie îşi vor pune amprenta asupra personalităţii copiilor în devenirea sa ca adult. Un copil urmăreşte tot ce se întâmplă în jurul lui. Trage propriile concluzii din ceea ce vede şi caută liniighid pentru comportamentul lui. Construcţia celor şapte ani de acasă este un proces îndelungat, perioadă în care însuşirea abilităţilor de viaţă poate evidenţia capacitatea familiei de a o realiza. Rolul părinţilor, al familiei este acela de a fi educatorii copilului lor, pentru că familia nu este numai primul adăpost al copilului, ci este şi prima bază de lansare a acestuia în lume. Pentru a-şi îndeplini acest rol familia trebuie să se deschidă lumii, oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea. Familia este primul iniţiator socio-cultural al copilului. Aici se pun bazele incipiente ale dezvoltării intelectuale, morale, estetice, fizice şi sociale ale copilului. Modul de exercitare a rolului părinţilor, reglarea raporturilor dintre membrii familiei, grija faţă de bunurile comune, organizarea vieţii de la micile treburi gospodăreşti la activităţile recreatve şi creative, atenţia care se acordă fiecărui membru al familiei sunt percepute şi trăite de copil în mod diferit, la fiecare vârstă. Prin excelenţă mediul afectiv, familia constituie şcoala sentimentelor- copilul se simte iubit şi deci are sentimentul de siguranţă. Simţindu-se membru al familiei se integrează grupului, conformându-se autorităţii care se exercită asupra sa. Respectarea acestor norme presupune un continuu autocontrol, iar ulterior sentimentul de siguranţă şi integrare îi dă încrederea de a avea iniţiative proprii şi de a acţiona conform acestora. În interrelaţiile dintre părinţi şi copii, singura atitudine părintească validă este cea de acceptare, de respect faţă de personalitatea în formare a copilului, faţă de sentimentele şi nevoile sale. Prin atmosfera familială, prin relaţiile cu părinţii, copilul experimentează relaţiile pe care le va avea cu societatea, în general.El absoarbe valorile familiei , moravurile şi convenţiile şi încearcă să le potrivească modelului sau standardului stabilit de părinţi. Dacă toleranţa face parte din modelul familiei, copilul poate accepta toleranţa ca valoare pe care să o promoveze. Valorile morale ca cinstea, omenia, sinceritatea, demnitatea, hărnicia, spiritul adevărului şi al dreptăţii au ca ,, manuale” însăşi persoana părinţilor , iar ca ,, lecţii”comportamentul lor de fiecare zi. Prin acesta se se aşază,, fundamentul” educaţiei morale , fără de care grădiniţa, şcoala sau liceul, nu vor putea construi edificiul educaţiei morale, oricât de ingenios ar fi concepute şi de măiestrit realizate lecţiile de etică. Cei ,, şapte ani de acasă” cât şi lipsa lor marchează destinul fiecărui om. Pentru fiecare copil, familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea , dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie atât fizică cât şi psihică.

1360

Psihologii arată că, în general, comportamentul parental faţă de copil este inspirat din experienţa de viaţă a acestora, astfel perpetuându-se atât aspecte pozitive cât şi aspecte negative, pe parcursul mai multor generaţii.

1361

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Prof.înv.primar: MĂLĂESCU MARIA-IONICA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ZĂVOI -structura ȘCOALA GIMNAZIALĂ MĂRU “Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.” Albert Einstein În situațiile când ne supără sau ne deranjează comportamentul unei persoane sau a unui copil, ne ducem cu gândul la replica cea mai des întâlnită: “nu are cei șapte ani de-acasă”. Prin acest gând considerăm, că nu a primit o educație potrivită sau nu a învățat anumite reguli foarte importante de comportament, dar mai ales de politețe. În primii șapte ani de viață toate cunoștințele, deprinderile și atitudinile sunt definite de această expresie.Tot în această perioadă, copilul acumulează foarte multe informații, memorează și-și însușește diverse comportamente, atitudini, limbaj… El este pregătit să primească informații. Foarte important este modul cum sunt transmise aceste informații. Cea mai mare influență asupra copilului o are familia ,în special în primii ani de viață(trei ani), deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia. Bebelușul este foarte atașat de părinți. Cei șapte ani de acasă sunt deseori caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Unii specialiști susțin, că regulile de comportament și educație primite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt cei care definesc formarea lui ca adult.Nu este important doar să învățăm copilul să scrie și să citească, și este foarte important să-l pregătim să fie un exemplu bun în societate(mai ales la școală). În educația copilului sunt importante mai multe reguli esențiale: -Bunele maniere:copilul trebuie învățat să se comporte frumos -Stabilirea și impunerea unor reguli: copilului trebuie să i se stabilească niște reguli, pe care să le respecte -Comunicarea cu copilul: secretul unei relații stabile părinți-copii se face prin comunicare; trebuie să i se limiteze timpul petrecut la telivizor și calculator și să i se acorde o atenție deosebită prin conversație -Abuzul asupra copilului: copilul trebuie învățat să asculte prin folosirea unei discipline pozitive, nu prin abuzul fizic sau verbal -Exprimarea emoțiilor și sentimentelor: copilul reușește să-și controleze impulsurile(agresivitatea) și să rezolve unele conflicte pe cale pașnică -Adevărul: copilul trebuie să spună întotdeauna adevărul( el este obișnuit să facă ceea ce vede în jurul lui) -Timpul petrecut cu copilul: copilul are nevoie să petrecem cât mai mult timp împreună cu el și acest lucru se reflectă în educația și comportamentul lui(un copil are nevoie de conversație încă din primii ani de viață, el nu trebuie lăsat doar în fața televizorului”la desene”…) -Iubirea necondiționată: copilul trebuie iubit necondiționat, indiferent de felul cum arată, de performanțele intelectuale”atâta poate”,fizice sau de altă natură Este foarte important , ca unui copil să i se transmită învățămintele necesare care îl vor ajuta să fie om respectuos și demn de respect la rândul său.

1362

Cei șapte ani de acasă! Mârșu Elena Maria „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Expresia “Cei șapte ani de acasă” defineste tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viata. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, reprezintă una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Este important în această etapa a dezvoltării modul în care sunt transmise informatiile, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Pe perioada celor șapte ani copilul învață: - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curățenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverența în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. În era tehnologiei părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei și cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. În prima etapa a integrării în colectivitate are loc o organizare bine delimitată a programulu zilnic, atât din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Părinţii trebuie să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarile și activitățiile copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.

1363

Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3 3. http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa/#sthash.4uP3NKoa.dpuf

1364

10 REGULI ESENŢIALE ÎN EDUCAŢIA ŞI CREŞTEREA COPILULUI PÂNA LA 7 ANI Prof. înv. preşc. Mechenici Monica G.P.N. “Pinocchio”-Costineşti, Jud. Constanţa “Este de o mie de ori mai bine să ai bun simţ fără educaţie decât să ai educaţie fără bun simţ” Robert G. Ingersoll Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. 10 reguli esenţiale în educaţa şi creşterea copilului până la 7 ani: Învaţă-l să se poarte frumos - bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult – comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor şi calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! Învaţă-l să iubească cărţile şi lectura – începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! Lasă-l să se bucure de copilărie – nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin! Nu abuza în niciun fel de copil – fizic, emoţional, verbal; evită educaţia cu “palma” şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! Învaţă-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. Învaţă-l să spună mereu adevărul – şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indifferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti!

1365

Importanța celor șapte ani de acasă Autorul lucrării ed. Megyesi Ildikó Mereu auzim despre importanța celor șapte ani de acasă în viața unui copil. Specialiștii susțin că educația oferită copilului în primii 7 ani de viață sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Acești ani odată pierduți nu se mai pot recupera niciodată. Acei părinți care nu dau importanță și îi ,,strică” pe acești ani din viața copiilor lor, vor plăti multiplu prețul nepăsării lor. Primii șapte ani de acasă își pun aprenta pe toată viața omului. De acești ani depinde nu soarta copilului, a adultului, ci relația sa față de tot ce-i va oferi soarta. Acei copii care nu cunosc și nu respectă regulile familiei, a colectivității din care fac parte, mai târziu nu vor reuși să-și formeze simțul răspunderii. Din păcate, am observat că multe familii nu sunt conștienți despre importanța acestor ani și acționează greșit. În loc de a prezenta unele reguli copiilor, de a le cere respectarea acestor reguli, în loc de le ajuta în integrarea sănătoasă a lor în societate, îi obișnuiește cu dulciurile, cu minciuna, cu șantajul, cu isteria, cu jocurile de putere. Între multe altele aș dori să enumăr câteva comportamente greșite pe care le-am oservat la mulți părinți legat de educarea copiii lor. Toate cerințele îi sunt îndeplinite, dacă copilul face isterie părintele preferă să accepte dorințele copilului numai să nu-l mai audă strigând, strigătele nu-i sunt frânate de loc, nu contează dacă alții sunt deranjați, copiii iau parte în discuțiile părinților, își dau părerea, părerile îi sunt acceptate, cerințele îi sunt îndeplinite, copiii sunt puși să demonstreze în fața altora, cât de pricepuți sunt ei în recitarea unei poezii, intonarea unui cântec, redarea unor întâmplări hazlii petrecute cu el, repetarea unor cuvinte/expresii vulgare. La fel este greșit dacă părintele îl îmbracă prea gros pe copii, în pat îi culcă cu șosete, îl protejează de vânt, de curent, de ploaie, de soare. Aplică dispozitiv de protecție la toate colțurile mobilierului. Consecințele acestor practici în viața familiei și în viața de mai târzie a copilului sunt neplăcute. Copilul devine foarte sensibil, se va teme, se va îmbolnăvi mai des, va prezenta prudență fără temei. Copilul tebuie să se convingă despre realitatea că unele lucruri le poate genera dureri (colțul mesei, caloriferul, podeaua, etc.). La fel copilul tebuie să cunoscă până la vârsta de 7 ani limitele compotamentelor sale. Dacă părintele îi îndeplinește toate dorințele, acel copil nu va înțelege mai târziu că nu toate lucrurile pot fi obținute deodată, el va crede că pentru nimic nu trebuie lucrat, lui i se cuvine totul imediat. Acești copii mai târziu vor fi acei adulți care mereu pretind, și dacă nu își ating scopul imediat devin decepționați. Copilul care are rezultate în urma isteriei va deveni șantajist. Va găsi tehnici variante pentru a determina pe cei din jur să accepte cerințele sale (plâns, isterie, supărare, depresie, ba chiar se și îmbolnăvesc ca să-și atingă scopul, să atragă atenția celor din jur). E foarte important să-i fie pretinsă o limită în comportamente. Dacă nu are acest model el își va încerca limitele fără să se mai oprească. Dacă nu este lăsat singur nu va reuși ca și adult să se simtă bine singur, să mediteze pe anumite lucruri importante pentru el. Dacă în copilărie are voie să intervină mereu în discuțiile adulților, mai târziu nu va avea răbdare să asculte pe cei din jur. Demonstrarea faptului cât de priceput este un copil, la rândul său nu este un lucru greșit, doar atunci când acest lucru este un mijloc de a atinge un scop. Dacă învață că prefăcătoria este un mijloc de realizare a unui scop, el va alege această metodă și mai târziu. Copilul care nu învață limitele, sinceritatea, care nu reușește să-și asume răspunderea pentru consecințele deciziilor sale va fugi de realitate în vârtejul drogurilor.

1366

Acei părinți care transmit copiilor lor învățăminte pe care le consideră ei necesare, în a-i ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respectat la rândul lor, putem spune că acești părinți s-au implicat în formarea caracterului copiilor lor. Toți părinții doresc să educe copii cărora li se poate spune că au cei șapte ani de acasă. Bibliografie ***Gondolatok a gyermeknevelésről -, Deákné Bancsó Katalin, Editura Tudatos Lépés. *** Desprecopii.com, Redactor Daniela Slavu, Articol aprobat de Colegiul Psihologilor Desprecopii.com *** Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012. ***Părinți consecvenți, copii fericiți,Pilar Sanchez, Ester Lopez, Editura Aramis, 2009.

1367

7 ani de acasă… Prof. Minciună Melania Marina Grădinița cu Program Prelungit ”Rază de Soare” Pitești Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Iată câteva lucruri pe care orice copil ar trebui să le cunoaştă despre bunele maniere, lucruri care definesc cei 7 ani de acasă: 1. Când cere ceva, să spună întotdeauna “Te rog”. Şi când primeşte ceva să spună întotdeauna “Mulţumesc”. 2. Să nu întrerupă conversaţia unor adulţi decât dacă este o urgenţă. Altfel trebuie să aştepte până când adulţii termină de vorbit. Iar dacă este o urgenţă, să întrerupă întotdeauna discuţia cu “Vă rog să mă iertaţi că vă întrerup…”. 3. Să ceară voie înainte de a face ceva. În acest fel, nu va fi nevoit să suporte consecinţele unor fapte greşite. 4. Să nu comenteze aspectul fizic al cuiva decât dacă este vorba de un compliment. 5. Când cineva îl întreabă ce mai face să răspundă şi apoi, la rândul lui, să întrebe persoana respectivă ce mai face. 6. Să ciocăne la orice uşă închisă şi să aştepte răspunsul înainte de a intra. 7. Când sunt în vizită la prieteni să le mulţumească părinţilor acestora, la plecare, pentru buna primire şi pentru timpul petrecut acolo. 8. Când vorbeşte la telefon, să se prezinte întâi, abia apoi să spună motivul pentru care a sunat. 9. Să nu strige pe nimeni după porecle sau alte epitete răutăcioase. Să nu facă glume pe seama nimănui şi să nu tachineze pe nimeni, indiferent de motiv. 10. Dacă se loveşte din greşeală de cineva să spună imediat “Scuzaţi-mă, vă rog!” 11. Să ducă mână la gură când tuşeşte sau strănută şi să nu bage niciodată degetul în nas când se află în public. 12. Când un adult îl roagă să facă ceva, să răspundă zâmbind “Cu plăcere!” şi nu să refuze morocănos. Iar când cineva îl ajută pe el să spună întotdeauna “Mulţumesc!”. 13. La masă, să ţină un şervet în poală şi să se şteargă cu el la gură de câte ori este necesar. Iar dacă are nevoie de ceva aflat în capătul celălalt al mesei să nu se întindă după respectivul obiect, ci să roage pe cel care se află cel mai aproape să i-l înmâneze. Preșcolarii intră în contact cu din ce în ce mai mulți oameni din afara familiei. Prin urmare, vor putea pune în aplicare tot ce au învățat de la părinți în materie de bune maniere. Când copiii pun întrebarea ”De ce trebuie să fiu bun cu cei din jur?”, explicați-le că bunele maniere îi fac pe oameni să se simtă bine, iar atunci când se simt bine datorită nouă, ne simțim ți noi bine La aceasta vârstă copilul imită, de aceea trebuie ca adulții din preajma lui să fie un exemplu pozitiv în comportament pentru formarea viitorului adult. Bibliografie: Munteanu, Delia – ,,Politeţe şi bună cuviinţă”, Editura Ramida, Bucureşti, 1992

1368

Importanța celor șapte ani de acasă pentru viitorul copilului prof. ȋnv. primar MELINTE IONELA Colegiul Național “Ion Minulescu” – Slatina, Olt Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuților noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Eu una am fost terorizată cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și tot de când mă știu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi de școală? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Este adevărat ca nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educaționale ȋncă de la varste mult mai fragede, rămȃne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se ȋnvață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decȃt să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţi i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”.

1369

Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Ce spun parintii despre cei 7 ani de acasa? Pentru mine cei 7 ani de acasă ȋnsemnă mai mult reguli de bun simț, igiena, respect, pe care un copil trebuie să le ȋnvețe de la părinți, pȃnă să meargă la scoală, dar care desigur că părinții le tot repetăm pȃnă se fac mari: 1. să asculți pe cineva cȃnd ȋți vorbește; 2. să nu vorbești cu gura plină; 3. să te speli pe mȃini după ce ai fost la toaletă sau cȃnd vii de undeva; 4. să spui adevărul; 5. să nu fii agresiv; 6. să dai buna ziua/la revedere; 7. să ȋți asumi responsabilitatea pt ce faci; 8. să respecți pe cei din jur; 9. să nu scuipi pe stradă; 10. să nu vorbești urȃt; 11. să nu te ȋntinzi pe masă cȃnd mănȃnci; 12. să nu te urci cu picioarele ȋncalțate ȋn pat; 13. să respecți proprietatea personală și a celorlalți (să nu strici/distrugi); 14. să spui mulțumesc; 15. să te speli pe dinți seara/dimineața; Eu cred ca se acordă mult prea multă importanță unui concept ce datează din strabuni. Ȋn primul rȃnd, termenul e expirat... se consideră că pȃnă la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradinița și de la 6 la școală. Apoi, ȋn cei 7 ani se "predau" lecții grele de educație care pregăteau copilul pentru acel prag de desprindere. Multe energii, timp, nervi și frustrări copilăresti se derulau... parinții țineau mult la acea educație, copiii o ȋnghițeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard,

1370

minim, dar cumva obligatoriu, ȋn care trebuie să se ȋncadreze copiii. E drept, și părinții s-au adaptat, mulți au renunțat la standardele astea, de voie sau de nevoie. Educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar obligativitatea a devenit puțin desuetă, așa că la 7 ani unii copii sunt de pusi ȋn ramă, iar alții... mai putin.

BIBLIOGRAFIE: www.Desprecopii.com www.Jurnalul.ro www.7p.ro

1371

Cei șapte ani de acasă! ÎNV. MERA ALEXANDRA ȘCOALA GIMNAZIALĂ “SIMION BALINT “-ROȘIA MONTANĂ Structură ȘC. PRIMARĂ GURA MINEI, JUD . ALBA În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos , “nu are cei șapte ani de-acasă”, adică, nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe în special. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuvincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Etapa este considerată “culmea achizițiilor”, fiind una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj.Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru ei. Ei au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi, ca părinți necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Începe ca părinte să îl înveți lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? Urmând cei 10 pași esențiali în educația și creșterea copilului până la 7 ani : 1. Învață-l să se poarte frumos-bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului. 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relții solide între părinți și copii, limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației. 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele. 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme, permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal , evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă. 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente-numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul-este o lecție pe care o învață cel mai bine de la părinți, copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui. 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău -fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.

1372

10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta- iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură ,nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești și demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre ( sărutari pe frunte, îmbrățișări) și nu prin cadouri . Ce pot invăța copiii în cei șapte ani dacă urmezi ca părinte cei 10 pași? - deprinderi de autoservire, - ordine, - igienă, - curățenie și exprimarea propriilor nevoi, - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, - bune maniere și comportament adecvat situației, - limbaj corect transmis (fară greșeli de pronunție, topică ori dezacord între părțile de vorbire și de propoziție), - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător , - consecvența și perseverența în realizarea unei sarcini, - concentrare a atenției, - alegerea motivelor si motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din insușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție, - altruismul, - cooperarea, - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise, de catre cine și în ce mod. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Bibliografie: 2. Vrăsmaş E., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. Ciofu C., Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 4. Bunescu G,Alecu G,Badea D., Educația părinților, strategii și programe, EDP București , 1997 4. www.copii.ro 5. www.didactic.ro

1373

“ CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Ed. Mera Mariana Scoala gimnazială “Simion Balint” Roşia-Montană Structura GPN Gura-Roşiei Motto: “Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. (Child’s Appeal) Expresia “cei şapte ani de acasă” este folosită pentru a descrie comportamentul unei persoane, de obicei referindu-se la politeţe şi respect acordat celor din jur. Acestea se dobândesc (sau nu), prin educaţia primită în familia în care copilul creşte şi se dezvoltă, împletită ulterior cu educaţia primită în grădiniţa de copii. Încă din cele mai vechi timpuri educaţia copiilor s-a făcut în familie, în special de către mamă, care era răspunzătoare de îngrijirea şi educarea copiilor ei. Primii ani din viaţa unui copil sunt hotarâtori pentru educaţia şi dezvoltarea lor. Rolul familiei în viaţa unui copil este foarte important. Familia este primul grup social în care copilul trăieşte. Ea oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Persoanele cu care copilul interacţionează constant încă din primele zile ale vieţii sunt părinţii. Aceştia le oferă modele de urmat, modele pe care copilul le învaţă prin imitaţie. Pedagogul John Locke, fiind convins de importanţa exemplului dat de părinţi şi de înclinaţia spre imitaţie a copilului, afirma că: “ Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite”. Părinţii devin astfel primii educatori ai copilului. Primele deprinderi de viaţă sănătoase ale copilului sunt formate şi dezvoltate în familie (deprinderi de igienă, de alimentaţie) constituind suportul dezvoltării ulterioare şi influenţând personalitatea copilului. Tot în familie copilul învaţă primele elemente de limbaj. Volumul, calitatea, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, onestitatea, ordinea, răbdarea,etc. Comportamentele părinţilor în diferite contexte sunt modele de urmat pentru copii. De la părinţi, cei mici vor învăţa să aprecieze ce e bine şi ce e rău , ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Familia îl învaţă pe copil să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten. Tot în acest mediu familial copilul îşi exersează comportamentele sociale, învaţă să se descopere pe sine şi pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale. Mediul familial este cel mai important factor în dezvoltarea copilului, care este deosebit de receptiv la influenţele negative sau pozitive exercitate asupra lui. Atitudinile părinţilor au o influenţă majoră asupra personalităţii copilului în devenirea sa ca adult. Majoritatea adulţilor le spun copiilor “Nu e bine aşa!”, “Nu fă aşa!”, “Fă aşa!”. E mai simplu pentru adulţi să dea ordine decât să explice motivul acestora. Uneori mesajele bine intenţionate ale adulţilor nu ajung la copii aşa cum se dorea. Dacă adulţii observă doar greşelile din comportament, copiii vor atrage atenţia doar prin greşeli. Cea mai bună cale de a-i îndruma către competenţele dorite şi comportamente potrivite ar fi aceea de a remarca orice atitudine pozitivă, fiecare clipă în care fac ceea ce se doreşte de la ei sau găsesc singuri soluţii la problemele pe care le întâmpină. Educaţia din familie a copilului este continuată la grădiniţă. Aceste două medii educative influenţează major educaţia timpurie a copiilor, educaţia “celor şapte ani de acasă”. Familia şi grădiniţa trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi transmită reciproc informaţii privind particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce priveşte educarea acestuia. La intrarea copiilor în grădiniţă, părinţii sunt aceia care trebuie să informeze educatorii de toate obiceiurile copiilor lor, de problemele lor, etc. În practică se poate întâmpla ca părinţii să nu colaboreze eficient cu personalul grădiniţei, acest lucru punându-şi amprenta asupra educaţiei copilului. Necolaborarea părinţilor se poate manifesta prin: neimplicarea în activităţile propuse în grădiniţă, lipsa de responsabilitate, critica nefondată a activităţilor din grădiniţă, etc. Intrarea copilului într-un nou mediu decât cel obişnuit de acasă poate fi traumatizantă pentru unii copii, de aceea personalul grădiniţei trebuie

1374

să preia într-o mare măsură rolurile parentale. Tot ceea ce-l înconjoară pe copil trebuie să-l susţină pe acesta să exploreze, să experimenteze,să se dezvolte. Copilăria timpurie este cea mai important etapă din viaţa copilului. Educaţia din această perioadă vizează intervalul de timp cuprins între naştere şi vârsta intrării la şcoală. Dacă procesul de educaţie din această perioadă este neglijat, compensarea mai târziu a acestor pierderi este dificilă şi costisitoare. Calitatea educaţiei în această perioadă depinde de partenerii implicaţi, cei mai importanţi fiind părinţii şi mediul creat de aceştia acasă. “ A creşte şi a educa un copil ar trebui să fie pentru toţi părinţii o datorie. Educarea calităţii de părinte a rămas încă o cerinţă pentru împlinirea căreia societatea, grădiniţa caută încă soluţii.”(Ghid de bune practici pentru educaţia timpurie)

Bibliografie: Boca, C.,(2007), Introducere în educaţie timpurie, Proiect PHARE 2004 “ Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate “, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti Tatu, C., Note de curs, Consilierea familiei, Facultatea de Pedagogie , Braşov Ghid de bune practici pentru educaţia timpurie a copiilor între 3-6/7 ani, P.R.E.T.

1375

,,Fă celuilalt ce ai vrea să-ți facă el ție!” prof. Meraru Maria Marcela Instituția: Școala Gimnazială ,,I. D. Sîrbu” Petrila- Hunedoara Frumos îndemn pe care l-am adresat, de-a lungul carierei mele, tuturor preșcolarilor care au pășit cu drag, dar și cu emoție, peste pragul grădiniței spre integrarea cu succes în marea familie a ,,grădinarilor”. Credeți că mi-a fost ușor a mă face repede înțeleasă de către micuții curioși în ale explorării lumii prin joc? Nu. Dar, cu siguranță, bazele educației de acasă a micuților au fost puse, zi de zi, de către familie. Pentru noi ca educatoare au contat mult ,,cei trei ani de acasă” la fel de mult pe cât contează pentru societate, ca sumă a indivizilor ei interacționând cu semenii, ,,cei șapte ani de acasă” ai fiecăruia, atunci când relaționăm unii cu ceilalți și dorim o comunicare cât mai plăcută sub toate aspectele. Psihologii au afirmat de-a lungul vremurilor că un copil atinge pragul de maturitate școlară în jurul vârstei de șapte ani. Poate de aceea, învățământul românesc tradițional avea în vedere înscrierea copiilor în prima clasă de școală la împlinirea celor șapte ani de viață, după ce educația din sânul familiei a oferit copiilor posibilitatea deplină de a fi cuviincioși nu doar cu părinții sau alți membrii ai familiei, ci și cu alți copii, alți indivizi din comunitate, societate, tocmai pentru ca relațiile din școală, gen copil – copil , copil – învățător , învățător – copil să se bazeze pe respect, răbdare, înțelegere, empatie, iubirea aproapelui, să existe un feedback real între persoane chiar și din privire, nu numai în urma unui dialog direct. Și astăzi se presupune că până la finele clasei zero copiii vor fi capabili a dezvolta relații juste interumane, care să-i ajute a se integra cu succes în clasa I, pe baza achizițiilor fundamentale de la grădiniță, și a anilor în care primele modele de viață le-a găsit în familie. Până la șapte ani familia oferă copilului un mic univers de reguli de comportare civilizată răspunzând întrebărilor firești ale micuțului: ,,Cum mănânc?”,,Cum mă îmbrac?”,,Cum salut?”,,Cum îmi aleg un prieten?”,,Cum călătoresc?”,,Cum vorbesc?” și câte altele... Dar, în sens larg, școala răspunde mult mai multor nevoi ale copiilor completând și lărgind progresiv universul cunoașterii cu ,,ce, cât și când mănânc”,,în ce condiții mă îmbrac așa...sau la evenimente...”,,care sunt formulele de politețe în situații diverse”,,ce înseamnă un prieten și ce pot eu oferi”,,care sunt drepturile și obligațiile mele de elev”,,cum mă comport în călătorie cu diferite mijloace de locomoție, la spectacol, la teatru, la Zoo, în excursie, cu vecinii, cu profesorii, doctorii, organele de poliție”,,cât de mult și cât de tare vorbesc atunci când dialoghez sau povestesc, sau în timpul mesei” etc, într-un cuvânt, codul bunelor maniere, desigur, pe înțelesul preșcolarilor. Cei șapte ani de acasă sunt, fără tăgadă, miezul tuturor viitoarelor relații ale copilului cu lumea înconjurătoare, fie că vorbim despre persoane, ființe vii, natură, mediu înconjurător cu care, individul intră, la timpul potrivit, în contact. Părinții copiilor au devenit ușor și pe nesimțite parteneri activi în educația propriilor copii încă de la intrarea în grădiniță când, invitați de profesori, au participat activ la activități obligatorii și, mai cu seamă la cele alese de copii, extracurriculare educative, desfășurate sub modalități diverse: jocuri, excursii, expoziții, activități practice de creație sau eco, spectacole, parade, acțiuni patriotice, caritabile, ori de voluntariat, activități care clădesc, atractiv și în timp, personalitatea copiilor și o dezvoltă, îi îmbogățesc calitățile pozitive de caracter, dezvoltă la copii morala creștină și benefică a individului în reațiile lui prezente și viitoare. Astfel copiii au învățat să fie harnici, înțelegători, răbdători, să evite sau să aplaneze conflicte, să lege prietenii, să fie miloși, darnici, mândri de apartenența la poporul român, respectuoși cu colegii, adulții, apreciind valorile tradiționale, copii aparținând altor popoare, rase, culturi, tradiții și obiceiuri diverse de pe mapamond, într-un cuvânt, au învățat să accepte diversitatea, cea care spune că deși nu suntem la fel, totuși ne asemănăm, avem aceleași nevoi, dorințe, idealuri, din copilărie până la maturitate. Concluzionând, putem spune că cei șapte ani de acasă sunt suma eforturilor partenerilor educației copilului spre devenirea lui ca o persoană valoroasă pentru toți. Și atunci putem să ne ducem cu gândul la valoroasa idee creștină ,,-Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”.

1376

EDUCAŢIA COPILULUI ÎNCEPE DIN FAMILIE PROF. MESEŞAN VIORICA Grădiniţa cu P. P. Paradisul Piticilor, Dej,Cluj Este un titlu care sună puţin cam imperativ, dar ţinând cont de importanţa acestui îndemn în plan familial, îmi permit să sugerez părinţilor câteva modalităţi de a petrece timpul alături de cei pe care-i consideră bunurile cele mai de preţ, şi în special să fie atenţi la comportamentul pe care-l adoptă, pentru că acesta se va reflecta în viaţa copiilor. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar împlinirea acestui deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. Dezbaterea acestei teme a început prin precizarea că “ Niciodată nu este pre târziu să faceţi o faptă bună, deci nu amânaţi nici o clipă. Începeţi acum!” Copiii preşcolari se află la vârsta imitaţiei. Acesta înseamnă că oricât de bine l-ar educa părintele pe copil , câtă vreme el este un exemplu negativ, înseamnă că-i dă apă la moară să procedeze la fel. Cu o mâna îi dă şi cu cealaltă îi ia. În această perioadă, modelele morale sunt extrem de importante pentru copil, regulile sunt importante, dar puterea exemplului este cea mai stimulatoare. Copilul are nevoie să înveţe din exemple concrete, atâta vreme cât capacitatea de a gândi abstract încă nu i s-a dezvoltat. Propriile noastre trăsături de caracter, cele puternice, dar şi slăbiciunile, toate se oglindesc în viaţa copiilor. Adesea, lucrurile care ne enervează la copiii noştri sunt de fapt cele mai mari defecte ale noastre. Copilul face ceea ce vede. Fiţi atenţi! Copiii dumneavoastră sunt mai atenţi la ceea ce faceţi decât la ceea ce spuneţi! Pentru copii, o fundaţie solidă presupune o bază morală solidă. Părinţii care-şi învaţă copiii să fie cinstiţi, dar care nu reuşesc să fie astfel ei înşişi, creează mari probleme. Spuneţi în fiecare dimineaţă copilului dumneavoastră “ bună dimineaţa” şi nu va mai fi necesar să vă rugaţi de el când îl aduceţi la grădiniţă să facă acest lucru. Spuneţi mulţumesc de câte ori primiţi ceva de la copilul dumneavoastră sau de la adulţi. Copilul va observa acest lucru şi-l va folosi cu siguranţă. Una din cele mai bune ocazii pentru deprinderea valorilor morale şi a răspunderii constă în aplicarea lor zilnică acasă. Mii de lucruri trebuie făcute zilnic . În multe case, din păcate, există discuţii arbitrare, prin care se decretează : “Asta nu e treaba mea.Tu stai toată ziua cu copilul.” Ambii părinţi participă la educaţia copilului indiferent de timpul petrecut acasă. Copiii nu vor primi o educaţie bună dacă le spunem “ Fă cum spun eu, nu face ca mine, eu sunt mare şi am voie să fac asta.” Eficienţa părinţilor se bazează pe încredere. În cazul în care copiii ştiu că ceea ce îi învaţă părinţii este în acord cu viaţa pe care părinţii o duc , atunci copiii au încredere în părinţi şi vor reacţiona pozitiv la ceea ce spun aceştia. . Pentru a menţine optimismul şi şansele crescânde de educare a unor copiii buni, trebuie să avem simţul umorului pentru a depăşi problemele, obstacolele şi momentele de descurajare cu care ne vom confrunta din când în când. Ajutaţi-vă copilul să-şi dezvolte simţul umorului. S-a demonstrat de altfel că umorul este una dintre cele mai stimulatoare unelte de care ne putem folosi pentru a-i învăţa pe alţii. O altă sugestie ce ar trebui reţinută este importanţa aprobării faptelor copiilor cu cuvinte frumoase. Nici nu vă daţi seama cât de importante sunt câteva vorbe sincere şi ce impact pot avea ele asupra vieţii. Copilul trebuie să ştie că este deosebit, unic şi iubit .Încurajaţi toate acţiunile pe care le face. Spuneţi-i tot timpul ce frumos construieşte, desenează, sau îndeplineşte o activitate. Munca alături de copil aduce multe îndepliniri. Petreceţi mai multă vreme citindu-i poveşti, daţi-i cuburi sau plastilină să-şi folosească imaginaţia pentru a crea lucruri diferite. Vorbiţi foarte mult cu copilul dumneavoastră. Atunci când îi citiţi o poveste precum „Scufiţa Roşie” prezentaţi-i fiecare personaj şi puneţi-l pe copil să vorbească precum fiecare în parte. Astfel copilul va dori să revină asupra povestirii pentru că vrea să vorbească precum vânătorul ,precum Scufiţa Roşie, precum lupul şi toate celelalte personaje. Acest lucru este util în primul rând deoarece apropie părintele de copil şi în al doilea rând stimulează imaginaţia şi creativitatea copilului. De altfel îi dăm de lucru copilului ca să nu se plictisească.

1377

Un alt aspect este legat de înfăţişarea fizică a copilului. Mult prea adesea aceasta are legătură cu ceea ce mănâncă şi bea copilul.. În mod ideal, copilului nu ar trebui să i se dea bomboane , băuturi răcoritoare şi alimente sintetice. În mod realist însă ar fi extrem de greu să respectăm asemenea regim. Este important să înţelegem că trebuie folosit un regim echilibrat. Degeaba îl îndopaţi pe copil cu tot felul de mâncăruri, uneori îl obligaţi să mănânce exagerat , iar apoi, când consideraţi că are probleme serioase cu greutatea luaţi măsuri drastice. Disciplina înseamnă să îl învăţaţi pe copil pe ce cale să meargă. Disciplina presupune tot ceea ce trebuie să faceţi ca să îl ajutaţi să înveţe diverse lucruri. E necesar să doriţi din partea copiilor să vă urmeze şi să vă respecte regulile pentru că vă iubesc şi pentru că au încredere în dumneavoastră, nu dintr-un sentiment de frică. În ultima vreme, timpul parcă se contractă, şi în marea grabă în care trăim , ne găsim timp pentru toate, mai puţin pentru a vorbi cu copiii noştri. Din dorinţa de a oferi copiilor o viaţă mai bună, încercăm să le oferim de toate. Ne umplem casele de jucării, de cărţi, televizoare, calculatoare, şi totuşi simţim că ceva din educaţia copiilor noştri ne lipseşte şi nu ştim ce. Ei bine, ne lipseşte comunicarea, ne lipseşte răbdarea de a sta de vorbă cu copilul nostru când vine de la grădiniţă, ne lipseşte răbdarea de a-l lăsa să ducă la bun sfârşit un lucru, chiar dacă aceasta înseamnă mai multe încercări. Copilul trebuie să ştie cât este de deosebit, unic şi iubit. Să-i spunem tot timpul cât de frumos construieşte, îndeplineşte o activitate, colorează, să le sădim încrederea în suflete . . Timpul şi energia investite în copiii îşi vor arăta roadele într-o iubire şi într-o satisfacţie mai presus de orice imaginaţie. Nu trebuie să gândim că plătim un preţ, ci că ne bucurăm de rezultate. Toate acestea presupun o muncă în echipă. Ambii părinţi sunt parteneri în educaţia copilului. O echipă părintească puternică şi unită are cele mai mari şanse să-şi influenţeze copiii în bine.

1378

Importanta celor 7 ani de acasa Prof. Meza Mirela-Liliana- Scoala Gimnaziala nr. 1 Nucet, jud. Bihor Adverbul „acasa” este definit in dictionar astfel:”In sau spre casa in care locuiesti” (DEX, Editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1998, pg. 5). Pentru substantivul „Casa”, dictionarul mai sus amintit este mai putin evaziv, definind atat sensul propriu, ca o”cladire destinata pentru a servi drept locuinta omului”( op. cit., pg. 142), cat si sensurile secundare si figurate. Daca ar trebui sa definim conform dictionarului termenii: educatie, parinte, maniere, scoala, dascal, sacrificiu, lectii, implicare etc., nu vom gasi niciunde explicatii detaliate pentru eforturile pe care trebuie sa le depui in calitate de dascal pentru educatie, suplinind de multe ori ceea ce parintii nu stiu sau nu au timp sa faca: sa-si educe copiii pentru viata. Substantivul: „educatie”, in DEX este definit astfel:”Ansamblul de masuri aplicate in mod sistematic in vederea formarii si dezvoltarii insusirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor si ale tineretului(…); rezultatul acestei activitati pedagogice; buna crestere, comportare civilizata in societate” (op. cit. pg. 331). Fiind o activitate pedagogica, ar trebui sa fac iarasi trimitere la DEX si sa definesc substantivul:” pedagog” si intreaga familie lexicala, ca sa ma conving, o data in plus, de ce noi, dascalii suntem baza educatiei copiilor. Am intalnit cazuri cand parintele, „garbovit” sub greutatea poverii bijuteriilor, si-a declinat responsabilitatea educatiei copilului, afirmand cu toata convingerea, ca „de-aia merge la scoala, sa-l educi!”. Mass media ne pune la zid, prezentand cazuri de „non-dascali”, care au abateri flagrante de la deontologia profesionala si astfel toata lumea ne incrimineaza pe toti, fara sa cunoasca detaliile activitatii noastre. Noi trebuie sa avem un limbaj adecvat, o comportare exemplara, un bagaj de cunostinte in functie de specializare, sa utilizam metode adecvate tipurilor de lectii, sa dam dovada de punctualitate, sa respectam elevii, sa le cream deprinderi de invatare, sa fim disponibili la activitati scolare si extrascolare, sa facem performanta, sa nu lezam orgoliile parintilor, sa nu ridicam tonul, sa nu…, sa nu… Mai suntem monitorizati de ISJ, de conducerea scolii, de colegi, de parinti, de elevi, de comunitatea locala. Si cum sa facem toate acestea? Noi nu suntem oameni? Cele mai mici scapari sunt mediatizate si noi devenim iar subiect de prima pagina. Probabil fiindca suntem asa importanti, pentru ca NOI educam, NOI formam personalitati, NOI iubim neconditionat elevii ca pe propriii copii, NOI avem in maini viitorii cetateni, NOI suntem viitorul societatii! E prea mult? Cred ca asta este menirea dascalului si am convingerea ca fiecare dintre noi se sacrifica pe altarul educatiei. Pentru un parinte conteaza de cele mai multe ori sanatatea copilului, asigurarea bunastarii actuale si viitoare, greutatea educatiei fiind pe umerii dascalului. Ducem cu demnitate aceasta placuta povara pe care ne-am asumat-o in clipa cand am optat pentru profesia de dascal. Pe parcursul carierei un cadru didactic modeleaza zece generatii de elevi! Oare de cate ori suplinim „cei 7 ani de acasa”? Daca fiecarei serii de elevi i-am adauga „cei 7 ani de acasa”, s-ar aduna prea mult ca sa ne fie recunoscute meritele. Nu-i asa, stimati colegi de breasla?

1379

Educația în primii 7 ani ai copilului Prof. Mezin Anita Liceul Teoretic Diaconovici-Tietz Reșița Structura Școala Gimnazială Nr. 1 Reșița „Dacă vrei sa știi cum sunt mama și tatăl, nu trebuie decât să te uiți la copiii lor" aceasta este una dintre multele ziceri ancorate în fapte reale ale poporului român. Indiferent de procentajul în care mai putem spune că în vremurile în care trăim mai există sau nu cei șapte ani de acasă, un adevăr de necontestat este faptul că primele norme de conduită, copilul le deprinde din familie, mai mult printr-un comportament de imitare a ceea ce vede și aude, decât prin gesturi conștiente. Deși părinții, la rândul lor, prinși în vâltoarea vieții sunt obligați a-și înscrie odraslele la diferite forme de școlarizare încă din frageda pruncie a acestora, dificila sarcină a celor șapte ani de acasă rămâne tot pe umerii lor. Școala nu poate decât să consolideze și să continue ceea ce părinții au construit in primii ani de viață ai copilului. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor şapte ani de acasă. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rândui, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. şi

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor a celui/celei care serveşte masa.

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la

1380

fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1381

Prof.-educator Micsa Georgeta CSEI”Christiana”Bocsa, C-S Cei sapte ani de acasa Am impresia ca m-am nascut cu expresia asta. Am auzit-o din primele zile ale vietii mele constiente. Am inteles importanta ei, in lumea ce ma inconjura si incercam sa ma comport adecvat sa nu-mi fac de rusine familia. Pentru ca am inteles ca vorbele acestea se refera la tot ce imi era mai drag pe lumea asta-familia mea.Aceasta expresie era ca o eticheta pentru mine si cei dragi mie. Comportamentul meu era ca o oglinda a familiei mele in societate. Daca uneori personalitatea mea navalnica supara pe cineva, iar acela imi spunea aceste vorbe, ma deranjau mai tare ca o injuratura. Ma ataca nu doar pe mine ci pe toti ai mei care au contribuit la educatia mea, parca imi jignea arborele genealogic. Daca eram vinovata imi era foarte rusine de ce am facut si de ce mi-i s-a spus, si incercam sa repar repede ce am gresit, pentru a demonstra ca sunt de “familie buna”. In ziua de azi s-a pierdut sentimentul de apartenenta la ceva. Copiii nu mai au respect de nimic, se poarta urat cu familia, cu batranii, nu mai au respect nici de ei insasi, la primul esec isi pun capat zilelor. Ei au doar drepturi nici o obligatie, ei le stiu pe toate, dar nu stiu sa se bucure de ceea ce auCopilaria/Adolescenta, Familia, Libertatea. Educatia incepe de cand mergi cu mama/bunica pe strada prima data si-ti zice strangandu-te de mana “Spune saru-mana!”.Sau imi mai spunea bunica (ea m-a crescut si educat) “Cand saluti pe cineva zambeste,conteaza mult, ii poti schimba viata acelui om cu un simplu zambet si nu-ti pica vreo coroana, ba pe deasupra te simti si tu minunat.”. Trebuie sa-i invatam ca sunt Nimic , daca nu respecta trecutul. Trebuie invatati sa zambeasca!

1382

Cei şapte ani de-acasă Prof. înv. primar Micu Florentina Seminarul Teologic Ortodox ,,Sf. Andrei” din Galaţi Societatea în care trăim se schimbă şi odată cu ea se impune regândirea educaţiei formale, crearea unui climat optim pentru învăţare bazat pe cunoaşterea elevilor, pe identificarea unor modalităţi de comunicare eficientă cu copiii, pe disciplinarea pozitivă şi gestionarea situaţiilor conflictuale, promovând sprijinul reciproc şi dialogul constructiv cu familia. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ, mediul familial fiind primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectele casnice, etc.). Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Un cadru didactic eficient valorifică cu succes implicarea activă a părinţilor în educaţia copiilor, ,,cei şapte ani de-acasă” având un rol hotărâtor în găsirea şi aplicarea unor soluţii capabile să ducă la conturarea profilului moral al omului de mâine. În acest sens, o atenţie deosebită am acordat însuşirii noţiunilor morale, condiţie de bază în influenţarea personalităţii copilului şi în sensibilizarea vieţii afective, formării şi clarificării prin intermediul regulilor clasei şi a activităţilor de educaţie civică, a reprezentărilor morale despre adevăr, dreptate, cinste, curaj, perseverenţă, hărnicie, prietenie. De asemenea, un rol deosebit am acordat întâlnirilor cu părinţii (şedinţe, lectorate, dezbateri, consultaţii) în cadrul cărora am prezentat diferite materiale informative, studii de specialitate, etc. pentru a găsi răspunsuri la întrebarea ,,Cum ne putem determina copiii să facă ceea ce noi credem că este bine? Putem să îi ajutăm şi noi?”. Pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări părinţii au fost îndrumaţi: să acorde atenţie lucrurilor bune pe care le fac copiii. Aprecierea şi atenţia constituie modalităţi importante pentru a stabili o relaţie bună cu copilul şi totodată, pentru a-l împiedica să pretindă atenţie în manieră negativă; să ofere recompense copiilor pentru a întări comportamentele adecvate. De exemplu: să meargă la culcare cu o jumătate de oră mai târziu, să i se permită să vizioneze un anume program la televizor, să se joace cu părinţii, să se plimbe cu bicicleta, să pescuiască, să le citească ceva părinţilor, dulciuri, fructe, (mici) cadouri şi eventual bani de buzunar; să fie categorici ori de câte ori copilul face un lucru care nu este acceptabil. Regulile şi limitele sunt importante fiindcă ele oferă părinţilor şi copiilor sprijin şi siguranţă. Copiii acceptă adesea regulile dacă sunt clare şi pe întelesul lor şi dacă sunt aplicate în mod consecvent. să ignore copilul atunci când el încearcă să atragă atenţia prin comportamente nedorite. Dacă va observa că nu i se acordă atenţie, copilul nu va mai repeta comportamentul. De-a lungul experienţei mele didactice mi-am propus să accentuez şi să valorific caracterul formativ al procesului instructiv- educativ din şcoală, cunoscut fiind faptul că educaţia morală trebuie începută încă din primii ani de viaţă ai copilului şi continuată sistematic pe tot parcursul vieţii. În concluzie, am putea spune că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop– formarea personalităţii umane integrale şi armonioase a copiilor care să ilustreze cu succes cunoscuta expresie „a avea cei şapte ani de-acasă”. Bibilografie:

1383

Iucu, B., Romiţă, Managementul clasei de elevi- aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză educaţională, Editura Polirom, Iaşi, 2006; Şchiopu, Ursula,Verza, Emil, Psihologia vârstelor (ciclurile vieţii), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981; Tomşa, Gheorghe, (coord.), ş.a., Psihopedagogie şcolară şi preşcolară, Editura Coresi, Bucureşti, 2005; www.părinţi.ro.

1384

Cei șapte ani de acasă! Familia și școala Prof. înv. primar Atodiresei Mihaela Elena Școala Gimnazială „Calistrat Hogaș” Roman, Neamț Motto: „Bunăstarea copiilor de azi este cheia spre viitor a oricărei societăți.” Raluca Zaharia Familia și școala sunt cei doi factori importanți, cei doi piloni de rezistență, iar între aceștia și mediul extrașcolar sau extrafamilial, pendulează copilul, obiect și subiect al educației. Încă din primele luni de existență, copilul este foarte receptiv la ceea ce se petrece în jurul său, chiar dacă pare complet străin de mediul ambient. Un scriitor făcea următoarea constatare: „Viața de familie este ca o sală înzestrată cu cele mai formidabile proprietăți acustice. Copiii cresc auzind nu numai vorbele părinților (pe care treptat încep să le treacă cu vederea), ci aud și intențiile, atitudinile dindărătul cuvintelor. Ei află mai presus de toate ce admiră, ce disprețuiesc în realitate. Se vorbește adesea despre „cei șapte ani de acasă” etichetă fără conținut pentru unii, dar semnificativă pentru cine cunoaște mai bine influența covârșitoare a educației din familie pentru tot restul vieții, în bine sau rău, după cum copilul a avut norocul sau neșansa de a crește într-un mediu prielnic sau într-unul nefavorabil. Teoria și practica științifică au dovedit că educația trebuie și poate fi începută din primii ani de viață ai copilului fiind continuată, în mod sistematic, toată viața. Educația în familie, primii ani de-acasă, influențează puternic întreaga existență a individului, indiferent dacă el recunoaște acest lucru sau nu. Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient le „văd” cu ochii minții și le urmează. Familia înseamnă sprijin și înțelegere, înseamnă bucuria de a sta împreună în jurul bradului de Crăciun sau de a pleca în vacanțe de vis. Familia reprezintă așadar pentru fiecare individ sfera privată a existenței sale, respectiv locul unde se simte bine în intimitatea celor dragi și unde își poate reechilibra energia sufletească de care are nevoie în viața publică. Părinții au responsabilități față de copii, dar și drepturi. Dacă, în trecut, părinții aveau „ultimul cuvânt” în luarea tuturor deciziilor, astăzi acest lucru s-a schimbat în cazul multor familii, gradul de independență al tinerei generații crescând foarte mult. Instituțiile extrafamiliale (școala de exemplu), grupurile de prieteni, mass-media exercită o mare influență asupra tinerilor și chiar intervin atunci când sesizează că în interiorul familiilor există tensiuni și conflicte. Conflictele dintre generații, deosebirile de atitudini și aspirații dintre copii și părinți se datorează diferenței de vârstă și de gusturi, „modei” care se schimbă continuu. De cele mai multe ori „criza” poate fi ușor soluționată dacă membrii familiei găsesc o cale de a comunica și de a-și rezolva problemele, așezându-se la masa „tratativelor” și expunându-și, în liniște, punctele de vedere. Părinții nu trebuie să uite că și ei au fost la rândul lor „tineri și rebeli” și au contestat toate regulile existente pe vremea lor, iar copiii trebuie să înțeleagă că părinții au oricum mai multă experiență și acționează în interesul celor cărora le-au dat viață, și pentru care doresc tot binele din lume. Până la urmă, cheia rezolvării tuturor conflictelor este toleranța. Depinde de cum va acționa fiecare membru al familiei pentru a putea asigura liniștea și înțelegerea, făcându-și când e cazul „mea culpa” (lat. „E vina mea”) și fiind tolerant cu ceilalți. Toleranța reprezintă capacitatea sau practica de a recunoaște și a respecta convingerile și practicile altora, iar cultivarea toleranței trebuie să înceapă în familie. Pe de altă parte, în mediul școlar, elevul are posibilitatea de a trăi de mic viața de cetățean ordonat și activ prin convingere; în acest sistem elevii îndeplinesc diferite însărcinări cu caracter de utilitate publică pentru ordinea, igiena, estetica și bunul mers al școlii prin muncă, prin opere de asistență și de cultură ca: bibliotecă, excursii, voluntariat etc. activități care sunt echivalente cu funcțiile sociale din societatea românească.

1385

Este cunoscut faptul că viitorul oricărei societăți depinde de capacitatea sa de a se îngriji de sănătatea și bunăstarea următoarei generații. Pe scurt, copiii de azi sunt cetățenii, angajații și părinții de mâine. Dacă investim în mod înțelept în copii și familie, răsplata generației de mâine va fi capacitatea de a trăi ca adulți productivi și responsabili. Dacă nu reușim să oferim copiilor ceea ce au nevoie pentru a pune bazele solide ale unei vieți sănătoase, punem în joc siguranța și prosperitatea noastră. În ceea ce privește îngrijirea copilului, studii recente au demonstrat că, în general, capacitățile parentale prezic în mare măsură dezvoltarea socială, emoțională și cognitivă și sunt chiar mai importante decât frecventarea unui centru de îngrijire a copilului, în special dacă serviciile acestuia nu sunt de cea mai bună calitate. O îngrijire de calitate, înseamnă, alături de o bună îngrijire părintească, dezvoltarea mentală normală a copiilor și achiziția de competențe sociale pozitive. Prin urmare, este extrem de important ca strategiile ce vizează dezvoltarea armonioasă a copilului și pregătirea lui pentru școală să includă educație parentală, servicii de îngrijire de calitate a copilului, servicii primare de sănătate, nutriție și igienă. Familia și căminul, conviețuirea părinților cu copiii lor, reprezintă școala primilor ani ai copilului, „cei șapte ani de acasă”, în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturității sale. Unitatea de acțiune a celor doi factori școală-familie în opera de formare a copilului este condiționată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru și o bună cunoaștere reciprocă. Pentru o intervenție oportună trebuie ca învățătorul să cunoască bine condițiile vieții de familie unde trăiește copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei, pentru cunoașterea condițiilor de viață, a regimului de activitate și odihnă, a raporturilor dintre părinți-copii, precum și a climatului familial în general. Periodic școala organizează pentru părinți expoziții cu lucrările realizate de elevi. Șezătorile, serbările copiilor sunt un prilej bun de cunoaștere reciprocă și de satisfacție pentru realizările copiilor. Colaborarea în probleme de organizare, de inițiative, măsuri luate, se face prin intermediul comitetului de părinți din fiecare instituție. Învățătorul și elevul se întâlnesc pe același tărâm al educației în școală, într-o relație cu caracter interpersonal. Care este sensul pe care-l capătă educația spre a-i conduce pe elevi de la copilărie la viața adultă respectând individualitatea acestuia, adică dezvoltarea și armonizarea lui sub toate aspectele: intelectual, moral, social? Depinde de tactica învățătorului și de priceperea lui de a-i ajuta să simtă adânc, să gândească limpede, să-și oțelească voința de a acționa, să-și creeze o ierarhie de valori pentru a deveni oameni stăpâni pe actele lor, respectându-se pe sine și respectându-i pe alții. În concluzie, cea mai eficientă metodă de educare este aceea de a face noi înșine ceea ce îi învățăm pe alții. Marele secret constă în faptul că educația nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecțiune, precum și dezvoltarea raporturilor simple, imediate și afectuoase ce există într-o familie plină de iubire și credință. Bibliografie: Raluca Zaharia - Parenting-ul sau cum să construiești astăzi viitorul copilului tău – www.unicef.ro Bunescu, V. – Învățarea deplină, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995 Adriana Băban – Consiliere educațională, Cluj-Napoca, Ed. Asociația de Științe Cognitive din România, 2009

1386

EDUCAȚIA PRIN ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” Prof.CERNAT MIHAELA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.10-GIURGIU Atunci când se vorbește despre cei șapte ani de acasă ai copilului, toată lumea se referă la educația pe care acesta o primește din partea părinților, de la naștere și până când merge la școală. Cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda copilăriei noastre, a educației pe care am primit-o de la părinții noștri în prima parte a vieții și are un rol foarte important pentru tot restul vieții. Adesea auzim în jurul nostru spunânduse despre o anumită persoană că are sau nu are ,,cei șapte ani de acasă”, în funcție de împrejurări sau conjunctură. Pe tema acestui subiect, unii specialiști sunt de părere că, cel mai mult în viața unui copil, contează educația primită în familie până la vârsta de șapte ani. Alții sustin că în educarea unui copil, un rol important îl au programele moderne din sistemul de învățământ școlar și preșcolar, având în vedere faptul că un copil are posibilitatea să meargă la grădiniță de la vârsta de trei ani, unde își însușește unele cunoștințe și își dezvoltă anumite abilități, ce îi vor fi de folos în viitor. Cert este că și în primul, dar și în al doilea caz, copiii dobândesc cele mai multe cunoștințe în prima parte a vieții. Cunoștințele acumulate pâna la vârsta de șapte ani îi vor defini mai târziu ca indivizi în societate. Încă din primele zile de viață, copilul ținut în brațele mamei, găsește drumul către sânul care îl hrănește.Tot atunci învață să deosebească glasurile părinților de a altora din jurul lor. Este suficient să audă glasul unuia dintre părinți pentru a se liniști atunci când este agitat. Bazându-se pe instincte, pe simțuri nebănuite, el simte iubirea părinților din vocea lor și acest lucru îi dă starea de siguranță. Este bine ca un părinte să își arate cât mai mult iubirea față de copil pentru a-i da acestuia siguranța și protecția emoțională. Educarea unui copil nu ține numai de reguli sau programe școlare ci și de jocuri diversificate în funcție de vârstă. Pe lângă formele de salut, de respect față de cei din jur, de igienă, de comportament, prin joacă, un copil își poate dezvolta inteligența și imaginația. Începând cu vârsta de trei ani, copilul începe să aibă crize de personalitate, cărora noi le spunem ,,răsfăț”, atunci când copilul este agitat, neliniștit și nu îi putem intra în voie cu nimic. De fapt, la această vârstă copilul începe să își impună punctul de vedere în ceea ce îi place. În acel moment este indicat să înceapă să i se spună ce are și ce nu are voie să facă, dar nu ca și interdicție ci să i se explice că nu este frumos ceea ce face. Dacă i se va prezenta situația ca și interdicție, copilul va fi tentat să facă în contră părinților pentru simplul motiv că așa vrea el, sau din pură curiozitate pentru a vedea ce se întâmplă dacă face ce i-au spus părinții să nu facă.Un exemplu ar putea fi atunci când copilul lovește un geam cu mingea și i se spune că nu are voie să facă asta, sau că i se va lua mingea; copilul va continua să lovească geamul. Dacă i se va lua mingea, va căuta altă jucărie cu care să lovească geamul; dar dacă i se va explica faptul că prin lovirea geamului, acesta se va sparge și îi va provoca ,,bubă”acesta va înceta să mai lovească în geam, înțelegând că se va răni. Astfel, se va dezvolta instinctul de autoapărare pentru a se putea feri de ceea ce i-ar putea face rău. La această vârstă, copilul are mare nevoie de comunicare din partea părinților. Comunicându-se cât mai mult cu un copil, acesta își însușește în primul rând pronunțarea corectă a cuvintelor imitând sau repetând cuvintele spuse de părinți. Un rol important în învățarea corectă a vorbirii îl au părinții, deoarece sunt singurele persoane percepute ca fiind ,,de încredere” în viața unui copil. Totodată trebuie îndrumat în exprimarea corectă. Prin joacă, un copil învață cel mai ușor foarte multe lucruri. Aflându-se alături de alți copii, el învață să socializeze cu aceștia, învață să dăruiască și să primească , primind si împrumutând altor copii din jucăriile sale. Tot în această perioadă, copilul trebuie să învețe să salute și să fie politicos cu cei din jur. Comportamentul față de adulți nu trebuie să fie diferit, față de cel pe care îl are cu prietenii de joacă.Un copil trebuie să știe să răspundă la întrebări și să susțină o conversație, să nu vorbească în același timp cu o altă persoană sau să întrerupă o persoana care vorbește. Jocurile copiilor, pe lângă faptul că le dezvoltă inteligența și imaginația, îi pregătește și îi formează ca viitori indivizi ai societății. Ajutați de părinți, prin intuiție și multă practică, copiii vor învăța ce se face și ce nu se face în societate. Asta nu înseamnă că, tot ceea ce învățăm în viață, deprindem în cei șapte ani de acasă sau în momentul în care mergem la școală. O dată cu terminarea studiilor nu poate să afirme nimeni că le știe pe toate și că nu mai are ce învăța. Oricând, în oricare perioadă a vieții avem câte ceva de învățat pentru că viața este o continuă cunoaștere și este plină de neprevăzut. Nu există niciun copil care să nu fi făcut greșeli în atitudine sau comportament; dar din greșeli au invățat multe mai ales dacă au fost

1387

îndrumați cu dragoste și toleranță către o atitudine pozitivă. Numai în așa fel copilul capătă ,,cei șapte ani de acasă”. Pentru această temă se potrivesc versurile: ,,De vreți s-aveți / Copii frumoși /Cuminți, cu voi la masă/ Vă rog frumos/ Nu neglijați/ Cei șapte ani de-acasă./ Să nu-l uităm nici pe Iisus/ Să nu uitați de rugăciuni/ Și veți avea/ În casa voastră/ Copii frumoși și buni !”

1388

Cei șapte ani de acasă Întocmit: prof. înv. primar Mihaela Coteț De multe ori, situațiile în care ne supăra comportamentul sau atitudinea unei persoane, fie el chiar un copil, gândul ne duce la faptul că nu este educat corect, nu este respectuos sau mai bine spus nu are „cei șapte ani de acasă”. Răspundem astfel considerând că nu a primit o educație corespunzătoare sau nu și-a însușit normele și regulile de politețe. Expresia celor „ șapte ani de acasă”, pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanța pe care această perioadă o are în dezvoltarea psihică a copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social și cultural din care face parte, asimilând modele de viață și experiențe. Perioada aceasta de timp e considerată de specialiști „ culmea achizițiilor”, fiind una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a variatelor comportamente, de dezvoltare emoțională, de dezvoltare a limbajului, imaginației și atenției. Solicitările diverse și complexe ale mediului social impun dezvoltarea bazelor personalității, dezvoltarea capacității de cunoaștere și a comunicării. Integrarea copilului în colectivitate devine de o importanță majoră în stimularea și folosirea optimă a potențialului său. Grădinița ocupă un prim factor – cheie al dezvoltării copilului în această perioadă. Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că nu este identic cu ceilalți. În această perioadă apare conștientizarea propriilor acțiuni – comportamente – care produc anumite reacții în modul lui de viață sau altfel spus avem de a face cu o primă formă de responsabilitate. Preșcolarul mic (3-4 ani) se caracterizează prin: dificultăți de adaptare la mediul grădiniței, deoarece încă este dependent de un adult; apar primele forma ale crizei de prestigiu ( egocentric, instabil motric, afectiv); jocul de manipulare – principala formă de activitate combinat cu câteva forme de activitate sistematică, scurte ca durată și relații simple prin conținut; Preșcolarul mijlociu (4-5 ani) se caracterizează prin: manipularea și mișcarea obiectelor îmbogățesc percepția și suportul intuitiv al operațiilor gândirii; jocurile încep să aibă un caracter colectiv; apar modalități psihocomportamentale noi: limbajul intern, caracterul voluntar al majorității proceselor psihice, un început de organizare a voinței; apare debutul identificării cu grupul din care face parte (grădinița mea, sala mea de grupă): devine preocupat de descoperirea realității externe. Preșcolarul mare ( 5-6/7 ani) se caracterizează prin: apar conduite bazate pe reținerea reacțiilor imediate; crește capacitate de înțelegere a situațiilor; crește numărul activităților cu rol pregătitor pentru viața de școlar, pe lângă activiatea de joc care continuă să dețină ponderea în program; apar forme evoluate de simbolizare în care intervin inntegratori verbali (este o simbolistică infantilă cu o încărcătură afectivă mult mai accentuată decât cea intelectuală). Psihanalistul francez Francoise Dolto afirmă că educația nu are nimic în comun cu dresajul, cu comportamentul pe care încercăm să-l impunem copilului, de fapt, aici, este vorba de respectul față de el însuși pe care încercăm să-l inoculăm copilului și care vine din respectul pe care adultul îl are pentru el. Acești „7 ani de acasă” reprezintă un mod de a fi, care inspiră copilului încredere sau neîncredere în sine, care îi dau siguranța că orice ar face, va fi iubit mereu, chiar dacă uneori mai este și certat. În jurul acestor ani se învârte totul, și de aceea acești ani sunt de neșters din educația unui copil. Copilul trebuie integrat în familie, ca o ființă umană nu ca o marionetă trasă de ațe, el trebuie respectat în totalitate. Dolto afirmă că „în fața copilului nu trebuie să facem nimic din ceea ce nu am face în fața unui oaspete de seamă”. Bibliografie: Golu, P.,Verza, E., Zlate, M., Psihologia copilului, Manual pentru clasa a XI-a, Şcolii normale, E.D.P., Bucureşti, 1995. Mih, V., Psihologie educațională, Colecția Educația, Cluj-Napoca, 2010.

1389

Niculescu, R.,M., Pedagogia preşcolarităţii şi şcolarităţii mici, Curs pentru Învăţământul la Distanţă, Editura Universităţii, Braşov, 2008.

1390

START ÎN VIAŢĂ PRIN CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ MIHAELA DAVID /GRĂDINIŢA NR.18 FOCŞANI MOTTO: ,,Ţine minte,învăţ mai mult de la un model decât de la un critic” ( Din legile copilului şi adolescentului ) Educabilitatea priveşte omul ca fiinţă care se modelează structural şi informaţional sub acţiunea conjugată şi interdependentă a unui complex de factori interni şi externi şi reprezintă capacitatea fiinţei umane de a realize acumulări progresive în plan comportamental. Încă din primul an de viaţă , copilul reacţionează faţă de ceea ce învaţă,apoi începe să acumuleze comportamente şi informaţii cu o aviditate pe care noi,adulţii,o invidiem uneori ,solicitând permanent atenţia şi colaborarea .Putem afirma chiar că în primii ani de viaţă, copiii acumulează mai multe informaţii decât în anii de şcoală. În jurul vârstei de 2 ani copilul poate explora o arie mai largă a mediului în care creşte ,descoperă multe lucruri noi,le poate atinge , manipula ,gusta , privi , asculta .Este perioada în care copilul începe să se manifeste autonom şi comunicarea cu cei din jur devine prima etapă a educaţiei . În zilele noastre ,când părinţii au tot mai puţin timp ,când familiile se destramă într-un număr îngrijorător , copilul se impune ca singurul liant , devine o miză afectivă şi începe să-şi demonstreze ,,atotputernicia”,construindu-şi strategii prin care îşi impune voinţa . Tot mai mulţi părinţi pendulează derutat între vechile învăţături din categoria ,,copilul trebuie disciplinat” şi noile ,,teorii” care recomandă deplina libertate a celui mic ,,să facă tot ce n-am putut să face eu”. O analiză pertinentă a celor două stiluri educaţionale , cu avantajele şi dezavantajele fiecăruia ,conduc către o a treia cale –cea de mijloc-denumită generic ,,educaţia democratică”.Să le analizăm ! După o perioadă în care s-a combătut puternic educaţia autoritară,putem sesiza o revenire la vechile valori ,aşa numita ,,educaţie de modă veche” în care părinţii impun reguli ,iar copiii sunt convinşi prin diferite metode ,să le respecte. Soluţia ,,poartă-te ca un copil cuminte şi educat !” se bazează pe o autoritate excesivă uneori, în care nu se pun de acord partenerii ,nu se negociază ,regulile nu pot fi încălcate ,inversate sau anulate în nici o împrejurare. În acest caz se pune mare preţ pe ,,bunele maniere” pe care ,chiar dacă nu le înţelege , nu le aprobă , copilul trebuie să le respecte ( vorbim aici despre formulele de politeţe /salut) . Ca educatori înţelegem nevoia părinţilor de a avea un copil ,,model” ,dar nu putem să nu ne întrebăm deseori dacă ei îşi dau seama că nu totdeauna sunt nişte ,, părinţi model “. Copiii pendulează între reguli pe care nu le înţeleg în totalitate şi se simt şantajaţi prin impuneri de tipul ,,dacă nu…NU mergi,vezi, participi , îţi cumpăr”,etc. care ţin prea puţin cont de el şi de dorinţele lui. În acest tip de familie părintele hotărăşte pentru toţi fiindcă ,,nu vrea un copil răsfăţat” , chiar dacă astfel îi anulează iniţiativele ,îl impinge către timiditate ,îl transformă într-un introvertit şi nesociabil. La polul opus se află educaţia aşa zis ,,modernă” în care copilul îşi ia etalon personaje de la T.V. ,filme ori calculator , iar părinţii se bucură şi apreciază tot ceea ce iese din tipare , nu se mai implică prin nici o regulă,constrângere , nici emoţional ,nici relaţional ,nici motivaţional . Vorbim aici despre părinţii care pasează toată responsabilitatea educaţională spre grădiniţă/şcoală ,apoi se simt frustraţi când apar probleme şi sunt atenţionaţi de ceea ce greşesc copiii lor. Părinţii nu ghidează comportamentul copilului , ci îi lasă posibilitatea de a evolua în direcţia în care doreşte ,iar acesta va fi permanent deschis şi nu va încerca să ascundă ceva , va lua decizii după bunul plac ,dar în defavoarea unor lucruri pe care părinţii le consideră importante pentru evoluţia lui .Cu siguranţă ,în acest tip de educaţie ,, micul rege” nu va ţine cont de dorinţele ori părerile părinţilor / educatorilor , va spune invariabil ,,NU”,îşi va manifesta capriciile şi pretenţiile în orice situaţie , va face ,,legea” , va fi impulsiv dacă se va încerca temperarea lui ,se va dezlănţui ca un uragan de ţipete şi gesture violente la cea ami timidă contrazicere. De obicei ,părinţii capitulează şi din bruma de rol pe care o mai aveau şi devin ,,colaboratori” cumpărând o pace precară cu preţul unor renunţări succesive . Ca în multe alte situaţii calea de mijloc pare să fie cea mai bună ,specialiştii recomandând-o ca model de educaţie numită generic ,,educaţie democratică”. Bazată pe relaţii parteneriale între părinţi şi copil , educaţia democratică devine un dialog cu păreri de ambele părţi ,ce trebuie luat în serios . Principiul pe care se

1391

bazează acest tip de educaţie este ca cel mic să fie tratat ca un partener de dialog şi pe măsură ce creşte şi se maturizează ,să I se acorde din ce în ce mai multă independenţă şi tot mai multe responsabilităţi .În cadrul acestui tip de educaţie se respectă trei criterii esenţiale : copilul este iubit , copilul este apreciat ,copilul nu trebuie să îndeplinească condiţii . Părinţii sunt interesaţi cu adevărat să găsească soluţii viabile pentru educarea propriului copil ,sunt interesaţi de nevoile şi problemele lui , consecvenţa devine obişnuinţă;l, vorbele lor sunt întotdeuna în accord cu faptele ,situaţie în care copilul capătă încredere în ei ,îi va asculta indifferent dacă regulile îi convin sau nu . Odată cu începerea grădiniţei opţiunile de educaţie se schimbă , copilul nu mai are ,,lumea la picioare” şi trebuie să se adapteze unor reguli fără de care colectivitatea ar fi un haos .Părinţii sunt stresaţi de nemulţumirile exprimate sub formă de lacrimi şi ţipete ale copilului,uneori găsesc ca soluţie abandonul grădiniţei ,în timp ce educatoarea încearcă să aducă la un numitor comun atitudinea părinţilor , dorinţele copiilor şi cerinţele grădiniţei . Oricum ,fără greşeală putem afirma că rolul de liant şi continuator al ,,CELOR 7 ANI DE-ACASĂ” se acordă educatoarei / grădiniţei şi că ,din păcate , odată cu intrarea în şcoală dispare şi interesul pentru buna creştere ,miza fiind învăţătura . BIBLIOGRAFIE : Teodorescu E.V./ ,,Copii problemă sau părinţi problemă?” Revista Învăţământul Preşcolar 4/2007 Ştefănescu C. /,,Structura şi dinamica personalităţii copilului Psihopedagogie preşcolară şi şcolară M.E.C./2005 Moscovici S. /,,Psihologia socială sau maşina de fabricat zei” Editura Polirom,Iaşi /1997

1392

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Mihaela Iustina Gavrilă Șc. Gimnazială ”Vasile Alecsandri” Brăila În ritmul tot mai rapid al vieții din ultimii ani, părinții sunt prinși din ce în ce mai mult îin cursa muncii. Mai multă muncă echivalează cu mai mulți bani. Mai mulți bani înseamnă mai multe lucruri pe care le poți oferi copilului tău. O logică simplă care pare a justifica statul peste program, lucrul de acasă seara până după miezul nopții și gândurile ce fără voie, parca, se duc către ceea ce trebuie să facem mâine. Un mâine, din care – ca și azi – lipsesc “drăgaleala” de dimineața, cina împreună cu întreaga familie, joaca sau povestea de noapte-bună. Conform unui sondaj, în 38% dintre familiile din România, părinții nu se joacă decât rar sau deloc cu copiii, iar în week-end numai 1 din 4 copii petrece peste 5 ore împreună cu părinții săi. Așadar, mai multă muncă echivalează cu mai puțin timp pentru copii, adică o relație din ce în ce mai superficială între membrii familiei. În acest context, adesea părinții lasă educația copilului în seama bonei, a bunicilor, a grădiniței sau a școlii, dând tot mai puțină importanță faptului că familia este, de fapt, locul în care copilul primește cele dintâi și mai valoroase lecții de viață. Dacă asigură un climat echilibrat, familia își joacă rolul de plasă de siguranță a copilului, în care cel mic simte, încearcă, experimentează, înțelege și învață pentru viață. Așa cum albinuțele strâng nectarul din flori și îl transformă în miere, copiii culeg din familie exemple de comportament și un set de valori la care se vor raporta pe parcursul vieții. “Cei șapte ani de-acasa” sunt fundamentul conduitei de viață a adolescentului și adultului. Ce-ar trebui să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă? Limbi străine? Engleză, germană sau chineză? Putem să-l iniţiem în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate, asta nu va conta aşa de mult. Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le putem da copilului este să nu râdă niciodată de nimeni. Să-l învăţăm să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze: sunt adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten! Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim! O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp. Lecţiile acestea enumerate mai sus sunt de fapt o scrisoare adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii.

1393

“Tot ce sunt sau sper să fiu într-o zi, îi datorez mamei.” (Abraham Lincoln)

1394

Cei 7 ani de acasă Prof. Mihaela Roș Școala Gimnazială „Mihai Viteazul” Câmpia Turzii, jud. Cluj Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care noi, părinții o oferim copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Pentru mine, cei 7 ani de acasă înseamnă: Să-și poată evalua obiectiv poziția în raport cu o situație, adică el trebuie să știe ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol pentru el și chiar ce nu vrea sa facă. Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a-i deranja pe cei din jur, adică să folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie fără un motiv întemeiat, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte și foarte important să nu evite să-și spună părerea. Să fie atent și implicat în ceea ce se întamplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. Începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căștile în urechi, trimițând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului iar ca ajutor, să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să urce în pom după o pisică speriată. Să știe să piardă și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv dar și să câștige cu eleganță fără a-l umili pe cel care a pierdut. Aceste lucruri se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din predici și povești. Prin urmare, părinții să fie un exemplu pentru cei mici. De asemenea, este important ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărări în ceea ce-l privește. Felul în care i se vorbește și felul în care este ascultat, îl va învăța cum să facă și el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Astfel, consider că este bine să ținem cont de câteva reguli esențiale în educația și creșterea copiilor noștri până la 7 ani: Învață-l să se poarte frumos - bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii. Limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme. Permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal - evită educația cu „palma la fund” și concentrează-te pe disciplina pozitivă. Învață-l să își exprime emoțiile și sentimentele - numai așa va reusi să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Învață-l să spună mereu adevărul - și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine. Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău - fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta - iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că il iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări. Cert este că educația trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluție, iar obligativitatea a devenit puțin exagerată, asa că la 7 ani unii copii sunt de pus în rama iar alții...mai puțin. Cred însă că nu

1395

trebuie să mai facem comparații la vârsta de 7 ani în condițiile în care copilașii noștri merg la școală la 6 ani.

1396

Sfaturi pentru mămici Prof. Mihai Aurelia Scoala Gimnaziala nr. 12 "B. P. Hasdeu" Constanta Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere? Ce faci si ce nu faci... A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi: Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una, doua lectii de bune maniere pentru ca problema sa se rezolve. Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa". Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul". Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei… Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere. Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca ar trebui sa le foloseasca. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete ceva!

1397

"Cei 7 ani de acasă" Prof.Înv.Preșcolar:Mihai Florina-Licențiana Grădinița Step by Step cu PP și PN"Rază de Soare",Ploiești Pentru copil,nici o perioadă nu va conta mai mult în viață ca primii ani.De aceea, e necesar ca,în calitate de prin și părinți,să oferim copilului toată dragostea ,atenția și priceperea noastră pentru a se dezvolta în mod echilibrat și fericit.Asigurând copilului tandrețe,răbdare,entuziasm și echilibru în toate ,vom spera la rezultate mulțumitoare . Urmărirea îndeaproape a evoluției copilului în toate domeniile dezvoltării sale:fizică,psihică sau socială,permite să se intervină în mod eficient și la timp pentru a se rezolva numeroase probleme care se ivesc pe parcursul creșterii sale. De fapt ce sunt cei 7ani de acasă ,pe care cei bătrâni îi invocă atunci când este nevoie de acest lucru?Până în clasa primară,cam pe la 7ani,stăm mai mult cu părinții,bunicii,cu familia și cei apropiați în general.Cei din familie încarcă să te sfătuiascã și să te educe cum știu ei mai bine,ca tu pe viitor să poți intra în viață cu minim de lecții în general.Cum să respecți familia,bunicii și pe cei mai învârstă,mai departe la școală,respectul față de profesori,colegi și cercul de prieteni pe care îi ai."Respectă ca să fii respectat!"este una dintre bunele vorbe din bătrâni,spuse de părinții noștrii.Dacă respecți pe cei din jur,te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ști să respecți pe cei din jurul tău,chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine. " Cei 7ani de acasă"sunt piatra de temelie a vieții de viitor.De acești ani depinde cum vei fii integrat în societate,cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău ,odată cu trecerea timpului,când vei deveni mai înțelept,o să dai și tu aceste sfaturi copiilor,nepoților și celor dragi,ca și ei să aibă la bază cei 7ani de acasă,să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur. " Copilăria e o lume aparte;pentru noi,o lume fantastică,ireală,pentru cei care fac parte din ea,dimpotrivă,una reală și plină de armonie."(Eugen Heroveanu) La începerea grădiniței are loc o restructurareba programului zilnic,care cuprinde programe bine delimitate,nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare,ci și privind mediul în care își desfășoară aceste activități. Este important ca părinții să cunoască programul copiilor de la grădiniță pentru a putea adapta activitățile de acasă astfel încât,să se asigure că există coerență și unitate între demersul educativ al grădiniței și cel al familiei. Lipsa de informație,de comunicare între educatoare și părinți poate conduce la situații în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare,într-o cursă epuizantă de obținere de performanțe sau dimpotrivă,poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinți,considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniței.

1398

CUM SĂ AVEM COPII CU ȘAPTE ANI DE ACASĂ ? MIHAI ILONA MĂDĂLINA ȘCOALA GIMNAZIALĂ POBORU Copiii ar trebui, de mici mai exact de când încep să vorbească cât de cât corect şi să înţeleagă mai multe lucruri- în jurul vârstei de trei ani- să fie în stare să aplice câteva reguli elementare de comportament în societate. Dar ar trebui să aibă şi de la cine să înveţe : „instructori” buni, care să le repete, să le reamintească, să-i felicite, de multe ori pe exemplu este o minunată modalitate de a transmite aceste cunoştinţe, care le vor permite să îşi găsească locul în societate şi le va fi de folos tot restul vieţii. Cuvintele mici care fac minuni De foarte devreme copiii trebuie sâînveţe aceste cuvinte magice. Orice copil este considerat prost crescut dacă nu ştie să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Deci după, „mama”, „tata” şi „papa” vor urma „te rog” şi „mulţumesc”, fără de care nici o dorinţă nu va fi îndeplinită. Bună ziua ! Copiii care rămân închişi în camera lor atunci când avem musafiri nu dau dovadă de prea mare bună cuviinţă. La fel şipărinţii care tolerează o astfel de atitudine decizia vă aparţine! Cu atât mai mult se aplică această regulă în cazul adolescenţilor. Să spălăm, să spălăm Bunele obiceiuri legate de igiena corporală se învaţă foarte devreme. Până şibebeluşii fac baie în fiecare zi ei sunt schimbaţi atunci când sunt murdari sau li se întîmplă vreun „accident”.Copiiilorpuţin mai mari care descoperă primăvară plăcerilor tropăitului prin noroi, ar fi bine să le spălăm hainele zilnic. A împărţi Ar trebui să nu tolerăm nici o dată refuzul copiiilor de a-i lăsa să „se atingă” de jucăriele lor pe cei care vin în vizită la ei, este o atitudine inacceptabilă, ridicolă şi capricioasă. Dacă învaţă de mici săşiînpartăjucăriele le va fi mult mai uşor mai târziu cînd va fi vorba despre haine, timp sau bani. A şti să dăruieştişi să fii gelos sunt calităţi foarte apreciate în zilele noastre şi sunt esenţiale pentru o viaţă socială bogată, pentru dezvoltarea şi păstrarea prietenilor. Merită deci, să investim în cultivarea acestei calităţi încă din copilărie. A spune dumneavoastră Ar trebuie să învăţăm pe cei mici să nu tutuiască pe toată lumea, aşa cum le vine. Să ştie să facă diferenţă între felul în care se adresează prietenilor de vârsta lor, învăţătoarei sau bătrânei prietene a bunicii. Nu este nevoie să le spună „dumneavostră” părinţilor ca pe vremuri, dar am putea să-i învăţăm să folosească acest pronume la cel în cazul persoanelor adulte pe care nu le cunosc şi nu sunt în anturajul nostru intim. A şti să ceri iertare, a-ţirecunoaştegreşelile Copiii trebuie învăţaţi de mici să-şi asume responsabilitatea accidentelor şi a incidentelor în care sunt implicaţi să ştie că a fugi după ce ai spart un geam cu minge nu este un comportament aceptabil. Ar fi mult mai bine dacă le-am da curaj să-şi recunoască vină. Această atitudine mult mai sănătoasă, îi va învaţă să trăiască în lumină fără să se ascundă ca hoţii, le va folosi tot restul vieţii. A se recunoaşte vinovat este un pas important făcut de copil. Dar nu este suficient. Dacă ghivecile sunt sparte, ele trebuie înlocuite. Atunci când copiii sunt prea mici părinţii se vor oferi să repare stricăciunile. „Grosso mondo”, respect Respectul pentru ceilalţi este o valoare ce merită să fie cultivată la copii de când sunt mici. Adesea îi vedem cum mâzgălesc cele mai frumoase ilustrate cărţi, cum le răsfoiesc cu furie sau le rup din neatenţie. Cărţile sunt obiecte valoroase, pe care trebuie să le preţuim. Iar data viitoare când unchiul va veni la noi în vizită va fi foarte trist văzând cartea care l-a costat o avere, transformată într-o jepilitură de nerecunoscut. Este păcat. Respectul faţă de profesori este o valoare care şi-a perdut mult din greutate în ultimele decenii. Circulă tot mai multe poveşti incredibile în legătură cu tinerii din gimnaziu dar şi din şcoala primară care răspund obraznic profesorului îi tutuiesc fără jenă sau îi ameninţă cu tot felul de lucruri profesorii sunt din ce în ce mai demoralizaţi, tensionaţi, demotivaţi. Ei nu reuşesc decât foarte rar să răstoarne situaţia în favoarea lor. Dacă părinţii ar participa mai mult la viaţaşcolară , dacă ar fi mai prezenţişi mai implicaţi, aceste probleme nu ar fi atât de grave.

1399

Copiii au nevoie de disciplină şi acasă pentru ca o dată ajunşi la şcoală, să se poarte în limitele buneicuviinţe.

1400

Copilul şi cei şapte ani de acasă Ed.Mihai Mihaela Grădiniţa nr.1 Văcăreşti Jud.Dâmboviţa “Cei şapte ani de acasă” se referă la acele obiceiuri sănătoase pe care un copil le va deprinde de mic şi le va practica pe parcursul întregii sale vieţi. Până la 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială . Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Pentru a-i putea înţelege pe copii, părinţii trebiue să-i ajute să-şi exprime emoţiile fără teamă.Astfel la intrarea în grădiniţă are loc o schimbare a programului zilnic, care va cuprinde programe bine delimitate atât în ceea ce priveşte activităţile, orarul cât şi mediul în care se desfăşoară aceste activităţi. Important este că părinţii să cunoască programul grădiniţei pentru a asigura o coerentă intre educaţia desfăşurată în grădiniţă şi cea de acasă. Este necesar ca cei implicaţi in educaţia copilului să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. În cei şapte ani copilul învaţa deprinderi de autoservire; ordine; igienă; curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative; bune maniere şi comportament. Tot în cei şapte ani învaţă un limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topica ori dezacord dintre părţile de vorbire); modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) În grădiniţă învaţa consecvenţă în realizarea unei sarcini; concentrarea atenţiei perseverentă în realizarea uneri sarcini ; alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii:: spiritul de competitive ; altruismul ; cooperarea ; atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Bibliografie: Educaţie timpurie în România, Step by step – IONC- UNICEF, Vanemmonde, 2004 P,Emil,R.Iucu, Educaţie preşcolară în România, Polirom, 2002

1401

Ce sunt cei 7 ani de acasa? Liceul Teoretic George Moroianu, Municipiul Săcele, Jud Brașov Profesor Mihai Victoria

Cei șapte ani de acasă aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă” Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respect pentru cel care servește, multumire pentru cele consumate. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune,ci de respect și demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Cu siguranță că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Întrebările pe care noi, cei crescuți în anii din urmă sunt: Care este conotația conceptului de șapte ani de acasa? Tinerii noștri se vor axa și ei pe educația propriilor copii sau îi va crește societatea? Viitorul ne va da răspunsurile.

1402

IMPORTANŢA FAMILIEI ÎN CEI ŞAPTE ANI DE ACASA AI COPILULUI Mihăilă Cristina-prof.înv. preşc. Grădiniţa,,Muguri de Lumină” Roman, Neamţ Se spune, adesea, că, de mici, copiii devin copia părinților; ei pot fi buni sau mai puțin buni,ei preiau de la părinții lor gena, educația, flexibilitatea în gândire și comportament, firea nervoasă sau calmă. Sistemul educațional își pune amprenta asupra copilului, atât la nivel moral, cât și spiritual. de aici, putand identifica efectele pozitive și negative ale educației. Educația se fixează în sufletul copilului, oferindu-i astfel „cartea sa de identitate”. Trei sferturi din comportamentul și gândirea oamenilor depind de educația primită in cei şapte ani petrecuţi acasă,în sânul familiei și numai un sfert, depind de modelul oferit de societatea în care trăiesc. Cei şapte ani petrecuţi de copil în familie îi imprimă copilului legea morală și spirituală, pe care o poate dezvolta de-a lungul vieții si oferă copilului cultura generală minimă, până când acesta va fi capabil să învețe singur.Copiii au o legătură de interdependență cu mentalitatea și educația primită de la familie, aspect care își pune o puternică amprentă asupra dezvoltării sale ulterioare. Educația înseamnă nu doar ceea ce i se spune, ci mai ales ceea ce vede și imită. Copiii de pînă la şapte ani, sunt ca un burete și absorb tot ceea ce văd în familie, de aici rezultând calitatea de individ integru al fiecăruia dintre noi.Educația și exemplele primite în copilărie își pun amprenta asupra întregului proces de dezvoltare personală, aspect destul de greu de modificat. Familia reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social şi are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului, este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane, care oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă, este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În familie se deprind atat disciplina şi spiritul de iniţiativă cat şi sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Mediul familial are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul ia din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau) Depinde de cei din jur, mai ales de părinţi,daca ştiu, sau nu, să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei ,,şapte ani de acasă’’, cat şi lipsa acestora, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele Dumnezeu, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai

1403

în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Copilul care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. In conclizie, putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească, să creadă şi să sacrifice, aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său, aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare, aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un oropsit al vietii.

1404

Familia-mediu educogen Prof. înv. primar Mihăilă Simona-Elena Liceul Teoretic ,,Ioan Pascu” - Codlea Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta este şi răspunderea familiei, nu doar a şcolii.Copilul obişnuit de mic cu bunele maniere va avea permanent la el cheia succesului social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca proprii părinţi să fie un bun model pentru el. Se ştie deja, de foarte mult timp, că părinţii reprezintă primul model social de influenţare a copiilor şi că aceştia contribuie la formarea concepţiei despre viaţă, a modelului de comportare şi de relaţionare a copiilor.Modelele educaţionale aplicate de părinţi în relaţiile cu copiii pot avea influenţe negative asupra dezvoltării personalităţii acestora. Din acest motiv este important ca părinţii să găsească un echilibru în ceea ce priveşte organizarea şi controlul copilului şi cerinţele pe care le au de la aceştia. Copilul are nevoie de un climat familial echilibrat în care să se simtă în siguranţă şi de o comunicare eficientă cu părinţii săi. Acest lucru este posibil dacă aceştia din urmă sunt atenţi la nevoile copilului, se preocupă de educaţia lui, dacă dau dovadă de înţelegere, sunt afectuoşi şi calmi şi participă la evenimentele importante din viaţa lui. Totodată, este necesar ca părinţii să fie fermi, să stabilească limite şi să nu lase copilul să facă tot ceea ce vrea, aspecte care pot fi îndeplinite printr-o comunicare adecvată părinte-copil. Ca orice altă relaţie, relaţia părinte-copil este una complexă, care începe să se construiască încă din primele zile de viaţă ale copilului şi care impune foarte multe condiţii: răbdare, dăruie, înţelegere, atenţie, dragoste, comunicare şi tot aşa mai departe. Această relaţie se bazează atât pe comunicarea verbală, cât şi pe cea nonverbală – gesturi, mimică, ton al vocii, postură care să întărească cele comunicate verbal de părinte. Pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului şi pentru dezvoltarea unei relaţii adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea nevoilor de bază ale copilului, foarte importante sunt şi nevoile emoţionale ale acestuia şi anume: – respectul: chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respectul şi de valorizarea celorlaţi, ca orice alt individ. Respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative, explicarea motivelor care impun un comportament sau altul, libertatea de exprimare şi de a lua decizii şi multe alte lucruri; – sinceritatea: copiii au nevoie de a cunoaşte oamenii şi de a avea încredere în ei, cu atât mai mult în părinţii lor. Minciunile sau adevărul spus pe jumătate nu fac altceva decât să-i facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un stil de comunicare bazat pe minciună şi nesinceritate; – acceptarea: copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi indiferent de succesul sau insuccesul acţiunilor sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări verbale cât şi prin încurajări nonverbale. Din acest punct de vedere, în general, părinţii au mai mult tendinţa de a valoriza şi recompensa succesul copilului şi de a critica sau pedepsi eşecul acestuia. În timp, această atitudine a părinţilor duce la deteriorarea comunicării dintre cele două generaţii şi nu-l fac pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu fi criticat sau a i se aduce din nou reproşuri; – dragostea: un copil are nevoie de dragostea părinţilor săi tot timpul adică atât în momentele fericite cât şi în cele triste. Părintele îşi poate exprima dragostea faţă de copil atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări, strângeri de mână, mângâieri etc. Alternarea comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele de neglijare, de indiferenţă sau cu cele agresive, îl pot face pe copil să nu mai aibă încredere în părinţii săi, să-i evite, să-i mintă sau, mai rău, sa-i respingă; – răbdarea: unui copil nu i se poate cere ceva ”aici şi acum”, ci are nevoie de timp şi de explicaţii pentru a se putea adapta unui comportament sau altul solicitat de adult. Cei mai mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o dată ce au cerut un anumit lucru copilului lor, acesta să-l realizeze fără a lua în considerare faptul că, mai întâi, copilul are nevoie să înţeleagă de ce este necesar acel lucru; – timpul: copilul are nevoie de compania şi atenţia părinţilor săi. Nu se poate construi o relaţie între părinte şi copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la serviciu mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci când este acasă;

1405

– corectitudinea: este importantă cunoaşterea regulilor de către copii iar, o dată ce acestea au fost stabilite (în colaborare cu copii), aplicarea lor să fie corectă şi constantă; – înţelegerea: relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie să fie ascultat şi înţeles de părinţii săi. Pentru o comunicare eficientă părinte-copil sunt necesare mai multe lucruri din partea părinţilor, mai ales: efort, răbdare, mesaje clare şi concise, atenţie, afecţiune, timp, respect şi încredere. Toate acestea pot asigura evitarea obstacolelor în comunicare, feedback şi alterarea rolurilor de emiţător şi receptor la cei doi parteneri ai comunicării. O comunicare eficientă contribuie la realizarea unei bune educaţii, a celor 7 ani de-acasă, deoarece până la 6-7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate în principal, prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Politeţea şi respectul rămân noţiuni importante (dacă nu esenţiale) în educaţia copiilor, deoarece le asigură acceptarea şi integrarea în grupuri.O persoană politicoasă este acceptată în aproape orice fel de grup, iar cei 7 ani de-acasă îşi spun cuvântul.

1406

Reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani Mihailescu Silvia G.P.N NR 18 BUZAU Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si sa se relaxeze. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

1407

Cei șapte ani de acasă! Prof. Mihalcea Gabriela –Liliana Școala gimnazială Dărmănești, jud. Dâmbovița

Cu toții am auzit expresia „cei șapte ani de acasă” și, automat, ne-am gândit la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Pentru majoritatea oamenilor cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţii depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii, le-o dă copiilor. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul său sau fiica sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Există și voci care spun că se acordă mult prea multă importanță unui concept ce datează din străbuni. În primul rând, spun ei, pentru că termenul a expirat...se considera că pana la șapte ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la șapte ani pleca la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la trei ani e la grădiniță și de la șase ani la școală. Este adevărat, copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede dar rămâne însă ideea de la bază a acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decat să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Dar, din păcate, educația astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului pentru a asigura un trai bun familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Educaţia trebuie făcută cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Este important ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în copilarie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de

1408

prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte situații și să facă alegeri (evident, pe masura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărârari în ceea ce-l privește. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestei educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Bibliografie: www.romedic.ro/cei-sapte-ani-de-acasa-sau-creuzetul-familiei www.copilul.ro/comunicare.../Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii www.desprecopii.com V. Coroi, M. Florescu, M. Ursache- 7 ani de acasă

1409

Primele clipe, primul râset... Profesor (Învățământ preșcolar): Mihalciuc Climansa Școala Gimnazială “Pahomie C. Vasiliu” Grămești, Județul Suceava Cei șapte ani, mereu ne întâlnim cu aceste cuvinte, dar ce sunt? De ce le folosim mereu în contexte nu prea plăcute? Oare nu ar trebui să avem mai multă grijă când ne referim la cea mai importantă perioadă din viața fiecărui om? Din punctul meu de vedere, pentru a deveni adulții de mâine, pentru a ne întregi personalitatea trebuie să trecem pe acest pod, liana spre a deveni om. Dar de ce să fim “oameni” ? Ce înseamnă? De ce sunt așa de importanți cei șapte ani de acasă? Să ne imaginăm că vrem să gătim o prăjitură și pentru a ne reuși trebuie să respectăm rețeta, anumiți pași, așa este și în viață, nu putem ajunge în vârful aisbergului dacă nu îndurăm frig, nu putem zbura direct în vârf fără elanul de jos, și cea mai importantă este baza, cei șapte ani, care susține întreaga viață. A spus cineva odată “mare lucru să fii om” și mare dreptate a mai avut... Primele clipe, când descoperi necunoscutul, primii prieteni... toate acestea fac parte din cea mai frumoasă etapă, cei șapte ani de acasă, amintiri care nu ne pot fi furate, sunt singurele lucruri care nu ne pot fi alterate de mucegaiul trecerii timpului. Dacă suntem părinți, educatori, bunici... avem datoria de a ne ghida vlăstarii spre luminița de la capătul tunelului, în viață, să nu trecem nepăsători și să-i lăsăm în buruiană. Ne grăbim mereu să aruncăm cu piatra, dar de ce să nu încercăm să ajutăm? Auzim mai mereu “nu are cei șapte ani de acasă”, vorbe care pot avea distruge și ultima floare, dar de ce să nu o ajutăm să se înmultească, să predomine florile în sufletul copiilor noștri, să trimitem raze de lumină, să le udăm cu iubire ca să se înalțe zâmbitoare spre soare și să nu lăsăm întunericul să distrugă tot. Să nu uităm de sufletul inocent al copilului, care poate fi secerat de spinii urii, mai ales în primii șapte ani din viață și să fie povățuiți să urce în fiecare zi pe scara vituții. Și nu în ultimul rând, vlăstarii noștri nu ar trebui să crească doar într-o lume virtuală, să nu-i lăsăm să cadă în mrejele calculatorului, Internetului, să-i ghidăm, să le inoculăm noțiunea “realitate”, mai ales atunci când intelectul se dezvoltă, să tăiem răul de la rădăcină. Viitorul nostru sunt ei, realitatatea nu poate fi redată în totalitate într-un joc. Un rol important, poate cel mai important, îl au părinții, care sunt primii educatori și care trebuie șă vegheze ca niște îngeri asupra copiilor lor. Concluzionând cele spuse, iubirea celor apropiați, calmul, răbdarea lor pot ridica munții din loc, pot scoate spre suprafață frumosul, și nicioadată să nu uităm că pentru a avea o construcție stabilă importantă este baza, cei șapte ani de acasă, de pe stradă, din cămin...

1410

CEI SAPTE ANI DE ACASA! MIHALI MONICA Motto: E ca-ntr-un vis cand sunt acasa! / Ne strangem toti pe langa masa, Tata c-un zambet ma priveste / Spunandu-mi mereu ca ma iubeste! Mama ma mangaie pe obraz / Si simt ca-s ferit de necaz. Ce bine e cu –ai mei parinti / Cu fratii mei ,cei mai cuminti

Familia este primul factor implicat in dezvoltarea comportamentului copilului.De cum deschide prima o ara ochii copilul zareste zambetul mamei.Prima atingere dragastoasa e tot a mamei.Tata si fratii (atunci cand sunt)vin sa intregesca universal atat de restrains al nou nascutului. Apoi,zilele se scurg si ochii curiosi ,deschisi ca doua flori spre cunoastere incep cautarea.Forme nedefinite la inceput,culori ce mangaie retina.Totul este atat de nou si de interesant! Este bine cunoscut ca ,in sens chronologic ,mediul familial este intaiul mediu psiho-uman si cultural care elaboreaza organizarea comportamentului copilului.Ea este locul primelor trairi emotionale,al intimitatii si increderii exclusive,unde copilul este ajutat sa se ,,construiasca pe sine”ca om,sa se integreze in viata sociala dupa modelul celor care il inconjoara si cu care este in mod firesc inclinat sa se identifice.In felul acesta ia nastere o experienta initiala de viata si cultura a copilului,de la satisfacerea trebuintelor lui primare la trebuinte socio-culturale.Cu ajutorul acestor experienta comportamentul copilului va fi restructurat continuu. Din acest punct de vedere nu exista familie care prin comportamentele sale orientate social sicultural,sa nu fie posesoarea unor modalitati sau rudimente de educatie.Ele sunt deduse in imitarea de catre parinti a parintilor lor ,din traditiile familial ,din lecturarea unor lucrari de specialitate,din reflectiile personale si altele.In ele distingem: a)pozitia privilegiata a parintilor fata de copil; b)depedenta copilului fata de adult Sunt doua dimensiuni sau moment care explica angajarea educative a familiei:de protectie si sustinere a copilului –datorate imaturitatii dezvoltarii psiho-culturale si sociale a acestuia si altul al raspunderii si competentelor parintilor in actiunea de initiere al copilului in aspectele cele mai diverse ale existentei si ale vietii de familie,cu variatele ei valori de comportament:demnitatea,adevarul,libertatea,respectful fata de ceilalti,etc. Aceste moment evolueaza ,se modifica in continutul si functionalitatea lor,in stransa legatura cu varsta copilului.Interactiunea cu lumea ambientala devine treptat sursa dezvoltarii si educarii comportamentului copilului in familie.In aceasta evolutie sunt vizate caracteristicile mediului familial.Acestea sunt: -variabilele de ordin material si professional (particularitatile locuintei,nivelul economic de viata al familiei,profesia parintilor si nivelul cultural al acestora etc.)Ele influenteaza deprinderile de comportament ale copilului ,optica asupra vietii,natura si relatiile din afara familiei,preferintele cultural; -compozitia familiei(alcatuita din parinti,nr.copiilor,sexul si distanta intre varste ale copiilor,rangurile in relatiile de fratie,alte personae ale familiei-bunici,unchi).Aceste comportamente definesc interrelatiile membrilor familiei si relatiile copilului cu fiecare dintre ele,nuanteaza si orienteaza experienta lor de viata; -identitatea parintilor si relatiile dintre ei (din pc.de vedere al apartenentei lor socio-culturale,al modului lor de a privy relatiile umane ,in special relatia afectiva dintre ei).Aceste relatii determina climatul psihologic in care copilul se dezvolta.Conflictele conjugale,de ex.,sub forma dezacordurilor,a conflictelor deschise,a divorturilor,etc. duc la o imagine denaturata asupra vietii ,la inadaptarea de mai tarziu a copilului in colectiv,in societate; -atitudinea parintilor fata de copil si fata de educatie este deasemenea deosebit de importanta in dezvoltarea copilului de varsta mica(0-6 ani).In funtie de valorile pe care parintii le folosesc in organizarea si stimularea comportamentului copilului si in sensul reactiilor si conflictelor care survin inevitabil intre parinti si copii,copilul isi va forma temelia comportamentului de mai tarziu.

1411

Modul in care parintii isi privesc copiii ,reactiile lor fata de comportamentul copiilor ,inclusiv a felului in care isi manifesta afectiunea si tandretea(spontan,calculat,permanent,absurd,conventional,moderat sau abandonat)vor influenta in mod direct dezvoltarea copilului.De aceea este deosebit de importanta integrarea copilului de la cele mai mici varste intr-un mediu educational organizat.Cadrele didactice vor sti sa canalizeze dezvoltarea copilului pe cel mai bun fagas. Se stie ca educatoare a este ,,a doua mama”.Ea va sti sa puna bazele unei educatii sanatoase in urma cunoasterii psihopedagogice a copilului,in urma experientei acumulate de-a lungul anilor. Este o,, mama” grijulie,iubitoare dar impartiala.Educatoarea este cea care stie de cata ,,apa” are nevoie copilul la” radacina”ptr. a creste drept,frumos si cu ,,petalele”deschise spre cunoastere.

1412

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. primar Milcu Anica Școala Gimnazială Obârșia De multe ori am auzit în jurul nostru spunându-se la adresa unei persoane cuvintele ,,are cei șapte ani de acasă” sau ,,nu are cei șapte ani de acasă’’. Care este semnificația acestor cuvinte? A avea ,,cei șapte ani de acasă’’ înseamnă nimic mai mult decât a ne comporta respectuos, cu bună cuviință, în orice situație ,cu toți cei cu care intrăm în contact. Politețea este ,,ceva” care se învață. și se învață destul de ușor dacă familia în care ne-am născut știe cum să ne învețe. Creșterea copiilor este un ,,joc” mult mai dificil decât pare la prima vedere. A fi părinte și mai ales a fi un părinte bun este un lucru complex. Copiii își urmăresc părinții cu atenție de la cea mai fragedă vârstă și le imită instinctiv comportamentul. Nu putem să-i învățăm pe copiii noștri să-i respecte pe ceilalți dacă acasă nu au auzit cuvintele ,,te rog” și ,,mulțumesc” sau nu au primit sfaturi bune. Un părinte bun are grijă să-i ofere zilnic copilului său exemple de bună purtare, să-i stabilească reguli clare și rezonabile pe care copilul să le înțeleagă și să le respecte, să-i încurajeze buna purtare lăudându-i faptele, realizările. Dacă în familie copiii sunt învățați să fie politicoși cu toată lumea, aceștia vor observa că vor fi apreciați și lăudați. Ba mai mult și ceilalți oameni vor fi la rândul lor politicoși cu ei. Viața lor de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă și chiar mai veselă. Așadar merită să se străduiască să fie politicoși. Fiecare părinte are rolul lui în viața copilului. Mama reprezintă centrul experiențelor copilului pe plan fiziologic, psihologic, afectiv și intelectual, sursa esențială a întregii lui dezvoltări mentale. În primii ani de viață, mama e nelipsită din preajma copilului. Rolul tatălui este la fel de important însă un pic diferit de al mamei. Simbolizează interdicția și forța disciplinară, imaginea autorității. Exercitarea de către părinți a rolurilor de mamă și tată este esențială pentru dezvoltarea copilului. Aceste roluri nu trebuie jucate individual, și împreună. Este important ca amândoi să fie consecvenți în educarea copilului. Dacă mama îl învață cuvinte magice ,,mulțumesc” sau ,,te rog” tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să le folosească, și-i va reaminti. În același timp părinții trebuie să fie înțelegători răbdători și să accepte greșelile involuntare ale copiilor. Să nu uite că și ei au fost copii și că uneori și adulții pot greși. Important pentru fiecare este ca greșeala să fie asumată. În primii ani petrecuți în familie fiecare copil învață primele reguli de politețe. Apoi învață de la d-na educatoare, de la d-na învățătoare, de la cei apropiați. Toți aceștia le oferă zilnic sfaturi: - ,, Spune Bună ziua când te întâlnești cu cineva cunoscut!”- zice mama; -,, Nu vorbi cu gura plină!”- spune tata; -,, Pune-ți batista la gură când strănuți!”- spune d-na învățătoare; Este foarte bine că primesc atât de multe sfaturi. De cele mai multe ori țin cont de ele, iar când greșesc cineva are grijă să le facă observații. Și nu e deloc plăcut să primească observații. Pentru copii acest lucru reprezintă o problemă. Din fericire această problemă are o soluție: POLITEȚEA. Pornind de la cele de mai sus putem concluziona că primii ani ai vieții sunt deosebit de importanți pentru formarea conduitei și personalității copilului. Sarcina de a-i învăța pe copii să manifeste un comportament cuviincios și civilizat cred că reprezintă cea mai importantă ,,slujbă” pe care Dumnezeu leo dă părinților.

1413

„Cei șapte ani de acasă!’’ Prof.MILITARU MĂDĂLINA Şcoala Gimnazială Specială Balş De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei şapte ani de acasăChiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul adultului decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii şapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1414

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ – RESPECT ȘI RECUNOȘTINȚĂ, MULȚUMESC… Profesor, MILOTIN MIRELA GEORGETA LICEUL TEORETIC “GENERAL DRAGALINA” ORAVIȚA JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN Respect și recunoștință, mulțumesc! Cele trei cuvinte care pot reprezenta esența educației cuprinse generic în expresia ,,cei șapte ani de acasă”. Despre virtutea recunoștinței din perspectiva etică și morală se pot face foarte multe aprecieri, părerile sunt majoritare, în familie se pun bazele înțelegerii unor relații dintre oameni, în care un tânăr om este beneficiarul unor stări de bine cum ar fi: bucurie, împlinire, empatie, pace, iubire, etc. Altfel spus un om tânăr prin eforturile familiei, materiale, mentale etc. este beneficiarul unor informații care să îi permită atingerea stărilor prezentate mai sus pentru care să mulțumească celor care l-au ajutat și să perpetueze la rândul său prin acțiunile sale transmiterea către alți oameni a acestora. Pentru cei care l-au îndrumat trebuie să mulțumească și să le acorde respectul și recunoștința sa. Respectul si recunoștința sunt cuvinte pentru unii, pentru alții, sunt două calități. Mulțumesc ,un cuvânt a cărui etimologie nu se poate găsi explicată în dicționare, poate fi explicat doar ca și o stare a omului în raport cu un alt om sau grupuri de oameni, are un rol determinant în ciclul educațional familial. Ce-i drept, pentru mulți dintre dragii noștri „pământeni”, aceste calități sau virtuți sunt absente în proporție de 100%. Pur și simplu, nu există! Ca si observație generală familia este cea care bune bazele și generează prin trăirile interioare comportamentul unui individ în societate în funcție de nevoile individuale și nevoia societății în toate planurile social, cultural-educațional, ocupațional al forței de muncă religios, etc. Înainte de a trage orice concluzie, am putea înfățișa recunoștința ca pe o sumă a virtuților, ea constând în (și fiind realizată în același timp de) tensiunea continuă a omului în cunoașterea societății. Aceasta presupune înainte de toate un act de dreptate făcut pentru acele persoane prietene al fiecăruia dintre noi. Apoi, tensiunea aceasta este sporită de încrederea pe care o acordăm, tocmai știindu-i "filantropi, generoși, iertători”, de unde se implică și fidelitatea noastră față de aceștia, prieteni, susținători, precum și cinstirea lor, manifestată social sau ca act interior de susținut, dinamismul sufletesc îndreptat spre „oamenii de bine” ne plasează la un nivel just - nivel ce corespunde și cu gradul de înțelegere a iubirii, adresată fiecăruia - și ne asigură și justa funcționare a judecății cugetului. Când cineva face un efort pentru o altă persoană, ajunge să-l facă degeaba, îl face pentru nimic și pentru nimeni, pentru că nu „primește” nimic în compensație. Legea compensației nu prea e „satisfăcută” în ultima vreme. Ce ar trebui omul să facă? Să nu mai facă bine, pentru că nu mai primește recunoștință. Eu am recunoștință. Am pentru tot ce am avut în viața aceasta. De fiecare dată când m-a ajutat cineva, eu am ajutat acea persoana de 2 ori mai mult. Așa am fost învățată. Cei care te ajută, nu-i da la o parte, nu uita de ei și nu în ultimul rând, ajută-i și tu pe ei. Nu, nu se mai întâmplă lucrul acesta. M-am convins că unii nu îmi sunt recunoscători că îi ajut, nu sunt… pur și simplu. Așa observi foarte ușor, care îți sunt adevărații prieteni, dar nu te ajută decât într-o oarecare măsură, în rest intervine respectul. Dai respect, primești respect … Teoretic. Dai respect, primești sau nu primești ... Practic. Mai întâi îți vei spune o poveste de genul: pot și singur, nu am nevoie de ceilalți. Orgoliul preia controlul și cu această energie războinică te lupți să “demonstrezi” celor din jur câte realizări ai. Cei din jur îți vor oferi cel mai probabil respectul lor, dar nu și iubirea lor. Te mulţumeşti cu respectul şi vrei să demonstrezi din ce în ce mai mult. Poate că analiza de mai sus este parțială, dar ea surprinde în mare măsură cel puțin trăirile oamenilor care ajung la succes. De ce? Nimic nu e mai trist decât un om care are succes și e în același timp furios că nu are mai mult succes. De ce rezolvă RECUNOȘTINȚA această situație? Pentru că se manifestă ca schimbarea locomotivei la un tren:

1415

Imaginați-vă un tren care are ca locomotivă orgoliul. În acest caz, toate vagoanele pe care le trage după el au denumiri arhicunoscute: nemulţumire, furie, tristeţe (dacă n-am realizat ceva), frică(dacă mă tem că nu pot realiza ceva), etc. Acum imaginează-ți un tren care are ca locomotivă recunoștința. Ce denumiri vor purta vagoanele? Bucurie, iubire, pace, curaj, stimă de sine, etc. De ce? Pentru că atunci când ai recunoștința în suflet nu poți să simți în același timp nemulțumire! E un nonsens să fii în același timp mulțumit cu situația ta și nemulțumit de situația ta. Stările emoționale pe care le vei simți în mod firesc pe fundația recunoștinței sunt cele pe care majoritatea oamenilor le pun sub titlul: “Calitate bună a vieții”. Și astfel, am ajuns la esența acestui mesaj: calitatea bună a vieții e caracterizată de stări emoționale bune trăite în majoritatea orelor dintr-o zi. Dacă însă trăiești în majoritatea timpului stările opuse, rezultatul va fi că ți se deteriorează calitatea vieții și în forma ei cea mai rea asta înseamnă BOALĂ!!! Boala, în forma ei cea mai gravă, știi ce înseamnă… așa că nu voi insista scriind cuvântul… Concluzia e destul de simplă: dacă vrei o viață lungă, e necesar să trăiești emoții pozitive des, iar aceste emoții se clădesc pe fundația recunoștinței. Recunoștința îți poate salva viața… și cu siguranță ți-o poate lungi! Furia, frica sau tristețea în schimb îți pot scurta viața… și cu siguranță îi reduc calitatea… Pe pași, lucrurile arată cam așa: trăiește emoția recunoștinței, pe această fundație se dezvoltă multe alte stări emoționale pozitive, aceste stări îmbunătățesc calitatea vieții tale și a celor din jurul tău. Asta îți prelungește viața și te ferește de boli. Cum poți trăi mai des emoția recunoștinței ? Fă cadouri frumoase și relevante pentru cel ce le primește. În felul acesta atragi recunoștință de la destinatar pentru bucuria pe care i-ai făcut-o! Ce prilej minunat să atragi astfel recunoștință în viața ta! Închei cu mesajul unei epigrame: ”Nedumerire”, a Valeriei Moroșan. Doisprezece ani în clasă Văd că n-ai recuperat, Tot ce nu ai învățat, În cei șapte ani de-acasă.

1416

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof.înv.preșc. MINAEV MIRELA NICOLETA GRĂDINIȚA CU P.P. NR.2 BRĂILA ”Copilului poti sa-i spui tot, tot; intotdeauna m-a uimit cat de putin cei mari, tatii si chiar mamele, isi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie sa le ascunzi nimic sub pretextul ca sunt inca mici si e prea devreme pentru ei sa stie ceva. Ce idee trista si nefericita! Si ce bine isi dau seama copiii ca parintii lor ii cred prea mici si prea nestiutori, cand ei, in realitate, inteleg totul. Adultul nu stie ca, pana si in chestiunea cea mai dificila, copilul ii poate da un sfat util. - F. M. Dostoievski ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilultrăieştefaptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne) Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descopera de ce este importanta pentru micutul tau. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în

1417

public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. BIBLIOGRAFIE Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

1418

CEI SAPTE ANI DE ACASA Profesor pentru învațământul preșcolar: Minea Raluca Ioana Grădinița nr. 185 Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Pentru o mai buna educatie si crestere a copilului putem respecta 10 reguli de baza: 1. Invata-l sa se poarte frumos ; 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el ; 4. Invata-l sa iubeasca lectura si ; 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie ; 6. Nu abuza in niciun fel de copil ; 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul; 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau;

1419

10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

Biblografie: www.jurnalul.ro www.copilul.ro www.didactic.ro

1420

Meseria de părinte și cei șapte ani de acasă Mioara Custură Meseria de părinte – cea mai grea din lume – presupune obligatoriu în ,,fișa postului” și perioada primilor șapte ani din viața copiilor, ca prim ciclu de educație și învățare al fiecărui copil. Totodată, această perioadă reprezintă o provocare pentru orice părinte, indiferent de gradul de pregătire profesională. Când devenim părinți, considerăm că ceea ce facem noi cu și pentru copilul nostru este cel mai bine și că părinții noștri, acum bunici, chiar au concepții demodate uneori. De la o generație la alta, schimbările din societate sunt majore, dar totuși valorile umane de bază rămân aceleași: bunătatea, cinstea, sinceritatea, altruismul, curajul, etc. Pornind de la banalul salut și continuând cu ,,te rog”, ,,mulțumesc”, ,,îmi pare rău” sau ,,iartă-mă”, împreună, părinții și copiii străbat zi de zi, 6-7 ani, cărările anevoioase ale educației și comportamentului civilizat. Bineînțeles, formulele de mai sus se deprind încet și cer răbdare și consecvență. Dar cel mai important, în opinia mea, e puterea exemplului personal, considerându-l cel mai eficient mod de a-i educa pe copii. Se știe că un copil va face ceea ce vede și va spune ceea ce va auzi de la cei din jur. Așadar, este evident faptul că nouă, adulților, nu ne rămâne altceva decât să ne comportăm așa cum am dori să facă cei mici. Astfel, putem începe cu crearea unui regim de viață familial, care nu trebuie să corespundă ideilor părinților despre felul cum trebuie crescut copilul, ci nevoilor copilului, în funcție de etapa sa, de vârsta și deprinderile ce trebuie formate. De exemplu, când copilul este foarte mic, părinții au sarcina de a-l învăța cum să fie curat. Dând exemplu personal, e necesar ca părinții să organizeze un regim special: baie, deprinderi corecte de toaletă, păstrarea camerei mereu curată și ordonată. Părinții nu trebuie să piardă din vedere niciodată acest lucru, chiar dacă el vizează o cantitate apreciabilă de muncă. Rezultatele finale vor răsplăti consecvența și răbdarea părinților. În acest mod, multe valori morale- cinstea, cumpătarea, responsabilitatea, curajul, devotamentul, grija față de cei din jur și de mediul înconjurător, colaborarea, capacitatea de a rezolva o sarcină dată, capaciatatea de organizare, atitudinea față de muncă și cei ce muncesc- pot fi formate într-o manieră treptată, discretă și continuă, prin exemplul/modelul oferit de adulți. În general, părinții ,,predau” aceste valori după vechile ,,programe” ale părinților, dar e necesar să fie updatate programele moștenite la nevoile actuale ale copiilor. De multe ori, părinții trebuie să răspundă unor întrebări care-i iau deseori pe nepregătite, vizând violența, sexualitatea, banii. Este bine ca toate aceste subiecte-curiozității ale copiilor să primească un răspuns adecvat vârstei lor, neocolind subiectul sau amânând răspunsul.Tratându-i ca pe niște viitori adulți, iubindu-i necondiționat, explicându-le cu calm și fermitate, arătându-le respect, putem așeza bazele adultului de mâine care-și va croi propriul drum în viață pe valențele celor 7 ani de acasă. Desigur că pentru aceasta e nevoie de educație, disciplină și impunerea anumitor limite. Referitor la cele menționate mai sus, copiii au tot atâta nevoie de limite, ca și de dragoste. Limitele sunt o formă de dragoste. Dacă te temi să le spui ,,nu” copiilor, nu vor ști nici ei să-și spună ,,nu” atunci când este nevoie. Dacă-ți respecți cuvântul când spui ,,nu”, o vor face și ei în viitor, după exemplul tău. Un scriitor american, Alan H. Cohen, recomanda: ,,Nu-ți considera copilul ca o tablă goală pe care trebuie să scrii, ci ca pe un dar pe care trebuie să-l despachetezi.” Să ne bucurăm, așadar, și în cei 7 ani și în următorii, de darul cel mai minunat al oricărui părinte – COPILUL! Bibliografie: Richard Templar – 100 de reguli ale educării copilului, Rentrop&Straton, București,2012 Alan H. Cohen – Viața ca o țeapă, Editura Nemira, București,2013

1421

COPILĂRIA -- INIMA TUTUROR VÂRSTELOR… Prof. Grigore Mioara Școala Gimnazială Bogdănești Județul Bacău Copilăria este ca o oglinda care reflectează în viața de mai târziu primele imagini (Samuel Smiles). Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Câteva reguli esențiale în educația copilului: Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabilește și impune reguli si limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme. Copilul trebuie să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Trebuie evitată educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitiva! Învață-l să își exprime emoții și sentimente, doar așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnica și să-si controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! Petrece cat mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! Iubește-l necondiționat si arata-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle si spune-i zilnic ca îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul care este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „Bună ziua!”. comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte, comportamentul cu prietenii - manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „Te rog!”, „Mulţumesc!” şi „Cu plăcere!”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „Te rog!”, o expresie magică.

1422

Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele aşteptate.

1423

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. MIRCEA-GORGANEANU JANINA RALUCA GRAD. CU P.P. “TUDOR VLADIMIRESCU”, CRAIOVA Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descopera de ce este importanta pentru micutul tau. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1424

Mirela Enache Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia "Noi toti venim din anumite familii. Familiile sunt mici, mari, extinse, nucleare, formate dintr-o generatie, multi-generaţii, cu un singur parinte, cu doi parinti, cu bunici. Traim sub acelasi acoperis sau sub mai multe. O familie poate exista temporal sau pentru cateva saptamani, poate permanenta sau pentru totdeauna. Devenim parte a unei familii la nastere, prin adoptie, casatorie, sau prin dorinta de sprijin reciproc. Ca membrii ai familiei, ne hranim, ne protejam, şi ne influentam unii pe altii. O familie este o cultura prin ea insasi, cu valori diferite şi cai unice de realizare a viselorş impreuna familiile noastre devin sursa bogatiei mostenirii culturale şi diversitatii spirituale. Ca instituție inițială de formare și educație a copilului, familia se gasește de multe ori în contradicție cu școala și chiar cu comunitatea socio-culturală sau profesională. Ca unitate/cuplu de adulți, ea trăiește drama complexității situațiilor economice, culturale și de relționare din epoca noastră.. Pe masură ce societatea umană s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mai mult responsabilă față de urmatoarele aspecte care privesc creșterea şi educația copiilor: menținerea continuităţii biologice a individului şi societații (prin procreerea, formarea şi educarea copiilor); menținerea continuităţii culturale prin transmiterea moștenirii culturale în procesul socializarii; satisfacerea nevoilor emoționale, a trăirilor intime, asigurand sentimentul siguranței şi menținerii personalității; integrarea socială a membrilor ei prin procesele de orientare, educare şi socializare. Precizez urmatoarele funcţii jucate de familie în viaţa membrilor ei: economică, biologică, de sprijin prin siguranța afectivă (dragoste şi camaraderie), de comunicare interumane, culturală, educativă, de socializare. Daca organizăm aceste funcţii în raport cu creșterea şi educarea copiilor, putem considera că ele sunt: biologice (de procreere şi securitate biologică); -economice, de creare a condițiilor necesare satisfacerii nevoilor de baza; -de securitate afectivă; -de integrare socială primară; -de reglare a interacțiunilor dintre copil şi mediul social. Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacțiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central în asigurarea condiților necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei, condiții ce stau la baza structurării personaliății individului. În familie copii sunt crescuti, socializati, protejați să iși apropie valorile culturii şi ale moralei. Ei se dezvoltă fizic, psihic, moral şi spiritual prin amprenata mediului familial. În familie se realizează integrarea socială primară a copilului. Odată cu intrarea în şcoală se va începe integrarea secundară.Iată de ce modul de relaționare din familie, climatul afectiv şi modelul socio-cultural al acesteia sunt importane în construirea comportamentelor sociale şi integrarea socială. Prin relațiile sale cu mama, cu tata şi cu fratii, copilul se integrează în societate, se apropie de comunitate, iși cunoaște valoarea şi începe să-şi crească stima de sine.După un medic englez esența familiei este în "CEI 4 C". Aceștia reprezinta : compromis; consideratie; comunicare; cooperare. Exersarea acestor competențe psiho-sociale de bază oferă copilului condițiile unei socializări efective și eficiente. Oricât de importante ar fi influențele procesului de învățământ pentru devenirea copilului, în tot acest timp, el este membru al unei familii. Este deja cunoscut faptul că valorile socio-morale ale familiei nu corespund perfect si întotdeauna cu valorile promovate de școală. D. Goleman, (Prefață la lucrarea Inteligența emoțională în educația copiilor, autori Elias, M, Tobias S, Friedlander B,2002), specifica “Viața de familie este prima școală a emoțiilor. În acest creuzet intim, învațăm să recunoaștem emoțiile proprii, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre cum să gândim aceste emțtii și cum să le alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimam speranțele și temerile. Această școală emțională nu înseamnă doar ceea ce le spun parintii

1425

copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune de asemenea modelele oferite de părinți în ceea ce privește felul de a-și trata propriile emoții și pe cele care apar în relația soț-soție” Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ Putem sintetiza că familia este unicul grup social caracterizat de determinările naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste capătă o importanță primordială prin interactiunile multiple și determinante între toți membrii ei. În acest creuzet de relații, valori și sentimente copilul primește forța și imbodul principal al dezvoltării sale.

1426

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Profesor înv. primar, MIRELA SÎRBU Școala Gimnazială nr, 149, București, Sector 3 “Ești mai fericit de fericirea copiilor tăi decât de fericirea ta” Honore de Balzac Foarte des auzim expresia “cei șapte ani de acasă”. Familia este cea care oferă primele sfaturi și noțiuni educative în dezvoltarea aptitudinilor și formarea deprinderilor de viată sănătoasă. Perioada optimă pentru educație și pentru formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este copilăria. “Cei șapte ani de acasă” ne arata familia, mediul în care a crescut copilul, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Când spunem că un copil are “cei șapte ani de acasă”, ne gândim la un copil bine-crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care să se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui sau cu adulții. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat va fi acceptat mult mai repede în grup, se va descurca mai bine în relațiile cu ceilalți față de unul care nu are “cei șapte ani de acasă” Părinții sunt cei care pun bazele în educația și formarea copilului. Ei sunt primii “profesori”. Familia reprezintă “rădăcina” educației. Aceasta trebuie sa fie cât mai solidă, mai sănătoasă. Ajuns în grădiniță și apoi în școală, copilul se va baza în continuare pe familie, aceasta având un rol important în educația lui, de implicarea familiei în acest proces depinzând reușita școlară a acestuia. Părinții se pot implica în educația copilului în timpul frecventării grădiniței, prin participarea la diferite activități alături de acesta, prin cunoașterea prietenilor și a preocupărilor acestuia, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea. În anii de scoală, implicarea părinților și manifestarea interesului față de activitățile copilului îl vor determina pe acesta să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale copilului părinţii îl pot sprijini, în mod eficient, la rezolvarea unor teme, verificarea lor. Familia este mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe ca sunt cei care pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

1427

CEI 7 ANI DE ACASA... TE IUBESC, MAMA, prof.Mirela-Camelia DUMITRU -profesor de limba francezaScoala Gimnaziala ''Ion Bancila'', BRAILA ''Ah! le merveilleux d'une maison, ce n'est point qu'elle vous abrite ou vous réchauffe, ni qu'on en possède les murs, mais bien qu'elle ait déposé en nous, lentement, ces provisions de douceur; qu'elle forme, dans le fond du coeur, ce massif obscur, d'où naissent, comme des eaux de sources, les songes'.La maison fut pour Antoine « provision de douceur » ...'' Antoine de Saint-Exupéry, Vol de nuit Avem încredere în copiii noștri că știu când sunt pregătiți să învețe și ce sunt interesați să învețe. Avem încredere că ei ca știu cum să procedeze pentru a învăța. Părinții au, în general, această perspectivă asupra învățării în primii ani de viață ai copilului, când acesta învață să facă multe lucruri importante și dificile, cu puțin ajutor din partea celorlalți. Nimeni nu își face griji că un bebeluș va fi prea leneș, ostil sau nemotivat pentru a învăța aceste lucruri; se presupune pur și simplu că fiecare copil se naște cu dorința de a învăța lucrurile pe care are nevoie să le știe pentru a înțelege și participa la lumea din jurul lui. Curiozitatea naturală a unui copil sănătos, care are acces la un mediu bogat în resurse, îl va face să învețe ce are nevoie. Când învățarea se produce ca rezultat al dorințelor copilului, este absorbită ușor, cu entuziasm și deschidere. Copilul muncește mai mult pentru că face ce crede el că este important, nu ceea ce i-a spus altcineva că e important. Noile cunoștințe pornesc cu un context pentru că se potrivesc lucrurilor de care lui îi pasă deja De la el invatam, uneori, sa nu limitam niciodata potentialul unui copil, sa nu spunem niciodata “atat poate el”, ci sa cauamt mereu cai pentru a ajuta copilul sa creasca. De la el invatam diferenta pe care o face in viata unui copil un program intensiv de interventie si responsabilizarea. Nu putem sa nu ne gândim ce fel de adulti am fi putut fim noi, si cat mai mult as fi avut de dat celor din jur, daca mi-as fi exploatat potentialul la maximum si am fi invatat sa fim mai disciplinati, avand asteptari mai inalte de la noi insine. Daca pledez pentru educatia timpurie, o fac pentru ca vreau sa imi educ copiii sa fie adulti care sa aiba ceva valoros de daruit lumii in care ei traiesc. Familia reprezintă mediul în care copilul învaţă şi exersează comportamentele sociale, să se descopere pe sine şi pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează primul său univers afectiv, social şi cultural. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului se construiesc în relaţie cu mediul social, cu situaţiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinţilor având o influenţă importantă asupra personalităţii copilului în devenirea sa ca adult. Plansul copilului este un strigat de ajutor, instinctiv, la care se asteapta sa raspunda mama, ca prima persoana, pentru ca ea il "iubeste cel mai mult". De obicei, mama este persoana cea mai importanta pentru copil, macar in primii ani din viata, cea care hraneste copilul, il spala, il schimba, vorbeste cu el, il mangaie, sufera si vegheaza atunci cand puiul este bolnav etc. Acest lucru este o regula, si ca orice regula are si exceptii. Mama isi pastreaza rolul si importanta la orice varsta. S-a dovedit ca vocea mamei, fie ca este la telefon, sau prezenta, reduce stresul copilului sau, fie el de orice varsta.Consider ca ar fi acestea motive suficiente ca fiecare copil, fiecare adult sa isi exprime, mereu, gratitudinea fata de existenta mamei sale in viata sa. Fiecare copil spune, mai devreme sau mai tarziu:

1428

''A rupt o bucatica din sufletul ei si mi l-a dat mie. A avut grija sa nu-mi lipseasca mie nimic chiar daca se dadea pe ea la o parte. Mama m-a facut sa ma simt invingator atunci cand am fost invins, mi-a dat o educatie si isi doreste ca eu sa ajung departe. Am scris aceste cuvinte in speranta ca macar pentru o clipa vom medita, ii vom multumi lui Dumnezeu ca avem o mama langa noi si vom merge degraba la mamele nostre sa le spunem MULTUMESC! pentru viata pe care ne-a dat-o, pentru grija pe care ne-o poarta zi de zi si pentru ca mereu ne va intinde o mana si ne va apara, uneori si din ceruri''.

1429

PRIMII ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof.Miron Amelia Maria - Colegiul Tehnic “Costin D.Nenițescu“ & Școala Gimnazială "AL. S.Pușkin"-Brăila Primii 7 ani de acasă sunt primii ani pe care copilul îi trăiește în mijlocul familiei din primele zile ale existenței sale unde își desăvârșește primele aptitudini, își formează personalitatea și își definește comportamentul. În cei 7 ani de acasă copilul primește informații în ceea ce privește educația, prin aceasta înțelegem bunele maniere și reguli morale . De asemenea copilul este educat și îndrumat spre regulile societății urmărind adaptarea acestuia și conviețuirea în societate .Tot în acești ani se desăvârșește relația afectivă dintre copil și părinți, dragostea cu care părinții își îndrumă copilul îi permite acestuia să aibă încredere în acțiunile sale, pentru el aprecierea părinților fiind un factor foarte important care îl încurajează să persevereze pentru obținerea unor rezultate pozitive în comportament sau în joaca sa care înseamnă cel mai mare timp petrecut în mijlocul familiei , ceea ce îi dezvoltă imaginația și modul de gândire.Practic, în acești ani de viață copilul percepe diferit informațiile și comportamentul părinților în funcție de vârsta pe care o are . El învață ce este bine și ce este rău în funcție de acțiunile pe care le întreprindem față de el. Până la vârsta de 2 ani copilul învață să imite anumite gesturi iar percepția lui este prin imagini. Cu toate că nu are încă conștiință informațiile sunt stocate la nivelul creierului sau. In jurul vârstei de 3 ani copilul percepe orice informație vorbită și, cu toate că nu înțelege conștient totul, poate reda multe informații învățând și redând pasaje din poezii și povești. La vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani copilul frecventează grădinița/grupa pregătitoare și tot ce percepe de la sistemul educațional organizat iși explica și cu ajutorul familiei, care îl îndrumă spre comportamentul în societate, spre formarea unor deprinderi de ordine, disciplină și autocontrol. Începând de la vârsta de 4-5 ani copilul poate fi influentat în mod negativ de certurile și comportamentul agresiv dintre părinți. Astfel, daca cei mici observă ca parintii iși pierd cumpătul, tipă unul la celalalt, vor învăța că trebuie să se manifeste țipând când au o problema. Copiii expuși la violență sau educați prin violență verbală și fizică pot dezvolta probleme emoționale și comportamentale care îi împiedică să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți copii și care le va afecta relațiile la vârsta adultă. Înainte de vârsta preșcolară copilul învață primele reguli de politețe de la părinți și bunici, după care iși cristalizează și își desăvârșește educația prin aplicarea acestor reguli în clasa pregătitoare și în clasa 1. Chiar dacă copilul cunoaște reguli de bună-cuviință câteodată uită să le aplice datorită anturajului, de aceea este bine să îi fie amintite. Astfel de sfaturi ar fi , de exemplu : "Ridică mâna când dorești să spui ceva!" sau "Salutați primii când vă întâlniți cu cineva cunoscut!" sau "Nu vă îmbrânciți când ieșiți din clasă!". Totodată copilul observă că, aplicând în familie, școală și societate aceste regulile de bună cuviință și respect va primi aprecierea persoanelor cu autoritate în viața lui : părinți, bunici, educatoare, învățătoare. Pentru a le da copiilor încredere și a le forma caracterul trebuie să fim fermi când greșesc, să-i lăudăm și să-i încurajăm când fac fapte bune și sunt ascultători. Laudele îi determină pe copii să repete comportamentele așteptate de catre adulți. Studiile psihologilor au evidențiat că atunci când copii nu primesc nici o atenție din partea parinților / adultilor atunci când se comportă bine, acest comportament se va repeta tot mai rar . De asemenea dacă cei mici sunt ignorați atunci când se comportă frumos fiind certati și atenționați atunci când sunt neascultători pot învăța că singura posibilitate de a obține atenția adulților este de a adopta un comportament nedorit. Un copil criticat permanent și pedepsit des nu va avea încredere în forțele proprii și va avea dificultăți de adaptare în relațiile cu ceilalți copii iar folosirea bătăii pentru a corecta comportamentul nepotrivit al copilului nu reprezintă o soluție deoarece va declanșa sentimente negative din partea copilului precum frică, furie, agresivitate putand afecta latura emotională și relațională a vieții viitorului adult . . Copilul de astăzi este adultul de mâine, iar prin atenția și grija educării copilului împreună educatori și părinți vom construi o lume mai bună și mai fericită. Prin grija și ocrotirea noastră față de el, copilul interiorizează normele de conviețuire în școală și societate desăvârșindu-și caracterul confirmând astfel adevărul cuprins într-un vechi citat :

1430

"Semeni un obicei, culegi un caracter /Semeni un caracter, culegi un DESTIN!

1431

ARTA DE A TRĂI FRUMOS – cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar Miron Costina Diana Școala Gimnazială Agăș ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). şa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada preşcolară. Dupa aceasta perioadă doar rectificăm. Cănd tinerii părinți primesc copilul lor, ca un cadou, se transforma. Se dezvoltă triunghiul emoțional, atenția părinților este îndreptată mai întâi spre copil și apoi către pereche. În cazul în care exista dragoste , apreciere si respect reciproc, pe scurt părinţii sunt pe un plan, copilul vede acest model între cei doi părinți și încearca să imite acest lucru. In acest caz vom primi un şcolar echilibrat emoțional. El se va adapta în timp scurt si se va simţi bine in comunitate. Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare. Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.

1432

Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Codul bunelor maniere reprezintă, de fapt, „arta de a trăi frumos” în toate împrejurările vieţii. Orice om ar trebui să lase în urma lui ceva deosebit pentru a nu fi uitat. Dar dacă nu ne stă în putinţă, să lăsam măcar amintirea frumoasă a celui care a fost un „Domn” sau a celei care a fost o „adevărată Doamnă”! Bunele maniere n-au fost adaugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul inţelept chinez, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur.

1433

Importanţa celor şapte ani de acasă EDUCATOARE :

MITREA MIRELA - MIA

Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament.“ Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. Am şi eu copii şi nu le-am oferit când erau mici totul pe tavă, dar mulţumesc lui Dumnezeu că au învăţat în casă ce înseamnă bun simţ şi respect faţă de cei de lângă ei. Copiii de acum câteva zeci de ani erau mai educaţi, mai discreţi, părinţii se ocupau mai mult de ei. Mai sunt şi astăzi copii educaţi şi cu mult bun simţ, dar, din păcate, în zilele noastre, educaţia copiilor a ajuns o floare rară. Părinţii nu mai merg la plimbare cu copiii în locuri liniştite, nu merg la biserică, şi asta afectează şi comporta-mentul lor, acum şi chiar mai târziu. Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Or, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav. Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi, binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu este indicată o educaţie cu băţul Sfântului Neculai. Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că, în interiorul familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel. Noi, asistenţii sociali, suntem de părere că educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului. Meseria de părinte este în acelaşi timp cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi adecvat la întrebările adresate de copil, să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui. Responsabilitatea ce apasă pe umerii noştri, ca părinţi, este una imensă. Noi suntem modelul pe care copilul îl urmează, noi îi oferim acestuia condiţiile optime de viaţă, securitatea afectivă, educaţia de bază, etc. Practic, de modul în care noi, ca părinţi, ne îndeplinim rolul depinde viitorul copilului. Toţi părinţii îşi iubesc copiii. Cu toate acestea, uneori se întâmplă să nu-i înţelegem, să nu ştim ce vor sau care sunt nevoile lor reale, să ne întrebăm unde greşim, de ce copilul nu ne ascultă, de ce ne sfidează, de ce face totul invers decât ne dorim noi, de ce se îndepărtează de noi. Uneori se întâmplă să fim cunfundaţi în propriile noastre greutăţi şi probleme şi uităm că nevoile cele mai mari ale copiilor noştri

1434

sunt de siguranţă, de dragoste, de comunicare, de satisfacerea propriilor lor dorinţe, de bucurie, mai mult poate decât de îngrijirea materială, igenă alimentară şi corporală.

1435

ROLUL FAMILIEI ÎN ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ,, ȘCOALA GIMNAZIALĂ GIUVĂRĂȘTI PROFESOR -MITRICĂ MIRELA

Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare. În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente: (1) normativă - prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale; (2) cognitivă - copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult; (3) creativă - copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații; (4) psihologică - pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității. Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective: - dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților; - asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă; - complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului. Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinți iar pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră. Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. Este binecunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioșie. În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, să simtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroși că îl au și că reprezintă un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui.

1436

După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motic pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului. Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare: - asigurarea subzistenței și educației; - educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții; - dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom; - orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât adolescentul (mai multe informații despre perioada de adolescență să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.

1437

Cei sapte ani de acasa ! Prof.Inv.Presc. Mitroi Aura Florina Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Ce sunt cei sapte ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1438

Cei șapte ani de acasă! Prof. Mîţu Lenuţa Grădiniţa nr. 178, Sector 5, Bucureşti Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le explorezepana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca

1439

asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1440

CUM SĂ ÎNDREPTĂM UNELE GREȘELI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR NOȘTRI AUTOR:MITU VASILICA SPECIALITATEA: PROFESOR ÎNV. PRIMAR ŞCOALA GIMNAZIALĂ „GRIGORE MOISIL” NĂVODARI In ultima vreme am auzit tot mai mult, mai ales în rândurile cadrelor didactice, plângeri în legătură cu comportamentul pe care îl au copiii în mediul școlar, dar și extrașcolar. Ne punem din ce în ce ai mult problema educării elevilor noștri. Societatea tinde să pună în spatele cadrelor didactice și a școlii această dificilă sarcină. Auzim din ce în ce mai des părinți care afirmă că ei nu mai au ce să facă și apelează la școală ca la ultima soluție. Să fie școala factorul determinant în schimbarea comportamentelor nedorite la copil? Succesul este puțin probabil să fie garantat. Singura soluție ar fi după părerea mea educarea adulților, oferirea de soluții care să-i ajute să facă față noilor provocări ale societății actuale. Ei nu mai știu cum să-și formeze copiii. Instrumentele folosite în trecut pentru educația copiilor sunt depășite, nu se mai poate apela la ele, nu mai sunt acceptate nici de părinți nici de copii. Ce este de făcut? Educatorii ar putea organiza lectorate cu părinții în care să prezinte teme legate de greșelile pe care le fac adulții în educarea propriilor copii și măsurile de corectare a acestora. Până și cei mai dedicați părinți, în educarea copiilor lor, comit uneori greșeli de disciplină mai mici sau mai mari. Multe dintre aceste erori trec, deseori, neobservate de adulți, ceea ce înseamnă că se pot repeta în timp, în defavoarea creșterii armonioase a celui mic. Identificarea la timp a lucrurilor pe care le fac greșit părinții în disciplinarea copilului , cu ajutorul sfaturilor de mai jos oferite de experți, ar putea duce la ameliorarea semnificativă a comportamentelor negative la copii. Cei mai buni părinți sunt aceia care își asumă slăbiciunile și fac eforturi constante să le corecteze. Greșeli de disciplină pe care nu îți dai seama că le faci: 1. Îți încalci propriile reguli 2. Nu adaptezi pedepsele la vârsta copilului 3. Îl transformi pe tata în personajul negativ 4. Dai ordine într-un mod agresiv 5. Numeri până la trei când îți presezi copilul să facă un lucru 6. Folosești prea mult pedeapsa "colțului de rușine" 7. Faci observații prea generale 8. Nu îi explici copilului de ce greșește Îți încalci propriile reguli O greșeala comisă de majoritatea părinților este lipsa de consecvență în impunerea unor reguli de conduită și respectarea lor până la capăt. Cu alte cuvinte, dacă îi spui copilului tău că nu are voie să se uite la desene animate până nu își face ordine în cameră, dar în cele din urmă cedezi și îl lași la televizor fără să respecte condiția impusă inițial, riști să creezi confuzie în mintea lui. Când nu îți respecți cuvântul, copilul tău va considera că nu trebuie să te ia în serios de fiecare dată. La fel de important este ca pedepsele la care apelezi să fie aplicabile, nu exagerări de tipul "nu mai vine Moș Crăciun la tine anul acesta". Nu adaptezi pedepsele la varsta copilului Înainte să alegi o măsură de disciplinare, ține cont de vârsta copilului tău. Strategiile care funcționează la vârsta de doi ani sunt complet ineficiente la cinci ani, de exemplu. Pentru preșcolari, consecvența este soluția cea mai bună în educarea copiilor. Asigură-te că regulile pe care le impui sunt clare și ajung să fie respectate de fiecare dată. Un copil de 4-5 ani va avea nevoie să îi explici detaliat de ce este bine să se comporte într-un anumit fel și care sunt consecințele abaterilor sale de la conduita corectă. Odată ce intră la școală, impunerea unor reguli nu mai este suficientă. Acum intervine necesitatea de a-l lăsa pe cel mic să aleagă, să își exprime punctul de vedere și să găsească alături de tine cele mai bune soluții pentru problemele pe care le întâmpinați. Îl transformi pe tata în personajul negativ Multe mămici își amenință copiii cu sintagma "Așteaptă să vină tata acasă, să vezi ce pățești!". Aceasta este o mare greșeală, spun specialiștii, din două puncte de vedere: părintele care pozează în personajul

1441

pozitiv este interpretat de copil ca fiind incapabil să ia măsuri de disciplinare fără ajutor, iar relația copilului cu părintele pus într-o lumină negativă are de suferit. Un avertisment mai corect ar fi următorul: "Cand vine tata acasă, vom discuta împreună despre ce s-a întâmplat și vom stabili pedeapsa pe care o meriți". Important este ca cel mic să își vadă părinții pe picior de egalitate. Dai ordine într-un mod agresiv Părinții care obișnuiesc să strige copiilor diverse ordine, pentru a-i determina să se comporte așa cum ar trebui, obțin de multe ori rezultatul contrar aștăptărilor. Un copil la care se țipă va opune rezistență, ca un reflex natural de autoapărare. În acest caz, cel mai bine este să îți tratezi copilul cu blândețe și să îl întrebi dacă nu cumva ar fi bine să procedeze într-un anumit mod. Cel mic va fi relaxat și dornic să aleagă varianta bună, știind că acest lucru îți va stârni și ție o reacție pozitivă. O relație de cooperare în procesul disciplinării îți asigură șanse maxime de succes în educarea copilului tău, spun specialiștii. Numeri până la trei când îți presezi copilul să facă un lucru O vezi în filme, se întâmpla și în viața reală: o mamă ușor iritată că prichindelul ei nu vrea să facă un anumit lucru și, în semn de amenințare, numără până la trei ca termen limită de executare a "ordinului". Deși, la prima vedere pare că strategia funcționează, în realitate ea permite copilului să își ia un răgaz în care să se gândească dacă ar trebui sau nu să facă pe plac părintelui. O abordare corectă este să îți privești copilul în ochi și să îi spui clar ce vrei să facă. Poți formula solicitarea astfel: "Ori încetezi să arunci cu nisip în alți copii, ori plecăm acum de la locul de joacă". Folosești prea mult pedeapsa "colțului de rușine" O pedeapsă recomandată de experți în disciplinarea copiilor este aceea de a-l trimite pe cel mic într-un colț, singur, să se liniștească și să se gândească la greșelile comise. Însă Academia Americană de Pediatrie recomandă părinților să nu facă abuz de această metodă punitivă, ci să apeleze la ea doar când este cu adevărat justificat. Totodată, timpul în care copilul este izolat trebuie să fie adaptat vârstei acestuia: regula generală indică un minut pentru fiecare an al celui mic. De asemenea, prichindeii cu o personalitate puternică pot să nu răspundă pozitiv la această pedeapsă, care se transformă într-o luptă de orgolii cu părinții. Faci observații prea generale Observațiile de tipul "Nu mai fi rău!" sunt exemple negative de disciplinare a unui copil, susțin specialiștii. În timp ce părintele crede că și-a transmis clar mesajul, cel mic nu va ști concret care este obiecția adultului care îl apostrofează. De aceea, experții te îndeamnă să transmiți mesaje cât mai specifice, de tipul "Nu mai întrerupe oamenii atunci când vorbesc, este o lipsă de respect". În acest mod, copilul va ști exact comportamentul pe care trebuie să îl schimbe. Nu îi explici copilului de ce greșește Este foarte simplu să te răstești la copilul tău și să îi spui "încetează", "taci" sau "nu ai voie". Aceste observații nu au nicio valoare educativă, spun experții, doar descurajează. Copilul nu înțelege de ce este un lucru greșit și cum ar trebui să se comporte. Iată de ce este important să îi oferi imediat celui mic argumentele care susțin că o conduită este nepermisă, dar și să îl îndrumi către comportamentul corect într-o anumită situație. Pentru a alege metodele educaționale corecte, adecvate, părinții trebuie să își cunoască foarte bine copilul – să știe ce presupune fiecare vârstă, și care sunt caracteristicile ei, să țină cont de părerea celorlalți, a educatorului, a psihologului sau a medicului. Bibliografie: http://www.copilul.ro/comunicare-copii/educarea-copiilor/Greseli-de-disciplina-pe-care-nuiti-dai-seama-ca-le-faci-a16182.html

1442

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof.invatamant prescolar:Mocan Corina Elena Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor

1443

ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

1444

Cei șapte ani de acasă! Mocan Florica Grădiniţa cu PP. “Pinochio” Zalău, Jud. Sălaj MOTO: „Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale” PROVERB ROMÂNESC „Cei șapte ani de acasă”, este perioada cea mai importanţă pentru educaţie și formarea caracterului psihosocial, în viaţa fiecărui individ şi este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Aceşti ani, reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă etc. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Aici este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care îl pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa. Familia este un loc înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, afecţiune, seninătate, linişte care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Responsabilizarea copilului preşcolar este o aptitudine ce trebuie învățată, iar părinţii au un rol esențial în acest sens. Părinţii trebuie să fie dispuși să acorde libertatea copilului pentru: a lua decizii; a demonstra că pot face un lucru; a învăța din propriile greşeli. Învățarea și însușirea responsabilităţii ajută la maturizarea copilului și reprezintă o poartă deschisă către succes. Responsabilitatea își are influenţa în multe părţi din dezvoltarea copilului. Îl ajută să fie autonom, să se descurce pe propriile puteri, să nu depindă de ceilalți. Un copil responsabil câștigă încrederea celor din jur, a părinților, prietenilor și este o persoană pe care te poți baza fără ezitare. În cadrul grădiniţei copiii sunt familiarizaţi cu regulile grupei, ce trebuie respectate și urmate cu conştiinciozitate. Astfel ei devin responsabili cu ordinea şi curăţenia în sala de grupă, cu îngrijirea plantelor, cu distribuirea anumitor materiale etc.Acţiunile desfăşurate în cadrul parteneriatelor educaționale încheiate cu anumite instituții, cum ar fi: Pompierii, Poliția, Comunitatea locală, Biserica, diferite actiuni caritabile etc. conduc la responsabilizarea copiilor și implicarea lor în activităţi de voluntariat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

1445

Raport de activitate: ,, Din suflet, pentru mama!’’ activitate aplicativă – Întocmit: Prof. cadru de sprijin Mocan Mariana Elevii clasei a IV A a din cadrul școlii Gimnaziale Nr. I Gherla, alături de elevi din clasa a V A, cuprinși în cadrul activităților de sprijin au confecționat mărțișoare și felicitări dedicate zilei de 8 martie, dedicate mamei. Cele mai reușite lucrări au fost expuse în clasele participante, iar o parte din lucrările realizate au fost dăruite mamelor ca un simbol al dragostei și al respectului față de cea mai dragă ființă. A fost apreciată munca și strădania fiecărui elev, gândurile pozitive și atmosfera plăcută în care am muncit cu drag împreună. Din lucrările noastre:

1446

Rolul și importanța celor ”șapte ani de acasă” Profesor cadru de sprijin: Mocan Mariana Școala Gimnazială Specială Dej Atunci când auzim expresia ”cei șapte ani de acasă” cu toții ne gândim la primii șapte ani din viața oricărui copil; expresia în sine nu se referă atât la perioada cronologică a vârstei, cât la perioada de viață în care copilul își formează o bază de cunoștințe, priceperi sau deprinderi care vor înlesni, vor facilita și consolida toate cunoștințele ulterioare. În primii ani de viață copilul petrece cel mai mult timp în cadrul familiei, de obicei alături de mamă, eventual alături de frați sau bunici. Rolul familiei este hotărâtor pentru dezvoltarea copilului indiferent de domeniul spre care ne-am putea orienta: dezvoltarea fizică este condiționată de o alimentație corectă, echilibrată și sănătoasă; de respectarea unor reguli de igienă care să prevină îmbolnăvirile; de o stimulare a mișcării, prin joc sau activități specifice vârstei care să conducă la dezvoltarea armonioasă a organismului; dezvoltarea cognitivă cuprinde toate procesele mintale care intervin în actul cunoașterii sau adaptarea la mediul înconjurător (percepţia, imaginaţia, gândirea, memoria, învăţarea şi limbajul); dezvoltarea psiho-socială pune în relație personalitatea copilului și lumea înconjurătoare, respectiv societatea; dezvoltarea emoţională exprimă impactul familiei şi societăţii asupra individului; Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex, activ și dinamic care se realizează ca o consecinţă a influenţei factorilor externi (mediul social, educaţie) asupra particularităţilor individuale ale copilului. Toţi aceşti factori interrelaţionează, importanţa fiecăruia dintre ei devenind decisivă. Ereditatea, mediul social şi educaţia sunt consideraţi factori importanţi în devenirea umană. În prima perioadă de viață, la oricare din factorii care contribuie la dezvoltarea copilului ne-am referi, aceștia intervin prin intermediul mamei sau al familiei. Ereditatea reprezintă moștenirea genetică transmisă de la o generație la alta, mediul cuprinde totalitatea cerințelor sociale și a relațiilor în care trăiește și acționează copilul, iar educaţia este factorul decisiv care acţionează asupra copilului. Acest proces permanent şi continuu se inițiază în familie, apoi este continuat de către grădiniță, iar mai târziu de către școală, dar chiar și în perioada școlară (pubertate, adolescență) este condiționat de normele și valorile promovate de către familie și de cei din jur. Educaţia trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerinţele societăţii, bazându-se pe potenţialul individual de care acesta dispune. Cu atât mai important estre rolul familiei (mama) care cel puțin în prima perioadă a vieții copilului controlează toate influenţele care modelează copilul în vederea creării unei personalităţi cât mai armonios structurate. Copilul începe viaţa necunoscând nimic din lumea care îl înconjoară, dezvoltarea senzorială şi perceptivă, curiozitatea și o corectă îndrumare îl vor ajuta să descopere această lume. De la primele obiecte din jur, persoanele apropiate, acțiunile acestora, lucrurile care îi fac plăcere, cele care nu trebuie atinse, jucăriile personale sau ale altor copii, tot ceea ce se află în jur, pot constitui surse de învățare, moduri de a cunoaște lumea și de a te raporta la cerințele ei. Condiția pentru o dezvoltare corespunzătoare o reprezintă disponibilitatea mamei și a familiei de a se afla în proximitatea copilului mic și de a răspunde la nevoile, solicitările și întrebările acestuia. Abilitatea de a se mișca, de a merge sau sări, de a urca sau coborî scări, obstacole, mișcările mâinilor, cer atenția și îndrumarea mamei, stabilirea și explicarea regulilor care să permită jocul autonom și libertatea de mișcare. Copilului îi place să se joace cu obiectele dar şi cu adultul. În joc, mişcările şi conduita copilului încep să se coreleze, să se subordoneze unor intenţii, ceea ce implică organizarea conduitei. Copilul trebuie învățat să se joace, care sunt regulile, consecințele, învățămintele, care este plăcerea jocului, prin joc copilul învață norme și valori sociale. Metodele educaţionale sunt cele care trebuie să structureze şi să modeleze comportamentul copilului în vederea asigurării unui echilibru emoţional al acestuia. Gândirea copilului mic este elementară şi foarte legată de concret, operând cu reprezentări ale obiectelor şi fenomenelor, copilul descoperă că toate obiectele şi fenomenele, însuşirile au un nume. Cuvântul denumeşte un obiect, o persoană, o însuşire, iar înţelegerea lui de către copil se face prin perceperea situaţiei. Capacitatea de înţelegere a copilului se lărgeşte, copilul îşi verbalizează curiozităţile, dorinţele, intenţiile, voinţele, sentimentele. Cu timpul, limbajul devine instrument al gândirii. Gândirea utilizează cuvinte şi construcţii verbale pentru a se putea raporta la diversitatea lumii materiale, spirituale, iar pe

1447

baza lor copilul începe să înţeleagă şi să diferenţieze realitatea înconjurătoare. Pentru ca orice copil să stăpânească limbajul este necesar ca mama, încă din perioada intrauterină să vorbească cu copilul, iar după naștere să ofere modele corecte și explicații adecvate care să fie utile pentru însușirea limbajului și a comunicării. Dezvoltându-se concomitent cu gândirea, limbajul se îmbogăţeşte foarte mult devenind un instrument activ în relaţionare. Prin cuvânt, în cadrul comunicării verbale, copilul îşi poate exprima bucuria, tristeţea, supărarea. Primele sfaturi, primele îndemnuri, regulile de comportare corectă, modul în care acționăm în diverse situații de viață, modul în care relaționăm cu cei din jur, sunt informații și cunoștințe dobândite în cadrul familiei, prin intermediul familiei și al celor din jur și constituie o temelie solidă pentru toate experiențele de viață ulterioare. Mai târziu, integrarea copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi folosirii optime a potenţialului său. Grădiniţa devine unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă de vârstă. Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că nu este identic cu ceilalţi. Tot în această perioadă conştientizează că propriile acţiuni (comportamente) produc anumite reacţii în mediul lui de viaţă sau altfel spus avem de a face cu o primă formă de responsabilitate. Tot ceea ce face, ce spune se realizează şi se exprimă în atitudini. Copilul se joacă, participă la acţiunile celorlalţi relaţionându-se cu ei. Toate acestea îi creează copilului satisfacţie, bucurii şi trăiri intense pe plan afectiv. Jocurile de mişcare, de construcţie, desenul, modelarea plastilinei sunt activităţi care stau la baza dezvoltării abilităţilor intelectuale, cu alte cuvinte potenţează dezvoltarea cognitivă. Dezvoltarea atenţiei voluntare este strâns legată de dorinţele şi intenţiile copilului de a finaliza activitatea. În joc copilul vine în contact cu ceea ce este nou pentru el, se subordonează respectării regulilor jocului şi relaţionează corespunzător cu ceilalţi copii. Copilul învaţă astfel, să se comporte, capătă informaţii despre lume, despre sine, se bucură sau se întristează când pierde sau se ambiţionează să câştige. În jocul cu subiect şi rol se facilitează receptarea unor aspecte legate de frustrare şi regulile de viaţă socială. În concluzie, pentru a se putea integra şi coopera eficient cu cei din jur copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării în care nu este suficientă numai posedarea calităţii dezvoltării în planul dezvoltării psihice, ci presupune şi o modalitate de percepere şi considerare a calităţilor celor cu care vine în contact. Pe acest fond se formează trăsături de personalitate cum ar fi sensibilitatea, egoismul, încăpăţânarea, aroganţa, altruismul, spiritul de întrajutorare, trăsături care-i diferenţiază atât de mult pe copii, proiectând o anumită tipologie a personalităţii pe care o putem regăsi şi în alte etape de vârstă. Interacţiunea părinte - copii este deosebit de complexă la aceasta vârstă. Problema cea mai importantă care se pune este legată de calea cea mai eficientă din punct de vedere educaţional în relaţia cu aceştia. Părinţii iubitori care reuşesc să ofere căldură, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc în procesul educaţional de calităţile copiilor şi nu de defectele lor, cei care nu "strivesc" personalitatea copilului prin autoritate excesivă au copii fericiţi, încrezători în forţele proprii. Prin această atitudine ei reuşesc să aibă o comunicare optimă cu copilul, lucru esenţial în educare. Metodele necorespunzătoare bazate pe autoritate excesivă, pe folosirea pedepsei fizice, pe ignorarea personalităţii copilului, determină apariţia comportamentelor agresive, a unei imagini de sine deficitare. Perioada şcolară, care va urma, va dezvolta multe din trăsăturile de personalitate, care s-au format în această perioadă. Expresia celor "7 ani de acasă", pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care această perioadă o are în evoluţia psihică a copilului. În această perioadă copilul se integrează tot mai activ în mediul social şi cultural din care face parte asimilând modele de viaţă şi experienţe care necesită o cât mai bună îndrumare și control corespunzător. Într-un studiu efectuat în școala în care îmi desfășor activitatea, am chestionat elevii claselor a VIII a legat de semnificația celor șapte ani de acasă. Elevii au răspuns cu plăcere, iar răspunsurile date au fost deosebit de interesante: ”Ce reprezintă pentru voi cei șapte ani de acasă?” - din răspunsurile elevilor: ”…reprezintă o educație bună din partea familiei, dar și înțelepciunea copiilor de a o urma.”; ”…înseamnă să-ți iubești aproapele așa cum este el, să te vezi pe tine și apoi să judeci”; ”…reprezintă o mică parte din viața copiilor în care stau acasă și sunt educați de părinți, învață ce înseamnă bunătatea și învață să vadă lumea prin proprii lor ochi”; ”…sunt cei mai importanți ani din viața unui om. Așadar pentru mine înseamnă rampa de lansare în universul vieții fiecărui om”; ”…reprezintă timpul esențial pentru a învăța să fii civilizat, lucru esențial pentru viitor”; ”…dacă suntem educați de părinți în perioada asta, nu vom fi arătați cu degetul”; ”dacă nu ai cei șapte ani de acasă, nu vei fi acceptat de societate, deoarece nu ai ceva elementar: caracterul!”

1448

Din răspunsurile elevilor reiese concret că cei șapte ani de acasă sunt perioada de bază în care se șlefuiește comportamentul unui copil. Bibliografie: Psihologia copilului, Mihaela Grăișteanu–suport de curs; Psihologia educației, Dorina Sălăvăstru, ed. Polirom, 2004; Codul bunelor maniere pentru copii, Peggy Post&Cindy Post Senning, Ed. D., ed. Corint junior, 2004.

1449

Cei şapte ani de acasă – oglinda educaţiei unui om MOCANU ELENA GABRIELA Deseori ne gândim că un om nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Aceasta expresie defineşte însa tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Astfel, normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite in primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să le dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Îl încurajăm să se exprime, să termine ce are de spus şi nu îi facem observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl

1450

lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Deci, educaţia nu consta numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Am putea sintetiza cele afirmate prin câteva reguli: - Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! - Stabileşte şi impune şi limite în comportamentul copilului! - Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educatia lui pe arta conversaţiei! - Invaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasăl pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! - Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. - Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! - Invaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. - Invaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! - Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! - Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc.

1451

Cei şapte ani de-acasă… Prof. Modiga Marinela Şcoala Gimnazială „Miron Costin” Galaţi Cât de mulţi părinţi sunt nemulţumiţi în ziua de azi de comportamentul propriilor copii!…Sentreabă unde au greşit şi dacă mai pot repara ceva…Unii afirmă că în casa lor nu se vorbeşte urât, iar copiii lor nu au de la cine învăţa violenţa fizică sau verbală. Atunci…a cui e vina? Care este rădăcina răului? Mulţi înclină să învinovăţească mediul, anturajul. Odată ce pleacă din casă, copilul nu mai poate fi controlat. Rolul şcolii este de a educa tinerii, dar, în aceste instituţii de educaţie, copiii - pe care noi i-am crescut şi i-am educat frumos, pe care i-am învăţat să discearnă binele de rău, grăuntele de neghină – intră în relaţie cu alţi copii pentru care „cei şapte ani de-acasă” nu au existat. Şi, dacă mai ţinem cont şi de ereditate, atunci putem concluziona că sfânta treime ce trebuie să stea la baza verticalităţii şi integrităţii tânărului de azi este constituită din educaţie, ereditate şi mediu. Şi totuşi, eu consider că nu toţi aceşti trei factori au putere egală. Înclin să cred că educaţia este pe primul plan. Domnul Andrei Barna, profesorul meu de pedagogie, dădea cândva studenţilor săi un exemplu frumos în acest sens, care-mi vine acum în minte: O mamă, care dorea să se ocupe din timp de educaţia copilului, s-a dus la un psiholog atunci când puiul ei împlinise patru anişori. Grijulie, aceasta l-a întrebat pe psiholog când trebuie să înceapă educaţia copilului său. Cu regret în glas, acesta i-a răspuns: „Doamnă, aţi pierdut, deja, patru ani!…” Concluzia este evidentă: educaţia copilului trebuie să înceapă încă „din faşă”(n.r.: e doar o expresie…ştiu că astăzi copiii nu se mai înfaşă!) Prin urmare, înclinaţia copilului spre rău trebuie „stârpită” de la rădăcină. Un copil nu se naşte rău. Un copil e un dar divin, iar Dumnezeu este Binele absolut. El ne dăruieşte puiul de om, iar noi, părinţii, înzestraţi cu înţelepciunea, raţiunea şi puterea de a distinge binele de rău, trebuie să-i punem în faţă copilului cele două căi, să-l sfătuim să aleagă binele, să-i demonstrăm, prin exemple adecvate, la ce poate duce răul, apoi să-i lăsăm libertatea de a alege numai atunci când simţim că ştie să deosebească cele două căi. Ca profesor, în cele aproape două decenii de experienţă, am întâlnit copii diferiţi şi părinţi de tot felul. Am întâlnit copii cu posibilităţi materiale şi intelectuale extraordinare, dar, din păcate, înclinaţi spre violenţă verbală şi fizică, delăsători, cu un randament scăzut la toate disciplinele de învăţământ. Analizând aceste probleme şi ascultând mărturisirile părinţilor depăşiţi de situaţie, am putut afla că aceştia le-au oferit de toate: telefoane inteligente, tablete, acces la internet, facebook, filme nerecomandate vârstei lor. Toate aceste „droguri” au ruinat mintea copiilor de basme, de jocuri în aer liber, de comunicare şi de sfaturi părinteşti. Ei sunt dependenţi de toate aceste lucruri care le-au răpit copilăria… Copiilor le este ruşine să mai fie copiii, să-şi mai trăiască frumos copilăria…În plus, când părinţii încearcă să ia măsuri - tardive, ce-i drept - pentru a le îngrădi accesul la aceste surse de informare, ei se simt nedreptăţiţi, nu mai sunt mulţumiţi, se simt neînţeleşi şi, mai grav, ameninţă chiar cu suicidul. Nu pot decât să-mi exprim compasiunea faţă de părinţii care caută cu disperare o cale de ieşire din impas. Din păcate, eu, profesor cu mentalităţi comuniste, om cu sacul în cap şi cu cenuşă în ochi, nu-i pot oferi soluţii. Îl îndrum spre un psiholog, spre un duhovnic, îl sfătuiesc să-şi facă timp mai mult pentru copil, să iasă cu el într-o plimbare prin parc şi să discute ca-ntre prieteni, undeva, departe de telefoane, de internet, de tot ce le-ar putea îngrădi libertatea. Evident, în mintea mea, îl etichetez pe părinte - Vinovat! Vrednic succesor al Popeştilor şi Ioneştilor caragialieni – dar, omeneşte vorbind, îmi este milă de el. Cu siguranţă că, dacă el ar fi ştiut că se ajunge aici, ar fi schimbat totul de la început… Oare se mai poate face ceva? Nu ştiu… Cred că în momentul de faţă sufăr de un pesimism bolnav, dar un lucru ştiu sigur: nu mi-aş dori nici măcar o clipă să fiu în locul unui astfel de părinte! Dragi cititori, cu mâna pe suflet vă spun că noi, părinţii, avem toată vina atunci când copiii ajung în această fază de degradare spirituală. Să încercăm împreună să derulăm firul vieţii noastre alături de copii şi să vedem cum se poate ajunge aici… La vârste fragede, când copilul nu doreşte nimic decât dragostea noastră, noi îi luăm multe jucării şi îi oferim…o bonă. Suntem la serviciu, ne chinuim să muncim şi-i cumpărăm roboţei sau păpuşele…Ne

1452

doare sufletul că nu suntem alături de el, dar considerăm că ne iartă, că ne înţelege şi că, dacă-i mai luăm încă o jucărie, el va fi fericit. Mai târziu, sesizăm că vecinul care e plecat în străinătate la muncă i-a luat copilului său o maşinuţă electrică şi, deşi copilul nostru nu şi-a exprimat dorinţa de a o avea, noi simţim asta din privirea lui…Nu el şi-o doreşte, ci noi… Nu putem fi mai prejos decât vecinul! Ca să ne asigurăm că şi copilul îşi doreşte maşinuţa, îl întrebăm: „Îţi place? Nu-i aşa că vrei să-ţi aducă şi ţie Moşu una, la fel?” Evident că, îngeraşul nostru- căruia nici prin minte nu-i trecea aşa ceva- se va bucura şi va aştepta darul făgăduit…. Vor urma telefoanele, tabletele, alte jocuri ce vor fi depăşite de pe o zi pe alta, vor urma comparaţii între telefonul lui ieftin şi cel inteligent şi de zece ori mai scump, al colegului…. Noi , părinţii, vom ofta, nu ne vom permite, vom face pact cu diavolul, ne vom vinde sufletul pentru a face rost de bani, vom pleca printre străini, vom munci ca sclavi spălând farfurii şi WC-uri şi vom fi disperaţi că tot nu ne ajung banii pentru mofturile copiilor. Acum, copiii ne vor cere…Unii vor fi foarte vehemenţi, alţii doar vor bate apropouri…Şi uite-aşa, aflaţi printre străini, nu vom mai vedea cum ne cresc puii şi vom deveni şi noi nişte străini pentru copiii noştri. Copiii, de la vârste fragede, vor accesa internetul, căutând lucruri nepotrivite vârstei lor, vor fi activi pe facebook, căci nu-i verifică nimeni dacă au treisprezece ani, vor urmări filme violente şi…îşi vor umple sufletul de ură, egoism, răutate, violenţă, superficialitate, nonvaloare…Vinovaţii? Noi, părinţii! Dacă am fi stat lângă copiii noştri şi le-am fi oferit strictul necesar, explicându-le că ei, cei ce prisosesc de iubire sunt cei fericiţi, şi nu cei care sunt înconjuraţi de ziduri nesfârşite şi de fiare colorate, dacă le-am fi mângâiat sufletul în zilele grele şi le-am fi spus în fiecare seară „Noapte bună!”, nu prin telefon, ci direct, pecetluindu-le obrajii cu săruturi calde, dacă…dacă…dacă…,atunci şi ei ar fi apreciat mai mult iubirea noastră… Dragi părinţi, iubirea nepreţuită şi timpul petrecut alături de copiii sunt cheia succesului în educaţie! Şi…primii ani de viaţă sunt cei mai importanţi! Gândiţi-vă la ceea ce v-au oferit părinţii voştri…Eraţi fericiţi? Cu siguranţă nu vă ofereau ceea ce le dăruiţi voi astăzi copiilor, căci nu aveau această posibilitate, dar prisoseau de iubire şi vă învăluiau întotdeauna cu grija şi cu dragostea lor…Nu aveaţi case cu acoperişurile în nori, nici parfumuri franţuzeşti, nici vestimentaţie de firmă şi nici maşini-bijuterie, dar vă aveaţi unul pe altul, eraţi împreună, părinţi, fraţi, surori...Făceaţi o mămăligă şi sfărâmaţi o ceapă să o mâncaţi, dar niciun scaun din jurul mesei nu era gol, căci simţeaţi că puteţi să treceţi peste greutăţi doar împreună…şi adormeaţi uneori sub acoperişul plin de găuri, dar învăluiţi de lumina lunii şi cu bucuria că rugăciunea voastră de a fi mereu aşa, cu toţii, va ajunge mai repede la Dumnezeu…Mergeaţi desculţi pe pământul pe care Dumnezeu încă îl mai uda cu lacrimile Sale, văzându-vă suferinţa, răbdarea şi dragostea…şi nu cred că v-aţi plâns vreodată că nu aveţi pantofi din piele de crocodil… Iubiţi părinţi de-o vârstă cu mine sau mai tineri, întindeţi aripile ocrotitoare către puii voştri şi oferiţi-le tot ce aveţi mai de preţ: timpul, dragostea, prezenţa voastră…Şi nu uitaţi că, aşa cum trunchiul unui copac se formează în primii şapte ani - vertical sau oblic, neted sau noduros - aşa se vor forma şi copiii voştri în cei şapte ani de-acasă- puternici sau fragili în faţa valurilor vieţii, dar nimic şi nimeni nu-i va doborî, dacă vor fi învăluiţi în aura iubirii părinteşti.

1453

„SĂ CONSTRIUM ÎMPREUNĂ, CEI 7 ANI…DE-ACASĂ ! ”

Prof.înv.preșc. Modreanu Jenica Grăd.P.P.nr.18, Focșani, Jud.Vrancea Cei 7 ani de acasă, reprezintă o oglindă a educatiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că, regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului, sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil, nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la scoala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă.Ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale ? Fii tu, un exemplu ! Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol :,,nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici, vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău, decât spre a te asculta cu sfințenie, atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic, să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz, persoanelor mai în vârstă, dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil ! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă, dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui: ,,dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ,,dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te rănești și o să îți curgă sânge”, sună mult mai bine decât: ,,Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!”și ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău . Învață-l despre egalitate ! Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ,,dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poarte cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere, în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta, într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă, de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele de nervi, nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună ! Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor, nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi, în public ! Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici, propriile valori, pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi, este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei, cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai

1454

din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile, fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel, copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Bibloigrafie: 1 - „Educaţia timpurie în România”, Step by step - IOMC - UNICEF, Vanemmonde, 2004 2 - Vrăsmaş Ecaterina, „ Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3 - P., Emil, R., Iucu, „ Educaţia preşcolară în România”, Editura Polirom, 2002 4 - Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1997

1455

„SĂ CONSTRIUM ÎMPREUNĂ, CEI 7 ANI…DE-ACASĂ ! ” Prof.înv.preșc. Modreanu Jenica Prof.înv.preșc. Necula Veronica Grăd.P.P.nr.18, Focșani, Jud.Vrancea Cei 7 ani de acasă, reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că, regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului, sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil, nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la şcoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalţi.De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă.Ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale ? Fii tu, un exemplu ! Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol :,,nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici, vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău, decât spre a te asculta cu sfințenie, atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic, să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz, persoanelor mai în vârstă, dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil ! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă, dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui: ,,dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ,,dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te rănești și o să îți curgă sânge”, sună mult mai bine decât: ,,Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!”și ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău . Învață-l despre egalitate ! Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ,,dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poarte cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere, în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta, într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă, de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele de nervi, nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună ! Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor, nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi, în public ! Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici, propriile valori, pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi, este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei, cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea

1456

grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile, fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel, copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Bibloigrafie: 1 - „Educaţia timpurie în România”, Step by step - IOMC - UNICEF, Vanemmonde, 2004 2 - Vrăsmaş Ecaterina, „ Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3 - P., Emil, R., Iucu, „ Educaţia preşcolară în România”, Editura Polirom, 2002 4 - Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1997

1457

Cei 7 ani de acasă: reponsabilitate și ingrediente ale educaţiei copilului PROF. ÎNV. PREŞCOLAR – MOGA LAURENȚIA GRĂDINIŢA P.P. “LUMEA COPIILOR” , CONSTANŢA Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncată pe umerii părinților? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educația primită în familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1458

Eu cred că se acordă mult prea multă importanță unui concept ce datează din străbuni. În primul rand, termenul e expirat...se consideră că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradiniță și de la 6 la școală.

Bibliografie: DUMITRANA M., ,,Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti, 2000. HARWOOD R., MILLER A. SCOTT, VASTA R. ,,Psihologia copilului,, , Editura Polirom, 2010  Revista Învăţământului Preşcolar nr.1-2/2003

1459

Cei 7 ani de acasă: reponsabilitate și ingrediente ale educaţiei copilului PROF. ÎNV. PREŞCOLAR – MOGA LAURENȚIA GRĂDINIŢA P.P. “LUMEA COPIILOR” , CONSTANŢA Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncată pe umerii părinților? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educația primită în familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1460

Eu cred că se acordă mult prea multă importanță unui concept ce datează din străbuni. În primul rand, termenul e expirat...se consideră că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la școală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradiniță și de la 6 la școală. Bibliografie: DUMITRANA M., ,,Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti, 2000. HARWOOD R., MILLER A. SCOTT, VASTA R. ,,Psihologia copilului,, , Editura Polirom, 2010  Revista Învăţământului Preşcolar nr.1-2/2003

1461

Cei şapte ani de-acasă Moisa Oana Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seamă copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util. - F. M. Dostoievski Expresia „Cei şapte ani de-acasă” defineşte conduita unei persoane într-un anumit context, iar psihologii îi acordă o importanţă deosebită, considerând că ea exprimă în bună măsură viitorul adult. Importantă în dezvoltarea generală a personalităţiicopilului este interacţiunea şi comunicarea cu proprii părinţi. Ca urmare, în funcţie de felul în care mama şi tata acţionează în primii ani de viaţă a copilului, dezvoltarea psihică poate fi stimulată sau întârziată. Totodată, influenţele acestora pot fi armonioase, echilibrate, ori unele care duc la dizarmonii care influenţează negativ relaţionarea copilului cu cei din jur şi integrarea normală în societate. Părinţii reprezintă primii mentori reali în viata copilului, ei oferindu-i primele repere de orientare în lume, primele informaţii si învaţături despre lucrurile şi fenomenele din natura, norme şi reguli morale. Apariţia conştiinţei morale este legată de imaginea de sine a acestuia. Imaginea de sine se formează prin preluarea ei de la părinţi, fiind vorba de atitudinile, exigenţele, interdicţiile şi pretenţiile părinţilor vis a vis de copii. Imaginile parentale interiorizate constituie pentru copil mijlocul de autocontrol care îi sporeşte independenţa. Căile formării conştiinţei morale sunt cea a dezvoltării sentimentelor de dragoste, admiraţie, ataşament făţă de adulţi. Un alt aspect al educării copiilor la această vârstă, dezvoltat de psihologi, este socializarea conduitelor la copii care apar în timpul jocului şi în contextul relaţionării cu ceilalţi. Educarea sociabilităţii se face prin încredinţarea unor sarcini şi responsabilităţi sociale, prin antrenarea copiilor în jocuri şi activităţi, dar şi prin recompensarea lor pozitivă. Potrivit lui A. Berge, fiecare copil este, în mic, oglinda mediului sau familial, astfel încât, "mediul familial acţionează concomitent printr-un fel de osmoză şi prin imaginile pe care le prezintă copilului pentru a-l ajuta să se încadreze în existenţa şi să se dezvolte dupa modelul celor care-l înconjoară si cu care el este în mod firesc înclinat sa se identifice. Într-un mediu dizarmonic, este evident mai dificil pentru individ sa-si găsească unitatea interioară". Menţinându-şi aceeaşi idee, A. Berge amintea ca "familia constituie un soi de personalitate colectivă, a carei armonie generală influentează armonia fiecareia dintre parţi". Astfel, în 1988, Killen Heap stabilea urmatoarele funcţii de bază ale părinţilor, strâns legate una de cealaltă: - abilitatea de apercepe copilul în mod realist; - abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulţilor să satisfacă nevoile copilului; - abilitatea aşteptărilor realiste faţă de colaborarea copilului; - abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiunea cu copilul; - abilitatea părinţilor de a avea o relaţie empatică cu copilul; Un alt aspect care se impune în educarea copiilor la vârsta preşcolară, are în vedere aplicarea sau neaplicarea pedepsei. Se consideră că pedeapsa nu împiedică o conduită greşită. Efectul ei este doar de al face pe făptaş să fie mai prudent în realizarea faptelor, mai abil în ştergerea urmelor, copilul ajungând să fie mai prudent , dar nicidecum mai onest. Cercetările au demonstrat că pedeapsa nu face altceva decât să îl învaţe pe copil că violenţa este modalitatea de a rezolva problemele. Câteva alternative pentru pedeapsă sunt: exprimarea unei dezaprobări ferme; recomandarea unei soluţii utile; prezentarea pretenţiilor; oferirea unei opţiuni; oferirea unor modele positive; aprecierea continuă a activităţii copilului; Copilul trebuie să simtă dragostea, căldura părinteasca şi sprijinul necondiţionat al părinţilor. Părintele este unicul răspunzător de ceea ce este şi devine copilul. Bibliografie: Kari Killen, “Copilul maltratat”, Ed. Eurobit, Timişoara A. Berge, citat de Maurice Debesee, op.cit., p.288

1462

Importanța celor șapte ani de acasă Prof. Înv. Primar Moisescu Maria Liceul Tehnologic Topoloveni, Argeș ,,Educația este cel mai frumos dar pe care îl poate dobândi omul” Platon Copilul, preadolescentul, adolescentul și tânărul au avut și au nevoie, de când există lumea, de educație. Aceasta reprezintă o trebuință ce se impune a fi satisfăcută fără amânare, în funcție de vârsta și particularitățile fizice și psihice, ale educatului. Trecerea de la deprinderi la priceperi este continuă. În general, majoritatea operațiilor și acțiunilor situațiilor pe care copilul, tânărul sau adultul le poate întâlni în toate circumstanțele vieții sunt și ajung să fie familiare, datorită repetării. Nimic nu apare din senin, este nevoie de situații în care educații să acționeze, să încerce. De exemplu, dacă dorim să-l ajutăm pe copil să salute, e necesar să-l punem în situația de a saluta de mai multe ori. Pe măsură ce situația se repetă, salutul devine tot mai organizat și se produce de-a dreptul automat. Felul de a fi al copilului, al tânărului sau al adultului, în situații originale, încercări inițiale, ține foarte mult de imitație. Educatul își imită părinții și frații, educatoarea, învățătorul, profesorii, prietenii și cunoscuții, copiind comportamentul altora. Dobândirea deprinderilor și priceperilor de comportare civilizată în familie, pe stradă, în școală, la serviciu, oriunde ar fi cere timp, efort, răbdare. Ca educatori, acționăm permanent asupra copiilor pentru a-i învăța nu numai să se comporte adecvat în noianul situațiilor ce pot apărea, ci și cum să le recunoască și să le distingă una de alta. Suntem și putem deveni noi înșine în raport cu ceea ce ne-au făcut părinții, cu deosebire în funcție de mediul în care trăim și educația pe care o primim. Deși ,,cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă în prima parte a copilăriei, comportamentul fiind în cea mai mare măsură învățat, de aceea copiii trebuie să fie sprijiniți, în special în vremurile aceastea când părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de ei. Bibliografie: Drăgan, I., Petroman, P., Mărgineanțu, D. (1992) Educația noastră cea de toate zilele, Ed. Eurobit, Timișoara

1463

CEI 7 ANI DE ACASĂ … Prof. înv. primar Moldovan Codruța Maria Școala Gimnazială Nicolae Bălcescu Tîrgu Mureș Folosită deseori în societate pentru a descrie modul de comportare a unei persoane într-o anumită situație ori într-un anumit context, expresia „a avea/a nu avea cei şapte ani de-acasă“ oglindește, în fapt, nivelul acumulărilor educative dobândite de copil în perioada de început a vieții sale, petrecută în mijlocul familiei, și care reprezintă fundamentul dezvoltării sale viitoare și a manifestărilor comportamentale în societate, ca adult. Educaţia primită de copil în familie, în primii ani de viață, defineşte în bună măsură viitorul adult. Cei șapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieții viitorului adult, de ei, regulile de comportament si educație oferite in primii ani de viață ai copilului fiind definitorii pentru formarea lui ulterioară. În această perioadă de dezvoltare fizică și intelectuală a copilului, pentru care părinții și familia apropiată reprezintă cea mai mare parte a universului său și cu care se creează o legătură sentimentală indestructibilă, el manifestă o mare putere de acumulare si asimilare de cunoştinţe, drept pentru care este definitoriu rolul formativ al celor din jurul său. Este perioada în care deprinde un comportament de bază pentru întreaga viaţă. Copilul își însuşeşte atât deprinderile de bază, care îl vor ajuta ulterior să se descurce singur în societate (pornind de la a învăța cum să mănânce, cum să se îmbrace singur) cât și cele comportamentale de bază: învață să facă deosebirea dintre bine și rău, adevăr și minciună, că fapta bună și adevărul sunt lăudate, iar fapta rea şi minciuna sunt condamnate, învaţă ce e corect, să-i respecte pe ceilalţi, să aibă respect, milă ori compasiunea faţă de cei din jurul său. Din păcate, evoluția societății românești în ultimii 25 de ani și problemele sociale și financiare cu care se confruntă majoritatea populației țării (care determină majoritatea mamelor să se întoarcă la serviciu încă de când copilul are câteva luni), au condus la reducerea timpului acordat de către părinți momentelor petrecute cu copiii, în care să vorbească cu aceștia, să le transmită din experiența lor de viață și să îi pregătească pentru viitor, ajungând în anumite situații să se mulțumească cu faptul că le oferă copiilor lor strictul necesar traiului zilnic. Astăzi, cei şapte ani de acasă, preluaţi în parte si de sistemul incipient de învăţământ, se află în impas, iar acest fenomen este accentuat de evoluţia rapidă a umanităţii și de problemele pe care aceasta le-a generat. Uneori, părinţii, mai ales cei cu o pregătire nedesăvârşita, se găsesc în dificultate atunci când trebuie să le transmită copiilor chiar şi învăţături elementare, ceea ce duce la o scădere a prestigiului lor față de cei mici, iar pe de altă parte la o maturizare mai grabnică a acestora. Lipsa celor şapte ani de acasă se resimte atât de cei care n-au trecut prin această etapă a vieţii sau au beneficiat de ea doar parţial, dar și de întreaga societate. Au apărut și apar tineri siguri de ei, cu învăţătura la nivelul lumii, descurcându-se uneori uimitor prin „hăţişurile“ vieţii, dar care au intrat în viaţă lipsiţi de temelia formativă a celor şapte ani de acasă. Întreaga societate se resimte, căci comportamentul acestor tineri vine, nu rareori, în contradicţie cu buna creştere tradiţională, ei fiind lipsiţi de învăţăturile primordiale. Etapa de educaţie de bază nu trebuie să lipsească din procesul formativ al fiecărui individ. Părinţii sunt datori să își îndeplinească misiunea față de generaţia următoare, tot aşa cum şi ei au beneficiat de grija şi de învăţăturile de purtare în lume şi societate, de respectul faţă de orice fiinţă umană din partea părinţilor şi familiilor. La temeiul formării ca oameni stau aceşti şapte ani de acasă. Aşa a fost de când oamenii au apărut pe pământ, iar mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această perioadă formativă care nu trebuie înlăturată, ci păstrată în existenţa fiecărei fiinţe umane, ea având profunde rosturi.

1464

Cat de necesari sunt cei 7 ani de acasa Intocmit de prof. Moldovan Felicia Datorita schimbarilor survenite in sistemul de invatamant in ultima perioada, cei 7 ani au devenit 6 ani.Am sa ma refer totusi la cei 7 ani deoarece majoritatea dintre noi am trecut prin aceasta etapa.Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, ma scuzati, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Cu cat suntem mai apropiati de copiii nostrii, cu atat sunt mai deschisi si mai receptivi. De câţiva ani insa se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.

1465

Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă”.

1466

Importanța celor șapte ani de acasă Profesor: Moldoveanu Anca Școala Gimnazială ,, Mihai Viteazul ‘’, Craiova Cei șapte ani de acasă reprezintă clar un etalon în privința felului nostru de a fi, dar mai ales pot spune multe în privința educaței pe care un copil o primește sau nu de acasă. Adesea ne întrebăm de ce unii copii sunt cuminți , respectuoși, plini de compasiune și înțelegere, încrezători în forțele proprii, iar alții dimpotrivă, sunt gălăgioși, agresivi, au întotdeauna ceva de comentat și sunt mereu interesați de notele celor din jur și mai ales de greșelile făcute de aceștia. De cele mai multe ori acești copii se compară cu cei din jur, dar nu în privința unei competiții corecte , ci doar pentru a vâna greșelile celorlalți, pe care îi percep ca pe un adversar și nu ca pe un prieten alături de care pot parcurge un drum al formării propriei personalități. Am constatat că acestor copii le lipsește clar o educație adecvată în sânul familiei, care fie e prea ocupată ca să mai aibă timp să dezvolte copilului porniri sănătoase, venite din respectul față de tot ceea ce-l înconjoară, fie nu știe să facă acest lucru, fie pur și simplu îi incumbă copilului propria atitudine față de lume, care nu este întotdeauna cea mai potrivită. Uneori pur și simplu îl lasă să culeagă singur din lumea care îl înconjoară, de la televizor sau de pe net, felul în care va fi și se va purta de acum înainte. Sigur că, nesupravegheat, copilul va alege ceea ce i se va părea lui că e bine, sau ceea ce va rezona cel mai bine cu propriul său temperament. Nimic nu este mai important decât îndrumarea părintească în acest sens. Copilul, de cele mai multe ori nu are discernământ să aleagă ceea ce ar fi mai potrivit pentru el, sau ceea ce este firesc, corect sau normal, pentru că are prea puțină experiență să înțeleagă acest lucru. Cei mai mulți copii sunt lăsați în fața televizorului, fie să se joace, fie să privească desene animate. De cele mai multe ori elementele de bază ale reacțiilor față de adulți sunt culese de acolo și nu ne mai mirăm când părinții se trezesc că propriii copii le țipă în față, îi lovesc, sau le spun cuvinte greu de suportat. Foarte puțini sunt conștienți că această neglijare a copiilor, în timp, duce la o atitudine de desconsiderare a adulților, de negare a oricăror valori, sau de adoptare a acelor valori pe care ei înșiși le consideră importante, dar cel mai adesea duce la o atitudine rebelă, agresivă față de tot ceea ce îi înconjoară. Uneori copilul este conștient de ce este bine și ce este rău, alteori lăsat fără o ghidare din partea părinților, nu poate înțelege diferența dintre bine și rău. Eu însămi am fost șocată de caracterul tot mai agresiv al emisiunilor și filmelor urmărite de elevii mei de clasa a V-a, și trecând în revistă desenele lor preferate am constatat că nu există nici măcar un desen animat în care să nu fie violență, vărsare de sânge sau ideea că oricine poate ucide când vrea , pe cine vrea. Și atunci cum să mai discearnă acești copii, fără o ghidare din partea părinților în primul rând , continuată la școală de diriginte, sacralitatea vieții, importanța oricărei vieți omenești, respectul pentru fiecare firicel de iarbă. Tot elevii mei m-au întrebat cât de adevărate sunt filmele americane în care este prezentată viața stăzii în anumite cartiere rău famate , și dacă este adevărat că toată lumea are pistol și omoară pe cine vrea, atunci când vrea, ori dacă în școli elevii consumă droguri și sunt nerespectuoși față de profesori, așa cum au văzut în foarte multe filme. Mi-am dat seama cât de deformată și de agresivă este prezentată lumea în filmele americane și cât de greu este pentru ei să înțeleagă ce este veridic din acestea și ce nu, mai ales că unii dintre ei considerau cool să împuști pe cine te supără. Totodată am realizat și cât de importantă este selecția făcută de părinți a filmelor pe care copiii pot să le vadă, dar mai ales explicațiile pe care aceștia ar trebui să le dea copiilor lor, pentru o cât mai bună ancorare în realitatea în care trăiesc. Într-o zi, mă aflam în parculeț cu nepoțica mea, când am observant fără să vreau o fetiță, a cărei mămică fuma liniștită o țigară, în timp ce aceasta uitându-se cu coada ochiului la mama ei, rupea cu foarte mare satisfacție toate flocicele dintr-un rontuleț. Spre surprinderea mea singura reacție a mamei a fost apostrofarea: ,, Dacă nu te potolești, nu îți mai cumpăr nicio jucărie!’’, și pentru că fetița nu s-a potolit într-un final s-a repezit, a lovit-o peste mână și în țipetele indignate ale fetiței a târât-o spre ieșirea parcului. Cum să

1467

înțeleagă acest copil importanța vieții, sacralitatea ei, faptul că nu ar trebui să rupem nici măcar un fir de iarbă fără rost, când mama ei s-a arătat mai degrabă supărată că nu a fost lăsată să fumeze în liniște. Îmi aduc aminte că explicându-i fetiței mele acest lucru, pe când avea cinci anișori, m-a certat foarte tare când am omorât niște muște și m-a întrebat cu candoare dacă ele nu sunt tot creaturi ale lui Dumnezeu și ca atare ar trebui lăsate să moară atunci când vrea el. Ceea ce mă surprinde însă la unii copii este lipsa compasiunii, dezvoltarea fățisă a unei atitudini egoiste, care din păcate nu se poate forma decât de acasă. Este foarte greu pentru un copil , învățat să fie egoist, să înțeleagă că trebuie să fie generos, că trebuie să îi ajute pe ceilalți, că trebuie să arate compasiune și înțelegere pentru colegii săi. În fiecare an încep ora de dirigenție cu reguli de ,, șapte ani de acasă’’. Cei mai mulți se amuză, dar când ajungem să le enumerăm, își dau seama și ei că sunt multe aspecte pe care le-au neglijat și asupra cărora ar trebui să se mai gândească. După ce le-am stabilit este cam greu să le respectăm, așa că de multe ori trebuie să ni le reamintim și să medităm asupra lor.

1468

CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ! Prof. înv. primar Moldoveanu Aurelia Şcoala Gimnazială Cislău ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele. Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene. Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

1469

Șapte ani de acasă-un deziderat Profesor: Moldoveanu Dan Școala Gimnazială ,, Mihai Viteazul ‘’, Craiova Tot auzim vorbindu-se despre ,,cei șapte ani de acasă’’și de perspectiva unor generații care să nu nu mai pună problema lipsei celor șapte ani de acasă. Din păcate, această perspectivă este îndepărtată. Există copii ai căror părinți sunt atât de săraci , care abia au ce să le dea să mănânce , încât problema celor șapte ani de acasă rămâne unul dintre aspectele de care acești părinți să se îngrijoreze cel mai puțin. Ca diriginte, în decursul anilor m-am confruntat cu diverse situații de acest fel, și uneori mă întreb ce anume îi determină pe unii copii să fie bine-crescuți, deși au o situație atât de grea, și ce îi determină pe alții să fie prost-crescuți , deși au tot ce au nevoie și părinți care au posibilitatea, inteligența și condițiile să crească niște copii fără cusur. Bineînțeles că este vorba despre ceea ce primesc în primul rând acasă, în sânul familiei. Anul acesta am avut un elev care leșina la școală și despre care nu știam mare lucru. Cum era și firesc am luat legătura cu familia să aflu ce se întâmplă cu acest copil, care era de o cumințenie rară, era respectuos, învăța foarte bine și era de o blândețe și de un bun-simț ieșite din comun. Cu surprindere am aflat că acesta leșina nu pentru că era bolnav, ci pentru că adeseori venea la școală nemâncat. Părinții trăiau undeva dincolo de calea ferată, într-o casă dezafectată, fără curent, și deși se străduiau din răsputeri să le asigure lui și surorii lui o viață pe cât puteau de bună, nu totdeauna reușeau să se descurce. Acești copii erau curați și îmbrăcați decent și nu i-am auzit o dată să vorbească urât, învățau bine deși învățau la lumânare și chiar dacă viața nu prea i-a avantajat, nu i-am văzut niciodată furioși, agresivi sau obrazici cu cei din jur. Cum se face că deși nu au avut o educație aleasă, părinții având doar cursuri elementare, acești copii aveau mai mult bun-simț decât alții, care aveau toate condițiile să se dezvolte fără nicio opreliște. Am întâlnit însă și o situație opusă acesteia, care se referă tot la un copil cu o condiție materială precară, dar care din păcate era agresiv, îi chinuia pe cei mai slabi ca el, îi lovea pe cei care i se opuneau și când am cercetat să înțeleg de unde vine atitudinea lui , am constatat că acasă era supus unui tratament asemănător de către tatăl său , care era furios că rămăsese fără serviciu și care se apucase de băut. Ce așteptări să ai de la un astfel de copil? Cum poate profesorul , la școală, să suplinească ceea ce ar trebui , sau ar fi trebuit să facă părintele acasă? Cum să-i spui unui astfel de copil să iubească lumea și ceea ce este în jurul lui, când el nu a experimentat niciodată în propria lui familie un astfel de sentiment? Problema celor șapte ani de acasă devine o problemă asupra căreia este foarte greu să te apleci în aceste cazuri. Un alt caz pe care l-am întâlnit se referă la o elevă care a fost plecată cu părinții în străinătate, iar după ce s-a întors în țară am fost nevoiți să o plasăm într-o clasă cu un an în urmă față de colegii ei de aceiași vârstă, deoarece nivelul de cunoștințe impunea acest lucru. Am încercat să vorbim cu părinții despre această situație, dar spre surprinderea noastră nu am putut comunica , amândoi fiind surzi, iar fiica lor care servea de interpret, le spunea doar ce credea ea că nu o va afecta. Bineînțeles că a fost foarte dificil să ne facem înțeleși până la urmă. Eleva noastră își manipula părinții, încerca să-i întoarcă împotriva noastră, ridica tonul atât la ei cât și la noi, așa că era foarte greu să găsim o modalitate de a ne face înțeleși, ce să nu mai vorbim de atitudinea ei lipsită de cei șapte ani de acasă. La fel s-a întâmplat cu un alt elev, care era în conflict cu toți elevii din clasă, dar mai ales cu unul dintre ei, cu care fusese și în clasele primare și care ca și el avea tot timpul ceva de comentat la adresa lui, astfel încât deveniseră de-a dreptul dușmani. Nu exista situație în care să nu aibă ceva de comentat unul despre celălalt. Am vrut să știu ce s-a întâmplat între ei în clasele primare și am descoperit cu stupoare că cei care îi îndemnau să se suspecteze, să se urască, să se contrazică, și nu dintr-o competiție cum m-aș fi așteptat, ci din dușmănie, erau părinții , care la rândul lor se certau și se contraziceau chiar și la ședințele cu părinții. Toată această neînțelegere era alimentată de părinți, pe care degeaba i-am consiliat, i-am rugat ca de dragul copiilor să încerce să se respecte și să-i determine și pe copii să se accepte. A fost destul de greu,

1470

nu mai spun că nu sunt convins că vor respecta promisiunile făcute pe viitor, sau că îi vor învăța pe proprii lor copii să facă același lucru. Și mă întreb ce poți face în cazul unor astfel de copii, dacă exemplul din familie nu face decât să-i transforme în niște persoane intransigente și agresive. Cei șapte ani de acasă - o necesitate? Prof. înv. primar Molie Iuliana Școala Gimnazială Nr.12, Botoșani De câte ori nu am auzit sau nu am folosit ca justificare a comportamentului unei persoane expresia ”cei șapte ani de acasă”? Utilizată mai ales atunci când este vorba despre o manifestare neconformă regulilor generale, aceasta vine ca o adevărată etichetare pentru acea persoană. Se pare că această expresie se referă la o multitudine de reguli nescrise ale societății în care trăim, nobilimea secolelor trecute asociind-o cu ”bunele maniere”. În prezent, specialiștii consideră că această expresie se referă la educația primită de copii de la părinți, la comportamentul și formarea personalității copiilor până la vârsta școlară. Se spune despre un copil că are cei șapte ani de acasă atunci când este bine crescut, știe să salute, să folosească formulele de adresare și se comportă cuviincios cu adulții și copiii. Pornind de la premisa că ”cei șapte anii de acasă” reprezintă, de fapt, educația morală a copiilor primită până intrarea pe băncile școlii, marii pedagogi și filosofi au emis ideea că omul nu se naște ființă morală, ci devine, în funcție de educația pe care o primește. Totuși, aceștia nu exclud existența unei forțe interioare, care ne spune instinctiv ”ce e bine”, forță pe care Soloviov o numea ”natura morală a omului”. Până în momentul în care copilul își formează propria conștiință morală, aceasta este formată și influențată de anumiți factori externi, între care educația părinților joacă un rol promordial la copilul sub 7 ani. În momentul școlarizării, copilul vine cu un bagaj de valori morale, de conduite și atitudini moștenite în foarte mare măsură de la familie. Modul principal de transmitere a valorilor morale existente într-o familie este imitația. Copilul preia automat cutumele familiale, codul valoric, limbajul, componenta atitudinală a părinților. La rândul lor, părinții au preluat valorile morale din familiile din care provin, dar și din comunitatea în care au trăit și căreia îi aparțin, influențată de diferite apartenențe religioase și reguli sociale, laice. Atunci când copilul, viitor adult, vine în contact cu un mediu nou, diferit de cel familial, despre acesta se va spune că are sau nu ”cei șapte ani de acasă”, în funcție de asemănarea dintre manifestarea propriilor valori morale și normele morale ale acelui mediu. Așadar, expresia ”cei șapte ani de acasă” presupune existența interiorizată a unor norme de comportare a copilului, provenite din preșcolaritate și manifestarea adecvată a acestora în raport cu ceilalți indivizi, influențați de propriile valori morale. Bibliografie: - Crețu, Elvira, Psihopedagogie școlară pentru învățământul primar, Bucuraști, Aramis, 1999; - Momanu, Mariana, Introducere în teoria educației, Iași, Polirom, 2002.

1471

Cei şapte ani de acasă ! Prof.înv.primar, Mondoacă Florin Şcoala Primară Zorleşti Omul vine pe lume cu un patrimoniu genetic constând din însusirile moştenite de la ascendenţii săi. Acelasi om va suferi o serie de influenţe exterioare ce vin din mediul ambiant, deci este rezultanta dintre factorii genetici si aceia de mediu, dintre "moştenit si dobândit". Scopul educaţiei – după cum spunea F. Froebel, este de a scoate, din ce în ce mai multe informaţii de la individ decât de a introduce mai multe informaţii acestuia. În spaţiul cronologic al perioadei preşcolare apar importante acumulări sub toate aspectele, aceşti ani reprezentând pentru copil sub semnul cantităţii echivalentul unei veritabile universităţi , de fapt cea mai importantă dintre universităţile din viaţă. Grădiniţa asigură copilului, pe lângă o educaţie intelectuală, fizică si estetică corespunzătoare vârstei şi o orientare morală în sistemul relaţiilor sale cu lumea înconjurătoare, care să ducă la închegarea unor calităţi morale şi la acumularea celor mai elementare deprinderi de comportament. Educaţia moral-civică dispune de un teren propice pentru împlinirea ei eficace înca de la vârsta preşcolară. Profilul moral nu este numai un factor de concentrare a tuturor influenţelor educative care se exercită asupra copiilor, ci şi forţa motrică a acestei pregătiri şi mai ales a valorilor ei. Necesitatea de a începe formarea unor comportamente pozitive cât mai devreme este justificată de faptul că la această vârstă se formează cu cea mai mare uşurinţa automatismele care stau la baza deprinderilor de comportare civilizată. Astfel, cu siguranţă, mai târziu se vor perfecţiona aceste deprinderi şi se vor transforma în obişnuinţe , iar printr-o muncă educativă continuă aceste componente ale activităţii copilului se vor transforma treptat în trăsături stabile ale personalităţii sale "Spaţiul social" uman este purtător al unor multiple virtuţi formative în umanizarea şi socializarea copilului. El oferă diferite tipuri de influenţe şi modele pozitive care contribuie la interiorizarea anumitori norme, reguli şi valori morale, proces stimulat şi de nevoia firească a copilului pentru afecţiune, aprobare şi consens- în raport cu ambianţa socială . Aceasta determină o mare putere de absorţie a experientelor şi modelelor psiho-morale cu care acesta se confruntă. Copilul asimilează sisteme de reguli, norme şi valori, promovate în ambianţa socială imediată, ajungând la un "cod moral” personal- pe care el şi-l formează prin aderare la idealurile şi modelele morale pozitive (în forme accesibile lui ) şi pe care le va resimţi afectiv ca proprii aspiraţii sau dorinţe şi năzuinţe de realizare. Năzuinţa şi bucuria lui reală de a se afla în mijlocul grupurilor de copii pot constitui un simptom al faptului că unele din valorile de preţ în universul copilăriei le constituie şi comunicarea interumană, prietenia, colaborarea, însăşi prezenţa în mijlocul grupurilor de copii. Eficienţa muncii educative cu copiii de vârstă prescolară se bazează pe faptul că această perioadă de dezvoltare este cea mai favorabilă pentru acumularea unor impresii puternice, pentru formarea deprinderilor de comportare. La această vârsta apar si se dezvoltă trăsaturile de voinţă şi caracter, în care se schiţează personalitatea viitoare a omului. Ei dobândesc impresii vii şi puternice despre evenimentele din jur, despre atitudinea adulţilor cu care vin în contact şi mai ales a celor apropiaţi cum sunt părinţii şi educatoarea, învăţătorul. Aceste impresii pe care copiii le înregistrează şi le păstrează cu multă uşurinţa vor constitui suportul din care îşi vor trage seva reprezentările şi sentimentele lor morale care îi vor însoţi toata viata. De aceea această perioadă este însoţită de cunoscuta expresie “cei şapte ani de acasa”. Pentru preşcolari, "scara valorică" funcţionează atât pe claviatura tradiţională- bine cunoscută, a preferinţelor şi dorinţelor copilăriei- cât şi pe zone noi de aspiraţii şi năzuinţe intime; putem vorbi chiar de o reordonare în scara de valori în sensul că apar şi trec în prim plan noi sfere ale trebuinţelor şi aspiraţiilor. La această vârstă copilul nu poate fi lăsat singur să se orienteze în multitudinea de fapte si atitudini ce se manifestă în jurul lui, ci trebuie dirijat spre acelea care îl influentează pozitiv şi din care el va trebui să se alimenteze cu impresii pozitive. Acum când copilul este mai mic, simte nevoia de sprijin, de a-i sublinia

1472

comportamentul pozitiv cu aprecieri şi întăriri verbale din partea adultului “ai fost cuminte astăzi”, “este bine ce ai făcut”, “ai făcut bine că ai ajutat pe colegul tău să se îmbrace, când a alunecat şi a căzut” etc. În felul acesta îi facilităm calea de întelegere a obiectivelor stabilite de adulţi pe propria experienţa. Educaţia începe de la formarea noţiunilor morale, iar educatorul trebuie să-l facă pe copil să înteleagă corect sensul, mai ales că el vine direct din familie şi nu întotdeauna are noţiuni morale clare. Nu este totul rezolvat dacă îi transmitem noţiunea morală , ea trebuie transpusă în practică. Un exemplu concret este cunoscutul salut la intrarea în clasă. Copilul află dintr-o discuţie tematică , că este frumos să salute când vine dimineaţa la grădiniţă , însă dacă printr-un joc-exerciţiu nu este exemplificat cum trebuie să saluţi, unde priveşti în momentul rostirii salutului şi nu este pus în situaţia practică de a saluta , acest comportament va rămâne tot la stadiul de noţiune morală. Capacitatea de înţelegere a copilului preşcolar nu se ridică la nivelul celorlalte trepte de învăţământ şi de aceea este necesar un permanent exerciţiu. Noţiunile de “bine” şi “rău” copiii le deosebesc în timp şi prin multiple activităţi. Se porneşte de la o poveste ori povestire, în care sunt subliniate faptele bune şi faptele rele întreprinse de personaje, apoi se trece la o temă de discuţie având ca subiect “personaje pozitive, personaje negative” , iar mai târziu să fie transpuse într-un joc de rol, într- o sociogramă literară şi nu este nici o exagerare dacă abordăm chiar un studiu de caz care să pornească de la un caz concret petrecut în cadrul colectivului de copii sau de la o ştire apărută la televizor. Într-o unitate şcolară copiii participă la activităţi de grup şi într-un spaţiu educaţional comun tuturor membrilor grupului din care fac parte. În această situaţie, ei îşi desfăşoară activitatea după anumite norme şi reguli de convieţuire socială pe care le aplică şi le respectă zi de zi. Respectarea acestor reguli şi norme zi de zi vor conduce la formarea unor deprinderi şi obişnuinţe morale care vor fi exersate dincolo de spaţiul educaţional din sala de clasă şi se va îmbunătăţi comportamentul şi în alte locuri de activitate al copiilor: acasă, în parc, în faţa blocului, la prieteni etc. Referinţe: 1. Activităţi metodice in grădiniţă 1981 2. Omul si convieţuirea socială-Editura Albatros 3. Educaţie civică- manual pentru clasa a III-aAramis 2002 4. Educaţie civică- manual pentru clasa a IV-aAramis 1998 5. “Cine este dulce”-Fundaţia Copiii Noştri- adaptare dupa L.Buddelmeijer

1473

Cei 7 ani de acasa Prof.inv.prescolar: Mone Mirela Gradinita cu PP nr.4 Alexandria Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. 2 scenarii posibile Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi

1474

aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1475

,, Cei sapte ani de acasa ! “ Prof.inv.primar Monenci Georgeta Scoala Primara nr. 2 Cotiglet jud.Bihor Motto: Eu sunt copilul, Tu tii in mainile tale destinul meu , Tu determini in cea mai mare masura Daca eu voi reusi sau voi esua in viata , Da-mi te rog acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire, Educa-ma, te rog , ca sa pot fi o binecuvantare pentru lume ! (CHILD’ S APPEAL) Familia de astazi este diferita de cea a generatiilor anterioare.Parintii isi petrec din ce in ce mai putin timp alaturi de copiii lor,majoritatea se confrunta cu problema echilibrarii atributiilor din cadrul familiei cu cele de la servici. “ Cei sapte ani de acasa” reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei . Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult . Educatia unui copil nu consta numai a-l invata sa scrie ,sa citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare : sociala ,psihologica, intelectuala-cognitiva . Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti . Este adevarat ca nu prea mai exista ,,cei 7 ani de acasa” deoarece copiii sunt inclusi in diverse forme de activitate inca de la varste fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii; normele de conduita se invata in familie . Scoala si alte medii sociale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie.Expresia ,,cei sapte ani de acasa” este folosita in general ,pentru a descrie conduita unei personae intr-un context anume , insa, psihologii spun ca educatia din primii ani de acasa , de care cei mici au parte in familie, defineste in buna masura viitorul adult . Inca de la nastere , fiecare etapa din viata copilului isi pune amprenta asupra dezvoltarii motrice si intelectuale.Chiar daca apparent lucrurile decurg bine exista factori care pot influenta aceasta dezvoltare pe toate palierele sale,iar o parte din acesti factori tin strict de mediul familial si de felul in care cei care intra in contact cu copilul se raporteaza la lumea din jur. Cei 7 ani de acasa sunt esentiali pentru a pune bazele unei educatii corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizeaza , prin felul de a comunica , intelegem cat de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerant la anumite situatii iar tata prea dur.Copilul insa, nu stie cum este corect sa procedeze daca si maturii au pareri impartite . Codul bunelor maniere vine in ajutor ,atentionand ca nu exista doua feluri de maniere .Daca sar cunoaste aceste reguli, societatea noastra ar fi mult mai culta. BIBLIOGRAFIE; 1 Educatia timpurie in Romania, Step by step –I O M C-UNICEF,Vanemmonde,2004 2 Vrasmas Ecaterina Adina, Consilierea si educatia parintilor, Editura Aramis, Bucuresti, 2002 3 Ciofu Carmen ,Interactiunea parinti –copii , Editura Medicala Amaltea ,1998

1476

Cei sapte ani de-acasa… MONICA MARDARE, Gradinita Crai Nou, Bacau Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Expresia „cei şapte ani deacasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social, spune psihologul Adina Mesaroş. Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: una din primele lecţii pe care trebuie sa-i invatam pe copii, şi prinde foarte bine văzand exemplul în familie, învăţandu-i să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze: părinţii trebuie să fie cu luare aminte, să nu compare, să nu încurajeze excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă ne poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

1477

,,Cei şapte ani de acasă!” Prof. înv. primar: Morar Luminiţa Şcoala Gimnazială Lunca Câlnicului Jud. Braşov Cei şapte ani petrecuţi de copil în mijlocul familiei sunt hotărâtori pentru dezvoltarea sa intelectuală, morală, fizică şi estetică. Influenţa pe care o exercită familia este deosebit de adâncă. O mare parte din cunoştinţele, deprinderile igienice şi obişnuinţele de comportare morală ale copilului se datorează educaţiei primite în familie. Familia este cea dintâi şcoală a copilului şi contribuţia pe care o aduce ea la educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuna acţiunea educativă a grădiniţei şi şcolii. Familia se ocupă de educaţia copilului sub toate aspectele: fizic, intelectual,moral şi estetic. În privinţa dezvoltării fizice ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copilului, îl supraveghează şi îi limitează timpul de joc spre a nu-l suprasolicita, îi creează condiţii cât mai bune de odihnă, de somn, se îngrijeşte de păstrarea sănătăţii lui. Importantă este şi contribuţia familiei la dezvoltarea intelectuală. Copilul îşi înşuşeşte limbajul, instrument de bază pentru dobândirea unor capacităţi noi, pentru dezvoltarea gândirii. Volumul şi precizia vocabularului, corectitudinea exprimării copilului depind de grija pe care o depun părinţii în această direcţie. Foarte multe percepţii şi reprezentări despre realitatea înconjurătoare se dobândesc în familie. Cunoştinţele pe care şi le însuşesc acum copiii despre animale şi plante, despre obiectele casnice, despre întâmplările din viaţa oraşului, satului formează o bază pe care se va sprijini instrucţia din grădiniţă şi şcoală. Familia corectează expresiile greşite din vorbirea copilului, dezvoltă spiritul de observaţie, înlocuieşte treptat cunoştinţele eronate cu altele corecte. Rolul familiei în educaţia morală a copilului este imens. În cadrul ei, până la intrarea în şcoală se formează numeroase deprinderi de comportare morală, desemnate de obicei prin expresia ,,cei şapte ani de acasă”. Respectul faţă de părinţi şi alţi oameni, politeţea, cinstea, decenţa în vorbire şi în atitudini, relatarea sinceră a faptelor sunt trăsături la a căror formare familia are o contribuţie importantă. În familie copilul îşi însuşeşte nu numai deprinderi de comportare corectă, civilizată, ci şi noţiuni morale, îşi formează sentimente morale. Sunt transmise noţiuni elementare după care se apreciază corect comportarea personală şi a semenilor: ce este bine, ce este nedrept, ce este frumos, ce este urât în comportare. Familia exercită o multitudine de influenţe care contribuie la educaţia estetică a copilului. Părinţii îl pun în contact cu frumosul din natură şi îi atrag atenţia asupra aspectelor care trebuie observate şi reţinute: culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărelelor, verdeaţa câmpului etc. În familie copilul cunoaşte şi unele aspecte ale frumosului artistic: ascultă poveşti, cântece, poezii. Curăţenia şi ordinea, mobilarea cu gust a camerelor contribuie de asemenea la educaţia estetică. Copilul este îndrumat să aprecieze ceea ce este frumos, mai întâi imitând gusturile părinţilor, apoi, treptat tot mai independent, începe să-şi însuşească frumosul şi să-l practice. Nu există domenii ale educaţiei copiilor în care familia să nu-şi aducă contribuţia. Legăturile afective dintre copii şi părinţi, atmosfera de dragoste din familie, îndrumările date la timp şi cu răbdare, interesul pe care fiecare părinte îl are de a da o bună educaţie copilului său explică influenţa adâncă pe care o are familia. Totuşi, însuşirea cunoştinţelor în familie are un caracter nesistematizat, spontan, uneori eronat. Nu toţi părinţii se pricep să îndrume corect pe copii, să adopte o atitudine potrivită faţă de aceştia. De aceea este necesar ca educaţia primită de copii în familie să fie completată şi corectată prin influenţa grădiniţei şi şcolii.

1478

Cei șapte ani de acasă – oglinda educației Înv. MORAR MARICICA Școala Gimnazială Câmpeni, jud. Alba Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care o oferă părinții propriilor copii în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și de educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Din educatia primită in familie se pot creiona, evident câteva norme care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut”. Printre acestea regăsim: Salutul Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Părinţii, în calitate de primii educatori ai copiilor impun respect, stimă, iubire profundă, prin superioritatea conduitei lor. În faţa unei greşeli grave, comisă de copil ambii părinți trebuie să se manifeste ca niște buni sfătuitori, acordându-i încredere, sugerându-i soluţii acceptabile ca valoare morală, în raport cu vârsta şi cu particularitaţile psihoindividuale. Atunci se va crea climatul necesar cultivării sincerităţii, a răspunderii faţă de propriile fapte. Practica educaţională dovedeşte că nimic din ceea ce îl inconjoară pe copil nu are o mai puternică forţă decât afecţiunea, ca element distinctiv al ambianţei necesare dezvoltării puiului de om. Cele mai frumoase raţionamente și cele mai nobile sfaturi nu fac cât un gest de mărinimie, de iubire și respect. Exemplele de dragoste, de încredere îi fac pe copii să nutrească la rândul lor, dragoste și respect faţă de

1479

părinti, faţă de fraţi şi, mai tarziu, faţă de educatoare, învățătoare, celelalte cadre didactice. Ideea de ambianţă afectivă nu trebuie echivalată cu ceea de creare a unui climat de răsfăţ, de satisfacere a oricărei dorinţe, fără a-l solicita pe copil, în exerciţiul efortului necesar modelării sale. Mai ales în domeniul moral, în care formarea convingerilor şi a conduitei necesită un sistem de cerinţe ferme, susţinute permanent de respect pentru personalitatea copilului, făcându-l totodată să se simtă iubit şi ocrotit. Voi exemplifica un cod de norme pentru părinți, pe care l-am dat și dezbătut părinților elevilor mei, Datoriile mele față de copil: Copilul meu este o persoană: îl respect. Copilul se minunează: îl ajut să caute frumosul. Copilul este curios: vorbesc cu el. Copilul caută un model: sunt pentru el un exemplu. Copilul își descoperă corpul: îi arăt că sănătatea este o forță. Copilul se îndoiește de el însuși: îi dau încredere în el. Copilul vrea să fie independent: îl învăț să fie responsabil. Copilul își afirmă personalitatea: îl ajut să se cunoască mai bine. Copilul se gândește doar la el: îl învăț să descopere societatea. Copilul are nevoie de un idel: îl ajut să ofere un sens vieții sale. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului, ațât cadere didactice cât și părinți, sunt momente în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne-am străduit să le predăm copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate. În concluzie, a avea cei sapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii sau în diferite împejurări. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

1480

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA PREȘCOLARILOR Profesor învățământ preșcolar: MORARU ANCA-ELENA Grădinița P.P.nr.21 Drobeta-Turnu-Severin, Mehedinți În educarea ,,puiului de om”, părinții, educatorii, școala și societatea, în general, sunt mijloace importante de educație și instrucție. Printre problemele importante ale învățământului în aceasta etapa de schimbare și modernizare rapidă se găsește și cea vizand parteneriatul cu alti factori educationali, între care familia ocupa un loc privilegiat. Familia, prima școala a vieții este cea care ofera copiilor primele cunoștinte, primele deprinderi dar și primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului socio-familial. In activitatea de educație in familie un rol important îl are climatul care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi si caracterul lor pot forma ,climatul pozitiv (favorabil) sau climatul negativ (nefavorabil) educației, adica formarea copilului ca cetațean, ca om. Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii lor, lucru de care ar trebui să fie conștienti toți părinții. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale părinților influențeaza atitudinile, comportamentul și modul de a fi al copiilor. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Cea mai eficientă metodă de educare este aceea de a face noi înşine ceea ce-i învăţăm pe alţii. Marele secret constă în faptul că educaţia nu e doar cuvânt, sfat, poruncă, ci exemplu, ambient, climat de afecţiune, precum şi căutarea şi dezvoltarea raporturilor simple, imediate şi iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire şi credinţă. Pentru a crea climatul unei familii senine, e nevoie însă de răbdare, iubire, blândeţe, bunătate fără margini. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

1481

Educaţia noastră cea de toate zilele Moraru Delia “Omul este rodul educatiei pe care o primeste” Helvetius Copilul a avut şi are nevoie de educatie. Aceasta este o trebuinţă ce se impune a fi satisfacută, aici si acum, fără nici o amânare, în raport cu vârsta şi particularităţile fizice şi psihice ale copilului.”Cei 7 ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite in primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Această educaţie se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică şi intelectual-cognitiva etc “Cei şapte ani de acasă” sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. . Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur. Copilul işi imită părinţii,fraţii, educatoarea, prietenii, cunoscuţii, copiind comportamentul acestora, imitaţia devenind un fapt cotidian .Cunoştinţele referitoare la comportarea în familie,în scoală, pe stradă le acumulează orice copil, Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Amprenta acestei educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu.

1482

Cei „7 ani de acasă” și Educația timpurie Prof. pentru înv. preșc. Moreanu Bernadeta Școala Gimnazială „Nicolae Iorga” Bacău Structură – Grădinița cu Program prelungit nr. 31 Bacău Expresia „a avea cei 7 ani de acasă” înseamnă a fi binecrescut, bine educat, manierat, a se comporta civilizat. Perioada celor „7 ani de acasă” corespunde perioadei timpurii, perioada celor mai importante achiziții, a celor mai mari salturi în dezvoltarea fizică, intelectuală, socială și emoțională a copilului. După Conferința Mondială de la Jomtien -Thailanda (1990) cu tema „Educația pentru toți” în cadrul căreia s-a introdus termenul de educație pe tot parcursul vieții perioada timpurie s-a extins de la 3 la 6/7 ani, la 0-6/7 ani. Numeroase studii au demonstrat importanța experiențelor trăite în primii ani de viață pentru succesul ulterior al omului. Importanța educației timpurii în formarea personalității umane subliniază aplicarea unor acțiuni educaționale corespunzătoare încă de la vârstele mici și implicarea familiei și a comunității în educația copilului mic. Dezvoltarea individuală depinde de ereditate și de mediu, copilul vine pe lume cu o singură capacitate înnăscută: educabilitatea. Toate capacitățile prin care el se adaptează și se integrează realității depind de relațiile lui cu mediul, subliniază Ecaterina Vrăsmaș(1999, 132-134). Baza ereditară poate fi stimulată prin educație iar mediul prin sine nu poate avea o influență transformatoare asupra copilului. Mediul trebuie structurat și adecvat pentru a interacționa cu copilul. Zestrea ereditară, relațiile cu familia, a cărei rol este deosebit de important, grădinița, educația, grupul de convârstnici sau de joacă, condițiile economice și culturale ale societății și mass-media toate contribuie la dezvoltarea copilului. Teoreticienii învățării sociale acceptă ideea că personalitatea sau comportamentul copilului se formează ca rezultat al interacțiunii sociale prin recompense și pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol și conformarea la expectanțe. Imitarea, descrisă drept o scurtătură în învățare presupune copierea unor acțiuni din viața adultului care îi permit copilului dobândirea rapidă a unor deprinderi fizice și comportamente pe care le poate utiliza mai târziu. Identificarea presupune existența în apropierea copilului a unor modele de rol, importante în dezvoltarea psihosocială a copilului, oameni pe care copilul să îi observe și să îi poată copia pentru a-și dezvolta un comportament adecvat în viață. Referitor la pedeapsă și recompense, mulți teoreticieni ai învățării sociale consideră pedeapsa ineficientă pentru socializarea copiilor, eficientă fiind folosirea întăritoarelor pozitive și negative. În dezvoltarea copilului intră în joc toate procesele sociale: percepția socială, înțelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale și comportamentele asociate, comunicarea verbală și nonverbală. Instituțiile de educație (creșa, grădinița) nu înlocuiesc familia ci doar o sprijină în rolul ei educativ. Familia, celula de bază a societății, este leagănul în care se naște, crește, se dezvoltă copilul. Mediul familial influențează în mare măsură, pozitiv sau negativ, dezvoltarea personalității copilului, în funcție de caracteristicile sale: familie armonioasă sau familie cu dizarmonie în cuplul parental, cu certuri, divorț, violență, nivelul intelectual și cultural al părinților, metodele educative utilizate. Climatul de afectivitate specific familiei armonioase ușurează comunicarea, învățarea valorilor și a normelor sociale. Atitudinile educative ale părinților în relațiile cu copiii influențează dezvoltarea copiilor. Este de datoria părinților să fie ei înșiși exemple pentru copiii lor, să corecteze comportamentele greșite ale copiilor, să îi ajute să înțeleagă importanța regulilor în adaptarea acestuia în societate. Se poate astfel afirma că importanţa familiei în primii ani de viaţă este covârşitoare încât dă naştere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare şi faptul că integrarea este în bună măsură determinată de achiziţiile făcute în copilărie. Stilul general al familiei, modul cum se organizează și își desfășoară activitățile, poate să pună bazele unor trăsături caracteriale cum ar fi: hărnicia, spiritul de ordine, disciplina, curajul adevărului, etc., după cum spune și expresia foarte des vehiculată: copilul este oglinda familiei. Puterea exemplului părinților este foarte importantă pentru formarea personalității copilului. El învață ce e bine și ce e rău din exemplul și spusele adulților. Conștiința morală a copilului preșcolar, constituită între 2,5-3 ani, este controlată mai ales de sentimente și nu de rațiune, de sisteme de valori împrumutate de la adulți. În prima fază, copilul imită adulții și îndeplinesc cerințele lor în prezența acestora. Ulterior, copiii respectă cerințele adulților

1483

chiar și în absența lor pentru că își amintesc efectele neplăcute ale sancțiunilor primite prin încălcarea regulilor. Faza a treia este caracterizată de consolidarea regulilor asociate de verbalizarea clară a voinței părinților (așa spune mama), respectarea regulilor oferindu-i siguranță, liniște,împăcare, în caz contrar apare remușcarea generată de pierderea dragostei părinților. (Tomșa, Oprescu, 2007, 79) Conștiința morală, cu cele trei componente ale sale, cognitivă, afectivă și volițională, își etalează valențele numai în măsura în care se obiectivează în faptele individului. Astfel, conștiința și conduita se influențează reciproc dar nu se confundă, conștiința aflându-se în stare potențială, iar conduita în stare reală. Copilul nu trebuie doar să cunoască reguli și norme de comportament ci să se comporte după aceste reguli. Conduita morală se formează prin dezvoltarea deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală și prin dezvoltarea trăsăturilor pozitive de caracter. În perioada primilor 7 ani de viață, partenerul familiei în educarea copiilor este grădinița. Ea creează contextul cel mai bun pentru dezvoltarea sociabilității, a comunicării și a colaborării. Perioada preșcolară (3-6 ani) este vârsta descoperirii, copilul, părăsind spațiul familiar, dorește să cunoască lumea din afara casei, se descoperă pe sine ca persoană capabilă de a realiza diverse acțiuni și câștigă autonomie și inițiativă. Este vârsta achizițiilor comportamentale fundamentale care vor influența nivelul de adaptare și integrare a copilului în stadiile următoare de dezvoltare. Este perioada în care se constituie structura de bază a personalității a cărei componente sunt: motivația, conștiința morală, conștiința de sine și identitatea de sine, manifestarea aptitudinilor și a capacităților și formarea bazelor caracterului. Importanța primilor ani de viață ai omului în devenirea sa ca om trebuie conștientizată parcă mai mult în ziua e azi. Pentru a ajuta un copil să aibă „cei 7 ani de acasă” trebuie ca să-și unească forțele, nu doar părinții între ei ci și bunicii, grădinița. Bibliografie: Vrăsmaș, E., (1999), Educația copilului preșcolar, Ed. ProHumanitate, București,; Tomşa Gh., Oprescu N., (2007), Bazele teoretice ale psihopedagogiei preşcolare, Editura V&I Integral, Bucureşti

1484

Importanta celor 7 ani de acasa Prof.inv.prescolar Morgovan Corina G.P.P.Toldi Salonta Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm. Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micutilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Descoperă de ce este importantă pentru micuţul tău De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte îşi poate educa copilul în această perioadă a vieţii sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile… subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Expilcă-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie: Poenaru, M. (2012). Cei 7 ani de acasa.Codul bunelor maniere pentru copii.Editura Coresi www.didactic.ro

1485

Cei şapte ani de acasă! Prof. Moroşan Ancuţa-Florentina Motto:“Nicio altă structură nu poate înlocui familia. Fără ea, copiii noştrii sunt lipsiţi de orice temelie morală. Fără ea, ei devin nişte analfabeţi morali a căror unică lege este eu-l.” Charles Colson Educaţia copiilor în cadrul familiei a fost şi este subiect de dezbatere pentru mulţi cercetători din domeniul ştiinţelor umane şi sociale, fiind considerată un proces esenţial în dezvoltarea copiilor şi în integrarea acestora în societate. Astfel, complexitatea interacţiunilor familiale şi contextul social sunt cele ce vor marca copilul pe viitor, acesta reconstruind valorile şi cunostinţele transmise de părinţi. Educaţia familială poate fi analizată din mai multe perspective. Unul din aspectele ce influenţează formarea copilului şi nu poate fi deloc neglijat îl reprezintă structura familiei şi evoluţia mediului familial. Vorbim aici despre deces, divorţ, recăsătorirea unuia din părinţi, boli, accidente, etc., psihicul copilului fiind sensibil faţă de aceste situaţii ce pot apărea în cadrul familiei. Condiţiile de viaţă din copilărie şi practicile culturale reprezintă un alt aspect ce trebuie luat în considerare. Obişnuinţa copilului cu cărţile, cu lectura, cu folosirea calculatorului sau cu activităţi culturale cum ar fi vizita la un muzeu, mersul la cinema, spectacole, este un stimul ce facilitează cunoaşterea, dezvoltarea curiozităţii intelectuale, a imaginaţiei şi chiar a vocabularului. Apoi, practicile abordate de părinţi în educarea propriilor copii sunt din cele mai diverse. Pe de o parte, unii părinţi au un plan bine stabilit în acest sens, aceştia impunând disciplina într-un cadru raţional bine definit în care copilul primeşte recompense şi pedepse ce corespund faptelor sale şi care au un rol motivaţional deoarece orice acţiune îi este explicată. Pe de altă parte, există părinţi care nu îşi fac planuri de viitor şi au tendinţa de a satisface orice capriciu al copilului şi de a-l pedepsi fără a-i oferi explicaţiile necesare pentru a înţelege unde a greşit sau a-i analiza faptele. Dacă ne raportam la realitatea prezentă în şcolile noastre, observăm că, de foarte multe ori, părinţii aleg o extremă, fie o libertate şi o încredere prea mare acordată copilului şi care este cel mai adesea prost înţeleasă, fie o autoritate exagerată care îl face pe copil să fie timorat şi rezervat în relaţiile cu părinţii şi chiar cu alţi adulţi cu care intră în contact. Şi într-un caz şi în celălalt, imaginea despre sine şi despre lume a copilului este distorsionată deoarece unii vor considera că au doar drepturi, că pot întotdeauna să facă ce vor fără a lua în calcul consecinţele acţiunilor lor, alţii nu vor avea niciodată curajul să se afirme, să iasă din tipare, să încerce ceva nou. Educaţia familială este cea care ar trebui să promoveze acţiunile personale ale copilului, să le valorifice, să îi încurajeze autonomia, să contribuie la consolidarea încrederii în sine şi în reuşita personală, scopul fiind acela de a permite copiilor să devină adulţi responsabili, capabili să ia decizii importante în viaţa, dar şi să le favorizeze reuşita şcolară. În unele studii se afirmă că reuşita şcolară depinde în foarte mare măsura de aspiraţiile şcolare şi profesionale ale părinţilor pentru copii şi de gradul lor de implicare în continuarea activităţilor şcolare acasă. De asemenea, se poate ca părinţii să îşi impună propriile aspiraţii şi năzuinţe copiilor, propriile eşecuri le sunt transmise chiar şi indirect, iar copilul se simte obligat să îndeplinească visul părintelui sau fără a ţine cont de propriile sale dorinţe. Familia nu este cea care pune doar bazele educaţiei intelectuale, ci ea contribuie şi la formarea unor deprinderi morale cum ar fi respectul, cinstea, politeţea, etc. Tot familia este cea care îl iniţiază pe copil în respectarea şi aprecierea tradiţiilor, obiceiurilor etnice, religioase sau sociale. Educaţia familială este o problemă complexă care presupune mult tact în îmbinarea dragostei cu autoritatea atât de necesară în unele situaţii, dar şi un comportament demn de urmat al părinţilor care devin modele socio-culturale pentru copiii lor, ajutându-i pe aceştia să îşi formeze un sistem propriu de valori şi atitudini.

1486

Bibliografie: Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006 Telleri, F., Pedagogia familiei, EDP, Bucureşti, 2003

1487

AM CONSTRUIT -7 ANI DE ACASĂ PROF. ÎNV PREȘC. MORUZOV ANGELICA GRĂDINIȚA CU P.P NR. 3 TULCEA ,,Copilăria e o lume aparte, pentru noi, o lume fantastic, irelă, pentru cei care fac parte din ea, dimpotriva, una reală și plină de armonie.”( Eugen Heroveanu) Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească, să calculeze. El trebuie să invețe și cum să se comporte cu ceilalți, trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere ca să aibă succes în societate. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fim noi, părintii, un bun model pentru el. Încep să îl învăț lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă,într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar cum îl învățăm bunele maniere? „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, se spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confundăm comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu ne putem aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Să fim un bun exemplu pentru el - ne comportăm calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate și ne adresăm politicos atât lui, cât și celorlați din casă. Astfel, devin eu insumi un exemplu. Să nu uităm să îl felicităm și să îl lăudăm ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut. Cu puțină creativitate, îl pot ajuta pe micuțul meu de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventez jocuri în care el să fie actorul principal. Îi propun să fie gazdă și eu musafir. Copilul învață cum să își trateze invitații: să le servească prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Mă gândesc la situatiile cu care mă confrunt zi de zi si găsesc pentru copil numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se distrează, iar eu îmi ating scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul devine tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Mă folosesc și de povești, de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate. O dată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu voi fi tot timpul alături de el, trebuie să îi dezvolt mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.

1488

De acum înainte participă mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Pot incepe să îi supraveghez intervențiile în discuții și să îi explic că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Mă folosesc de exemplele din viața de zi cu zi, de la grădință, de pe stradă, dar fără să o fac pe profesoara. Nu îl ameninț, folosind expresii ca: "Să nu te prind că faci vreodată ca Andrei, că îți rup urechile". Când greșește, îi atrag atenția și amintesc ce are de făcut. Cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului meu între 8-10 ani . Metoda pe care o pot folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-am mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când trebuie să fiu mai categorică. În unele cazuri pot recurge chiar la mici pedepse (îi interzic de exemplu, televizorul, nu îl mai las să iasă afară la joacă cu prietenii, nu mai are voie o lună să vadă nici un film, etc.). De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare (în vizită, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă, cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critic de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morală în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur. Trebuie doar ca atenția să fie îndreptată asupra ,, semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de ,,vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să învețe, să descopere lumea. Bibliografie: ,,Educatia preșcolară în România” , P.Emil, R.Iucu,Polirom 2002 ,, Interacțiunea părinți- copii”, C.Ciofu, Editura Medicală Amaltea 1998 ,, Educația timpurie în România, Step by Step –IOMC -UNICEF Vanemmonee 2004 ,, Consilierea și educația părinților”, V.E.Adina, Editura Aramis, București 2002

1489

Şapte ani de acasă Prof. Moscu Mirela Am şapte ani de acasă Şi eu sunt om respectat, Deci, copii de vreţi în viaţă Să ajungeţi respectaţi, Nu uitaţi, voi niciodată Sfatul înţelept al mamei Când vă-ndeamă să- ascultaţi.

1490

”Cei șapte ani de acasa! ” prof inv primar MUNTEAN DANIELA A venit timpul să plece să își urmeze drumul in viață, deoarece viața îți are cursul ei . A plecat in altă localitate , a intâlnit alți oameni, a văzut cum este lumea din jurul lui , a început să lege noi prietenii, a început să vadă lumea cu alîi ochi .....acum vede realitatea ...acea realitate uneori crudă , uneori ostilă, uneori primitoare , alteori amabilă..... Mergând cu el la o mică plimbare, îmi povestea cum sunt oamenii întâlniți de el și la un moment dat îmi spune : ”-Știi , mamă, eu sunt altfel. M-ai crescut bine, educația mea nu se compară cu a lor. Am fost EDUCAT, nu doar crescut. Am fost educat să salut când intru într-o încăpere, să spun ”mulțumesc” și ”te rog”, să-i respect pe cei mai în vârstă, să vorbesc cu ”dumneavoastră” și să ”le ofer scaunul”. Am fost învățat să spun ”mă scuzați”, când e nevoie. Am fost educat ”să nu vorbesc tare în public” să nu comentez acțiunile altora. Am fost educat ”să iubesc oamenii pentru ceea ce pot obține de la ei.”Am fost învățat să tratez oamenii asa cum vreau eu să fiu tratat”......Și am mai fost învățat că dacă nu am nimic bun de spus, mai bine tac”. -Dragul meu, te-am educat asa cum la rândul meu părinții mei m-au educat pe mine. Asa am știut , crezând ca așa e bine și cred că nu am gresit.” Da, era o discuție cu fiul meu despre ”cei șapte ani de acasă”. Erau cuvintele lui care m-au facut să fiu mândră că sunt mamă și că în acei șapte ani am făcut bine ,dovadă cele spuse de el. Sunt cuvinte pe care o mamă nu le uită și care m-au emoționat ..... ”Șapte ani de acasă”....un fel de a spune , pentru ca acea educație primită de copii de la părinții lor se continuă atâta timp cât ei sunt acolo...”acasa”. De cele mai multe ori ca părinți ne punem întrebări dacă procedăm bine și de cele mai multe ori avem impresia că nicio carte nu cuprinde totul...că nimic din ceea ce știai nu se potriveste cu educația pe care noi vrem să o dăm copiilor nostri. Și totuși în viață ne dăm seama cât de importanți sunt ”cei șapte ani de acasa” atunci când copiii înfruntă singuri LUMEA.

1491

Cei șapte ani de acasă Înv. Munteanu Andreea Gabriela Rm. Vâlcea, jud Vâlcea „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Principiile dezvoltării copilului Dezvoltarea este secvenţială. În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor. Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte.Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie dintr-un domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul în mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor şi va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa. Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare. Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului. Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex. Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad de precizie. Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu. Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este

1492

determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare. De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea copilului).

1493

,,Cei şapte ani de acasă“ şi formarea unui viitor părinte responsabil! Prof. Munteanu Daniela, Şcoala gimnazială ,, Ion Băncilă“, Brăila ,, Educaţia este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas“ – Socrate Din perspectivă specialiştilor, familia este instituția fundamentală în toate societățile. Familia este un gup social de indivizi, relativ permanent, legați între ei prin origine, genealogie sau adopție. În accepţiunea românească familia are două versiunii: familia nucleu- mama, tata şi copiii, și familia extinsă, cu bunicii. Plecând de la observaţia filozofului, John Locke, ființa umană se naște "tabula rasa", fără nici o deprindere de înţelegere şi pătrundere a realităţilor din jur, dar cu puține limite biologice impuse. Prin ereditate primim şi o tendinţă spre agresivitate, fapt indicat de exemplu de Melanie Klein în teoriile sale, de precizat este că în viața noastră mai ales în primii ani de viață, contactul cu cei din jur este vital, începând din sânul familiei, clasa de la şcoală, din care facem parte şi până la locul de muncă. Comportamentul, abilitățile şi calitațile sunt rezultatul învățării în cadrul procesului de socializare care începe în familie. Când vorbim despre ,,cei şapte ani de acasă,, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi ori bunici, bază pentru formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are ,,cei şapte ani de acasă,, ne gândim la un copil corect crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc,, sau ,, te rog,, care se comportă conform unei ,,etichete,, cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea viitorului adult la exigenţele societăţii în care va trăi. Un copil manierat va deveni un adult manierat, care se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,,cei şapte ani de acasă." Educaţia primită în această perioadă depinde de câţiva factori precum: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, consecvenţa acestora în aplicarea unor principii, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului în funcţie de vârsta acestuia şi specificul lui de dezvoltare. De la 3 la 5 ani, copilul începe să împartă cu cei din jur, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, înţelege semnificaţia pedepsei când depăşeşte limitele. Acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă, la magazin chiar şi acasă cu cei apropiaţi. Este un proces de durată, de fiecare zi, cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările la care participă în mediul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sau alte rude sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Acestea sunt bune practici care vor stimula dezvoltarea armonioasă a viitorului adult şi îi vor genera un comportament adecvat situaţiei. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bunica, caută compania altor copii pentru jocuri. Pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu toţi cei din jur – copii şi adulţi, prin limbaj, utilă fiind introducerea lecturării de către părinţi sau bunici a unor poveşti cu tâlc. Util ar fi să fie dirijate conversaţiile cu adulţii spre aceste lecturi, să i se solicite să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile purtate, să intervină în alte discuţii din familie în contexte care să necesite aplicarea noilor deprinderi. Este indicat, să fie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus şi să nu i se facă observaţii în acel moment dacă eventual a greşit, mai ales în public. Interacțiunea socială, din această perioadă de viață este esențială pentru dezvoltarea normală din punct de vedere biologic, psihic şi social. Fără socializare capacitatea copilului de a învăţa, folosi și crea semne și simboluri proprii, rămâne în urmă. Capacitatea de a învăţa este direct legată de înţelegerea mesajelor transmise de părinţi şi educatori sub formă de limbaj şi mai ales comportamente. Aceste mesaje trebuie să fie clare, fără încărcături, care ar deteriora conţinuturile. În calitatea sa de transmiţător de cunoștinte și atitudini, limbajul utilizat de ei este factorul cheie. El face posibilă comunicarea ideilor, interacțiunea simbolică de care depinde ordinea şi limita tuturor comportamentelor în societatea umană. Acest punct de vedere este puternic susținut de studii efectuate asupra copiilor lipsiți de contactul uman, corect derulat. Contactele umane și afecțiunea, la fel de importantă ca şi limbajul, au rol deosebit în învățarea comportamentului uman. Lipsa acestora face ca un copil să nu poata învața elementele rudimentare ale comportamentului uman, dezvoltarea sa fiind încetinită sau chiar oprită definitiv, la stadii primare.

1494

În concluzie familia este principalul agent al socializării, intermediarul între societate şi copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalității. La prima vedere pare că familiile derulează acest proces în mod identic, în realitate există numeroase diferențe în modul în care fiecare familie își formează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradițională sau modernă), de categoriile socio-profesionale de apartenenţă ale părinților, de nivelul educaţiei acestora, de rezidență etc. Familia este cea care oferă o poziție în societate, determină atribuirea de statut, precum etnia, religie și poziţia socială. Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde îndeosebi de nivelul educaţiei părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei, ce vin în contact cu copilul, sub aspect moral, comportamental, în primă instanţă. Ulterior acest cerc se va lărgi prin intermediul aşa numitului anturaj. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el, dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el. Până la 3 ani copilul învaţă ,, ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie (reproduce comportamente ale adultului ). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpăţânare şi protest, părintele, prin tactul lui poate influenţa conduita copilului în mod benefic sau dăunător. Mai târziu, în perioada preşcolară ( 3-6 ani ), evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea personalităţii. La această vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi manifestă dorinţa în contradicţie cu posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu trebuie uitat că, acum, copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste , credinţă, încrederea în sine, etc. În familie învaţă să fie umani, să nu facă discriminare şi de ce nu, să fie părinţi echilibraţi la rândul lor. În socializarea realizată la nivelul familiei sub controlul părinţilor, imitaţia are un rol important, mai ales în primii ani de viaţă când este dominantă. Mai târziu adultul va alege să educe proprii copii după modelul aplicat sieşi sau după un model invers. Un adult echilibrat este rezultatul unei educaţii bazate pe înţelegere, respect, afecţiune, limite clare. Părinţii nu sunt prietenii copiilor la o ţigară sau un pahar, ci sprijinul lor în deprinderea comportamentelor corecte, pozitive, legale. Bibliografia: 1. Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual Pedagogie, Edit ALL, 2001; 2. Jean-Claude Abric, Psihologia Comunicării, Edit Collegium Polirom, 2002; 3. Adrian Hatos, Sociologia Educaţiei, Edit Collegium Polirom, 2006; 4. John Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, Edit Stiinţifică Bucureşti,1961; 5. Melanie Klein, Psihanaliza copiilor, Edit Trei, 2010.

1495

Viața mea: e și responsabilitatea ta! Prof. MUNTEANU DANIELA Seminarul Teologic Liceal „Sfântul Iosif Mărturisitorul” Baia Mare „Dragul meu adolescent: Văd lumina din ochii tăi, energia din corpul tău și sper că ea se găsește și în sufletul tău. Știu că tu ești cel care va face viitorul și nu eu, tu vei fi cel care va stabili ce e rău și ce e bine, având grijă de tot ce e drept în lume.” ( Nelson Mandela ) „Șapte ani de acasă” este o veche zicală românească folosită și astăzi în vorbirea curentă. A avea „ șapte ani de acasă ” înseamnă a fi bine crescut, a avea comportare civilizată, conform normelor societății. A-i lipsi cuiva cei „ șapte ani de acasă ” are înțeles peiorativ. Zicala aceasta are de fapt un înțeles mai adânc, mai cuprinzător. Deși aprecierea privește copilul sau în general individul despre care e vorba, ea reprezintă în același timp și aprecieri asupra modului în care părinții s-au ocupat de creșterea lui. Este deci un calificativ dat părinților, strădaniilor lor și rezultatelor obținute. În aceeași măsură, zicala subliniază faptul că cei „ șapte ani de acasă ” sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai târziu. De nivelul de maturitate a copilului din punct de vedere fizic, intelectual, afectiv și moral depinde reușita sa în munca de învățare sistematică și de încadrare în societate. Desigur, toți părinții doresc ca, atât în școală, cât și în viață, copiii lor să se afirme cât mai bine; ei trebuie să știe însă că această reușită depinde în foarte mare măsură de istoria primilor șapte ani, de modul în care a fost îngrijit și educat copilul, de deprinderile și cunoștințele acumulate în acest timp. Copiii sunt continuatorii vieții părinților, ai vieții omenești în general. Ei au menirea de a spori descoperirile tehnicii și culturii omenești. La rândul ei, omenirea oferă fiecărei noi generații o zestre culturală și materială mai bogată decât înaintașilor săi, asigurând astfel copiilor un viitor din ce în ce mai bun. Creșterea copiilor, ca să dea rezultate dorite, necesită o muncă deosebită, de lungă durată și de mare răspundere. Bunăvoința, dragostea, perseverența și devotamentul părinților nu reprezintă, totuși, garanții suficiente pentru obținerea celor mai bune rezultate. Pe lângă aceste calități, este nevoie și de cunoștințe temeinice privind îngrijirea și educarea copilului. În creșterea copilului, părinții trebuie să se sprijine pe principii științifice, să urmărească scopuri precise și să asigure condițiile de mediu necesare bunei sale dezvoltări. Scopul educației sociale a copilului reprezintă realizarea unui om, ca membru al societății, în stare să trăiască în înțelegere cu semenii săi și să colaboreze la înfăptuirile de fiecare zi. Desigur că, pentru atingerea scopului final, nu sunt deajuns șapte ani. Este însă mult de făcut și mai ales, deosebit de important. Felul cum se comportă un om în societate își are temelia în primii ani de viață. Preocupările pentru dezvoltarea socială a copilului încep din primul an de viață, ca și pentru dezvoltarea sa fizică, intelectuală și afectivă. Vor fi însă pe măsura dezvoltării sale. În primii ani de viață copilul trebuie ghidat în dezvoltarea sa intelectuală și afectivă după următoarele principii psihopedagogice: I se va stârni interesul pentru persoanele care se află în preajma sa, cât mai timpuriu. I se va atrage atenția asupra oricărei persoane care vine în familie, sporadic sau întâmplător. I se va deștepta dorința de a cunoaște și mai ales de a interacționa cu unele persoane, adulți și copii. Să răspundă la întrebările puse; să întrebe și mai ales, să nu-i fie frică de cei apropiați. Va fi ajutat să stabilească legăturile interpersonale necesare și să se obișnuiască cu persoanele care se ocupă de creșterea și educația sa și cu copiii cu care urmează să se joace. Se va veghea ca relațiile să fie bune: copilul să interrelaționeze bine cu celelalte persoane. În acest mod se reduc conflictele și se diminuează apariția lor. Stabilirea relațiilor este de asemenea necesară, pentru maturizarea socială a copilului. Va fi îndrumat să dea un conținut legăturilor cu alți copii, mai ales: cum să se joace, să stea de vorbă, să îndeplinească mici însărcinări, să facă unele treburi împreună etc. Cu acest prilej va fi ajutat să pătrundă câte puțin principiile care stau la baza vieții sociale: colaborare, ajutor reciproc, etc. Va fi ajutat să-și întărească relațiile care pot duce la înfiriparea unor prietenii rodnice și durabile. I se vor dezvolta sentimentele pozitive și calitățile necesare conviețuirii

1496

omenești: simpatia, admirația, compasiunea, înțelegerea, cinstea, dreptatea, spiritul de solidaritate, grija pentru altul etc. În același timp, îi vor fi prevenite reacțiile negative: frica, furia și agresivitatea și ajutat să le învingă sau să le stăpânească dacă au apărut. Se va încuraja stabilirea de relații spontane, dar vor fi controlate cu mare atenție, spre a nu-i influența negativ dezvoltarea copilului. Se vor îndrepta sau întrerupe neîntârziat relațiile care dezechilibrează dezvoltarea socială a copilului. O persoană care îngrijește un copil, oricât de bună ar fi, dacă nu se face înțeleasă și iubită de copil, pentru ca relațiile dintre ei să fie normale, va fi înlăturată. Copilul nu se va schimba, fiindcă el se comportă după forțele sale lăuntrice pe care nu le poate domina la vârste fragede. În concluzie, educația unui copil este o îngemănare de factori psihopedagogici, morali și educaționali care vor duce în final la o bună dezvoltare intelectuală și afectivă a copilului și vor crește premisele ca acel copil să fie un individ bine integrat în societate.

1497

Cei șapte ani de acasă în ”Amintiri din copilărie”…. Prof. Munteanu Loredana Școala Gimnazială Nr.1 Rediu Comuna Rediu, Județul Galați Cei 7 ani de acasă...această expresie s-a împământenit în viața noastră, a românilor, având valoare paremiologică. Dar ce semnificație se acordă acestei sintagme? Ar fi sinonimă cu: maniere, politețe, respect, bună-creștere, educație, responsabilitate, seriozitate, etc. Totodată , acordă o importanța desăvârșită familei, ca factor al educației în primii ani de viață ai copilului. Presupune bagajul de cunoștințe și de deprinderi comportamentale pe care copilul trebuie să-l aibă la intrarea în școală. În romanul ”Amintiri din copilărie”, Ion Creangă prezintă aventurile lui Nică până în pragul adolescenței, când devine elev al seminarului din Socola.În paginile îndrăgitei opere descoperim pasaje care reflectă educația familiei atribuită copilului- o educație sănătoasă, bazată pe valori adevărate precum cinste, respectul față de parinti și muncă, etc. Concepția despre atribuțiile copilului în familia tradițională este redată ȋntr-o manieră simplă, dar plină de înțelepciune de către Ștefan Apetrei: ”Numai de-ar fi sănătoși să mănânce și să se joace acum, cât îs mititei; că le-a trece lor zburdăciunea când or fi mai mari și i-or lua grijile înainte; nu te teme, că n-or scăpa de asta. Ș-apoi nu știi că este-o vorbă: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească...“. Apelând la forma populară, tatăl lui Nică sintetizează activitatea de bază a copilăriei, seninătatea și inocența vârstei. De cealaltă parte, copilul se poartă respectuos cu cei din jur: ”sărut mâna mătușei, luându-mi ziua bună, ca un băiat de treabă”, se simte rușinat pentru boroboațele făcute, ceea ce demonstrază că îi pasă de părerea celorlalți din jur sau nu iese din vorba : ” mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai chip să scoți obrazul în lume de rușine” , sau nu iese din cuvântul tatălui: ” când am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura”. Pasaje bogate din ”Amintiri …” reflectă o educație sănătoasă transmisă copilului de către familia tradițională la mijlocul secolului al XIX-lea. Corecțiile atribuite copilului atunci când greșește sunt menite să-l facă să conștientizeze greșeală, să distingă binele de rău. Este binecunoscută pedeapsa aplicată de Smaranda atunci când Nică fuge la scăldat. Ii ia hainele, determinându-l să parcurgă drumul până acasă ascunzându-se de restul lumii. ”…mă înfățișez dinaintea mamei, așa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sărut și zic, scâncind: „Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce știi cu mine; numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame!“ Vorba ceea: „Golătatea înconjură, iară foamea dă de-a dreptul“. Ea, atunci, cum e mama cu bunătate, se uită galeș la mine și zice oftând…” Dar vorba blândă, înțeleaptă aduce mai multe roade decât oricare pedepse: ” Și de m-ar fi bătut mama cu toate gardurile și de m-ar fi izgonit de la casă ca pe un străin, tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci când m-a luat cu binișorul! ” Răbdarea și perseverența, recomandate de orice psiholog în zilele noastre, nu-i lipsesc Smarandei, care reușește să-și modeleze copilul, învățându-l ce înseamnă cinstea. Unul din multele exemple este în secvența smântânitul oalelor:” Se cunoaște el strigoiul, care a mâncat smântâna, de pe limbă... Urât mi-a fost în viața mea omul viclean și lingău, drept să-ți spun, dragul mamei! Și să știi de la mine că Dumnezeu n-ajută celui care umblă cu furtișag, fie lucru de purtat, fie de-a mâncării, fie ori de ce-a fi.” Dorința de a-și vedea fiul învățat e mai presus de regretul despărțirii, mama rămâne consecventă hotărârii sale, intangibilă în fața rugăminților disperate ale copilului, conștientă de valoarea educației: ”Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă!... Ai să pleci unde zic eu.” Uneori se apelează și la coerciția fizică, mama fiind conștientă de rolul său în de devenirea fiului: ” iar lua mama nănașa, din coardă, și iar ne jnăpăia, dar noi parcă bindiseam de asta?... Vorba ceea: Pielea rea și răpănoasă ori o bate, ori o lasă.” Creangă, prin genialitatea lui, a creat o capodoperă care, ȋn afara umorului şi a plăcerii de a povesti despre copilărie, demonstrează ȋntr-o formă autohtonă rolul important al familiei ȋn modelarea personalităţii copilului. Ar putea fi asemuită din acest punct de vedere cu ”Emile ”al lui J.J. Rousseau. Bibliografie: Creangă, Ion- ” Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri”, Ed. ERC PRES, 2009, București,.

1498

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. primar Munteanu Mariana Școala Gimnazială Andreiașu de Jos Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Se numesc “cei șapte ani de acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. În cei șapte ani de-acasă copiii pot învăța: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie și exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre părțile de vorbire), modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvența în realizarea unei sarcini, concentrare a atenției, perseverența în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să faca ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții ( spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc.) iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu . Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Care sunt metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? -Fii tu un exemplu Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. -Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mama i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. -Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. -Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că, dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele

1499

de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public.

1500

Cei şapte ani de acasă Educatoare: Munteanu Simona Şcoala Gimnazială ,,G.Enescu”Moineşti Gradinita cu P.N. ,,Pinocchio”Moineşti De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Bebeluşul este ataşat de mamă şi de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu le putem observa la copilul nostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul

1501

- cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1502

,, Cei șapte ani de acasă,, Prof. înv.preșcolar Murariu Maria GPN SIMINICEA Județul Suceava In primii șase-sapte ani de viață, copilul dovedește mare sensibilitate, receptivitate și mobilitate. Potențialul afectiv-volițional este în creștere, înclinațiile și aptitudinile se conturează în aceasta etapa. Copilul dovedește și o mare putere de acumulare și asimilare de cunoștințe. Pornind de la particularitțile ontogenetice ale copilului, familia și grădinița trebuie să-i asigure condiții favorabile de crestere și dezvoltare, în funcție de disponibilitătile individuale. Cei care nu beneficiază în familie de condiții favorabile dezvoltării lor, au șanse de recuperare, dacă frecventează gradinita. Aici procesul instructiveducativ se desfasoara in functie de particularitatile de varsta si se urmareste dezvoltarea armonioasa psihofizica, se stimuleaza gandirea si inteligenta, se formeaza deprinderile de baza. Mai importante in aceasta etapa sunt : deprinderile igienico-sanitare (de autoservire), de comportare civilizata si politete, deprinderile de ordine si curatenie. Copiii sunt antrenati in jocuri si activitati care se desfasoara cu toata grupa si individual, folosindu-se metode si procedee specifice fiecarei etape de varsta. Deprinderile care se pot forma la varsta antsprescolara si prescolara (in familie si gradinita), deprinderi care, uneori poarta denumirea de "bune deprinderi" sau "cei sapte ani de-acasa". Lipsa bunelor deprinderi face posibila instalarea unora rele. Bunaoara, copilului caruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, asteapta totul de la familie, de la parinti. Deprinderea este un complex de actiuni automatizate, bazate pe sisteme de legaturi nervoase temporare denumite "stereotipuri dinamice". "La om, orice actiune se insuseste pe calea invatarii ca proces constient". Este, asadar, un moment al activitatii si un, efect al invatarii. Pentru a se ajunge la automatizarea miscarilor, acestea se repeta de mai multe ori, iar pe masura ce se formeaza deprinderile, se cere prelungirea treptata a intervalelor dintre exercitii. In aceasta perioada deosebit de importanta este atitudinea consecventa de care trebuie sa dea dovada parintii, personalul educativ din crese, educatoarele. De exemplu, daca, in situatii similare, odata i se cera copilului sn realizeze un lucru si altadata nu, daca unul din adulti ii cere sa indeplineasca "ceva" si altul ii cere "altceva", sau daca unul ii indica o calo si altul una opusa, procesul este ingreuiat si deprinderea nu se formeaza. Pentru formarea acestora trebuie pornit de la faptul ca exigentele cresc treptat in raport invers cu aportul adultului, fapt care contribuie la dezvoltarea indemanarii si spiritului de independenta ale copilului. De cele mai multe ori parintii preocupati de problemele profesionale si gospodaresti, dimineata, prefera sa-l imbrace pe copil, desi nu au timpul necesar, in loc sa-l lase sa se imbrace singur. Mai tarziu, degeaba ii va reprosa comoditatea. De fapt, este vina adultilor daca copilul nu si-a format deprinderile elementare igienico-sanitare la varsta prescolara. Parintii pot sa le acorde timpul necesar in zilele cand sunt acasa dimineata, in zilele de sambata si duminica, sau in zilele de concedii : daca sunt adulti in familie (bunici, surori mai mari) se pot ocupa ei de formarea acestor deprinderi. Copilul trebuie sa fie trezit cu 10-15 minute mai devreme si sa fie pus sa efectueze anumite operatii de autoservire. Fiecare deprindere se compune dintr-o serie de operatii, care vor fi repetate pe rand pana devin acte si miscari automatizate. Formarea oricarei deprinderi, si mai ales a celor igienico-sanitare, necesita din partea parintilor si a educatoarelor, rabdare si mai ales un echilibru nuantat intre severitate, "toleranta" si timp. Familia are rolul cel mai important in formarea deprinderilor. Trebuie sa-i repete copilului de mai multe ori ce are de facut. "Nici o alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuintelor, la manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nici o alta institutie nu cuprinde fiinte legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama... Pentru reusita deplina, familia are obligatia sa tina permanent legatura cu unitatile in care sunt institutionalizati copiii si sa sprijine munca depusa de factorii educativi din aceste unitati. In prima etapa, copilul se familiarizeaza cu obiectele necesare si denumirea lor (sapun, prosop, lighean, spalator etc.). Acum se formeaza o imagine globala asupra actiunii si a obiectelor. In etapa a doua, se explica si se demostreaza operatiile in ordinea lor fireasca, se demonstreaza fiecare miscare in parte, iar copiii o imita. "Udam mainile, le dam cu sapun, ne frecam mainile bine cu sapun, le spalam, apoi le limpezim cu apa... etc". Copiii imita miscarile facute de educatoare, dupa care, pe rand, copiii exerseaza. Referindu-se la rolul imitatiei, Henri Walon spunea : "Pentru cei mici, imitatia

1503

constituie regula jocului, singura regula care le este accesibila atata timp cat nu pot depasi modelul concret, viu". Aceasta precizare nu trebuie inteleasa in sensul ca imitatia ar usura sarcina educatoarei. Cea de o treia etapa o constituie formarea si consolidarea propriu-zisa a deprinderii. Copiii sunt pusi sa execute operatiile in succesiunea lor, dar sub supravegherea adultului. Acum, copiii pot sesiza singuri greselile, retin detaliile in mod concret, elimina miscarile de prinos. Ritmul de executie este inca lent, datorita faptului ca operatiile nu ", au automatizat inca.Pentru a verifica daca s-a inteles si s-a retinut succesiunea operatiilor, i se cere copilului sa arate cum se spala. In acest timp, educatoarea urmareste corectitudinea executiei si corecteaza greselile, daca e cazul.In cea de a patra etapa, deprinderile se automatizeaza ; aceasta este posibil dupa varsta de 5-6 ani. In aceasta etapa, copilul executa operatiile corect, cu minimum de energie. Deprinderea este formata cand toate operatiile se desfasoara normal, fara consum mare de energie si timp.Etapa a cincea a formarii oricarei deprinderi o constituie perfectionarea ei. Este de fapt, faza formarii stereotipului dinamic, adica automatizarea actiunii. Indiferent in ce conditii este pus copilul, deprinderile se realizeaza printr-un grad mare de flexibilitate si de suplete. In aceasta perioada este nevoie de prezenta si supravegherea adultului, deoarece deprinderile nu se pot realiza de la sine ci este necesara perfectionarea lor continua, pana se ajunge la obisnuinta. Fiecare parinte sau educatoare trebuie sa cunoasca bine etapele de formare a deprinderilor, acestea corespunzand stadiilor dezvol- tarii psihoindividuale a copiilor. In acest scop, de fiecare data, este bine sa se faca aprecieri pozitive si sa se incurajeze copiii care executa corect operatiile respective. In felul acesta, se creeaza o motivatie adecvata fata de. actiune, iar copiilor li se cultiva increderea in fortele proprii. La copiii mici de 2-3 ani este nevoie de mai multe erplicatii si demonstratii. Abia dupa 3 ani, ei trec la imitarea miscarilor respective, prin joc sau in alte activitati. Conform unui principiu recunoscut in psihologie - orice noua capacitate comportamentala se formeaza numai in cadrai activitatii fundamentale pentru varsta respectiva. Ori, incepand cu varsta de 2- 3 ani activitatea fundamentala a copilului este jocul. De aceea, la aceasta varsta multe deprinderi se pot forma in timpul si cu ajutorul jocului. Un rol important in formarea oricarei deprinderi il are imitatia. La inceput, copiii invata miscarile prin imitatie spontana, apoi prin imitatie intenitonata. Ei reproduc miscarile pe care le vad la adulti sau pe care si le reprezinta (imagineaza). Asadar, atat parintii, cat si personalul educativ din cresa si gradinita este bine sa acorde o atentie deosebita modului lor de comportare, pentru ca ei sunt primul model pe care il imita. Tot ei sunt cei care contribuie la formarea si consolidarea deprinderilor, incat copilul sa aiba o participare afectiva si activa. El trebuie sa fie pus in situatia de a executa cat mai corect operatiile necesare pentru fixare. Cu efect stimulator pot fi folosite lauda si indemnul. Acum mananca frumos! Poate mergem la restaurant si o sa rada chelnerul de tine. Este bine sa se acorde o atentie deosebita si modului cum sunt formulate acestea, precum si tonului folosit. Atunci cand se urmareste sa se trezeasca interesul copilului pentru o anumita deprindere, tonul este bine sa fie plin de voie buna, de blandete, de intelegere. Nu trebuie sa se foloseasca un ton ridicat. Aceasta declanseaza copiilor reactii de respingere a actiunii. De exemplu, daca un copil de 3-4 se spala singur, chiar daca n-a respectat succesiunea operatiilor, dar a dovedit interes pentru o anumita actiune, este bine sa fie apreciat : "Radu, te-ai spalat foarte frumos ! Se vede ca te-ai facut baiat mare !". Laudele trebuie folosite cu masura, apoi din ce in ce mai putin, pana ce nu va mai fi nevoie de ele. Procedand astfel, stimulam copilul sa-si formeze deprinderi, care, cu timpul, devin obisnuinte. Se mai poate folosi indemnul : "ai grija sa nu te stropesti, sa dovedesti ca esti baiat mare !". In acelasi scop se poate oferi copilului un model : "vezi ce frumos mananca Oyidiu ? El baga o bucatica mica de paine, tine gura inchisa cand mananca si nu vom beste cu mancarea in gura". Pentru a-i stimula pe copii sa se comporte civilizat, se poate aduce la spalator sau la masa o jucarie preferata sau un obiect indragit, care, "vrea sa-l vada cum se spala", "cum se dezbraca" etc. Copilului i se spune ca daca nu se comporta frumos, jucaria respectiva pleaca suparata. In vederea atingerii acestui obiectiv, se pot folosi : povestiri, poezii, lecturi dupa imagini, jocuri si ghicitori. Povestirea are rol deosebit in stimularea imaginatiei si sensibilitatii copiilor. Se pot utiliza povestiri din literatura pentru copii, adaptate varstei si chiar povestiri improvizate. Este bine ca povestirea sa aiba o temtica cat mai apropiata de nivelul de intelegere al copilului, cu subiecte din lumea plantelor, a animalelor, din mediul inconjurator, mediul social, familial, din gradinita in care se prezinta actiuni care trezesc interesul copilului (povestirile pot fi luate drept exemplu si pentru formarea altor deprinderi). Eficienta deosebita in procesul formarii deprinderilor o are invatarea unor poezii si insotirea lor de actiunile sugerate de text. Parintii pot recita poezia in intregime, apoi numai strofa care sugereaza

1504

deprinderea pe care urmaresc sa o formeze sau sa o corecteze. Recitarea poeziei pe fragmente poate fi usor retinuta de copil. Dupa ce textul a fost invatat, se poate trece la executarea unui joc sugerat de continutul poeziei. De exemplu, pentru a-l invata pe copil cum se foloseste batista, se recita un fragment din poezie, se explica copilului textul, astfel incat sa inteleaga ca este vorba, de un copil racit caruia "batista-i sare in ajutor". Dupa familiarizarea copilului cu textul poeziei, se poate trece la realizarea actiunii sugerate si astfel copilul invata cum sa foloseasca batista. I se arata o batista, i se spune ca aceasta trebuie sa se afle permanent in buzunar, i se explica cum se procedeaza pentru stergerea nasului, cu o singura mana, iar dupa folosire, batista trebuie pusa in buzunar. Li se spune copiilor ca o data folosita, aceasta nu se mai impatureste ca la inceput. Se trece, apoi, la activitatea practica : fiecare copil este pus sa-si sufle pe rand cate o nara. Este necesar sa li se atraga atentia acelor copii care-si ,,trag" nasul, sau celor care se scobesc cu degetul in nas. Se va insista si repeta pana ce deprinderea corecta va fi bine fixata, deoarec "obiceiurile" urate odata fixate, cu greu pot fi uitate. Rezultate deosebite, in consolidarea deprinderilor, se contin si prin antrenarea copilului in desfasurarea unor jocuri de creatie. Acestea dezvolta capacitatea copilului de a-si imagina si interpreta rolul unor adulti (care se ocupa de ingrijirea si educarea sa). Jocul preferat este "De-a familia", in care parintii sunt intotdeauna buni si blanzi, daca si in realitate sunt asa. In joc apar si bunici, surori si frati mai mari sau mai mici ; depinde de experienta reala de viata a copilului. In vederea realizarii scopului propus, in camera copilului se poate aranja un colt al papusii, in care este instalat dormitorul. In patul ei, cu un asternut foarte curat, papusa doarme. Copilul care interpreteaza rolul mamei o trezeste sa o duca la spalator. Ii vorbeste bland, calm, o mangiie si ii spune ca e timpul sa se pregateasca de plecare la cresa sau la gradinita. Dupa ce papusa si-a facut "toaleta" in prezenta "mamei", care se dovedeste foarte atenta, se ia micul dejun. "Mama" este preocupata de modul cum mananca "copilul". Trebuie sa manance frumos, sa nu se murdareasca etc. Parintii supravegheaza jocul pantru a observa daca si-a insusit toate operatiile, succesiunea lor si daca si-a format anumite deprinderi. Deprinderile de ordine si curatenie sunt deosebit de importante in viata omului. Ele se reflecta in activitatea fiecarei persoane in felul in care isi organizeaza munca, programul de fiecare zi, chiar si in gandire. Prezenta acestora si modul in care s-au format se pot constata si in viata: de familie. Daca formarea deprinderilor de ordine si curatenie n-a inceput de la o vnrstn foarte mira (cand copilul poate fi indrumat, ce, cat, cum sa asimileze) med tarziu, in adolescenta, el isi insuseste unele norme de comportare, prin auto-educatie, dar mai greu, cu lacune. De aceea, este deosebit de important sa se inceapa cu formarea deprinderilor de ordine sl curatenie concomitent cu celelalte deprinderi. Cum pot proceda parintii pentru realizarea unor asemenea deprinderi la varsta prescolara ? Familiarizarea cu ordinea se poate incepe de timpuriu, chiar inainte de 3 ani. Mai mult in joaca, copilul isi aranjeaza pantofiorii - unul langa altul - sub cuier "sa nu fie un pantofior fara fratior". Spre 3-4 ani, trebuie invatat sa-si aseze incaltamintea in dulap si sa-si puna papucii de casa. La 4-5 ani, isi va tine in ordine hainele, fularul, caciulita, manusile. La aceasta varsta ei cunosc deja patru pozitii spatiale (sus, jos, in fata, in spate). Deci, li se poate spune : "pune hainele sus, pe spatele scaunului, iar pantofii jos, sub scaun"... Copilul este indemnat sa o imite pe mama, sa stranga jucariile, sa le puna intr-o cutie, sus pe etajera sau jos in dulap. Pentru formarea deprinderii de ordine si curatenie, este necesar ca parintii si ceilalti adulti din familie sa constituie un model de urmat: sa umble cu hainele curate, nepatate, calcate, iar cand se dezbraca sa le lase in ordine. Batista sa fie intotdeauna curata, pieptanatura sa fie ingrijita, lenjeria de noapte si de pat sa o lase in ordine, frumos aranjataConsiderarea deprinderilor de comportare civilizata si de politete sunt aspecte de baza in procesul instructiv-educativ. Prescolarii, mai tarziu scolari, participa la diferite activitati in mod organizat ; ei trebuie sa actioneze conform sarcinilor primite din partea educatoarei, a invatatoarei si sa respecte disciplina. Aceasta se bazeaza pe procesele de inhibitie, care sunt slab dezvoltate la varsta de 3-6 ani. In procesul educativ din gradinita, ca in primele clase, formarea disciplinei se bazeaza pe dezvoltarea capacitatii de inhibitie. In vederea realizarii acestei capacitati se pot desfasura cu copiii jocuri care dezvolta rabdarea, stapanirea de sine, perseverenta. In primul rand, lipsa concurentei de cerinte intre factorii de educatie din familie si gradinita. Daca intre acestia nu va exista o unitate de cerinte si de exigenta, copilul nu va da dovada de comportament disciplinat. In al doilea rand, lipsa concordantei de cerinte dintre membrii aceleiasi familii. Oricat i s-ar cere copilului de catre mama sa fie disciplinat, daca nu acelasi lucru ii cere si tata si bunica - socotind ca e mic si ca "are timp sa invete", deprinderea nu se formeaza. Discutiile in contradictoriu, neintelegerile, certurile care au loc in familie in prezenta copilului, reprezinta un exemplu negativ cu o mare si puternica influenta nefasta asupra comportamentului acestuia. Este deosebit de important ca parintii sa stie ca

1505

disciplina nu se obtine folosind tonul grav, violent, teroarea sau bataia. Unui copil de 2-3 ani, nir trebuie sa i se explice de ce i se cere un anumit comportament, pentru ca tot nu intelege. Pentru formarea deprinderilor de comportare civilizata, este necesar ca toti membrii de familie sa dovedeasca concordanta de pareri si atitudine. Nu i se poate cere copilului sa se comporte civilizat, sa respecte linistea cuiva, daca ceilalti nu o respecta. Exemplul personal (parinte, membri de familie, prietenii acestora) este hotarator ! Politetea este o deprindere care incepe sa se formeze de la cea mai frageda varsta - varsta anteprescolara si prescolara. Copilul trebuie obisnuit sa salute, sa ofere un obiect sau altceva in mod: politicos, sa multumeasca pentru un serviciu facut, sa faca un serviciu cuiva din proprie initiativa si nu cu intentia de a fi rasplatit, sa-si ceara scuze ori de cate ori este cazul. Deprinderile de politete constau din obisnuirea copilului de a folosi unele formule de politete potrivit situatiei. Deprinderea de a se adresa o rugaminte si de a oferi ceva, in mod politicos, poate fi invatata, de catre copil, in jurul varstei de 3 ani. El trebuie sa stie ca atunci cand vrea sa obtina ceva, cand vrea sa realizeze o actiune, trebuie sa spuna "Va rog", "Te rog", Copilul este bine sa fie invatat de mic, ca atunci cand se adreseaza unui adult sa foloseasca formula "Va rog", iar cand se adreseaza unui copil "Te rog". In felul acesta, copilul se deprinde sa fie politicos si invata formulele de politete. Acest lucru poate fi cerut copilului incepand cu varsta de 4 ani. De pilda, la masa, daca are nevoie de o felie de paine; sau de apa, va sti ca nu-i frumos sa se intinda peste toata masa (daca nu-i este la indemana ceea ce doreste), ci se va adresa politicos celui care este in apropiere, spunand "Te rog, da-mi si mie...". Pentru formarea si consolidarea oricarei deprinderi este necesar ca parintii sa tina seama de particularitatile de varsta si individuale ale copiilor, precum si de cele psihofizice. Caile si modalitatile de educare trebuie adaptate varstei si puterii de intelegere a acestora. Intrucat formarea si consolidarea deprinderilor se realizeaza in timp, este bine ca parintii sa insiste pana la transformarea acestora in obisnuinte. Pe intreaga perioada se va manifesta unitatea de vederi in cerinte, perseverenta, rabdare, intelegere, dar si exigenta.. Procedand astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o buna purtare. Aceasta este "cartea de vizita a familiei".

1506

JOCUL CA ACTIVITATE DE DEZVOLTARE A ABILITĂŢILOR SOCIO-EMOŢIONALE ÎN CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar Mureşan Crina-Maria Şcoala Gimnazială ”Lucian Blaga” Bistrița Judeţul Bistriţa-Năsăud „Capacitatea de a te lăsa cuprins de flux este culmea inteligenţei emoţionale: fluxul reprezintă probabil perfecţiunea în privinţa emoţiilor în folosul învăţăturii şi performanţei.” DANIEL GOLEMAN Scriitoarea engleză Ellen Key numea copilul -şi pe bună dreptate- „MAJESTATEA SA, COPILUL”. Este foarte important ca tinerii, în special copiii, să se afle într-un mediu educativ favorabil evoluţiei lor intelectuale. Cei mici învaţă mult mai repede şi mai uşor prin intermediul jocului. Jocul este o formă atractivă prin care se pot valorifica laturile socio-afective ale micuţilor. Chiar dacă în timp acestea s-au mai modernizat, evoluat, restructurat, şi acum ca şi altădată. El trebuie să parcurgă nişte etape bine conturate, un traseu clar stabilit şi să aibă finalitate. Cadrele didactice menite să-i îndrume pe micuţi sunt cele care vor hotărî cum, când, unde, pentru cât timp, ce elemente de noutate introduc sau cât de funcţional este jocul. Consider că fiecare dintre noi, cei de la catedră, ştim ce putem lua din experienţa altora asemenea nouă, ştim să adăugăm elemente ce ne reprezintă pentru a obţine performanţă, ştim că modelăm suflete umane. Toţi dascălii, într-un fel sau altul, ne aducem aportul necondiţionat în formarea tinerilor, în cunoaşterea propriilor EU-ri. Dar nu putem modela un copil fără ajutorul familiei, părinților. Aceștia din urmă sunt primele modele de viață ale micuților. Încă de mici, copiii trebuie să îşi înţeleagă propriile trăiri emoţionale, dar şi ale celor din jurul lor. Astfel, ei prin învăţarea unor tehnici ludice de valorificare a propriilor emoţii descoperă şi învaţă să respecte reguli de viaţă personală şi colectivă. Și părinții pot practica jocuri cu cei mici, învățându-i astfel să își valorifice elementele socioafective. Am să propun mai jos un astfel de joc. „CEASUL EMOŢIILOR” Competenţă generală: competenţe emoţionale. Competenţă specifică: conştientizarea emoţiilor, exprimarea emoţiilor, etichetarea corectă a emoţiilor. OBIECTIVE: -să identifice emoţiile de bucurie, tristeţe, furie; -să exprime corect emoţia observată; -să realizeze distincţia între emoţii pozitive şi emoţii negative. DURATĂ: 20-30 minute MATERIALE: -„Ceasul emoţiilor” –un ceas confecţionat din carton care are un braţ indicator; -ceasul va fi împărţit în şase părţi egale, iar pe fiecare parte a cadranului va fi un emoticon (feţişoară zâmbitoare, feţişoară tristă, feţişoară furioasă etc.) DESFĂŞURAREA JOCULUI: Se prezintă copilului/copiilor ceasul cu emoticoane. Se explică faptul că se vor juca un joc prin care îşi vor înţelege mai bine propriile emoţii, dar şi emoţiile fraților/părinților lor. Pe rând, copilul/frații/părinții, va învârti braţul indicator. În momentul în care acesta se va opri la o emoţie, copilul/frații/părintele va trebui să o identifice, să o reproducă, iar apoi să dea un exemplu de situaţie când s-a simţit aşa (analiza situaţiei respective din punct de vedere emoţional-afectiv). Jocul va continua până când copilul/frații/părinții, cel puţin o dată, a identificat o emoţie. CONCLUZII: Prin această activitate, copilul:

1507

învaţă să identifice corect emoţiile proprii şi etichetele verbale corespunzătoare; achiziţionează cuvinte care denumesc/definesc emoţii; realizează distincţia dintre emoţiile pozitive şi emoţiile negative. „Urmărindu-ţi emoţiile, ajungi la originea lor. Doar prin emoţii poţi descoperi câmpul de forţe al sufletului tău.” GARIE ZUCAV BIBLIOGRAFIE: Breben Silvia, (2002), „Activităţi bazate pe inteligenţe multiple”, Craiova; Goleman Daniel, (2008), „Inteligenţa emoţională. Cheia succesului în viaţă”, Editura ALL, Bucureşti.

1508

Primii paşi în învăţarea bunelor maniere Prof. înv. primar, Muscoi Georgeta Școala Gimnazială ”Grigore Moisil” Năvodari Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească, să calculeze şi să rezolve probleme. El trebuie să învețe și cum să se comporte în colectivitate. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere pentru a se descurca mai bine în relaţiile sociale şi pentru a se simţi confortabil în prezenţa celorlalţi. Manierele sau eticheta reprezintă cartea de vizită a fiecărui individ în societate. Îi percepem pe cei din jurul nostru prin prisma gesturilor lor în diferite situaţii: la masă, pe stradă, în sălile de spectacol, acasă etc. Fiecărei circumstanţe îi corespunde un set de “reguli”. A avea bune maniere înseamnă: să avem o ţinută şi un limbaj impecabile; să ne comportăm cuviincios cu cei din jurul nostru; să fim politicoşi şi agreabili; să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru; să fim capabili să ne stăpânim emoţiile şi impulsurile; să dăm dovadă de încredere şi onoare; să fim concilianţi, să ştim să aplanăm conflictele şi să le evităm; să ne stabilim şi să respectăm propriile noastre principii morale; să deţinem simţul responsabilităţii; să fim diplomaţi, să ştim să acţionăm în orice situaţie. Învăţarea bunelor maniere îl ajută pe copil să-şi dezvolte simţul respectului de sine şi încrederea în propria persoană. Felul în care foloseşte cuvintele are efect asupra oricărui gen de relaţie pe care o are. Pregătit încă de mic în acest sens, el va deveni o persoană adultă manierată, iar gesturile de politeţe şi respect vor constitui un reflex, vor veni ca ceva firesc în comportamentul cotidian. Cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să aibă în preajmă exemple pozitive şi... cine poate fi cel mai bun model pentru el dacă nu părinţii? La început se învață lucrurile simple: să salute, să mulţumească. Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Chiar dacă cel mic este mofturos, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să fie confundat comportamentul lui cu lipsa de maniere – este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu trebuie neapărat să cunoască și să respecte mai mult de una – două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să fie învățat să utilizeze din ,,cuvintele magice“: te rog, mulțumesc, poftim, îmi pare rău, scuză-mă. Trebuie încurajat să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Astfel, nu trebuie uitat că, după ce i se oferă obiectul pe care l-a cerut, să îi fie amintit să mulţumească. Trebuie să fim un bun exemplu pentru el – să ne comportăm calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate, să ne adresăm politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devenim noi înșine un exemplu. Pe de altă parte, trebuie să îl felicităm și să îl lăudăm ori de câte ori se dovedește bine crescut. Cu puțină creativitate, micuțul de 3 sau 4 ani poate fi ajutat să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anumit fel. Joaca este cel mai simplu mod. Trebuie inventate jocuri în care el să fie actorul principal: să i se propună să fie gazdă, iar cei mari musafiri. Va învăța cum să își trateze invitații: să îi servească cu dulciuri sau să poarte o conversație politicoasă. Înspirându-ne din situaţiile cotidiene, vom găsi pentru el numeroase roluri: vânzător sau cumpărător într-un magazin, patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar părinții își vor atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Pot fi folosite povești, cărticele cu imagini, muzică sau casete video cu desene animate. Atunci când începe să meargă la grădiniță, cel mic devine tot mai independent. Pentru că părinții nu vor fi tot timpul alături de el, va trebui să îi fie dezvoltată mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări etc. Se poate începe cu supravegherea intervențiilor în discuții și explicarea unor reguli ce trebuie respectate. De exemplu, este

1509

politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Vor fi folosite situaţii din viața de zi cu zi, de la grădiniță, de pe stradă, dar fară să facem pe profesorii. Nu trebuie amenințat folosind expresii de genul: ,,Să nu te prind că faci vreodată ca Gigel, că îți rup urechile!“. Când greșește, trebuie să i se atragă atenția și să i se amintească ce are de făcut. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1510

IMPORTANTA GRADINITEI IN DEZVOLTAREA COPIILOR Prof. MUSTATA IULIANA - RELLY G.P.N. PATARLAGELE, JUD. BUZAU La prima vedere, gradinita poate parea doar un loc de joaca, un spatiu unde parintii ocupati isi pot lasa copiii. Cu toate acestea, gradinita contribuie la dezvoltarea psihica a micutilor si se concentreaza pe diverse abilitati necesare pentru viitor.Varsta prescolara este un moment important pentru dezvoltarea copilului. Micutii devin constienti de lumea inconjuratoare, manifesta curiozitate fata de ceea ce observa sau nu cunosc si ajung sa imite comportamentele celor din jur. Elemente insusite la gradinita Aceasta perioada reprezinta temelia intregii vieti de mai tarziu. La gradinita, copiii isi insusesc notiunile de baza in ceea ce priveste scrierea, limbajul si numerele. De asemenea, acest mediu este perfect pentru a invata conceptul de relationare si pentru o prima integrare in sistemul de invatamant. Copilul prescolar inca este la varsta la care totul este un joc. Astfel, gradinita este institutia care ii invata pe micuti cum sa respecte anumite reguli, un orar, o munca structurata si egalitatea sanselor in ceea ce priveste educatia. Specialistii in educatie recomanda ca cei mici sa mearga la gradinita, in loc sa ramana acasa cu bona sau bunicii. „Copiii au un potential de dezvoltare enorm, asadar ar trebui valorificat cat mai bine si cat rapid cu putinta. in plus invatarea unui nou mod de viata este benefic , daca adaptarea se face cu succes”, ne spune ea. Pe langa un mediu care ofera un grad de socializare ridicat, micutii invata si anumite deprinderi precum: implicarea in activitati, puterea de concentrare la un anumit lucru, memoria, atentia, rabdarea si cooperarea. Un bun exemplu il constituie serbarile de la gradinite. Copiii invata poezii, nteractioneaza unii cu ceilalti si cu publicul si respecta o anumita coreografie sau regie. Un alt element este faptul ca micutii invata sa isi castige o anumita pozitie sociala. in familie, copilul se afla in centrul atentiei. Cu toate acestea, intr-o institutie de invatamant, acesta este nevoit sa se afirme Diferenta intre locurile de joaca si gradinita Pe langa motivele mentionate mai sus – socializare si respectarea unei rigori – mai sunt si alte elemente de luat in considerare.Sa ne gandim la urmatoarea situatie. Avem un copil care nu a fost dat la gradinita. in acest caz, singura lui sursa de interactiune cu altii de varsta sa este parcul, locul unde micutii ies la joaca. Totusi, in parc, activitatile nu pot fi prea complexe si nici prea diversificate. Nu exista obiective concrete care trebuie urmarite. „In parc cu greu gasesti un parinte care sa isi asume rolul de coordonator al activitatii, care sa ii dezvolte pe copii in mod egal etc. In al doilea rand gradinita ofera un program comun pentru acelasi numar de copii cuprinsi in sistem, in parc programele parintilor nu pot sa fie atat de bine corelate pentru ca unul si acelasi grup de copii sa se intalneasca” In plus, in gradinita, copilul are propriul lui spatiu – scaunelul lui, dulapiorul lui pentru hainute, jucariile pe care le gaseste in fiecare zi. in parc, nu exista o astfel de identificare. Chiar daca micutul are un loc preferat, sunt zile in care poate fi ocupat.Desi nu exista un sablon, in general, copilul care nu a trecut prin gradinita se adapteaza mai greu in clasele primare. Bineinteles, acest lucru este strans legat si de flexibilitatea micutilor. Scoala presupune un program mult mai strict, o competitivitate mai acerba si un efort mult mai mare. Fara o perioada de pregatire – gradinita – copiii se pot trezi intr-o lume noua, cu reguli multiple si greu de aprofundat. Familia in raport cu gradinita Nu in ultimul rand, ne punem intrebarea: unde se incadreaza familia in tot acest plan pentru educatia copilului? Educatia din familie – cei sapte ani de acasa – reprezinta suportul pe care se sprijina intregul viitor al copilului. Exista conceptia unor parinti ca gradinita trebuie sa se ocupe de copil si atunci acasa copilul trebuie doar sa se distreze. Gradinita si familia ar trebui sa se completeze reciproc, sa se sustina una pe alta si impreuna sa lucrezepentru binele copilului. „Familia ar trebui sa il ajute pe copil sa aprofundeze cunostintele de la gradinita. Parintii ar trebui sa ia in calcul informatiile date de educatoare, fie ca sunt pozitive sau negative si sa le treaca prin propriul filtru. Familia va confirma sau infirma informatiile primite in unitatea scolara. La gradinita exista un singur evaluator pentru mai multi copii, iar micutii petrec relativ putin timp. Cadrul didactic trebuie sa gaseasca

1511

in parinte un partener si un ajutor pentru dezvoltarea copilului, dar si parintele trebuie sa fie luat in seama atunci cand ofera feedback sau are initiative si idei.De asemenea, nevoia pentru o scoala a parintilor se remarca din ce in ce mai mult. O astfel de institutie i-ar invata pe adulti elemente necesare „meseriei de parinte”. Bibliografie: - www.performante.ro

1512

Cei şapte ani de acasă! Prof. Mustaţă Nicoleta Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş” Adjud Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în mediul familial. Copilul trăieşte faptele părinţilor care îi vor servi de model şi mesajele din spatele frazelor care i se spun. Când vorbim de „cei şapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasa ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie pot lăsa amprente pe toată viaţa. Forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în cei şapte ani de acasă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care au o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. Educaţia trebuie să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Felul în care copilul percepe şi stochează în inconştient mesajul codificat al propoziţiilor care îi sunt spuse de către părinţi, îi vor pecetlui destinul. Părinţii îşi lasă amprenta asupra structurii şi profilului spiritual-moral, al personalităţii propriilor copii care se menţine toată viaţa. Expresia „cei şapte ani de acasă” înseamnă imitaţie şi învăţare după modelul dat de părinţi. Părinţii îşi educă copiii prin principii, ordine, porunci, contraporunci, program, emisiuni etc. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depind de câţiva factori; relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea părinţilor îl ajută să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngriţit. Ideea aceasta de siguranţă îi creează deschidere spre învăţare şi asumarea regulilor de comportament. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. El înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 ani, la 7 ani. La 2 ani nu putem obliga copilul să fie altruist cu jucăriile lui, pentru că el nu este pregătit pentru asta. Este necesar să fixăm limite, deoarece copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La 2, 3 ani îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spun bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Au loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucările. O fetiţă are o păpuşă. Părinţii trebuie să vegheze ca fata să o întreţină în condiţii bune, să o îngrijească. Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot juca de-a spitalul, în care medicul dă “Bună ziua!”, spune vorbe blânde şi încurajează pe bolnavi. Se pot juca de-a şcoala , în care profesorul salută copii şi spune “Mulţumesc” după fiecare răspuns. În jocuri cu obiecte din viaţă, copii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinaţi cu procurarea de alimente casnice, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în

1513

mânuire a banilor. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie feriţi copiii. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Acum este momentul pentru a-l învăţa bunele meniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar în cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţie corectă sunt întâmplările din spaţiul familial. După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădinţă, poate purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile familiale. Părinţii trebuie să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. În concluzie, educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.

1514

,,Vreau să fiu un părinte competent... cine mi se alătură ?`` Prof.Musteța Adina / Prof. Manciu Adriana Grădinița cu P.P.”Palatul Fermecat”Reșița Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului.Chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să li se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Copilul trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu i se facă observaţii în public. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinții trebuie să fie exemplu pentru copii,să impună limite și reguli în comportamentul copiilor,să permită copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin,să fie părinți implicati și devotati, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu ei! Copilul trebuie să audă și să simtă zilnic că e iubit. Părinții ar trebui să spună mereu copilului „TE IUBESC !”și să demonstreaze ce simt pentru copilul lor prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. Părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Bibliografie: *www.copilul.ro *jurnalul.ro/viață-sănătoasă/sănătatea.

1515

*,, Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fară să rănești’’ de Anca Botis Matanie si Anca Axente

1516

Educația în familie Prof.psihopedagog Mutaffof Melania C.S.E.I.Sighetu Marmatiei,Maramureș Motto: “Copiii, sunt mâinile cu care prindem cerul.”( H.W.Beecher) Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială . Printre principalele “ingrediente “care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: să spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul celor care servesc masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor, astfel, va învăţa să-si recunoasca greşelile şi sa fie sincer. Bineînţeles că toate “ingredientele” de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Prin urmare cei șapte ani de acasă împreună cu educația primită în familie sunt adevaratele calități ale unei persoane deoarece de acea educație depinde caracterul si comportamentul unei persoane. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii . Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală ? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Bibliografie: “Copilul nostru de la 3 la 6 ani” - Gianfranco Trapani, Aurora Mastroleo, Editura:ALL 2013 - Ghid practice complet pt parinti “Comunicarea eficientă cu copiii“ - Adele Faber, Elaine Mazlish Editura:Curtea Veche,2013

1517

Cei șapte ani de acasă înv. Mutu Mioara Școala Gimnazială ”Ștefan cel Mare” Zemeș Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie sau nu, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”. Satisfacerea nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor.„Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă. Crizele de personalitate sunt o etapă normală. Cum le gestionăm depinde de fiecare dintre noi. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialiștii atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologii. După 5 ani aceștia înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea constituie oglinda familiei. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .În această perioadă se stă mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați in general. Cei din familie încearcă să-i sfătuiască și să-i educe cum știu ei mai bine, ca pe viitor să poată intra în societate cu minim de lecții despre viață în general, cum să fie respectați bunicii, cum să fie respectată familia și cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștri.

1518

Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles iți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai înțelept, o sa dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.

1519

Cei șapte ani de acasă Nacea Georgiana- Rm. Valcea Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească, să calculeze ci el trebuie să învețe cum să se comporte cu ceilalți. Când auzim expresia ,, Cei șapte ani de acasă,, ne gândim la educația pe care un copil o primește de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Atunci când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne referim la un copil bine crescut, educat, manierat care știe să spună te rog frumos, să mulțumească, să relaționeze cu ceilalți în limita bunului simț. Educația primită în cei șapte ani de acasă este esențială în viața unui copil. Aceasta depinde de relația afectivă dinte copil și părinte, de dragostea cu care părinții își înconjoară copilul. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar atunci când copilul se simte apreciat de părinți acesta percepe în mod pozitiv regulile impuse de aceștia. De obicei când găsim un gest nepotrivit în comportamentul unui copil recurgem la expresia ,,nu are cei șapte ani de acasă,,. De ce un copil ajunge să aibă gesturi nepotrivite? Să nu știe să se comporte în relațiile cu cei din jur? La baza lipsei educației stau părinții care nu au timp să se ocupe de copilul lor, fie sunt prea ocupați cu munca și uită ca un copil are nevoie de atenție, de afecțiune, fie au și ei diferite tulburări de comportament datorită lipsei de educație de care la rândul lor nu au avut parte. De obicei ceea ce vede un copil în familie tot așa o să facă, adică dacă în familie sunt certuri, scandaluri, copilul preia acele obiceiuri și o să le aplice și el la rândul lui când o să aibă familia lui. În ziua de astăzi, părinții uită, nu au timp sau nu vor să se mai joace cu copilul lor, să mănânce la masă împreună, să îi asculte și să dea importanță celor zise de ei chiar dacă par niște prostii. Părinților le este mult mai ușor să le dea tableta sau telefonul și așa știu că îi țin ocupați câteva ore sau chiar o zi întreagă. Copilul se lasă influențat de tot ceea ce este în jurul lui, are acces la informație și sunt multe tentații care îl pândesc, de aceea este bine ca familia să vegheze fiecare pas al copilului, fiecare etapă din viața lui si să îl îndrume către ceea ce este bine. În primii ani familia trebuie să călăuzească fiecare pas din viața copilului, atunci când deja începe să descopere lumea cu bune și cu rele Din păcate la școală, profesorii nu îi pot educa în cele 4 5 ore pe care ei le petrec la școală, dacă atunci cănd se duc acasă mediul familial nu este tocmai cel potrivit pentru a avea parte de o educație ,,ca la carte,,.

1520

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Ed. Prof. Nagy Andrea Timea Liceul Teoretic „Petőfi Sándor“ Săcueni G.P.N. Săcueni Familia este primul mediu de viață al copilului. Prin influențele pe care le exercită asupra copilului, familia constituie sinteza unei triple dependențe a acestuia față de părinții săi: dependența biologică, dependența socială și dependența educațională. Îmbogățirea socială și educativă a copilului continuă pe măsură ce el pătrunde în alte medii sociale, îndeosebi în grădiniță și mai apoi în școală. Dezvoltarea copilului în familie se impune a fi apreciată deci prin atmosfera unică în felul ei a climatului afectiv și educativ pe care acest mediu i-l crează. Educația în familie nu trebuie considerată o operă de rutină, ci una de creație continuă. Tocmai pentru că este în mod real o operă de creație continuă, ambii părinți trebuie să se aplece cu grijă asupra fiecăruia dintre copii, să încerce să distingă la fiecare ce este propriu în personalitatea sa și să-i modeleze în consens cu criteriile morale și culturale ale tradiției naționale și ale societății, dar și cu înclinațiile lor aflate în stare germinativă. Se recunoaște faptul că într-o familie mama reprezintă prin excelență afectul, iar tatăl autoritatea. Trebuie să existe echilibru prin care să se asigure copilului un mediu securizant favorabil dezvoltării sale armonioase. Prin colaborarea cu grădinița, școala prin receptivitatea curentă față de mijloacele comunicării de masă (televiziune, calculator) familia are șanse să prefigureze schimbările sociale în educația copiilor încă de la vârsta preșcolară a acestora. În ultimii ani televizorul a devenit un membru al familiei. Se pune întrebarea dacă televizorul are efect pozitiv asupra dezvoltării preșcolarului sau are unul negativ. Forța televizorului este foarte puternică în influențarea comportamentului copilului. Copiii mici stau mult timp în fața televizorului, se uită la tot feluri de programe, filme, etc. Părinții trebuie să controleze timpul petrecut în fața televizorului al copiilor și programele pe care le vizionează. Trebuie să stabilească o limită clară a timpului pe care copilul îl poate petrece în fața televizorului. Este important ca părintele să vizioneze împreună cu copilul său desenele animate, programele pentru a putea să explice dacă nu înțelege ceva. Este important să alegem noi programele la care se uită copilul, astfel putând evita să întâlnească cu agresiune. Pentru comportamentele agresive ale copiilor la grădiniță de multe ori este de vină televizorul deoarece desenele animate, filmele, emisiunile sunt pline de agresiune verbală sau fizică. Copilul face ce vede, cum imită pe mama făcând mâncare, așa imită și agresivitatea văzută la televizor. De aici reiese că rolul părinților în acei șapte ani de acasă este foarte însemnat.

1521

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Proiectul educaţional “Săptămâna părinţilor” un succes educaţional Nagy Andrea Timea MOTTO: “Plantele se formează prin cultivare şi omul prin educaţie .” J. J. Rousseau „Şcoala e trei lucruri totdeodată:o casă - o carte - un dascăl.” Al. Odobescu Familia va fi întotdeauna factorul care trebuie să se ocupe de educația copilului. Cei șapte ani de acasă constituie bazele formării în educația copilului. Familia va fi modelul pe care copilul va urma, va fi factorul cel mai important în modelalrea caracterului său. Familia constituie mediul în care se va forma deprinderile, priceperile copilului, și, deasemenea tot aici se vor acumula cunoștințele elementare. Într-o familie cu un climat de armonie, confort și dragoste ,copilul va deveni un adult care va reflecta prin comportament aceeași armonie și dragoste în care s-a maturizat. Reforma învăţământului aduce o schimbare semnificativă în ceea ce priveşte relaţia cadrului didactic cu ceilalţi factori implicaţi în educarea elevului, îndeosebi cu familia. Poziţia familiei este aceea de partener într-un proces de dezvoltare ,de conturare a drumului şi rolului social pe care îl va alege copilul . Colaborarea dintre familie şi şcoală este un factor esenţial în procesul de educare a şcolarilor. Numai împreună putem reuşi să dăm societăţii un cetăţean pregătit , gata să înfrunte problemele inerente ce apar, capabil să relaţioneze, să se integreze în colectivitate , să facă faţă cerinţelor acesteia. Familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o competiţie crescută pentru obţinerea atenţiei copiilor şi, uneori, din dorinţa de a le oferi siguranţa economică, petrec mai puţin timp cu cei mici. Dacă mai există şi lipsă de comunicare între şcoală şi familie , situaţia devine mai complicată. De aceea, şcolile încearcă să vină în întâmpinarea părinţilor prin organizarea unor activităţi comune, un rol important avându-l lectoratele deoarece prin intermediul acestora cadrele didactice îi pot îndruma pe părinţi, îi pot face să înţeleagă rolul pe care îl are parteneriatul şcoală-familie în procesul de instruire a copiilor. Parteneriatele eficiente sunt planificate şi implementate cu grijă . Parteneriatele educaţionale şcoală-familie nu se reduc la acele forme tradiţionale prin care şcoala colaborează cu familia şi anume: şedinţe cu părinţii, vizite la domiciliul elevilor , corespondenţa cu părinţii, lectoratele pedagogice, vizitele părinţilor la şcoală etc. Pentru acest demers în şcoala noastră,Școala Gimnazială ”Aurel Vlaicu”-Arad s – a pus accent pe implicarea cât mai aprofundată a părinţilor în activitatea educativă a elevilor prin organizarea mai multor proiecte educaţionale. Unul dedicat exclusiv părinţilor este intitulat “ Săptămâna părinţilor” şi se deruleză de mai mulţi ani consecutivi având un mare succes . În cadrul acestui proiect intitulat: “ Săptămâna părinţilor “ eu m-am pregătit cu o serie de acţiuni cu educative . Scopul acestora au fost următoarele: cultivarea şi dezvoltarea parteneriatului dintre familie şi şcoală; implicarea părinţilor în viaţa şcolii, astfel încât să devină parteneri active şi avizaţi în educaţia copiilor; susţinera unor lecţii de către părinţi pentru a face cunoştinţă de către părinţi ce înseamnă a preda la oră; informarea părinţilor cu privire la strategiile de cunoaştere a copilului ;crearea de oportunităţi pentru valorificarea experientelor pozitive dobândite de părinţi în educarea copilului ;consilierea părinţilor privind problematica educării copiilor; familiarizarea părinţilor cu strategii specifice procesului de învăţământ; dezvoltarea abilităţilor de comunicare, optimizarea comunicării dintre părinte- elevînvăţător; formarea părinţilor în vederea ideii de parteneri egali şi responsabili în educaţia şcolarilor mici . Toată săptămâna dedicată părinţilor s- a desfăşurat într – o atmosferă foarte caldă în care atât părinţii , cât şi copiii s-au simţit într-un cadru familial . Părinţii au avut ocazia să – şi vadă copiii lor în cadrul activităţii orelor devenind unii dintre ei pentru o oră “ educatori “ .

1522

Pentru toată săptămâna parcursă , pentru că au venit la şcoală, pentru că m-au ajutat în activitatea mea didactică, eu împreună cu elevii mei de la clasa a IV-a le –am mulţumit oferindu –le o diplomă. Iată cum arăta aceasta:

ŞCOALA GIMAZIALĂ „AUREL VLAICU” ARAD SĂPTĂMÂNA PĂRINŢILOR Diploma “MEREU PĂRINTE” Se acordă d-nei......................................şi d-lui....................................... pentru curajul cu care au întemeiat o familie, pentru dragostea cu care-şi cresc copiii, pentru grija zilnică cu care îi înconjoară şi pentru efortul permanent de a le oferi un viitor mai bun.

Prof.. Nagy Andrea

1523

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ G:P.N. nr 2. Covasna Educatoare; Nagy-Sándor Iringó-Imola La prima vedere, gradinita poate parea doar un loc de joaca, un spatiu unde parintii ocupati isi pot lasa copiii. Cu toate acestea, gradinita contribuie la dezvoltarea psihica a micutilor si se concentreaza pe diverse abilitati necesare pentru viitor. Varsta prescolara este un moment important pentru dezvoltarea copilului. Micutii devin constienti de lumea inconjuratoare, manifesta curiozitate fata de ceea ce observa sau nu cunosc si ajung sa imite comportamentele celor din jur. Elemente insusite la gradinita Aceasta perioada reprezinta temelia intregii vieti de mai tarziu. La gradinita, copiii isi insusesc notiunile de baza in ceea ce priveste scrierea, limbajul si numerele. De asemenea, acest mediu este perfect pentru a invata conceptul de relationare si pentru o prima integrare in sistemul de invatamant. Copilul prescolar inca este la varsta la care totul este un joc. Astfel, gradinita este institutia care ii invata pe micuti cum sa respecte anumite reguli, un orar, o munca structurata si egalitatea sanselor in ceea ce priveste educatia. Specialistii in educatie recomanda ca cei mici sa mearga la gradinita, in loc sa ramana acasa cu bona sau bunicii. Pe langa un mediu care ofera un grad de socializare ridicat, micutii invata si anumite deprinderi precum: implicarea in activitati, puterea de concentrare la un anumit lucru, memoria, atentia, rabdarea si cooperarea. Un bun exemplu il constituie serbarile de la gradinite. Copiii invata poezii, interactioneaza unii cu ceilalti si cu publicul si respecta o anumita coreografie sau regie. Un alt element este faptul ca micutii invata sa isi castige o anumita pozitie sociala. in familie, copilul se afla in centrul atentiei. Cu toate acestea, intr-o institutie de invatamant, acesta este nevoit sa se afirme printre colegii sai de aceeasi varsta. Diferenta intre locurile de joaca si gradinita Pe langa motivele mentionate mai sus – socializare si respectarea unei rigori – mai sunt si alte elemente de luat in considerare. Sa ne gandim la urmatoarea situatie. Avem un copil care nu a fost dat la gradinita. in acest caz, singura lui sursa de interactiune cu altii de varsta sa este parcul, locul unde micutii ies la joaca. Totusi, in parc, activitatile nu pot fi prea complexe si nici prea diversificate. Nu exista obiective concrete care trebuie urmarite. „In parc cu greu gasesti un parinte care sa isi asume rolul de coordonator al activitatii, care sa ii dezvolte pe copii in mod egal etc. In al doilea rand gradinita ofera un program comun pentru acelasi numar de copii cuprinsi in sistem, in parc programele parintilor nu pot sa fie atat de bine corelate pentru ca unul si acelasi grup de copii sa se intalneasca. In plus, in gradinita, copilul are propriul lui spatiu – scaunelul lui, dulapiorul lui pentru hainute, jucariile pe care le gaseste in fiecare zi. in parc, nu exista o astfel de identificare. Chiar daca micutul are un loc preferat, sunt zile in care poate fi ocupat. Desi nu exista un sablon, in general, copilul care nu a trecut prin gradinita se adapteaza mai greu in clasele primare. Bineinteles, acest lucru este strans legat si de flexibilitatea micutilor. Scoala presupune un program mult mai strict, o competitivitate mai acerba si un efort mult mai mare. Fara o perioada de pregatire – gradinita – copiii se pot trezi intr-o lume noua, cu reguli multiple si greu de aprofundat. Familia in raport cu gradinita Nu in ultimul rand, ne punem intrebarea: unde se incadreaza familia in tot acest plan pentru educatia copilului? Educatia din familie – cei sapte ani de acasa – reprezinta suportul pe care se sprijina intregul viitor al copilului.

1524

Exista conceptia unor parinti ca gradinita trebuie sa se ocupe de copil si atunci acasa copilul trebuie doar sa se distreze. Gradinita si familia ar trebui sa se completeze reciproc, sa se sustina una pe alta si impreuna sa lucrezepentru binele copilului. „Familia ar trebui sa il ajute pe copil sa aprofundeze cunostintele de la gradinita. Parintii ar trebui sa ia in calcul informatiile date de educatoare, fie ca sunt pozitive sau negative si sa le treaca prin propriul filtru. Familia va confirma sau infirma informatiile primite in unitatea scolara. La gradinita exista un singur evaluator pentru mai multi copii, iar micutii petrec relativ putin timp. Cadrul didactic trebuie sa gaseasca in parinte un partener si un ajutor pentru dezvoltarea copilului, dar si parintele trebuie sa fie luat in seama atunci cand ofera feedback sau are initiative si idei.”, explica Georgeta Panisoara. De asemenea, nevoia pentru o scoala a parintilor se remarca din ce in ce mai mult. O astfel de institutie iar invata pe adulti elemente necesare „meseriei de parinte”.

1525

The magic of education Nanut Iulia, Scoala Gimnaziala “Alexandru Stefulescu” Tg-Jiu When the education of a child is mentioned, people think way too often that the school and the school only is responsible for it. We tend to forget that the upbringing of a child falls, in most part, to the parent and not to the teacher (although they also play a huge role in it). From the moment of birth to the moment when a child first steps foot in a classroom and officially becomes a student, his education falls in the hands of his parents. The education that a child receives before going to school or kindergarten represents the base that the teachers will build upon. The more active of a role a parent takes in educating his child, the more help it will provide for him, especially, and for those who are next in line to teach him. In the first few years of their lives, children encounter their first learning processes: learning how to walk, learning how to talk, learning the colours of the alphabet and so on. As a child who has already acquired a basic set of knowledge and self-consciousness grows older, the more complex processes of thought will begin to develop in his mind. For example, a child will wonder if his actions or the actions of those around him are good or bad and, as the parent will be his primary source of information, the criteria will be set according to their reaction. The kid will perceive if a parent has a good reaction or a bad one and will associate the action with it. This will, for the most part, set a guideline for the rest of his life. Later, as the child grows a bit older, the guidelines of their personalities will begin to be filled in. When the kid first goes to school, a part of this process falls into the hands of the teacher, who spends what is a good deal of time of the child’s day with him. The teacher will be responsible for providing additional information to what the parents have already provided, but the filters of his actions will still match the criteria of the education received while at home. Later in life, after the child is no longer a child, leaves school, becomes an adult and then maybe a parent himself, all the information and education that the school has provided will shape him, for the most part, intellectually and professionally, but the education given by the parents in the first few years of his life will still be the criteria of all his thought processes. In conclusion, the education received from the parents, before going to school, is unmatchable and follows a person throughout its life, willingly or unwillingly, being the most important and most solid pillar of their personality.

1526

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Năstase Georgeta „Contează educaţia pe care un copil o primeşte de-a lungul primilor săi şapte ani de viaţă sau nu?” Aceasta este întrebarea care se regăseşte pe buzele tuturor, atunci când vorbim despre comportamentul copiilor în societate, în raport cu cei mai în vârstă etc. De obicei părerile sunt împărţite, însă multe dintre persoanele de vârstă mijlocie afirmă că „persoana fără cei şapte ani de acasă, nu poate fi considerată niciodată un om de bază al societăţii.”În mod normal, educaţia este cea care ne face pe noi oamenii să ne diferenţiem de ceilalţi din jurul nostru, aici vorbind despre cea pe care o primim pe parcursul programelor de studii pe care le urmăm, însă nu puţine sunt persoanele care afirmă „poţi să ai zece facultăţi, dacă nu ştii să îi respecţi pe cei din jurul tău şi sa te comporţi civilizat în orice situaţie, atunci pregătirea ta este egală cu zero. Începând din pruncie un copil va imita şi va absorbi cu uşurinţă toate informaţiile pe care le va auzi în jurul său, cu precădere în familie. Acestea îşi vor lăsa asupra sa o amprentă definitorie, pentru că acel copil va fi, oriunde va merge oglinda casei şi familiei, de un provine. De aceea, este extrem de important ca toţi părinţii să îşi petreacă cât mai mult timp posibil alături de propriul copil, în primii săi ani de viaţă, ajutându-l astfel să facă primii săi paşi în viaţă pe drumul cel bun. Pentru un copil părinţii săi reprezintă nişte repere sacre, pe care nu îi poate absolut nimeni să îi înlocuiască. Ceea ce îl învaţă părintele pe copil că este bine, acesta din urmă va înţelege şi îşi va însuşi acea informaţie mult mai temeinic, decât atunci când aceasta ar veni de la un străin. Este adevărat că educaţia primită din partea părinţilor, în mod empiric, în primii ani de viaţă, precum şi mediul unde locuieşte un copil, persoanele cu care acesta interacţionează au un rol determinat în dezvoltarea acestuia de mai târziu. Oare sunt la fel de importanţi cei şapte ani de acasă şi în cazul acelor copii, care provin din medii defavorizate şi familii destrămate, care reuşesc să ajungă modele demne de urmat în societate pentru alţii? Aceste situaţii sunt foarte puţine, însă, iată că acei copii reuşesc să se salveze, să învingă mizeria şi sărăcia, fără ai avea pe proprii lor părinţi modele demne de urmat. Deci, într-o astfel de situaţie, totul vine din interiorul acelui copil care ajunge să conştientizeze cât de mult te ajuta educaţia şi să ai conduita morală în societate. Ne mai putem confrunta şi cu acele situaţii, în care un copil primeşte în familia sa o educaţie aleasă, familia sa este una respectată în societate, însă acesta ajunge în cercuri vicioase, care îl vor determina sa se îndrepte spre non-valori şi să îşi însuşească aceste comportamente negative. De obicei, intervenţia familiei în astfel de situaţii este una fără sorţi de izbândă, iar copilul va continua sa meargă pe drumul pe care şi l-a ales, chiar dacă acesta este unul greşit. În ciuda acestui fapt, educaţia este cea care învinge întotdeauna, iar puterea exemplului pozitiv oferit la vârste fragede este de netăgăduit. Consider că a avea cei şapte ani de acasă este un aspect care te va ajuta în anumite împrejurări, te va determina să îi oferi locul tău în microbuz unei persoane mai în vârstă, să arunci hârtia la coş şi nu pe stradă, să nu scuipi şi să nu fumezi în locuri publice etc. Pe de altă parte, cei şapte ani de acasă pot fi asemănaţi cu temelia unei case, pe care urmează să construieşti partea ce mai importantă, iar acest lucru va depinde numai de tine ca viitor adult ce urmează să facă parte din societate. Vâltoarea vieţii ne loveşte pe toţi determinându-ne să ne schimbăm comportamentul şi propriile principii în funcţie de momentele pe care le trăim şi de experienţa pe care o acumulăm. La un moment dat, cei şapte ani de acasă îşi vor pierde din importanţă, pentru că fiecare persoană va fi nevoită să ia decizii, în anumite circumstanţe ale vieţii, fără ca fragila educaţie primită în primii ani de viaţă să îi mai fie utilă. Modelele pe care noi ni le alegem în viaţă au şi ele un rol determinant în dezvoltarea noastră, influenţându-ne în bine sau în rău propriul comportament. Suntem uneori nevoiţi să acţionăm altfel decât în mod normal, datorită împrejurărilor nefaste ale vieţii, datorită faptului că nu vrem să ne pierdem un loc de muncă pe care l-am obţinut greu etc. Drumul în viaţă este greu şi anevoios, plin de capcane şi gropi de ocolit, depinde de noi toţi cum reuşim sa ne strecurăm ca să ajungem la destinaţia dorită, fără prea multe pierderi. La un moment dat, ne trezim singuri cu noi înşine, într-o societate care nu mai promovează „cei şapte ani de acasă”, nu mai ţine cont de adevăratele valori româneşti unde atât politeţea cât şi bunul simţ sunt considerate a fi slăbiciuni, pe care trebuie să ştii să ţi le maschezi foarte bine, dacă vrei să te integrezi în societatea bolnavă din zilele noastre, unde normalul este considerat anormal, iar anormalul normal. Dacă un băiat, dintr-un grup de adolescenţi, ce s-ar afla într-un microbuz, i-ar ceda locul său unei bătrâne sau doamne, ceilalţi probabil ar râde de el, l-ar apostrofa cu diferite jigniri. În astfel de momente, acest

1527

băiat ar trebui să îşi aducă aminte de cei şapte ani de acasă şi de educaţia primită, făcându-le faţă colegilor săi şi neacceptând să îi asculte şi să le urmeze îndemnurile negative. În zilele noastre acest lucru se întâmplă foarte rar, spre deloc, ceea ce demonstrează că s-au produs schimbări majore în societate şi în modul de a-l gândi al oamenilor. Argumentul persoanelor, care refuză să îşi cedeze locul său din microbuz, celor mai în vârstă, care uneori se sprijină tremurând într-un baston noduros, este acela că şi ei au plătit pentru bilet, însă banii sunt lipsiţi de valoare în faţa durerii şi a înţelepciunii ce este întipărită pe faţa bătrânilor. Precum spune părintele C. Pomohaci într-unul din cântecele sale: „SĂ FII OM E LUCRU MARE, SĂ FII DOMN E O ÎNTÂMPLARE!, aceste cuvinte ar trebui să ajungă la urechile tuturor celor ce preferă să fie sclavii unei false educaţii.

1528

EDUCAŢIA PRIMITĂ ȊN FAMILIE: 7 ani de-acasă Ed. Nǎstase Lucica Grǎdinița PP ,,Lumea Copiilor”, Constanța Educaţia, bunele maniere, regulile moral-civice sunt baza formării unui comportament corespunzător, necesar adaptării copilului în societate. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care o primeşte copilul de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentul copilului până merge la şcoală. Un copil care are 7 ani de acasă e un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care are un comportament adecvat cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia pe care o primeşte copilul în cei 7 ani de acasă are legătură cu dezvoltarea psihică a copilului, cu relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, cu valorile morale, spirituale transmise de familie acestuia. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme într-o disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: ,,Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos” şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune ,,bună ziua”, ,,te rog”, ,,mulţumesc”, ,,la revedere”, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, conştientizează semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur - copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul ,,taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti” sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus ,,mulţumesc” la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci

1529

exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună ,,mulţumesc”, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. 7 ani de acasă înseamnă: 1. Să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie. (Trebuie să ştie ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.). 2. Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-şi spună părerea). 3. Să fie atent şi implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poata evita situaţiile cu potenţial periculos şi, ca revers al medaliei, să poata oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenţia acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu caştile ȋn urechi, trimiţând SMS-uri, izbindu-se de alţi pietoni şi ignorând culoarea roşie a semaforului, de exemplu, iar ca ajutor, să adune fructele cuiva care şi-a rupt sacoşa, să urce în pom dupa o pisică speriată…). 4. Să ştie să piardă (şi automat, să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv), dar şi să câştige cu eleganţă (fără a-l umili pe cel care a pierdut). Lucrurile astea se învaţă mai mult prin copierea părinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decât din predici şi poveşti. Aşa că e de maximă importanţă ca părinţii să fie un exemplu pentru cei mici. Şi e important, de asemenea, ca independenţa copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe când, dacă e obişnuit de mic să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui, şi controlate de adult), îi va fi mult mai uşor să ia hotărâri în ceea ce-l priveşte. Bibligrafie: - ,,Terapia de familie” - Iolanda Mitrofan, Editura Sper, 2001 - ,,Creşterea copilului de la o zi la şase ani” (Manualul părinţilor) - Anne Bacus, Teora 1995

1530

Cei 7 ani de- acasa Gradinita cu Program Normal Sfantu Gheorghe –Iernut Scoala Primara Sfantu Gheorghe -Iernut Ed.Natea Mihaela Inv .Chira Daniela Inv.Cozma Lumita ,,Copilului poţi să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puţin cei mari, taţii şi chiar mamele, îşi cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici şi e prea devreme pentru ei să ştie ceva. Ce idee tristă şi nefericită! Şi ce bine îşi dau seamă copiii că părinţii lor îi cred prea mici şi prea neştiutori, când ei, în realitate, înţeleg totul. Adultul nu ştie că, până şi în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util.’’F.M.Dostoievski Auzim foarte des expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Cand devenim părinți auzim și mai frecvent expresia“Cei șapte ani de acasă” . De data asta și în preajma copiilor noștri, dar și legat de noi. Este foarte trist cand auzim spunandu-se despre copilul nostru,,Se vede ca-i lipsesc cei sapte ani de-acasa’’.Aceasta afirmatie ar trebui sa dea de gandit oricarui parinte despre ceea ce a facut sau va face in continuare,unde a gresit si cum poate remedia comportamentul micutului. Niciun părinte nu-şi doreşte ca micutul lui să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la gradinita/şcoală, in parc, la teatru sau în vizită. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. ,,Fii tu exemplul copilului tau’’ A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il indrumi in directia corecta Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul principal. O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment.

1531

Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 .

1532

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! PROF. NEACȘU MARIANA CAMELIA COLEGIUL NAȚIOBNAL AGRICOL ”CAROL I„ , SLATINA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. Cei 7 ani de acasă înseamnă: 1. Să-şi poată evalua obiectiv poziţia în raport cu o situaţie. (Trebuie să ştie ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă etc.) 2. Să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească un limbaj politicos, să nu se miorlaie, să nu fie obraznică, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-şi spună părerea) 3. Să fie atent şi implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situaţiile cu potenţial periculos şi, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenţia acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căştile în urechi, trimiţând SMS-uri, izbindu-se de alţi pietoni şi ignorând culoarea roşie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, de exemplu, să adune fructele cuiva care şi-a rupt sacoşa, să urce în pom după o pisică speriată...) 4. Să ştie să piardă (şi automat, să-şi focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar şi să câştige cu eleganţă (fără a-l umili pe cel care a pierdut) Lucrurile astea se învaţa mai mult prin copierea părinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decât din predici şi poveşti. Aşa că e de maximă importanţă că părinţii să fie un exemplu pentru cei mici.

1533

Şi e important, de asemenea că independenta copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în mica copilărie e mereu altcineva care să ia decizii în locul său, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca să-şi afirme independenţa, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenţă. Pe când, dacă e obişnuit de mic să înfrunte nişte situaţii şi să facă nişte alegeri (evident, pe măsura lui, şi controlate de adult) îi va fi mult mai uşor să ia hotararari în ceea ce-l priveşte. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

1534

Copilaria celor „sapte ani de-acasa” Prof. NEAGA NICOLETA Școala Gimnazială Nr.1 Bărsănesti,loc.Bărsănesti,jud.Bacau “Din fericire există pe lume COPILĂRIA”. Este vârsta marilor superlative pe care le merită viaţa, vârsta celei mai pure sincerităţi, a celei mai depline libertăţi, vârsta viselor fără graniţă, vârsta care trăieşte prin flori şi se exprimă prin exclamaţii, vârsta în care toţi suntem frumoşi. Şi, dacă există copilărie, trebuie să existe dragoste. Oare există pe lume părinţi care să nu-şi fi iubit copiii? De obicei, copiii spun că un nevoie de dragoste, securitate, laudă.”Nimeni şi nimic nu te face mai fericit decât familia ta!”.În cadrul familiei, copiii găsesc climatul necesar bunei creşteri. Grija părinţilor pentru pregătirea copiilor lor rezultă din faptul că-şi dau seama de exigenţele vieţii moderne. „Cei 7 ani deacasă”- nu reprezintă o expresie depăşită, ci o necesitate. Familia este şcoala primelor emoţii; îi învaţă pe copii să fie fiinţe sensibile, capabile să-şi însuşească trăsăturile morale ale persoanei. O situaţie întâlnită în unele familii este”regimul” de răsfăţ, când copilului i se satisfac toate plăcerile şi capriciile, este menajat în toate chipurile, încât acesta repede ajunge micul” tiran” al casei, în faţa căruia se supun ceilalţi membri ai familiei. Un tratament lipsit de afecţiune din partea familiei atrage după sine conduite greşite din partea copilului: agresivitate, încăpăţânare, egoism, izolare, fugă şi vagabondaj, lene, furt, minciună. Aceste conduite greşite trebuie prevenite şi corectate. Poveştile, se zice, cresc într-o grădină fermecată. Cuibul poveştilor poartă numele de…copilărie. În fiecare poveste locuieşte şi câte o zână bună. În inimile lor calde, numai bucurii ştiu să adune. Ele alungă din jurul copiilor tristeţea; vorbele lor aduc mângâiere. Acestor zâne bune, copiii le dau câte un nume: mama, bunica. Cunoscându-şi bine familia, arborele ei genealogic, trecutul ei, copiii pot gândi şi simţi ca marele povestitor Ion Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti…parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată”. Copiii sunt raţiunea de a fi a familiei. Fiecăruia îi este dată de natură măsura de minte pe care a fost dat s-o aibă. Educaţia poate să dezvolte puterile minţii existente, nu poate pune însă ceea ce nu-i. Da, din fericire există pe lume copilăria- susur al tuturor izvoarelor de cristal, râs gingaş al răsăritului lunii, privire candidă şi adiere a dimineţilor care proclamă şi opresc gesturile negre ale inconştienţei, pulbere de aur şi diamant cu care vrea să se obişnuiască eternitatea. „Copilul nu este copil fiindcă este mic- el este copil ca să devină adult”. Jocul”De-a familia”, pe care l-am desfăşurat împreună cu elevii mei, este intens proiectiv şi prezintă foarte mare importanţă din cauză că familia este scena principală de viaţă a copilului şi totodată nucleul social în care se condensează şi reflectă în mod sensibil întreaga viaţă socială. Acest joc are o poziţie specială în nomenclatorul general al jocurilor copiilor. Variabilitatea mare a acestui tip de joc se datorează faptului că familia oferă experienţa cea mai nuanţată şi trăită intens de către copii. Am constatat că acest joc oglindeşte habitudinile, atmosfera, stilul de comunicare şi afecţiune din familie, responsabilităţi certe asumate de membrii acesteia, dar şi tensiunile ce se consumă în familie, evenimentele ce o traversează. Imitaţia în joc este creatoare. Folosesc jocul didactic în orice moment al lecţiei. Consider că învăţarea prin efort personal însoţită de satisfacţie şi bucurie este temeinică şi generează noi interese de cunoaştere. Deosebit de interesante sunt rolurile profesionale prezentate în jocurile copiilor. Prin aceste jocuri, copilul se apropie de universul profesiunilor şi al muncii. Copilul interpretează roluri pozitive şi negative. Jocurile răspund trebuinţei de creaţie a personalităţii, dar şi a sinelui în raport cu viaţa şi ipostazele ei felurite. Analiza jocurilor pune în evidenţă statutul mintal, cel afectiv, cel de sănătate al copilului, dar şi structura experienţei şi a mediului de cultură. Jocul de rol capătă roluri psihologice tot mai complexe, funcţii formative, funcţii de relaxare, funcţii de facilitare a adaptării copiilor la aspectele mai complexe ale mediului înconjurător, funcţie de umanizare, constituind o pregătire a copilului pentru viaţă. Fiind veşnic supus cerinţelor realităţii, jocul creează copilului o apropiere intuitivă complexă, de aspecte şi laturi importante ale realităţii. Prin jocul cu subiect şi rol se facilitează ca acceptare aspecte legate de frustraţie şi de regulile de viaţă socială mai greu de acceptat. Interesul faţă de activităţile şcolare şi extraşcolare este înglobat în cel de joc şi întreţinut de el. Personalitatea expansivă a copilului iradiază prin traseele organizate de interese, extrăgând din substanţa vieţii sociale valori cu care se” hrăneşte” spiritualitatea lui abia formată.

1535

Şcoala impune modelele ei de viaţă, dar şi modelele sociale de a gândi şi acţiona. Ea creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, cât şi condiţia de exprimare a acesteia. Asimilarea continuă de cunoştinţe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea faţă de calitatea asimilării lor, situaţia de colaborare şi de competiţie, caracterul evident al regulilor implicate în viaţa şcolară contribuie la modificarea de fond de fond existenţială a şcolarului. Adaptarea lui se precipită şi se centrează pe atenţia faţă de un alt adult decât cei din familie. Acest adult(învăţătorul) începe să joace un rol de prim ordin în viaţa copilului. Noi suntem reprezentanţii comunităţii din care face parte copilul. În acelaşi timp, noi suntem cei care veghează la exercitarea regulilor societăţii şi şcolii şi cei care antrenează energia psihică, modelează activitatea intelectuală a copilului şi organizează viaţa şcolară în ansamblul ei. În planul integrării în colectiv intervin unele schimbări- copilul devine mai sensibil la informaţii sociale, la opinia clasei. Preocuparea pentru colectiv se încarcă de nuanţe, se exprimă prietenia şi în cadrul acesteia se creează planuri copilăreşti, confidenţe, mici iniţiative. Rolul nostru este foarte important. Stilul de lucru, atitudinea generală, experienţa de cunoaştere a copilului, cultura, au influenţe formative puternice,. Şcoala creează copilului condiţii directe şi indirecte de a intui existenţa altor tipuri de familie decât a sa, şi de a face comparaţii. Deosebită importanţă capătă în învăţământul primar, două categorii de probleme strâns legate între ele: prima se referă la dezvoltarea interrelaţiilor sociale şi a caracteristicilor acestora; a doua priveşte rezonanţele în structura personalităţii a noii experienţe- inclusiv a celei socialepe care o traversează dezvoltarea psihică. Activităţile şcolare şi extraşcolare creează copilului condiţia unei inserări în evenimentele sociale curente. Participarea activă a şcolarului la aceste activităţi are influenţe formative privind dezvoltarea laturii sociale a personalităţii. Dacă sunt bine organizate, activităţile dezvoltă interesul şi facilitează identificarea socială a copilului. Dobândirea statutului de şcolar alături de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere largă spre viaţa socială. „Pentru a trăi prin oameni, trebuie să ştii să te porţi cu oamenii.”

1536

STUDIU PRIVIND IMPACTUL DIVORTULUI ASUPRA COPIILOR PROFESOR.INV. PRIMAR NEAGOE SIMONICA SONIA SCOALA GIMNAZIALA BALILESTI Divorțul își pune amprenta asupra copilului de orice vârstă, consecințele materializându-se la nivel emoțional, comportamental, intelectual și social. Efectele sunt vizibile încă de la vârstele mici, motiv pentru care am ales să prezint impactul divortului asupra copiilor până la vârsta de 18 ani. Pornind de la ideea că familia este structura de bază a societății, putem afirma cu certitudine că de ceva vreme aceasta nu mai are importanța pe care-o avea în trecut. Dacă atunci familia juca un rol foarte important atât în viața individului, cât și a societății, observăm că în ultimul deceniu o familie nu mai are o viață îndelungată deoarece divorțul este tot mai des întâlnit. Mai mult, acum se practică căsătoria de probă; asadar viziunea asupra familiei este alta. Dacă la în mediul rural încă i se mai acordă căsătoriei importanța cuvenită, este privită ca fiind sfântă, ca ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă, în mediul urban situația e tocmai invers. Se constată că la oraș divorțurile au devenit o obișnuință și atunci ajungem la întrebările: “De ce se mai căsătoresc oamenii? Ca să aibe de ce divorța?” căci sunt foarte multe cupluri care se despart la nici macar un an după căsătorie. Consider că înainte de a te căsători trebuie să te gândești bine, să nu te pripești pentru că o căsătorie se realizează sau ar trebui sa se realizeze, așa cum spune și religia, o singură dată în viață. Specialiștii din domeniul psihologiei au abordat și viața familiei, formând terapii de familii pentru a-i ajuta pe cei în cauză să remedieze situația. Tot ei s-au orientat către copiii acestor familii deoarece ei sunt cei care suferă cel mai mult. Din dorința de a proteja cât mai mult copilul, dar și de a minimiza șocul despărțirii, este luat în vedere modul de înștiințare a copilului, de explicare a evenimentului astfel încât copilul să nu se culpabilizeze mai târziu, aranjamentele privitoare la locația în care va locui copilul, custodia, menținerea comunicării și a relației cu ambii părinți, preîntâmpinarea eventualelor conflicte, împărțirea echitabilă a responsabilităților între părinți, adică respectivul copil nu trebuie să sufere, trebuie să fie ajutat să treacă cu bine peste aceste obstacole ale vieții.. Efectele divorțului se manifestă asupra copilului la nivel emoțional, comportamental și psihic. Puțini dintre cei ai căror părinți trec printr-un divorț reușesc să devină mai ambițioși, mai tenace, preocupați de obținerea unor rezultate școlare superioare, marea majoritate întâmpinând dificultăți de concentrare în cadrul activităților școlare, angajarea în conflicte cu colegii și profesorii, eșec școlar, randament redus. Mulți dintre acești copii sunt catalogați ca fiind angajați pe calea devianței comportamentale (toxicomanie, prostituție, consum de alcool). Copilul trebuie să facă față stresului rezultat din divorț, este suspus exprimării preferinței față de un anumit părinte în cazul acordării custodiei. În continuare voi enumera câteva dintre manifestările post-divorț în funcție de vârstă. Între 0 si 2 ani copilul întâmpină dificultăți de somn, coșmare, iritablitate sau hiperactivitate, este trist, plânge des și refuză să mănânce. Părinților li se recomandă să acorde cât mai multă afecțiune față de copil, să îl îmbrățișeze cât mai des, să îl viziteze, dar să nu îl mute dintr-un loc în altul. Este bine ca relația copilului cu bunicii să fie menținută. În toate aceste acțiuni, se recomandă perseverența și consecvența părinților. Între 3 si 5 ani copilul manifestă teama de a sta singur, se teme de abandon sau separare, de lipsa iubirii părinților, fabulează pe tema împăcării părinților, continuă să-i includa pe ambii părinți în jocurile “de-a familia”, devine agresiv cu păpușile sau cu celelalte jucării sau față de părintele cu care locuiește, trăiește sentimente de vinovăție față de despărțirea părinților, este mereu preocupat, are dificultăți în a învăța, îi scade puterea de concentrare. Părinții sunt sfătuiți să le acorde copiilor dragostea lor, să le reamintească faptul că nu ei sunt vinovați pentru divorț, să îi asigure că îl vor vedea pe celălalt părinte, să îi explice regulile de vizitare, să îi vorbească despre noul domiciliu, să evite comentariile negative la adresa celuilalt părinte, să nu prindă la mijloc copilul între certurile lor, astfel încât acesta să devină un intermediar, să discute cu ceilalți părinți care se confruntă cu aceeași problemă. Între 6 si 8 ani devin adesea mai agresivi și mai furioși pe mamă, dacă aceasta este cea care a rămas cu copilul, se simte trădat de părinți, îl poate idealiza pe părintele absent, are coșmaruri violente, reapare anxietatea, are dificultăți la învățătură sau la alte activități, se simte neiubit, pot apărea comportamente

1537

inacceptabile, cum ar fi minciuna, furtul, agresiunea. Are o puternică dorință de a-și reuni parinții sau încearcă să îi găsească mamei un nou partener. Între 9 si 12 ani copilul este extrem de furios, tocmai pentru a se apăra de durere, șoc, poate fi foarte dificil, mai ales că începe pubertatea, încearcă să se răzbune pe cel pe care îl crede responsabil pentru divorț, îi este rușine de ce i se întâmplă familiei sale, este derutat, adesea ia parte unuia dintre părinți. Părinții trebuie să fie precauți în a face afirmații denigratoare la adresa părintelui absent, îl poate încuraja pe copil să păstreze relația cu părintele de același sex, îl poate implica pe copil în diverse activități cu Între 13 si 18 ani relația cu părinții devine mai distantă, pentru că el este mai independent, își critică părinții și își promite să nu facă aceleasi greșeli, este responsabil față de fratii mai mici, pare mai matur decât cei de vârsta lui, nu se poate decide de partea cărui părinte este, poate părăsi casa pentru a evita conflictele, prezintă un mare risc de suicid, poate deveni izolat sau depresiv, se poate refugia în alcool, droguri, are dificultăți în a-și vedea părintele cu un alt partener. Părinții trebuie să evite orice comentariu negativ la adresa celuilalt părinte, să mențină stabilitatea, să evite schimbările majore, să evite sarcinile casnice în exces. În concluzie, părinții trebuie să aleagă momentul potrivit pentru informarea copiilor cu privire la divorț, nu trebuie să amâne informarea ducându-i la bunici, apoi , la întoarcere acasă, copiii să afle despre divorț de la un singur părinte. Ambii părinți trebuie să fie de față când îl înștiințează pe copil cu privire la acest lucru și trebuie să-i explice că singurii vinovați sunt ei, părinții, și că întotdeauna le va acorda atenția și dragostea cuvenită. Ei trebuie să-și vegheze copilul îndeaproape pentru că divorțul poate avea un impact negativ. Mai mult decât atât, consider că respectivul copil trebuie dus la un psiholog care să-l ajute să treacă peste aceste greutăți ale vieții, făcându-l să privească viața în mod pozitiv. Copilul trebuie să știe că are doi părinți care nu s-au mai putut înțelege și au decis să urmeze drumuri diferite, dar că pe primul loc în viața lor se va afla copilul. De aceea, când un copil rămâne la un singur părinte, celălalt trebuie să-și respecte zilele de vizită, să nu uite de ele pentru că cei care suferă cel mai mult sunt copiii. Bibliografie: 1. Baran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva socio-pedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004 2. Dumitru, I., A., Consiliere psihopedagogică. Baze teoretice şi sugestii practice, Editura Polirom, Iaşi, 2008 Nichols, M., P., Schwartz, R., C., Terapia de familie – concepte şi metode, 2005

1538

Cei șapte ani de acasă! Prof.coordonatori Neamț Alina Tatiana Both Aurelia Luminița Colegiul Tehnic Anghel Saligny Baia Mare Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Educatia este pe prim plan in formarea unui om. Cind ai 7 ani de acasa stii ce inseamna bunele maniere, stii cum sa te comporti cu oamenii din jur, si esti respectabil. Le multumesc parintilor pentru ca mi-au dat o educatie, asta m-a ajutat si ma va ajuta in continuare sa trec in orice situatie a vietii.Cei 7 ani de acasa, acesta perioada are o importanta deosebita pentru bine, pentru ca am fost un copil bine crescut, care stiu sa ma salut, sa spun multumesc, sa cedez in fata celor mai batrini, si sa ma port cuviincios.Toata aceasta educatie primita de la patinti ma va ajuta sa ma descurc in relatiile cu oamenii din jur. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patrucinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe. Educaţia care porneşte de la „Cei şapte ani de-acasă”, este un bun prilej de a-i învăţa pe copii, nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele, plăcerea şi emoţia firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că, în cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât

1539

lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

1540

Cei 7 ani de acasă Prof.înv.primar Nechifor Mirela Mădălina Liceul Tehnologic ,,Ion Podaru’’ Oraş Ovidiu Jud.Constanţa Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, după cum precizează psihologul Bogdana Bursuc. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Copiii trebuie învăţaţi să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Nu trebuie să încurajăm copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui“, după cum afirmă psihologul Bogdana Bursuc. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Copiii trebuie învăţaţi să-şi strângă singuri jucăriile să aibă sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai assume responsabilităţi. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, trebuie să nu fie încurajate aceleaşi tipuri de comportament pentru a nu-i bulversa. Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi. În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el.

1541

Cei şapte ani de acasă – o cerinţă desuetă? Prof. Florentina Necula Expresie eminamente românească, “cei şapte ani de acasă” se referă la educaţia pe care copilul o primeşte în familie, până la debutul şcolarităţii, şi face referinţă în special la cele mai simple, de bază, reguli de politeţe, bună creştere şi respect. Expresia era de notorietate în perioada comunistă, bazându-se pe ideea că familia este prima instituţie care a cărei menire este să se ocupe de educaţia copilului. Şi totuşi, expresia “cei şapte ani de acasă” este folosită în cele mai multe cazuri într-un context negativ, şi anume “nu are cei şapte ani de acasă” şi nu neapărat în legătură cu copiii. Acest lucru evidenţiază, de fapt, rolul esenţial al acestor şapte ani în formarea şi dezvoltarea copilului, dar şi în educaţia şi integrarea socială a adultului. Spunem că “nu are cei şapte ani de acasă”, în egală măsură, despre un copil care nu spune “Mulţumesc” atunci când primeşte ceva sau nu îşi salută colegii sau prietenii, dar şi despre un adult care foloseşte un limbaj licenţios pe stradă sau nu permite membrilor grupului din care face parte să-şi exprime părerea, bătându-şi joc de argumentele acestora. Există din ce în ce mai multe voci în ultima vreme care sunt de părere că “cei şapte ani de acasă” nu mai reprezintă un aspect atât de important în educaţia celor mici. Argumentele variază de la reinterpretarea termenilor expresiei şi până la eficienţa comportamentelor la care se referă expresia. Un argument ar fi acela că expresia îşi pierde conţinutul ca urmare a reducerii vârstei la care apare educaţia instituţionalizată obligatorie a copiilor (3 ani). Astfel, o foarte mare parte a sarcinii învăţării de către copii a normelor de bază ale comportării sociale revine instituţiilor implicate, şi anume grădiniţei (3 – 6 ani) şi şcolii (6 – 7 ani). Mai mult decât atât, pentru multe familii în care părinţii îşi petrec cea mai mare parte a timpului la serviciu şi pe drumul spre şi de la serviciu, noile “instituţii” ale bonei şi afterschool-ului par a prelua, odată cu responsabilităţile legate de alimentaţie şi siguranţa copiilor, şi pe cele legate de educaţia timpurie. Un alt argument invocat din ce în ce mai des este acela că setul de valori pe care îl numim “cei şapte ani de acasă” este depăşit, el fiind un apanaj al societăţii comuniste, în condiţiile în care societatea modernă, capitalistă, promovează ideea că adultul de succes este acela căruia cariera îi asigură succesul financiar şi că integrarea socială depinde în cea mai mare măsură de succesul financiar. Familia nu mai reprezintă elementul esenţial în educaţia copilului atâta timp cât ea dispune de resursele financiare pentru a plăti persoane care sunt specializate în a furniza educaţie, chiar şi la vârste fragede. Dar nu este oare această abordare a subiectului oarecum superficială? Şi nu cumva argumentele invocate nu fac referinţă la aspecte ce ţin de categorizări mai mult sau mai puţin relative? Oare faptul că acum educaţia instituţionalizată obligatorie începe de la vîrsta de 3 ani înseamnă că familia este exclusă, întrega responsabilitate a formării copilului fiind preluată de către instituţiile abilitate? Este evident faptul că nimeni nu poate afirma aşa ceva. Este foarte adevărat faptul că grădiniţa şi şcoala sunt porţile prin care copilul intră în lumea cunoaşterii şi că acestea îl ajută în achiziţia de cunoştinţe şi formarea de priceperi şi deprinderi esenţiale pentru formarea şi dezvoltarea lui profesională. Dar acest lucru nu este suficient pentru integrarea lui socială, şi nu numai ca adult. Societatea informaţională în care trăim ne oferă accesul la resurse nelimitate şi de o extremă varietate, dar omul nu trăieşte doar în faţa cărţilor, a calculatorului, a internetului, a telefonului sau a televizorului/radioului. Omul se naşte şi trăieşte într-un grup social, care se măreşte treptat, pe măsură ce înaintează în vârstă şi care este guvernat de norme specifice. Normele sunt învăţate şi puse în practică în grupul social din care face parte, ultimul aspect dovedindu-se esenţial pentru integrarea socială. Iar primul, şi cel mai important grup social este familia, în sânul căreia copilul trăieşte şi se formează treptat. Normele sociale presupun comportamente, nu cunoştinţe, iar copilul învaţă comportamentele prin imitarea adulţilor. Relaţia afectivă între copil şi părinţi este cea care reglează învăţarea. Instrucţiunile, sfaturile date de părinţi, coroborate cu aprobarea sau dezaprobarea comportamentelor copilului reprezintă forma fundamentală a educaţiei timpurii. De aceea rolul familiei este esenţial în formarea şi dezvoltarea copilului, chiar dacă ea nu este prezentă fizic în toate cele 24 de ore ale zilei lângă copil. Indiferent de prezenţa altor adulţi în viaţa lui, copilul se raportează întotdeauna mai întâi la membrii familiei sale, a căror atitudine faţă de el primează. Normele sociale simple, ca salutul, mulţumirea, respectarea partenerilor de joacă şi a persoanelor în vârstă, care îi asigură copilului integrarea în grupul de copii, evoluează firesc în comportamente sociale absolut necesare în viaţa de adult, respectul reciproc, toleranţa, evitarea conflictelor sau rezolvarea lor pe care amiabilă. Şi nu se poate pune problema de succes în carieră fără respectarea acestor norme sociale.

1542

Respectarea normelor sociale, indiferent de ce tip de societate vorbim, este absolut obligatorie pentru integrarea socială a membrilor grupului, fie ei copii sau adulţi. Şi, indiferent dacă o folosim ca atare sau găsim o alta, valorile sociale general acceptate de comunitate, reunite în expresia “cei şapte ani de acasă”, reprezintă temelia vieţii oricărui adult. Marele scriitor rus F.M. Dostoievski observa într-una din scrierile sale că "suprema pedagogie este casa parintească".

1543

Funcția educativă a familiei în primii șapte ani de viață ai copilului Prof. înv. primar NECULAE MARIANA Școala Gimnazială “Sanda Movilă” Albota Familia este nucleul societății și îndeplinește o diversitate de funcții :biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, educative. De aici și diversitatea relațiilor care se stabilesc în interiorul său, ca grup social. Ea se deosebește de alte grupuri sociale prin : forma de organizare, relațiile dintre membrii săi și atributele pe care le are. Funcția educativă a familiei se realizează prin influențele educative ale mediului familial și prin acțiunile educative ale familiei. Influențele educative ale familiei sunt deci o expresie directă a relațiilor ce se stabilesc în interiorul familiei și a metodelor culturale pe care le oferă. Acțiunea educativă a familiei se exercită în mod intenționat de către un membru al acesteia conform unui scop și folosind metode adecvate în acest sens. Mediul familial este cel care imprimă acțiunii educaționale anumite particularități. Astfel, subiectul educației este reprezentat, aici, de către toți membrii familiei, fiecare ,însă, exercitându-și atribuțiile în funcție de experiența și posibilitățile sale, de concepția despre educație, de locul pe care-l ocupă în structura de ansamblu a familiei (părinți, bunici, frați), de autoritatea pe care o are. Autoritatea poate îmbrăca diverse nuanțe ,de la autoritatea despotică sau reprezentativă până la indulgența excesivă ori atitudinea neutră sau indiferență față de educația copiilor. Relația educațională nu poate fi concepută în afara autorității, indiferent de locul în care se desfășoară educația. Autoritatea părinților se întemeiază pe un sistem de reprezentări și idei, acumulate involuntar sau deliberat, care îsi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie. Ea conferă părinților acel ascendent moral-generator de stimă, respect și admirație, indispensabil acțiunii educative pe care o intreprind .Adevărata autoritate se câștigă și nu se impune. Ea este o rezultantă a întregului comportament adoptat de părinți în viața și activitatea lor din familie și din afara ei . Acțiunea educativă a familiei poate fi compartimentată și ea în funcție de cele cinci laturi ale educației, ea răsfrângându-se asupra tuturor componentelor personalității copilului. Organizarea unui regim rațional de viață și de muncă , preocuparea pentru dezvoltarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă a organismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru formarea deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptarea unui regim de muncă și odihnă, de fortificarea organismului și de intărirea sănătății sale. Pe linia dezvoltării intelectuale, familia contribuie la organizarea vieții psihice a copilului, prin stimularea procesului de maturizare și dezvoltare a diverselor sale componente- procesele senzoriale, limbajul, memoria, gandirea, atenția, însușirile psihice etc. Este recunoscut, apoi, rolul imens al familiei în educația morală a copiilor. Aici se formează primele deprinderi și obișnuințe de comportare morală, începând cu respectarea celor mai elementare reguli de comportare, pâna la formarea unor reprezentări, noțiuni, convingeri, prin care se exprimă atitudinea copilului față de societate, față de ceilalți oameni și față de sine însuși. Tot în familie se formează primele priceperi și deprinderi de muncă, se conturează un orizont profesional și o atitudine față de muncă, se acționează pe linia orientării școlare și profesionale. In privința educației estetice, acțiunea educativă a familiei se îndreaptă în direcția formării culturii și sensibilității estetice. Gama acestor “instrumente” este destul de extinsă, mai des utilizate fiind metodele și mijloacele intuitive, persuasive, coercitive etc. Dintre acestea se pot enumera: explicația, dialogul, demonstrația, exercițiile, recomandările, sfaturile, sugestiile, forme ale aprobării și dezaprobării, forme ale activității (jocul, munca, învățătura) etc. Toate acestea circumscriu, din perspectiva psihopedagogică, specificul funcției educative a familiei în primii șapte ani de viată a copilului.

1544

DEVIANŢA COMPORTAMENTALĂ – URMARE A UNUI STIL GREŞIT DE EDUCAŢIE ALES DE PĂRINŢI Învăţător: Neculăeş Maria, Liceul Teoretic,,Callatis”, Mangalia Mai toată lumea concepe şcoala ca pe un spaţiu al instrucţiei, considerând că educaţia ar trebui făcută de familie, dar este ştiut faptul că în multe familii nici părinţii nu sunt educaţi. Revine atunci şcolii misiunea de a-i instrui şi educa nu numai pe copii, dar şi pe părinţii acestora. Am considerat totdeauna alarmantă întrebarea unor părinţi:,,Cum e copilul meu?”, întrebare care mi-a întărit convingerea că acei părinţi nu-şi cunosc proprii urmaşi şi care m-a făcut să mă întreb:,,De ce nu-şi cunosc proprii copii? Care-i motivul?” (Indiferenţa? Incapacitatea de a-l educa sau incapacitatea de comunicare, de înţelegere?) Atunci rolul nostru este complex:  să suplinim lipsa educaţiei din spaţiul familial şi să-i educăm pe părinţi;  să creăm cadrul unei comunicări reale între părinţi şi copii, părinţii fiind cel mai aproape model de urmat. Marii pedagogi ai lumii consideră exemplul unul din mijloacele cele mai bune de educaţie:,,Exemplul este o lecţie pe care oricine o poate învăţa.” Puterea educativă a exemplului se datorează faptului că el acţionează direct şi convingător. Ceea ce văd, aud şi simt că se petrece în jurul lor constituie sursa de înţelesuri care pătrunde în conştiinţa copiilor, se fixează pentru totdeauna. Părinţii pot da în fiecare zi, cu sau fără ştirea lor, exemple bune sau rele copiilor lor prin faptele pe care le săvârşesc şi prin relaţiile dintre ei, conflictele influenţând negativ comportamentul copiilor, ei crescând la întâmplare, trişti sau agresivi, temători faţă de lumea în care păşesc. Încercând să diminuăm influenţele negative asupra copiilor a unor astfel de părinţi, mi-am propus ca obiectiv în relaţia cu părinţii, ,,educarea acestora”. Prezentându-le un citat din Macarenco - ,,Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre, chiar şi atunci când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi cu alţi oameni, cum vă purtaţi cu duşmanii, cum râdeţi, cum citiţi ziarul - toate acestea au pentru copil o mare însemnătate.” - le-am întărit ideea că educaţia copilului în familie este influenţată şi de diferite acţiuni de scurtă durată, gesturi pe care le imită şi am reuşit să-i fac parteneri în această acţiune, făcându-i să înţeleagă că fiecare etapă în dezvoltarea unui copil creează responsabilităţi tot mai mari şi singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi părinţi buni. La întrebarea ,,La ce vârstă consideraţi că trebuie începută educaţia copilului?”, mulţi părinţi au răspuns că au început pe la cinci ani, când copilul înţelege ceea ce i se cere. Aceasta înseamnă că ,,cei 7 ani de-acasă” au rămas doar doi. Psihologul Raymond Moore, în lucrarea ,,Şcoala mai poate să aştepte” subliniază faptul că ar fi mult mai bine dacă şcoala s-ar începe la opt ani şi nu la şase ani, deoarece ,,educarea copilului sub opt ani în afara casei” poate primejdui dezvoltarea emoţională, comportamentală, şcolară şi socială a copilului. Desigur, se referea la faptul că în cei opt ani, în familie, educaţia copilului este făcută cu grijă şi nu la întâmplare sau chiar deloc. De multe ori, educaţia se reduce la ameninţarea ,,Las că te duci tu la şcoală!”, ca şi cum şcoala ar fi un centru de reeducare. ,,Meseria” de părinte nu este deloc una uşoară. Indiferent de specializarea pe care o are, acesta trebuie să înveţe,,A.B.C.- ul” în educaţia şi creşterea copilului, deoarece realizarea unei educaţii şi abordări ,,după ureche” poate duce la rezultate total opuse celor aşteptate. John Dresches preciza în revista ,,Signs of the Times din aprilie 1984 că:  vârsta cuprinsă între unu şi şapte ani este vârsta regulilor, pe care dacă nu le învaţă acum, copilul va deveni de nestăpânit, nesigur, nedisciplinat. La întrerbarea ,,Ce metode aţi folosit pentru a întări disciplina la copilul dumneavoastră?”, majoritatea părinţilor răspund cu proverbul:,,Bătaia e ruptă din rai”, sau enumeră o serie de restricţii (de a ieşi la joacă, de a se uita la televizor…). Am încercat să le explic faptul că disciplina se impune prin dragoste şi fermitate, ,,nu-urile” să fie irevocabile, fiecare ,,nu” să fie motivat şi să aibă o logică, să-şi respecte promisiunile faţă de copii.

1545

De asemenea am încercat să-i fac să înţeleagă că disciplina este necesară şi bună, dar nu trebuie să însemne reprimare sau tiranie. Copilul care nu a fost disciplinat prin dragoste în micul lui univers (familia) va fi disciplinat fără dragoste în marele univers (societatea). Familia fiind o echipă, copilul trebuie învăţat să-şi facă datoria, învăţat că înainte de ,,a primi” ceva trebuie ,,să ofere” ceva. Atunci când ,,oferă” ceva la nivelul familiei şi constată că rezultatul este pozitiv, el va înţelege de ce trebuie ,,să ofere” şi la şcoală şi, mai târziu, şi în societate.  vârsta cuprinsă între opt şi doisprezece ani este vârsta imitaţiei, când modelele morale sunt extrem de importante;  după vârsta de doisprezece ani este vârsta inspiraţiei. Fiecare factor al educaţiei are importanţa lui, dar mediul familial este extrem de important în creşterea copiilor.,,Copilul trebuie tratat precum aurul din lume”- spunea Dale Carenegie – atunci când este scos la lumină trebuie îndepărtate câteva tone de noroi pentru a obţine o uncie de aur. În mină însă nu cauţi noroiul, ci aurul.” Când fiecare părinte va înţelege că la copil nu trebuie să caute slăbiciunile şi să-i reproşeze că nu face nimic bine, ci să caute aspectele pozitive pe care să i le cultive, să-l încurajeze şi să-l laude, atunci putem spune că ,,au învăţat primele litere” din alfabetul educaţiei. Amintindu-le că destinul copiilor stă în mâinile lor, le-am sugerat că este necesar să petreacă mai mult timp cu ei, pentru a-i cunoaşte, deoarece ,,timpul şi energia investite sunt cel mai mare chilipir atunci când este vorba de copilul dumneavoastră – după cum spunea Zig Ziglar- .Vă veţi alege cu dividende pentru tot restul vieţii.” Fiecare părinte îşi pune mari speranţe în copilul său, îşi face planuri pentru când va creşte şi încearcă să-i ,,facă educaţia”. Cum orice acţiune presupune existenţa unui obiectiv, am cerut părinţilor să noteze câteva obiective pe care şi le-au propus să le realizeze. Au fost enumerate ca obiective să crească disciplinat, să fie ascultător, să fie cel mai bun, să ajungă mai bine decât mine. Metodele folosite pentru realizarea acestor obiective au fost de foarte multe ori greşite, deoarece:  pentru a-i disciplina, mulţi părinţi au îngrădit copiilor orice formă de manifestare, declanşându-le frica, agresivitatea, lipsa de iniţiativă, timiditatea, nesiguranţa;  pentru a-i face ascultători, au insistat ore în şir cu sfaturi, reproşuri, până când au constatat că nu-i mai ascultă, că sunt indiferenţi la solicitările părinţilor, fiind plictisiţi;  pentru a deveni ,,cel mai bun”, i-au dat sarcină peste sarcină, forţându-l la eforturi din ce în ce mai mari, şi rămân surprinşi când copilul nu le onorează aşteptările. N-au înţeles că n-au făcut altceva decât să-l obosească peste măsură şi pentru că n-au obţinut rezultatele scontate impun restricţii şi foarte curând vor putea să spună despre copil doar ceea ce nu face:,,Copilul meu nu…nu…nu…” La întrebarea ,,Câte ore aţi rezervat zilnic pentru a observa evoluţia copilului?”, răspunsul a fost alarmant:  îl văd dimineaţa înainte de a pleca la şcoală şi seara când vin de la serviciu; în rest au grijă bunicii de el;  am angajat o bonă care se ocupă de el şi-mi spune ea ce-i trebuie. Această ,,abandonare” duce fără îndoială la diminuarea ataşamentului copilului faţă de părinţi şi chiar a respectului faţă de ei. Din răspunsurile la întrebarea ,,Vă protejaţi copii în faţa oricărei situaţii mai dificile?” am constatat că o parte din părinţi exagerează în a-i proteja, iar rezultatul acestei protecţii exagerate este un copil incapabil de a lua cea mai elementară decizie, aproape incapabil de a comunica (părintele trebuind să răspundă mereu în locul lui). Aceşti părinţi încearcă să-şi educe copilul doar pentru prezent, nu pentru viitor, privându-i de libertatea de a avea iniţiative, iar atunci când au încercări timide, le taie aripile cu un ,,nu e bine”, fără a le mai explica de ce nu e bine, cum ar trebui procedat, fără a le mai da altă şansă. Lăsaţi singuri, aceşti copii vor fi asemenea unui pui căzut din cuib: pradă uşoară pentru anturajul negativ. Am grupat răspunsurile părinţilor repartizându-le unor stiluri de educaţie, şi am încercat să scot în evidenţă avantajele şi dezavantajele fiecărui stil: a) Indulgenţa adoptată de părinţi permite copilului să se manifeste cum vrea el, să-şi dezvolte o identitate proprie, să aibă o personalitate distinctă, să-şi dezvolte creativitatea, capacitatea de a lua decizii.

1546

Această atitudine adoptată de părinţi are şi dezavantaje: copilul nu va accepta limite, nu va respecta regulile, nu va accepta sfaturi, putând deveni copil-problemă. b) Autoritatea se manifestă prin aceea că părinţii îi cer copilului să respecte cu stricteţe regulile, nerespectarea lor fiind urmată de pedepse. Această atitudine îl învaţă pe copil să fie ordonat, disciplinat, respectuos faţă de cei de care îi este frică, îi dezvoltă simţul critic, îl conduce spre perfecţiune. Dezavantajele unui astfel stil educativ sunt multiple: copilul nu va deveni maleabil, va fi neiertător cu cei care greşesc, nu va putea realiza o comunicare eficientă, va fi lipsit de iniţiativă şi curaj, va fi permanent nemulţumit, va fi stăpânit de teama că ar putea greşi, stima de sine ar putea fi diminuată, ceea ce-l va marca negativ. c) Indiferenţa părinţilor faţă de copil este concretizată în neglijarea copilului şi a realizărilor lui, considerând că astfel îl va obişnui să fie mai rezistent la greutăţile vieţii. Copilul crescut în acest mod se va baza doar pe experienţa lui de viaţă, dar se va simţi lipsit de importanţă, stima de sine va fi scăzută, va avea un puternic complex de inferioritate, va fi rigid, insensibil, apatic, pragmatic. d) Atitudinea protectoare a părinţilor se manifestă prin atenţie deosebită la nevoile copilului, dedicându-se total ,,meseriei” de părinte, oferind securitate, sprijin, protecţie, având grijă să-l înveţe să fie precaut şi rezervat faţă de tot ce nu provine din familie. Dezavantajele unei astfel de atitudini sunt numeroase şi îngrijorătoare: din cauza tensiunii create de îngrijorarea permanentă şi exagerată a părinţilor de a nu li se întâmpla ceva, copilul manifestă tulburări emoţionale, stări de frică nejustificate, se simte ,,sufocat” de această grijă şi are tendinţa de a se îndepărta de părinţi, nu comunică, învaţă repede să se ascundă, să aibă secrete, îşi va exprima mânia prin acte de răzbunare. e) Democraţia ca metodă educativă adoptată de unii părinţi, pune pe primul plan respectarea drepturilor copilului, stabilind şi unele reguli ce trebuie respectate de toţi membrii familiei. Un astfel de părinte este suficient de indulgent, flexibil şi deschis spre nou, dar ar trebui să fie şi suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, este suficient de protector pentru a-i oferi copilului securitate, dar ar trebui să fie şi suficient de înţelegător şi încrezător în puterea copilului de a lua decizii. Prin atitudinea democratică încurajează copilul să fie independent, respectându-i interesele, opiniile şi personalitatea, considerându-l un membru responsabil al familiei. Copilul crescut şi educat de astfel de părinţi va manifesta iniţiativă, creativitate, autonomie, echilibru emoţional, deprinderi de comunicare eficientă, un nivel ridicat al stimei de sine, va şti să-i respecte pe alţii, să accepte observaţiile şi opiniile altora, să-şi exprime cu curaj opinia. Pe lângă multiplele avantaje, stilul democratic are şi unele dezavantaje: copilul se va adapta greu într-un grup în care este manifestată autoritatea, disciplina fermă şi nu va executa prompt sarcinile care i se vor da sau va comenta şi va refuza să îndeplinească sarcinile. Prin studiul asupra mai multor cazuri de comportamente deviante, am încercat să-mi dau seama de avantajele şi dezavantajele fiecărui stil de educaţie adoptat de părinţi, fără a avea pretenţia că am oferit părinţilor soluţiile. Acolo unde situaţia a cerut-o am îndrumat părinţii spre consiliere la psihologul şcolii sau am solicitat sprijinul psihologului pentru consilierea copilului. Recomandarea făcută ambilor părinţi a fost aceea de a nu adopta în educaţie stiluri care să fie total în contradicţie, deoarece rezultatul va fi o totală dezorientare a copilului, dezorientare ce va genera un comportament deviant.

1547

BIBLIOGRAFIE: 1. Alder A.,Psihologia şcolarului greu educabil, Ed. IRI, Bucureşti,1995 2. Bodo V., Bodo S.,Ghid practic de educaţie a copilului,Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000 3. Dr. John Gray,Copiii sunt din rai,Ed. Vremea, Bucureşti, 2001 4. Dr. Martin E.P Seligman,Optimismul se învaţă,Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003 5. Radu I. (coord.),Introducere în psihologia contemporană,Ed. Sincron, Cluj-Napoca, 1991 6.Rădulescu M. Sorin,Banciu Dan,Introducere în sociologia delicvenţei juvenile,Ed. Medicală, Bucureşti, 1990 7. Ştefan M.,Teoria educaţiei educative,Ed. Aramis, Bucureşti, 2003 8. Zani Bruna,Palmonari Augusto,Manual de psihologia comunităţii (Familia şi minorii; Marginalizare, devianţă şi dependenţa de droguri), Ed. Polirom, Iaşi, 2003 9. Ziglar Zig,Putem creşte copii buni într-o lume negativă,Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2000

1548

Cei sapte ani de-acasa Prof.înv.primar Nedea Andreea Scoala Gimanaziala N. Balcescu, Pitesti Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere? Ce faci si ce nu faci A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi: Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca problema sa se rezolve. Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa". Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul". Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei... Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere. Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca ar trebui sa le foloseasca. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete ceva! Pana la 3 ani Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel, devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se dovedeste bine crescut. Intre 3 si 5 ani Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir. Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el

1549

numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admira. El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti, de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate. Intre 5 si 7 ani O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment. De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei, ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut. Intre 8 si 10 ani Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.). De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine. La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur. Ce ar trebuie sa stie:Pana la 3 ani sa salute si sa raspunda la salut ("buna ziua", "buna seara", "la revedere") sa spuna "multumesc", "te rog”, "cu placere" sa dea mana cu cineva Intre 3 si 5 ani sa spuna "Pardon" sa bata la usa cand intra intr-o incapere sa ceara permisiunea ("Mami, imi dai voie sa..." sau "Pot sa...") sa foloseasca batista Intre 5 si 7 ani sa raspunda cuviincios la telefon - sa se prezinte, sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul sa astepte la telefon sa isi ceara scuze atunci cand greseste sa stie sa ofere si sa primeasca un dar sa nu intrerupa conversatia adultilor sa intrebuinteze corect tacamurile Intre 8 si 10 ani sa respecte bunele maniere la masa (sa nu soarba, sa nu plescaie, sa nu tina coatele pe masa, sa nu se intinda peste masa, sa nu gesticuleze cu tacamurile, sa nu manance cu cutitul, etc.) daca primeste o cutie de bomboane, politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti sa nu dea replici rautacioase despre colegi (si, in nici un caz, cand acestia sunt de fata)

1550

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. Primar, NEGOIŢĂ MIHAELA Educaţia pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei se cheamă ,, cei şapte ani de acasă”. Regulile de comportament şi educaţia oferite în primii ani de viaţă copilului sunt definitorii în pregătirea acestuia pentru viaţa de adult. A fi educat nu înseamnă doar a ştii să citeşti şi să scri, ci educaţie înseamnă latura psihologică a individului, latura cognitivă, intelectul şi nu în ultimul rând relaţionarea cu cei din jur. Se spune că un individ are cei şapte ani de acasă, dacă îndeplineşte următoarele reguli : Se poartă frumos, cunoaşte bunele maniere Îşi impune aumite reguli în comportamentul său Comunică cât mai mult cu apropiaţii Îndrăgeşte lectura şi cărţile Se joacă, se relaxează, socializează Este disciplinat Spune mereu adevărul Îşi controlează impulsurile. În primii ani de viaţă instituţia care se ocupă de educaţia unui copil este familia.Relaţia dintre copil şi părinţi pune bazele educaţiei. Valorile pe care se bazează familia se transmit şi copilului. De la 3 la 5 ani, copilul începe să-şi dezvolte simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său .Colectivul de copii pe care îl oferă grădiniţa, constituie o altă sursă generatoare de stări afective.Evantaiul acestora este practic nelimitat, de la stările pozitive de veselie, entuziasm , emulaţie, încântare, până la cele negative de tristeţe , de nemulţumire , de vinovăţie etc. Modelul identificării devine acum educatoarea, considerată un substitut al mamei. Instabilitatea afectivă este încă prezentă la această vârstă, când începe să se contureze urma unor emoţii şi sentimente superioare , morale, estetice şi intelectuale. În ceea ce priveşte relaţionarea, se constată o amplificare a independenţei comportamentale, expresie a procesului identificării de sine şi a apariţiei sentimentului de personalitate. Frecventarea grădiniţei conduce în mod inevitabil la constituirea colectivelor de elevi. Pe măsura acceptării şi conştientizării unor reguli şi norme de comportare, relaţiile interpersonale se diversifică şi se îmbogăţesc în conţinutul lor informaţional. La această vârstă copilul este capabil de fenomenul ,, percepţiei sociale” a celorlalţi parteneri, fapt ce-i permite să realizeze o selecţie în relaţiile sale interpersonale şi implicit să-i considere pe unii dintre ei prieteni sau rivali. Sistemul relaţiilor interpersonale constituie fondul pe care încep să se contureze unele trăsături caracteriale. La această vârstă urmează să se concretizeze educaţia simţurilor, educaţia imaginaţiei şi educaţia caracterului. Educaţia simţurilor implică exersarea anlizatorilor, îmbogăţirea câmpului perceptiv cu imagini cât mai complexe despre obiectele din lumea înconjurătoare. În ceea ce priveşte educarea imaginaţiei , acum apare o anumită pendulare între real şi imaginar. Educarea caracterului este în relaţie cu dezvoltarea funcţiilor psihice de cunoaştere şi exprimă gradul de socializare a copilului, reflectă modalităţile şi mijloacele de stabilire a legăturilor cu mediul social. La vârsta preşcolară socializarea face progrese datorită dezvoltării limbajului şi contactul tot mai variat ( familie , stradă, grădiniţă).Se formează atitudini de simpatie şi antipatie. Jocul în care se identifică cu mama, cu tata, cu educatoarea devine o activitate esenţială în educarea sensibilităţii, a atitudinilor ca şi în relevarea propriilor dificultăţi , a imaginii despre sine ce începe să se contureze. Mediul social- familia, grădiniţa – joacă rolul de agent mobilizator.Cuminţenia este ,, virtutea “ principală. Ascultarea se bazează pe ordinele ce i se dau şi pe interdicţiile ce i se fac.Pe această cale încep să se contureze o serie de deprinderi de conduită. Principalul agent al socializării şi al iniţierii unei conduite model rămâne tot familia.În familie învăţăm să fim umani, iar dominanta primilor ani de viaţă este imitaţia.

1551

Neînplinirile din această perioadă a vieţii sunt cu mare greutate, uneori imposibil , de recuperat. BIBLIOGRAFIE http://biblioteca.regielive.ro/referate/sociologie/socializarea-primara-in-familie-270322.html http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.html Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., Bucureşti

1552

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Prof. înv. primar Negrea Angelica Școala Gimnazială ”Ovid Densusianu” Făgăraș

MOTTO: ”O imagine face cât o mie de cuvinte!” Expresia ”7 ani de - acasă” ne duce cu gândul la un copil bine crescut, care știe să salute, să se comporte cuviincios cu alți copii de aceeași vârstă sau cu adulții, știe să spună ”Te rog frumos!” sau ”Mulțumesc!”. Lipsa celor 7 ani de-acasă aduce însă în prim plan imaginea unui copil total opus. Cei ”7 ani de-acasă” reprezintă oglinda educației pe care copiii o primesc de la părinți. Copilul este până la această vârstă ”un burete” ce absoarbe educația ”de acasă”, ca mai apoi să aducă în relația cu cei din jur ceea ce a văzut, ceea ce a auzit, ceea ce a fost lăsat să facă acasă. ”7 ani de-acasă” se construiesc treptat, pas cu pas, de către cei doi parteneri: părinți și copil. Părinții sunt modelele copiilor. Copiii vor asimila precum ”fac părinții”. În zadar spunem unui copil să nu mai țipe. Dacă el trăiește într-un mediu în care certurile între părinți sunt frecvente - după model și el va fi conflictual, va țipa. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt chei cu care copilul va deschide ușor ușa societății și sunt baze ale adaptării viitoare în școală și în societate. „7 ani de-acasă” dau satisfacție acelor părinți model care au acționat eficient la timpul portivit. Lipsa celor ”7 ani de-acasă” provoacă viitorilor adulți probleme de adaptare. ”SATISFACȚIE Stă cu diploma pe masă, Are acum și masterat, Dar cei 7 ani de-acasă Încă nu i-a terminat!”

1553

Cei șapte ani .....de-acasă ! Profesor : Negrea Claudia Ioana Grădinița : P.P . Nr. 15 Arad

Construcția celor 7 ani de-acasă este un proces indelungat , proces in care suntem implicati si noi ca educatoare dar si parintii . Atunci cănd construim împreună trebuie sa fim conștienți de importanta fiecaruia dintre noi. Este foarte important , de-asemenea , ca cei care educă copiii , parinții , educatoare , să fie riguroși cu ei însuși , pentru că fiecare copil ascultă de sfatruile noastre, dar observă in primul rând gesturile noastre. Educația uni copil nu se limitază doar a-l invăța să scrie , să citescă și să calculeze , el trebuie să învețe să se comporte cu ceilalți . Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele mainere sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca ma bine în relațile sociale și se va simți mai confortabil in prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de- acasă . Probabil că cea mai buna modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fim noi , un model pentru ei. Încă de mic , copilul treuie să învețe lucrurile simple , să salute , să spună te rog si mulțumesc . Dar buna creștere nu trebuie să se opreacă aici Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la o masă , într-o vizită , la o petrecere și chiar într-o discuție. Bunele maniere îi modelază comportaentul social și îl învață ce înseamna respectul . Iar copiii respectoși vor fi tratați cu respect , ei pot să dovedească , că au "cei 7 ani de-acasă" . Realitatea de zi cu zi a famililor de astăzi este diferită de cea a generaților anterioare . Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor , majoritatea confruntându-se cu problemele echilibrăii atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil începe să mergă la grădiniță începe o nouă etapă a vieții lui , dar și a păriților . Este foarte important ca , păințtii să cunoscă programul copiilor de la grădință , pentru a putea adapta activitățiile de acasă astfel încât ,să se asigure că există coerență și unitate între demersul educativ al grădiniței și cel al familiei . Lipsa de informație , de comunicare între educatoare și părintii , poate conduce la situații în care copilul este spus în famile unui regim de suprasolicitare , într-o cursă epuizantă de obținere a performanței , sau dinpotriva , poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinți , considerându-se că acestă sarcină este exclusiv a grădiniței. Părinții trebuie să fie informați la începtul fiecărei spătămâni , ce activități se vor desfășura la grădiniță , ce materiale vor fi utilizate , ce priceperi , deprinderi și cuoștințe vor fi utilizate. Educatoarea va afișa pe un panou lucrările copiilor , așa vor vedea și părinții , iar aceștia pot discuta cu copiii . Cu acest prilej vor cunoaște ce activități a dsfașurat copilul și vor știi cum să îil susțină în ceea ce are de învățat. Pe de altă parte aceste discuții îl vor ajuta pe copil să-și autoevalueze lucrarea și să știe care sunt direcțiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exercițiu. Deasemenea este foarte importantă comunicarea dintre părinții și copii pentru că ajută la formarea imagini de sine . Copilul trebuie întrebat în fiecare zi ce a făcut la grădiniță cum a participat la activități , dacă i-a plăcut. Pentru a-i putea înțelege , este nevoie ca părnții să-i ajute pe copii să-și exprime emoțiile fără teamă. Exist și situați în care uni copii nu sunt băgați în seamă , nu i-se oferă atenție , atunci încep să bomardeze cu povești sau să se inchidă în sine , refuză să mai comunice , considerând că ceea ce spune nu este impotant . Ar fi bine ca toți parinții să vorbească cu copilul despre ceea ce îi intereseaza , să le acorde atenție să le povestească despre ce au făcut chiar ei în cursul zilei pentru a comunica cât mai mult cu ei . Părinții pot cere sfatul educatoarei să-i ajute în conceperea și alegerea unor activități care să fie potivite vărstei copilului , care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învățat în grădiniță . Actvitățile propuse copiilor țin de imaginația , inspirația fiecărui părinte , precum și de interesele si particularitățile copiilor. Foarte importante sunt și activitățile care se petrec în casă împreună cu familia , unde copii au anumite sarcini de îndeplint , cum ar fi : să facă curățenie în camera lor , să ajute la bucătarie , să adune

1554

frunzele din fața casei , să ajute la montarea unui obiect , etc. Astfel copilul se va simți mult mai util și va avea mai multă încredere în reușitele lui. Fiecare moment poate fi u prilej din care copilul să învețe , de aceea exemplele pot apărea în orice situație . Bibliografie : 1 . P . Emil , R . , Jucu , Educația preșcolară în România , Polirom , 2002 2 . Vrășmaș Ecaterina , Consilierea și educația părinților , Editura Aramis București , 2002 . 3 . www . didactic . ro

1555

ARTA DE A FI PĂRINTE Înv. Negroiu Eleonora Liceul de Arte ,,Sabin Păuţa ,, Reşiţa “Pentru ca un copil să devină om, trebuie ca din copilărie să educi în el omul, altfel va rămâne copil toată viaţa.”(Rabindranath Tagore) Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Aşadar cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:socială, psihologică, intelectual, cognitivă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Crescând în şi alături de familia sa, copilul integrează: • Roluri (copilul va descoperi care este locul şi rolul său în familie, va şti că este frate sau soră, va înţelege care este rolul mamei şi al tatălui, va fi nepot sau nepoată); • Comportamentele acceptate şi aşteptate care sunt presupuse de aceste roluri (va descoperi şi integra cum se manifestă fratele sau sora, mama sau tatăl, bunicul sau bunica); • Valori şi norme ale familiei. În felul acesta, copilul capătă un model de relaţie pe care îl putem regăsi în toate interacţiunile sociale pe care le iniţiază în mediul său (la grădiniţă, în jocul cu egalii de vârstă). Părinţii sunt primii educatori deoarece: • ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; • familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; • comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui.

1556

Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, în natură sau acasă , sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Părinţi devenim cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el . Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 3. www.copii.ro 4. www.scribd.com 5. www.didactic.ro

1557

COPILUL DE ASTĂZI – ADULTUL DE MÂINE Profesor învăţământ preşcolar: Negru Mihaela Gradinita Nr.178, Bucuresti Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic.El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, foarte important este ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu». Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parintii o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite in primii 7 ani de viată ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1558

Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cat de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.

1559

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘCOALA GIMNAZIALĂ GIUVĂRĂȘTI PROFESOR NELEPCU DORIN Familia are o puternică influenţă asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne vedem pe noi înşine şi tot aşa se va întampla şi cu copiii noştri. Familia, stilul relaţional dintre părinţi şi stilul educativ al părinţilor afectează viaţa şi socializarea copilului, abilitatea de a învăţa şi de a fi independent, de a se înţelege cu ceilalţi, de a constientiza importanţa regulilor, inclusiv progresul şcolar şi respectul de sine al copilului. O educaţie sănătoasă pleacă încă din familie, încă de la primii ani de viaţă. Cand familia nu reuşeşte să îndplinească această sarcină şi să ofere copiilor o educaţie pozitivă, cand adulţii nu sunt modele de urmat, impactul asupra vieţii lor poate fi distrugător. În altă ordine de idei, familia este cea care pregăteşte copilul pentru viață, oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoştinţe asupra realității şi pentru formarea primelor principii de viaţă. Încă de la naştere, copilul este practic, dependent de membrii care formează familia, în special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață .In această perioadă sunt dobândite principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimţite în funcție de bazele oferite de familie. Aşadar, în acest mediu, copilul are parte de primele lecţii de viață, părinții fiind cei care îi oferă un prim model de învățare. Relaţia părinte-copil este deosebit de importantă deoarece ea duce la înrădăcinarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale. În aceste condiţii, dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității şi orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere şi siguranță din partea copilului , înțelegere şi afecţiune din partea părinților; Concluzionând, putem afirma că asigurarea unor raporturi relaţionale, echilibrate, care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți vor avea influență formativă decisivă. Aşadar, oferiţi timp copilului dumneavoastră deoarece “părinţii trebuie să ştie că copiii virtuoşi le procură la orice vârstă multă bucurie şi adânca mulţumire, iar în preocuparea atentă a părinţilor stă izvorul de bune însuşiri ale copiilor”.-Leon Battista Alberti

1560

IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA Prof. inv. presc. NELI ARDELEAN Motto „Nu nașterea ca atare te face tată, Nu purtarea în pântece te face mamă, Ci buna creștere pe care o dai copiilor. (Sf.Ioan Gură de aur) În educarea„puiului de om”, părinții ,educatorii, școala și societatea ,în general sunt mijloace importante în educație și instrucție.Ca primă verigă a sistemului educativ familia are responsabilități clare și precise.Familia este nucleul de bază în care copilul se formează ca om,având un rol decisiv în formarea viitorului social și spiritual al copilului pentru că știm că „există evenimente care-și pun pecetea asupra mentalități individului”respectiv al copilului”. Educația copiilor presupune întâi de toate desăvârșirea propriei educații,a sentimentelor noastre,părinții trebuie să se străduiască să dea dovadă de moralitate ireproșabilă,de integritate și educație aleasă, fiind formatorii unei generații, ca astfel preșcolarii să-i aibă ca model. Comportamentul plin de afecțiune al mamei este liantul care leagă formarea sentimentului comuniunii sociale ,favorizând comunicarea,colaborarea, afecțiunea,altruismul. Baza acestui sentiment o constituie relațiile cu mama ,afecțiunea reciprocă dintre mamă și copil. Comportamentele copiilor se învață prin observarea unor modele în familie sau societate. Cercetarile psihologilor, fie ca este vorba de teoria psihanalitica a lui Freud, fie de cea a lui Stekel, au un numitor comun - o prima conditie pentru educarea si dezvoltarea armonioasa a copilului este aceea conform careia copilul nu trebuie sa fie un inlocuitor pentru oamenii nefericiti, care stiu ca nu mai este nimic de facut cu viata lor. Foarte des intalnim in jurul nostru sau chiar la noi, ideea ca parintii asteapta de la copiii lor ceea ce ei nu au reusit in viata. Copiii nu sunt tratati individual, ca fiinte cu nevoi si dorinte personale, ci toata viata le este considerata ca o posibila noua sansa a parintelui de a se realiza. O alta greseala este ca un copil sa fie corupt cu daruri pentru a face ce doresc parintii, caci aceasta gresala va avea repercursiuni in viitor. Copilul va repeta accesele lui de negativism, stiind ca sunt rasplatite. Constrangerea brutala e o alta greseala. Unele pedepse mici pot fi mult mai eficiente. Daca va fi refuzat sa fie plimbat atunci cand cere sau refuzul de a-l lasa sa se joace cu un amic preferat au valoare educativa, dar trebuie sa i se explice motivul pedepsei. De fapt pedepsele ca si recompensele trebuie mereu explicate, sa i se dea motivatia unui gest, chiar daca parintele crede ca nu intelege ca "e mic". Copilul nu trebuie sa fie transformat intr-un executor al ordinelor date de parinti. Personalitatea lui trebuie sa se dezvolte in mod armonios si cu o stare de independenta logica. Putem afirma faptul ca parintii trebuie sa priveasca mereu in viitor, la ceea ce va deveni copilul lor si sa actioneze in consecinta, caci parintii sunt aceia care traseaza traiectoria vietii copilului si de ei depinde daca aceasta este plina de succese si bucurii pentru toti, sau plina de esecuri si amaraciune, caci viata este asa cum este si fiecare om trebuie sa stie sa se adapteze ei si societatii in care traieste. După cum spune un proverb: „O vorbă bună rostită la timp,înviorează sufletul copilului, precum și ploaia bună căzută la timp potrivit, înviorează câmpul”.

1561

CEI 7 ANI DE ACASĂ: DESPRE SALUT Prof. Înv. Primar NEO SIMINA ILEANA Politeţea este UN LUCRU care SE ÎNVAŢĂ foarte UŞOR. Primele reguli de politeţe le învăţăm acasă, în familie, de la părinţi şi bunici. Apoi, sarcina aceasta pică în sarcina doamnei educatoare, a doamnnei învăţătoare şi apoi a tuturor profesorilor care intervin în educarea tinerilor. Toţi aceşti oameni sfătuiesc zilnic: • „Spune Bună ziua când te întâlneşti cu cineva cunoscut!“; • „Nu vorbi cu gura plină!“; • „Pune-ţi batista la gură când strănuţi!“; • „Spune te rog când ceri ceva!“ şi multe, multe alte sfaturi. Este foarte bine că adulţii oferă atât de multe sfaturi deoarece copiii, de cele mai multe ori, le reţin şi apoi ţin cont de ele. Salutul şi despre salut Salutul este primul semn al politeţii. Să ne ferim să ne spună cineva, vreodată, „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!“ Pe cine trebuie să salutăm? • Salutăm orice persoană cunoscută, indiferent de locul în care o întâlnim: pe stradă, la piaţă, în magazin, în parc etc. • Salutăm chiar dacă nu suntem siguri că persoana căreia îi adresăm salutul ne-a văzut. Dacă nu ne răspunde la salut nu ne supărăm. Probabil că nu ne-a observat. • Salutăm întotdeauna la intrarea sau ieşirea din lift, în compartimentele de tren, stewardesele care ne întâmpină la urcarea într-un avion, vânzătorii din magazinele mici. Cine salută primul? • Băieţii salută primii fetele; bărbaţii salută primii femeile; copiii şi persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. • Când intrăm într-o încăpere, îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. • Când ne alăturăm unui grup, salutăm primii. După ce salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului. • Întotdeauna salută cel care merge pe cel care stă pe loc, cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton. Dar... Nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat dovedeşte impoliteţe. Cum salutăm? • Întotdeauna salutul trebuie să fie însoţit de un zâmbet. • Când salutăm, trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat. Nu salutăm o persoană stând cu spatele la ea sau privind în pământ ori spre cer. • Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare şi nici având gura plină. • Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti, cu mâinile. • Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem foarte preocupaţi de ceva. • Este politicos ca băieţii să-şi scoată căciula/şapca de pe cap, când salută. Formulele de salut cel mai des folosite sunt: „Bună dimineaţa!“, „Bună ziua!“, „Bună seara!“. Între prieteni şi colegi se folosesc de regulă: „Bună!“ şi „Salut!“. • Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu formulele: „Salut!“ sau „Bună!“. Salutăm cu „Bună dimineaţa“ până la ora 11 a zilei, cu „Bună ziua“ după ora 11, până la lăsarea serii şi cu „Bună seara“ după lăsarea serii. La despărţire, se salută de regulă cu „La revedere“. Putem saluta şi spunând „Bună ziua“ sau „Bună seara“. • De multe ori salutul se limitează la schiţarea unui gest cu capul – respectiv la înclinarea uşoară a capului. Astfel, dacă suntem într-un autobuz şi zărim la o oarecare distanţă o persoană cunoscută, salutăm doar prin înclinarea capului. În niciun caz nu tragem aer în piept pentru a putea striga din toate puterile un

1562

„Bună ziua“ care să fie auzit de persoana salutată. Dacă suntem pe stradă şi vizavi se află o persoană cunoscută, iar zgomotul străzii este destul de mare, salutăm doar prin înclinarea capului. • În general, când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal (folosind cuvinte de salut), atunci salutăm prin înclinarea uşoară a capului. • Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile de pe cap şi ascultăm în perfectă linişte. • Oamenii mari obişnuiesc să-şi dea mâna atunci când se întâlnesc şi se salută. Copiii, însă, nu trebuie să întindă primii mâna unei persoane adulte. Dar, dacă un adult ne întinde mâna, trebuie să-i răspundem, întinzând la rândul nostru mâna. Între copii – regula este flexibilă. Deci, când îi salutăm pe colegii şi prietenii de aceeaşi vârstă sau de vârstă apropiată, putem să însoţim salutul de gestul întinderii mâinii. Când şi cum răspundem la salut? • Când suntem salutaţi, întotdeauna răspundem la salut. De la această regulă nu trebuie să existe nicio abatere. • Răspunsul la salut se face cu bunăvoinţă, cu respect, fără a ţine mâinile în buzunare. • Când răspundem la salut ne uităm în ochii persoanei salutate. Dacă cineva ne atrage atenţia: „Te-am salutat ieri, dar nu mi-ai răspuns la salut!“ ne cerem scuze politicos, spunând „Te rog să mă scuzi, dar nu te-am observat.“

1563

CUM SE FORMEAZĂ CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ? Prof. înv. primar Novac Neta Colegiul Național „Mircea Eliade‟ Reșița „Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie‟. Eugen Heroveanu Un copil venit pe lume, într-o familie, este o binecuvântare. Părinții sunt aceia care trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a crește niște copii de care să se bucure mai târziu, în viață. În familie se pun bazele unei bune educații. spunem „Educație‟ nu trebuie să ne gândim numai la școală. Având în vedere că Educația pornește cu „cei șapte ani de-acasă‟ familia este prima școală a copilului. De aceea părinții trebuie să fie un model pentru copiii lor. Cei șapte ani de-acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Părinții au o foarte mare influență asupra copilului în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Când spunem că un copil are cei șapte ani de-acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Trebuie știut că educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de-acasă. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei șapte ani de-acasă sunt caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiune cu ceilalți. Deoarece cei șapte ani de-acasă reprezintă o oglindă a educației, pe care părinții o oferă copiilor, în creșterea și educația acestora sunt necesare a fi respectate unele reguli: Învățarea bunelor maniere ( să se poarte frumos cu toate persoanele din jur). Să se stabilească și să se impună unele reguli și limite în comportamentul copilului. Să se comunice mai mult cu copilul. Să-i limiteze timpul în fața televizorului și calculatorului și să-și facă timp a se juca, plimba, discuta mai mult cu copilul. Să-l învețe a iubi cartea, lectura de mic prin a-i citi povești și a discuta pe marginea lor. Să- i permită copilului să socializeze, să se relaxeze, să se joace din plin. Să evite educația ,cu palma‟. Să-l învețe să spună mereu adevărul. Copiii imită ceea ce văd și aud în jurul lor. Să petreacă cât mai mult timp cu copiii. Așa cei șapte ani de-acasă reflectă calitatea timpului petrecut cu el. Să-l iubească necondiționat și să-i demonstreze aceasta în fiecare zi spunându-i că-l iubește. Să nu îi pună porecle și să folosească gesturi tandre – sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișeri. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Pe întreaga perioadă se va manifesta unitatea de vederi în cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a familiei". În momentul în care copilul depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieții lui, dar și a părinților. Educația începută în familie se continuă, apoi, în școală.

1564

La începerea grădiniței are loc o schimbare a programului zilnic. Activitatea copilului cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare și privind mediul în care își desfășoară aceste activități ( o parte din zi stă la grădiniță), iar o parte acasă. Este bine ca părinții să cunoască programul copilului de la grădiniță pentru a putea adapta activitățile de acasă, astfel încât, să se asigure că există o coerență și o unitate între demersul educativ al grădiniței și al familiei. Mai târziu copilul merge la școală. Aici întră în contact cu alte persoane (învățătoarea, colegi noi). Legătura permanentă între școală și familie este foarte importantă. Părinții au nevoie de un sprijin puternic din partea școlii, pentru a se putea implica eficient în formarea copilului. Părinții și profesorii împărtășesc o responsabilitate uriașă în educația copilului. Acordul familiei cu școala înseamnă a se continua educația începută în familie, a găsi în comun soluții care să corespundă atât intereselor copilului, familiei cât și școlii și societății. Astfel, colaborarea factorilor implicați în educația copilului are un rol foarte mare în formarea unei persoane care are „cei șapte ani de-acasă‟.

1565

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ PENTRU ASIGURAREA REUŞITEI ŞCOLARE Prof. Nicoară Liliana Mihaela Grădiniţa P.N. Nr. 7, Lugoj, Timiş Motto: “ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!” Din Child’s Appeal Fără sprijinul activ al părinţilor, grădiniţa, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi ar fi educatorii. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, grădiniţă, şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Implicarea părinţilor, joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ, „cei şapte ani de acasă”. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani deacasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la grădiniţă sau la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia copilului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu educatorii, profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie

1566

tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii.

1567

CEI ŞAPTE ANI DE ACASǍ Prof. Nicolae Cristina G.P.N. Tomşanca-Buzoieşti În educarea ,,puiului de om”, pǎrinţii , educatorii, şcoala si societatea, în general, sunt mijloace importante de educaţie si instrucţie. Familia, prima şcoala a vieţii este cea care oferǎ copiilor primele cunoştinţe, primele deprinderi dar şi primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului sociofamilial. Ca primǎ verigǎ a sistemului educativ familia are responsabilitǎţi clare si diverse. Întrebarea care se pune este ,dacǎ familia de astǎzi are timp pentru îndeplinirea responsabilitǎţilor educative, dacǎ este pregatitǎ sǎ activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse sa-şi indeplineascǎ consecvent responsabilitǎţile educative fatǎ de copii, acuzând lipsa de timp, grijile vieţii zilnice, minimalizând rolul de factor educativ. Alte familii, deşi doresc sǎ asigure educaţia corespunzatoare copiilor le lipsesc pregatirea psihopedagogicǎ, experienţa. Factorii care influenteazǎ azi mediul educativ sunt:noua conceptie care se cristalizeazǎ asupra educaţiei ca serviciul social şi extinderea mass-media(T.V). Pǎrinţii trebuie sǎ-şi intǎreascǎ fundamentarea relaţiilor pe baza dragostei lor fatǎ de proprii copii şi pe dorinţa lor ca aceştia sǎ aiba performanţe si succes în viaţǎ. Aceasta nu se poate realiza dacǎ parinţii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educaţia copilului este factorul principal care dezvoltǎ personalitatea lui. În educaţia copiilor trebuie sǎ existe între pǎrinţi întelegere şi acord în diferite probleme si de aici decurg normal si celelalte. În activitatea de educaţie în familie un rol important îl are,,climatul” care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi şi carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv”(favorabil) sau ,,climatul negativ”(nefavorabil) educaţiei, adicǎ formarea copilului ca cetǎţean, ca om. Raporturile dintre pǎrinţi şi copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii lor, lucru de care ar trebui sa fie constienţi toţi pǎrinţii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale pǎrinţilor influenţeazǎ atitudinile, comportamentul şi modul de a fi al copiilor. Voi enumera câteva din posibile atitudini şi comportamente ale pǎrinţilor şi implicaţiile lor în formarea profilului moral al copilului. *,,Familia severǎ”îin anumite limite imprimǎ ordine, disciplinǎ, seriozitate, asigurǎ unitate şi echilibrul familiei. Severitatea este necesarǎ în raporturile educaţionale din familie, dar cu masurǎ. Ce s-ar întampla în cazul în care pǎrinţii aplicǎ copiilor pentru orice abatere pedepse corporale? Atunci copilul creşte timorat cu gândul pedepsei, ascunde greşelile fǎcute, simte nevoia sa mintǎ, se îndepǎrteazǎ afectiv şi efectiv de pǎrinţi şi işi cautǎ înţelegerea şi afectivitatea în altǎ parte. Aşa se nasc,,gǎştile “ şi ,,bandele” de minori. Mai gravǎ este situaţia când pǎrinţii sunt împǎrţiţi în ,,tabere”:unul sever şi unul indulgent. Astfel se formeazǎ viitorul demagog, viitorul ipocrit, trǎsǎturi de personaliate pe care nu şi le doreşte nici un pǎrinte pentru copilul sǎu. *,,Familia permisivǎ” stǎ la polul opus al familiei severe, are un climat de ,,puf”.Asemenea copil va fi neajutorat , un egoist, un meschin, cǎci în familie îi este permis orice, el are numai drepturi, în timp ce pǎrinţii, doar datorii. Un asemenea copil se adapteazǎ şi se încadreazǎ cu mari dificultǎţi în colectivele de şcoalǎ sau mai târziu la locul de muncǎ. *,,Familia rigidǎ” prejudiciazǎ maturizarea copiilor, generând lipsa de încredere în sine, teama de nereuşitǎ şi sancţiune. Învǎţǎtorul trebuie sǎ intervinǎ, dupǎ ce cunoaşte situaţia realǎ, prin vizite la domiciliu, discuţii cu pǎrinţii (în particular, nu în sedinţe) sugerandu-le cu discreţie, tact şi calm în ce mod şi sub ce formǎ se poate atenua şi echilibra severitatea. Învǎţǎtorul trebuie sǎ fie în postura sfǎtuitorului şi nu a judecǎtorului. *,,Familia libertinǎ” creeazǎ o atmosferǎ lejerǎ, prezentând riscul de a întârzia sau împiedica maturizarea socialǎ a copiilor datoritǎ preocuparii excesive a unui pǎrinte sau a ambilor pentru ei inşişi. Învǎţǎtorul trebuie sǎ intervinǎ pentru a dezvolta siguranţa de sine în sensul obţinerii unor rezultate bune la

1568

învǎţǎtura, capacitatea de decizie, spiritul de independentǎ. Punerea fermǎ în gardǎ a pǎrinţlor în legaturǎ cu pericolul evoluţiei nefavorabile a copiilor este posibilǎ şi necesarǎ. Pǎrinţii trebuie sǎ înţeleagǎ bine relaţia dintre faptǎ şi mǎsura ei educaţionalǎ. În climatul educaţional sunt necesare toate ipostazele acestuia (severitatea şi blândeţea, afectivitatea şi sobrietatea, largheţea şi stricteţea ) toate însǎ cu masurǎ şi la timp, orice exces fiind pǎgubitor în sfera formǎrii umane. Un proverb spune :,,O vorbǎ bunǎ rostitǎ la timp invioreazǎ sufletul copilului, precum şi ploaia bunǎ, cǎzutǎ la timp potrivit,învioreazǎ câmpul”

BIBLIOGRAFIE:Colecţia revistelor,,Tribuna Învǎţǎmântului, anii 2004-2005 Vrǎşmaş Ecaterina , Consilierea si educaţia pǎrinţilor , Editura Aramis , Bucureşti 2002

1569

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! NICOLAE MARIANA- ÎNVĂȚĂTOARE ȘCOALA GIMNAZIALĂ URZICA, OLT "Omul devine om numai prin educație. Dar educația, la rândul ei, trebuie sa se silească să urmeze mersul simplu al naturii. Toată puterea educatiei se întemeiază pe potrivirea acțiunii și efectelor ei cu efectele esențiale ale naturii însași. Procedeele educației și ale naturii nu sunt decât unul și același lucru."(Pestalozzi) Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Expresia ,, Cei șapte ani de acasă,, este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane întrun context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește în bună măsură viitorul adult. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social. Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Daca învățăm să facem o reprezentare clară si complexă a țelului pe care vrem să îl atingem atunci situațiile pot fi mai simplu de abordat. Greșelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înțelegem copiii și să le acordăm sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți mai buni și să preluăm exemple din propria educație. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie precedândo pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă,rolul exemplului este foarte important. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici şi care, la rândul lor, le vor transmite familiei pe care şi-o vor întemeia. Copiii nu au nevoie de părinţi ideali; ei îşi doresc că aceştia să le reflecte dorinţele şi să le înţeleagă nemulţumirile, să îi ajute când unt nelămuriţi şi să îi aprecieze atunci când merită.Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între părinţi şi copii şi îi ajută să se cunoască mai bine. n copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună te rog" şi "mulţumesc".Bunele maniere îi modelează comportamentul în societateşi îl învaţă ce înseamnă r espectul.Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța bunele maniere este un process zilnic, care va dura în timp și vei avea ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Chiar dacă a greșit de câteva ori nu tegrăbi să tragi concluzia că este prost-crescut sau că tu ai

1570

uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una sau două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată. În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice,mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-și formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate.

1571

CEI 7 ANI DE ACASA Prof. Inv. Pres. Nicolcea Andreea Diana Şcoala Gimnazială Mihai Eminescu, Grădiniţa Prichinel CRAIOVA, JUDEŢUL DOLJ Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi

1572

argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1573

Ce înseamnă “cei șapte ani de-acasă”? Prof. Nicoleta Silion G.P.P.29 Iași Cunoaștem toți expresia care se referă la cei șapte ani de-acasă, adică ne gândim la educația pe care o primește copilul de la părinti, până merge la școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de-acasă ne gândim la un copil bine-crescut care știe să spună “mulțumesc, te rog”, să salute și să se comporte frumos cu copiii de vârsta lui și cu adulții. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur. Orice părinte își dorește ca propriului copil să nu îi fie adresată această expresie și de aceea se implică cât mai mult în formarea caracterului său în cei șapte ani. Această expresie definește în bună măsură viitorul adult. Relația afectivă cu părinții este baza formării unui comportament adecvat în societate. Copilul care se simte apropiat și apreciat de părinți percepe mai ușor și mai bine regulile transmise de aceștia. În primul rând părintele trebuie să fie conștient că el este primul exemplu pentru propriul copil. De aceea spunem că “cei șapte ani de-acasă” reprezintă oglinda familiei. Dar, acești ani definesc educația pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Cei mici sunt întotdeauna tentați să imite și să copie comportamentul părintelui și de aceea trebuie să aibă mare grijă la ce trebuie să știe copilul și la ce nu trebuie să știe copilul. Mult mai ușor va ține minte ce nu e bine să facă, oricât s-ar strădui mama sau tata să-l facă să vorbească și să se comporte frumos. În această perioadă se învață ce are voie să facă și ce nu, să stabilească niște reguli stricte și realiste și să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Ambii părinți trebuie să fie consecvenți în educarea copilului. Părinții vor avea grijă să-l laude și să-l răsplătească pe copil atunci când face ceva bine. În acest fel va fi încurajat în continuare să aibă un comportament exemplar. Este bine ca părintele să fie blând dar ferm atunci când îi cere anumite lucruri legate de comportament. În același timp, părinții trebuie să fie și înțelegători și să accepte greșelile involuntare ale copiilor. De fapt, cei șapte ani de-acasa înseamnă să respecți ca să fii respectat și astfel te respecți pe tine însuți având oportunitatea de a te integra mai bine în societate. Cei șapte ani de-acasă sunt temelia vieții pe viitor și de acești ani depinde integrarea în societate, relațiile cu cei din jur și bineînțeles, o viață bună și frumoasă alături de cei dragi.

1574

,,7 ani de acasă” Prof. înv. primar Zamfir Nicoleta Liceul Teoretic “D. Zamfirescu” Odobeşti De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Această expresie defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în

1575

administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. De noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Soluţiile sunt, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1576

FAMILIA, COPILUL, GRĂDINIȚA ȘI CEI 7 ANI DE-ACASĂ Profesor pentru învățământul preșcolar, NICOLETA-LUMINIȚA GORA GPP „Dumbrava Minunată”, Bacău/Școala Gimnazială „Octavian Voicu”, Bacău A avea cei șapte ani de-acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună – cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii. Prezența activă în viața copilului dau valoare celor 7 ani de-acasă! Mediul familial are un rol esențial în educația copilului: este locul în care are loc experiența inițială de viață, socializare și de cultură a copilului. Toate achizițiile pe care le dobândește copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacțiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăiește primii ani de viață. Crescând în și alături de familia sa, copilul integrează: roluri, comportamente acceptate și așteptate care sunt presupuse de aceste roluri, valori și norme ale familiei. În felul acest, copilul capătă un model de relație pe care îl putem regăsi în toate interacțiunile sociale pe care le inițiază în mediul său (la grădiniță, acasă, în jocul cu egalii de vârstă). Să fii responsabil înseamnă să acționezi pentru atingerea unui scop fără a fi îndrumat, sfătuit, presat sau împins de la spate. Este abilitatea de a lua hotărâri și de a supurta consecințele acestora,este una din regulile pe care copilul trebuie să o învețe de timpuriu. Copilul trebuie să înțeleagă că fiecare membru al familie are un rol bine stabilit, iar el, ca membru al familiei, nu face excepție. Este bine ca cel mic să-și vadă părinții desfășurând diverse activități, care nu încurajează discriminarea de gen. Copilul are nevoie să vadă că responsabilitățile nu sunt atribuite în funcție de gen, ci după capacitatea fiecăruia de a finaliza o anumită sarcină. Este important să ne mulțumim cu efortul pe care copilu l-a depus pentru a-și îndeplini rolul, și nu pentru rezultatul obținut de acesta, pentru că beneficiile se vor vedea mai târziu. Adulții sunt, de multe ori, foarte surprinși să descopere cât de responsabili pot fi copiii și cu câtă siguranță acționează atunci când văd că părinții au încredere în ei. Fiecare intervenție pentru copil (contactul cu adulții, obișnuințele de îngrjire, rutine alimentare) sau pe lângă copil (amenajarea spațiilor în care copilul își petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenții educative, ele devenind intervenții împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează cu modele relaționare în funcție de care își structurează personalitatea. Pe măsură ce copilul crește, nevoile sale de educație capătă alte valențe. Copilul este tentat să își sume din ce în ce mai multă autonomie, are nevoie de separarea fizică de părinții lui. El are nevoie de explorarea unor noi medii în care actorii să fie atât adulți, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susțin pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor și regulilor sociale (diferite de cele din familie). Începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie și de alte intervenții educative în construirea celor șapte ani de-acasă! Acestea trebuie să fie în contexte de învățare diverse și bine structurate. Copilul are nevoie să fie pus în situația experimentărilor „pe cont propriu”, alături de alți copii, în grupuri mari sau mici. El are nevoie să învețe să se sprijine pe propriile abilități și aptitudini în situația rezolvării de probleme: „Orice problemă are cel puțin o rezolvare, iar eu pot s-o găsesc!”. Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădinița, prin valența formală a educației. Educația formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă și supravegheată de către educatoare. Educația formală completează educația informală, oferită la vârste mici în cadrul familiei și educația non-formală care se realizează prin unele activități desfășurate în afara grădiniței sau familiei. În grădiniță se completează „bagajul” celor 7 ani de-acasă. Toate activitățile care se desfășoară împreună cu copiii reprezintă experiențe de învățare pentru copil, pornind de la activitățile integrate pânâ la momentele de rutină sau tranziție, care consolidează anumite deprinderi, abilități ce contribuie la autonomia copilului, conviețuirea socială, sănătatea, igiena și protecția lui, dar și care extind cunoștințele și experiențele acumulate prin activitățile integrate. Copiii – la fel ca adulții – au cele mai bune rezultate atunci când se simt bine în propria piele. Iar ei se simt bine când li se spune că au făcut ceva bine, că sunt simpatici, că sunt o companie plăcută. Un copil își va dezvolta respectul de sine și va deveni o persoană cu ce 7 ani de-acasă, încrezătoare,

1577

independentă și fericită numai părinților/educatorilor/colegilor săi!

dacă

este

ferm

convins

de

dragoste

și

aprecierea

Bibliografie: Boca, C., 2008, Să construim împreună cei 7 ani... de-acasă, MECI, București Brewer, E., 2015, Cum să crești un copil fericit, Editura Sian Books, București Ionescu, M., 2016, Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani, Unicef, București Poenaru, M., 1991, Cei șapte ani de acasă, Editura Coresi, București

1578

Cei șapte ani de acasă! Niculina Chiper, Liceul Teoretic „Nichita Stănescu”, București Una dintre cele mai importante etape în existența fiecărui individ, este cea de la naștere până la vârsta de șapte ani. Aceasta reprezintă fundația pe care se construiește structura personalității fiecărui om. În primii ani de viață, copiii au de dragoste, de protecție și de sprijin, toate acestea în timp ce se pun bazele configurațiilor interioare, mentale, care în anii următori, vor permite dezvoltarea conștiinței lor ca indivizi. La naștere există un sistem fizic și glandular foarte diferit de cel care se va forma în anii următori.Astfel,în primii ani, copilul oferă un răspuns foarte primitiv la adevăr, bine și rău, dar acum își construiește codurile morale. Cei mai mulți dintre oameni au auzit că fiecare celulă din organism se schimbă într-o perioadă de șapte ani. Rudolph Steiner, marele profesor al antropozofiei a susținut că ciclurile de șapte ani continuă pe tot parcursul vieții, și sunt de cea mai mare importanță pentru medici, profesori, psihiatri și specialiștii în științe sociale. Fără anumite cunoștințe despre aceste schimbări, este dificil pentru oricine să înțeleagă relația dintre orice individ dat cu mediul său. Primii ani sunt cei mai importanți în viața fiecărui copil, deoarece stabilesc baza succesului global în viață. „Cei șapte ani” sunt, de asemenea, esențiali pentru fiecare societate, deoarece această perioadă este cea mai bună șansă de a influența viitorul omenirii. Fiecare copil are dreptul de a obține un start bun în existență. Ca părinți, știm cu toții că investițiile devreme în copiii noștri, implică nu numai a le oferi hrană și haine, ci, mai ales, atenție și dragoste. În lucrările lor, elevii clasei a IX-a C au arătat că cei șapte ani de acasă sunt baza de la care pornește construirea personalității unui om. Un om care are „cei șapte ani de- acasă” este ușor de recunoscut, pentru că știe ce înseamnă respectul și munca, știe cum să salute, cum să mulțumească, să-și ceară iertare, să se comporte cu toți cei din jurul lui (alți copii, tineri, maturi ori vârstnici). Comportamentul copilului este determinat de atmosfera din familie. Părinții întotdeauna vor fi modele pentru copii. În zadar i se spune unui copil că nu este bine să facă un lucru, daca unul dintre părinți face acel lucru. Deși sunt ușor de spus, un simplu „Pardon!”, „Bună ziua!”, „Te rog!” schimbă atitudinea celuilalt. Comportamentul fiecăruia îl definește ca om. În primul rând, un om se remarcă atunci când are cei șapte ani de acasă, după felul în care vorbește, se poartă și gesticulează. Bunele maniere sunt precum „apa în deșert”, greu de găsit. În cei șapte ani, un copil învață bunele maniere în situații banale, când merge la cumpărături, în vizită sau când ia masa alături de familie sau prieteni. Tot în această perisoadă copilul învață să poarte o conversație politicoasă, să nu întrerupă o discuție, să nu-și impună punctul de vedere și, mai ales, să nu ridice tonul. Să știe cum să facă sau să primească un compliment, să îți ceară scuze atunci când greșește, să știe să ofere sau să primească un dar. Când vine vorba despre un coleg sau un prieten, să nu dea replici răutăcioase. În timpul călătoriei cu mijloacele de transport în comun, copilul trebuie să ofere locul persoanelor mai în vârstă sau a celor cu copii în brațeși să nu vorbească cu voce tare. Ce înseamnă cei șapte ani de acasă? „Înseamnă să fii om cu tine însuți”, mai întâi. Apoi, nu e cazul „să-ți furi singur căciula”(precizează un alt elev), întrucât ai învățat să distingi binele de rău, să descifrezi regulile de comportament în societate. Cei șapte de acasă sunt fundamentali, întrucât atunci sunt deprinse principalele reguli de comportament, de comunicare spcială, iar acești ani au influență masivă asupra personalității individului. În opinia elevilor clasei a IX-a C, „cei șapte ani de- acasă” sunt importanți pentru că-i ajută să pornească pe drumul vieții într-un mod normal. Dacă un copil simte iubirea părinților, acest lucru îl va ajuta să aibă încredere în el și să se simtă protejat. Părințiii trebuie să fie un model pentru copii. „Mă gândesc că va veni vremea să îi dau mai departe copiilor mei – susține un elev- și că, la rândul meu, va trebui să-i învăț cum și ce să deprindă în ...„cei șapte ani de-acasă”. Cei șapte ani de acasă se referă, prin urmare, la contribuția familiei la creșterea copilului. Sintagma „cei șapte ani de acasă”a fost folosită pentru a arăta educația primită de copii,înainte de a ajunge pe băncile școlii. Sintagma citată „nu este dedicată sută la sută copiilor”, ci se referă mai mult la contribuția întregii familii la dezvoltarea copilului. Nu înseamnă numai ca un copil să învețe cum să scrie,

1579

ori cum să citească, ci și cum să se comporte în societate și cum să comunice cu ceilalți, ca mai târziu să nu apară probleme ce l-ar putea afecta. Așadar, cei șapte ani de acasă sunt importanți, deoarece sunt anii în care primești educația necesară adaptării mediului în care trăiești. În opiniile elevilor clasei a IX-a C, cei șapte ani de acasă sunt esențiali în viața fiecărui om. Importanța celor șapte ani de acasă este mai mare decât importanța școlii.

1580

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof.Nicut Nadia Costina Sc.Gimnaz.Nr.10 Rm.Valcea Un copil manierat se va descurca mai bine ỉn relațiile sociale şi se va simți mai confortabil ỉn prezența celorlalți decât unul căruia ỉi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil ca cea mai bună modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1581

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI…DE-ACASĂ! Prof. NILĂ ROXANA GRĂDINIŢA CU P.P. „T. VLADIMIRESCU” CRAIOVA Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtam ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obositi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa noastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire; - ordine; - igienă; - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emotiilor atât pozitive, cât şi negative; - bune maniere şi comportament; - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire); - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocari ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); - consecvenţa în realizarea unei sarcini; - concentrare a atenţiei; - perseverenţa în realizarea unei sarcini; - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competitive; - altruismul; - cooperarea; - atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Inainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, trebuie să ne gândim ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de către ceilalţi.

1582

PROIECT EDUCAŢIONAL NAŢIONAL „Cei şapte ani de acasă” Autor : Profesor invatamant primar - Nisipeanu Alina Elena Şcoala Gimnazială Ocniţa Judeţul Dâmboviţa,Comuna Ocniţa „Cei şapte ani de acasă”,este o expresie des întâlnită care scoate în evidenta nivelul de educaţie primită în familie şi formarea caracterului psiho-social în perioada copilăriei. Copilul primeşte primele sfaturi şi noţiuni educative, îşi dezvoltă aptitudinile şi îşi formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă, in familie. „Cei şapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, c toate acestea reprezentând bagajul lui educativ , care îl va ajută pe toată perioada şcolara şi mai departe în viaţă socială de adult. Părinţii sunt cei care pun bazele în educaţia, formarea şi dezvoltarea copilului.Pornind de la primii paşi în viaţă ,primele gesturi ,reacţii la diferiţi stimuli din mediul înconjurător,primele cuvinte,propoziţii şi idei,toate îl ajută pe copil să interacţioneze cu membrii familiei ,copii şi persoane adulte. Dacă ei sunt învăţaţi încă de mici să se exprime corect şi coerent,să respecte tot ce îl înconjoară,să asculte şi să fie ascultat la randul lui,copilul se va integra cu uşurinţă în mediul şcolar.La grădiniţă şi apoi în şcoală, părinţii vor avea în continuare un rol foarte important în educaţia lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reuşită şcolară a copilului. În perioada frecventării grădiniţei, părinţii se pot implica în educaţia propriului copil, exprimându-şi dorinţa de a participa la diferite activităţi alături de acesta, cunoscându-i prietenii si preocuparile, fiind atenţi la nevoile copilului şi păstrând un contact permanent cu educatoarea lui.La fel de important este că părinţii să îi înveţe că atunci când doreşti anumite beneficii, avantaje trebuie să dai dovadă de multă perseverenţă şi muncă,trebuie să cauţi soluţii şi să ceri ajutorul atunci când ai nevoie deoarece atât acasă cât şi la grădiniţă /şcoală şi mai târziu în viaţă sunt sarcini care pot fi duse la bun sfârşit prin puterile proprii sau cu ajutorul familiei,cadrelor didactice,prietenilor. În funcţie de particularităţile individuale ale fiecărui copil, părinţii îl pot sprijini în mod efficient dar trebuie să ţină cont că fiecare copil are nevoie ca părinţii să aibă încredere în forţele lui,că este capabil să rezove diverse sarcini singur pentru a se bucură de reuşită ;doar aşa copilul se va putea autodepăşi ,va încerca soluţii şi va cere ajutorul doar atunci când are nevoie,în special atunci când vine vorba de sarcini şcolare.Pot sa-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, material preferată, verificarea temelor, etc. Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor condiţiile de viaţă, regimul de activitate şi odihnă raportul dintre părinţi, părinţi-copii precum şi climatul familial în general. Am încercat să conştientizez familiile de rolul şi importantă care o au informarea propriilor copii. Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca părinţi .Trebuie să le fim exemplu prin toată activităţile desfăşurate să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de ceea ce fac. Am întâlnit copii a căror părinţi erau inconsecvenţi în exercitarea influenţelor educative uneori prea indulgenţi, alteori prea exigenţi, faţă de comportamentul copiilor făcând să apară manifestări violente ale acestora, legate mai ales de satisfacerea unor trebuinţe organice. Prin frecventarea grădiniţei şi printr-o bună colaborare cu familia am reuşit să înlăturăm aceste manifestări negative. Familia reprezintă mediul care influenţează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinţii trebuie să ştie că prin implicarea în educaţia şi formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta şi a-şi construi un viitor de succes şi asfel vor demontra că pruncii lor au „Cei şapte ani de acasă”.

1583

Cei șapte ani de acasă Prof.înv.primar: Nistor Maria Scoala Gimnaziala „Florian Porcius” Rodna „Educatia este ceea ce supravietuieste dupa ce tot ce a fost învatat a fost uitat.” (Burrhus Frederic Skinner) Expresia „cei șapte ani de acasa” descrie conduita unei persoane într-un context anume. Educatia din primii ani de acasa,de care cei mici au parte în familie defineste în buna masura viitorul adult. Înca de la nastere fiecare etapa din viata copilului îsi pune amprenta asupra dezvoltarii sale afective,motrice si intelectuale. Copiii sunt ca si oglinda,tot ce vad si aud ei fac.Copiii devin ceea e experimenteaza,de aceea experientele lor trebuie sa fie valoroase. Piatra de temelie în construirea personalitatii unui copil este nevoia vitala de a cunoaste si de a auzi în modul în care ei înteleg faptul ca el este iubit si apreciat, iar asta începe de la mamă si tată. În acest mediu copilul deprinde principalele reguli de buna purtare,cel mai adesea prin imitare decat un comportament constient,iar varsta aceasta este esentiala în conturarea unui comportament social corect. Aceasta perioada de timp este considerata „culmea achizitiilor”,una dintre perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii. În cei șapte ani de acasa copilul învata:deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi,exteriorizarea trairilor, sentimentelor,emotiilor atat pozitive cat si negative. Bune maniere,limbaj corect,modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului înconjurator,consecventa în realizarea unei sarcini,concentrarea atentiei, perseverenta in realizarea unei sarcini. Un copil manierat se va descurca mai bine în relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti. Parintii sunt datori sa-si îndeplineasca misiunea fata de generatia urmatoare la fel cum au beneficiat toate generatiile de-a lungul anilor. Pecetea pe care parintii o lasa asupra structurii si profilului spiritualmoral,al personalitatii propriilor copii se mentine toata viata. La temeiul formarii ca oameni stau acesti ani de acasa. „Nu ce faci tu pentru copilul tau, ci ce l-ai învatat pe el sa faca pentru el ,asta îl va ajuta sa fie un om împlinit.” (Ann Landers)

1584

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Nistor Nely-Cornelia Școala Gimnazială nr.1 Tg.Ocna, jud. Bacău Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi, binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu este indicată o educaţie cu băţul. Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că, în interiorul familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel. Educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului. Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în față copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viață voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învață copiii în cei șapte ani? -deprinderi de autoservire; -ordine, igienă; -curățenie și exprimarea propriilor nevoi; -exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; -bune maniere și comportament -limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire); -modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); -consecvență în realizarea unei sarcini; -concentrarea atenției; -perseverență în realizarea uneri sarcini; -alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: -spiritul de competiție -altruismul

1585

-cooperarea -atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalcă normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Formarea caracterului copilului este un proces continuu de durată care solicită multă pricepere, mult tact şi efort, implicând respectarea unor condiţii fără de care e dificil a proiecta atingerea unui rezultat pozitiv: 1. Iubirea faţă de copil, exprimată prin trei atitudini (subordonate, fireşte, unui scop concret - confortul moral al acestuia): apropierea sufletească, încrederea, înţelegerea; 2. Răbdarea 3. Încurajarea 4. Exemplul. Deseori, din cele mai bune intenţii, unii părinţi ajung la efecte contrare celor dorite, deoarece folosesc un stil educativ greşit. Cele trei erori principale, care derivă din stilurile parentale şi conduc la efecte contrar aşteptărilor, sunt următoarele: 1. Asprimea exagerată (care-1 determină pe copil să se închidă în sine sau să se revolte, ceea ce, în ambele cazuri, afectează negativ educaţia şi formarea caracterului). 2. Descurajarea şi umilirea (care-1 demobilizează pe copil în plan intelectual, volitiv şi afectiv). 3. Lipsa explicaţiei morale şi a colaborării cu copilul (care afectează educarea şi manifestarea corectă a liberei voinţe). Important este ca părintele să nu suprime libera exprimare a voinţei copilului, ci să o încurajeze, să se sprijine pe ea, s-o orienteze moral. Un bun părinte face tot ce este mai bine pentru copilul său, răspunde tuturor necesităţilor lui, indiferent de faptul că locuieşte împreună cu acesta sau separat. Nevoile copilului, pe care un bun părinte e dator să le satisfacă, sînt următoarele: nevoi fizice de bază (adăpost şi căldură, hrană adecvată şi odihnă, îngrijire şi igienă, securitate fizică şi emoţională), afective (admiraţie şi tandreţe, atenţie şi observarea comportamentelor, aprobare, comunicare, colaborare), stimularea potenţialului înnăscut (încurajarea curiozităţii, imaginaţiei şi a creativităţii, asigurarea posibilităţilor de dezvoltare), responzabilizare, direcţionare şi control (disciplină şi ordine), independenţă etc. Cei 7 ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la școală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinții. Pentru că majoritatea fac referire la educația primită acasă, educația dată de părinți, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl învățam să-l avem pentru semenii noștri. Cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult și face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experiențele noastre, amintirile noastre, învățăturile noastre și cu ce anume a rămas fiecare din toți acești ani.

1586

Importanța modelului familial în formarea și dezvoltarea copilului Prof. Nistor Oltea, Școala Gimnazială ”George Voevidca” Câmpulung Moldovenesc, Suceava ”Cel mai important factor educațional este conversația din casa unde locuiește copilul.” William Temple În opinia mea, perioada cea mai importantă în formarea și dezvoltarea emoțională, psihică și comportamentală a unui copil, cu implicații directe și inerente pe tot parcursul vieții, o reprezintă primii ani din viață, petrecuți în mediul familial. Copilul este supus unui șir de experiențe formative, pe care le asimilează prin valorificarea modelelor și a valorilor promovate în familie. De aceea, rolul familiei este primordial în dezvolatarea sănătoasă și armonioasă a personalității copilului în primii ani de viață, pănă la vârsta de 7 ani, când va merge la școală. Normele deprinse în familie în această perioadă vor fi confirmate și consolidate de mediul educațional în care va fi inclus copilul. Părinții trebuie să conștientizeze și să-și asume responsabilitatea pe care o au în a oferi celui mic o educație sănătoasă, bazată pe reguli clare, riguros aplicate, controlate și respectate. Prin sintagma ”cei șapte ani de acasă” se înțelege, așadar, un ansamblu de norme de conduită învățate de copil în familie, care îl ajută să se comporte adecvat într-un mediu social. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Regulile morale însușite în această perioadă și valorile morale pe care se bazează familia și care îi sunt insuflate copilului constituie premisele adaptării în societate. Relația afectivă părinte-copil este la fel de importantă, deoarece un părinte autoritar, care impune reguli clare, care își acceptă copiii, acordându-le importanță și solicitându-le opinia în luarea deciziilor va forma un copil care dorește să se afirme, deoarece este motivat, cooperant, sociabil și cu încredere în sine. Psihologii afirmă faptul că până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită de la părinți, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace și să mănânce singur, să-și facă ordine printre obiectele personale), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Din păcate, deși educaţia copiilor în familie este foarte importantă, astăzi ne întâlnim atât în școală, cât și în afara ei, cu multiple situații în care familia nu se implică, invocând diverse motive, de la lipsurile materiale până la lipsa timpului fizic. Este foarte adevărat că grijile cotidiene îi subjugă pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor, care de la o vârstă fragedă, devin destul de rebeli şi cei mai mulţi nu mai fac dovada unei educaţii sănătoase primite în familie. Cei mici renunță la învățarea normelor morale și comportamentale și învață alte reguli, dure și imorale adesea, care îi ajută să supraviețuiască într-o societate lipsită de preocuparea pentru familie și trai decent. Un rol major îi revine, în această situație, școlii, care are obligația de a suplini lipsa educației din mediul familial, o misiune adesea greu de îndeplinit, deoarece elevul nu știe să respecte regulile impuse și are un comportament inadecvat, adesea agresiv. Școala are rolul de a crea premisele dezvoltării și integrării sociale a elevului, în timp ce familia trebuie să asigure un climat afectiv și moral adecvat. Atât școala, cât și familia sunt agenți educativi cu o influență majoră asupra formării și dezvoltării personalității copilului. De aceea, școala și familia trebuie să colaboreze în mod real, bazându-se pe încredere și sprijin reciproc, pe grija față de elev. Însă atunci când familia este total absentă din această ecuație, lucrurile devin foarte complicate și problemele greu de soliționat de către școală. Așadar, cei șapte ani de acasă reprezintă în contextul actual o sintagmă prin care, cu regret și resemnare ne raportăm la o perioadă trecută, când familia – poate mai puțin supusă caznelor zilnice - își asuma acest rolul sacru al educării și formării copiilor. Și când școala eșua sub acest aspect, interveneau părinții pentru care nu exista rabat de la bunul simț, ascultare, respect și implicare. Din păcate, școala de astăzi nu poate remedia lacunele comportamentale ale elevului fără implicarea părinților decât în mică măsură. De aceea, sistemul de educație ar trebui fundamental regândit,punând accent pe tipologia elevului actual.

1587

CEI SAPTE ANI DE ACASA REFERAT Prof. Inv.preşcolar Nită Tamara Sc. Gimnaziala Dudeştii Noi, jud. Timiş Expresia celor 7 ani (6 ani) de acasa pe care "omul ii are sau nu ii are" reflecta tocmai importanta constituirii bazelor activitatii psihice si conturarea trasaturilor de permeabilitatea ce isi pun pecetea pe comportamentele viitoare.Copilul prescolar traverseaza etapa cunoasterii prin largirea comportamenului cu mediul social si cultural din care asimileaza modele de viata ce determina o integrare tot mai activa la conditia umana. Mediul solicita copilului nu numai adaptari ale comportamentului la sisteme diferite de cerinte in conditii de tutela, protectie si afectiune, dar creeaza in acelasi timp o mai mare sesizare a diversitatii lumii si vietii, o mai densa si complexa antrenare a deciziilor, curiozitatii, trairilor interne la situatii numeroase si inedite. Concomitent se dezvolta bazele personalitatii copilului, capacitatile de cunoastere, comunicare, expresia si emanciparea comportamentelor ce ating grade de complexitate raportate la caracteristicile de varsta si dezvoltare psihofizica. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.

1588

În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.Noi toti trebuie sa contribuim la“cei şapte ani de-acasă” , trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

1589

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preşcolar Niţucă Ioana Aurora Grădiniţa cu Program Prelungit Iernut De foarte multe ori, in special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a insuşit diverse norme ori reguli de politeţe, in special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii şapte ani de viată. Această perioadă de timp numită şi “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensa dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit să primeasca informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi in ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţa asupra lui. Pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv şi social. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristealizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct de copil, în mediul familial, iar atitudinile prinţilor au conseinţe durabile asupra personalităţii în formare a acestuia. În general cei doi părinţi deţin roluri diferite. Mama asigură căldura afectivă, iar tatăl reprezintă autoritatea. Mama are o „funcţie interioară”, pe când tatăl o „funcţie exterioară”; prima referindu-se la atmosfera intrafamilială şi la asigurarea securităţii afective, iar cea de a doua, la comunicarea sociofamilială şi respectarea normelor. Ambii părinţi asigură sentimentul de confort şi securitate. Ambii sunt respunzători de situaţia copilului în cadrul familiei, îmbinând sau încercând să îmbine cele două aspecte: atitudinea afectuasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţională a tatălui. O viaţă de familie în care există mari diferenţe de opinii în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copilului, în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţă în atitudini, o viaţă de familie frământată de tensiuni, lipsită de afecţiune, va duce inevitabil la reacţii de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului (J. De Ajuriaguerra, P. Bovet, Gilbert Robin, H. Abramson). Importante efecte negative provoacă şi permisivitatea sau toleranţa excesivă, care slăbesc considerabil potenţialul educativ al mediului familial. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.

1590

Grădiniţa, fiind puntea de legătură cu familia, are menirea de a informa părinţii asupra etapelor de evoluţie ale copiilor şi de a veni în sprijinul celor ce întâmpină dificultăţi în înţelegerea rolului de părinţi şi în îndeplinirea cu success a educării copiilor. Bibliografie: www.itsybitsy.ro Revista învăţământului preşcolar , Nr. 4/2007

1591

PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL Editura Esențial Media - Esenţial În Educaţie Cei șapte ani de-acasă! ̴ În parteneriat cu grădinița Prof.Înv.Preşc. Niţă Frusina Dănuţa Grădinița P.P. nr. 42, Constanța „Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” Valeria Mahok Celebra metaforă prin care caracterizăm o persoană este tradiționalul, „cei 7 ani de-acasă”. Așa cum se și specifică în zicala noastră, este vorba de cei 7 ani petrecuți în sânul familiei de un copil, ani care își pun amprenta în formarea personalității lui ca om în societate. Acest fragment din existența oricărui adult, din strămoși, era parcurs acasă, deci responsabilitatea în totalitate, pentru instruirea și educarea lui, aparținea părinților. În zilele noastre copilul nu-și mai petrece această perioadă din viață, numai acasă cu familia, ci, în mare parte la grădiniță. Acestă „mare parte” cum am numit-o poate deveni „foarte mare parte” în cazul în care copilul frecventează grădiniță cu orar prelungit, iar dacă este preșcolarul unei grădinițe cu orar normal, un timp mai redus. Această reorganizare contemporană și modernă a vieții sociale, prin oportunitatea de a beneficia de instrucție și educație specializată pentru copii, din cea mai fragedă vârstă, încă de la un an, prin folosirea de către părinți a creșelor, schimbă puțin înțelegerea semnificației metaforei din titlul nostru. Adică, mulți dintre cei de acasă, implicați în formarea copilului, tind să transfere acestă sarcină de educație a individului, instituțiilor de învățământ. Acest fenomen se perpetuează chiar și după vârsta de 7 ani a copilului. În acest referat voi aborda câteva reguli esențiale în creșterea și educația copilului, făcând o paralelă între atribuțiile familiei și ale instituției de învățământ, nu ca o comparație ci ca o modalitate colaborativă care să se completeze una pe cealaltă, în folosul copilului. Prima dintre reguli este: să-l învățăm bunele maniere. Această exprimare este abstractă și de neînțeles pentru copil, motiv pentru care, bunele maniere se trensmit cel mai eficient prin puterea exemplului. Copilul face ce vede acasă, mai apoi își va lua ca model un prototiv care-l va impresiona din mediul colectiv din instituția de învâțământ. Stabilirea și impunerea regulilor are importanță în formarea copilului, pentru că îl determină să-și stabilească limite, să-și controleze impulsurile. Acasă, părintele va aborda o modalitate optimă pentru copilul său, la grădiniță se stabilesc reguli generale, ilustrate, afișate în loc accesibil preșcolarului și se reamintesc permanent. Comunicarea este secretul stabilirii unui raport eficient. Prin arta conversației dezvoltăm armonios vocabularul copilului dar și latura afectivă a personalității sale. Deci, se monitorizează timpul petrecut în fața televizorului sau al altor mijloace electronice și ne focalizăm pe educație prin dialog. Respectul pentru carte se cultivă încă din perioada de sugar. Ideal ar fi să i se transmită copilului reguli de folosire a unei cărți, de acasă, dar cel mai des, copilul abia la grădiniță se familiarizează cu structura cărții și cu modalitatea de a se folosi. Crearea situațiilor de socializare, prin joc în grup, dezvoltă copiilor capacități de integrare, adaptare într-o organizație. Locurile de joacă amenajate oferă copilului oportunitatea de a colabora cu alți copii, în mod spontan, iar programul grădiniței îi oferă condiții de cooperare în joc în mod dirijat. Latura emoțional-afectivă are nevoie, în perioada primilor 7 ani din viața unui adult de multă atenție și delicatețe. Întâi acasă, apoi la grădiniță copilul va căuta prin mijloacele sale, afecțiune, atenție, aprecieri. Stimularea lui prin aprecieri și recompense va costribui seemnificativ la dezvoltatea sa emoțional-afectiv și îl va forma în spiritul comunicării, exprimării emoțiilor, sentimentelor și a trăirilor. Programul instructiv-educativ al grădiniței este bogat în activități care educă procesele psihice afective ale personalității copilului. Astfel, se conduce comportamentul copilului către atitudine colaborativă, preîntâmpinând stările conflictuale, generatoare de agresivitate. Cultivarea emoțiilor pozitive contribuie la dezvoltarea capacității copilului de a-și controla impulsurile, de a-și stăpânii comportamentele individualiste, egocentriste, de posesivitate. Copilul are nevoie de mult timp petrecut cu părinții, timp în care să i se formeze trăsături de caracter sănătoase cum ar fi adevărul, generozitatea, altruismul. Se știe că în acei primi 7 ani, copilul își ia un model și aplică învățarea imitativă. Deci, mare atenție cum ne comportăm, ce vorbim, cum vorbim,

1592

cum ne îmbrăcăm pentru că este posibil să se ofere un exemplu mai puțin demn de urmat. La grădiniță se aplică regulile grupei dar un aport considerabil au și multiplele exemple transmise de personajele din literatura pentru copii. Afecțiunea pe care o demonstram copilului în primii săi 7 ani de viață, trebuie să fie demonstrata zilnic, indiferent de performanțele sale, dar nici exagerarea în manifestări de dragoste parentală nu este tocmai benefică. În grădiniță, educatoarea împarte tuturor copiilor, în mod egal gesturi de dragoste si apreciere, pentru a-i stimula și încuraja. În concluzie, cei 7 ani de acasa se refera la bagajul transmis de părinți în primii ani de viață ai copilului. Mediul oferit de instituția de învățământ oferă spațiul fizic și psihic unde aceasta zestre de comportamente și deprinderi se manifestă. Mult cunoscutul răspuns al părinților, „acasă nu face așa! acasă nu vorbește așa!” este de fapt un refuz al acestora de a-și asuma greșelile lor generatoare de un slab calificativ acordat de colectivitate, „celor 7 ani de-acasa” ai copilului. „Copiiii sunt bucuriile părinților, când aceștia nu le moștenesc viciile.” Valeria Mahok Bibliografie: Curriculum pentru învăţământul preşcolar (3-6/7 ani), Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului – 2008 http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii Claparède, É., (1975). Psihologia copilului şi psihopedagogia experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

1593

SĂ NE COMPORTĂM FRUMOS ÎNTR-O LUME MAI BUNĂ! prof.înv.preșcolar MARIANA NIULAȘ G.P.P.nr.45, Oradea-Bihor Încă de la intrarea în grădiniţă încercăm să le formăm celor mici sentimente, idei, acumularea unor impresii puternice care determină formarea deprinderilor de comportare civilizată în societate. Aceste noţiuni sunt mai greu de înţeles de cei mici, de aceea ei trebuie să fie implicaţi în acţiuni simple, potrivit particularităţilor de vârstă. Influenţaţi fiind de atmosfera caldă, primitoare cu care se întâlnesc de când păşesc pragul grădiniţei, copiii învaţă mai uşor să salute, să se comporte civilizat cu colegii, utilizând corect formulele de politeţe. Pentru fixarea acestor deprinderi incipiente, am învăţat cu copiii poezia „Bună ziua! Te rog! Mulţumesc!” şi le-am spus povestea „Cuvântul fermecat” şi „Ce a uitat Fănucă să spună?”. În timpul desfăşurării activităţilor pe centre de interes am reuşit cu succes să-i obişnuim pe copii să se comporte civilizat în relaţiile cu colegii, solicitând jucăria dorită prin intermediul cuvintelor „magice”, astfel încât în cadrul colectivului s-a instalat un climat de înţelegere şi comuniune. Dacă „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”, tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele comportării cuviincioase. În acest context, i-am învăţat pe copiii noştri cântecul „Un copil politicos”, în urma căruia copiii au reţinut că „ e frumos şi bine” să salute în orice împrejurare, să-şi ajute părinţii, să vorbească frumos şi politicos. Omul se schimbă zi de zi. Îl modifică mediul în care trăieşte, experienţa acumulată, trăirile pe care le încearcă. Trăind într-o familie în care tronează minciuna, un preşcolar recunoaşte destul de greu când face o faptă rea. Pentru a preîntâmpina acest aspect, le-am povestit copiilor „Puf - Alb şi Puf - Gri”, „Ionică mincinosul”şi am învăţat poezia „Adevărul” de Elena Dragoş. Astfel ei au reuşit să conştientizeze faptul că „minciuna are picioare scurte şi întotdeauna o ajunge din urmă adevărul” şi să-şi dorească să trăiască cinstit, să preţuiască adevărul. Am constatat că, în general, copiii nu mint, le place mai mult să se laude cu faptele pe care nu le-au făcut, dar pe care ar fi dorit să le facă. Întrebându-i „ce se înţelege prin noţiunea de adevăr”,ei răspund „să spui când strici jucăria”. Noţiunea de curaj este explicată astfel: „să nu ai teamă şi să nu te sperii noaptea”. Hărnicie –considerată „să ajuţi pe mama la treburi”. Noţiunea de ascultător o explică astfel: „ cine stă cuminte la activităţi”. Aceste răspunsuri cuprind note concrete. Nu toţi copiii au sesizat caracteristicile esenţiale ale noţiunii morale. Exemplu : ”Adevăr e să spui drept, curaj – să nu-ţi fie teamă, hărnicie – să munceşti cu spor”. Noţiunile morale nu determină întotdeauna activitatea de conduită a preşcolarilor. Ei au capacitatea destul de dezvoltată de a diferenţia caracterul pozitiv de cel negativ, de conduită. Conştiinţa e mai largă. Ceea ce copilul şi-a însuşit din jurul său este experienţa personală, ce se va transforma în noţiuni şi judecăţi morale. În felul acesta, conştiinţa se îmbogăţeşte. Noţiunea morală numai atunci poate fi semnalizatorul unei atitudini când se leagă de experienţele executărilor anterioare. Obişnuinţele se formează numai prin repetarea frecventă a executării lor voluntare. Aşa că obişnuinţele şi deprinderile se formează în activitate şi prin activitate. Realizarea unităţii între conştiinţa şi conduita morală este un proces de lungă durată, care nu se produce spontan, ci sub influenţa acţiunilor organizate în mod sistematic de către factorii educaţiei sub directa îndrumare a educatoarei, învăţătoarei, profesorului. Pentru a verifica însuşirea şi respectarea de către copii a normelor de comportare civilizată, a comportamentului şi conduitei disciplinate, am desfăşurat convorbirea cu tema „Cum ne comportăm?”, activitate în care am discutat despre modul de comportare în familie, la grădiniţă, pe stradă, în societate. Prin fixarea noţiunilor morale în această activitate, am reuşit să clădim premisele morale ale personalităţii lor şi am corectat unele abateri de la aceste reguli de conduită. Din experienţa la catedră am constatat că există o ruptură între conştiinţa civică şi conduita civică a preşcolarilor. Chiar dacă ştiu cum e bine şi frumos, să se comporte, ştiu reguli, totuşi acestea rămân la nivelul cunoaşterii, fiind aplicate mai rar. De ce oare? Am mizat noi, poate, doar pe exemplul personal?! Dar oare acasă, în societate, copilul are un model? Are, şi va face ca el, deoarece puterea exemplului e

1594

mare la această vârstă. Modele îi oferă strada, cartierul, emisiunile TV. Poţi să clădeşti munţi de norme de conduită morală, să-l îmbraci pe copil cu ele până la sufocare, căci totul va fi în zadar. Convingerea o dă modelul… Factorul decisiv al alegerii tipului de model este nivelul general al gândirii şi sentimentelor copilului. Copiii preşcolari îşi aleg ca model educatoarea, părintele, un erou literar, un personaj T.V. Tipul modelului e legat de aprecierile calităţilor acestuia. Copiii trăiesc cu impresia că educatoarea este un al doilea părinte. Modelul acesteia, reacţia ei, cuvintele prietenoase sau urâte sunt foarte importante pentru copil. În orice situaţie s-ar afla copiii, modelul educatoarei este hotărâtor. În unele cazuri, punctul de vedere al educatoarei este singurul care are şansa să-l convingă pe cel mic: „aşa a spus doamna!”. Spre exemplu, încă de la intrarea în grădiniţă, le-am pretins copiilor să se adreseze în orice împrejurare cu „te rog frumos!”. Din discuţiile avute cu părinţii, am tras concluzia că şi acasă copiii s-au obişnuit să folosească formulele de politeţe, mai mult, pretind şi adulţilor să le utilizeze. Astfel, o mămică ne-a relatat că fiul ei a refuzat să o servească cu un pahar cu apă deoarece nu s-a adresat „cum a spus doamna”. Trebuie să avem grijă să-i „contaminăm” pe copii prin exemplul binelui şi să nu facem în faţa lor nimic din ceea ce nu vrem să facă ei mai târziu, imitându-ne. Nu există şabloane pe care să le urmăm pentru a cultiva la copii un comportament moral-civic. Modalităţile de realizare a acestui obiectiv, pe cât de greu, pe atât de frumos, izvorăsc din dragostea pe care o purtăm copiilor, din pasiunea şi dăruirea cu care muncim. Dacă preşcolarii noştri vor şti să aplice la grădiniţă, în familie, pe stradă, în vacanţe, la spectacol, la munte sau la mare toate normele de comportare învăţate la grădiniţă, ne putem declara mulţumite de efortul depus. BIBLIOGRAFIE 1.„Programa activităţilor instructiv-educative în grădiniţa de copii”, Editura V&Integral Bucureşti 2000 M.E.N. 2.Gheorghe, Alexandru, (1995) „Ce fel de copil eşti?” (Mic cod al manierelor elegante), Editura Gheorghe Cârţu Alexandru, Craiova 3.Văideanu, George, (1988) „Educaţia la frontiera dintre milenii”,Colecţia „Idei contemporane”, Bucureşti

1595

Cei șapte ani de acasă Prof. NONN ANDREA În zilele noastre, una din cele mai mari probleme cu care ne confruntăm în rândul tinerilor, și nu numai, este lipsa celor șapte ani de acasă. Mulți oameni consideră că este rușinos să dai bună-ziua atunci când întâlnești un om mai în vârstă, că poate cei din jur vor râde sau vor avea o reacție prin care se vor simți ofensați. Din contră, a ieși dintr-un tipar negative este un lucru femonenal. Șapte ani de acasă înseamnă mai mult decât o facultate sau orice școală absolvită. În acești ani înveți cum să te comporți cu cei din jur, cum să îți respecți semenii. Unui copil căruia nu îi este insuflat un comportament adecvat încă din primii ani de viață, va ajunge un adult lipsit de respect. Unii tineri din ziua de astăzi dau dovada de un astfel de comportament. De multe ori, atunci când se află în situații obișnuite, ei uită să se comporte. Tot mai mulți tineri nu oferă locul în mijloacele de transport în comun unor persoane mai în vârstă, ba mai mult, atunci când li se atrage atenția, sunt foarte obraznici. Un astfel de comportament duce inevitabil la ură față de semeni. Tinerilor le lipsește stima de sine, unii nu știu că atunci când vorbesc cu cineva trebuie să asculte și părerea celor din jur, să vorbească civilizat, ori de câte ori impune situația. Cei ce uită că nu doar ei sunt în clasă, că și ceilalți colegi sunt la fel de importanți vor fi considerați nepoliticoși și lipsiți de bune maniere. Din ce în ce mai mulți tineri nu mai au respect față de părinți și educatori. Se izolează parcă într-o lume numai a lor și nu mai comunică cu cei din jur. Nu mai poartă discuții cu părinții lor, își neglijează prietenii și colegii. Timpul petrecut împreună devine astfel lipsit de valoare. Interesant este faptul că unele studii de specialitate au demonstrat că un copil este copia fidelă a părinților. Din păcate acest lucru poate fi un lucru foarte îngrijorător atunci când un copil ajunge să-și imite părinții, iar aceștia nu dispun de un comportament adecvat. Ei trebuie educați pentru a deveni respectuoși și afectuoși. Copiii trebuie învățați cum să se comporte cu cei din jur, să nu râde de defectele altora, să înțeleagă faptul că a da înseamnă mai mult decât a primi și că este mai ușor să obții ceva cu un simplu mulțumesc sau te rog. Trebuie învățați să îi ajute pe cei nevoiași, să îi respecte pe cei în vârstă, să nu îi jignească pe semenii lor, și nu în ultimul rând, să nu își pună părinții în situații jenante. Atunci când vor înțelege aceste reguli de bază, vor putea deveni niște adulți respectuoși și respectați, la rândul lor. În opinia mea, toți copiii ar trebui să fie învățați încă în primii ani de viață cum să îi respecte pe cei mai în vârstă, pe profesori și educatori, și nu în ultimul rând, pe propriii părinți. Lumea ar fi mai bună și oamenii ar trăi în armonie unii cu alții.

1596

CUM SE FORMEAZĂ CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ? Prof. înv. primar Novac Neta Colegiul Național „Mircea Eliade‟ Reșița „Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie‟. Eugen Heroveanu Un copil venit pe lume, într-o familie, este o binecuvântare. Părinții sunt aceia care trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a crește niște copii de care să se bucure mai târziu, în viață. În familie se pun bazele unei bune educații. Când spunem „Educație‟ nu trebuie să ne gândim numai la școală. Având în vedere că Educația pornește cu „cei șapte ani de-acasă‟ familia este prima școală a copilului. De aceea părinții trebuie să fie un model pentru copiii lor. Cei șapte ani de-acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Părinții au o foarte mare influență asupra copilului în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Când spunem că un copil are cei șapte ani de-acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Trebuie știut că educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de-acasă. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei șapte ani de-acasă sunt caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiune cu ceilalți. Deoarece cei șapte ani de-acasă reprezintă o oglindă a educației, pe care părinții o oferă copiilor, în creșterea și educația acestora sunt necesare a fi respectate unele reguli: Învățarea bunelor maniere ( să se poarte frumos cu toate persoanele din jur). Să se stabilească și să se impună unele reguli și limite în comportamentul copilului. Să se comunice mai mult cu copilul. Să-i limiteze timpul în fața televizorului și calculatorului și să-și facă timp a se juca, plimba, discuta mai mult cu copilul. Să-l învețe a iubi cartea, lectura de mic prin a-i citi povești și a discuta pe marginea lor. Să- i permită copilului să socializeze, să se relaxeze, să se joace din plin. Să evite educația ,cu palma‟. Să-l învețe să spună mereu adevărul. Copiii imită ceea ce văd și aud în jurul lor. Să petreacă cât mai mult timp cu copiii. Așa cei șapte ani de-acasă reflectă calitatea timpului petrecut cu el. Să-l iubească necondiționat și să-i demonstreze aceasta în fiecare zi spunându-i că-l iubește. Să nu îi pună porecle și să folosească gesturi tandre – sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișeri. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Pe întreaga perioadă se va manifesta unitatea de vederi în cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este "cartea de vizită a familiei". În momentul în care copilul depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieții lui, dar și a părinților. Educația începută în familie se continuă, apoi, în școală.

1597

La începerea grădiniței are loc o schimbare a programului zilnic. Activitatea copilului cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare și privind mediul în care își desfășoară aceste activități ( o parte din zi stă la grădiniță), iar o parte acasă. Este bine ca părinții să cunoască programul copilului de la grădiniță pentru a putea adapta activitățile de acasă, astfel încât, să se asigure că există o coerență și o unitate între demersul educativ al grădiniței și al familiei. Mai târziu copilul merge la școală. Aici întră în contact cu alte persoane (învățătoarea, colegi noi). Legătura permanentă între școală și familie este foarte importantă. Părinții au nevoie de un sprijin puternic din partea școlii, pentru a se putea implica eficient în formarea copilului. Părinții și profesorii împărtășesc o responsabilitate uriașă în educația copilului. Acordul familiei cu școala înseamnă a se continua educația începută în familie, a găsi în comun soluții care să corespundă atât intereselor copilului, familiei cât și școlii și societății. Astfel, colaborarea factorilor implicați în educația copilului are un rol foarte mare în formarea unei persoane care are „cei șapte ani de-acasă‟.

1598

PLEDOARIE PENTRU EDUCATIE GRADINITA PHOENIX CRAIOVA PROF.CIOBANU DANIELA Motto:” O bună educaţie cere ca educatorul sa inspire elevului stimă şi respect, şi nu se poate ajunge la aceasta prin nimicirea individualitaţii elevilor şi prin asuprirea stimei de sine. Samuel Smiles Cei mici au nevoie de suport emoţional şi îndrumare în vieţile lor, pe parcursul căruia apar provocari şi situaţii, ce sunt intr-o continuă schimbare. O parte din responsabilitatea ta, ca parinte, este să conştientizezi nevoile copilului pentru a putea să-i oferi suport pentru sănătatea sa emoţională Mulţi părinţi se confruntă cu probleme in zona educaţiei copiilor, mai ales in sectorul „disciplină”De aceea este nevoie de o serie de reguli,pe care in general le denumim “cei şapte ani de acasă” Copiii pot deveni foarte nesuferiţi uneori şi chiar pare că asta e ceea ce îşi doresc, având in vedere felul in care se comportă cu cei din jur. Refuzurile nepoliticoase şi încăpăţânarea sunt lucruri cu care se luptă, mai devreme sau mai tarziu, orice parinte, însă asta nu inseamnă că astfel de comportamente nu pot fi controlate prin diferite tactici. Parinţii au uneori tendinta de a scoate în evidenţa doar părţile negative atunci cand vine vorba despre copiii lor. Ne este la îndemână să îi muştruluim atunci când fac ceva greşit decât sa îi laudăm atunci când se poartă frumos, tocmai pentru că suntem setaţi să observăm acest lucru. Insă aşa cum pentru un comportament nepotrivit îşi poate pierde înghetata pe care i-am promis-o, ar trebui sa existe şi o formă de recompensă pentru momentele când se poartă exemplar. u trebuie neaparat să îi oferim ceva palpabil, ci pur şi simplu să îi arătăm că observăam si când este cuminte, prin remarci precum "Mă bucur că m-ai rugat atât de frumos" sau "Inţeleg că nu vrei sa facem asta acum, tocmai pentru că mi-ai explicat într-un mod drăguţ". Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii sapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Preşcolarii se află la vârsta la care reuşesc să urmeze reguli simple,indeplinesc instrucţiunile părinţilor ,au autocontrolul necesar pentru a aştepta pentru lucrurile pe care şi le doresc şi îşi gestioneaza frustrările produse de situaţiile care nu le sunt pe plac. Comportamentul neadecvat la preşcolari este intenţionat,iar acest lucru se întâmplă din diverse motive:lipsa atenţiei,gelozie.Părinţii trebuie să inţeleagă că atenţia lor este o unealtă foarte importantă pentru copil.De aceea izolarea preşcolarului,pentru un timp limitat,sunt unelte disciplinare utile.Pentru părinţi scopul disciplinei la preşcolari trebuie să fie impărtăşirea cunoştinţelor despre lucrurile esentiale.Din aceste motive comunicarea părinţi-copii este esenţială. In grădiniţă lucrăm la reguli de comportament ,cu cei mici în permanenţă.In fiecare grupă sunt stabilite ,impreună cu cei mici, şi afişate in loc vizibil şi la nivelul înălţimii preşcolarilor,o serie de reguli,diferite în funcţie de nivelul de vârstă şi de particularitaţile fiecărei grupe.Aceste reguli se îmbogăţesc,pe masură ce avansează grupa şi se reâmprospătează de câte ori este nevoie.Cadrele didactice, în functie de disponibilitate şi de creativitate,le ilustrează cât mai sugestiv. Tot în sfera grădiniţei se parcurg pe perioada anului scolar mai multe deprinderi,o parte din ele făcând parte din aria”celor şapte ani de acasă”:deprinderea de a salute,de a ne comporta civilizat la activităţi,la masă,la baie,la spectacol;deprinderea de a ne asculta unii pe altii;deprinderea de a ne ajuta unii pe alţii;deprinderea de a face ordine acolo unde ne jucam;deprinderea de a mânca civilizat;deprinderea de a ne ingriji ,de a ne face toaleta singuri;deprinderea de a ne păstra hainele curate;deprinderea de a respecta regulile unui joc,unei activităţi. Serbările pe care le-am organizat cu diferite ocazii au fost un bun prilej de cunoaştere si satisfacţie reciprocă. Chiar daca uneori am avut emoţii în procurarea costumaţiei copiilor la unele scenete acestea sau rezolvat datorita interesului si preocupării părinţilor. Cu foarte multa bucurie şi satisfacţie şi-au scos din lada de zester,a bunicilor, costumele populare pentru a participa la concursurile judeţene pentru preşcolari sau la realizarea proiectelor tematice.

1599

Exemplele de dragoste de comportare delicată şi de respect ii fac pe copii să nutrească la rândul lor dragoste şi respect la rândul lor, faţă de fraţi şi mai târziu faţă de fraţi şi de colegi. În teoria pedagogică, precum şi în practica educaţională, noţiunea de dragoste nu poate fi gândită decât împreună cu noţiunea de exigenţă. Actul pedagogic fie în şcoală, fie în familie, evoluează pe cadranul dragoste – exigenţă, iubire – respect, autoritate – încredere. Nu teama de pedeapsă trebuie să îl determine pe copil la acţiune ci plăcerea de a îndeplini o sarcină, de a se bucura de aprecierea celor din jur şi de a se afirma ca personalitate. Bibliografie: Dumitrana Magdalena, Educarea limbajului în învăţământul preşcolar,1999,vol.2,Comunicarea scrisă,Ed.OK !Didactic Maria Montessori,1991, Copilul,Ed.CEDC

1600

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Nuţă Ionela Tonia Şcoala Gimnazială Răzvad, Dâmboviţa Învăţământ Gimnazial De la venirea sa pe lume, în mod normal, copilul aparţine unei familii. Acesta este 1“grupul social de bază cu funcţii definite în plan social” care are ca responsabilitate fundamentală creşterea şi educarea copiilor. Multă vreme s-a considerat că educaţia aparţine doar domeniului formal-instituţional şcolar. Nu trebuie să se piarda, însă din vedere că 2“formarea copilului are loc, mai ales, in familie şi mai târziu in profesiune”. Evoluţia ulterioară a copilului ţine de modul în care a fost crescut, de tipul de familie avut, de implicarea acesteia în educaţia acestuia, practic ţine de “cei şapte ani de acasă”. Familia poate fi privită din mai multe perspective. Mai întâi putem spune că reprezintă un mediu afectiv şi estebine cunoscut faptul că “3orice formă de cunoaştere, la copil este precedatăde o cunoaştere emotivă(...)privaţia afectiva fiind tot atât de periculoasă ca şi privaţia alimentară”. Locul în care copilul învaţă să fie iubit şi şă iubească, cu mult înainte ca el să fie în stare să facă această distincţie, este cadrul familial. În al doilea rând, se poate spune despre familie că reprezintă un mediu social. Familia prezintă la scară mai mică, diversitatea vieţii sociale: copii, adulţi, vârstnici, bătrâni, puternici şi slabi, masculin, feminin, dar cu un grad mai puternic de interacţiune. Conduita membrilor familiei într-o situaţie sau alta, se constituie ca prim exemplu pentru copil in ceea ce priveşte viaţa socială şi, adesea, acest exemplu îşi pune amprenta deosebită asupra dezvoltării sale. Un rol deosebit îl au părinţii, cei care realizează, în cea mai mare măsură, actul educaţional, voit sau nevoit. Relaţia dintre aceştia, otica privind viaţa socilă, viaţa profesională, sistemul de valori la care se raportează sunt cadru de referinţă (prin imitaţie sau chiar prin opoziţie) pentru personalitatea în formare. În al treilea rând, familia poate fi privită ca mediu cultural şi civilizator. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

1

Niculescu, R., Pedagogie generală, Ed. Scorpion, Bucureşti, 1996, p.182 Debesse, M., Etapele educaţiei, E.D.P., Bucureşti, 1973, p.35 3 Osterieth P., Copilul şi familia, E.D.P., Bucureşti, 1973, p.50 2

1601

„Cei 7 ani de acasa…” Prof. înv. preșc. OANA PETREA MOTO: „Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie” Ce sunt cei 7 ani de acasă? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi. În educația primită în familie se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul - este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii - manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa, în timp, între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm

1602

copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1603

Importanța “celor șapte ani de-acasă” pentru viitorul adult Prof. Oancea Rebeca Grădinița cu PP “Bambi”, Cluj-Napoca Când vorbim despre cei 7 ani de acasă mulți oameni se gândesc la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Expresia aceasta este folosită, în general pentru conduita unei persoane într-un anumit context, însă psihologii spun, că educația primită de cei mici în familie, definește în mare măsură viitorul adult. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Michiela Poenaru, în cartea sa “Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii”, afirmă că “cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii etc.” Prin exemple concrete, precum așa da, așa nu, ea îi învață pe copii să adopte comportamente civilizate și de bun simț, astfel încât persoanele cu care aceștia interacționează să se simtă bine în preajma lor. În societatea actuală copiii sunt incluși în diferite forme educaționale, de la vârste fragede. Cu toate acestea rămâne ideea de la baza expresiei, și anume că normele de conduită se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitarea persoanelor care gravitează în jurul său, nefiind un comportament conștient; vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziționarea normelor unui comportament social corect. Grădinița, școala și alte medii educaționale pot să confirme ulterior și să consolideze normele deprinse deja în familie. Expresia de bună creștere pe care o atribuim unui om care are “cei șapte ani de acasă” nu este un standard general, ci are doar înțelesul pe care noi adulții îl dăm. Contează mult contextual cultural-istoric al societății în care se trăiește, dar și standardele subiective ale fiecărei persoane în parte, în care se determină definiția celor “șapte ani de acasă”. Când spunem că un copil are “cei șapte ani de acasă” ne gândim în general la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educația primită în primii șapte ani de viață depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar ideea de siguranță îi creează deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare ale copilului, pentru că el înțelege diferit lumea în fiecare etapă de dezvoltare. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naștere, este satisfacerea nevoilor imediate ale acestuia. Părinții identifică acea nevoie și o satisfac, punând baza unei bune relații ulterioare între ei și copil, nefăcând loc frustrării copilului sau a părinților. Pe lângă nevoia de hrană, copilul are o dorință permanentă de a fi luat în brațe, de a fi plimbat, de a explora mediul din jurul său. În jurul vârstei de nouă luni apare nevoia de autonomie, care trebuie din nou satisfăcută. Copilul este bine să fie lăsat să descopere diferite lucruri de unul singur. De exemplu, dacă dorește să vadă ce este într-un sertar, părintele nu trebuie să blocheze accesul la el, ci să îl lase să vadă ce se ascunde acolo, iar data viitoare nu i se va părea la fel de interesant. La vârsta de un an se dezvoltă limbajul, iar părinții sunt sfătuiți să vorbească în permanență cu copilul, să-i citească povești, pentru că el învață prin imitație. De asemenea, este indicat să folosească expresii corecte, pentru a-l ajuta pe copil să-și formeze un limbaj corect. După vârsta de un an apar crizele de personalitate, care se manifestă de obicei în locuri publice. Copilul știe, că dacă face o criză, părinții îi vor satisface dorința. Părinții sunt sfătuiți să controleze criza copilului și să-i explice calm, că nu va primi ceea ce își dorește dacă se comportă așa. Până la doi-trei ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, așa încât nu este normal să îi pretindem unui copil de doi ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că nu este pregătit pentru aceasta. Chiar dacă copilul nu realizează ce e bine și ce e rău, nefiind suficient de matur, părinții nu trebuie să îi facă toate poftele sau să îl lase să

1604

facă ce vrea el. Trebuiesc fixate niște limite, astfel încât copilul să învețe ce înseamnă așteptarea și amânarea dorințelor, învățându-l formulele de politețe. Între trei și cinci ani, se dezvoltă capacitatea lui intelectuală și social, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, își dezvoltă simțul binelui și al răului, observă reacțiile adultului în fața comportamentului său, apreciează recompensele, dar înțelege și semnificația pedepsei. Acum este momentul de a-l învăța bunele maniere: ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la grădiniță, pe stradă etc. Acesta constituie însă un proces de durată, iar cele mai bune momente pentru a îndruma copilul în direcția corectă sunt întâmplările de zi cu zi din mediul familial. Masa în familie, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sau prieteni etc. sunt momente în care copilul este obișnuit cu bunele maniere. De exemplu dacă își vede mama că mulțumește și salută frumos, va învăța și el să fie respectuos cu ceilalți. Dacă cei din jurul său vor vorbi calm și copilul va vorbi calm. Acum se învață și formulele de adresare, care cu greu vor fi schimbate ulterior. Între cinci și șapte ani, copilul devine tot mai independent, copiii încep să se obișnuiască cu rutina, chiar să le placă: trezit, mers la baie, spălat, îmbrăcat, mers la grădiniță etc.. Prin repetarea acestor ritualuri se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Tot în această perioadă apar și fricile, care trebuie conștientizate și înlăturate. El merge la grădiniță, stă cu bona sau cu bunicii, nemaifiind tot timpul alături de părinți, fiind necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur, copii și adulți. Copilul trebuie încurajat să se exprime, fără a-i fi făcute observații în public. Trebuie să poată purta o conversație cu adulții, să își argumenteze punctul de vedere în discuțiile cu copiii de aceeași vârstă, să intervină în discuțiile din familie, să vorbească la telefon. Copiii trebuie să aibă dezvoltate până la șase-șapte ani, în principal prin educația primită în familie și dezvoltată la grădiniță, un anumit grad de autonomie (să se spele, să se îmbrace, să fie ordonat etc.), un limbaj dezvoltat pentru o comunicare eficientă, un nivel rezonabil de politețe, anumite reguli impuse de familie și de educatoare, un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile, emoțiile și capacitatea de relaționare socială. Expresia “cei șapte ani de-acasă” poate fi învechită pentru unii oameni în societatea actuală, însă eu consider, că bunul simț nu se demodează niciodată. Ar trebui să ne educăm copiii de mici să își respecte semenii prin respectarea unor reguli simple de conduită, dar care au efecte benefice asupra relațiilor dintre oameni. Soluția pentru insuflarea copilului a unei bune creșteri cred că e perseverența și exemplul personal, iar eforturile susținute nu vor întârzia să dea roadele mult dorite. Bibliografie: Dumitrana, Magdalena, (2000). Copilul, familia și grădinița. Editura Compania, București Poenaru, Michiela, (2013). Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii. Editura ePublishers. www.copilul.ro

1605

Valoarea unui om Prof. Oancea Vasiliana Școala Gimnazială Nr. 2 Sebeș, județul Alba “ Valoarea unui om poate fi exprimată printr-o fracție ; numărătorul este părerea altora despre el , numitorul este părerea proprie despre sine . Cu cât este mai mare numitorul , cu atât este mai mică fracția ! “ TOLSTOI Perioada copilăriei este cea mai potrivită pentru realizarea unei educații eficiente deoarece copiii au suflete curate, neatinse de păcate personale, generatoare de conflicte interioare și sociale. Pot fi mai ușor învățați copiii decât ceilalți pentru că ei nu sunt încă stăpâniți de deprinderi rele. Aptitudinile primite în cei șapte ani de acasă fără îndoială se vor reflecta în caracterul persoanei adulte, drept urmare trebuie să i se acorde educației din această perioadă o mare atenție. Părinții, atât mama cât și tata ar trebui să aibă același rol în evoluția și dezvoltarea psihologică a celui mic. Este adevărat că rolul mamei e mai complex, însă a tatălui este bine definit. Tatăl devine un model pentru copii și un suport pentru mama copiilor săi, ceea ce duce la o armonie în familie și la o dezvoltare psihologică normală a copilului. Dacă părinții fac față nevoilor specifice fiecărei vârste, oferă copilului dragostea și atenția necesară, atunci sigur vor reuși în procesul de educare, de formare a copilului lor. În cazul în care lipsește sau nu se implică unul dintre părinți, duce la interiorizare, la un comportament deviat și apar problemele de adaptare. Mai mult, copilul devine răsfățat, egoist și consideră că lui i se cuvine orice, altfel spus devine un copil cu probleme care nu se pot repara ușor și care îl vor urmări toată viața. Copilul trebuie învățat să pună întrebări, iar răspunsurile trebuie date prin fraze scurte și simple. De asemenea copilului trebuie să i se explice ce cuvinte sunt acceptabile și ce cuvinte nu trebuie folosite. În discuțiile cu copilul trebuie abordată bunătatea, sinceritatea, dragostea astfel încât el să înțeleagă că acestea sunt importante în viață. Prin tipurile de jucării oferite va ști ce idealuri să atingă în viață. Părinții trebuie să participe la activitățile preferate ale copilului. Se pot crea secrete mici, distractive, glume, un salut, o strângere de mână care pot ajuta la stabilirea unei legături puternice între copil și părinte, iar pe copil îl fac să se simtă special și important. O dată ajuns la vârsta de patru ani, părintele va întreba copilul ce evenimente plăcute sau neplăcute s-au petrecut pe parcursul zilei, îl va încuraja, lăuda pentru faptele bune, iar pentru greșeli îl va ajuta să înțeleagă ce a fost rău. Copilul la această vârstă poate fi captat la diverse munci specifice adulților : cum să repare tricicleta, să facă ordine și curățenie în casă, să asculte muzică împreună cu părintele astfel încât să înțeleagă diferite stiluri muzicale și să-i dezvolte gustul și interesul pentru acestea. Nu trebuie uitate activitățile care îl fac pe copil să râdă. Povestirea a diverse întâmplări hazlii din copilăria părintelui îl va încânta pe copil. Poveștile și scurtele poezii îi vor dezvolta copilului limbajul și imaginația. Părintele va discuta cu copilul său despre prietenii lui și le va da importanță. Vine momentul când trebuie să se formuleze reguli, să i se explice copilului aceste reguli ca el să înțeleagă de ce trebuie să le respecte. Regulile vor fi impuse în mod consecvent, altfel copilul va fi derutat și nu va mai înțelege nimic. Chiar dacă greșește trebuie să înțeleagă ce înseamnă el pentru părintele său, trebuie încurajat că părerea despre el este foarte bună. În final, copilul se va autodisciplina și va căpăta încredere în el. Încrederea copilului în părinte trebuie cucerită prin ascultare atunci când el vine cu o problemă, greșelile lui trebuie admise, dar copilul trebuie învățat să își asume și să își recunoască greșelile. Astfel va face și în viața sa de adult. Lucrurile casnice dacă sunt făcute împreună cu cel mic, în felul acesta se va simți mândru că își ajută părinții. Copilul va fi încurajat să gândească independent, să ia decizii bune și în felul acesta mai târziu va avea încredere în deciziile lui căci această încredere îi va oferi peste ani și ani o siguranță pe sine. Politețea se învață de mic și începe prin folosirea împreună a cuvintelor " te rog " și " mulțumesc ". Mamele și tații educă în mod diferit copilul. Această diferență aduce beneficii însemnate pentru copil. El are nevoie de căldura memei, dar și de severitatea tatălui. Mamele tind spre precauție , iar tații adeseori încurajează copiii să încerce, să testeze lucrurile. Când se acționează împreună aceste stiluri îl

1606

ajută pe copil să se afle în siguranță, extizându-i posibilitățile de a însuși experiențe noi și de a căpăta încredere. Stilul de comunicare al taților este sumar, direct și la subiect, mamele tind să folosească un limbaj mai descriptiv și mai personalizat și să încurajeze vorbirea. Copilul are nevoie de ambele stiluri de comunicare în viață.. Tații pun accent pe dreptate și îndatoriri bazate pe reguli, iar mamele pun accent pe simpatie, grijă și ajutor bazat pe relații. Tații tind să respecte regulile și să le impună în mod sistematic și rigid, învățând copiii care sunt consecințele faptelor bune și ale faptelor rele.Mamele tind să încurajeze delicatețea și simpatia în cazul respectării regulilor ceea ce asigură sentimentul că nu este pierdut totul. Și de această dată, ambele stiluri împreună pot asigura un echilibru benefic pentru copil. Dacă familia are o bază solidă atunci și educația copilului va fi la un nivel dorit. Noi profesorii resimțim acest lucru la școală când întâlnim copii cu comportamente diferite. În momentul în care cunoaștem părinții înțelegem copiii . O importanță foarte mare o au "cei șapte ani de acasă" atunci când noi, profesorii, desfășurăm procesul instructiv -educativ pentru că sunt situații în care " ne luptăm cu morile de vânt " și sunt situații când noi doar "șlefuim niște pietre prețioase " .

1607

,,CUM SĂ FII UN PĂRINTE BUN’’ Educ.Oborocianu Eugenia Gr.,,Micii Cercetaşi’’Botoşani Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la scoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. 1. Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide intre părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Invaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele. 5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Invaţă-l să spună mereu adevarul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tau! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arata-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrajori, îmbrăţisări etc. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îi invocă atunci cănd este nevoie de acest lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stă mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să îl sfătuiască şi să îl educe cum ştiu ei mai bine, ca pe viitor să poată intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecte bunicii, cum să respecte familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi. Aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vor fi integraţi în societate, cum vor fi agreaţi de cei din jur . Nu te feri să-ţi pui copilul la treabă, chiar dacă e doar o mână de om. Sarcinile uşoare, pe măsura puterilor lui, chiar îi fac plăcere şi îl responsabilizează. În „cei 7 ani de-acasă”, cel mic e bine să înveţe nişte lucruri de bază, care îi vor prinde tare bine pe viitor. Încă de la un an şi jumătate copilul trebuie lăsat să mănânce singur De la 2 ani, trebuie să înveţe să se îmbrace singur, din partea părinţilor primind doar ajutor şi indicaţii. De asemenea, învaţă-l să se spele pe dinţi, făcând din asta o activitate plăcută, distractivă. E bine să i se formeze şi un reflex din a se spăla pe mâini înainte de masă, sau când vine de afară. La 3 ani, învaţă-l să-şi lege singur şireturile, să se spele pe corp la baia de seară. Chiar dacă el nu se poate spăla bine, e important măcar să încerce, apoi continui tu. „Tot de la această vârstă, el trebuie să fie responsabil cu ordinea printre jucăriile din camera lui şi, după ce le-a folosit, să le ducă la locul lor. Va deveni ordonat pe viitor, însă contează şi puterea exemplului din familie, adică trebuie să vadă că şi părinţii sunt ordonaţi şi iubesc De la 4-5 ani, dă-i sarcini uşoare, în casă. Lasă-l să te ajute la gătit, să bată ouăle, să frământe aluatul, să pună tacâmurile pe masă. Mulţumeşte-i pentru ajutor şi se va simţi important şi mândru de el. De asemenea, acum ar putea să participe, alături de părinţi, la curăţenia în casă. „Dă-i şi lui o lavetă să şteargă praful şi vei vedea cât de mult îi va plăcea să «aibă de lucru, ca oamenii mari».

1608

La 4-6 ani e suficient de mare încât să poată avea grijă de animalul de companie. Roagă-l pe copil să-i schimbe apa, să-i dea de mâncare, să-l plimbe afară (sub supravegherea voastră, bineînţeles). Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1609

CEI 7 ANI DE ACASĂ Profesor: Obreja Carmen Educatoare: Florea Ofelia Grădinița” Bob de Grâu” – sector 3, București [email protected] „Învață-l pe copil să-și prețuiască unicitatea, să-și descopere propria valoare și să fie ceea ce este!” (Sanda Arsene, Florin Constantin Auzim frecvent expresia „Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Este oare posibil ca educația să fie împărțită clar în doar șapte ani? Sau educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în douăzeci de ani? Ceea ce ne deosebește esențial, ca ființe umane, pe unii de ceilalți, este propriul sistem de valori și principii. Orice părinte își dorește pentru copilul său un set de valori, de obicei aceleași care l-au ghidat și pe el de-a lungul vieții. Caracterul unui copil se formează puțin câte puțin, începând de la o vârstă fragedă. Părinții le transmit copiilor diverse valori fără să fie conștienți de acest lucru, deși e bine să-i învețe despre aceste valori morale, să le vorbească direct despre ele. Fiecare părinte, trebuie să contribuie la crearea unei atmosfere pline de afecțiune, considerație, respect și înțelegere în familie, comunicarea fiind astfel mult mai ușoară, iar timpul petrecut în familie aducând multă bucurie. Părinții sunt primii și cei care-i influențează cel mai mult pe copii în situațiile de viață prin comportamentul și acțiunile lor. De la părinți, cei mici pot învăța autocontrolul, încrederea și responsabilitatea sau furia, invidia și teama. Ei ascultă rareori ce le spunem, dar sunt adevărate mașini de copiat gesturi, vorbe și acțiuni. În primii șapte ani de viață, copilul ar trebui să-și însușească o serie de abilități sociale și emoționale. Ei trebuie să învețe să îi ajute pe ceilalți fără să aștepte recompensă, să-i asculte, să le dea atenție, să rezolve conflicte într-un mod pozitiv, fără a se răzbuna, să-și împartă experiențele și jucăriile cu alții. Emoțional vorbind, în această perioadă copiii învață să-și exprime furia, frica prin cuvinte, nu prin acțiuni. Să spună “sunt furios” și să spună și motivele. Dacă un copil vede că obține ceva prin faptul că este nepoliticos, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, în această perioadă, este foarte important să învețe să-și asume responsabilități, să strângă singuri jucăriile sau să ducă la îndeplinire sarcini simple, cum ar fi așezarea mesei. În momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă în viața lui dar și a părinților. Programul lui zilnic se schimbă, cuprinzând programe bine delimitate, atât din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare, cât și al mediului în care se desfășoară aceste activități. Pentru a le asigura un echilibru și existența coerenței și unității între demersul educativ al grădiniței și cel al familiei, părinții și cadrul didactic trebuie să comunice, să se informeze reciproc în ceea ce privește activitățile de la grădiniță, materialele utilizate, ce priceperi și deprinderi vor fi vizate. Exemplu: În situația în care tema săptămânii este “Animalele din curtea bunicii” se înțelege că în acea perioadă copiii vor învăța cântece, poezii, vor desena, picta, modela, toate acestea având ca pretext animalele domestice. Acasă, părinții pot organiza activități similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învățat la grădiniță, dar în contexe diferite ale vieții cotidiene. Ei pot discuta cu cei mici lucrările pe care aceștia leau realizat și pe care educatoarea le afișează la panou, ajutându-l astfel, să-și autoevalueze munca. Exemplu: La o activitate, copilul a avut de colorat o pisică. Spre surprinderea părinţilor, pisica de pe fişa copilului lor este colorată în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că pisica ta este albastră. Vrei să-mi vorbeşti despre ea?”). Totodată, părintele trebuie să

1610

aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat animalele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge la bunica să vedem ce culoare are pisca ei!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora pisica în culoarea pe care o are cea din curtea bunicii!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, copilul începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să învețe. Timpul petrecut în sala de așteptare a cabinetului unui medic, călătoria cu mașina sau cu trenul, plimbarea în parc, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activități de învățare. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie selectivă: - Arsene S., Constantin F. – „Educă prin iubire cu înțelepciune”, Ed. Înger drag, 2013; - Vrășmaș E. A. – „Consilierea și educația părinților”, Ed. Aramis, București, 2013.

1611

CEI 7 ANI DE ACASĂ Profesor: Obreja Carmen Educatoare: Lesu Aurora Grădinița” Bob de Grâu” – sector 3, București [email protected] Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”.. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie. (Antoine de Saint-Exupery) Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Ne putem imagina cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Se poate face o selecție a celor mai importante 10 reguli în educația și creșterea copilului până la vârsta de 7 ani: 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Am început această experiență cu grupa mică, nu a fost ușor să îi învățăm să mulțumească atunci când primesc un lucru, să ofere atunci când este nevoie, să salute personalul și colegii la intrarea și plecarea din grădiniță și multe alte lucruri. 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! Pentru a putea fi obisnuiți cu regulile grupei, le-am scris aceste reguli pe foițe, dar le-am și ilustrat pentru ca ei să le perceapă mai bine, după care le-am aplicat pe un panou din clasă. În fiecare dimineață, se făcea trenulețul cu toată grupa, iar regulile erau citite ”împreună cu ei”. 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! În fiecare dimineață, după calendarul naturii, aveam minutele noastre când, fiecare pe rând spunea tot ceea ce a făcut “ieri”. Sau atunci când erau foarte micuți și nu vorbeau sau aveau vocabularul foarte limitat, le adresam întrebări, iar ei prin gesturi sau simple cuvinte încercau să răspundă.

1612

4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învată să citească și să se bucure singur de ele! Ora de somn începe cu o poveste citită, citim împreună cu ei imagini din poveștile îndrăgite. Săptămânal învățăm o poezie despre tema săptămânii sau spunem povești cu început dat. Acest lucru nu numai că îi ajută să iubească lectura și cărțile, dar îi ajută și să își îmbogățeească vocabularul, imaginația. 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Având grupa mică (1 an și 4-6 luni) a fost destul de dificil pentru că micuții nu știau să se joace, a fost nevoie să ne transpunem în lumea lor si să facem parte din jocurile lor. Ne-am jucat împreună de la vârste fragede și ne mai jucăm și astăzi…Zilnic, la grădiniță, copiii au program de joacă, momentul lor de copilărie fără griji și fericire. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentreaza-te pe disciplina pozitivă! Considerăm că abuzul față de cel mic nu ajută la educație, importantă atunci când greșește este comunicarea. Așază-te la nivelul lui și explică-i unde a greșit, nu cu palma la fund sau pedeapsa. Așa putem rezolva greșelile sau micile momente mai puțin dorite. 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că il iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. Întrebarea care se pune și care trebuie să își găsească răspuns este dacă cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copli devine părinte și începe să își facă și el înuși griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Bibliografie selectivă: - Anghelescu C. - „Zi de zi cu copilul meu (elemente practice de psihologie a copilului“, Ed. Medicală, Bucureşti, 1989; - Daunt P. - „Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educative speciale“, Ministerul Învăţământului / UNICEF,1996; - Păun E. - „Educaţia timpurie în grădiniţele de copii în România într-un deceniu de tranziţie“, UNICEF, Ed. Vanemmonde, 2000.

1613

CEI 7 ANI DE ACASĂ Profesor: Obreja Carmen Profesor: Voicu Ana Maria Grădinița” Bob de Grâu” – sector 3, București [email protected] „Singurul scop al educaţei este să transforme oglinzile în ferestre.” (Sydney Harris). Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Dar oare de ce este importantă pentru fiecare dintre noi? De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Dar, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Exemplu: din experienţa de la clasă, în calitate de cadru didactic, se poate mărturisi faptul că cei mici sunt foarte atenţi la cele mai mici detaliile, de aceea trebuie să avem un comportament cuviincios, în orice clipă. Astfel, încă de la intrarea în sala de grupă trebuie să fim atente să salutăm tot colectivul prezent şi în niciun caz doar colegele de catedră deoarece acest lucru ar putea atrage atenţia celor mici, iar pe viitor să devină o obişnuinţă să-şi salute și ei doar colegii. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. „Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Exemplu: în ceea ce priveşti activitatea de la gradiniţă, regulile pe care noi le-am „negociat” şi le-am notat pentru a face trimitere la ele când este cazul, nu sunt deloc complicate, iar ei sunt fericiți că i-am implicat să dezbatem împreună probleme de care ne lovim tot timpul. Una dintre ele se referă la faptul că nu vorbim unul peste altul. De ce? Am făcut un experiment prin care ei doreau diferite lucruri de la educatoare, însă vorbeau mai mulţi o dată, iar educatoarea, în această atmosferă, bineînteles că nu a înţeles şi a durat puţin până s-a lămurit ce doreau copiii. Drept urmare, am încercat să vorbim pe rând, iar ceea ce doreau au primit mult mai repede decât se aşteptau. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul „dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii”, nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător.

1614

Exemplu: de multe ori am încercat să le explicăm copiilor acest aspect, însă fiind destul de micuţi, percep mai greu lucurile, faţă de un elev sau un adult. Ne-am confruntat cu câteva probleme legate de prieteniile dintre fetiţe şi băieţi. Dar lucrurile s-au îndreptat cu timpul, atunci când în activitatea noastră intructiveducativă, am introdus jocuri ce stimulează creativitatea, îndemânarea şi prietenia dintre copii. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă pînă seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. A avea cei sapte ani de acasa înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Bibliografie selectivă: - Ciofu C. – „Interacţiunea părinţi-copii”, Ed. Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998; - Păun E.., Iucu R. – „Educaţia preşcolară în România”, Ed. Polirom, Iasi, 2002; - Vrăsmaş E. A. – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002; - „Educaţia timpurie în România, Step by step” – IOMC – UNICEF, Vanemonde, Bucureşti, 2004; - www.copii.ro

1615

Copilul – între comportamentul imitativ şi educaţie Prof. Obreja Doruţa Mihaela Grădiniţa cu Program Prelungit “1-2-3” Suceava „Florii i se cere parfum, iar omului politeţe” (proverb indian) Din cele mai îndepărtate timpuri omul s-a călăuzit după anumite legi, reguli care să pedepsească răul şi să îndemne către fapte bune. Au rămas peste timpuri aceleaşi legi esenţiale ale respectului faţă de sine, faţă de alţii (rude, prieteni, persoane mai în vârstă), legi care s-au transmis din tată-n fiu, din generaţie în generaţie. Astfel, unul dintre scopurile esenţiale pe care ar trebui să şi le propună familia şi şcoala este acela de a forma la copii deprinderi morale şi maniere frumoase. Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât se face la vârste mai mici. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, aşadar cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor. De-a lungul vremii s-au alcătuit destule „coduri de maniere elegante” care au devenit colecţii de gesturi formale, multe dintre ele condamnate de scurgerea timpului şi de schimbarea relaţiilor umane. Şi totuşi, politeţea este necesară în toate momentele vieţii noastre. Ea trebuie să vină în primul rând dinăuntrul nostru pentru a avea drept de manifestare exterioară. Politeţea vine, de fapt, din acel „dinăuntru” moral căruia poporul nostru îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun-simţ” şi care exprimă respect faţă de omul de lângă tine, faţă de oameni în genere fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană. Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”, tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană. Activitățile din grădiniță vin din nevoia de a-i obişnui pe copii să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate, au un caracter interdisciplinar, transdisciplinar şi practic-aplicativ. Îşi propun să testeze dacă preşcolarii ştiu să se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de la alţii. Aşa cum un bun grǎdinar creşte în grǎdina sa flori frumoase, viguroase, frumos parfumate şi colorate, tot aşa noi pǎrinţii şi dascǎlii dorim sǎ creştem copii frumoşi, sǎnǎtoşi, disciplinaţi, harnici, iubitori etc. Ca sǎ creascǎ, un copil are nevoie de un cadru de referinţǎ. Pentru propria lui siguranţǎ, trebuie ca parinţii lui, iar mai apoi dascǎlii, sǎ defineascǎ regulile şi legile, sǎ spunǎ ce este permis şi ce este interzis. Exersarea unei autoritǎţi înseamnǎ sǎ fii ca un pǎrinte, sǎ fii normativ. Este necesar, educativ şi face bine, pentru cǎ acest lucru va oferi securitate copilului. Este identic cu sentimentul de a fi persoana care nu va fi ameninţatǎ, cǎreia nu trebuie sǎ-i fie fricǎ, pentru cǎ are o adevǎratǎ valoare şi va fi respectatǎ şi bine tratatǎ. Sunt pǎrinţi şi dacǎli normativi şi pozitivi atunci când vorbesc şi explicǎ pericolele, riscurile, sancţiunile. O sancţiune corectǎ, care are sens şi care permite celui sancţionat sǎ-şi punǎ întrebǎri, sǎ gândeascǎ, o sancţiune formulatǎ clar şi care este aplicatǎ dintr-o datǎ, fǎrǎ explicaţii, este pozitivǎ. Pǎrintele critic-negativ este un profesor rigid, tensionat, crispat. Este prea exigent, nu suportǎ sǎ fie pus în discuţie. Intre pǎrintele critic - pozitiv şi pǎrintele critic- negativ este o frontierǎ care poate sǎ ne dea de gândit. Nu existǎ educaţie posibilǎ fǎrǎ a face referire la lege. Insǎ legea nu ajunge. Pentru a creşte, copilul are nevoie de protecţie şi de bunǎvoinţǎ. Un pǎrinte este de asemenea binevoitor, protector şi încurajator. Dascǎlul binevoitor este zâmbitor, destins, rǎbdǎtor, disponibil, atent. El creazǎ o ambianţǎ amicalǎ şi stimulatoare: încurajeazǎ şi valorizeazǎ.

1616

Dacǎ dimpotrivǎ, devenim prea buni, superprotectori, nu-l vom mai ajuta pe copil. Dacǎ reacţionǎm în locul lui, fǎrǎ solicitarea lui explicitǎ, atunci când facem noi mai mult din drum, atunci când îl facem sǎ înteleagǎ cǎ nu va face bine un lucru şi de aceea trebuie sǎ îl ajutǎm, fǎrǎ doar şi poate cǎ nu îl ajutǎm în adevǎratul sens al cuvântului. Ii luǎm doar locul, vrem sǎ îl salvǎm, ca şi cum el însuşi nu ar fi capabil sǎ se descurce. Vrând sǎ facǎ numai bine pǎrintele salvator, din nou nu lasǎ loc altcuiva. Lacan spunea:,,Dacǎ mǎ pun în locul cuiva, în locul cui se va pune el?” Dorim sǎ facem din familiile noastre -ca parinţi- şi din grǎdiniţǎ- ca dascǎli, ,,leagan de iubire” pentru copiii pe care îi creştem şi îi educǎm. Iatǎ câteva sfaturi care ne-ar ajuta în acest sens: 1. Să vă iubiţi copiii şi să vă apropiaţi de ei, pentru a-i cunoaşte şi ajuta să crească! 2. Să-i protejaţi! 3. Să fiţi un bun exemplu pentru ei! 4. Să vă jucaţi cu copiii! 5. Să-i antrenaţi la lucru, alături de dumneavoastră! 6. Să lăsaţi copiii să dobândească experienţă de viaţă, chiar dacă întâmpină greutăţi! 7. Să-i învăţaţi să fie ascultători. 8. Sa-i lăsaţi să se adapteze în societate! 9. Să aşteptaţi de la copii numai aprecierile pe care le pot da, conform gradului de maturizare a propriei experienţe! 10. Să oferiţi copiilor trăiri cu valoare de amintire! Diverse situaţii prin care trecem împreună cu copilul, ne pot servi ca bază concretă, din care acesta poate învăţa: putem explica ce e bine/ ce e rău în comportamentul lui sau al altora, să îi dăm exemple de „aşa da”/ „aşa nu”, să vorbim ferm, dar politicos, fie că ne adresăm propriilor noştri copii, fie că altora (însoţiţi sau singuri). Din nepăsarea sau neimplicarea noastră ca adulţi, copiii vor înţelege că nu este nicio problemă să reacţioneze şi să se comporte într-un anumit fel, iar când vor fi adulţi, în acelaşi mod vor reacţiona. Un secret de care ar fi bine să ţinem cont atunci când copilul face gălăgie şi îi deranjează pe ceilalţi este să ne cerem scuze. Vorbitul cu voce tare este deranjant oricum, fie că auzim un adult sau un copil vorbind tare, este la fel de rău. Ar fi bine să îi vorbim micuţului mai încet decât o facem de obicei şi să îi explicăm motivul. Astfel el va înţelege că atunci când este în public trebuie să îi respecte pe ceilalţi şi să se controleze. Şi pentru că vorbim de spaţiul public, oricând ne putem întâlni cu un necunoscut. Opriţi-vă şi salutaţi cu zâmbetul pe buze. Îl putem îndemna şi pe copil să facă acelaşi lucru, explicându-i că aşa este potrivit să procedeze. Poate că una dintre cele mai taxate greşeli de comportament este aceea în care îi întrerupem pe ceilalţi. Copilul trebuie să ştie că este grav să facă acest lucru, iar dacă este ceva urgent, să spună „îmi cer scuze că vă/te întrerup, dar este important…” Evident, acestea sunt doar câteva dintre regulile pe care copilul trebuie să le înveţe şi să le respecte când vine vorba de bune maniere, însă viaţa este presărată cu multe alte astfel de reguli pe care numai un copil educat, de a cărei educaţie familia s-a îngrijt, le poate respecta. Iar asta se va observa la tot pasul, toată viaţa. Atât ca educatori, cât şi ca parinţi, este important să nu ignorăm atenţia, educaţia şi un exemplu bun de urmat pe care trebuie să le oferim, cu generozitate, micuţilor noştri.

1617

Importanța celor șapte ani de acasă Octavia Modan Colegiul Tehnic ,,Danubius” Corabia Educația este omul,ea este cea care ne scapă din sclavie morală. O educație bună este izvorul întregului bine din lume, ea este după cum spunea Nelson Mandela cea mai puternică arma pe care o poți folosi pentru a schimba lumea . Formula ,,cei șapte ani de acasă” este sinonimă cu a fi educat. Se pleacă de la ideea ca în primii ani de viața copilul trebuie să-și fixeze principiile morale care-l vor călăuzi toată viața. Un om cu principii este o valoare pentru societate și numai un popor educat poate să evolueze. Popoarele lipsite de cultură sunt sortite dispariției. Spiritualitatea este cea care conduce lumea, nu forța fizică. Copilul trebuie primit cu respect, crescut cu iubire și apoi lăsat în libertate deplină. Niciodată nu putem pune preț pe educație, ea este acel lucru neprețuit care trebuie să fie indispensabil. Andy Mclntyre spunea că: ,, Dacă ai impresia că educația e scumpă atunci încearcă să vezi cum este ignoranța”. Copilul trebuie să învețe de la copaci și de la vreme. Nu poate ignora mângâierea vântului și surâsul soarelui. Dreptul la educație este un drept pe care ar trebui să-l aibă toți copiii. Să poată să se bucure de viață, de liniște, de o familie și de cei din jur. Educația unui copil este rolul părinților. Părintele nu-și dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere acasă sau în societate. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale. Ideea de bază a expresiei ,, cei șapte ani de acasă” este că normele de conduită se învață în familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare în, mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient. Școala nu poate decât mai târziu să consolideze normele deprinse din familie . Copilul este responsabilitatea părintelui, de el depinde comportamentul tânărului și adultului de mâine. Această educație va fi așa cum noi părinții o dăm, dar standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor șapte ani de acasă. Totul plecă de l cei șapte ani de acasă. Să fii respectuos și manierat, să știi să comunici, să știi să asculți și să știi când să vorbești, să saluți, să știi să dăruiești, să ai încredere, să îți pese, să înveți că viața este o călătorie pe care este bine să o faci cu bucurie și entuziasm, zâmbetul fiind un mijloc de a merge înainte chiar dacă ,,ploaia” nu se oprește. ,, A educa un copil înseamnă a-i dărui lumina pentru că cine coboară din sine poate să se întoarcă acolo dacă are învățături bune „ după cum spunea Elena Stan. Educația vine din iubire, numai prin iubire poți să scoți ceea ce e mai bun din el. Copiii spunea Sfântul Ioan Gură de Aur sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasă din cochilie, precum sculptura sau pictura. Părinții devin pictori, artiști, sculptori, creând frumuseți spirituale.

1618

CEI SAPTE ANI DE ACASA prof.psihopedagog:Olar Angela

Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de acasa" Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1619

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ… Prof. Olariu Mirela Mariana Liceul Tehnologic de Turism Călimănești „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Pilde 22, 6) Mediul reprezintă totalitatea condițiilor naturale, materiale, culturale, totalitatea influențelor care se exercită asupra insului și care modelează, în timp personalitatea. Aceste influențe sunt extrem de variate și se răsfrâng asupra tuturor dimensiunilor ființelor umane. Atenția se concentrează asupra comportamentelor socio-culturale ale mediului: modul de viață al unei colectivități, profesiile practicate, sistemul de valori promovat, libertățile și interdicțiile, calitatea instituțiilor și a oamenilor, elemente cu importanță majoră în structurarea personalității. Într-un mediu favorabil, într-o ambianță instituțional-pedagogică potrivită, cu un ajutor adecvat nevoilor sale educaționale, oricare dintre copii poate reuși, grație unei pedagogii adaptate diversității umane. Diferențele dintre oameni sunt ușor observabile, la fel și faptul că fiecare ins are o manieră relativ previzibilă de a acționa într-un anumit context. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecțională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referință, dar și de formare a primelor conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia constituie mediul cel mai natural cu putință și care exercită o influență imensă, de multe ori în mod implicit, ascuns, indirect. Carențele manifestate la acest nivel reverberează într-un mod profund și de durată asupra comportamentului celor tineri. Un climat tonifiant va constitui un factor favorizant pentru îmbogățiri ulterioare. Să remarcăm faptul că familia îl inserează pe copil în civilizație mai mult prin latura expresivă, strict exemplificativă, și mai puțin prin latura teoretică, reflectată. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul „absoarbe” din mediul apropiat, familial primele impresii, formându-și conduite prin mimetism. Copiii vor face sau vor crede precum părinții, imitând comportamentele acestora. În societatea contemporană, multe familii au nevoie de o educație solidă, dată fiind starea precară, din punct de vedere material și spiritual. Educația morală este o latură a educației care are în vedere formarea copilului în concordanță cu valorile, principiile, normele și regulile sociale care reglează relațiile dintre oameni. Realizarea educației morale este influențată de familie, de semnificațiile acordate de societate valorilor morale, precum și de adaptarea fiecărui om la normele morale ale societății. Aceasta constituie reperul axiologic-normativ, reper-diferit în funcție de epoca istorică și de contextul social, spațiul încărcat cu obiectivitatea dată de acceptarea colectivă a cerințelor morale. Educația morală presupune un proces de transformare a propriei individualități, conform unor valori, norme, principii morale didactice de conștiința și personalitatea fiecăruia – care-i ghidează relațiile cu sine și cu ceilalți. Există o dublă raportare a omului în ceea ce privește formarea profilului moral, a conștiinței și a conduitei morale: la propria persoană și la ceilalți, la societate în ansamblul ei. „Dacă ne întemeiem familiile căutând lucrurile care-I plac lui Dumnezeu, vom fi potriviţi pentru a supraveghea Biserica, deoarece familia este ea însăşi o mică biserică. De aceea este posibil să îi depăşim pe ceilalţi în virtute, devenind nişte buni soţi şi soţii”- mărturisea cu toată convingerea Sfântul Ioan Gură de Aur. În societatea modernă, însă, preocupaţi de mondenităţi, îndemnaţi de goana după bunuri materiale, ignorăm toate acestea. Am uitat cu desăvârşire cine suntem de fapt şi care este menirea noastră pe pământ, am uitat că familia este unirea tuturor sufletelor în Biserica lui Hristos. Potrivit învăţăturilor de credintă ortodoxă, familia este aşezământul divin, creat de Dumnezeu în Rai, pentru nașterea pruncilor, pentru ajutorul reciproc, dar şi pentru valorificarea însuşirilor cu care a fost hărăzită fiecare persoană. În acelaşi timp, ea simbolizează frumuseţea, împlinirea, iubirea, puritatea, marcând profund destinul fiecărui individ. Singura cale de integrare în societate a fiecăruia dintre noi este întemeierea unei familii, căci ea este cel dintâi certificat care vorbeşte despre noi, documentul ce descrie puterea credinței fiecăruia, este icoana moralităţii pe care un individ o are în viaţa de zi cu zi, oglinda sufletului; este rezultatul strădaniilor şi totodată puterea de jertfă. Acest izvor divin al vieţii îi oferă

1620

copilului resursele atât de necesare în evoluţie, este un pivot în dezvoltarea lor, ca membrii ai societăţii. Omul îşi trăieşte viaţa în limitele unor legi, raportându-se permanent la un sistem de valori. El reuşeşte însă să spargă carapacea egoismului şi a invidiei, făcând un prim pas prin căsătorie. Fiecare dintre cei doi stâlpi ai familiei are un rol în cadrul acesteia: dacă unul are rol de îndrumare, de stabilire a liniilor mari de conduită şi impune concepţiile familiei, celălalt reprezintă frumuseţea, seriozitatea, curăţenia, modestia şi, în acelaşi timp, înţelepciunea. Toate acestea sunt necesare pentru ca rodul lor să primească o creştere religios-morală, să urmeze rânduiala creştină şi să desăvârşească curăţenia familiei, prin Biserică, şcoală şi societate. Ce altceva îşi aminteşte pruncul dacă nu vocea blândă a mamei care-i recită ore întregi versuri sau îi cântă cu glas scăzut? Bunătatea acestui suflet care se dedică prin întreaga sa fiinţă creşterii şi educării se transmite copiilor. Ea îi dă încredere în forţele proprii, în propriile păreri, iar simpla ei privire reprezintă un important punct de sprijin. Dacă părinţii păstrează cu sfinţenie dreapta credinţă, iar familia este iubitoare de Dumnezeu şi de Biserica Lui, acelaşi drum îl vor urma şi copiii lor, căci spațiul protector în care cresc este casa vieţii fireşti, aşa cum Biserica este casa vieţii duhovniceşti, amândouă fiind întemeiate de Dumnezeu. „Copiilor, ascultați pe părinții voștri întru toate, căci aceasta este bineplăcut Domnului!” (Coloseni 3, 20) Bibliografie: Cucoș, Constantin, Pedagogie, ed. a II-a, Editura Polirom, 2006; Joița Elena, Ilie V., Vlad M., Frăsineanu E., Pedagogie și elemente de psihologie școlară, Editura Arves, Craiova; Șebu, Pr. Prof. univ. dr. Sebastian, Opriș Monica, Opriș Dorin, Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.

1621

CEI SAPTE ANI DE ACASA OLARIU VIORICA Gradinita nr.2 Lunca Virfu Cimpului BOTOSANI

De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei personae ori a unui copil, ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos, nu are ,, cei sapte ani de-acasa”.Consideram astfel ca nu a primit o educatie potrivita, ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete in special. Aceasta expresie defineste tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumulate in primii sapte ani de viata. Primii sapte ani de viata reprezinta o perioada de timp in care dezvoltarea psihica este foarte intensa deoarece copilul are capacitatea foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Trecand peste realitatea ca nu prea mai exista , cei sapte ani de acasa, deoarece copiii sunt inclusi in diferite forme educationale inca de la varste fragede, ramane ideea de la de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Acest mediu este cel in care copilul deprinde principalele reguli de buna purtare, cel mai adesea prin imitare decat printr-un comportament constient, iar varsta primei copilarii este esentiala in conturarea si achizitia normelor unui comportament social corect. La varsta prescolara copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata ( mama,tata); va exista astfel o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de ajuns sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente ( (furie, dezamagire, tristete) precum si a dorintelor si a nevoilor. Binenteles ca asta nu inseamna ca vom fi permanent stresati de cum vorbim, ne purtam sau reactionam la cei din jur. Va trebui insa sa ne impunem anumite limite, onduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata noastra cat si din cele negative. De retinut -invata-l sa se poarte frumos – bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. -stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului. -comunica cat mai mult cu el – comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei. -invata-l sa iubeasca lectura si cartile – incepe inca de cand e bebelus, citindu-I povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa exploreze pana cand invata sa citeasca sis a se bucure singur de ele. -lasa-l sa se bucure de copilarie –nnu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-I copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. -nu abuza in nici-un felde copil – fizic, emotional, verbal; evita educatia ,,cu palma la fund” si concentreaza-te pe disciplina pozitiva. -invata-l sa spuna mereu adevarul – si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine,. Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui. -petrece cat mai mult timp cu el – fii un parinte implicat si devotat iar cei sapte ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el. -iubeste-l neconditionat si arata-I zilnic asta ! Iubeste-l indiferent de note, de felul cum arata, de performanta intelectuala, fizica sau de alta natura. Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-I zilnic ca il iubesti.

1622

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor Olaru Marioara Grădinița cu Program Prelungit Nr. 8 Buzău Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 23 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

1623

RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1624

VÂRSTA MARILOR DESCOPERIRI – COPILĂRIA PROF.OLESCU ILEANA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ARMĂȘEȘTI-CERNIȘOARA,JUD.VÂLCEA “Din fericire există pe lume COPILĂRIA”. Este vârsta marilor superlative pe care le merită viaţa, vârsta celei mai pure sincerităţi, a celei mai depline libertăţi, vârsta viselor fără graniţă, vârsta care trăieşte prin flori şi se exprimă prin exclamaţii, vârsta în care toţi suntem frumoşi. Şi, dacă există copilărie, trebuie să existe dragoste. Oare există pe lume părinţi care să nu-şi fi iubit copiii? De obicei, copiii spun că au nevoie de dragoste, securitate, laudă.”Nimeni şi nimic nu te face mai fericit decât familia ta!”.În cadrul familiei, copiii găsesc climatul necesar bunei creşteri. Grija părinţilor pentru pregătirea copiilor lor rezultă din faptul că-şi dau seama de exigenţele vieţii moderne. „Cei 7 ani deacasă”- nu reprezintă o expresie depăşită, ci o necesitate. Familia este şcoala primelor emoţii; îi învaţă pe copii să fie fiinţe sensibile, capabile să-şi însuşească trăsăturile morale ale persoanei. O situaţie întâlnită în unele familii este”regimul” de răsfăţ, când copilului i se satisfac toate plăcerile şi capriciile, este menajat în toate chipurile, încât acesta repede ajunge micul” tiran” al casei, în faţa căruia se supun ceilalţi membri ai familiei. Un tratament lipsit de afecţiune din partea familiei atrage după sine conduite greşite din partea copilului: agresivitate, încăpăţânare, egoism, izolare, fugă şi vagabondaj, lene, furt, minciună. Aceste conduite greşite trebuie prevenite şi corectate. Poveştile, se zice, cresc într-o grădină fermecată. Cuibul poveştilor poartă numele de…copilărie. În fiecare poveste locuieşte şi câte o zână bună. În inimile lor calde, numai bucurii ştiu să adune. Ele alungă din jurul copiilor tristeţea; vorbele lor aduc mângâiere. Acestor zâne bune, copiii le dau câte un nume: mama, bunica. Cunoscându-şi bine familia, arborele ei genealogic, trecutul ei, copiii pot gândi şi simţi ca marele povestitor Ion Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti…parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii, şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată”. Copiii sunt raţiunea de a fi a familiei. Fiecăruia îi este dată de natură măsura de minte pe care a fost dat s-o aibă. Educaţia poate să dezvolte puterile minţii existente, nu poate pune însă ceea ce nu-i. Da, din fericire există pe lume copilăria- susur al tuturor izvoarelor de cristal, râs gingaş al răsăritului lunii, privire candidă şi adiere a dimineţilor care proclamă şi opresc gesturile negre ale inconştienţei, pulbere de aur şi diamant cu care vrea să se obişnuiască eternitatea. „Copilul nu este copil fiindcă este mic- el este copil ca să devină adult”. Jocul”De-a familia”, pe care l-am desfăşurat împreună cu elevii mei, este intens proiectiv şi prezintă foarte mare importanţă din cauză că familia este scena principală de viaţă a copilului şi totodată nucleul social în care se condensează şi reflectă în mod sensibil întreaga viaţă socială. Acest joc are o poziţie specială în nomenclatorul general al jocurilor copiilor. Variabilitatea mare a acestui tip de joc se datorează faptului că familia oferă experienţa cea mai nuanţată şi trăită intens de către copii. Am constatat că acest joc oglindeşte habitudinile, atmosfera, stilul de comunicare şi afecţiune din familie, responsabilităţi certe asumate de membrii acesteia, dar şi tensiunile ce se consumă în familie, evenimentele ce o traversează. Imitaţia în joc este creatoare. Folosesc jocul didactic în orice moment al lecţiei. Consider că învăţarea prin efort personal însoţită de satisfacţie şi bucurie este temeinică şi generează noi interese de cunoaştere. Deosebit de interesante sunt rolurile profesionale prezentate în jocurile copiilor. Prin aceste jocuri, copilul se apropie de universul profesiunilor şi al muncii. Copilul interpretează roluri pozitive şi negative. Jocurile răspund trebuinţei de creaţie a personalităţii, dar şi a sinelui în raport cu viaţa şi ipostazele ei felurite. Analiza jocurilor pune în evidenţă statutul mintal, cel afectiv, cel de sănătate al copilului, dar şi structura experienţei şi a mediului de cultură. Jocul de rol capătă roluri psihologice tot mai complexe, funcţii formative, funcţii de relaxare, funcţii de facilitare a adaptării copiilor la aspectele mai complexe ale mediului înconjurător, funcţie de umanizare, constituind o pregătire a copilului pentru viaţă. Fiind veşnic supus cerinţelor realităţii, jocul creează copilului o apropiere intuitivă complexă, de aspecte şi laturi importante ale realităţii. Prin jocul cu subiect şi rol se facilitează ca acceptare aspecte legate de frustraţie şi de regulile de viaţă socială mai greu de acceptat. Interesul faţă de activităţile şcolare şi extraşcolare este înglobat în cel de joc şi întreţinut de el. Personalitatea expansivă a copilului iradiază prin traseele organizate de interese, extrăgând din substanţa vieţii sociale valori cu care se” hrăneşte” spiritualitatea lui abia formată.

1625

Şcoala impune modelele ei de viaţă, dar şi modelele sociale de a gândi şi acţiona. Ea creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, cât şi condiţia de exprimare a acesteia. Asimilarea continuă de cunoştinţe mereu noi, dar mai ales responsabilitatea faţă de calitatea asimilării lor, situaţia de colaborare şi de competiţie, caracterul evident al regulilor implicate în viaţa şcolară contribuie la modificarea de fond existenţială a şcolarului. Adaptarea lui se precipită şi se centrează pe atenţia faţă de un alt adult decât cei din familie. Acest adult(învăţătorul) începe să joace un rol de prim ordin în viaţa copilului. Noi suntem reprezentanţii comunităţii din care face parte copilul. În acelaşi timp, noi suntem cei care veghează la exercitarea regulilor societăţii şi şcolii şi cei care antrenează energia psihică, modelează activitatea intelectuală a copilului şi organizează viaţa şcolară în ansamblul ei. În planul integrării în colectiv intervin unele schimbări- copilul devine mai sensibil la informaţii sociale, la opinia clasei. Preocuparea pentru colectiv se încarcă de nuanţe, se exprimă prietenia şi în cadrul acesteia se creează planuri copilăreşti, confidenţe, mici iniţiative. Rolul nostru este foarte important. Stilul de lucru, atitudinea generală, experienţa de cunoaştere a copilului, cultura, au influenţe formative puternice,. Şcoala creează copilului condiţii directe şi indirecte de a intui existenţa altor tipuri de familie decât a sa, şi de a face comparaţii. Deosebită importanţă capătă în învăţământul primar, două categorii de probleme strâns legate între ele: prima se referă la dezvoltarea interrelaţiilor sociale şi a caracteristicilor acestora; a doua priveşte rezonanţele în structura personalităţii a noii experienţe- inclusiv a celei socialepe care o traversează dezvoltarea psihică. Activităţile şcolare şi extraşcolare creează copilului condiţia unei inserări în evenimentele sociale curente. Participarea activă a şcolarului la aceste activităţi are influenţe formative privind dezvoltarea laturii sociale a personalităţii. Dacă sunt bine organizate, activităţile dezvoltă interesul şi facilitează identificarea socială a copilului. Dobândirea statutului de şcolar alături de acela de membru al familiei creează copilului o deschidere largă spre viaţa socială. „Pentru a trăi prin oameni, trebuie să ştii să te porţi cu oamenii.”

1626

”STELUȚELE TREBUIE AJUTATE SĂ URCE PE CERUL LOR” Prof. Olivia GORNEA Liceul Pedagogic ”Nicolae Iorga” Botoșani În cartea sa ”Copilul îndărătnic de la naștere până la adolescență”, dr. James Dobson spune: ”Cel mai important aspect în instruirea părinților este învățătura despre talentul de a asculta. Este recunoscut eșecul multor părinți de a înțelege ceea ce spun cu adevărat copii lor. Desigur, ei aud cuvintele, dar nu discern adevăratul lor înțeles. Capacitatea de a te angaja în ascultarea activă, cum este numită această activitate, este un talent prețios pe care fiecare părinte ar trebui să îl aibă.” Eu spun că dacă pentru un părinte este ”un talent prețios”, pentru un educator acesta este un bun de preț pe care, dacă nu îl are, trebuie neapărat să și-l dobândescă prin educație, prin orice tip de educație. Îmi imaginez următorea situație, sau poate nu este o situație create de imaginația mea, ci de experiența mea de părinte și educator în același timp. * O sală luminoasă de clasă. La ferestre zâmbesc vesele 14 ghivece de flori. Pe catedra plină de buchete de liliac sunt câteva exemplare din ”Amintiri din copilărie”, pe peretele din fața clasei câteva imagini din scena ”La scăldat” provoacă veselie în rândul copiilor … o atmosferă de poveste. Se aude un ciocănit timid în ușa clasei. Parcă timpul a stat în loc până când ușa s-a întredeschis. O fetiță mititică, cu părul blond și strâns în două codițe răvășite, cu fruntea lăsată în pământ și ochii triști apăru în prag. Vă rog să mă scuzați dar … Fetito, îți lipsesc cei șapte ani de acasa! Cum îți permiți să întârzii la oră? Noi am început lecția de 15 minute! Poftește îmediat în bancă și mâine să vii cu mama la școală! În vârful picioarelor, dar cu pași grei care păreau că o duc mai mult înapoi decât înainte, fetița s-a așezat ușor, în liniște, să nu deranjeze. Ochii priveau peretele cu imagini, urechile auzeau râsul ușor și cristalin al colegilor dar gânduri, vorbe, întrebări fără răspuns … toate se amestecau sub fruntea mica și plină de riduri și sudoare. Ce însemnă asta? Eu chiar am stat acasă! …. nu am fost la plimbare sau la joacă ... Si apoi, e gresit! … cei șase ani de acasă! … șase ani de copilărie … de la patru ani am ajutat pe sora mai mare să aibă grijă de mama! Fratele meu, mai mic, de doi ani, trebuie îngrijit, trebuie spălat și hrănit, trebuie învățat să vorbească, trebuie șă se joace, trebuie ascultat ce vrea … cine să le facă pe toate astea? … cu ce am greșit? Am întârziat? Dar ce mai contează? Mama nu mai este …. Aș fi vrut ca doamna să îmi dea voie să mai stau câteva minute cu mama! Nu-i nimic, am să stau când ajung acasă după ore… * Vă las pe voi, după lecturarea aceste istorioare, să spuneți care este rolul părinților în formarea, educația și dezvoltarea copilului și mai apoi al educatorului. Dar eu spun că în familie copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Acest rol se continua pe perioada frecventări grădiniței, a școlii și credcă nu se termină niciodată. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația

1627

și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Rolul educatorului pe toată perioada formării inițiale a unu tânăr este scris în toate manualele de pedagogie, dar vreau să vă întreb ”chiar toți ni-l asumăm cu responsabilitate?” P.S. gânduri înspirate de fapte recente și mai puțin recente petrecute în învățământul nostru, românesc și popularizate în mass-media. BIBLIOGRAFIE: Dr. James Dobson – ”Copilul îndărătnic de la naștere până la adolescență”, Ed. Romflair PRESS S.R.L. România Pedagogia prescolară – manual pentru liceele pedagogice, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1971 http://stiri.botosani.ro/stire/76066/Un+textMANIFEST%3A+Zece+nevoi+umane+de+care+educatia+ar+trebui+sa+tina+seama.html

1628

CEI ŞAPTE ANI DE ACASǍ EDUCATOARE OLTEANU KRISTINA ELENA Grǎdinița “ Raza de Soare “, Ploieşti. Dezvoltarea umanǎ a fost intotdeauna un teritoriu asupra cǎruia s-au aplecat cu interes mulți cercetǎtori. Datoritǎ plasticitǎții sistemului nervos şi spiritului de imitație foarte dezvoltate pe care le posedǎ copiii, acum se obține maximul de eficiențǎ in formarea deprinderilor de muncǎ, etice, morale, de politețe. ”Bunele deprinderi” reprezintǎ forma cea mai simplǎ, primarǎ a invǎțǎrii de cǎtre copii a unor complexe de atitudini, mişcǎri, expresii care le vor influența comportamentul. Ele sunt piatra de temelie pe care se vor clǎdi deprinderile de muncǎ şi cele morale. Sunt colțul pe care il dǎ sǎmȃnța cȃnd rȃsare şi care va da viitoarea plantȃ. Dacǎ acesta va fi sǎnǎtos şi bine ingrijit va da o plantǎ viguroasǎ şi frumoasǎ, dacǎ va fi sfrijit şi neingrijit va da o plantǎ pipernicitǎ. O deprindere in curs de formare nu trebuie pǎrǎsitǎ la inceperea formǎrii unei noi deprinderi. De altfel toate deprinderile, chiar şi cele ce par a fi formate, trebuie continuu observate, deoarece ele nu se transformǎ in obişnuințe şi riscǎ sǎ se piardǎ dacǎ nu sunt supuse unui permanent control. Bunele deprinderi le putem impǎrti in trei categorii; deprinderi de autoservire prin care copilul işi satisfice singur anumite nevoi personale ce pot fi introduse simultan sau succesiv; cȃnd copiii sunt foarte mici, pǎrinții sunt responsabili pentru tot ce se petrece in viața lor; odata cu creşterea, copiii au nevoie sǎ-i invǎțǎm sǎ se descurce singuri, sǎ-şi intǎreascǎ autonomia. deprinderile de ordine şi curǎțenie; acestea se realizeazǎ treptat şi privesc mai multe feluri de activitǎți efectuate in locuri variate; uneori se crede cǎ fiul sau fiica sunt prea mici pentru a putea face ceva iar parinții fac in locul lor; prin acest comportament creǎm senzația ca el are numai drepturi, nu şi responbilitǎți depriderile de comportare civilizatǎ fac parte din sfera deprinderilor morale şi au o sferǎ mai largǎ de aplicare; acestea se schițeazǎ de la o vȃrstǎ fragedǎ fiind uşor de format acum decȃt mai tȃrziu şi constau in obişnuirea copilului de a folosi formulele de politețe potrivit situației; in acest sens explicațiile şi indicațiile sunt suficiente, insa trebuie multǎ perseverentǎ şi control. Fiecare dintre aceste categorii cuprind diviziuni si subdiviziuni. Ele sunt utilizate incǎ din familie şi sunt antrenați in acest scop frați, prieteni, adulți. La baza formarii acestor deprinderi stau reguli simple şi realiste, adaptate nivelului de dezoltare al copilului şi introduse treptat. Aceste reguli trebuie aplicate şi respectate. -Ex. - inainte de masǎ ne spǎlǎm pe mȃini, - punem jucǎriile la loc dupǎ ce ne jucǎm, - cine nu-şi aranjeazǎ hainele cȃnd se dezbracǎ se va imbrǎca cu hainele şifonate. Pentru a putea intelege nevoia copilului de educație, trebuie sǎ ne amintim adevarul ”cei şapte ani de acasǎ”. Fiecare intervenție pentru copil sau pe lȃngǎ copil, este bine sǎ fie consideratǎ, intervenție educativǎ, ele devenind intervenții impreunǎ cu copilul; copilul le asimileazǎ, le intregreazǎ cu modele relaționale in funcție de care işi structureazǎ personalitatea. Pentru majoritatea pǎrinților ,a ajunge sǎ-I inteleagǎ pe copil, reprezintǎ o lucrare de o viațǎ intreagǎ, pentru cǎ fiecare copil este diferit intr-un mod unic. Atunci cȃnd un copil este cu adevǎrat ințeles, acceptat şi modelat, trǎsǎturile de personalitate sunt libere sǎ infloreascǎ. Cu toate acestea dacǎ un copil este respins, manipulat, in el se dezvoltǎ cu uşurințǎ trǎsǎturi negative şi foarte adesea rezultatul va fi; amaraciune, conflict şi rǎzvrǎtire. Acest lucru se intȃmplǎ cȃnd pǎrinții işi impun cu severitate propriile idei preocepute cu privire la modul in care ar trebui sǎ-l invețe pe copil calea pe care trebuie sǎ meargǎ. ’Pǎrintele poate fi primul şi cel mai important educator din viața copilului dacǎ dedicǎ cȃteva ore in plus pentru a invǎța despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului. Educația reprezintǎ activitatea psihosocialǎ cu funcție generalǎ de formare-dezvoltare permanentǎ a personalitǎții umane,pentru o intregrare socialǎ optimǎ. Cu cȃt societatea este mai civilizatǎ, cu atȃt respectul şi protecția sunt mai evidente. Persoana umanǎ este permanent implicatǎ intr-o rețea de relații sociale. Omul nu este niciodatǎ singur, ci intr-o permanentǎ relație cu ceilalți. Ca dascǎli suntem chemați sǎ pregǎtim o lume moralcivicǎ, iar pentru o mai bunǎ reuşitǎ in activitatea noastrǎ, trebuie urmǎrite atȃt etapele de dezvoltare ale copilului, cȃt şi factorii pozitivi şi negativi care influențeazǎ educația şi efectele asupra lor. Construcția celor şapte ani de acasǎ este un proces indelungat, proces in care avem nevoie de parteneri. Atunci cȃnd

1629

construim impreunǎ trebuia sǎ fim conştienți de importanța fiecaruia dintre noi, de ce anume ne leagǎ, cine suntem noi şi cine suntem fiecare dintre noi; ce ştim sǎ facem şi ce putem face fiecare pentru a reuşi sǎ facem impreunǎ. Rolul pǎrinților este acela de a fi educatorul copilului lor. Unde şi cȃnd se terminǎ rolul de educator al pǎrintelui? Poate niciodatǎ. Cȃnd invǎțǎm, cȃnd relaționǎm, cȃnd iubim? Avem de invǎțat, de invǎțat de la copilul nostru? Cȃnd putem sǎ spunem: iartǎ-mǎ, am greşit. ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi ca pǎrinți? Şi pǎrinților li se poate sǎ fie in dificultate: ce hotǎrȃri iau, cȃnd il lasǎ pe copil sǎ gestioneze singur eşecurile şi bucuriile?In fond realitatea petrecutǎ alǎturi de copii ne ajutǎ sǎ ne dezvoltǎm ca parinți şi ca profesionişti. Ca sǎ invețe, copiii trebuie sǎ experimenteze insuşi viața. Ei trebuie sǎ se mişte, sǎ exploreze , sǎ se joace, sǎ fie ei insuşi. “Cȃnd aud, uit, Cȃnd vǎd, imi aduc aminte, Cȃnd fac, invǎț! (proverb chinezesc) Copiii au nevoie sǎ fie liberi, sǎ trǎiascǎ experiența vieții.

1630

CEI SAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Olteanu Loredana Şcoala Gimnazială Cislău Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Dezvoltarea umană a fost întotdeauna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului. Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor. Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie dintrun domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul în mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor şi va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa. Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului. Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad de precizie. De exemplu, la început copilul va sta în picioare sprijinindu-se. Apoi îşi va dezvolta echilibrul şi va reuşi să stea în picioare nesprijint. Când va dori să meargă, va trebui să aibă abilitatea de a-şi menţine echilibrul în poziţia „în picioare“ utilizând o mişcare alternativă a picioarelor. Pentru a putea fugi, copilul are nevoie şi de abilitatea de a-şi coordona îndoirea genunchilor şi folosirea accentuată a muşchilor piciorului pentru schimbarea centrului de greutate al corpului. Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare. De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea copilului).

1631

Despre importanţa celor şapte ani de acasă Prof. Înv. Primar Oprea Carmen Șc. Gimn. G-ral Grigore Baștan Fiecare copil pe care îl educăm este un om pe care îl căştigăm – Victor Hugo Ceea ce defineşte, în principal, un individ sunt primii şapte (mai nou saşe) ani din viaţa sa, petrecuţi acasă, alături de părinţi sau de tutori. Astfel, familia este fundamentul de la care porneşte analiza unui individ, sau, aşa cum, personal îmi place să spun, prima Academie pe care o urmează fiecare dintre noi. Există o serie de proverbe şi fraze scrise de autori celebri, folosite, din ce în ce mai des, mai ales că socializarea, un alt element de formare a unei persoane, se face on-line, pe reţele gen Facebook sau WhatsUp. Pentru a ajunge la idee, mă voi axa pe următorul citat, ce îi aparţine unuia dintre cei mai preţuiţi psihologi şi cercetători internaţionali în domeniul comportamentului uman – Burrhus Frederic Skinner: Educaţia este ceea ce supravieţuieşte după ce tot ce a fost învăţat a fost uitat. Bunul simţ, controlul instinctelor şi pornirilor violente, limbajul, gesturile şi adaptarea la societate nu pot fi dobîndite decât în familia în care se formează copilul. Metodele ar trebui să fie cele mai simple, pornind de la propiul exemplu şi până la discuţiile neplictisitoare despre ce e bine sau rău şi de ce e bine într-un fel şi nu în altul. Trecerea timpului face ca acestea să devină obiceiuri şi să intre, cumva, în codul de comportament, asemeni predispoziţiilor genetice. Mai nou, sistemul de învăţământ cere părinţilor să îşi înscrie copiii la şcoală cu un an mai devreme, adică la şase ani. Astfel, ultimul an al Academiei de formare revine, ca sarcină, învăţătorului. Clasa zero este cea care face evaluarea copilului şi trecerea către sistemul de învăţământ axat pe performanţă. Dacă au fost destui părinţi reticenţi la această transformare, din punctul de vedere al unui cadru didactic părinte, pot spune că este cea mai eficientă formă de testare a noului individ. . Cum altfel cunoşti caracterului cuiva decât punându-l în faţa unor termene limită şi dându-i sarcini de îndeplinit. În plus, lucrul în echipe cere abilităţile de comunicare şi adaptare. Atunci se cunoaşte cine are educaţia de acasă. Accesul la informaţii, mult mai facil decât în alţi ani, a dus la ideea că, cei mici, sunt mult mai inteligenţi decât generaţiile anterioare. De fapt, sunt încurajaţi să fie mult mai curioşi. Ce se întâmplă însă, dacă părinţii confundă sclipirea de geniu cu obrăznicia? Atunci, un astfel de copil devine impertinent, putând să conteste calitatea învăţătorului şi pregătirea acestuia. Se naşte astfel o altă întrebare – cum poate fi temperat un astfel de comportament fără a altera dorinţa de cunoaştere a copilului? Un stil de educaţie autoritar nu este soluţia. Experienţa ne-a arătat că un astfel de copil poate să aibă, pe termen lung, probleme de comunicare şi chiar lipsă de încredere în forţele proprii. Care sunt limitele şi unde ştie un părinte că a greşit? Astfel de întrebări au frământat societatea de sute de ani. Putem spune că mii de ani, iar dovada sunt aceste maxime despre înţelepciune şi educaţie. De exemplu, Heraclitus spunea că erudiţii nu ne învaţă să avem minte. Însă ce înseamnă să ai minte? Probabil că, dacă am face un sondaj, răspunsurile ar fi diferinte, în funcţie de percepţia fiecărui părinte. Este normal ca un copil să fie văzut peste nivelul celorlalţi şi educat pentru a fi cel mai bun. Însă, ideea care se pierde pe parcurs este că, dacă, în funcţie de aptitudinile copilului, anumite cunoştinţe se uită, comportamentul unui individ rămâne acelaşi. Învăţătorul – o punte de trecere spre transformare Ajunşi pe băncile şcolii, copii sunt în contact cu alţii, ceva mai mari ca vârstă şi cu mai multă experienţă de viaţă. Cel care se evidenţiază, printr-un comportament mai gălăgios, este repede luat ca exemplu şi urmat de cei care se simt într-un con de umbră. În absolut toate cazurile, un astfel de copil imitator va demonstra noile cunoştinţe şi acasă, însă, cel care observă primul trasformarea este învăţătorul. Paşii sunt cunoscuţi. Şedinţe cu părinţii sau consilierea părinţilor care au rolul de a aduce la cunoştinţă tot ceea ce pretinde a fi micul individ. S-a spus că depinde de modul în care, un învăţător, face aceste observaţii, însă, tot experienţa mi-a demonstrat că nu există o cale mai uşoară. Ceea ce se petrece, real, la nivel comportamental cu un copil trebuie transmis pur şi simplu. Părintele este cel care trebuie să ia măsurile necesare de corectare a comportamentului sau de revenire pe anumite canale de comunicare pe care, până atunci, nu s-a insistat.

1632

S-a mai spus şi va mai fi spus multă vreme de acum încolo – nu există copil ce nu poate fi educat ci părinte care nu acceptă că a greşit. Jocul – cea mai simplă metodă de formare şi supraveghere a unui copil Jucăriile şi jocurile au apărut ca o necesitate de a-i ţine pe cei mici ocupaţi. În timp, fie că jocul era atracţia unui simplu copil sau a mai multora, a fost o metodă eficientă de a asculta limbajul copilului, de a-i studia poziţia corpului sau chiar de a-l motiva să îndeplinească anumite sarcini pe lângă casă. Rezultatele pozitive au depins, întotdeauna, de răbdarea familiei copilului. Atunci când iese la joacă, copilul nu trebuie să uite să salute, sa închidă uşa sau poarta casei, să îşi aranjeze ţinuta, să respecte programul impus. Tot ca o evaluare importantă în ochii părinţilor trebuie să fie şi cum se întoarce copilul acasă. Cât de curate sau intacte îi sunt hăinuţele, dacă are toate jucăriile , dacă le-a stricat sau nu şi cât de des se întâmplă ca el să nu preţuiască ceea ce îi aparţine. O idee bună, folosită dintotdeauna este şi supravegherea, de la distanţă, a celui mic. Balanţa adevăr-minciună nu poate fi verificată decât prin cunoaşterea, corectă, a realităţii. Un copil neatenţionat că nu a salutat sau că nu a închis uşa în urma lui va fi individul care va intra într-o încăpere ca şi cum ar fi singur şi va trânti uşile de la restaurante sau magazine cu o atitudine foarte firească. Şi, dacă ne deranjează un astfel de comportament în societatea de zi cu zi, trebuie să ne gândim că şi copilul nostru poate ajunge astfel. Nu a fost nevoie decât de o mică scăpare bazată pe conceptul este copil, va creşte el mare. Educaţia se dobândeşte însă în primii ani. Doar atunci, aşa cum am mai spus, devine obişnuinţă şi nu obligaţie. De asemenea folosirea cuvântului mulţumesc, întrebările gen se poate? sau nu deranjez dacă... sunt deprinderi din prima parte a copilăriei. Să ne gândim, deci, foarte serios, dacă dorim ca fiul sau fiica noastră să fie acel individ care ne-a stricat buna dispoziţie sau ne-a deranjat, insistent, atunci când aveam foarte mult de lucru. Cei mici, supuşi stresului de formare, vor afirma, la un moment dat, că aşteaptă să fie mari să poată decide. La fel poate că gândesc şi mare parte din părinţi. Însă, pentru a ajunge mare trebuie să ai răbdare şi, pentru a fi un bun părinte, răbdarea trebuie să fie o virtute. Să nu uităm că un idivid se va purta ca acasă. Atunci, să ne întrebăm, cum e acasă? Obişnuinţa este cea cu care tratăm absolut orice problemă din viaţa noastră. Dacă un copil nu a primit minimul de educaţie spre bun simţ şi convieţuire comună, va trage această tară către generaţiile următoare. După cum spunea şi George Bernard Shaw ţi-am arătat spre înainte – înaintea mea, dar şi a ta.

1633

SA CONSTRUIM IMPREUNA CEI 7 ANI….DE-ACASA Prof.înv.preşc.OPREA IONELA ŞCOALA GIMNAZIALĂ BIRCII Ca educatori, este important să-i susţinem pe părinţi în demersurile lor educative, să ştim să-i orientăm în eforturile lor de a avea un copil fericit. Ca părinţi, este important să ştim ce hotărâri luăm pentru copilul nostru, cum şi cu ce ocupăm timpul copilului, când să-l ajutăm şi când să-l lăsăm să se descurce singur. Ȋn primele etape ale vieţii, responsabilitatea educării copilului îi revine familiei iar pentru copil, familia reprezintă primul său univers afectiv şi social, trăsăturile şi coordonatele personalităţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională trăită în mod direct , nemijlocit, de copil, în mediul familial, iar atitudinile părintilor au consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a acestuia. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie Cei doi părinţi,deşi implicate în aceeaşi măsură în procesul de educaţie,au roluri diferite mama asigură căldura afectivă,iar tatăl reprezintă autoritatea.Mama contribuie la atmosfera intra-familială şi la asigurarea securităţii afective, iar tatăl la comunicarea socio-familială şi respectarea normelor, dar amandoi părinţii asigură sentimentul de confort şi securitate.Ambii sunt răspunzători de situaţia copilului în cadrul familiei, de optimizarea vieţii de familie, îmbinând sau încercând să imbine cele doua aspecte: atitudinea afectuoasă a mamei cu autoritatea sau exigenţa raţionala a tatălui. Exista şi familii în care sunt diferenţe de opinii în ceeea ce priveşte creşterea şi educarea copilului, în care nu există unitate de cerinţe şi consecvenţa în atitudini, o viaţa de familie frământată de tensiuni, lipsită de afecţiune, cu conflicte ce pot genera acte de opoziţie sau chiar de violentă duce inevitabil la reacţii de inadaptare, frustrări, la stări de dezechilibru afectiv ale copilului. Ȋntr-un astfel de mediu apar şi se dezvoltă situaţii conflictuale care vor afecta atmosfera afectivă a grupului familial şi comunicarea dintre membrii ei. Ȋn familie se constituie sentimentul de apartenenţă socială, pentru că familia este în primul rând o instituţie socială fundamentală, este un grup social în care membrii sunt legaţi prin anumite relaţii biologice, dar şi psihomorale economice şi juridice, răspunzând unul pentru altul în faţa societăţii.

1634

Există unele argumente pentru care părinţii trebuie să se implice în educaţia în cadrul instituţionalizat a copiilor lor, încă de la vârsta preşcolară:părinţii primesc permanent feedback despre potenţialul şi progresul copilului ,ei pot solicita informaţii, pot oferi sugestii şi îşi pot exprima nemulţumirile;părinţii implicaţi servesc drept model de comportament responsabil pentru propriul copil iar participarea părinţilor la activităţile şcolii reprezintă un factor generator de motivaţie pentru copil. Construcţia celor ”7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie e parteneri.Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi” şi cine suntem fiecare dintre noi . Copiii învaţă ceea ce trăiesc , de Dorothy Law Nolte Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne; Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi; Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi; Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea; Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi; Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia; Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi; Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători; Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea; Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea; Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească; Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine; Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel; Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi; Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr; Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi; Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul; Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi; Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.

1635

CÂT DE IMPORTANȚI SUNT CEI 7 ANI DE ACASĂ ÎN EDUCAREA COPIILOR Profesor învățământ preșcolar: OPREA MARINA Grădinița ”Panseluța” Sector4, București Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Dacă în trecut se punea mare preţ pe politeţe, acum părinţii sunt sfătuiţi să-şi înveţe copiii să-şi asume responsabilităţi. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţ al agresivităţii, sunt de părere psihologii. Părinții sunt datori, în primul rând , să-și îndeplinească misiunea față de generația următoare, tot așa cum și ei au beneficiat de grija și de învățăturile purtare în lume și societate, de respectul față de orice ființă umană, din partea părinților și familiilor lor, care le-au îndrumat și îndreptat primii pași în viață. La temeiul formării noastre ca oameni stau acești ani de acasă. Așa a fost de când oamenii au apărut pe pamânt și mersul înainte al omenirii s-a întemeiat pe această perioada formativă care nu trebuie înlăturată, ci trebuie păstrată în existența fiecărei ființe umane, ea având profunde rosturi. Bibliografie: ”Cei șapte ani de acasă.Codul bunelor maniere”, Michiela Poenaru, Editura ePublishers, 2009

1636

Cei șapte ani de acasă! OPREA N. VIOLETA Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui, putem spune că cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Din păcate auzim tot mai des că noile generații duc lipsă de ”cei 7 ani de acasă”, nu au maniere, bun simț și respect față de oameni și lucruri. Unul dintre factorii pe care eu ii consider declanșator al acestei absențe este timpul din ce în ce mai puțin pe care părinții și-l petrec cu copiii lor. Atunci acest lucru creează sentimente copiilor de respingere și lipsă de iubire ceea ce dezvoltă în el trăsături negative. Deci totul pleacă de la părinți, ei fiind primele persoane cu care copiii intră în contact, pe care aceștia îi au ca model, pe care încearcă să îi copieze. De aceea, este important ce transmite, cum și când este timpul potrivit pentru ca copilul să-și însușească lucrurile pe care părinții vor să le transmită copiilor. Unele dintre lucrurile pe care copii le pot învăța în cei 7 ani de acasă pot fi: deprinderi de autoservire și ordine, igiena, curățenie și exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atat pozitive, cat și negative, bune maniere și comportament,limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire), modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), perseverenta in realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivatiilor atunci cînd vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție, altruismul, cooperarea,atitudinea pozitiva față de diverse sarcini și de viață etc. De aceea consider că „cei 7 ani de acasă„ au o mare împortanță copii și pentru viitorul lor de a devenii adulți de succes.

1637

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof. Înv. Primar Oprea Nicoleta Șc. Gimn. „Tudor Pamfile” Țepu, jud. Galați Familia este instituția de bază în toate societățile, fiind celula primordială a societății, matricea pe care se clădește viitorul, de aceea rolul acesteia în educația copiilor este imens, iar responsabilitatea pe măsură. Educația de acasă are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață. Nu este de ajuns să îți îngrijești și să-ți hrănești copilul, este imperios necesar să-i transmiți educația potrivită. El trebuie să vadă în părinți modelul faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, un copil care știe să spună “bună ziua”, să spună “mulţumesc”, care cunoaște rolul lui “te rog”, un copil capabil să recunoască că a greșit și care știe să spună “scuză-mă”, un copil care se comportă cuviincios cu toți cei din jurul său, fie că sunt de vârsta lui sau adulți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului numai până când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze “de cei 7 ani de-acasă” și după debutul lui școlar, educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic. „Meseria” de părinte este foarte grea. În condițiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvoltării copilului, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice ale acestei dezvoltări. Părinții sunt cei care stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase ca alimentarea, activitățile, jocurile, plimbările, pregătirea de lecții, ora de culcare și multe altele. Un bun ghid pentru copil în primul rând sunt părinții și anume comportamentul lor în familie, între ei și față de semenii lor. Comportamentul părinților față de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de viață a copilului. Un mod de comunicare liber exprimat fără agresie, prioritate îi permite copilului să se simtă în primul rând liber în gândire și exprimare, în al doi-lea rând m-ai deschis spre o comunicarea cu ei și spre o gândire matură mai timpurie. Un alt rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților, ei trebuie să fie cât mai atenți la tot ce face copilul lor, spre exemplu.să fie prezenți la activitățile în care participă copii lor, să fie interesați de hobby-urile copiilor lor, să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât mai mult timp alături de copii. Participarea afectivă a părinților la necazurile copiilor, la evenimentele din viața acestora, le dau liniște și siguranță, nu frică, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acțiune; e bine să li se explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora și nu să se apeleze la măsuri autoritare și drastice deoarece ele produc blocaje psihice și inadaptare socială. Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi, binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Familia este grupul cel mai important din toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Cercetările care vin din psihanaliză, psihologia socială și sociologie susțin că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei. „Căci ei vor fi în lume și în viață Așa cum noi le-am spus și arătat, Iar ei, la fel vor da povață Și-un lung popor e-acum de noi format” (Traian Dorz)

1638

Bibliografie www.iteach.ro www.didactic.ro ”

1639

Cei 7 ani de-acasă” Prof.înv.preșc. Oprea Sorina Grădinița Pietrari/ jud. Dâmbovița "Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală". Albert Einstein Într-o societate,”mereu pe fugă”, în care bunul simț a devenit un defect, importanța celor 7 ani deacasă devine un subiect foarte controversat. Cei 7 ani de acasa reprezinta o reflecție a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei, și, implicit, a educatoarelor pentru că, în societatea actuală, copiii frecventează grădinița de la vârste timpurii. Specialiștii susțin că regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citeasca și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se oglindește în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă și cuprinde toate trăirile, sentimentele, experiențele, amintirile și învățăturile pe care un adult le-a achiziționat în acești ani. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalti. Interacțiunile pe care copiii le stabilesc unii cu alții reflectă, într-o bună măsură, specificul relațiilor pe care le au cu părinții. Prin urmare, educația din familie este definitorie pentru educația și formarea personalității copilului, iar acești 7 ani sunt pentru unii, piatra de temelie a vieții pe viitor. ”Respectă ca să fi respectat!”- este unul din proverbele pe care părinții ni-l spun încă de la cele mai fragede vârste. A învăța copilul bunele maniere nu înseamnă să îl pui să le repete dintr-o carte. E un proces zilnic, ce va dura timp si, tocmai de aceea, va fi suficientă vreme și vor fi nenumărate oportunități să fie îndrumat spre ceea ce este bine și corect. Formulele de politețe se învață de la vârstă fragedă. Deja la 2-3 ani, e momentul să știe să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc", iar asta este doar începutul. Odata cu trecerea anilor, copilul trebuie să deprindă ușor, dar sigur, bunele maniere. Va trebui învățat ce trebuie și ce nu se face atunci cand stă la masă, când este în vizită sau când are musafiri. Părinții trebuie să fie înțelegători și să le accepte greșelile, să le explice, de fiecare data, simplu și clar, ceea ce au voie să facă și ce nu. În concluzie,baza formării unui comportament demn de ”cei 7 ani de-acasă” al copilului, este relația afectivă pe care acesta o are cu familia lui, iar educaţia, bunele maniere, respectul, regulile morale sunt cheia către integrarea și adaptarea copilului în societate.

1640

Cum ne creştem copiii Prof. Gabriela Simona Oprinesc Expresia „cei 7 ani de acasă” a devenit în zilele noastre o expresie folosită atât de des și de în exces, încât cred că începe să-și piardă din sensul ei adevărat. Dar care este sensul adevărat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârsta decât noi, nemulțumiți de o anume atitudine și făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcție de o situație anume. Dar ce înseamnă mai exact cei 7 ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Cei 7 ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinții. Pentru că majoritatea fac referire la educația primita acasă, educația dată de părinți, mai exact la respectul pe care ar trebui sa îl învățăm sa-l avem pentru semenii noștri. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care știe să salute, să spună “mulțumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Trebuie să știm că educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Sunt părinți care muncesc de dimineață până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini fată de nevoile reale ale acestora. Din dorința de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinții îi condamnă la o viață înconjurată de lucruri scumpe și strălucitoare, dar fără adevărate valori. A-l învață bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Ţine minte aceste sfaturi: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu vă grăbiți să trageți concluzia ca este prost crescut sau ca ați uitat ceva foarte important. Este posibil sa aibă nevoie doar de una , două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explicați-i clar și învățați-l ce anume trebuie să facă sau să nu facă, în loc să îi spuneți un scurt (si pentru el greu de înțeles): "Nu mai fi atât de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să iți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spuneți: "Încetează cu țipetele în casă", ci fii mai blânda, ca sa înțeleagă în fond ce aștepți de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă". Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o retezați scurt, ci încercați sa reformulați. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine sa vărs când văd chestia asta verde", corectați-l: "Frumos ar fi fost să spui ca nu iți place deloc spanacul". Fiți înțelegători și acceptați-i greșelile. Amintiți-vă ca nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. și noi, adulții, greșim adeseori, dar ei… Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi țineți prelegeri și nu îl criticați în public, nu îl umiliți și nu îl jigniți faţă de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă cu alții, dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Fiți consecvenţi!. L-ați învățat de la doi ani sa spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui sa le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumita vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

1641

IMPORTANȚA CELOR ”ȘAPTE ANI DE ACASĂ” ÎN EDUCAȚIA MORALRELIGIOASĂ A COPILULUI Prof. Oprișan Maria-Magdalena Familia constituie un factor esențial în procesul formării conștiinței morale a omului și a conduitei omului. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul părinților este cel mai important. Părintele este un exemplu pentru copil. Prin educație, părintele învață pe copil ce este bine și ce este rău, ce este drept și ce este nedrept, ce este frumos și ce este urât.Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se integreze în societate, să-și compare propriul comportament cu al celor din jur, să observe abaterile sale sau ale celor din jur. Moralitatea familiei are valențe formative neprețuite. Părinții au o influență foarte mare asupra dezvoltării armonioase a copilului, atât din punct de vedere fizic, cât și moral-psihic. Primul educator este mama, pe care copilul încearcă să o imite încă din perioada micii copilării. Familia și căminul, conviețuirea părinților cu copiii lor reprezintă școala primilor ani ai copilului în care acesta trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care îl vor defini mai târziu ca om. Astfel, familia îndeplinește funcții importante în integrarea copilului în mediul social prin faptul că -ea creează o dependență absolută a copilului de membrii grupului familial, din punct de vedere fizic, psihic, material ; -are un impact emoțional deosebit în dezvoltarea relațiilor de tip afectiv ; -oferă primele modele comportamentale, creează primele obișnuințe și deprinderi(nu întotdeauna bine conștientizate și nici întotdeauna pozitive în conținut) ; -creează o anumită matrice existențială și un stil comportamental ce se imprimă în întreaga sa evoluție și care va opune rezistență la schimbările ce se impun . Întotdeauna ambianța , climatul din familie influențează personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma :” Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ce nu vreți să imite”. Educația religioasă trebuie să înceapă încă din copilărie deoarece, fără aceasta, copilul crește ascultând cel mult legea morală naturală. De la cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate ; el este capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și dezvolta prin educația religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazează pe trăirile date de modul său “religios” de viață, iar ca adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală. Este cunoscut faptul că în copilărie, omul poate fi mai ușor influențat religios-moral decât mai târziu, iar deprinderile morale bune formate în copilărie rămân de multe ori valabile pentru întreaga viață. În perioada micii copilării , rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. Trăirile religioase din această etapă pot deveni hotărâtoare pentru întreaga viață. Acum copilul observă și înregistrează actele religioase și morale pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesturi, cuvinte. Fondul sufletesc al copilului este nepervertit, de aceea el crede că tot ceea ce face omul matur este corect. De aceea este important de știut de către părinți și creștinii maturi că au datoria de a nu sminti pe nici unul dintre ei. Familiei îi revine mai ales rolul de a valorifica învățăturile biblice în sens moral, de a deschide sufletul copilului spre bine și frumos, spre respect și dragoste față de aproapele, de a-i cultiva sensibilitatea și a-i sădi sămânța pentru valorile morale care, mai târziu, vor deveni convingeri și idealuri personale. Trăirea religioasă și manifestarea religiozității în fapte curente de viață se cer a fi tranformate și consolidate prin educație. Credința informată întărește omul, îi dă o direcție, nu degenerează în credulitate sau erezie. Atitudinea religioasă permite omului să atingă plenitudinea umanității :”omul religios este omul prin excelență și, dintre toate caracteristicile lui, cea religioasă le comandă pe toate celelalte, discriminându-le și determinându-le” (J.Maylan). Cei care sunt răspunzători de educația copiilor sunt părinții, deoarece au dat viață copiilor lor și au obligația de a-i educa. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu

1642

greu poate fi suplinită. Mai ales în familia creștină, îmbogățită cu harul și misiunea sfințeniei în căsătorie, copiii trebuie să învețe să-L descopere și să-L cinstească pe Dumnezeu, să-l iubească pe aproapele, conform credinței primite.

1643

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. OPRIȚA-MÂNDRUȚ ALINA-MIHAELA Grădinița cu P.P. Nr. 19, Drobeta Turnu Severin, Mehedinți „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Oriunde în această lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. În zilele noastre,părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea părintelui. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenta celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca părinţii să fie un bun model pentru el. Aceștia pot să îl înveţe pe copil, lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog!" şi "mulţumesc!". Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Copilul va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Aşadar, cum îl învăţăm pe copil, bunele maniere? A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl îndrumăm în direcţia corectă. Părinții trebuie să țină minte aceste sfaturi: Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una doua lecţii de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el greu de înţeles): "Nu mai fi atât de grosolan!", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masa, dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze!". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Încetează cu ţipetele în casă!", ci fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă!". Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde!", tu corectează-l spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu îți place deloc spanacul". Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a ştii bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei... Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu îl umili şi nu îl jigni faţa de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţa cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere. Fii consecventă! L-ai învăţat de la doi ani să spună "te rog" şi "mulţumesc"? La 6 ani este evident ca ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să înveţe ceva! Cu cât ştim mai multe despre copiii noștri, cu atât reușim mai bine să îi sprijinim să se dezvolte şi să devină adulţii pe care ni-i dorim în societate. Pe de o parte, responsabilitatea pentru copii face parte din

1644

viaţa noastră cotidiană. Pe de altă parte, conştientizarea importanţei acestei perioade pentru devenirea ulterioară a individului a făcut ca la nivel internaţional şi, în ultimul timp şi în România, să se acorde o atenţie specială copilăriei şi alocării de resurse pentru îngrijirea şi educarea copiilor în această perioadă. Bibliografie: 1. Vrăjmaș Ecaterina Adina ,,Consiliere și educația părinților, Ed. Aramis , București, 2002. 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. Modul pentru părinți și educatori, București, 2008. Reforma pentru educația timpurie. 4. ,, Și tu poți să fii super-nany,, Irina Petrea.

1645

Cei șapte ani de acasă Prof. Oprițescu Cristina Școala Gimnazială Valea Mare De multe ori auzim remarca ”Nu are cei șapte ani de-acasă!”. Și poate ne întrebăm : ”,Ce înseamnă șapte ani de-acasă?”, ”Ce ar fi putut să primească în șapte ani, acasă un individ?„. Sunt întrebări retorice, aș putea spune, fiindcă fiecare dintre noi are un răspuns pregătit. Șapte ani de-acasă înseamnă bazele educației morale pe care și-o însușește un individ, educație pe care o primește de la părinți din prima clipă a sosirii acestuia în sânul unei familii, până în momentul în care acesta va merge la școală. Așteptăm ca acel individ să fie politicos, cuviincios, manierat. De bună seamă primele deprinderi se formează în familie. Aici copilul învață să spună mulțumesc, să salute, să spună te rog frumos, sa fie respectuos cu cei de vârsta lui sau mai mari decât el, să fie într-un cuvânt un copil binecrescut. Educația copilului începe prin a primi rădăcini genetice și se continuă începând cu prima zi de viață. De multe ori auzim părinți care, preocupați să ofere prea multă dragoste fructului dragostei lor, se plâng că pruncii lor vor să stea numai în brațe, că s-au învățat să stea cuminți numai când sunt purtați în brațe. Iată cum primele deprinderi pe care și le însușește copilul, pun în dificultate, de la cea mai fragedă vârstă părinții, care pentru a nu răni primele sentimente ale acestuia nu pot lua măsuri în remedierea situației. Prima bază a formării unui comportament corespunzător este dragostea părintească. Este foarte important ca părinții să își înconjoare copilul cu dragoste, să îi ofere încredere în forțele proprii. Limitele sunt însă foarte importante și astfel copilul să învețe să aștepte. Educația continuă prin a învăța copilul să socializeze cu ceilalți copii, prin a-l învăța că egoismul nu este o calitate. Astfel, el trebuie învățat să împartă jucăriile cu alți copii, să distingă lucrurile bune și comportamentul pozitiv, de lucrurile rele. Se instaurează recompensele, dar și pedepsele, se învață cum se spune mulțumesc atunci când primesc ceva, sau când se ridică de la masă. Tot de acum se începe formarea de priceperi și deprinderi în ceea ce privește bunele maniere: vizite la prieteni, discuții cu bunicii, vizite ale părinților la prieteni de familie sau invers, mersul la cumpărături. Cea mai bună educație este exemplul personal. De aceea părinții trebuie fie cei care oferă demonstrații de comportament copiilor. Limbajul acestora în familie, în afara ei, acțiunile acestora vor fi luate ca exemplu de copii, fără ca ei sa-și dea seama. Foarte importante sunt recompensele, care la această vârstă ar trebui să constea în laude aduse micuților pentru faptele lor bune. Greșelile copilului nu trebuie să fie motiv de supărare și pedeapsă. Părinții ar trebui să conștientizeze că și eu pot face greșeli. Pentru că mintea copilului este ca o tablă neagră, bună de scris pe ea, trebuie să avem mare grijă ce vom transmite acestuia în primii șapte ani de viață. Acești ani în vor ghida ulterior spre a fi individul acceptat de societate.

1646

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ prof.Orban Andreea Planeta noastră este într-o continuă schimbare- revoluţia tehnico-ştiinţifică, dezvoltarea oraşelor, dezvoltarea căilor de comunicaţii, apariţia computerelor asigurându-ne noi condiţii de viaţă. Omul duce o viaţă stresantă, într-un ritm tot mai alert. Încă din primii ani de viaţă şi până la maturitate toate procesele şi însuşirile psihice parcurg o cale de dezvoltare de la simplu la compus, aceste acumulări cantitative ducând la schimbări calitative legate de cum se dezvoltă sistemul nervos sub influenţa mediului.Vârsta copilăriei este baza dezvoltării personalităţii omului adult. La baza piramidei vârstelor se află copiii cu vârste cuprinse între un an şi trei ani care trebuie îngrijiţi cu căldură, calm. Familia trebuie să asigure armonie, dragoste, atitudine corectă faţă de muncă, disciplină, ordine, cinste, adevar etc.Stadiul următor, al copiilor cuprinşi între patru şi cinci ani, este dominat de apariţia iniţiativei,dezvoltarea laturii intelectuale prin diferite acţiuni-joc, comunicare prin vorbire etc. Între cinci şi şapte ani familia şi grădiniţa pun bazele dezvoltării intelectuale, a aptitudinilor şi a afectivităţii. Copilul prin forţa exemplului va imita comportamentul părinţilor, ajutat de părinţi va înţelege ce e bine şi ce e rău. În funcţie de autoritatea părinţilor, de relaţia afecţiunea dintre copii şi aceştia, copilul se va supune regulilor instaurate în familie, aşa-zisa „morala prin ascultare”. Este nevoie de multe exerciţii pentru ca cerinţele părinţilor să devină deprinderi ale copilului însă se ştie că exerciţiul e bazat pe imitaţie, sfaturi, îndemnuri. Chiar dacă părinţii se confruntă cu încăpăţânarea din partea copilului soluţia este ca aceştia să caute în propria lor atitudine, să aibă multă răbdare şi să ţină cont de temperamentul, sensibilitatea micuţului deoarece familia este prima şcoală a copilului, care îi va marca întreaga existenţă. Familia este mediul în care copilul deprinde cele mai importante reguli de bună purtare, prin imitare mai mult decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării conturează normele unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale confirmă şi consolidează normele deprinse în familie. Iată câteva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului - învaţă-l să se poarte frumos - stabileşte şi impune reguli în limita comportamentului copilului - învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - lasă-l să se bucure de copilărie - nu abuza în niciun fel de copil - învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente - învaţă-l să spuna mereu adevărul - petrece cât mai mult timp cu micuţul tău - iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta. Ingredientele care compun un copil „bine crescut” sunt: salutul - este prima literă a abecedarului comportării unui om începând prin fluturarea mâinii, când e mic şi continuând pe urmă cu firescul „bună ziua”. comportamentul în public - ştie să răspundă la întrebări şi să susţină apoi conversaţia, nu-l întrerupe pe cel care vorbeşte ba chiar îşi aşteaptă răbdator rândul. comportamentul cu prietenii - îşi înţelege partenerii de joc, îi respectă şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei. înţelegerea normelor sociale- să-şi aştepte rândul în parc la leagăne,la tobogane la magazin, să nu facă gălăgie în orele de linişte, să spună „te rog” , „mulţumesc”, „cu plăcere”, să respecte credinţele, valorile noastre şi ale celor din jurul nostru. manierele la masă - folosirea corectă a tacâmurilor, a celor care sunt la masă alături de ei precum şi respectarea celor care servesc. recunoaşterea greşelilor- dacă micuţul aude şi de la adulţii din jurul său spunând –„îmi pare rău”atunci va folosi şi el aceste cuvinte când va greşi şi astfel va înţelege că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea sunt semnele respectului şi demnităţii. toleranţa - va învăţa să facă diferenţa între râsul sănătos, spiritul de glumă şi râsul care jigneşte şi îi face pe cei din jur să sufere evitându-l pe cel din urmă. igiena - copilul trebuie să fie crescut într-o igienă perfectă, asigurată în familie şi de asemeni de a forma micuţului deprinderi de viaţă bazată pe respectarea acestor norme.

1647

cum vorbim - deoarece copilul este un receptor fidel al vorbirii părinţilor de aceea mai întâi părinţii, apoi grădiniţa sunt factori necesari în dezvoltarea vorbirii copilului. trăirile afective ale copilului - reprezentând starea sufletească a acestuia- bucurie, tristeţe, frica,mânia,curiozitatea -faţă de obiectele sau persoanele din jur. munca - acest sentiment formându-se începând cu vârsta preşcolară pornind de la exemplul părinţilor, exemple din viaţă şi povestindu-i-se întâmplări cu oameni care au reuşit în viaţă prin muncă el dorind astfel să fie asemeni lor trezindu-i interesul pentru activitate. voinţa - nu este o trăsătură cu care se naşte copilul se poate realiza prin reguli de viaţă, sfaturi, exemple concrete, critici,.îndeplinirea unor obligaţii, la început simple, în familie, apoi obligaţiile copilului preşcolar astfel impunându-se îndrumarea, exerciţiul, organizarea; slăbiciunea sau puterea de voinţă la copil este determinată de raportul dintre sarcinile date şi îndeplinirile acestora. dragostea şi grija faţă de natură - făcându-se prin următoarele cunoştinţe- natura trebuie ocrotită, îngrijită, iubită în schimbul darurilor pe care ni le face. Cei şapte ani de acasă trebuie să fie fundamentul conduitei copilului ce va deveni adult iar educaţia primită acum îi va marca întreaga sa viaţă.

1648

Cei 7 ani de acasă Educatoare: Ördög Rozália-Edit G.P.N: Nr.2, COVASNA O familie nu e o formulă. Nu, nu! O familie e o țesătură adâncă, făcută din cele mai tari fire, mai fierbinți și mai nevăzute: din fire de sânge. (Lucia Demetrius ) Dezvoltarea personalității copilului are loc în prezența și sub influența a trei mari grupe de factori determinanți: ereditatea, mediul și educația, care se află într-o relație de interdependență și care, în proporții diferite, pun în valoare anumite aspecte ale personalității. Întreaga dezvoltare a individului uman este influenţată de caracteristicile interacţiunii dintre copil şi mediu în primii ani de viaţă. Atunci când factorii externi exercită asupra copilului o acţiune pozitivă, dezvoltarea copilului, fizică şi psihică, se realizează în sensul constuirii unei personalităţi armonice. În condiţii de mediu nefavorabile construcţia Eului şi a Sinelui sunt distorsionate. Un drept fundamental al copilului este de a creste în propria familia alături de părinţii săi. Aceştia au sarcina de a se îngriji de toate aspectele care privesc dezvoltarea bio-psiho-socială a copilului, le revine rolul de a pregăti copilul pentru viaţa de adult, pentru integrarea lui în societate. Una dintre principalele sarcini ale părinţilor este de a asigura, în cadrul familiei, socializarea primară a copilului prin care copilul învaţă să se raporteze, să comunice şi să interacţioneze în societate. Familia are şi o însemnată funcţie educativă, este prima instituţie de educaţie morală şi este mediul educativ prin excelenţă. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece la această vârstă, rolul exemplului este foarte important. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În cadru intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Primele impresii despre lume si viață, despre fenomene din natură și societate, copilul le primeste din familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el îsi însușește limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice. Părinții îi învață de timpuriu pe copii să înțeleagă ce este "bine" și ce este"rău", ce este "permis"și ce este "interzis". Pentru unele fapte și acțiuni, copiii sunt încurajați și lăudați, iar pentru altele sunt dojeniți de către părinti. În contextul familiei, învățăm moduri de rezolvare a unor probleme, de gestionare a conflictelor sau de petrecere a timpului liber. Din familie, învățăm să valorizăm sau să apreciem anumite comportamente și, în consecință, facem de multe ori alegeri în functie de ce am învățat să apreciem în familie. Astfel copilul devine capabil să facă faţă vieţii sociale prin includerea lui în elementele sociale de bază: norme, valori, credinţe,reguli de comportare. Copilul va descoperi treptat lumea înconjurătoare, cu ajutorul familiei în care crește, de la cel mai simplu mod de percepere: „lumea este un loc sigur” sau „lumea este un loc periculos” și până la cele mai complexe moduri de percepere a realității exterioare: prin prisma atitudinilor și valorilor pe care copilul le asimilează. Când părinţii oferă copiilor exemple pozitive, aprobă sau dezaprobă anumite fapte, transmit de fapt copilului sistemul lor propriu de valori. Contributia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic și scade pe măsură ce etapele de creștere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei. Pentru parintii de azi, comparativ cu cei din trecut lumea pare diferită de cea a părinților sau a bunicilor. În cadrul familiei moderne se produc unele mutatii, bunicii participă din ce în ce mai puțin la educația nepoților. Astfel cresc posibilitățile de folosire a mijloacelor audio-vizuale, contactul cu tehnica, ce rezultă o schimbare în mentalitatea familiei. Exigențele crescute obligă ambii părinți să își găsească cel putin un loc de muncă pentru a putea asigura un trai decent copiilor. În asemenea condiții supravegherea copiilor este limitată, sau este încredințată altor persoane sau instituții sociale. Fiindcă familia este o unitate emoțională, o acțiune, o atitudine sau o emoție a unei persoane din grup îi afectează pe toți ceilalți. De asemenea, caracterul perturbat al relațiilor de acasă, afectează și alte relatii. În plus, anxietatea purtată cu sine, afectează orice gen de relație. Un mediu în care i se indeplinesc nevoile de bază, în care nu se petrec schimbări bruște, unde cei doi părinți îi oferă atenție și afecțiune, si se simte mereu în siguranță, asigură copilului o experiență a

1649

copilăriei timpurii pozitive, el percepând lumea din jur ca pe o lume cu potențial pozitiv, o lume bună în care el se poate dezvolta fără teamă. În schimb, un copil ce creste într-un mediu instabil, în care nu există o rutina și în care există multe schimbări, un mediu rece în care nu primește atenția pe care o cere, un mediu în care se simte în pericol, un mediu tensionat sau agresiv oferă copilului o experiență negativă, el percepând lumea exterioară ca pe o lume periculoasă, străină, rece și cu potențial de risc. În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relații juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze relațiile dintre părinți și copii este stima reciprocă dintre membrii familiei, dragostea părintească rațională față de copii, consecvența și unitatea cerințelor pe care le formulează părinții și ceilalți membri ai familiei față de copii, exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile și faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur, părinții își iubesc copii, le poartă de grijă, muncesc pentru ei și participă la toate bucuriile și supărările lor. Dar aceasta dragoste nu trebuie să fie oarbă. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească, să creadă şi să sacrifice. Aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui. Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. “Cei şapte ani de acasă” sunt rezultatul modului în care familia şi–a exercitat funcţia de socializare şi a pregătit copilul pentru a fi membru al societăţii, pentru roluri şi statusuri viitoare. “Numeste-o un clan, o retea, un trib, numeste-o o familie. Oricum ai numi-o, oricine ai fi, si tu ai nevoie de una.” Jane Howard

Bibliografie: Gordon Thomas 2014. Părintele eficient. Editura: Trei Allport W. G. 1991. Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică Batâr D. 2004. Familia în dinamica societăţii. Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga”. Nicolae, Margineanu (1973). Condiția umană, București, Editura Științifică. Erik Erikson 2015. Copilarie si societate. Editura: Trei Elena Bonchis 2011. Familia și rolul ei în educarea copilului. Editura Polirom Ross Campbell 2007. Educația prin iubire – Ediția a II-a. Editura Curtea Veche

1650

„Cei șapte ani de acasă...” Prof. înv. preșc.: Ostăcioaie Adina-Mirela Șc. Gimnazială „M. Eminescu” Ighiu – Grădinița cu P.N. Ighiu, jud. Alba Mediul în care copilul se dezvoltă psihic și fizic în primii șapte ani de viață se imprimă și se depozitează în interiorul acestuia ca o condiție de bază care îl va defini ca om pentru tot restul vieții. Cu alte cuvinte, primii șapte ani de viață pot fi numiți drept o „carte de vizită” sau un album a cărui file vor fi mereu răsfoite. Cei șapte ani vor fi decisivi în modul de integrare al copilului în societate, în modul de însușire a valorilor moral-civice. Dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de agresivitate, impulsivitate, egoism, copilul va deveni un indezirabil. Iar dacă mediul de viață al primilor șapte ani e caracterizat de calmitate, răbdare, înțelegere, copilul se va putea adapta ușor în orice grup social. În prima parte a celor șapte ani, copiii tind să imite tot ceea ce văd în jur, astfel orice activitate a părinților sau a persoanelor din jurul acestora are o mare influență și o consecință totodată. Părinții trebuie să știe că sunt precum o oglindă în fața copiilor lor, astfel stilurile parentale se reflectă în comportamentul copiilor lor. Părinții trebuie să fie responsabili, să conștientizeze că în fond ei sunt niște educatori. În cea de-a doua parte a celor șapte ani, copilul începe să dea dovadă de independență, să-și dezvolte autonomia prin diverse reacții, unele mai bune, altele mai puțin bune. De exemplu: atragerea atenției prin opoziție, negativism, contrazicere, imitare adulți prin preluarea unor cuvinte sau gesturi, creșterea gradului de maturizare în gândire sau comportament etc. Este de datoria părinților să managerieze aceste situații, astfel încât copilul să preia doar elementele corecte, necesare procesului devenirii ca persoană unică, independentă, funcțională. Educația nu presupune o cursă în a vedea cât de repede scrie, citește sau socotește copilul. Primii șapte ani nu ar trebui dedicați scrisului și socotitului, cum pentru mulți părinți aceste lucruri par obligatorii. Mai degrabă, acești șapte ani ar trebui dedicați însușirii unor norme, reguli de comportament, formării unor deprinderi esențiale în demersul viitor al copilului. Primele deprinderi de formare a personalității copilului în familie constituie suportul dezvoltării ulterioare. Totodată, în familie se dobândesc primele experiențe de cunoaștere și experiențe de viață. Familia este prima care contribuie la însușirea limbajului, la formarea deprinderilor de comportament, elemente esențiale pentru parcursul educativ al copilului din grădiniță. Climatul psihosocial, relațiile intrafamiliale, nivelul cultural al familiei sau nivelul socioeconomic reprezintă factori determinanți în dezvoltarea psihofizică a copilului. La grădiniță, copilul vine cu un bagaj bine definit pe care va construi mai departe și va adăuga alte și alte lucruri. Astfel, familia este un real suport al grădiniței. În concluzie, precizez importanța celor șapte ani de acasă prin faptul că aceștia sunt punctul de plecare în educarea corectă a copilului și „cartea de vizită” care îl va însoți pentru tot restul vieții.

1651

FAMILIA ȘI ROLUL EI, ÎN EDUCATIA COPILULUI Prof. înv. primar Oţel Anamaria Școala Gimnazială ,,Avram Iancu’’, Unirea Eu sînt copilul. Tu ţii în mîinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvîntare pentru lume... (din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole) Familia este una din cele mai vechi forme de comunitate umană ce asigură menţinerea continuităţii biologice, culturale a societăţii , satisfacerea nevoilor personale , asigurând sentimentul siguranţei , Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţional instituţionalizată . Familia este prima şcoală a copilului şi contribuţia pe care o are la educaţia acestuia poate favoriza sau îngreuia activitatea şcolii. Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune".Familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale. “Omul devine om numai prin educaţie, dar educaţia la rândul ei trebuie să se silească să urmeze mersul naturii , oricât de departe ne-ar conduce” - Pestalozzi. Jan Amos Comenius menţiona că actul educaţional va fi eficient doar atunci cînd familia, şcoala şi societatea îşi vor unifica eforturile. Chiar şi în cadrul unui parteneriat educaţional eficient familiei îi revin, totuşi, cele mai relevante funcţii: Asigurarea condiţiilor favorabile pentru securitatea şi dezvoltarea psihofizică a copilului Crearea mediului relaţional care ar influenţa direct socializarea copilului Crearea unui climat psihologic favorabil pentru satisfacerea trebuinţei de respect de sine a copilului şi a condiţiilor oportune pentru explorarea sinelui/autocunoaştere încurajarea tentaţiei copilului pentru autoeducaţie Oferirea unor modele relaţionale şi comportamentale De obicei nucleul familiei îl formează părinţii şi copii. Sunt însă şi situaţii în care la acest nucleu se mai adaugă bunicii, iar în unele cazuri şi rudele apropiate (unchi, mătuşi) se implică sau sunt implicate în activitatea educativă. Cunoaşterea de către educatorii de profesie (educatoare, învăţători, profesori şi diriginţi) a structurii familiei elevilor are o mare importanţă, căci fiecare structură creează un climat educativ specific. In familiile formate din părinţi şi copii, mama este cea care începe educaţia, în primul an de viaţă având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului cum exagerat se accentuează, ci în realizarea şi a celorlalte dimensiuni ale educaţiei, între care căldura afectivă şi formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul.Atitudinea acestuia faţă de alte persoane este esenţial determinată de relaţia sa cu mama.Semnificaţia pe care o vor avea pentru el mai târziu oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea depind de mamă.Contactul copilului cu universul se realizează prin intermediul mamei.Ea este în aceeaşi măsură iniţiatoare şi pe plan intelectual şi cultural . Mama este cea care îl învaţă pe copil să ajungă la primele gesturi îndemânatice şi la primele performanţe practice.Acesta este prima autoritate cu care se confruntă copilul.El face cunoştinţă cu primele reguli ,cu primele obligaţii , cu primele forme ale moralei.Astfel este necesară toată dragostea mamei şi un permanent sentiment de siguranţă pentru a face posibile începuturile adaptării copilului la exigenţele sociale.Mama care nu consolidează sentimentul de siguranţă al copilului care îi subestimează încrederea în ea sau în el însuşi , îl face să se teamă de lume pune sub semnul îndoielii însăşi dezvoltarea fizică a copilului.Acest rol de iniţiator , de ghid şi de model are o deosebită strălucire în primii ani de viaţă ai copilului.

1652

Pe măsură ce copilul înaintează pe treptele superioare ontogenetice, tatăl preia atribuţiile educative într-o măsură mai mare. De fapt această defalcare a atribuţiilor este relativă, căci şi sexul copilului îşi spune cuvântul în exercitarea influenţelor educative, fetele rămânând în seama mamelor , iar băieţii intrând în sfera de influenţă a taţilor. Rolul tatălui are la început manifestări în bună parte indirecte, dar aceasta nu-i ştirbeşte caracterul esenţial.Acest rol indirect nu trebuie să ne determine să pierdem din vedere că tatăl are de jucat şi un rol direct.Copilul cunoaşte prin tată un mod diferit de a fi şi învaţă să se adapteze fără să se simtă ameninţat în sentimentul său de siguranţă.Tatăl îşi exercită funcţia sa esenţială pe care o va păstra şi care constă în a reprezenta în familie şi mai ales faţă de copil o ordine a realităţii diferită de aceea pe care o reprezintă mama.Copilul învaţă că tata munceşte şi tocmai acestei munci depusă de tata la serviciu i se datoreşte siguranţa de zi cu zi şi plăcerile din afara programului, care vin din timp în timp să dea o culoare festivă existenţei curente.Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu considerabil. Acest personaj plin de prestigiu , purtând aureola autorităţii , a forţei şi puterii ,este evident redutabil dar şi atrăgător, copilul fiind mândru de el ,dorind să-i semene. În procesul educaţional ponderea cea mai mare a influenţelor le revine părinţilor (sau persoanelor care îi înlocuiesc) şi familiei în întregime. Cei doi părinţi pot avea aceeaşi atitudine fundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod diferit sau asemanător.A pretinde că mamele sunt în general înclinate spre supraprotecţie sau indulgenţă , iar taţii spre respingere sau autoritarism este o exprimare cu totul simplistă, înlesnind astfel înserarea lor în cultura societăţii. Rolul părinţilor este foarte important şi trebuie să fie puternic prin fermitate, nu prin severitate sau brutalitate , prin răbdare şi dragoste . Trebuie intensificat tot ceea ce este satisfăcător din partea copilului şi raportate progresiv, impulsurile sale agresive folosind modelele.Astfel copilul să se regăsească în acest cadru şi să prevadă reacţiile adultului de care este dependent. Schimburile afective sunt necesare acestei construcţii progresive a “personalitaşii copilului”.Schema fundamentală a grupului familial , a creşterii copiilor se formează pe modelul relaţiilor dintre părinţi, pe modelul relaţiilor dintre aceştia şi copil. Familia este cea care asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor,timpul de joacă,condiţii de odihnă,sănătatea.Un program riguros de viaţă va avea urmări pozitive asupra dezvoltării fizice. Tot în familie copilului îşi formează primele deprinderi de igienă personală şi socială,va fi obişnuit să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În familie copilul îşi însuşeşte limbajul şi corectitudinea în exprimare .Aceasta oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzualeinformaţii despre plante, animale, obiecte casnice , ocupaţiile oamenilor. In familie se formeaza cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajuta cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente ,îi îndrumă să fie sociabili,să fie buni colegi şi prieteni. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Formându-se aceste atitudini juste faţă de propria persoană se pot combate unele însuşiri negative ca îngâmfarea, aroganţa ,egoismul.Educarea acestor calităţi presupune combaterea izolării şi a individualismului, a indiferenţei faţă de om , a nesincerităţii şi a necinstei.Una din cele mai frumoase calităţi care împodobesc personalitatea omului este modestia.Omul modest ştie să-şi aprecieze meritele la adevărata lor valoare , fără a face caz de ele şi a căuta să-i pună în inferioritate pe alţii. Mulţi părinţi reuşesc să- şi cunoască şi să-şi aprecieze just copilul, încurajându-i calităţile reale şi corectându-i greşelile .Cunoscându-l vor şti în ce direcţie să acţioneze pentru a preveni apariţia unor însuşiri negative ( îngâmfarea sau sentimentul inferiorităţii,aroganţa şi îndrăzneala exagerată sau timiditatea). Colaborarea şcolii cu familia este o parte componentă a sistemului general al activităţii educative.Şcoala nu trebuie să corecteze singură greşelile de educaţie ale părinţilor , deoarece sistemul acesta nu poate duce decât cu greu la rezultate bune.Ceea ce îndreaptă şcoala poate să fie anulat de metodele greşite folosite în continuare de familie . Este nevoie de o unitate de exigenţe şi de măsuri , şi aceasta face absolut necesară colaborarea dintre familie şi şcoală.Numai împreună pot corecta tot ce s-a greşit până acum , punând temelia unei educaţii morale sănătoase . Familia este locul de inserţie a copilului în societate şi în cultură, constituind mijlocul prin care copilul este introdus în viaţa umană şi în cadrul în care se elaborează personalitatea sa proprie. Personalitatea este întotdeauna unică şi originală, aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară (cu

1653

excepţia gemenilor univitelini care posedă eredităţi identice) şi mai departe în câmpul existenţei sociale, fiecare străbate un drum anume, încercând o serie de experienţe variate, intrând în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării personalităţii. Specialiştii au investigat şi investighează în continuare celula familială pentru a construi adevărata imagine a grupului social, a funcţiilor pe care le îndeplineşte , funcţii dintre care cea mai importantă o constituie creşterea şi educarea copiilor. Cu siguranţă sunt foarte multe de spus vizavi de conturarea personalităţii, acesta fiind un subiect amplu şi dezbătut de-a lungul timpului de specialişti.Voi lăsa loc discuţiilor pentru completarea acestui subiect neepuizat. Bibliografie A.S.Makarenko- Carte pentru părinţi ,E.D.S.P.,Bucureşti , 1961 V. Pavelescu –Invitaţie la cunoaşterea de sine Ed. Stiinţifică, 1970 , Bucureşti V. Pavelescu –Opere citate Paul Popescu-Neveanu – Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti – 1990 Ursula Şchiopu şi Emil Verza - Psihologia vârstelor, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti - 1981 Marcello Peretti-La pedagogia della famiglia , Brescia, La Scuola Editrice,1969

1654

Importanța celor 7 șapte ani de acasa Educ. Oțoiu Elena Grădinița P.N. ,,Lumea copiilor” ( P.N. nr. 2), Lupeni ,,Copilaria dureaza toata viata. Ea se intoarce mereu pentru a insufleti sectiuni mari ale vietii de adult.” Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Cei șapate ani de acasa este o expresie pe care o întâlnim adesea și este deja cunoscuta tuturor. Ne întrebăm de ce este importantă pentru copii? Se știe ca atunci când întâlnești o persoană căreia îi lipsesc bunele maniere, afirmăm despre ea că nu are cei șapte ani de acasă. Niciun părinte nu își dorește un copil despre care se face o asemenea afirmație și de aceea este importantă implicarea în formarea caracterului său în cei șapte ani. Ne întrebăm care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale. În primul rând părintele trebuie să fie un exemplu deoarece cei mici ne copiază comportamentul in acelați timp puterea exemplului jucând un rol foarte important la această vârstă. Dacă de te afli în natură și copilul te vede că nu lași gunoaie în zona verde acesta va reacționa la fel. De asemenea, dacă ajuți un bătrân nevăyător să treacă strada și copilul va proceda întocmai. Copilul trebuie obisnuit cu anumite reguli care nu se impun ci ele trebuie explicate. Micuții trebuie să știe de ce nu este voie să se joace cu chibriturile pentru ca se ard, de ce nu au voie să traverseze pe culoarea roșie a semaforului – pentru că pot fi accidentați. Copilul trebuie să exploreze mediul înconjurător iar părintele trebuie să explice consecințele acțiunilor lui. Cei mici trebuie să știe ce înseamnă egalitatea iar părinții trebuie să le explice acestora faptul că toți copiii sunt la fel indiferent de etnie, rasă, religie. Bunele maniere joacă de asemenea un rol foarte important în cadrul celor șapte ani de acasă. Astfel, când se află în locuri publice (magazine, pe stradă) nu trebuie să țipe deoarece deranjează pe cei din jur. Trebuie căutate soluții pentru rezolvarea conflictelor și pentru a preveni astfel de comportamente. Părinții trebuie să știe că au o influență mare asupra copiilor în primii șapte ani și că aceștia prin propriul comportament îi vor ajuta să fie respectuoși și demni de respect la rândul său. Copilul trăiește faptele părinților care îi vor servi drept model în viață. Cei șapte ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă în prima parte a copilăriei. Acești ani putem spune că sunt definitorii pentru formarea copiilor ca adulți. Ce reguli nu trebuie să lipsească în educarea și creșterea copilului. Copilul trebuie învățat să se poarte frumos prin puterea exemplului, să comunice cu părinții mai mult în defavoarea calculatorului sau televizorului, să iubească natura și cărțile, lecturândui-i povești, poezii până va ști să citească pentru a se bucura singur de ele. Trebuie să îl învățăm să spună adevărul, să petrecem mai mult timp cu el, să-l iubim necondiționat, să nu fie abuzat fizic, emoțional sau verbal. Odata cu educarea ratiunii, a felului de a gandi, micutul trebuie sa aiba o definitie foarte exacta a binelui si a raului. Orice aspect legat de moralitate trebuie sa aiba un reper al binelui, exemplificat prin modele. Micutul trebuie sa inteleaga singur ca poate fi un erou puternic, ca si cei indragiti, numai daca are respect pentru cei din jur, e capabil sa fie fidel celor care-l indragesc si nu poate fi ademenit sa fie altfel, prin mici atentii materiale. A avea cei sapte ani de acasa înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

1655

PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL ”CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” ”PĂRINȚI ȘI EDUCATORI, RESPONSABILI AI CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ” Prof. Păcurariu Adriana-Liliana Școala gimnazială ”Radu Selejan” Sibiu ”Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.” A. S. MAKARENKO Pornind de la citatul pedagogului sovietic putem afirma că în zilele noastre nu prea mai putem vorbi de cei șapte ani de acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme de educație timpurie. Totuși, ideea de bază a acestei expresii se referă la normele elementare de conduită, care se învată din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât, să confirme și să consolideze normele deja deprinse în familie. Deci, responsabilitatea celor șapte ani de acasă revine nu numai familiei, ci și mediilor educaționale pe care le frecventează copilul de la cea mai fragedă vârstă. Parafrazându-l pe Makarenko putem spune că educaţia copilului se face nu numai atunci când vorbim cu el, când îl sfătuim sau îi impunem anumite lucruri. Educaţia se face în fiecare moment al vieţii noastre, chiar şi atunci când nu suntem acasă. Felul în care ne îmbrăcăm, cum vorbim cu alţi oameni, cum ne purtăm persoanele cu care avem vreun conflict, modul în care râdem sau cum citim ziarul, toate acestea au pentru copil o mare însemnătate. În familie copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Orice părinte îşi doreşte ca propriul copil să dea dovadă de bună creştere, acasă sau în societate, să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la grădiniță, la şcoală, pe stradă, la teatru, pe terenul de sport sau în vizită la rude. Cu toate acestea puțini copii se comportă conform standardelor unui cod de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care se comportă precum micul domn Goe a lui Caragiale. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare, uneori dificilă, a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept ”cei şapte ani de-acasă”. Având în vedere faptul că educația timpurie este o necesitate și că părinții apelează la instituții specializate, pe care copilul ajunge să le frecventeze alături de alți copii, responsabilitatea celor șapte ani de acasă nu mai este aruncată doar pe umerii părinților. Toți cei care interacționează cu copilul în diferite instituții de educație: creșă, grădiniță sau școală au o mare responsabilitate alături de părinți în definirea celor ”șapte ani de acasă”. Copilul învață observând ceea ce-l înconjoară. Învață observând lucruri, fenomene, dar în educație primul loc îl ocupă părinţii, apoi, educatorii. Fiecare copil are ritmul său de evoluție. El învață mai mult prin imitarea comportamentului părinților și a educatorilor, mai degrabă decât din predici și povești. Așa că, de maximă importanță este ca părinții și educatorii să fie un exemplu pentru cei mici. Felul în care i se vorbește copilului și felul în care este ascultat, îl va învăța cum să facă și el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă. Și e important, de asemenea, ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în perioada primilor șapte ani de viață e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca săși afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Pe când, dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește. ”Cei șapte ani de acasă” au înțeles diferit în funcție de standardele subiective ale fiecărui părinte ori în funcție de contextul cultural-istoric obiectiv al societății. Printre normele care compun, în mod tradițional, un copil ”bine crescut” se regăsesc salutul (prima normă de conduită învăţată în familie), comportamentul în public (ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte), comportamentul cu prietenii (prin joc copilul învăţă, exersează şi testează comportamente corecte, îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui), înțelegerea normelor sociale (prin imitaţie şi suficientă practică,

1656

copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor și educatorilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate, ajunge să cunoască şi să aplice aceste reguli nescrise ale lumii în care trăim ), manierele la masă (folosirea corectă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa), recunoașterea greșelilor („îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate), tactul și toleranța (un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa, în timp, între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă). Prin exemplul personal și perseverență atât părinți cât și educatori vom reuși să oferim copilului ”cei șapte ani de acasă”, de care să fim mândri.

1657

Cei sapte ani de acasa Educatoare Palacean Anca Gradinita nr.30 Mugurel,Oradea Trecand peste realitatea ca nu prea exista cei 7 ani de acasa ,deoarece copiii sunt inclusi in diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede,ramane ideea de la baza acestei expresii:normele de conduita se invata in familie.Acest mediu este cel in care copilul deprinde principalele reguli de buna purtare,cel mai adesea prin imitare,iar varsta primei copilarii este esentiala in conturarea si achizitia normelor unui comportament social corect.Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Cand vorbim de cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la parinti,la formarea personalitatii si comportamentului copilului pana merge la scoala. Cand spunem ca un copil este bine crescut,ne referim la faptul ca stie sa salute,sa spuna multumesc,te rog,care se comporta cuviincios cu cei de varsta lui si cu adultii. Educatia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Un copil manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de acasa. Parintii sunt modele pentru copil.Degeaba ii spunem copilului sa nu mai tipe prin casa daca el aude frecvent certuri intre parinti.Sau este ineficient sa ii atragem atentia ca nu a spus multumesc la magazin daca in familie nu aude niciodata acest cuvant. Cea mai pretioasa recompensa pentru copil nu este cea materiala,ci exprimarea multumirii si bucuriei pe care parintele i le arata cand face o fapta buna.De aceea,este important sa il laudam ori de cate ori se dovedeste bine crescut.exprimarea sentimentelor este eficienta si in administrarea pedepsei.Dezamagirea,nemultumirea parintelui,ignorarea dau rezultate mai bune decat o cearta sau o palma. Parintii trebuie sa ii explice clar copilului ce are voie sa faca si ce nu,sa stabileasca reguli realiste,echilibrate si sa ii spuna dinainte ce se va intampla daca nu le respecta.Totodata, este important ca amandoi sa fie consecventi in educarea copilului.Daca mama il invata sa spuna multumesc,tata nu va trece cu vederea cand copilul uita sa fie respectuos.In acelasi timp,parintii trebuie sa fie intelegatori si sa accepte greselile involuntare.Sa nu uite ca si adultii gresesc uneori,daramite copiii. Pana la 2-3 ani,copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi,asa incat nu este tocmai rezonabil sa ii pretindem unui copil de 2 ani sa imparta voluntar jucaria cu alt copil.este necesar sa fixam limite,intrucat copilul trebuie sa invete ce inseamna asteptarea,amanarea dorintelor.La aceasta varsta il putem invata formulele de politete.Ii aratam cum si cand se spune buna ziua,te rog,multumesc,la revedere,iar copilul invata prin imitatie. De la 3 la 5 ani,copilul incepe sa fie capabil sa imparta jucariile,isi dezvolta simtul binelui si al raului,este constient cand face un lucru bun sau un lucru rau,observa reactiile parintilor in fata comportamentului sau(“ma ignora sau imi acorda atentie”),apreciaza recompensele,dar constientizeaza si semnificatia pedepsei. Acum este momentul pentru a-l invata bunele maniere,ce se cuvine si ce nu la masa,intr-o vizita,in parc,la gradinita.A-l invata bunele maniere este insa un proces de durata,care va prinde contur in fiecare zi,iar cele mai bune ocazii pentru a indruma copilul in directia corecta sunt intamplarile curente din spatiul familial.Masa alaturi de membrii familiei,mersul la cumparaturi,vizite la bunici sunt tot atatea momente in care copilul este obisnuit cu bunele maniere. Intre 5 si 7 ani,copilul devine tot mai independent.El merge la gradinita,sta cu bona sau bunica,si,pentru ca nu va mai fi tot timpul alaturi de parinti,este necesar sa ii fie dezvoltata si mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur,copii si adulti.Acum ar trebui sa poata purta o conversatie cu adultii,sa isi argumenteze punctul de vedere in discutiile cu copii de aceeasi varsta,sa intervina in discutiile din familie,sa vorbeasca la telefon.Copilul trebuie incurajat sa se exprime,sa fie lasat sa termine ce are de spus si nu trebuie sa i se faca observatii in public.Replicile de genul”taci din gura,ca esti mic si nu ai dreptul sa vorbesti”sau prelegerile tinute in public nu fac decat sa umileasca si sa inhibe copilul. Astfel,ce ar trebui sa stie? Pana la 3 ani:-sa salute si sa raspunda la salut,

1658

-sa spuna “multumesc”,”te rog”,”cu placere”, -sa dea mana cu cineva; Intre 3 si 5 ani:-sa spuna “pardon”, -sa bata la usa cand intra intr-o incapere, -sa ceara permisiunea, -sa foloseasca batista, Intre 5 si 7 ani:-sa raspunda cuviincios la telefon,sa se prezinte,sa nu tipe in receptor si sa nu lase interlocutorul sa astepte la telefon, -sa isi ceara scuze atunci cand greseste, -sa stie sa ofere si sa primeasca un dar, -sa nu intrerupa conversatia adultilor, -sa intrebuinteze corect tacamurile, Intre 8 si 10 ani:-sa respecte bunele maniere la masa(sa nu soarba,sa nu plescaie,sa nu tina coatele pe masa, sa nu se intinda peste masa,sa nu gesticuleze cu tacamurile,sa nu manance cu cutitul,etc.) -daca primeste o cutie cu bomboane,politetea ii cere sa o desfaca si sa ii serveasca pe ceilalti, -sa nu dea replici rautacioase despre colegi(in nici un caz daca sunt de fata) Valorile ne sustin si ne ajuta sa rezistam mai usor intemperiilor,in timp ce ideologiile se invechesc pe parcursul unei vieti si e posibil sa nu ne mai fie de folos.Pana la urma,fiecare dintre noi hotaram o ierarhie intre a avea,a sti si a fi si parcurgem astfel un proces cognitiv.In cazurile cele mai fericite ,acest proces incepe cu cei 7 ani de acasa.

1659

Cei 7 ani de acasă Educ. Palade Livia – Petronela Educ. Cojocaru Vasilica G.P.P. “Crai Nou”,Bacău Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „Bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1660

Importanta celor 7 ani de acasa Prof.înv.preşcolar:Palaga Simona Scoala Gimnazială Samarineşti ,,Copilăria este lumea miracoluluiși a magiei. Copilăria se termină în momentul în care lucrurile încetează să mai fie uluitoare. Atunci cînd lumea îți dă senzație de deja vu, cînd ești rodat de existentă, devii adult”. Eugen Ionescu

Educația de acasă are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață. Nu este de ajuns să îți îngrijești și să-ți hrănești copilul, este imperios necesar să-i transmiți educația potrivită. El trebuie să vadă în tine modelul faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său. Familia fiind instituția de bază în toate societățile, fiind celula primordială a societății, matricea pe care se clădește viitorul, rolul acesteia în educația copiilor este imens, iar responsabilitatea pe măsură. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, un copil care știe să spună “bună ziua”, să spună “mulţumesc”, care cunoaște rolul lui “te rog”, un copil capabil să recunoască că a greșit și care știe să spună “scuză-mă”, un copil care se comportă cuviincios cu toți cei din jurul său, fie că sunt de vârsta lui sau adulți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului numai până când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze “de cei 7 ani de-acasă” și după debutul lui școlar, educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic. De foarte multe ori, în special, în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând ca nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special pâna la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Bebeluşul este ataşat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de catre copil în joaca lui si în comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reacţia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica”, ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncam tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţa între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul si comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineânţeles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne v a fi fo arte g reu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Insă va trebui să ne

1661

impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întamplările frumoase din viata voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinti, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibloigrafie: Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

1662

1663

"Suprema pedagogie este casa părinteascǎ" prof. în înv. primar Pálfi Tünde Șc. Gimn. „Tompa László”, Odorheiu Secuiesc Cu cuvintele lui Dostoievski încep lucrarea Cei șapte ani de acasă. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei şapte ani de acasă sunt oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei, adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Mediul familial are o importanţă deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a copilului şi anume: structura familiei, nivelul intelectual, cultural, personalitatea şi sănătatea membrilor familiei, metodele educative utilizate ş.a.m.d. O importanţă deosebită o are relaţia afectivă dintre mamă şi copil, mai ales în primii ani de viaţă. Carenţele afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi a copilului. Un alt factor cu o mare influenţă asupra dezvoltării copilului este atitudinea educativă adoptată de părinţi în relaţiile cu copilul. Pedagogul american Zig Ziglar, care a scris cartea “Putem creşte copii buni într-o lume negativă”, precizează că: “Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi părinţi buni”. El scrie că formarea copilului este un efort de echipă, că disciplina reprezintă cheia măreţiei copilului bun, iertarea, “pozitivul” absolut în viaţă, iar iubirea este adevărata autoritate în formarea copiilor buni. În educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani, părinţii oferă puterea exemplului în formarea comportamentului etic, în formarea bunelor maniere, stabileşte şi impune reguli, norme şi limite de comportare. Comunică cât mai mult cu el, îl iniţiază în arta conversaţiei, petrec cât mai mult timp cu copilul, limitând timpul petrecut în faţa televizorului, îl învaţă să iubească lectura şi cărţile încă de când este bebeluş, citindu-i poveşti, apoi, treptat, îl lasă pe el să le exploreze până când învaţă să citească si, astfel, să se bucure singur de ele. Este foarte bine ca în această perioadă copilul să simtă că este copil, să se joace cât mai mult, să fie lăsat să se manifeste liber, să îţi exprime emoţiile şi sentimentele, să fie obişnuit să spună adevărul. Chiar dacă se face vinovat de unele lucruri făcute “ greşit” trebuie utilizată “ disciplina pozitivă”, nu trebuie abuzat fizic, emoţional, verbal etc. Copilului trebuie să i se arate cât mai des afecţiune prin gesturi tandre: îmbrăţişări, sărutări pe frunte şi obraji şi să i se spună că este iubit. În lucrări de specialitate această educaţie primită de copil până la intrarea în şcoală este numită “educaţie timpurie”. Este perioada în care au loc transformări profunde şi se produc achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului. Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât se face la vârste mai mici. Realitatea dură oferită de actuala societate, de a lupta pentru asigurarea traiului de zi cu zi, face ca familia să fie foarte ocupată cu sarcinile zilnice şi să limiteze foarte mult timpul petrecut cu propriul copil. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor. În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

1664

În concluzie, calitatea educaţiei primită în familie, reprezintă baza devenirii umane, într-o lume morală, civilizată şi plină de respect faţă de copil. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii. Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru. Bibliografie 1. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 2. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 5. Savin, Ana, (2005) – Totul se întâmplă înainte de 6 ani , Psihologia copilului 6. Ziglar, Zig (1989) – Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche, București 7. XXX – Didactica, revistă de comunicări ştiinţifice, nr.17, noiembrie 2010, pp 14 – 17; 8. XXX – Didactica, revistă de comunicări ştiinţifice, nr. 19, februarie 2011, p. 21.

1665

Cei 7 ani de acasă: reponsabilitate și ingrediente ale educației copilului Prof. Paloș Claudia Daniela Grădinița cu program prelungit nr. 19 Drobeta Turnu Severin Mehedinți Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Este adevarăt că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin

1666

afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. BIBLIOGRAFIE Danion, Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 www.scribd.com www.didactic.ro

1667

Semăn cu tine Prof. PANĂ EMILIA Grădinița nr 72 București Prof.PETRE ILEANA Gradinita nr 72 Bucuresti

“Educatia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.” - Albert Einstein Ce sunt cei șapte ani de acasă? Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează un ansamblu educațional. Fie că este vorba despre viață de acasa , fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau școală , copilul trebuie învățat să înțeleagă și să respecte regulile de comportament sau de interdicții pe care i le stabilesc părinții sau educatorii. Realitatea familiilor din zilele noastre este din ce în ce mai diferită de cea a generațiilor anterioare. Din păcate părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o dăruiesc copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiști susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de acasă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult . Cei șapte ani de acasă sunt deseori caracterizați prin cât de manierați sunt copiii în interacțiunile cu ceilalți. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții.Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia copilul realizează că i se acordă atenție. Educarea copilului intr-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, face că regulile să nu se transforme în disciplina impusă . Educația micuților, trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el percepe și înțelege ceea ce-l înconjoară , în mod diferit la 3 ani, la 5 ani, sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, fiind nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este pregătit pentru așa ceva. Asta nu înseamnă că-i vom permite să facă tot ceea ce dorește. Este necesar să se fixeze anumite limite ,pe care copilul să le înțeleagă. La această vârstă îl putem învață formulele de politețe, îl învățam cum și cand se spune bună ziua, te rog, mulțumesc, la revedere, iar copilul învață prin imitație. Dela 3 la 5 ani ,copilul își dezvoltă simțul binelui și al răului este conștient când face un lucru bun, sau rău, observă reacțiile părinților în față comportamentului său. Apreciază recompensele , dar conștientizează și semnificația pedepsei. În momentul în care copilul intră în colectivitate, depășind astfel granița familiei , începe pentru el dar și pentru familia acestuia o nouă etapă a vieții copilului. Grădinița are un rol important în viață fiecărui copil și implicit în viață familiei. Grădinița este aceea care impune o restructurare a programului zilnic, dar care cuprinde programe bine stabilite, delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și al orarului ci și privind mediul în care își desfășoară aceste activități. Este foarte importantă comunicarea părinților cu educatoarea, pentru a evita situațiile în care copilul ar putea fi supus unui program de suprasolicitare , în idea de a obține performanțe, sau dimpotrivă, poate da naștere la cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltatea să de către părinți, considerându-se că această sarcină revine doar grădiniței, implicit , educatoarei. Între 5 și 7 ani copilul devine tot mai independent ,mergând la grădiniță și petrecând mai puțin timp cu părinți este necesar să -i fie dezvoltată mai mult capacitatea de a comunica cu cei din jur , copii și adulți. Acum ar trebui să poată purta o conversație cu adulții, să își argumenteze punctual de vedere în discuțiile cu ceilalți. Trebuie încurajat să se exprime să fie lăsat să vorbească și sa termine ce are de spus, și să nu i se facă observații în public sau de față cu prietenii. Aceste observații de față cu ceilalți nu fac decât să-l descurajeze, inhibe sau să-l umilească . Explicații ce a greșit când sunteți doar cu el dar pe un ton din care să nu perceapă ca este pedepsit ci îndrumat spre ceea ce-i face bine și-l formează ca om bun. Părinții sunt modele pentru copil . Cea mai prețioasă recompensa pentru el nu este cea materială ci exprimarea bucuriei, mulțumirii, pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea este foarte important să-l lăudăm ori de câte ori se dovedește că a urmat ceea ce a învățat că este frumos și bine.

1668

Părinții au o foarte mare influența asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și valorifice și ei o data cu integrarea în societate , acolo unde își vor asuma și alte obiceiuri . Este important să le transmitem copiilor învățăminte pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajută să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său . Revenind la cei șapte ani de acasă și trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de acasă , deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult prea fragede, rămâne idea de la baza acestei expresii: normele de conduita se învață din familie și se accentuează la gradinița și școala . Mediul familiei este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare , cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient , iar vărsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția unui comportament social corect , deci educații corect , deoarece vor semăna cu voi cei care îi îndrumați și le călăuziti pașii prin viață în special în primii șapte ani . Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja desprinse din familie. “Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l castigam…” BIBLIOGRAFIE: Berge, Profesiunea de părinte, Didactică, București, 1977 Poenaru , Michiela, Cei șapte ani de acasă , Ed. ePublishers, 2013 Vrășmaș, Traian, Educație pentru toți, Ed.Miniped, București ,2011

1669

V.HUGO

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPIILOR Prof. înv. preprimar Panainte Elena Liceul Tehn. Stâlpeni (G.P.N.Rădeşti) Familia este factorul educativ care menține sub îndrumare individul uman pe cea mai lungă durată din viața sa. Copilul trăiește cea mai mare parte din timpul său în familie, unde învață limba, obiceiurile și comportamentele civilizate. De aceea, se spune că, ”cei șapte ani de acasă” au un rol hotărâtor asupra formării comportamentului uman. Aceasta pentru că, la această vârstă copilul se găsește în perioada celei mai mari plasticități a sistemului nervos care oferă familiei posibilitatea de a produce, prin educație, primele modificări care dau direcția dezvoltării și formării ulterioare a personalității copilului. Potențialul educogen al familiei este condiționat de structură, de nivelul material și cel cultural, de atmosfera relaționară și afectivă din cadrul familiei, de responsabilitatea față de educația copiilor. Dar mediul familial reprezintă doar condiția esențială a educației. Prin sine însuși, acest mediu nu realizează obiectivele educației . Potențialul său educativ se afirmă prin desfășurarea vieții de familie, prin stilul de viață, prin relațiile care se stabilesc în cadrul familiei. Prin comportamentul membrilor familiei, în primul rând al părinților, prin modul cum vorbesc, cum gesticulează, cum se comportă cu alți oameni, cum se achită de îndatoririle sociale, ei constituie în permanență modele, pe care copiii caută să le imite. Prin maniera în care își formează și își mențin autoritatea față de copii, cum dozează și cum gestionează dragostea față de ei, cum rezolvă situațiile conflictuale, părinții pot avea un rol de educatori autentici sau pot pierde această calitate. Acest rol îl poate îndeplini, însă, doar o familie închegată în care membrii ei se respectă reciproc și își poartă de grijă unii altora. Responsabilitatea pentru educația copiilor nu este o chestiune particulară a părinților. Copiii de astăzi vor fi adulții de mâine. De aceea, societatea întreagă este interesată de viitorul lor, iar ea deleagă această responsabilitate civică, părinților. Cum tocmai responsabilitatea s-a deteriorat în ultimul timp, producând copiii străzii și delicvența juvenilă cu tot felul de abateri de la normele de conviețuire socială, pentru a reabilita potențialul educogen al familiei, este nevoie , mai întâi de educația părinților. Educația în familie reprezintă ansamblul de influențe exercitate, în cadrul familiei, asupra copiilor în vederea pregătirii și formării lor pentru viață. Familia se înscrie ca unul dintre cei mai importanți factori educativi, acțiunea ei exercitându-se încă de la naștere. Calitatea și efectele educației în familie condiționează în mod fundamental întreaga evoluție a tânărului, calitatea integrării sale în viața socioprofesională. Obiectivele educației în familie sunt multiple :dezvoltarea fizică, educarea intelectuală, spirituală, morală, religioasă, etică, estetică, civică. Cuplul conjugal, prin întregul său sistem de acte comportamentale, constituie un veritabil model social care, fiind de altfel primul în ordinea influențelor din partea modelelor sociale existente, are o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori. Pe de altă parte, părinții exercită influențe educațional-modelatorii în cadrul familiei și în mod direct, în baza unei anumite strategii educaționale, folosind mai mult sau mai puțin sistematic și organizat anumite metode și tehnici educaționale. Uneori, strategiile educaționale pe care le utilizează unii părinți pot chiar să se soldeze cu unele consecințe negative asupra procesului formării unor componente de personalitate ale copiilor. Iată câteva exemple: Severitatea excesivă, cu multe rigidități, cu interdicții nu lipsite de brutalitate, cu comenzi rigide, pline de amenințări, cu privațiuni de tot felul, cu cerințe și pretenții exagerate, impunând un regim de muncă ce depășește limitele de toleranță psihologică și psihofiziologică, își lasă amprente puternice asupra procesului de formare a personalității copilului (instalarea fenomenului de oboseală cronică, teama de eșec, de insucces și pedeapsă, apatie și indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce privește relaționarea cu cei din jur) Părinții ce manifestă o atitudine super-protectoare depun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja într-o manieră exagerată, grija și afectivitatea lor constituind o sferă protectoare cu pereți multiplii prin care el nu mai poate să iasă singur către lume, pentru a-și încerca forțele proprii. Pentru asemenea părinți, copiii lor au însușiri cu totul aparte în raport cu alții, de aceea ei trebuie menajați. Drept consecință ale

1670

atitudinii super protectoare a părinților se pot contura : detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor, îngâmfarea, exacerbarea, supraevaluarea propriilor posibilități. Grija față de copii se poate manifesta , în cazul unor părinți și în limitarea excesivă a libertății și independenței de acțiune a acestora, a inițiativei în ceea ce privește conturarea unui anumit regim de muncă și de odihnă, a confruntării propriului lor program cu al altor copii, precum a nu se contamina sau a nu păți ceva rău. Strategia educațională care, pentru unii părinți favorizează formarea liberă a propriilor lor copii, influența și controlul educativ limitându-se maximal, uneori până la neglijarea totală a acestora, poate determina drept consecințe îndepărtarea și înstrăinarea treptată a copiilor de proprii lor părinți. Rolul părintelui în existența copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găsește forța și secretul de a lansa pe traiectoria vieții un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun și, prin aceasta, predispus la o anume fericire.

1671

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof. În înv. Primar: Panait Nicoleta Școala primară Roșioru Buzău Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.

1672

Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

Bibliografie: Învăţământul primar – Revistă dedicatș cadrelor didactice Numărul 4 / 1998

1673

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof.înv.preșcolar Panait Petronela G.P.P nr.3 Valu lui Traian, Constanța În înțelesul cel mai larg, educația este un proces care începe chiar din momentul când copilul se desprinde de mama și se încheie odată cu viața. Primul țipăt al copilului ce vine pe lume este chear începutul învățării . În ordinea naturii, prima instant educativă este, după cum prea bine se știe, mediul familial. În acest mediu, copiul face primii pasi pe drumul integrării sociale, întegrare care se realizează printr-un continuu process de adaptare la condițiile vieții sociale și de asumare a normelor care guvernează relațiile dintre indivizi și dintre aceștia și societate. Parte importantă în cei șapte ani de acasă este ereditatea, mediul, educația și nu în cele din urmă dragostea și înțelegerea. Dacă ereditatea transmite un cod genetic copilului iar mediul reprezintă totalitatea elementelor cu care interacționează acesta pe parcursul vieții, educația împreună cu acestea două și adăugând dragoste și intelegere transformă copilul în acea persoană sociabilă, plăcută, adaptabilă, cu bună cuviință și tact etc. adică exact acea persoană care are CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ. Ne stă la dispoziție un arsenal inepuizabil de mijloace și prilejuri de a le folosi- pentru a-i crește pe copiii nostri în dragoste și înțelegere și pentru a-i aduce pe ei însuși în stare să nutrească, la rândul lor, aceste simțăminte, indispensabile vieții , față de copii lor, de semenii lor și, de ce nu, față de noi, proprii lor părinți: să-i fii aproape copilului, la bine și la rău, să-i înțelegi frământările, să nu-l învinovățești de lucruri pe care nu le-a făcut, să-i satisfaci dorințele specifice vârstei, fără a le considera toane de moment, să știi unde începe răsfățul, când este nevoie de severitate și când de blândețe, și, mai presus de toate, să-i oferi prin tine-părinte- exemplul pentru tot ceea ce înseamnă bine și dreptate, adevăr, cinste, curaj și loialitate, blândețe, cumpătare, înțelegere și bunăvoința aceștia sunt CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ.

1674

FAMILIA…7 ANI DE ACASA PROF. INV. PRIMAR: PANDELIU CRISTINA PROF. INV. PRIMAR: ALISTAR CRISTINA Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot

1675

atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1676

Şcoala consolidează cei şapte ani de acasă PROFESOR DE RELIGIE: PANDREA ILEANA COLEGIUL ,,AUREL VIJOLI” FĂGĂRAŞ

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Copilul, încă de la o vârstă fragedă, este inclus şi în alte realităţi decât familia. Acestea au contribuţia lor în consolidarea şi confirmarea normelor în familie. Unul din mediile cu o contribuţie majoră în exersarea şi consolidarea normelor de comportare este şcoala. Şcoala este un mediu care poate educa copilul, dar şi familia, îl poate pregăti pentru a-şi forma comportamente adecvate pentru diferitele situaţii cu care se va confrunta. La şcoală se exersează comportamentul cu prietenii, comportamentul în public, tactul şi toleranţa, cum să recunoaştem greşelile, bunele maniere când oferi sau primeşti cadouri. În cadrul Simpozionului ,,Cei şapte ani de acasă!” am ales să organizăm un concurs ,,Din suflet pentru mama!” cu elevii clasei a X-a unde se realizează mici atenţii pentru mamele colegilor din clasa pregătitoare. Elevii vor fi împărţiţi pe grupe: Grupa I ,,Creativii”- va realiza felicitări Grupa II ,, Inventivii” – va realiza coşuleţe cu ghiocei Grupa III ,, Îndemânaticii”- va crea semne de carte cu motto-ul ,,Din suflet pentru mama!” Grupa IV ,,Pricepuţii” – va realiza mărgele şi brăţări Prima grupă face felicitări din cartoane colorate cu diverse ornamente. În interiorul felicitărilor se scriu cuvinte pline de dragoste dedicate celor mai sensibile fiinţe din lume. Grupa a II-a împleteşte coşuleţe. În interiorul acestora vor pune micile simboluri ale primăverii. Grupa aIII-a realizează semne de carte cu motto-ul ,, Din suflet pentru mama!”. Pe ele se inscripţionează numele copiilor din clasa pregătitoare. Grupa a IV-a înşiră diverse mărgele pe aţă. De asemenea, fac şi brăţări. Toate produsele realizate de elevii clasei a X-a sunt oferite în cadrul unei activităţi festive colegilor mai mici. Pentru a le răsplăti efortul depus, cei mici pregătesc un scurt moment artistic închinat mamei. În cadrul acestui moment ei recită diverse poezii şi interpretează cântece închinate mamei. La serbarea aceasta participă şi mamele celor mici, care primesc mici atenţii de la copiii lor. Aceste obiecte fiind confecţionate de elevii de liceu. Cu prilejul acestui eveniment se consolidează relaţiile de prietenie şi respect între generaţii, dar şi bunele maniere. Activităţile desfăşurate în şcoală sunt modalităţi prin care, indiferent de vârsta elevilor se pot corecta sau se pot introduce bunele maniere la copii. Profesorul, învăţătorul îi poate pune pe copii în situaţii în care aceştia nu se regăsesc zi de zi, organizând activităţi care să antreneze toţi elevii. La sfârşitul activităţii, după ce copiii şi-au asumat mai multe roluri, de artist sau de spectator, elevii pot comunica impresiile avute , ceea ce au reuşit şi regulile care nu le-au respectat, ce pot face pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul. Astfel, pot învăţa bunele maniere.

1677

Familia- bogăția copilului Prof. de educație fizică și sport, Pantea Ana Mihaela Școala Gimnazială Nr 6 Suceava Familia este foarte importantă, dacă nu chiar cel mai important factor în educația copilului, fiind nucleul din care acesta se formează ca om. Prin familie indivizii se integrează în societate. Viitorul adult va fi oglinda familiei sale. Astfel, copilul care crește într- o familie cu valori creștine, întro familie în care s- a vorbit și s- a cultivat dragostea pentru frumos, adevăr, dragoste, respect pentru tot ce îl înconjoară ( oameni, animale, natură, muncă,etc), pentru studiu, pentru o continuă cunoaștere, o familie în care s-au respectat anumite reguli, va ajunge cu siguranță un adult responsabil, descurcareț, sociabil, respectuos și iubitor, un om de nădejde. Un copil care nu a primit o educație corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate în cazul în care nu are un caracter puternic nativ prin care să se autoeduce. Părinții pot aduce o diferență însemnată în viața copiilor în fiecare zi și îi pot ajuta să devină persoanele cele mai bune care pot fi ei. „Cei șapte ani de acasăˮ este un subiect foarte mult dezbătut dar atât de important încât orice aspect al său s- ar discuta, mereu mai rămâne ceva de zis. Cred cu tărie că, „cei șapte ani de acasăˮ, dar și lipsa lor, influențează decisiv traiectoria pe care o urmează în viață fiecare copil în parte pentru că, familia este cea care îl îndrumă spre o anumită direcție. Factorul cel mai important în educația copilului este capacitatea părinților de a- i oferi acestuia o educație corectă și sănătoasă, de a- l face să se simtă iubit sincer, apreciat, ascultat. S- ar putea înțelege de aici că un copil care nu a avut șansa sa se nască într-o familie tipică ( formată din tată și mamă) sau un copil care crește într- un orfelinat și nu a primit o educație într-un mediu care este guvernat de stabilitate și armonie, ar eșua în viață. Nu sunt de acord deoarece și anturajul, rudele, școala, comunitatea infleunțează educația copilului. Ceea ce este considerat ,, normalˮ poate varia nu numai de la un copil la altul, dar și de la o familie sau o cultură la alta. Dacă un copil aparține unei culturi sau unui mediu diferit de ceilalți copii din anturajul său, el va fi tolerat mai puțin bine numai din cauza acelei diferențe. În unele culturi și familii, comportamentul considerat acceptabil la un baiat nu ar fi acceptat la o fată. În prezent însă, familiie sunt din ce în ce mai mobile și mai multietnice. Ele au mai puține șanse de a beneficia de o rețea tradițională de susținere și mai multe șanse de a fi expuse unor diferențe culturale. În acest context, de exemplu, dacă familia se mută într- o zonă nouă, copilul lor poate fi diferit de cei din jurul său, și ca rezultat, poate fi hărțuit de aceștia. În mod aproape sigur, copilul va dori sa fie la fel cu ceilalți și s- ar putea să se autoculpabilizeze din cauză ca este diferit de ei. Situație în care, părinților le revine sarcina să- și încurajeze copilul sa fie mândru de cum și ce este. Părinții au puterea de a- și ajuta copii să trăiască o viață sănătoasă și fericită dacă își susțin copii și identifică din timp orice problemă. Pentru că totul se începe și se învață în familie. „Cei șapte ani de acasăˮ sunt hotărâtori,copilul fiind practic dependent de membrii care formează familia. ,,Dacă copilul nu învață să iubească în familie, de la părinții săi, unde va învăța să iubească?....Copii preaiu totul și imită totulˮ[1] . Când familia nu reușește să îndeplinească această sarcină și să implementeze o educație bazată pe reguli, respect de sine și pentru ceilalți, pe progres școlar, când adulți nu sunt modele de urmat, impactul asupra vieții copilului poate fi distrugător. Asigurarea unui exemplu corect, frumos și adecvat și a unor relații echilibrate între copil și familia din care face parte implică o influență formativă decisivă. Aici el primește primele lecții de viață, aici se înradăcinează valori, comportamente, trăiri, cuvinte,aici își dezvoltă abilitatea de a fi independent, de relaționa cu ceilalți, aici ia naștere viitorul adult. [1] Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iași 1996, p. 209

1678

Ce ar trebui sa invete copilul in cei sapte ani de-acasa? PIPP-PANTIRU CLAUDIA COL.TEHNIC ,,DANUBIANA”-ROMAN, JUD.NEAMT Putem să iniţiem copilul în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate, așa că nici asta nu va conta aşa de mult.Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nici asta nu e suficient.Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: una din primele lecţii pe care i le-am dat fiului meu, şi a prins, în parte pentru că a văzut exemplul în familie, în parte datorită firii lui sensibile, a fost să nu râdă niciodată de nimeni. L-am învăţat să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze: cunoaşteţi adulţi care reuşesc să aibă o relaţie omenească cu cineva doar atunci când respectivul este… un pic mai prejos decât ei? Altfel, sunt roşi de invidie. Noi, ca părinţi, trebuie să fim cu luare aminte, să nu comparăm, să nu încurajăm excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte.Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! L-am învăţat să semene sămânţă de prieten! Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim! Eu recunosc că îmi lipseşte: este unul din lucrurile pe care vreau să le consolidez în mine în următoarea perioadă. Visez la un corp mai suplu (dacă îmi voi controla pofta de mâncare), visez să fiu o mamă mai blândă pentru copiii mei (dacă îmi voi controla tonul şi vocea), o gospodină mai organizată (dacă îmi voi controla obiceiul de a pierde vremea pe Facebook). O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit scrise într-o carte veche, un text de mii de ani, foarte cunoscut, pe care am îndrăznit să îl parafrazez. Cartea este de fapt o scrisoare adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii. Inca mai credem ca “cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundatia” pentru constructia unei vieti inchinate binelui, frumosului si adevarului pentru noile generatii care vor veni, pentru ca Pamantul, nu-i asa, are nevoie sa fie locuit de catre oameni impaciuitori, care gandesc si actioneaza frumos.

1679

„Cei şapte ani de acasă” Panțuru Monica Andreea Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi ca model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient nesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conţine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceeaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se consideră că la nivel nonverbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive didactice şi terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii şi redate textual deşi majoritatea sunt percepute ca senzaţii. Terapeuţii sunt intens preocupaţi de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihică de mai târziu. Toţi copiii îşi iubesc părinţii (sunt dependenţi emoţional de ei), dar nu toţi părinţii îşi iubesc copiii. Însă, unii copii îşi iubesc părinţii cu ochii deschişi. Cât timp durează iubirea copiilor? Toată viaţa, dacă părinţii se iubesc autentic între ei. Dacă aceştia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit adult, devine din ce în ce mai confuză. Puţini realizează conştient că părinţii lui nu s-au iubit niciodată. Însă, conştient, mulţi copii deveniţi adulţi vor reacţiona, în moduri neplăcute pentru părinţii impostori sentimental. Şi aşa capătă sens ceea ce spunea Iisus acum două mii de ani: „Cine nu urăşte pe tatăl şi pe mama sa, nu e demn de Mine”, adică, cine e dependent emoţional de părinţi, cine şi-a făcut Dumnezeu din oameni, fie ei părinţi, soţ, soţie, şi nu are ochii deschişi, îşi merită soarta”. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie” (Eugen Heroveanu). Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orale, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi, deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul, etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.

1680

Bibliografie: 1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004. 2.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002. 3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002. 4.Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998.

1681

Cei șapte ani de acasă! Prof. Pap Mihaela Olimpia Liceul Ortodox ” Episcop Roman Ciorogariu” Oradea Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie, comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracție de rolul familiei și rostul acesteia pe tot parcursul anilor de studiu. Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei. Este adevărat că această noțiune a suferit transformări de fond deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste fragede, rămane însă ideea care stă la baza acestei expresii: normele de conduită se învață în familie. Școala și alte medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze ulterior normele deja deprinse din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de ei depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul - Este prima normă de conduită învăţată în familie, ea suferă în timp transformări de formulare; Comportamentul în public - Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii - Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui, definind totodată și personalitatea acestuia; Înţelegerea normelor sociale - Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celorlalți; Manierele la masă. - O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor și respectul comesenilor; Recunoaşterea greşelilor - „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate, indiferent de context sau de statutul persoanei căreia i se adresează. Tact şi toleranţă - Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi.

1682

Cei "7 ani de acasă" sunt de fapt cei 18-20 de ani petrecuți cu părinții și felul cum informațiile și experiențele capatate de copil în afara familiei (școală, grupuri de prieteni, etc) sunt explicate/acceptate/discutate/dezbatute/interzise în familie.

1683

Copilul- oglinda familiei Prof. înv. primar Papuc Corina Școala Gimnazială, Nr.24, ,,Ion Jalea”, Constanța Jud. Constanța Amprenta experienței individuale socio-culturale a părinților și a celei colective în care s-au dezvoltat aceștia, reprezintă zestrea transmisă copilului, deci noua generație, la care se adaugă valorile culturale, morale sociale în care trăiesc. Pe cât ni se pare de simplu, această perioadă este un proces complex, semnificativ pentru primii pași în viață, și pentru viitor, atât de diferiți de la un copil la altul, traseu conturat de tipurile de familii , de zestrea genetică a copilului, de mediul extern în care se dezvoltă. Mă gândesc la evoluția personalității copilului pe verticală, dar și pe orizontală, pas cu pas, înconjurat de dragoste, atenție în ceea ce privește alimentația corespunzătoare, asigurarea igienei fizice și psihice conform cerințelor medicale și psiho-pedagogice actuale, ținând cont că în primii șapte ani de viață se stimulează dezvoltarea competențelor fizice, socio-emoționale, cognitive, a limbajului și a comunicării. Trăim într-o societate în permanentă schimbare- din punct de vedere social, economic, politic, legislativ, etc.- ce se oglindește și în structura familiei, în modul cum tinerii părinți și-au format o viziune despre familie, un set de norme interne mutual acceptate din punctul lor de vedere, dar nu totdeauna valide pentru a susține dezvoltarea normală a copilului, ce vine cu o serie de trebuințe și necesități obligatoriu de respectat, la care părinții rămân decooperiți în ceea ce privește abordarea copiluiui în mod corect, frânați în demersul lor de îngrijire a copilului și de timpul acordat profesiei, a soluționării problemei financiare personale. Această situație de risc presupne o îndrumare permanentă a tinerelor familii, informarea părinților despre modul de abordare și de îngrijire a copilului în primii ani de viață, antrenarea acestora în activități specifice cunoașterii particularităților de vârstă, pentru această perioadă, și a modalităților de participare la educația copilului sau de sprijin pentru familie. Deoarece părinții sunt antrenați în activități profesionale pe o perioadă mai lungă a zilei, se simte nevoia creșterii numărului de creșe și grădinițe cu orar prelungit, dar și a obligativității frecvenței acestor copii în sistem organizat educativ. Sunt zone rurale, dar și urbane, unde părinții preferă să-l lase pe copil pe lângă casă cu bunici sau frați mai mari, bone, etc. ,,ca să mai copilărescă puțin”, scăpând din vedere aspectele importante legate de socializare, dezvoltarea cognitivă și a limbajului, formarea unor deprinderi de comportament igienico- sanitar, de începerea și finalizarea unor activități individuale și de grup, etc., aspecte pe care singur nu le poate face acasă sub îndrumarea specialistului. Dacă te apropii de un copil, îl observi cu atenție- mimică, gesturi, ticuri, postură, etc.- te joci și comunici cu el, vei descoperi și vei simți căldura familiei acestuia, atmosfera în care trăiește, normele, regulile la care se raportează permanent în realitatea pe care el o trăiește din plin. Descoperi alți actori sociali apropiați de el mai mult sau mai puțin preferați, despre care și-a format reprezentări și opinii diferite. Pentru un specialist în educație corelația copil- ,,oglinda familiei” este semnificativă în rezolvarea problemelor care apar pe parcursul evoluției personalității copilului, pentru o integrare socială și școlară cu succes.

1684

Educaţia, pilonul unei societăţi! Învăţător, Paraschiv Gheorghe Şcoala Gimnazială “Elena Doamna”, loc.Cuza Vodă, jud. Galaţi Evoluţia unei naţiuni constă în gradul de seriozitate cu care este tratată educaţia acesteia. Acest fapt este unul dovedit, deoarece toate lucrurile bune vin din educaţia acordată la timpul potrivit .Tratată ca un aspect esenţial de părinţi încă de la vârsta fragedă de şapte ani, educaţia copilului nu va face decăt să îl responsabilizeze pe micuţ, să îl pregătească pe acesta pentru o societate în continuă schimbare. Fiecare individ are ritmul propriu de dezvoltare a capacităţilor, a aptitudinilor. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi de faptul că un copil la şapte ani este un exemplu de comportament, iar altul încă mai învaţă reguli de bază. Caracterele micuţilor se formează în funcţie de mediul în care aceştia trăiesc, în funcţie de responsabilităţile care le sunt date şi pe care şi le pot asuma la momentul respectiv. Un copil de şapte ani educat în familie va şti să salute şi să răspundă la salut, să folosească un limbaj politicos, să se poarte corect în public, va fi învăţat să respecte regulile unui joc, respectând în acest fel şi partenerii de joacă. Nu trebuie să uităm că la vârsta de şapte ani copilul învaţă prin joacă, imită comportamentele persoanelor din jurul lui. Părinţii sunt responsabili de educaţia acordată lor, educaţie care are legătură directă cu mediul în care acesta trăieşte şi se dezvoltă ca viitor adult. Educaţia primită de micuţii de şapte ani din zilele noastre diferă de cea pe care am primit-o noi odinioară. Acest lucru este firesc şi direct influenţat de schimbările care au avut loc în societate. Dacă în trecut se punea accent pe politeţe, maniere, acum părinţii îşi educă copiii spre asumarea de responsabilităţi şi exprimarea emoţiilor.Părinţii sunt primele modele de comportament pe care copilul le urmează. De aceea, trebuie ca părintele să fie un exemplu de comportare în familie şi în societate pentru că va fi cu siguranţă copiat de micuţ în limbaj, gesturi, mimică etc. Iniţiativa şi libera exprimare sunt comportamente încurajate în present.Copilul de astăzi are acces la o cantitate mai mare de informaţie. Dacă odinioară respectful era o consecinţă a fricii, astăzi respectul se câştigă, nu se impune. Copilul de şapte ani învaţă că trebuie să îi ajute pe ceilalţi fără a fi răsplătit în mod obligatoriu. El trebuie să ştie că aşa cum lui îi place să fie ajutat la fel şi el trebuie să ajute. La şapte ani el împarte experienţe şi jucării cu partenerii de joacă. Emoţiile copiilor sunt un aspect deosebit de important la această vârstă. Ei trebuie să înveţe de la părinţi cum să le exprime corect. Furia, de exemplu, se va exprima în cuvinte nu în fapte.Copiulul va fi încurajat în a spune motivele care au dus la această emoţie pentru a putea fi înţeles şi ajutat. Atitudinile nepotrivite ale copilului nu trebuiesc încurajate. Un comportament nepoliticos care îi aduce un anumit beneficiu copilului trebuie corectat din timp.Părinţii trebuie să îţi arate afecţiunea faţă de micuţi pentru ca aceştia să nu dezvolte o anumită frustrare sau să caute atenţie începând prin a fi obraznici.Este deosebit de important ca ambii părinţi să fie consecvenţi în educarea copilului.Totodată,părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Educaţia copilului nu presupune doar a-l învăţa să scrie, să citească sau să se poarte frumos. Educaţia se reflectă în întreg comportamentul acestuia. Copilul trebuie lăsat să se bucure de copilărie, să se relaxeze, să se distreze, dar mai ales să se joace pentru că toate aceste activităţi realizate sub o atentă îndrumare şi supraveghere duc la o dezvoltare armonioasă şi completă a individului. Părinţii sunt datori să-şi iubească copilul necondiţionat. Chiar dacă greşeşte, chiar dacă nu atinge performanţe intelectuale părinţii trebuie să îl asculte, să îl dirijeze pe drumul corect în viaţă pentru ca şi el, la rândul lui să facă aceste lucruri ca pe ceva firesc şi normal. Un copil fericit este un copil educat şi are şansa reuşitei asigurată în viaţă. Aceasta este dorinţa cea mai mare a fiecărui părinte!

1685

Cei şapte ani de acasă Profesor învăţ.preşcolar:Pârloagă Elena Grădiniţa”Strop de rouă”sector 4,Bucureşti Profesor învăţ.preşcolar:Constantinescu Mirela Grădiniţa”Strop de rouă”sector 4,Bucureşti A vorbi despre ”cei şapte ani de acasă” şi despre importanţa lor pare, la prima vedere, extrem de simplu. Realitatea demonstrează cu nu este deloc aşa şi că există o multitudine de păreri şi opinii in acest sens. Sintagma ”şapte ani de acasă“ era considerată de către bunicii noştri drept “certificat moral” cu care familia se mândrea. Era dovada faptului că parinţii au acordat intreaga lor atenţie în a-l învăţa pe copil să se poarte civilizat şi “să nu se facă de râs” în societate, dar mai ales când mergea la şcoală. Familia îşi asuma întreaga responsabilitate în formarea copiilor, fiind constientă ca această perioadă este fundamentală formării personalităţii umane, iar lipsurile de educaţie in ‘cei şapte ani’ vor fi piedici in devenirea ulterioară. Amprenta şcolii era considerată benefică, dar nu semnificativă. Astăzi, când copiii sunt integraţi în diferite forme educaţionale de la vârste destul de mici (creşă, grădiniţă, şcoală) sensul acestei expresii tinde să se dilueze şi face ca responsabilitatea faţă de educaţie să fie împarţită de către familie cu educatorii şi învăţătorii cu care copilul intră în contact în acestă perioadă. La nivel preşcolar, copiii petrec chiar şi 10 ore pe zi în compania copiilor şi a educatorilor. Îndrăznim să credem că cei şapte ani de acasă au devenit cu succes “cei trei ani de grădiniţă”, perioadă în care copiii evolueaza şi înflores alături de educatoare sub privirile suspicioase, câteodată, şi pline de admiraţie ale părinţilor şi bunicilor. Şi continutul educaţiei primite în acestă perioadă este privit diferit. A fi “bine crescut” nu înseamna peste tot şi pentru toţi acelaşi lucru. Se manifestă o mai mare lejeritate în educație, o renunțare la unele standard, la individualiazrea și personalizarea actului educativ. Cu toate aceste controverse, medicii și psihologii au căzut de acord că primii șapte ani din viață unui copil sunt esențiali pentru formarea lor ulterioară. În acesta perioadă au loc cele mai ample transformări și acumulări pe plan fizic,intelectual, moral și afectiv. Cei șapte ani de acasă nu înseamnă doar gesturi și formule de politețe folosite adecvat, ci un întreg bagaj de obiceiuri și deprinderi pe care - o data însușite copilul le va folosi pe tot parcursul vieții sale. Deși, așa cum am enunțat mai sus, familiei nu îi mai revine exclusiv formarea copiilor, în primii ani de viață, ea rămâne baza, rădăcina educației, iar părinții sunt primii dascăli (educatori) ai acestuia. Se mai spune despre copii că sunt “oglinda familiei” și a mediului în care trăiește și este spus pe bună dreptate. Nimic nu se va putea clădi in ”cei șapte ani de acasa” sau mai târziu dacă părinții nu vor știi să îi arate copilului o iubire adevărată, necondiționată. Copilul trebuie să-şi cunoască statutul de individ unic, să simtă că este iubit și respectat pentru ceea ce este și că nu trebuie să facă nimic special pentru a câștiga sau a păstra iubirea părinților săi. Părinții și educatorii sunt datori să-l invate pe copil să se iubesca pe șine și să se accepte așa cum este și să îl în curajeze să se dezvolte în raport cu înclinațiile și interesele lui. Iată de ce sunt atât de importanți “cei șapte ani de acasa” pentru copii și ce învață ei: -Învață primele norme de comportament: să salute, să răspundă la întrebări, să asculte, să își aștepte rândul într-o conversație; -Învață să se poarte cu prietenii: să își respecte partenerii de joacă, să înțeleagă și să se conformeze regulilor de joc; -Învață că face parte dintr-o lume în care oamenii se poartă după anumite norme sociale și se respectă între ei. Ușor-ușor înțeleg și își interiorizeza valorile: cinstea, corectitudinea, curajul, modestia, prietenia, cooperarea, s.a. ; -Învață să își recunoască greșelile, să își ceară scuze și să își exprime cu sinceritate regretul față de greșeală făcută; -Învață să aibă grijă de cei din jurul lui și șa îi respecte pentru a fi respectat; -Învață că oamenii sunt diferiti, că unii pot avea nevoi speciale și ca trebuie să ne pese de ei; -Învață că deciziile și comportamentul lor afecteză comunitatea din care fac parte și de aceea trebuie să aibă grijă să nu rănescă prin comportamentul lor;

1686

-Învață să ceară lucruri de care au nevoie sau să solicite ajutorul; -Învață să refuze atunci când ceva le produce discomfort -Învață să își exprime și să își controleze emoțiile în interacțiunile cu persoanele din jurul lor; -Învață să iubesca muzica, dansul, cărțile, pictura; Dar ca toate acestea să fie învățate, copilul trebuie să se bucure de adulți responsabili care să știe să ofere iubire necondiționată și care să fie la rândul lor mentori pentru copil. Până la vârsta de șapte ani, copilul învață prin imitație, este că un burete care absoarbe din mediul înconjurător experintele cu care vine în contact. Deși este mic, sesizează diferențele dintre vorbe și fapte și recunoaște comportamentul plin de afecțiune și apreciere. Și, mai ales, trebuie să fie lăsat să se joace, să socializeze și să se distreze cu copiii de vârstă lui! Îmi vin în minte versurile poetului Nicolae Labis, care sintetizează tot ce am încercat să demonstrez până acum: „Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe Din copilărie încă, de la voi, Primele îndemnuri, primele poveţe Dorul de lumină, scârba de noroi. ........................................................ Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea, Ochii lor să fie limpezi şi curaţi, Să nutrească patimi vaste cum e marea, Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi. …………………………………… Dacă toate-acestea fi-vor învăţate, Restul o să vină de la sine-apoi Şi-au să se-nplinească visurile toate Ce le-aţi pus într-înşii”, oameni plini de iubire, voi.”

1687

Cei 7 ani de acasa pentru copii Prof. Inv. Pres. Pasat Ioana Şcoala Gimnazială Mihai Eminescu, Grădiniţa Prichinel CRAIOVA, JUDEŢUL DOLJ Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre painti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculatosi concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! . Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeascasi sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa-si exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! Cei 7 ani de acasă pentru copii Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1688

Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. 10 reguli esențiale în educatia și creșterea copilului până la 7 ani 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educatia lui pe arta conversației! 4. Invață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evita educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe pozitivă! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reusi să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tau! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l neconditionat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. În loc de concluzii Relațiile pozitive dintre copii și parinti conduc la structurarea pozitivă a personalității copilului în timp ce relațiile defectuase dintre părinti și copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai târziu în viața adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate. Copilul întelege și resimte tot ceea ce se întampla în familie, conflicte, certuri, despărțiri. Copiii trebuie protejati de abuz și neglijare în toate aspectele vieții lor. Acei copii care sunt expuși la violență sau educați prin metode violente, atât verbal cât și fizic, pot dezvolta probleme emoționale și comportamentale care îi împiedica să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți și care le vor afecta viața relațională ca adulți. Atunci când părinții asigură experiențe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc și îmbogățesc dezvoltarea creierului. Este recomandat să râdeti cu copilul, să îl lăudati, să vorbiți și să vă jucați cu el. Pentru a alege metodele educaționale corecte, adecvate, părintii trebuie să își cunoască foarte bine copilul – să știe ce presupune fiecare vârstă, și care sunt caracteristicile ei, să țină cont de părerea celorlați, a educatorului, a psihologului sau a medicului.

1689

Atât părinții, cât și educatorii au nevoie de a fi susținuti și încurajați pentru a fi implicati în mod activ în viețile copiilor. Centrul de Consiliere pentru Părinti al Organizației Salvați Copiii, evaluează și acordă asistență în cazul copiilor martori sau victime ale violenței. De asemenea, ajută părinții și educatorii să facă față stressului și să rezolve adecvat problemele.

1690

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Ed. Pașca Roxana Grădinița P.P. Nr. 14 Arad ”Șapte ani de acasă sunt mai importanți decât patru ani de facultate.” (Anonim) Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba ”, cum spunea Eric Berne. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînteles ca asta nu înseamnă ca permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinti, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Bibliografie: Poenaru, M., Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, București, 2012 http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-reponsabilitate-si-ingrediente-aleeducatiei-copilului.htm#_

1691

http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa/

1692

Cei șapte ani de acasă - prima noastră școală Prof. Pascu Bianca Școala Gimn. N. Simonide – Pitești Prof. Pascu Vicențiu Colegiul Național I. C. Brătianu – Pitești Acționați asupra copilului făcându-l să acționeze singur. M. Debesse – psiholog francez Morala reprezintă un ansamblu de norme și reguli de comportare după care oamenii se călăuzesc în viața personală și socială, este ceea ce ne place să numim cei șapte ani de acasă. Cunoaștem aceste norme și reguli observând comportamentele celor din jurul nostru și apoi încercând să-i imităm, dar și acționând personal în cele mai diverse situații sau rezolvând exerciții care ne pun în fața unor situații problemă foarte apropiate de cele pe care le întâlnim în viața de zi cu zi. Ca educatori ne punem de multe ori problema de ce elevii noştri au comportamente antisociale manifestate prin ţipete, loviri, distrugerea unor obiecte, ameninţări, jigniri, etc. şi mai ales ce putem face pentru a diminua frecvenţa acestor comportamente. Comportamentul violent (agresiv) face parte din categoria comportamentelor antisociale simbolizând comportamentul desfăşurat cu intenţia de a face rău (fizic sau psihic) altei persoane. Nu orice comportament violent reprezintă însă un fapt antisocial ( exemplu comportamentul poliţiştilor care trebuie să se apere în confruntarea cu un atacator, comportamentul unor sportivi în cadrul unor competiţii, etc.) dar nici orice fapt antisocial nu poate fi redus la un comportament agresiv (de exemplu furtul). Comportamentul deviant este privit ca o stare de frustrare multiplă şi cumulativă care, pe un fond vulnerabil conferit de particularităţi ale personalităţii, concomitent cu factori de influenţă negatrivă, permite « trecerea la act » pentru obţinerea unei satisfacţii imediate. Din altă perspectivă, definită ca un tip de comportament opus celui convenţional sau conformist, devianţa cuprinde orice abatere de la normele scrise sau nescrise ale grupului de referinţă. O definiţie sintetică şi completă a agresivităţii se referă atât la manifestările verbale cât şi la cele fizice şi afective : « agresivitatea este comportamentul caracterizat prin reacţii brutale, distructive, de atac manifestate prin reacţii afective : intimidarea celorlalţi ; reacţii verbale : injurii, cuvinte ameninţătoare ; reacţii fizice : bătăi, răniri. » Pentru a înţelege mecanismele producerii comportamentelor violente trebuie să cunoaştem cauzele ce le determină. Violenţa nu este generată de o singură cauză « ea este urmarea unor interacţiuni complexe dintre fiziologic, psihologic şi diverse împrejurări : afecţiuni ale creierului, tulburări metabolice, sexul masculin, alterări ale SNC-ului, accesul liber la arme, etc. » Frustraţi şi nemulţumuţi de toţi şi de toate, unii adolescenţi se refugiază într-o « lume » aparte, izolându-se de oamenii « obişnuiţi », înlocuind munca printr-o lipsă totală de activitate, normele sociale prin anarhie, integrarea în societate printr-o « libertate » absolută. Astfel, de la micile minciuni « nevinovate » şi de la « banalul » chiul de la anumite ore se ajunge la furt, atacarea altor copii lipsiţi de apărare, consum de alcool, de droguri,, la violenţă. In dorinţa de a scăpa de sub autoritatea părinţilor şi de a lua viaţa pe cont propriu, adolescenţii se adună în « grupuri » şi bande, în care se simt solidari unii cu alţii, crezând astfel că nevoia lor de întovărăşire şi de aventură poate fi, în sfârşit, satifăcută. Impreună, se simt puternici şi fac mult zgomot (dau radiourile şi casetofoanele la maxim, vorbesc tare, sunt agitaţi şi violenţi). S-a constatat că dacă minorul a păşit pe prima treaptă a delincvenţei, oricare ar fi aceasta, el nu se mai poate opri dacă nu primeşte ajutor. Datorită diversităţii extreme a conduitelor individuale, dar şi a normelor şi regulilor sociale, se poate considera că, într-o anume cultură dată, orice persoană transgresează norma, într-o anume perioadă de vârstă. Conduita violentă se manifestă sub diferite forme. Se poate identifica o violenţă spontană, ostilă, însoţită de o dispoziţie afectivă specifică (mânie, ură) şi care are ca obiectiv producerea de durere precum şi o violenţă instrumentală prin care se urmăreşte obţinerea unui beneficiu, a unor avantaje materiale sau de altă natură. Comportamentul violent se poate manifesta fie verbal, sub formă de cuvinte calomnioase, injurii, fie fizic, prin vandalism, bătăi, loviri, răniri, etc.

1693

Sistemul acţiunilor educative care vizează controlul agresivităţii elevilor se bazează pe utilizarea recompenselor şi a pedepselor. Recompensa sau întărirea pozitivă este un comportament plăcut care, dacă este prezentat imediat după apariţia unui comportament, cauzează o creştere a frecvenţei comportamentului respectiv (dacă într-o situaţie cineva se comportă adecvat şi imediat este recompensat, creşte probabilitatea ca acel comportament să se repete). Atunci când dorim să formăm un comportament, îl recompensăm ori de câte ori apare, iar după ce deprinderea este formată, numărul întăririlor poate să scadă. Recompensele trebuie să fie cât mai variate, însă cele mai eficiente sunt cele sociale (laude, zâmbete, a-l asculta cu interes, a menţine contactul vizual cu el, a-l susţine în iniţiative). Pedeapsa reprezintă un eveniment care, dacă este prezentat imediat după un comportament nedorit, provoacă o descreştere în intensitate a comportamentului respectiv. Ca întărire negativă pedeapsa poate fi eficientă dacă se acţionează prompt, dacă pedeapsa are o semnificaţie pentru persoana respectivă, dacă cel pedepsit are un respect deosebit pentru persoana care pedepseşte, dacă este precizat clar motivul pedepsei, dacă pedeapsa este aplicată consecvent, dacă se precizează comportamentul care este de dorit în locul celui nedorit, dacă se minimalizează cauza care duce la comportamentul nedorit. Acţiunile educative cu scopul diminuării comportamentului agresiv nu se pot desfăşura pe un termen limitat, fiindcă efectele în educaţie sunt vizibile după o perioadă mai mare de timp. Ca profesori trebuie să reţinem remarca lui A. Einstein că lumea contemporană este periculoasă nu din cauza celor care fac rău, cât din vina celor care îi privesc şi îi lasă să facă acest rău. Referinţe bibliografice: Şoitu, L., Hăvârneanu, C. – „Agresivitatea în şcoală”, Institutul European, Iaşi. 2001 Neveanu, Popescu, P. „Dicţionar de psihologie”, Editura Albatros, bucureşti, 1978, pag. 20 Şchiopu, U. – Dicţionar de psihologie, Editura Babel, Bucureşti, 1997, pag. 45 Păunescu, B. – „Agresivitatea şi condiţia umană”, Editura tehnică, Bucureşti, 1994, pag. 59

1694

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. PASCU ELENA Şcoala Gimnazială „Sfânta Varvara” Aninoasa Un proverb indian spune: „Florii i se cere parfum iar omului politeţe”. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur. Când vorbim de „cei şapte ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Chiar dacă nu prea mai există „cei şapte ani de-acasă”, întrucât copiii sunt cuprinşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă în familie. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. „Acasă” însemnând acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului cetăţean. Pot fi creionate generalizări. Un copil „bine crescut” salută. Salutul este prima normă de conduită care se învaţă în familie. Un copil „bine crescut” ştie să să se comporte în public: răspunde la întrebări, îşi aşteaptă rândul fără să-l întrerupă pe cel care vorbeşte. Un copil „bine crescut” are un comportament civilizat cu prietenii. Îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde anumite practici, învaţă ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. Adevăratele modele pentru el sunt părinţii. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim, respectarea simbolurilor, credinţelor şi valorilor noastre şi a celor de lângă noi. Un copil „bine crescut” învaţă să fie tolerant cu cei din jurul său. Comportamentul respectuos şi cu bună-cuviinţă înseamnă „a avea cei şapte ani de acasă”, oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc „cei şapte ani de acasă”. Copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Politeţea vine din acel „dinăuntru” moral căruia poporul îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun simţ” şi care exprimă respect faţă de cel de lângă tine. Chiar dacă expresia „cei şapte ani de acasă” încă există, e din în ce mai lipsită de sens. Se observă, din partea unor părinţi, o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor. Sunt situaţii în care, munca părinţilor echivalează cu mai puţin timp pentru copii, adică o relaţie din ce în ce mai superficială între membrii familiei. În alte cazuri, modelul familial este unul permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici. Cred că în prezent, nici societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare ce trebuie transmise copiilor. Şi totuşi... „cei şapte ani de acasă” trebuie să constituie temelia pe care se clădeşte viitorul fiecărui copil. Pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor şi pentru integrarea lor în comunitate, părinţii trebuie să le insufle acestora câteva deprinderi, ca: politeţea, disciplina, prietenia, toleranţa, munca, igiena. Acesta este un proces zilnic, dar de lungă durată. Este cu atât mai eficient cu cât se face la vârste mai mici. Apoi se continuă la grădiniţă şi la şcoală. Şcoala şi alte medii educaţionale consolidează ulterior normele deja deprinse în familie. Noi toţi putem să-i redăm sensul expresiei „cei şapte ani de acasă”. BIBLIOGRAFIE Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astăzi, Ed. Humanitas Michiela Poenaru, Cei şapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Ed. Publishers http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html http://www.feminis.ro/cei-sapte-ani-de-acasa_15773.html http://viataingorj.ro/ar/tineret-educatie/educatia-porneste-de-la-cei-sapte-ani-deacasa/ http://www.timpul.md/articol/baza-educaiei-in-cei-7-ani-de-acasa--71413.html

1695

Minunea ”celor 7 ani de acasă” în formarea copilului Prof. înv. primar Pașcu Mihaela Claudia Școala Gimnazială Nr. 12 ”B. P. Hasdeu”, Constanța Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? I. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromii sunt o etnie rea și că trebuie să se poarte cu ei în mod corespunzător. II.Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. III. Fii tu un exemplu Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. IV. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă, de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. În rest acești 7 ani de acasa sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. La rândul tău o dată cu trecerea timpului, cand vei deveni mai înțelept, o să dai și tu aceste sfaturi copiilor, nepoților și celor dragi, ca și ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viață deschis și cu un viitor sigur.

1696

CEI SAPTE ANI DE ACASA NUMELE ŞI PRENUMELE: Educator PASNICU STELUTA E-MAIL:[email protected] UNITATEA:Gradinita nr.2 ( Structura 22) DISCIPLINA:INVATAMANT PRESCOLAR - PSIHOLOGIE Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi

1697

observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1698

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Pasti Nicoleta Liceul cu Program Sportiv, Brăila Ființez.Sunt pulberea de stea care licărește în jocul divin de-a curgerea.Sunt steaua personală din inima constelației.Sufletul meu e chemat de un cântec din dorință și îmi caut poteca spre izvorul lui. „Bucură-te de călătorie”, îmi dorește Universul. „Și amintește-ți lecția!” „N-am să uit, n-am să...” Sunt zâmbetul interior al unei atitudini conștiente de iubire neconditionată. Scăldată în cântec, dansez deseori în mama mea. Mă cuibăresc lângă inimă când mă cheamă și, sub palma tandră și primitoare, mă simt în siguranță. „Bine-ai venit pe Pământ! Ești minunată! Alege-ți drumul în viață spre împlinirea viselor tale!” Simt fericirea din jurul meu și gânguresc. Am încredere în mama mea. Uneori când privirea tandră nu e prin preajmă, mi-e teamă. Dar glasul cald și afectuos revine întotdeauna. Celălalt este „ta-ta”. În brațele lui protectoare nu mi-e frică de persoanele străine. Eu sunt! Sunt o ființă distinctă de altele. Învățând să merg, aleg o direcție pentru că sunt curioasă unde se duce pisica. Uneori mă lovesc de lucrurile care îmi stau în cale dar sunt încurajată să depășesc teama și nesiguranța: „ Lumea e un loc sigur și absolut orice e posibil”. Sigură pe mine, mă îndrept spre zâmbetele care mă învață cu bucurie libertatea: „Hai la mama! Hai la tata! Hai la bunica!” Eu pot! Explorez liberă lumea din care fac parte și lumea mea e voința mea. Energică, mă afirm cu veselie în toate direcțiile și îmi cer dreptul la atenție. Pornesc în afara familiei și dau piept cu lumea mare din exterior. Uneori nu pot să-mi îndeplinesc dorințele și nu înțeleg. „Situațiile sunt furioase, e vina lor!” Bunica mă liniștește în brațele ei și îmi spune povestea: „Oricine are un prieten invizibil, care veghează la tot ceea ce face el. Și tu ai un asemenea prieten, și la fel are și mami și tati. Dumnezeu este Cel care ți-a trimis acel prieten, care este aici în inimioara ta. Știi care este numele prietenului tău? Exact numele tău, deoarece prietenul tău este de fapt o parte din tine. Când îți iubești jucăriile sau pe oricine altcineva, prietenul tău te ajută să simți acea iubire. Așa că îți vei dori mereu să fii sigură că ești atentă de fiecare dată când te simți tristă sau mânioasă. Închide ochii și cere-i prietenului tău să-ți amintească că noi toți te iubim foarte mult și de aceea trebuie să te iubești mereu pe tine tu singură. Asta vrea să-ți spună întotdeauna prietenul tău invizibil”. Eu mă joc! Părinții mei sunt amuzanți. De câte ori facem ordine, inventăm câte ceva. Mie îmi place să spăl vasele: „Apă bună, apă dragă, încălzește-ne la mâini; 1,2,3- spală câte vrei; 4,5,6- sunt spălătoreasă”. Când dăm cu aspiratorul, căutăm fantome: le alungăm de sub pat, de sub covor, din colțuri. Nu le place deloc aspiratorul și fug din camera mea. Pot să fac față! Mama îmi spune că mă aflu aici pentru un anumit motiv. „De ce mă aflu aici ?”, îmi întreb tatăl. Pentru că este duminică, eu și tata mergem la casa de la câmp. „Am sădit acest brăduț când te-ai născut tu și am avut grijă de el. De-acum este responsabilitatea ta să-i pui apă la rădăcină cu stropitoarea, să-i păstrezi crengile curate și să îndepărtezi buruienile din jurul tulpinii. El va crește odată cu tine. Apreciază-l și brăduțul te va inspira să rămâi curajoasă. Nu are importanță cum par lucrurile să mergă în jurul tău, în adâncul inimii tale, vei ști că poți să le faci față. Natura ne ajută să ne simțim în largul nostru. Ești aici în cea mai încântătoare călătorie în care omul poate porni, aceea de a-ți căuta sensul vieții.” Dau și primesc! Astăzi este 1 Martie. Am multe prietene la grădiniță cu care vreau să mă joc. Mama spune că atunci când dăruiești, împarți: un pupic, un zâmbet, o îmbrățișare, un castel din lego, o prăjiturică...Mă simt fericită când ofer fetițelor mărțișoare cu inimioare. De la Ancuța am primit ghiocei. Mulțumesc! Doresc! O ajut pe bunica la câmp. „Îmi doresc să avem o grădină frumoasă cu flori”, zice bunica. „T u ce îți dorești cel mai mult să ți se îndeplinească? Dorințele sunt ca semințele, iar ceea ce ni se întămplă nouă crește dacă le ajutăm și avem grijă de ele. Acum, că știm ce ne dorim, așteptăm cu răbdare.” Plantez și eu o dorință. Din vechiul bulb pe care l-am sădit(și de care am uitat) a răsărit mai tărziu o lalea. Te rog, iartă-mă! Astăzi avem musafiri importanți la grădiniță. Vine o doamnă să vadă ce știm noi să facem și cum ne comportăm. David nu ascultă pe doamna. Țip la el și îl împing cu putere:„ Tu nu stai în echipa noastră!” Doamna mă pune să îmi schimb pantofii dintr-un picior în celălalt. „Cum te face această alegere să te simți?” „Nu bine”. „Cum s-a simțit David când ai renunțat la el?” „Nu bine”. Dăm mâna și ne împăcăm:„Scuze!”

1699

Sunt suflet îndreptat prin virtute! De mână cu părinții, încep să-mi amintesc lecția: sunt una cu semenii mei. BIBLIOGRAFIE Anghel, Elena „ Psihologia educației pe tot parcursul vieții: Pentru specialiști și adulți interesați de propria lor dezvoltare”, București, Editura For you, 2011; Chopra, Deepak „ Cele șapte legi spirituale pentru părinți: îndrumă-ți copiii pe calea succesului și a împlinirii”, Pitești, Paralela 45, 2011 Yuen, Shirley „ Cele trei virtuți ale părinților eficienți: lecțiile lui Confucius”, București, Editura Meteor Press, 2008

1700

IMPORTANTA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASÃ Prof. ȋnv. Preṣcolar Patӑ-Albӑ Cristina G.P.P. “Lumea Florilor”, Nӑvodari Disciplinarea copiilor este rezultatul muncii ṣi eforturilor pӑrinṭilor de-a lungul copilӑriei. Ei iṣi focalizeazӑ atenṭia ȋn educaṭia copilului pe ceea ce "NU" trebuie sӑ facӑ acesta, pentru a-l menṭine ȋn siguranṭӑ ṣi pentru a-l face sӑ se comporte civilizat. Specialiṣtii susṭin cӑ dacӑ te concentrezi mai mult pe lucrurile pe care copilul "poate" ṣi "trebuie" sӑ le facӑ, decȃt ȋn a-i interzice altele, este cea mai bunӑ metodӑ de disciplinare a lor. Sistemul convenṭional de disciplinare a copiilor este acela care se bazeazӑ pe consecinṭe ṣi pedepse. Este cel in care termeni ṣi expresii ca "nu", "stop" "eṣti pedepsit", "e interzis sӑ faci asta", "este greṣit ce faci" sunt pe ordinea de zi. Cele mai multe rezultate ale acestui sistem se oglindesc ȋn frustrarea pӑrinṭilor ṣi ȋnfrangerea lor, deoarece copiii nu numai cӑ nu dau ascultare acestor porunci ale lor, dar de cele mai multe ori se rӑzvrӑtesc ȋmpotriva lor. Cei 7 ani de acasӑ reprezintӑ o oglindӑ a educaṭiei pe care pӑrinṭii o oferӑ copiilor ȋn prima parte a copilӑriei. Specialiṣtii susṭin cӑ regulile de comportament ṣi educaṭie oferite ȋn primii 7 ani de viaṭӑ ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaṭia unui copil nu constӑ numai ȋn a-l ȋnvӑṭa sӑ scrie, citeascӑ ṣi a deveni un bun exemplu la ṣcoalӑ. Educaṭia se reflectӑ ȋn toate domeniile de dezvoltare: socialӑ, psihologicӑ, intelectual-cognitivӑ etc. Cei 7 ani de acasӑ sunt adesea caracterizaṭi prin cȃt de manierat este copilul ȋn interacṭiunile cu ceilalṭi. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantasticӑ, irealӑ, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivӑ, una realӑ ṣi plinӑ de armonie.” (Eugen Heroveanu) ”Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.erea părinţilor în citirea acestuia.. Specialiṣtii ȋn psihologia copilului au afirmat cӑ pӑrinṭii nu acordӑ importanṭa necesarӑ educaṭiei copilului. Un tȃnӑr are nevoie sӑ ȋṣi cunoascӑ propria personalitate ṣi sӑ fie constient de poziṭia pe care o ocupӑ ȋn societate. Prin ȋnṭelegerea exactӑ a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil, pӑrintele poate sӑ controleze modul ȋn care acesta ȋṣi formeazӑ personalitatea. Pӑrinṭii trebuie sӑ rӑspundӑ nevoilor copiilor, ȋn special cele emoṭionale, care se concretizeazӑ ȋn dorinṭa de a fi ascultaṭi, ȋngrijiṭi ṣi apreciaṭi. In funcṭie de vȃrsta ṣi nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea pӑrinṭilor trebuie sӑ fie corespunzӑtoare. Un copil manierat este mȃndria oricӑrui pӑrinte. Insӑ pӑrinṭii sunt cei care au responsabilitatea ṣi rolul de a-i educa pe copii ȋntr-un spirit sociabil ṣi politicos. Uneori tentativele sunt adevarate corvoade, dar rezultatele sunt ȋntotdeauna merituoase. Incepe sӑ ȋl ȋnveti bunele manierele ȋncӑ de cȃnd copilul este foarte mic!

1701

10 reguli esenṭiale ȋn educaṭia ṣi creṣterea copilului pȃnӑ la 7 ani 1. Invaṭӑ-l sӑ se poarte frumos! Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileṣte ṣi impune reguli ṣi limite ȋn comportamentul copilului! 3. Comunicӑ cȃt mai mult cu el comunicarea este secretul unei relaṭii solide ȋntre pӑrinṭi ṣi copii; limiteazӑ timpul petrecut la televizor sau calculator ṣi concentreazӑ-te ȋn educatia lui, pe arta conversaṭiei! 4. Invaṭӑ-l sӑ iubeascӑ lectura ṣi cӑrṭile - ȋncepe ȋncӑ de cȃnd e bebeluṣ citindu-i poveṣti, apoi, treptat, lasӑ-l pe el sӑ le exploreze pȃnӑ cȃnd ȋnvaṭӑ sӑ citeascӑ ṣi sӑ se bucure singur de ele! 5. Lasӑ-l sӑ se bucure de copilӑrie - nu ȋncerca sӑ faci din el un geniu ȋnainte de vreme; permite-i copilului sӑ socializeze, sӑ se distreze ṣisӑ se relaxeze, dar mai ales sӑ se joace din plin. 6. Nu abuza ȋn niciun fel de copil - fizic, emoṭional, verbal etc.; evitӑ educaṭia cu "palma la fund" ṣi concentreazӑ-te pe disciplina pozitivӑ! 7. Invaṭӑ-l sӑ ȋṣi exprime emoṭiile ṣi sentimentele; numai aṣa va reuṣi sӑ rezolve conflicte pe cale paṣnicӑ ṣi sӑ-ṣi controleze impulsurile sau sӑ renunṭe la agresivitate. 8. Invaṭӑ-l sӑ spunӑ mereu adevӑrul! Si aceasta este o lecṭie pe care o ȋnvaṭӑ cel mai bine de la tine! Copilul imitӑ ceea ce vede ṣi aude ȋn jurul lui! 9. Petrece cȃt mai mult timp cu micuṭul tӑu! Fii un pӑrinte implicat ṣi devotat, iar cei 7 ani de acasӑ vor oglindi efortul ṣi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeṣte-l necondiṭionat ṣi aratӑ-i zilnic asta! Iubeṣte-l indiferent de note, de cum aratӑ, de performanṭele intelectuale, fizice sau de altӑ naturӑ! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle ṣi spune-i zilnic cӑ ȋl iubeṣti. Demonstreazӑ-i acest lucru prin gesturi tandre – sӑrutӑri pe frunte, obrӑjori, ȋmbrӑṭiṣӑri etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preṣcolarӑ ȋn Romȃnia, Editura Polirom, 2002 4. www.didactic.ro preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 20 Interacţiuneauşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu

1702

Modelul părinților în educație Educatoare: Pătrășcan Reghina Grădinița nr.1 -Șanț ,, Eu sunt copilul. Tu ții în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură dacă voi reuși sau voi eșua în viață! Dă-mi te rog acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!”( din Child΄s Appeal) Familia exercită o deosebită influență asupra copiilor. Rolul educației în formarea unor astfel de oameni este aproape universal recunoscut. O mare parte din cunoștințele despre natură, societate, deprinderi igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educaăiei primite în familie. Utilizarea în limbajul comun a expresiei ,,A avea cei șapte ani de acasă” , ce reflectă rolul educației dobândit în familie. Rolul familiei poate fi foarte important ăn dezvoltarea copilului din următoarele puncte de vedere: fizic, intelectual, moral și estetic. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire ți atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părintele este un exemplu pentru copil. Părinții spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Tot în sens moral, familia îl îndrumă pe copil să fie sociabil, să fie bun coleg și prieten. Părinții trebuie să aibă autoritate asupra copilului. Această autoritate nu trebuie obținută cu ajutorul pedepselor și a violenței și nici printr-un exces de bunătate și satisfacerea oricărei dorințe. ,,Adevărata autoritate derivă din exigența părinților față de comportamentul copiilor, îmbinată cu respectul față de aceștia.” Copilul trebuie să simtă iubirea pe care părinții i-o poartă, dar este necesar să știe că nu-I vor satisface orice capriciu. Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci și calea cea mai eficientă a educației, dar numai dacă ea e potrivită și cu măsură. Cu toate că anumite lucruri pot fi desprinse în mod neorganizat în cadrul familiei, în societatea actuală, acestea nu mai sunt suficiente pentru formarea tinerilor informați și competenți. Copiii sunt diferiți. Ei nu au nici acelați temperament, nici aceleați gusturi, iar dezvoltarea lor nu este egală în toate domeniile. Câteva salturi înainte într-un sector pot fi însoțite de regres în altul, ori să fie urmate de o perioadă puțin ,,dezordonată”. Copilul ideal, descris în cărți, nu este decât o nălucă. Copiii pot avea temperamente și atitudini diferite, pot dotați de la naștere cu o memorie strălucită sau cu o inteligență ieșită din comun, însă ei nu se nasc mincinoși, timizi, neascultători. Aceste trăsături sunt dobândite pe parcursul vieții, fiind determinate în special de influența pe care o au asupra lor părinții și mediul ăn care trăiesc. Prin urmare, felul în care părintele își asumă responsabilitatea de a fi părinte se răsfrânge asupra comportamentului copilului într-o foarte mare măsură. A educa un copil nu este un lucru chiar atât de ușor de aceea grădinița și școala vine în ajutorul familiei contribuind la îmbunătățirea și dezvoltarea conduitei morale și civice a copiilor. Evoluțiile rapide din viața socială de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul acestora, atribuțile crescute ale femeii fac ca rolul grădiniței să fie mare nu numai în ceea ce privește educația copiilor ci și a părinților. Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia, arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor. O educație adevărată, reală se fundamentează în familie apoi ea se continuă în grădiniță apoi în școală. În primul rând ea s realizează prin puterea exemplului și apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare. Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieții revine în primul rând familiei sale. Educația este un proces complex și delicat, este o artă și o știință, o înțelepciune. Copilul nu trebuie să fie mințit și trebuie educat să nu miontă niciodată ( să luăm aminte la sinceritatea care-I face uneori aparent nemiloși). De la vârsta primei copilării trebuie educați să nu fure, să nu chinuiască, să nu mintă, dar în același timp să-i învățăm să muncească de mici (la nivelul posibilităților psiho-individuale), să prețuiască munca și banul, să-și recapete și să-și ajute semenii. Chiar și atunci când instituția școlară oferă programe foarte bune ea nu poate contraataca experiențele negative acumulate de copil în familia sa. Pe de altă parte ceea ce învață copilul în institușia școlară pierde din importanșă și eficiență, rezultatele fiind considerabil scazute dacă părinții nu întăresc și nu valorifică programul educativ desfășurat în grădiniță.

1703

O condiție importantă în derularea eficientă a procesului instructiv-educativ în grădiniță va fi întotdeauna asigurarea unui raport direct proporțional între cei doi factori implicați în dezvoltarea sa la această vârstă :familia și grădinița. Ideea ce trebuie subliniată odată în plus este aceea a rolului covârșitor pe care îl are familia în a-i cultiva copilului forțele adaptative printr-un program elaborat împreună cu mediul. Părinții trebiue să folosească toate mijloacele pe care societatea de astăzi le oferă pentru a se desprinde de obiceiurile, mentalitățile și prejudecățile învechite și a înlesni științei să pătrundă în viața de familie. Bibliografie: Makarenco A.S. -,,Cartea pentru părinți”, București, E.D.P., 1951 Nestor George - ,,Bunici, părinți, copii i”, București, E.D.P., 1977

1704

Cei șapte ani de acasă! Înv.Pătrașcu Gabriela Școala Gimnazială Ioan Nenițescu, Tulcea Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

1705

Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1706

Cei 7 ani de acasa pentru copii PATRU DOINA Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune regulisi limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el- comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile- incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasal pe el sa le exploreze pana candinvata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie- nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil- fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

1707

Importanta celor 7 ani de acasa în dezvoltarea copilului PĂTRU CAMELIA Prof.pentru învățămîntul primar Școala Gimnazială Băiculești Școala Primară Anghinești În ultima vreme auzim tot mai des formularea “Cei 7 ani de acasa sunt mai important decât cei de facultate”. Pare fortat și ,poate deplasat, dar la o analiza mai atenta a ceea c ear trebui să fie “anii de acasa”,in zilele noastre, vedem că nu este prea departe de adevar. „Cei șapte ani de acasa” sunt perceputi ca perioada în care copilul deprinde regulile de bază de comportament în mediul în care trăiește ,dar și în afara lui. În aceasta etapă a dezvoltării , se asimilează de la părinți și bunici primele deprinderi de viață , dar și primele reguli de comportare. Formulele de salut , de mulțumire , regulile casei, modul de comunicare dintre membrii unei familii, sunt primele norme care constituie temelia formarii unui comportament sănătos , ce îi va permite micutului o integrare facilă si armonioasă in societate a viitorului prescolar , scolar , tânar . Copilul învață de la adulții din jurul său , mai ales prin exemplul oferit de aceștia, ce înseamnă să fii politicos , respectos , civilizat. Așa cum spunea William Temple „ cel mai important factor educațional este conversația din casa unde locuiește un copil” , aș îndrăzni să afirm că cel mai important factor în formarea unui comportament sănătos este mediu unde crește un copil și exemplul pe care îl are. Copilul imită tot ceea ce vede și „ totul îi este pildă în formarea obiceiurilor, gesturilor, apucăturilor, vorbirii și caracterului său”, dupa cum afirmă Samuel Smiles. Copiii învață ceea ce trăiesc! Primii ani de grădiniță vin cu completarea a ceea ce familia începe să clădească. Grădiniţa devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă de vârstă. Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că nu este identic cu ceilalţi. Tot în această perioadă conştientizează că propriile acţiuni (comportamente) produc anumite reacţii în mediul lui de viaţă sau altfel spus avem de a face cu o primă formă de responsabilitate. Normele de comportament din acest mediu își aduc contribuția în formarea deprinderilor de viață ale copiluilui. Sigur că atunci când spunem “reguli, norme”, totul pare rigid , formal, dar la această vârstă nu este vorba de a urma niste reguli , ci de a forma anumite competente ,dacă le putem numi așa, care se vor asimila usor , usor si vor deveni reguli de viață. Copilul învață ce este politețea experimentând. Cea mai eficintă cale este să creem situații în care copiii să aplice, să îi incurajăm permanent , să îi facem să se simtă speciali ori de câte ori adoptă această atitudine. Atunci când greșesc, nu trebuie criticați copiii , ci comportamentul lor, astfel încât să nu le erodăm încrederea în ei ,ci să le explicăm ceea ce este greșit în ce fac ei . Educaţia copilului este atât de strict dependentă de maturitatea noastră, a adulţilor, privind capacitatea noastră de înţelegere a micului univers pe care copilul şi-l formează încă de la primul contact cu lumea exterioară. Să nu uităm marele adevăr care spune că: „copilul este copia părinţilor săi, atâta vreme cât se poate menţine în umbra acestora.” Exemplul părinţilor rămâne pilda ce se află mereu în faţa copilului, dar şi mobilul său. Pentru un copil, părinţii sunt unici şi desăvârşiţi! Oare un copil crescut iniţial într-un mediu de teroare poate deveni un element plin de curaj şi iniţiativă? Sau, din contră, un copil crescut iniţial ca un mic prinţ, împlinindu-i toate mofturile, poate deveni cu uşurinţă elementul social dependent normelor sociale elementare? Desigur că nu, căci echilibrul său este viciat tocmai de piatra fundamentală a educaţiei părinţilor, primii terorizându-şi copilul, al doilea caz, devenind subordonaţii voinţei copilului lor „supranatural”.

1708

Acestea sunt extreme educaţionale ale copilului. În realitate, existenţa trebuie să se îmbine cu gingăşia, amândouă aflându-se într-un perfect echilibru, dacă sunt aplicate în momente oportune. Numai astfel vom avea un copil pregătit suficient şi apt de a păşi mai departe pe drumul educaţiei realizate în familie, biserică, şcoală şi pe marele, cel mai mare drum al autoeducaţiei permanente. Copiii nostri vor devein ceea ce suntem noi ! Așa că în fiecare zi noi să fim așa cum vrem ca ei să fie!

1709

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ PRO.ÎNV. PRIMAR :PĂTRU LAURA ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,NICOLAE TITULESCU” CARACAL,JUD.OLT Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.

1710

Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

1711

Cei șapte ani de acasă! PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PREȘCOLAR PĂTRU PRICUȚA LUMINIȚA G.P.N. CORLĂTEȘTI ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,, NICOLAE MARINEANU” CEZIENI, JUD. OLT Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. "Dar educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de către cine și in ce mod. Se numesc “cei șapte ani de acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Responsabilitatea dezvoltării copilului în primele etape ale vieţii revine în primul rând familiei sale. Intrarea copiilor în grădiniţă la grupele mici este resimţită, atât de copii cât şi de către părinţi, ca o rupere care provoacă emoţii, temeri de ambele părţi. Educatoarele care îi preiau pe copii sunt zilnic „asediate” cu întrebări şi cereri ale familiei, care-şi exprimă astfel dorinţa de a avea în continuare controlul situaţiei, iar impulsul de a verifica toţi factorii care acţionează asupra copiilor lor evidenţiază grija şi neîncrederea acestora. Orice modificare în comportamentul copiilor, cu excepţia celor absolut pozitive, devin pentru unii părinţi motive de îngrijorare, de suspiciune şi ridică semne de întrebare referitoare la influenţele de la grădiniţă. Pe de altă parte, cadrele didactice din grădiniţă au nevoie oricum de sprijinul familiei copiilor, atât pentru a prelua şi dezvolta direcţiile de acţiune formativ-educativă pe care le antrenează instituţional, cât şi de a găsi rezolvări concrete la necesităţi de diverse categorii: financiare, practic-aplicative, organizaţionale sau logistice. Toate acestea conduc la necesitatea unui parteneriat real, activ, cu implicarea părinţilor. Prin activităţile proiectului, grădiniţa recunoaşte şi accentuează rolul părinţilor de primi educatori, încercând să-i determine să înţeleagă că aceasta face mai mult decât o simplă instituţie socială, ea educă şi

1712

instruieşte. Fiecare om are, în viaţă, o persoană a cărei importanţă şi valoare este incontestabilă şi de neuitat şi, cu siguranţă, unicul cuvânt care se rezumă spre acea persoană este simplu spus: MAMA. Mama, fiinta cea mai draga si importanta din viata noastra, reprezinta piatra de temelie a dezvoltarii noastre timpurii. Relatia mamei cu bebelusul nu incepe in momentul in care copilul vine pe lume, ci bazele acesteia au fost puse inca din timpul sarcinii. Continuarea ideala a acestei relatii este contactul fizic si emotional strans al mamei cu copilul imediat dupa nastere. Calitatea contactului cu aceasta joaca un rol decisiv in procesul evolutiei noastre. Privarea copilului de contactul sistematic cu mama, din motive variate cum ar fi decesul, despartirea fortata, abandonul, indiferenta mamei, suprasolicitarea profesionala a acesteia etc., poate avea consecinte negative asupra dezvoltarii copilului in continuare. Aceasta mai ales atunci cand, datorita unor afectiuni suferite in perioada prenatala, in momentul nasterii sau in primii ani de viata, copilul este expus pericolului unei dezvoltari anormale. Pentru a nu se intelege gresit, trebuie precizat faptul ca nu vorbim despre o piesa cu un singur rol. Mama, de obicei, are rolul principal, insa foarte importanti sunt tatal, fratii, bunicii, unchii, verisori, prietenii etc. Copilul are nevoie sa interactioneze cu cat mai multe persoane, pentru ca invata de la fiecare, si sa fie flexibil, sa se adapteze cu usurinta.

1713

Simpozion “Cei sapte ani de acasa” Educatia interculturala la varste mici – toleranta se invata! Prof. Patru Silvia Ana Maria si Stefan Andreea Gradinita cu PP Tudor Vladimirescu Craiova Avand in vedere fenomenul globalizarii si apartenenta noastra la Uniunea Europeana, copiii pe care ii educam vor avea din ce in ce mai multe prilejuri de a interactiona cu cetateni ai altor tari, mai mult decat noi, care am trait, pana la un punct, intr-o tara cu granite inchise. Se cere atunci sa examinam modul in care ii pregatim pentru aceste interactiuni, acasa si la gradinita. Evenimente de ultima ora, cum ar fi valul de refugiati, care poate foarte bine sa se reverse si asupra tarii noastre, pot sa ne puna de asemenea in situatia de a preda in grupe mixte din puncte de vedere cultural. Ne punem intrebarea daca suntem pregatiti, personal si professional, pentru aceste provocari. Prin intermediul programului Europe for citizens, proiectul “The citizens are speaking”, am facut parte dintre cei care au participat la conferinta cu acceelasi nume din Malta, in oct. 2015. Sarcina noastra a fost coordonarea atelierului vizand educatia interculturala. Concluziile care s-au tras din urma dezbaterilor intre experti din 14 tari europene au fost ca educatia este cheia pentru a intelege bogatia culturala a altor tari. Subiecte in discutie: Nu toate discliplinele pot avea in vedere integrarea imigrantilor Bune practice de la parteneri: in scolile si gradinitele maltese, unde mult timp se preda decat relgigia catolica, s-au introdus ore de etica si de cultura si media; in alte tari, orele de religie se predau ca ore de religie multiculturala. In Malta, studentii de la universitate au proiecte inc are lucreaza cu minori neacompaniati (imigranti) in ore extracurriculare – muzica, fotografie, limbi straine. In Portugalia, exista fonduri nationale pentru proiecte care lucreaza cu copiii imigrantilor si manifestari cultural, cum ar fi festivalul artei imigrantilor. idea care a dat bune roade in toate tarile implicate este accesul la parinti si integrarea acestora prin intermediul copiilor S-a analizat Green Paper a Comisiei Europene pentru educatia migrantilor si concluzia la care s-a ajuns a fost ca in toate tarile participante s-au realizat imbunatatiri in ariile in care au existat recomandari. Sugestii pentru integrarea imigrantilor au fost: Punerea la dispozitia copiilor acestira a unor manual/ auziliare/ carti/ material in limba romana, cu conditia participarii in colectivitate Usurarea accesului la diferite forme de educatie petru imigranti, prin reducerea birocratiei necesare inscrierii Integrarea tolerantei si flexibilitatii culturale in curricula Un lucru pe care il putem urmari in educatia prescolara in Romania, in primul rand, este organizarea de proiecte comune cu gradinite care au copii din nationalitatile conlocuitoare. Astfel, prescolarii au sansa sa ia contact direct cu alte culturi. O alta sansa la nivel international este organizarea de proiecte e-Twinning pe tematici culturale (sau nu). Chiar daca proiectul are o alta tematica, faptul ca prescolarii vad ca si ceilalti copii sunt copii la fel ca si ei, invata, se joaca, isi iubesc parintii, este un element de interculturalitate important. Gradinita noastra a avut sansa de a fi partenera Clubului Soroptimist International Craiova, care a implementat anul acesta proiectul Erasmus+ EVS “Rural intercultural”. Prin intermediul acestui proiect, voluntari din Macedonia si Turcia au venit sa lucreze cu copiii si sa le prezinte lucruri despre tarile si culturile lor. Am putut astfel sa vedem cuvinte comune in cele 3 limbi (turca, macedoneana, romana), dansuri in cerc similare cu hora noastra, cum sarbatoresc alte tari Craciunul, venirea primaverii etc.

1714

Copiii au avut ocazia sa rada la inceput de incercarile de limba romana ale voluntarilor, si sa constientizeze apoi ca nu e un lucru de care ar trebui sa radem. Au invatat apoi sa ii ajute sa comunice in limba romana si s-au oferit sa fie micii lor profesori. Activitatile cu parintii au largit de asemenea flexibilitatea cultural si a acestora, iar cei sapte ani de acasa, dar si de la gradinita, au avut de castigat. "The European Commission support for the production of this publication does not constitute an endorsement of the contents which reflects the views only of the authors, and the Commission cannot be held responsible for any use which may be made of the information contained therein."

1715

“CEI SAPTE ANI DE ACASA” PAUN NICOLETA GRADINITA PERSINARI Normele de conduită se învaţă din familie , acest mediu fiind cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Privind comportamentul în public , un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. In ceea ce priveste comportamentul cu prietenii,manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu

ceilalti.

1716

FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE ACASA Prof.inv.primar:PAUN RODICA SC.GIMN.,,N.TITULESCU”CARACAL

”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilultrăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi per misiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte(două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” ”Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii. Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit niciodata. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii impostori sentimental. Si asa capata sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine nu uraste pe tatal si pe mama sa, nu e demn de Mine”, adica, cine e dependent emotional de parinti, cine si-a facut d-zeu din oameni, fie ei parinti, soti, sotie, si nu are ochii deschisi, isi merita soarta. ” ” Pornesc de la premiza ca fac parte dintr-un sistem, eu, lumea si Creatorul.De ce eu (sau tu) in centru (vezi schema)? Pentru ca salvarea spirituala este individuală, nu pot salva pe alţii, nici alţii pe mine. Doar eu ma pot salva pe mine însumi dacă eu sunt cel mai important pentru mine (e vorba de salvare spirituala, mentala). Nu contează ce aş fi putut face în condiţii ideale (pe care le-am dorit dar de care nu am avut parte, sau nu le-am putut obţine, nu mi le-am putut crea). Contează ce am facut efectiv, in conditiile date. Si ce voi face de aici inainte. Pentru ca multi se amagesc dupa ce au facut răul spunandu-si: „ei, daca aveam parte de cine as fi vrut eu, altfel m-as fi comportat etc. etc.” Nu e adevarat. Cine se comporta rau cu o persoana, se va comporta rau cu toate, pentru ca are acest patern sau nărav, cum se mai spune. Cine e

1717

bun, e bun de la inceput, cu oricine, si cine e rau, e rau, de la inceput, cu oricine. Nu exista „dacă era asa, faceam asa, adica mai bine”. Daca m-aş plasa in exterior si pe ceilalţi în centru, aş fi in postura scufiţei roz (Eric Berne – Ce spui după bună ziua), adică în postura de supraadaptare a depresivului care ajuta pe toata lumea dar nu pe el însuşi (vezi personajul Marta din Evanghelie). Desigur, munca de voluntariat este o dovada de iubire a aproapelui, insa munca de voluntariat pentru toata viata, e o dovada de lipsa de iubire de sine (de negare de sine). ” ”Calea Spre Fericire Intuitia este considerata vocea sufletelor, este o parte naturala si importanta dinnoi.Fara intuitie nu reusim sa ne gasim drumul spre scopul vietii noastre.Daca stim sa ne ascultam sufletul nostru intiutiv,Vom stii sa pasim in viata cu inima usoara, bucuroasa,Cu inima de copil.Bucuria este primul semn al intuitiei.Traind o viata intuitiva este cea mai puternica unealta a noastra!Observati subtilitatea! Nu este greu sa ne urmam intuitia. De fapt, este chiar usor!Intuitia este mai degraba o serie nesfarsita de „placeri mici” care ne fac viata maiusoara si magica.Ce placeri mici intuitive ati experimentat astazi?Fiti constienti de diferentele dintre ceea ce este real si ceea ce este de fapt doarproiectia propriilor voastre griji si frici. Nu confundati cele mai mari griji si cele maiadanci frici cu realitatea. Daca veti face asta, veti elimina toate posibilitatile demanifestare ale gratiei divine in vietile voastre. Patru Decizii care va vor aduce mai multa bucurie in viata Ascultati vocea intuitiei in fiecare zi! Permiteti intuitiei sa va ghideze in orice faceti, in orice moment!. Aveti incredere in intuitia voastra atunci cand ea se manifesta! Actionati ghidandu-va de intuitie in loc sa o ignorati!Calea spre a descoperi glasul inimii este indreptarea atentiei catre lumea prezenta in jurul vostru. Adevarata intuitie este consecinta observarii atente si clare asupra ceeace se intampla aici si acum .Asemenea observatii, odata activate in subconstient vor genera cele mai puternice siminunate revelatii; vor duce spre vindecare, echilibru, pacea mintii si fericirea inimii.Primul pas spre o viata extraordinara este sa va ascultati si sa urmati vocea intuitiei.Intuitia deschide gradat calea spre experiente de iluminare pentru ca anuleazavechile reguli dupa care ati trait si in schimb creeaza un set de reguli dupa care sa vaghidati viata.” 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.

1718

6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

1719

„Părinţii - responsabili de educaţia tinerilor” Prof. Păvan Manuela Colegiul Naţional „Traian Lalescu” Reşiţa Educaţia realizată de părinţi în cei şapte ani petrecuţi de copil acasă, în sânul familiei, nu poate fi înlocuită de nimeni. Şcoala, dascălii acesteia, nu pot să-i dea copilului educaţia necesară, completă de care are nevoie. Timpul pe care îl are la dispoziţie un profesor pentru educarea elevilor dintr-o clasă este foarte mic. Acesta se reduce la o oră de consiliere şi orientare şi la pauzele în care intră în clasă pentru a afla ce fac elevii săi. În ora de dirigenţie, pe care o are la dispoziţie, un profesor trebuie să atingă teme variate: de la măsuri de apărare civilă, la violenţă, la orientare profesională, la încercări care să-i ajute pe elevi să-şi descopere propria personalitate. De asemenea, să nu uităm faptul că profesorul are între 25-30 elevi în clasă, fiecare dintre aceştia având propriile lor probleme. Profesorul nu poate să suplinească familia elevului, ci numai să o ajute cu sfaturi pentru o mai bună şi mai corectă educaţie. Familia este aceea care trebuie să-i ofere copilului cu tact şi cu multă răbdare afecţiunea de care are nevoie, trebuie să-i îndrume primii paşi în viaţă, să-l înveţe ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Copilul trebuie învăţat de mic să muncească –atât cât poate el -, să se respecte pe sine şi pe ceilalţi, să aibă un comportament şi un limbaj civilizat. Urmarea cursurilor unei şcoli de către copiii trebuie să aibă sprijinul părinţilor, care prin atitudinea lor nu trebuie să-i denigreze pe dascăli. A învăţa este sinonim cu a munci, iar munca aceasta implică trudă, perseverenţă, dar şi entuziasm. În orice clasă se observă cu uşurinţă elevii care se bucură de suportul părinţilor, care îi susţin moral, financiar în procesul învăţării, dar şi elevii care sunt lăsaţi în voia sorţii de părinţii lor, care nu se simt obligaţi să vină la şcoală şi să afle care este situaţia copiilor lor. Părintele prin faptele şi cuvintele sale trebuie să fie un model demn de urmat de copilul său. Orice copil are nevoie de reguli bine stabilite, clare, care să-i organizeze existenţa şi care să-l ajute să înveţe în permanenţă despre lumea în care trăieşte. Copilul trebuie să dovedească aplecare spre valori precum :bunătatea, dreptatea, binele, adevărul, frumuseţea morală. Profesorilor şi părinţilor le revine minunata sarcină de a le transmite tinerilor nu numai un ansamblu de cunoştinţe, ci şi valori care să-i ghideze în viaţă. De asemenea, cele învăţate trebuie să fie acumulate temeinic. Sistemul de valori de care acesta dispune trebuie să se caracterizeze prin soliditate pentru ca nici o experienţă de viaţă, nici un „prieten” binevoitor să nu poată să-l influenţeze negativ. La vârsta adolescenţei, tinerii cad în mrejele altor colegi, a „găştii” , care promovează alte modele, care îţi spune ce să faci şi care – de cele mai multe ori – te exclude dacă nu vorbeşti, nu acţionezi, nu te comporţi la fel ca ceilalţi. Din acest moment, critic pentru evoluţia personalităţii lor, tinerii nu mai ţin cont de spusele părinţilor, bunicilor, ale cadrelor didactice. Aceştia consideră că sunt „mari”, le ştiu pe toate şi nu mai au nevoie de sfaturile nimănui. Părinţii nu îşi dau seama ce se întâmplă cu copiii lor, nu le vine să creadă că copiii lor, altădată cuminţi şi silitori au ajuns să mintă, să fure bani de acasă sau de la alţii, să fumeze, să se drogheze sau chiar să ameninţe că se sinucid dacă nu le sunt satisfăcute toate pretenţiile. Tinerii de astăzi chiar au pretenţii care izvorăsc dintr-o societate de consum, în care banul şi propria imagine cu care te prezinţi în faţa societăţii este tot ceea ce contează. Au fost date intenţionat la o parte, valorile cu care se mândreau altădată oamenii şi care stăteau la baza societăţii. Cu multă răbdare, părinţi şi profesori împreună pot să-i ajute pe copii să se descopere, să afle care sunt calităţile şi defectele lor, care sunt aptitudinile pentru a-şi putea alege o meserie care să corespundă capacităţilor şi intereselor lor. Fiecare dintre tineri trebuie să aibă o şansă în viaţă pentru a se putea realiza şi această oportunitate este oferită tocmai de către educaţie.

1720

Cei sapte ani de acasa (Eseu) Pârciulescu Mihaela-Elena Ne intrebam deseori oare ce inseamna educatia sau ce impact au asupra vietii noastre cei sapte ani de acasa? Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatia oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educatia primita din familie in primii ani de viata, ai copilului ,sunt bazele personalitatii lui in „viitoarea viata” de adult. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau educatorii. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1721

Importanța celor șapte ani de acasă Prof. înv. primar: Pecingină Maria-Cristina Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Andrei” Galați

„Suprema pedagogie este casa părintească.” Dostoievsky ar fi o scurtă definiție a celor șapte ani de acasă. Acolo unde ai deschis ochii prima dată, ceea ce ai văzut în copilărie, se spune că vei face și tu. Familia își pune amprenta asupra copilului, care e asemănat cu un „boț de lut”, boțul olanului pe care îl modelezi după sufletul și inima ta. Aici se stabilesc primele legături atât de puternice, pentru că toți membrii familiei au sentimentul de iubire, respect și întrajutorare. Atmosfera caldă a legăturii dintre părinți și copii, pentru că vorbesc aceeași limbă, au aceleași obiceiuri, respectiv aceleași tradiții, îl va deosebi pe pruncul care va crește sănătos, de alte neamuri. De foarte multe ori, în special in situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane, ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani deacasă”. Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educație potrivită, ori nu și-a însușit diverse norme, ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă, tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă, va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu, în societate. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, sau la școală, iar o altă parte, acasă). Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă sau la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează pe nimeni. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca

1722

făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele. Am speranța că cei „șapte ani de acasă” vor constitui fundația pentru construcția unei vieți închinate frumosului și adevărului pentru noile generații care vor veni, pentru că Pământul are nevoie să fie locuit de oameni frumoși la trup și la suflet, oameni care gândesc și acționează frumos.

1723

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof. Perța Cristina Mirela Colegiul Național „Mircea eliade” Reșița „Cei şapte ani de acasă“ îşi pun amprenta asupra întregii vieţi şi reprezintă cea mai importantă perioadă a şcolii vieţii. Construcţia lor este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună, trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, părinți și profesori, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii fraze: principii, ordine, atribuiri, programe şi permisiuni. Părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în mediul său şcolar. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Este important ca părinţii să cunoască programul şcolar al copiilor pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există unitate între demersul educativ şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între profesori şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a şcolii. Tot ceea ce se omite sau se greşeşte în educaţie este în dauna copilului. În afară de satisfacerea trebuinţelor sale de ordin material (hrană, somn, condiţii de locuit, îmbrăcăminte etc.), copilul are nevoie de un anumit „climat familial“, în care dragostea ocupă primul loc. Relaţiile de afecţiune dintre familie (părinţi, fraţi, surori, bunici, etc.) şi copil trebuie să se bazeze pe autoritate şi respect. Ca şi adultul, copilul are nevoie de pauze, atât de importante pentru refacerea energiei sale creatoare. De aceea, programul lui nu va fi plin până la refuz, nu vom crea în jurul lui o atmosferă de veşnică încordare. În mod voit vom face mici pauze, pentru a se bucura de succesul său sau pentru a-şi limpezi neplăcerile care survin în chip firesc în procesul educativ. Această atitudine a educatorilor presupune mult tact, răbdare şi o bună cunoaştere a posibilităţilor de manifestare ale copilului. Dacă este împins de la spate în tot ceea ce face, se va produce un dezechilibru în funcţiile neuropsihice, stânjenind dezvoltarea copilului şi transformându-l într-o fiinţă irascibilă, nervoasă. Realizarea tuturor cerinţelor enumerate mai sus presupune existenţa unui cămin armonios, a unei ambianţe familiale echilibrate, bazate pe dragoste, înţelegere, respect între părinţi şi copii. În funcţie de relaţiile din familie se constituie diferite atitudini generale ale copilului faţă de oameni, faţă de obiecte, faţă de îndatoriri şi se formează conduita şi caracterul lui. În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi bineîţeles îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. BIBLIOGRAFIE

1724

1. Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii?, Editura Sophia, București, 2012 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 4. www.copii.ro 5. www.scribd.com 6. www.didactic.ro

1725

CEI 7 ANI DE- ACASA Prof. inv. primar Petcu Gabriela Şcoala Gimnaziala Brosteni, Mehedinti Cei 7 ani de- acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil constă 絜 ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilultrăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, sa citeasca si a deveni un bun exemplu la . Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitivscoalaa etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu se pot observa la copil, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: 摘u seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica・ ori 典ata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.・ Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Parintii trebuie sa-si impuna anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata lor, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Cei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa

1726

de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1727

Educarea copiilor de varsta preşcolara in spiritul valorilor morale GPP NR 29 IASI Prof.Petrache Ana Maria

"Semeni fapte bune şi culegi deprinderi, semeni deprinderi şi culegi un caracter, semeni un caracter şi culegi un destin."Proverb chinezesc Copiii sunt viitorul Romaniei. De felul in care ne crestem si educam urmaşii depinde lumea de maine. Poate fi o lume a progresului, a concordiei, sau o lume măcinată de conflicte, de ură si distrugeri. Traim intr-un prezent vulcanic in care grija pentru educatie si pentru copii este o solutie a polarizarii eforturilor si un prilej de conlucrare la nivel naţional si internaţional. Toate popoarele işi iubesc copiii si toţi parinţii sunt ocrotitorii vlastare lor. Devine tot mai necesar sa se identifice soluţii pentru ca toti copiii sa aiba acces la educatie si sa participe la viaţa sociala, sa se integreze in societate si sa fie cat mai adapţati. Acesta este un drept al tuturor copiilor, dar si o obligaţie a tuturor adulţilor. Lumea in care se dezvolta azi copiii noştri este complexa si contradictorie. Problemele acestei realitaţi cer raspunsuri rapide si flexibile. De aceea, tânara generaţie trebuie pregatita nu numai sa inţeleaga si sa suporte schimbarile permanente, ci şi sa le stapâneasca. Copiii de azi vor fi agenţii schimbarii de maine si evoluţia va depinde de soluţiile lor dinamice si adaptate. Idealul educaţional de azi il reprezinta omul care stapaneşte schimbarea. Stapanirea schimbarii presupune nu numai adaptarea la realitate ci şi permanenta interogaţie asupra solutiilor gasite. Omul viitorului este cel care formulează si adresează intrebari, iar dimensiunea morală constituie o premisă in aceasta construcţie In educarea preşcolarului, familia, educatorii si societatea sunt mijloace importante de educaţie si instrucţie. Educaţia moral-civică corespunde necesitaţii de a le forma copiilor o conduită civică bazată pe cunoasterea cotidiană a regulilor vieţii sociale, democratice intr-un stat de drept. Aceasta urmareşte iniţierea copiilor in practicarea unui comportament activ, responsabil, capabil de toleranţa si respect faţa de sine si faţa de ceilalţi, constient de drepturi si de datorii, liber si deschis spre alte culturi. Principalele instituţii sociale care se implică in educatia morală sunt: familia, gradiniţa, comunitatea, Biserica, institutiile cultural-educative, mass-media. Frumuseţea morală se impune şi este activă copilului prin însăşi natura ei; astfel ea este accesibilă şi influentă pentru copil; de aceea, includerea bine gândită a ilustrărilor adecvate privind fapte ce definesc măreţia frumuseţii morale a actelor patriotice, de comportare civică morală superioară – prin crearea unor premise necesare recepţionării, înţelegerii lor adecvate, cât şi prin asigurarea unei atmosfere corespunzătoare poate contribui la autentica educare în spiritul valorilor morale proprii poporului nostru. Aceste valori superioare trebuie să definească pregnant eroii „legendari” din povestirile prezentate, dar şi măreţia faptelor moral-patriotice ale marilor noştri contemporani, făurari ai istoriei şi destinului patriei." Educaţia morală dispune de un teren propice pentru împlinirea ei eficace încă de la vârsta preşcolarităţii. În contact cu faptele de viaţă şi de muncă ale celor din jur, recepţionarea şi trăirea acestora ca şi a evenimentelor din ambianţa socială, rezonanţa lor afectiv-motivaţională contribuie la geneza unor importante elemente pentru însuşi modelul comportamental psihomoral al copilului – premise pentru conduita sa moral-cetăţenească viitoare. Acesta este însuşi sensul formelor prime de realizare, de împlinire a misiunilor proprii educaţiei moral-cetăţeneşti şi patriotice încă la vârstele de debut ale dezvoltării umane. O condiţie ce se dovedeşte a fi importantă (în realizarea activităţilor cu conţinut moral-patriotic) este şi aceea de a ocaziona copiilor satisfacţii în legătură cu propriile acte prin care respectă şi cinstesc memoria strămoşilor noştri, a eroilor neamului, a celor care s-au jertfit pentru libertatea şi independenţa poporului nostru de ex., prin acţiuni efective, legate de depunerea unor flori la monumentele eroilor

1728

neamului, prin realizarea unor serbări cu conţinut patriotic, excursii, dar şi prin realizarea unor simple acţiuni de muncă patriotică pentru înfrumuseţarea spaţiului ambiant, etc. Astfel, ei vor deveni mai sensibili la ansamblul frumuseţilor şi valorilor ce concretizează peisajul pământului românesc, vor preţui şi mai mult hărnicia poporului, dragostea de muncă, devotamentul şi dârzenia lor în munca socialconstructivă nouă. Contactul cu marile valori ale muncii şi creaţiei spirituale româneşti se poate realiza nu numai prin vize (în muzee, locaşuri de cultură, fabrici şi uzine, pe ogoare), ci, mai ales, în formele participării efective la acte de muncă şi de creaţie în formele cele mai simple, accesibile lor. Avem în vedere faptul că activităţile consacrate dezvoltării vorbirii pot adopta drept conţinut unele din poeziile care să exprime un pregnant mesaj moral-patriotic şi să fie reale valori artistice; de asemenea, activităţile de desen, modelaj, construcţie pot aduce în atenţie modele ale creaţiei populare în care se obiectivizează cele mai elevate virtuţi ale spiritualităţii româneşti, pe care copiii trebuie să le cunoască şi să le preţuiască şi în spiritul cărora trebuie să le cultivăm propriile lor virtuţi. Acest contact nemijlocit cu valorile creaţiei populare este un minunat prilej optimizator pentru educaţia moral-patriotică. O condiţie importantă pentru optimizarea modalităţilor de realizare a activităţilor cu conţinut moral-patriotic o constituie valorificarea amplă a materialului de viaţă din activitatea lor proprie, a celor din jur, a celor din cotidianul măreţiei faptelor şi evenimentelor sociale actuale, ce definesc pulsul istoriei şi creaţiei noastre naţionale, contemporane. În acest sens, ne folosim de prezentarea unor eroi ai zilelor noastre, ai muncii creatoare, productive, din diversele domenii de creaţie şi activitate socială: astfel, copiii vor înţelege mai uşor semnificaţiile unor valori de ordin moral, ale unor trăsături psihomorale ce definesc resorturile atât de complexe ce sunt proprii celui mai înalt simţământ uman – acela al patriotismului, al dragostei şi al dăruirii pentru patrie. Desigur, toate acestea pot fi cuprinse în forme accesibile şi de mare ecou educaţional în cadrul diferitelor activităţi cu conţinut moral-patriotic. Sunt deosebit de importante (în geneza sentimentelor moral-patriotice) modalităţile de realizare a activităţilor cu acest conţinut educativ; ele trebuie să determine firesc trăirea – la înaltă tensiune afectivmorală, de vibrare emoţională puternică – în faţa ideilor şi faptelor ilustrative pentru legământul sacru cu ţara şi pământul strămoşesc, cu regiunile natale şi cu istoria neamului nostru, cu eroii ei de altădată şi de azi. În acelaşi sens, o condiţie psihologică importantă este de a asigura acestor activităţi un cadru sărbătoresc şi solemn adecvat, ineditul atmosferei (prin expresivitate, ritm, culoare şi muzică etc., prin ţinuta lor şi a educatoarei etc.), astfel încât mesajul de ordin moral-patriotic al acestor acţiuni să determine un ecou afectiv puternic pe măsura sensibilităţii şi sufletul copilului. Numai astfel eroismul poporului, calităţile morale prezentate în contextul ilustrărilor unor fapte de vitejie şi curaj, de dăruire patriotică vor insufla nu numai sentimentul de respect şi preţuire, de administraţie şi dragoste, dar şi nevoia de acţiune în spiritul acestor valori ale frumuseţii morale, ale muncii şi luptei pentru mai bine în serviciul omului şi al colectivităţii umane; astfel se determină şi o dinamizare a tendinţei spre o anumită „ascensiune spirituală” trăită de copil ca nevoie de a fi mare şi viteaz, harnic, vrednic, precum eroul îndrăgit – purtător al celor mai caracteristice virtuţi ale poporului nostru.

BLIOGRAFIE .1 Dumitrana, Magdalena – “Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, Bucureşti, 2000. 2. Revista Învăţământului Preşcolar nr. 3, 4/1997, Bucureşti, 1997. 3. Învăţământul primar nr. 1,2/1996, Editura Discipol, Bucureşti, 1996.

1729

”Bună ziua, doamna educatoare!” Petran-Balázs Natália Închid ușa la stradă și pornesc spre stația de autobuz. Pe drum mă salută o turturică de pe creangă, câinele vecinului, doamna Mărioara, de 76 de ani, doar George, care e în clasa a patra, băiatul Elenei nu mă salută. Însă eu îl salut cu voce tare ”- Ceau George!”, zâmbind în același timp. Este ora 12:20, aștept autobuzul în stație, unde mă întâlnesc cu prietena mea, Clara, care mergea acasă având o coroană mortuară. Când o întreb ce s-a întâmplat îmi povestește că de seară merge la un priveghi, că a murit un băiat de 21 de ani din cauza drogurilor, fiind vecin din satul ei natal. Băiatul respectiv de la vârstă de 14 ani, nu a mai ascultat de nimeni inclusiv nici de părinți. Nici liceul nu l-a terminat. Băiatul avea de mic un comportament greu de acceptat, educatoarele au recomandat câteva ședințe la psihologul școlar, reacția părinților a fost următoarea: ”Doar e băiat, nu poate sta cuminte, ca o fată!” Odată cu creșterea copilului i s-a dezvoltat și comportamentul negativ. La școală se bătea cu colegii, urla la profesori, avea multe absențe nemotivate. Când diriginta încerca să vorbească cu părinții, ei în loc să colaboreze cu școala, au acoperit adevărul cu povești inventate, cum ar fi că defapt în data de... am fost împreună la ștrand...etc. Între timp a ajuns autobuzul. Îmi iau rămas bun de la Clara și urc în autobuz. Mă așez pe scaun în spatele unei femei gravide. Îmi aduc aminte de vorbele lui Clara despre băiatul de 21 de ani. Mă rog în mine, că această ființă, care peste câteva luni va fii crescută de părinții ei, să ajungă într-o familie, unde părinții să știe că un copil are drepturi dar și obligații. Părerea mea este dacă un copil de mic e învățat doar cu drepturile lui, fără să-și cunoască obligațiile, foarte greu va socializa în grădiniță, școală și în viață. Oricât de mic să fie copilul, îi putem da o responsabilitate, cu care îl pregătim pentru viață. E normal, că la cei mici acest lucru se realizează prin jocuri. ”Hai, să ne jucăm de a grădinări, semănăm flori în grădină, și dacă tu le uzi în fiecare zi o să crească și o să fie frumoase!” Părinții simt până când trebuie ajutat copiii prin următoarele afirmații. ”Te las la prietenul tău, dacă îți faci temele.” ”Poți să mergi la cinema, dar e ordine în camera ta?” ”Ridică-te de pe scaun, că doamna e bolnavă și o doare picioarele.” La început trebuie să-i spui, să îl întrebi, dar dacă copilul vede că dacă își realizează sarcina, primește recompensa cerută, după un timp nu mai trebuie întrebat, spus, că dimineața aranjează el patul, salută pe oameni pe stradă, se trezește singur dimineața, scrie temele când ajunge de la școală, dacă știe că de seară va fi filmul mult așteptat la televizor. Foarte important la copii, ca regula să fie regulă, programul să fie respectat și cuvântul părintelui să aibă credibilitate. Dacă ai spus copilului că mâine mergi cu el la săniuș, atunci îți respecți promisiunea – în caz că s-a topit zăpada, îi spui ”Vezi, că s-a topit zăpada, nu putem merge la sanie, dar mergem în parc și când o să ningă iarăși mergem și la săniuș!” El înțelege și se bucură de timpul petrecut împreună cu părinții. Foarte important ca părintele să-i acordă timp copilului. Ambii părinți trebuie să ia parte la creșterea copilului. E greu pentru o mămică să își învețe fiul cum să urce într-un copac, dar tatăl urcă repede cu fiul lui în trei copaci la rând. Programul și regulile familiei aplicate cu multă iubire, dragoste și flexibilitate, în caz de nevoie, va forma din copil o persoană responsabilă, sociabilă, fericită și de succes. Dragi părinți, să nu vă fie frică să cereți de la copiii voștri să învețe trei strofe dintr-o poezie, că prin asta se îmbogățește vocabularul lui. Și dacă aveți întrebări, sau vreo problemă colaborați cu educatoare, profesor, diriginte, școală. Că și pentru noi profesori e o mare bucurie când după 10 ani un elev reîntâlnit ne salută pe stradă, ”Bună ziua, doamna educatoare!” Autobuzul meu a ajuns la destinație, cobor și mă îndrept spre locul meu de muncă, spre preșcolarii mei iubiți.

1730

IMPORTANȚA EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII ȘCOLARULUI MIC Prof.înv.primar PETRE DANIELA MARIA ȘCOALA GIMNAZIALĂ „B.P.HAȘDEU” MUNICIPIUL CÂMPINA JUD.PRAHOVA Personalitatea școlarului în această perioadă este în plină formare. Activitatea de învățare și noul său rol de elev determină apariția unor manifestări exterioare controlate și atitudini pozitive. Copiii, la această vârstă, pot avea temperamente diferite: unii sunt vioi, veseli, alții sunt calmi și liniștiți sau sensibili și lipsiți de încredere în propriile forțe. Rolul învățătorului este de a adapta sarcinile de lucru ale copiilor în funcție de temperamentul acestora. Tot în clasele primare se formează și unele trăsături pozitive de caracter ca sârguința, simțul de răspundere, hărnicia și se pun bazele comportării civilizate a copiilor. În cadrul activităților desfășurate în școală, copilul își dezvoltă capacitățile morale și intelectuale. În educația morală a acestuia un rol important este îndeplinit de către imitație. Copiii imită deseori personaje literare sau comportamentul adulților, învățătorul devenind astfel un model pentru aceștia. În procesul de formare a obișnuințelor de conduită morală, este necesar ca elevii să fie puși în situații diferite în care să le exerseze. De exemplu, pentru formarea simțului răspunderii față de învățătură al elevilor, aceștia vor fi obișnuiți să își pregătească sistematic temele acasă și la școală. Alături de școală, factorii sociali și culturali influențează în mod direct procesul de cristalizare a trăsăturilor caracteriale ale copilului. Începând cu intrarea sa în școală, copilul își petrece un timp mai îndelungat în afara familiei, în grupul de prieteni, fapt ce poate influența apariția unor comportamente mai mult sau mai puțin dorite. De aceea, în acest proces de formare și dezvoltare a caracterului copilului, este necesar să se acționeze nu numai asupra acestuia, ci și a grupului din care face parte. La vârsta școlară mică, la nivelul proceselor psihice stimulative și reglatorii pentru activitatea de învățare școlară au loc transformări importante. Acum, se dezvoltă noi motivații, interese, se diminuează egocentrismul și crește sociabilitatea. Se stabilesc noi relații sociale și interpersonale. Motivația pentru activitatea școlară începe a fi dezvoltată încă din perioada preșcolară când copilul vrea să devină școlar. Aceasta scade pe parcurs, atunci când acesta trebuie să renunțe la anumite activități pentru a-și îndeplini sarcinile de învățare. În clasele mici, școlarul se află sub influența adulților și învață uneori pentru plăcerea acestora. Treptat, învățarea începe să fie impulsionată de nevoia de competiție, interesul pentru cunoștințe noi sau obținerea unor recompense (laude, calificative bune). Activitatea de învățare devine mai eficientă odată cu creșterea motivației și recompensarea activității. Satisfacția, încrederea în sine, optimismul datorate succeselor repetate asigură copilului și un anumit statut în cadrul colectivului de elevi. Curiozitatea și dorința de a ști constituie un puternic stimulent al activității de învățare. În ultimele clase din ciclul primar copilul începe să manifeste atracție față de sarcinile școlare, sentimente de satisfacție pentru rezultatele obținute. Activitatea desfășurată de către copil într-un mediu nou, cel școlar, determină apariția unor trăiri emoționale intense pentru acesta. Apar emoții și sentimente pozitive ce trebuiesc cultivate de către învățător în cadrul activităților de învățare cum sunt: prietenia, dragostea pentru părinți, receptivitatea față de învățătură. Copiii la această vârstă sunt puternic influențați de povestiri, poezii, muzică în care găsesc modele pe care să le urmeze. De ce este importanta familia în educația copiilor? Pentru că are o influență deosebită asupra copiilor, care dobândesc mult mai repede și mai ușor cunoștințe despre obiceiuri comportamentale, stil de viață, societate și natură de la persoanele apropiate, cu autoritate în viața lor, decât de la profesori sau necunoscuți. Alături de școală, familia este unul din factorii care se preocupă de educația omului. Familia exercită o influență deosebită asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament, elevul le datorează educației primite în familie - utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei șapte ani de acasă". Educatorii trebuie să cultive la școlarii mici inteligența și aptitudinile speciale ale acestora, să urmărească evoluția permanentă a caracterului acestora și substratul motivațional al comportamentului.

1731

CONSECINŢELE VIOLENŢEI ÎN FAMILIE ASUPRA DEZVOLTĂRII COPIILOR Prof. înv. preşcolar PETREA ALINA, Grădiniţa Goleşti, Vrancea Promisiune pentru copilul meu: ”Cât voi trăi , voi fi MAMA ta dar și prietena ta! Te voi urmări, te voi enerva, îți voi ține predici, te voi înnebuni, voi fi cel mai rău coșmar al tău. PENTRU CĂ TE IUBESC! Când vei înțelege asta, eu voi ști că ai ajuns un adult responsabil. Nu vei găsi niciodata pe cineva care să te iubească, să se îngrijoreze și să se roage pentru tine așa cum o fac eu. Dacă m-ai urât măcar o dată, înseamnă că mi-am făcut datoria de mamă!” Fiecare dintre noi ştie bine ce este violenţa. Ea este cea care ne evocă în minte moarte, torturare, oprimare, iar într-un registru mai puţin dramatic ne gândim la lipsa de civilizaţie, insulte, injurii, atitudini nerespectoase. Violenţa în familie este o problemă extrem de gravă, iar specialiştii o consideră o formă de tortură datorită caracteristicilor sale. Impactul social al violenţei în familie este extins, deoarece acesta afectează nu numai victimele, dar şi persoanele care sunt martore sau au cunoştinţă de situaţii de violenţă în familie. Persoanele violente manifestă o serie de comportamente agresive repetitive, în forma unor combinaţii de acte coercitive şi de atac, de mai multe tipuri. Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se acutizează în cadrul evenimentelor de violenţă în familie. Cercetările de specialitate arată că trauma copiilor care trăiesc într-o atmosferă de violenţă, cu toate că nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată, decât în cazul copiilor care sunt victime ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Când vorbim de violenţă, nu ne referim doar la cea fizică, ci şi la cea verbală, care ia forma înjurăturilor, jignirilor, ameninţărilor. Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile de bază - nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste – sunt profound încălcate, iar funcţiile parentale nu sunt împlinite. O mamă victimă a violenţei este mai puţin capabilă să asigure îngrijirile debază necesare copilului – hrană, igienă, haine-sau să-l protejeze pe acesta de răniri, pericole fizice sau sociale. Copilul devine cel mai ades neglijat, expus pericolelor. Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului, de autoacuzaţii, femeia nu mai este capabilă de a-şi juca rolul adevărat de mamă. Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie care îi face uşor de recunoscut. Ei prezintă: - Identificare cu eroi negativi, - Probleme şcolare – neîncredere, lipsă de concentrere, lipsa de maniere sociale, - Probleme de comportament – agresivitate sau pasivitate la agresiuni, probleme cu somnul, fuga de acasă, consum de droguri şi alcool, - Probleme emoţionale şi mentale –anxietate mărită, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte, - Probleme psihologice -neîncredere în sine, depresie, - Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afară, dezvoltare fizică lentă. În contextul unui mediu familial violent, putem întâlni copilul-simptom şi copilul –victimă. Copilul - simptom este cel care exprimă şi trăieşte suferinţele părinţilor, în locul lor. Părinţii nu recunosc că sunt în dificultate pentru că li se pare că toate acestea sunt în contradicţie cu statutul de adult şi de părinte. Nu au ezitat să ceară copilului mai mult decât ei pot da ,să aibă pretenţii nemăsurate, să pedepsească şi să ameninţe. EI reuşesc doar să arate prin simptomul său ceea ceei se străduie să uite. Copilul - victimă e într-o situaţie mai grea pentru că părinţii săi nu vin niciodată să ceară ajutor. El este cel care suportă mânia şi furia lor. El poate ajunge doar în adolescenţă să ceară ajutor dacă nu cumva şi atunci este împiedicat de agresorii săi. Părintele care a fost abuzat în copilărie şi care face acelaşi lucru la rândul său, care nu pote opri repetarea situaţiei traumatice îşi transformă partenerul şi copilul în victime. E greu de conceput că produce copiilor săi aceleaşi suferinţe pe care le-a îndurat când era mic. Traumele din copilărie pot atrage după ele o multitudine de probleme de dezvoltare, simptome, diagnostice. În acest caz, sarcina terapeutică constă într-un proces în care copilului îi devine posibilă

1732

elaborarea şi integrarea experienţei traumatice. Jocul are un rol important, acela de a ajuta copilul să retrăiască experienţa prin care a trecut şi să o exprime. Pentru aceasta, terapia trebuie să ofere un cadru sigur, protector în care se poate desfăşura fantezia creatoare a copiilor. Dacă privim familia ca spaţiu al satisfacerii nevoilor existenţiale ale tuturor membrilor ei, e evidentă nevoia unei morale bazate pe cunoaştere şi dragoste care să regleze relaţiile între membrii familiei. În absenţa acestei morale, cei mai slabi membrii ai familiei vor fi la bunul plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina incredibile oscilaţii comportamentale. O gândire morală cu principii clare, cunoaşterea şi respectarea nevoilor umane pot garanta calitatea vieţii familiei.

1733

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! PROF.ÎNV.PREŞCOLAR: PETREA DOINA GRĂDINIŢA ,,SF.MARIA’’, NICOLAE BĂLCESCU, BACĂU ,,Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor. ’’ A. S. MAKARENKO Nimic din ceea ce făureşte omul în efemera sa existenţă pe acest pământ nu se ridică atâta la sublim , la creaţie, la dăruire de sine, jertfă şi îndeplinire, pe cât este creşterea, educarea şi dezvoltarea copiilor, cea mai deplină şi sensibilă bucurie a vieţii. Familia este rădăcina educaţiei. „Cei şapte ani de acasă” – această frază ne vorbeşte foarte multe despre familie, credinţă, concepţiile oricărei persoane, de mediul în care s-a format individul. Familia este un factor primordial de informare şi de creare a copiilor. Ea are rolul de al introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcţii cognitive. Dintre factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „ în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter” . n procesul educativ, părinţii trebuie să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferenţiază pe cea precedentă de cea următoare. După naştere, în viaţa copilului intervin transformări atât din punct de vedere fizic cât şi psihic. Sub influenţa condiţiilor de viaţă ca şi a educaţiei el poate fi dirijat în direcţia dorită, întrucât organismul are o mare putere de creştere şi dezvoltare fiind şi foarte maleabil. Ca urmare, acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie raţionale şi continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea sa fizică. A.S Makarenko a acordat o importanţă deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educaţie. „ Bazele educaţiei se pun până la 5 ani - spunea el, ceea ce aţi făcut până la 5 ani reprezintă 90 % din întregul proces educativ; după aceea educaţia omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar în general, voi începeţi să gustaţi roadele, căci florile pe care le-aţi îngrijit au fost pana la 5 ani”. Pe parcursul activităţii mele didactice am încercat să cunosc familiile copiilor, condiţiile de viaţă, regimul de activitate şi odihnă, raportul dintre părinţi, părinţi-copii, precum şi climatul familial în general. Am încercat să conştientizez familiile de rolul şi importanţa care o au în formarea propriilor copii. Copiii nu au nevoie numai de mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de afecţiune din partea noastră ca părinţi. Trebuie să le fim exemplu prin toate activităţile desfăşurate, să fim înţelegători şi preocupaţi de ei, de ceea ce fac. Chiar dacă locuim la ţară, părinţii sunt foarte preocupaţi, ca fiecare copil să beneficieze de educaţie, conform posibilităţilor sale, antrenându-se şi ei în acest sens, participând cu mult interes la activităţile extraşcolare. Serbările pe care le-am organizat cu diferite ocazii au fost un bun prilej de cunoaştere şi satisfacţie reciprocă. Chiar dacă uneori am întâmpinat dificultăţi în procurarea costumaţiei copiilor la unele serbări, acestea s-au rezolvat datorită interesului şi preocupării părinţilor. Cu foarte multă bucurie şi satisfacţie şi-au scos din lada de zestre costumele populare pentru a participa la diferite activităţi locale, sau la realizarea proiectelor tematice. Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoştinţă. Este foarte importantă educaţia din copilărie, deoarece copilul, ia primele impresii din mediul înconjurător, absoarbe ca un burete, informaţii din mediul familial şi împrumută obiceiurile celor din jur. Copilul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei, concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur. Familia exercită o influență deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoștințele despre natură, societate, deprinderile igienice, obișnuințele de comportament,copilul le datorează educației primite în familie.

1734

Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lumea,fiind caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strînsa legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. În cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție. Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gîndirea. Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cît se poate de corect și exact. Deci, atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Statutul familiei, ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între instituţiile de educaţie timpurie şi familie. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. BIBLIOGRAFIE : 1. Norman G.(1992). Introducere în sociologi.Bucureşti: Editura Lider. 2. Victor T.(1975). Pedagogie generală.Bucureşti: Editura Facla. 3. Revista naţională de ştiinţă, educaţie şi cultură- Tribuna Învăţămîntului. (2004-2005). Bucureşti. 4. Stoica M. (2001). Pedagogie şi psihologie pentru examenele de definitivare şi grade didactice:profesori, institutori/învăţători, studenţi şi elevi ai şcolilor normale.Craiova: Editura Gheorghe Alexandru. 5. Nancy V. P. (2002). Secretele părintelui deplin. Bucureşti: Editura Viaţă şi Sănătate.

1735

Din trecut spre viitor, Prof. învățământ preșcolar Petrescu Alina Vasilica Grădinița cu program normal Nr.2, Doicești „Copilăria … mai întotdeauna ea trezeşte în sufletul omului un sentiment de melancolie: lumea tihnei în care visează gingaş şi cu sfială mugurul omenesc ce abia se deschide la viaţă. Vârsta de aur?? Nu, vârsta neputinţei şi a sensibilităţii aproape bolnave.” - Ivan Bunin Viața este de fapt o povestea...povestea mea, a ta, a oricui, care a luat naștere din iubirea părinților noștri dând un sens existenței lor. Încă din prima zi a venirii noastre pe lume Dumnezeu a numit un înger pe nume Mama, care să ne fie alături și să ne îndrume pașii în viață, ea este primul reper al unui copil iar mai apoi tatăl și ceilalți membrii ai familiei Venirea pe lume a unui copil presupune asumarea unor responsabilități indiferent de condiția socială a familiei, cele mai importante fiind acelea de a-i asigura dreptul la sănătate, la educație, de a-l ajuta să devină un om pe care societatea să se bazeze și de care părinții să fie mândrii în orice situație. Educația primită în cadrul familie în perioada preșcolară reprezintă piatra de temelie în formarea caracterului și personalității unui copil. În familie, copilul învață în primul rând să vorbeasca, învață cum să se comporte în societate, își însușește norme de politețe, învață să se îmbrace, să se încalțe, să mănânce singur, într-un cuvânt să dețină o anumită autonomie, totodată familia este cea care îi transmite valori și îi impune anumite reguli. Principalele modele de urmat pentru copii sunt părinții sau familia în care trăiește (în cazul în care locuiesc împreună cu bunici, unchi, mătuși etc.) de cele mai multe ori copiii preiau comportamentul, limbajul, exprimarea sentimentelor, gesturile acestora imitându-i și exprimând ceea ce văd și trăiesc în timpul activităților ludice cît și în comunicarea cu ceilalți parteneri. Nicio perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caracteristici atât de numeroase, explozive, neprevăzute ca perioada preșcolară. Educația în cei 7 ani de acasă este condiționată în zilele noastre de câțiva factori: relația dintre părintecopil, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmit copilului, nivelul de dezvoltare al copilului, mediul în care trăiește. Trăim în “secolul vitezei”, un secol în care copiii sunt mult mai receptivi, mai informați, mai creativi acest lucru datorându-se nenumăratelor surse de informare din jurul lor cât și dezvoltării tehnologiei. Părinții din ziua de astăzi sunt tot timpul ocupați iar copilul este introdus încă de la 2-3 ani într-un mediu instituționalizat (creșă sau grădiniță), puțini copii având șansa de a sta cu bunicii sau cu un alt membru al familiei, astfel că educația copilului nu mai este primită de acasă, din familie ci mai mult din mediul instituțional iar expresia:” Cei 7 ani de acasa” devenind un standard minim dar obligatoriu în care trebuie să se încadreze copilul. Consider că, o strânsă colaborare a părinților cu grădinița/ școala este deosebit de importantă în educația copiilor deoarece acest parteneriat determină performanțele acestora iar educaţia, bunele maniere și regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.

1736

”Cei șapte ani de acasă!” Petrescu Daniela, prof. religie Școala Gimnazială ”Mihai Eminescu” Dej-Cluj ”Nu este artă mai înaltă decât arta educației. Educatorul înțelept făurește un chip viu, la care privind se bucură și Dumnezeu, și oamenii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur) Încă de la naștere, oamenii dispun de capacitatea specific umană de a se modela, de a-și însuși experiența socială a înaintașilor, deci de a accepta educația și de a se autoeduca. Niciun părinte nu-și dorește ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creștere, acasă sau în societate. Și, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial și până la conduita celui mic la școală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Expresia „cei șapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește în bună măsură viitorul adult. Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naștere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie și să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât și pentru copil, această satisfacere a nevoilor bebelușului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relații ulterioare între cei doi. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viții lui, dar și a părinților. La începerea educației școlare are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare, ci și privind mediul în care își desfășoară aceste activități (o parte din zi copilul stă în cadrul școlar, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinții să cunoască programul copiilor din acest cadru școlar, pentru a putea adapta activitățile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerență și unitate între demersul educativ unității de învățământ și cel al familiei. Lipsa de informație, de comunicare între educator și părinți poate conduce la situații în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obținere de performanțe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinți, considerându-se că această sarcină este exclusiv a unității școlare. Pentru ca părinții să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze ce activități se vor desfășura în cadrul unității școlare, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi și cunoștințe vor fi vizate. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Copilul nu aparține părinților, el aparține lui Dumnezeu. El este o personalitate aparte, unică și irepetabilă, și trebuie educat în mod corespunzător, în duhul libertății și al dragostei. Educând copilul,

1737

trebuie să ținem minte întotdeauna că înaintea noastră se află chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Atât când îl pedepsim, cât și când îl lăudăm, trebuie să ținem minte lucrul acesta, și să nu-l înjosim, să nu-l jignim, să nu-l provocăm, să nu ne batem joc de el, ci să avem dragoste, răbdare, blândețe, smerenie, tandrețe. Este important să nu-l suprasolicităm pe copil, ca să nu devină narcoman, dar nici să nu-l lăsăm să ni se suie în cap. Copilul trebuie educat cu inima. Este păcat, este o greșeală îngrozitoare să îi permiți orice copilului, deoarece calitățile cum ar fi compasiunea, bunătatea, milostivirea nu se formează de la sine. Copilul are nevoie să i se insufle simțăminte și gânduri înalte.

Bibliografie: Adrian Tănăsescu-Vlas, Educarea copilului, Ed. Sophia, București,2013 Silvia Marinescu, Rodica Dinescu, Invitație la educație, Ed. Carminis, Pitești, 2003 Ioan Doleanu, Dacian Doleanu, Meseria de a fi părinte, Ed. Motiv, Cluj-Napoca, 2001

1738

Cei sapte ani de acasa Prof.inv.primar, Petrescu Simona Ioana, Scoala Kids Club, Chiajna, Ilfov Sunt mama...si observ copiii chiar si in locuri in care nu-mi propun sa analizez comportamente. Sunt cadru didactic si pot sa afirm ca traiesc fiecare moment al zilei, printre copii. Pe parcursul activitatii la catedra, pot spune ca am avut atatea porniri de reorientare profesionala, dar fiecare incercare de rasucire a directiei, a fost anihilata inainte de a prinde vreun contur palid, tocmai de zambetul inocent al sufletelor mari ascunse in trupuri mici. Nimic nu este mai inaltator decat sa constati ca poti modela si forma caractere si personalitati, ca poti orienta atitudini si comportamente care sa iti mentina vie speranta intr-o lume mai frumoasa, mai solidara si mai melodioasa. "Cei 7 ani de acasa" este o expresie care se mai foloseste la nivel teoretic, in mare parte, din punct de vedere practic, aplicandu-se "viata e o jungla, invata sa supravietuiesti!". Nu, in lumea pe care majoritatea se grabeste sa o asocieze cu instincte si reactii specifice animalelor traiesc oameni...oameni frumosi, capabili sa educe copii care sa schimbe si sa stearga amprentele negre ale unor comportamente care nu trebuie nicicum promovate sau urmate. Parintii si cadrele didactice, impreuna, pot face minuni ale caror sclipiri se pot vedea in timp. Educatia, buna crestere, respectul, cooperarea sunt valori transmise de invatamantul actual, iar investirea cu incredere a celor care fac educatie nu va avea decat rezultate pozitive in formarea comportamentelor celor mici, expresia "cei 7 ani de acasa" nu va mai ramane la stadiul de teorie. Educatia facuta din dragoste este cea care va ramane pe tot parcursul vietii. Asadar, sa iubim si sa educam!

1739

MĂSURI ALTERNATIVE LA PEDEAPSA FIZICĂ Prof. Înv. Primar PETRI ANA DORINA Liceul Tehnologic Jidvei – Școala Gimnazială Bălcaciu Atunci când comunicăm cu un copil trebuie să fim conştienţi în primul rând despre relaţia inegală dintre noi ca adulţi şi copii. Ca adulţi avem o poziţie de putere şi puterea de a defini situaţia. Din acest motiv este important să se creeze o relaţie de încredere. Această relaţie de încredere poate fi creată atunci când noi, adulţii, dovedim respect faţă de unicitatea copilului din faţa noastră. Calitatea de părinte cu atitudine pozitivă promovează şi creşterea fără violenţă a copilului. Evoluţiile din ultimele decenii au adus schimbări importante şi în atitudinile şi comportamentele legate de pedepsirea copilului. Nu numai că pedeapsa fizică a fost interzisă prin lege, iar creşterea fără violenţă a copilului a devenit o problemă a drepturilor omului, dar s-a dovedit că, de cele mai multe ori, pedeapsa fizică are un efect contrar celui aşteptat. Chiar dacă, pe termen scurt, pare să fie eficientă, prin inducerea supunerii, pe termen lung, pedeapsa fizică, în loc să disciplineze copilul, poate duce la dezvoltarea comportamentelor opuse, precum agresivitatea, delincvenţa şi manifestările antisociale. Copiii pot dezvolta de asemenea sentimente de teamă, furie şi anxietate, şi pot învăţa în mod greşit că forţa, şi nu argumentele logice, contează în rezolvarea conflictelor. Dimpotrivă, internalizarea principiilor este maximă atunci când sunt utilizate strategii care se bazează cât mai puţin pe relaţia de putere, punând în schimb accentul pe explicarea aşteptărilor şi a comportamentelor dorite. Uneori părinţii recurg la pedepse fizice din neputinţă, din teamă sau pentru că nu ştiu ce altceva să facă. Cel mai important factor în abordarea problemelor de disciplină îl reprezintă prevenirea, prin oferirea de modele şi prin stabilirea unei relaţii în cadrul căreia copilul se simte iubit şi în siguranţă. Copilul tinde astfel să fie mai „ascultător”, chiar şi atunci când trebuie să-şi corecteze comportamentul. În felul acesta putem spune că a educa este mult mai important decât a pedepsi, şi poate că nici nu ar mai trebui să vorbim despre pedeapsă, ci doar despre educaţie. Cercetătorul suedez Staffan Janson (vezi Mary Daly, 2006) a dezvoltat unele direcţii pentru creşterea fără violenţă a copilului. Acesta a identificat următoarele condiţii în relaţia părinte-copil ca fiind importante pentru promovarea unui comportament pozitiv la copil: • menţinerea unei atmosfere emoţionale pozitive în interiorul căminului prin joacă, căldură părintească şi afecţiune faţă de copil; • acordarea de atenţie copilului pentru sporirea comportamentului său pozitiv; • constanţă în alcătuirea programului şi conţinutului activităţilor şi interacţiunilor cotidiene, pentru a reduce rezistenţa copilului, precum şi pentru a face sarcinile „neplăcute” mai puţin stresante; • reacţii similare la comportamente asemănătoare, într-un mod care nu dăunează armoniei relaţiei părintecopil; • flexibilitate, mai ales în relaţia cu copiii mai mari şi cu adolescenţii, ascultare şi negociere, pentru a reduce episoadele în care copilul nu se comportă conform aşteptărilor părinţilor. Cum putem schimba comportamentul unui copil? Puteţi ignora copilul părăsind camera sau prefăcându-vă că nu l-aţi auzit. De exemplu, când copilul dumneavoastră refuză să-şi pună jucăriile la loc, puteţi să-i spuneţi că nu o să aveţi timp pentru el decât după ce jucăriile sunt înapoi la locul lor, şi puteţi continua să vă vedeţi de treabă. Într-o primă fază, comportamentul nedorit poate continua, dar dacă şi dumneavoastră continuaţi să aplicaţi metoda, comportamentul respectiv se va diminua. Atunci când copilul începe să devină agasant când sunteţi la cumpărături, este recomandabil să ignoraţi comportamentul său. Niciodată să nu ignoraţi comportamentul copilului dumneavoastră atunci când acest comportament este periculos. Se poate argumenta că, în exemplele prezentate, în loc să-l ignore, părintele ar trebui să-i explice copilului ce aşteaptă de la el. Dacă este un copil mai mic, ar trebui să-i arate ce trebuie sa facă, dar şi să-i explice de ce. La cumpărături, părintele ar trebui din nou să explice şi să se întrebe şi dacă nu cumva copilul este foarte obosit. Se întâmpla, atunci când parintele vine de la slujbă şi copilul de la grădiniţă, după o zi lungă pentru amândoi. Atunci când copilul pretinde dulciuri sau alimente nesănătoase, părintele ar putea să-i spună că nu i le va cumpăra acum, dar îl lasă să-şi aleagă altceva, cum ar fi un fruct sau tipul

1740

şi aroma iaurtului. Dacă persistă în pretenţiile sale, deranjând pe cei din jur, părintele îi poate spune că nu mai pot rămâne în magazin şi vor merge acasă. Puteţi să vă determinaţi copilul să-şi schimbe comportamentul punându-l să facă ceva ce nu-i place, de exemplu să spele vasele sau să pună masa. Acest mod de corectare se potriveşte mai degrabă copiilor mai mari, dar nu este recomandat pentru copiii de vârstă mai fragedă. Puteţi de asemenea să-i interziceţi copilului să facă ceva ce îi place, de exemplu să se uite la televizor sau să meargă afară. Este important să vă faceţi înţeles şi să fiţi siguri ca aţi menţionat comportamentul pe care îl dezaprobaţi. Aveţi grijă să existe proporţionalitate între măsura de corecţie şi comportamentul incriminat. Fiţi coerent şi aplicaţi-vă deciziile în mod eficient. Asiguraţi-vă că şi partenerul/partenera dumneavoastră este de acord .

Sursa informaţiilor: Manualul participantului în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, realizat de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, 2006

1741

Familia si gradinita Prof. inv presc. Petric Paula Gradinita Vinicelul, Satu Mare Motto: „Spune-mi şi o să uit. Arată-mi şi poate n-o să-mi amintesc. Implică-mă şi o să înţeleg” (proverb american) Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esenţial este de a uşura o anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. Împreună cu părinţii, şcoala îşi are rolul ei bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de psihopedagogie devine o necesitate. Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Fiecare dintre noi are anumite standarde etice, anumite principii care ne ghidează în viaţă, atunci când avem de luat diverse decizii. Principiile personale, ideile noastre despre bine şi rău se bazează atât pe valori proprii, cât şi pe o serie de valori universale adoptate de majoritate. Iniţial copilul, tânărul află şi discerne între diferitele valori cu ajutorul părinţilor, prietenilor, profesorilor. Instituţiile din societate (familie, media, şcoala, biserica, mediul politic etc.) Au toate anumite standarde şi se aşteaptă ca oamenii să le urmeze. Privite împreună, aceste grupuri formează un sistem, societatea, în care fiecare individ constituie elementul de bază. Etica individuală este componenta eticii sociale; oamenii lucrează împreună, se ajută între ei pe baza unei etici comune care îi ghidează în traiul comun. Comunitatea are anumite standarde, reguli care îi asigură existenţa şi care sunt internalizate, pe parcursul procesului de socializare, de cea mai mare parte dintre membrii ei. Cultura este un alt element generator de valori etice. Fie că este vorba de comunitatea etnică din care provii, de cea religioasă sau de colegii de clasă, tu te identifici cu acest grup, te leagă de ei interese, principii, valori comune. Cultura ne învaţă în variate contexte ce e bine şi ce e rău. Pe lângă valorile etice, cultura ne învaţă şi despre frumuseţe, în toate formele ei, despre valorile estetice din toate ramurile artei, din tradiţiile populare, din specificul fiecărui popor şi cele interculturale. Indiferent dacă părinţii vor sau nu să transmită copilului valorile şi credinţele lor, el va absorbi o parte din ele prin simplul fapt că trăieşte 10 împreună cu ei. El va participa la ritualurile şi tradiţiile familiei şi se va gândi la semnificaţia lor. Ca părinte, nu-i impune opiniile tale, ci prezintă-i credinţele tale într-un mod onest, clar şi care să fie pe măsura vârstei şi gradului de maturitate al copilului. Adoptă o atitudine deschisă, încurajează întrebările copilului şi dorinţa lui de a se informa, în loc să încerci să forţezi asimilarea valorilor tale de către copil. Dacă valorile părintelui sunt bine argumentate şi dacă el crede cu adevărat în ele, copilul va adopta multe dintre ele. Dacă acţiunile părintelui sunt inconsistente, ceea ce se întâmplă oricui, copiii sunt cei care vor clarifica lucrurile pentru ei, ori subtil prin intermediul comportamentului ori, la copiii mai mari, direct, exprimându-şi dezacordul faţă de părinte. Drumul către dezvoltarea unui sistem de valori nu este nici drept nici fără greşeli. El cere un proces permanent de informare şi flexibilitate construită pe fundamente solide. Cunoaşterea de sine, dorinţa de a asculta copilul şi a te schimba atunci când este nevoie şi, mai presus de toate, o demonstraţie a respectului faţă de tradiţii vor ajuta mult relaţia dintre părinte şi copii. Dacă alegerea valorilor şi principiilor este, în cazul fericit, democratică, în alegerea copilului, părintele trebuie să-i ofere baza pentru aceasta, prin ideile, întrebările, răspunsurile şi mai ales acţiunile sale.

1742

Educația religioasă – dimensiune a educației integrale Dinculescu Simona Petrică Maria C. N. Alexandru Odobescu, Pitești În noul mileniu este evident faptul că trăim într-un univers cultural, într-o transformare continuă şi rapidă. În acest context, Biserica nu mai este agentul activ al istoriei. Când glasul slujitorilor binelui nu mai poate fi recepţionat în toată intensitatea sa, această sarcină este preluată de forţe de o natură diferită, puse sub un semn potrivnic, şi confuzia izbucneşte. În această lume desacralizată şi secularizată, în care nihilismul1 a invadat conştiinţa omului, Dumnezeu nu mai este prezent în viaţa lui, credinţa religioasă apărând ca un stadiu infantil al conştiinţei umane, fiind înlocuită prin tehnică, psihanaliză, solidaritate socială2. O lume veche se dărâmă, o lume nouă îşi caută formele de viaţă. Pulsul ei zvâcneşte în venele tineretului; puls iuţit de nelinişte, de gadgeturi, întretăiat de nesiguranţe, biciuit de enigme. Fascinaţi de miracolul tehnologic, atraşi de facilităţile oferite de ştiinţă, de comoditatea unei vieţi robotizate, copleşiţi de bombardamentul informaţional fără oprire, dar și de o serie de griji moderniste sau de exigențele civilizației rafinate, mulți dintre tinerii noștri rămân incapabili de a construi o ierarhie a valorilor sau de a întrezări vreun sens. Mai mult decât atât, cultura nihilistă modernă îi amețește și mai rău prin dezvoltarea unei sofisticate industrii de saatisfacere a plăcerilor celor mai vinovate. Şi, ca și cum acest hedonism adesea agresiv nu i-ar afunda destul, civilizația modernă are grijă să-i inițieze de la cea mai fragedă vârstă în cultul banului și al individualismului, rămânând însă „surprinsă” în fața exploziei de violență și a libertinajului fără precedent în istorie. Deși Biserica se pare că pierde în încercările imediate, din cauza incompatibilităţii cu ceea ce se prezintă a fi „normalitate”, teocratismul specific o cheamă să fie prezentă pretutindeni, ca o conştiinţă al cărei glas răsună liber şi se adresează libertăţii spiritului, dincolo de orice imperativ lumesc. Adevărul creștin este veșnic și trebuie prezentat astfel încât să satisfacă năzuințele după o viață avansată a credincioșilor din vremea noastră. Fiind veșnic, adevărul creștin e mereu nou, e mereu contemporan, niciodată rămas în urmă, depășit3. Lupta nu poate fi deloc ușoară, căci spiritul coruptiv globalizat manifestat prin cele mai puternice mijloace: presă, televiziune, internet duce la șubrezirea sănătății mentale, la ruinarea libertății, deci la o stare de amnezie spirituală aproape generală. Nădejdea ne este însă în Hristos! Dată fiind importanța acestui aspect în viața omului de-a lungul timpului, conceptul a fost definit din mai multe unghiuri: Educația este acțiunea specific umană, care își propune formarea și dezvoltarea personalității celor educați, în vederea atingerii unor finalități bine precizate, în funcție de cerințele actuale și de perspectivă ale societății4. Educația exprimă o funcție exclusiv umană, de nuanță spirituală, prin care omenirea durează și dăinuie. Ea constă în transmiterea unor cunoștințe acumulate în timp, dar, totodată, presupune și îmbogățire și reevaluare. Așadar, pe de o parte, educația este creatoare de cultură, pe de altă parte, reevaluează elementele culturii din diferite unghiuri, având ca scop perfecționarea umană5. Educația înseamnă iluminarea ființei, dumirire, scoatere la suprafață a adevărului, înțelegere și revelare. Prin educație, omul se eliberează de întunericul din el și din jurul său, intrând în sfera luminii adevărului, a binelui, a dreptății – într-un cuvânt, a valorii6. Formarea tinerilor în sistemul de învățământ preuniversitar este multidirecțională și polivalentă. Şcoala pregătește sistematic elevul în perspectivă intelectuală, morală, civică, estetică, igienică etc. De câțiva ani 1 Ioan Petru Culianu, Religia şi creşterea puterii, în G. Romanato, M. G. Lombardo, I. P.Culianu, Religie şi putere, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 216-218. 2 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 12-14. 3 Pr. Lect. Dr. Simion Todoran, Biserica şi tineretul. Problemele morale ale tinerilor de azi şi soluţiile lor în perspectivă creştină, în volumul Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 186. 4 Muşata Bocoş, Dorin Opriş, Monica Opriş, Cercetarea în domeniul educaţiei religioase şi al educaţiei morale. Modele şi aplicaţii, Editura Sfântul Mina, Iaşi, 2006, p. 9. 5 Pr. Lect. Ioan Vicovan, Idealul educativ creştin în vol. Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 245 6 Constantin Cucoş, Educaţia- iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, 2008, p. 92.

1743

(aprox. două decenii), Religia a revenit în școală, adăugându-se acestor laturi într-un demers educațional global, integrator. În acest sens, Pr.Prof. Dr. Constantin Galeriu spunea: „Religia nu este doar o componentă a culturii, ci rădăcina și suma culturii.”7 Părinţii aşteaptă din partea şcolii o ofertă educaţională care să includă educaţia religioasă ca factor de apropiere faţă de adevăratele valori şi tradiţii religioase şi culturale, de echilibru faţă de asaltul nonvalorilor morale din societatea noastră şi faţă de promovarea tot mai agresivă a violenţei şi imoralităţii prin mass-media. Reprezintă deja o realitate pentru societate, probleme precum recrudescenţa cazurilor de suicid la elevi, incidenţa cazurilor de toxicomani şi persoane infectate cu HIV/ SIDA în rândul tinerilor, înmulţirea alarmantă a cazurilor de violenţă în care sunt implicaţi copii şi tineri (în şcoală şi în afara acesteia), accelerarea maturizării copiilor, în special ca urmare a vizionării de programe TV inadecvate vârstei lor, fără o înţelegere profundă a efectelor complexe ale sexualităţii asupra întregii personalităţi. Educaţia religioasă poate să ofere tinerilor o înţelegere superioară a vieţii şi a valorii acesteia, precum şi un suport puternic pentru rezolvarea propriilor probleme. În ultimele decenii, pedagogia insistă tot mai mult asupra nevoii unei educaţii de tip axiologic8, înţeleasă ca o educaţie prin şi pentru valorile autentice. „Educaţie în perspectivă axiologică înseamnă a orienta procesul educativ pe traiectele cele mai profitabile sub aspectul eficienţei, a identifica sau a exploata momentele didactice privilegiate, a răspunde la toate căutările prin cele mai bune alegeri, [...] a acţiona în numele unei ordini de priorităţi”9. Perspectiva axiologică în educaţie se dovedeşte cu atât mai necesară, cu cât unele dintre valorile general acceptate de societate au pierdut dimensiunea religioasă care le-a impus, caracterul revelat (uneori aflându-se chiar în contradicţie cu valorile religioase) sau apartenenţa la structuri socio-culturale, cu toate limitele acestora. Din punctul de vedere al axiologiei creştine, valorile religioase au rol integrator, de liant între diferite elemente şi structuri cărora le imprimă pecetea eternităţii: „Valorile religioase sunt integrative. Ele integrează, unifică, constituie într-un tot solidar şi coerent toate valorile cuprinse de conştiinţa omului. Prin valorile religioase se înalţă arcul de boltă care uneşte valorile cele mai îndepărtate, adună şi adăposteşte pe cele mai variate. Un individ poate cuprinde diferite valori, pe cele mai multe din ele, dar legătura lor unificatoare va lipsi atâta timp cât valoarea religioasă nu li se adaugă”10. Măsura în care valorile religioase sunt integrate în mod explicit sau implicit în cadrul altor structuri axiologice le conferă celor neteologice atributul universalităţii şi al obiectivităţii. Abordarea filosofică modernă oscilează între a înţelege sfera valorilor în relaţie cu existenţa sau integrate în aceasta, într-un mod „în care valorile persistă, subzistă, dar nu există”11. Textele biblice descoperă setul de valori prin care poate fi cunoscut Dumnezeu şi prin care omul poate să se cunoască pe sine spre a-şi conştientiza propriile valori. „Noi vedem lumea prin valorile din ea, asemenea lui Dumnezeu însuşi, Care, la sfârşitul celei de-a şasea zi a creaţiei, a privit la tot ce a făcut şi a văzut că «erau bune foarte» (Facerea I, 31). Ele erau «bune foarte» pentru că erau revelaţia chipului bunătăţii Sale; se mişcau în obârşia şi finalitatea lor, săvârşind o taină, un sacrament al binelui”12. Conştiinţa valorilor religioase coincide cu existenţa umană, ceea ce atribuie evenimentelor istorice şi întregii creaţii un set propriu de semnificaţii: „Omul are un univers spiritual, pentru că universul însuşi e încărcat de mesaje şi semnificaţii, pentru că fiecare făptură concretizează în sine şi manifestă simbolic la nivelul ei principiile existenţei”13. Valorile promovate prin educaţia religioasă sunt desprinse şi prezintă întregul pe care-l formează religia creştină însăşi. De-a lungul celor două milenii de istorie, una dintre cele mai mari provocări ce a stat în faţa educaţiei religioase a fost legată de nevoia descrierii unui parcurs didactic şi religios unitar, corespunzător setului de valori descoperit de Dumnezeu şi, totodată, particularizat pentru fiecare dintre participanţii la acest demers. Unul dintre aspectele inovatoare ale creştinismului este poziţionarea omului, cu nevoile şi posibilităţile sale, în prim-planul preocupărilor religioase, educaţionale, sociale etc., pentru calitatea pe care acesta o are, de valoare centrală în cadrul creaţiei. Părinţii Bisericii au afirmat dintotdeauna necesitatea imperativă 7

Pr. Prof. Constantin Galeriu, Revelaţie şi educaţie, în Revista de Pedagogie, 1993, nr. 3, p. 88. Elena Joiţa, Pedagogia. Ştiinţa integrativă a educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 40-41. 9 Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 181. 10 Tudor Vianu, Filozofia culturii şi teoria valorilor, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 117. 11 Sebastian Chilea, Etică şi estetică, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2007, p. 73. 12 Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 77. 13 Ibidem, p. 78. 8

1744

a valorizării fiecăruia dintre cei care se apropie de Biserică pe calea educaţiei creştine. Ideea a devenit principiu educaţional creştin, fiind preluată apoi de pedagogia clasică. Din perspectivă creştină, predispoziţia spre religiozitate este înnăscută în fiecare om, de aceea definiţia dată acestuia – „suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale”14 – relevă trăsătura esenţială a Religiei: „postularea unei lumi invizibile, a unei ordini înalte, la care trebuie să se raporteze lumea faptelor vizibile”15.

14 15

Petre Ţuţea, 321 de vorbe memorabile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 36. Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, 1996, p. 18.

1745

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Înv.Petrică MCULESCU Liceul Tehnologic „Clisura Dunării” Moldova Nouă Educ.Delia MICULESCU Grădiniţa cu P.P „Sf.Stelian” Moldova Nouă “Anii care-ţi dau cultură, Rost în viaţă şi măsură, Dacă fac o casă bună Cu cei şapte ani de-acasă” (Epigramă-Gheorghe Mitroaică) De cele mai multe ori, când ne găsim în faţa unui gest pe care îl considerăm ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“. Trecând însă peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, putem spune că cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care părinţii îşi cresc şi îşi educă copiii. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala,grădiniţa şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii (sau majoritatea lor covârşitoare) erau crescuţi până la 7 ani exclusiv de părinţi, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituţie de învăţământ.Aşa că atunci când părăseau casa părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educaţi de către părinţi. Putem să ne întrebăm câtă valabilitate mai are astăzi această sintagmă, când un mare procent al părinţilor stau efectiv exclusiv cu copiii 2 sau 3 ani, în cazul foarte fericit, apoi deja îi încredinţează altor persoane spre educare doamnelor educatoare,bonelor, mătuşilor sau bunicilor care stau de cele mai multe ori până seara târziu cu copiii, până reuşesc părinţii să ajungă. Cât de mult contribuie un părinte la educaţia copilului în cei 7 ani dacă îl duce,din motive obiective,de la 5 luni la creşă de unde îl preia o bonă care îl învaţă ce crede ea de cuviinţă în cele câteva ore până părinţii se întorc de la locul de muncă. Trebuie să acceptăm,ca părinţi, că numai suntem singurii formatori ai copiilor noştri,dar să ne păstrăm rolul cel mai important în viaţa lor în următorii şapte ani,în următorii şapte ani… . Între principalii factori care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” putem regăsi regăsi: Salutul-prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

1746

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar aceasta e răspunderea tuturor celor care participă în diferite momente la pregătirea pentru a se putea integra uşor în societate. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca noi, părinţii, să fim permanent un bun model pentru el.

1747

Formarea bunelor maniere - “cei sapte ani de-acasa” “Niciodată nu poţi fi un părinte perfect, dar poţi fi un părinte mai bun” Prof. pt inv primar: Petrişor Florica Şcoală Gimnazială Persinari- Dâmboviţa Copilul, imediat după naştere incepe să crească şi să progreseze atât din punct de vedere fizic cât si psihic. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pentru toată viaţa. Nu se poate vorbi despre un copil in perioada preşcolară că are sau nu are bune maniere. Se spune despre unii oameni ca sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei, educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor “şapte ani de acasă”, oamenii etichetează pe aceea care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi nu asupra fondului omenesc.În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să folosească elegant cuţitul şi furculiţa la mese, adică cei dezordonaţi în obiceiuri. În cazurile acestea, aprecierea este oarecum greşită sau pur formală. În realitate trebuie considerate ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă”, cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic şi al comportării normale din viaţă, fără a constitui , totuşi, cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă alte obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. De obicei, copiii imită ceea ce aud şi văd. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greseală ca un părinte să oblige copiii să spună după ce au luat masa “Mulţumesc!’, fără ca el, la rândul lui să constituie un exemplu în acest domeniu. Obligaţia bunelor maniere la copil nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea în casa părintească mâncând astfel şi pe parinţii săi. Va veni regulat la masă la ora fixată dacă va vedea şi la părinţi supunere la semenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea, aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Trebuie să existe un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii în familie şi obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni.Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibe ca bază politeţea, delicateţea, tactul şi bunătatea. Bunele aprecieri transformate în legături sociale trebuie să fie adaptate la viaţa colectivă. Desigur că se vor întreba mulţi:”cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete educaţie în spiritul celor şapte ani de acasă?” În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestari negative. După vârstă de 3 ani, copiii încep sa aibă o activitate nervoasă şi mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârstă preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientata încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Un loc important în educarea copilului până la vârstă de 10 ani o au jocurile şi jucăriile. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi înjurăturile între prieteni.Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat.

1748

În scop educativ, părinţii pot da copilului diferite însărcinări casnice. O sarcina precisă şi bine organizată place copiilor şi are o valoare educativă. Se dezvoltă la ei sentimentul datoriei, grija de înlăturare a greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie să feriţi copiii. Ambianţa familială influenţează temperamentul copiilor. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de părinţi. Aceştia nu trebuie să se lamenteze si să descrie în culori negre greutăţile vieţii. Pentru formarea celor şapte ani de acasă, exemplele sunt mai folositoare decât discuţiile sterpe. Un părinte bun înseamnă să crești copii sănătoși la minte și la trup, astfel încât să ajungă oameni fericiți, oameni independenți, oameni de caracter. Dacă a fi părinte poate fi, uneori, o întâmplare, a fi un părinte bun este întotdeauna o alegere conștientă. Aceasta presupune cunoaștere, muncă, dedicare.

BIBLIOGRAFIE Cajal. M., Educarea copiluylui in familie, 1975, Editura Medicala, Bucuresti Dolean, I., Dacian, D.- “Meseria de părinte”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; Învăţământul primar – Revista dedicată cadrelor didactice , nr. 3- 1999

1749

Tu ai cei şapte ani de acasă? prof. Petrişor Ştefania Camelia Seminarul Teologic Liceal „Sf. Iosif Mărturisitorul” Baia Mare, Maramureş Adeseori, când analizăm comportamentul unui tânăr, al unui adolescent, folosim sintagmele: „are cei şapte ani de acasă” sau „n-are cei şapte ani de acasă”, în funcţie de circumstanţele date. E evident faptul că utilizarea sintagmei „are cei şapte ani de acasă” este o recompensă pentru comportamentul şi caracterul admirabil al unui tânăr care dă dovadă de respect, care ştie să se comporte în societate, care are o educaţie aleasă, care stăpâneşte bunele maniere, care îşi asumă responsabilitatea propriilor acţiuni. Dimpotrivă, folosirea expresiei „nu are cei şapte ani de acasă” poate fi socotită ca un reproş, o imputare a comportamentului inadecvat al tinerilor sau al copiilor care nu ştiu să-şi stăpânească emoţiile sau sentimentele, cărora nu le pasă de ceilalţi, care trăiesc în funcţie de principiul „fac ce vreau, fac ce-mi place”, care nu dau dovada unei educaţii alese. Dacă analizăm elementele componente ale acestei sintagme observăm că este formată din articolul demonstrativ „cei”, numeralul cu valoare adjectivală „şapte”, substantivul comun „ani”, prepoziţia simplă „de” şi adverbul de loc „acasă”, toate aceste cuvinte fac parte din fondul principal lexical. În sens denotativ, prin această expresie de denumeşte nivelul de educaţie al unui copil de şapte ani, inainte de a intra in sistemul de învăţământ, inainte de a merge la şcoală. Trebuie făcută precizarea că împlinirea vârstei de şapte ani însemna înscrierea la şcoală, în clasa I, şi evident trebuia asigurată o minimă educaţie în cadrul familiei, educaţie care, de cele mai multe ori, revenea mamei. Nu cred că este întâmplătoare cifra şapte în această ecuaţie, nu e vorba doar de cei şapte ani înainte de şcolarizare, şapte este o cifră magică, întâlnită şi în basme, ce simbolizează creaţia, Dumnezeu a creat lumea în şapte zile de aceea avem şapte zile ale săptămânii. Prin urmare, în sens conotativ, cei şapte ani ce acasă pot fi consideraţi temelia, baza în formarea oricărui viitor membru al societăţii. Din păcate, în ultimul timp, datorită ritmului infernal în care suntem antrenaţi, familia lasă torul în seama şcolii şi a dascălilor, când vine vorba de educaţie. Sunt tot mai puţine situaţiile în care familia se implică efectiv în educaţia de dinainte de procesul de şcolarizare propriu-zis. Unii confundă inteligenţa cu cei şapte ani de acasă. Între aceste noţiuni nu putem pune semnul egalităţii, dar nici nu o putem pune pe una în locul celeilalte. Am întâlnit persoane cu un mare coficient de inteligenţă, care nu aveau cei şapte ani de acasă pe măsură, după cum am întâlnit persoane cu inteligenţă medie, dar cu toţi cei şapte ani de acasă, dacă se poate spune aşa. Oricum am privi lucrurile, familia, societatea şi, bineînţeles, şcoala pot forma un copil, ele sunt responsabile de minima educaţie de care poate şi trebuie să beneficieze orice persoană în primii ani de viaţă. Într-o societate ideală, toţi cetăţenii ar fi în măsură să răspundă da la întrebarea din titlu: tu ai cei şapte ani de acasă?

1750

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Petroșanu Georgiana- Andreea Școala Gimnazială, com. Ion Creangă, jud. Neamț Limba și literatura română ”Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie”. (Eugen Heroveanu) Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, nu are cei șapte ani de acasă. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le putem observa la copil, asemeni unei oglinzi. În ”cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani). La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Nu este de ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Cred că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Şi având în vedere că lipseşte credinţa, nici temelia nu este atât de rezistentă.

1751

Cei sapte ani de acasa Educatoare : PETRUT DOINA ELENA Gradinita cu Program Prelungit Nr. 4 CODLEA,Jud. Brasov Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar , trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le-a afişat pe panoul de la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care, pe viitor, ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă . În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea: „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie: „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să le dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Interactiunea sociala din aceasta perioada de viata este esentiala pentru dezvoltarea din punct de vedere biologic,psihic si social.Contactele umane si afectiunea au rol deosebit in invatarea comportamentului uman.Familia este principalul agent al socializarii.Ea este intermediarul intre societatea globala si copil,locul in care se modeleaza principalele componenete ale personalitatii. Desi familiile realizeaza

1752

functii socializatoare comune,in realitate exista numeroase diferente intre modul in care fiecare familie isi socializeaza copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (traditionala sau moderna),de categoriile socio-profesionale ale parintilor,de rezidenta.Calitatea educatiei primite in familie,acei”sapte ani de-acasa”, depinde indeosebi de nivelul educatiei parintilor si a membrilor familiei,care vin in contact cu copilul,in special sub aspect moral,comportamental.In familie invatam sa fim umani. Acasa inseamna locul unde cresti,te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om.Educatia ,bunele maniere , regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate.Cand spunem ca un copil are “cei sapte ani de-acasa”,ne gandim la un copil bine crescut care stie sa salute,sa spuna:“te rog !” si “ multumeasc!”,care stie sa respecte si se comporta civilizat cu cei din jur. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1753

Cei șapte ani de acasă! Prof.înv.primar: Pintican Maria-Marinela Școala Gimnazială,,I.Chinezu”Sîntana de Mureș „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Este necesar ca orice copil să beneficieze de o educaţie sănătoasă şi frumoasă în sânul propriei familii, locul unde aceştia se nasc şi unde iau contact cu lumea înconjurătoare, unde se simt în siguranţă şi desluşesc tainele acestei minunate lumi. Sunt părinte şi cadru didactic de treizeci și cinci de ani, şi pot spune cu certitudine că familia îşi pune uneori accentul definitiv asupra comportamentului micului elev. Spun acest lucru, deoarece observ că acei copii născuţi în familii dezorganizate, sărace şi needucate pleacă din start cu un deficit din acest punct de vedere, se integrează mai greu, participă la activităţi cu sfială, nu ştiu dacă au voie şi când să intervină, ca de altfel nu sunt siguri pe ei, deoarece observă singuri diferenţele dintre ei şi ceilalţi. Aceştia au nevoie de mai multă atenţie din partea cadrului didactic şi de foarte multe ori nouă ne revine sarcina de a-i canaliza pe drumul cel drept, cu răbdare arătându-le cum să se comporte şi ce să spună şi să facă în diferite situaţii. Familia are un rol important în educarea copilului, deoarece aici el învaţă să vorbească, cum şi ce să vorbească, cum să salute, să ceară iertare, să mulţumească, mama şi tata fiind reale exemple pentru aceştia. După cum ştim copilul copiază comportamentul celor apropiaţi, el nu ştie ce este bine şi ce este rău, tocmai de aceea ar trebui să facem ceea ce cerem de la ei, pentru că altfel intervine întrebarea firească: „Eu de ce?” dacă mama şi tata nu fac aşa. Este bine să fie obişnuit cu diferite persoane pentru a nu se izola şi a fi dependent doar de mama şi tata. Personal am considerat că este bine să frecventeze zilnic grădinița și școala, locul unde poate socializa cu ceilalți copii de vârsta lui, unde învaţă organizat şi schimbă atmosfera luând contact şi cu alte persoane. Cei şapte ani de acasă consider că sunt cei mai importanţi, educaţia timpurie lăsându-şi amprenta asupra comportamentului copilului, chiar şi religia, obiceiurile familiei, nivelul de educaţie al părinţilor, limbajul folosit în interiorul acesteia, uneori fiind imposibil de corectat în ceea ce priveşte acordul gramatical deficitar, anumite cuvinte şi multe altele. Cei şapte ani de acasă înseamnă credinţă în Dumnezeu, înseamnă să învăţăm să socializăm, să ne ajutăm semenii la nevoie, să cooperăm, să fim oameni drepţi şi pe care să te poţi baza în societate. Este necesar ca religia şi credinţa fiecăruia să fie bine cunoscută şi definită, pentru că numai prin credinţă putem fi mai corecţi, mai buni , mai atenţi cu cei din jur. Perioada grea pe care părinţii o traversează, fără locuri de muncă, fără siguranţa zilei de mâine, unii plecaţi în străinătate, fac din copii adevărate victime ale societăţii în care trăim, spulberând vise şi speranţe atât ale lor cât şi ale părinţilor. Stabilitatea familiei, echilibrul şi buna înţelegere creează copiilor modele pozitive de urmat, întrucât fiecare dintre noi reprezentăm modele pentru copiii noştri. Astfel că părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Cei şapte ani de viaţă ţin de respect şi comportament corect în relaţia cu ceilalţi. Respectul faţă de părinţi, de bunici, de cei apropiaţi se transmite mai departe către profesori, prieteni şi colegi deopotrivă. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”

1754

pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. O vorbă românească spunea că ,,dacă îi respecţi pe ceilalţi, te respecţi practic pe tine”, integrându-te mai uşor în comunitatea din care faci parte, altfel rişti să te izolezi şi să fii un neadaptat şi un neînţeles de cei din jur, diferiţi de tine. Să fii respectat de cei din jur este un lucru dorit şi plăcut , care îţi dă satisfacţie, având un efect pozitiv asupra noastră a fiecăruia. Bibliografie:

1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 3. www.copii.ro 4. www.scribd.com 5. www.didactic.ro

1755

,, Cei şapte ani de acasă!”- puterea exemplului Prof. Pirianu Constanţa- Şcoala Gimnazială Filiaşi, jud. Dolj Deseori auzim spunându-se despre diverse persoane:,,Nu are cei şapte ani de acasă!” Ce semnifică mai exact acest lucru? Oare lipsa unei educaţii sănătoase în primii ani de viaţă poate să-şi pună amprenta pe comportamentul cuiva pentru tot restul vieţii? Politeţea, respectul, bunele maniere chiar nu se mai pot învăţa după această vârstă? Sau complacerea într-un comportament existent în familie şi implicit imitarea acestuia de către copil pe o perioadă mai lungă de timp duc la formarea unor deprinderi deloc sănătoase sau corecte, care-l vor caracteriza pe viitorul adult pe întreaga perioadă a vieţii? Este foarte adevărat că rolul părinţilor este covârşitor în educaţia copilului! Se şi spune că ,,diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor”, dar de educaţia părinţilor cine se ocupă? Calitatea educaţiei primite de un copil în primii ani de viaţă depinde în mare parte de educaţia familiei din care provine. Ce este etic, corect, frumos pentru membrii unei familii este lipsit de valoare pentru membrii altei familii şi-atunci ce sunt ,,cei şapte ani de acasă”? Această sintagmă reprezintă de fapt caracterizarea succintă a unui copil bine crescut, care ştie să salute, care ştie să spună ,,Mulţumesc!’’, ,, Te rog!” , care este manierat, care ştie să comunice – ştie când să vorbească şi când să asculte, care ştie să dăruiască, care ştie să se comporte cuviincios cu adulţii dar şi cu cei de vârsta lui. La baza formării unor astfel de comportamente stă relaţia afectivă dintre copil şi părinţii săi. ,,Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului" spunea psihologul Oana-Maria Udrea. Acelaşi psiholog menţiona: "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul imită, în mare parte, comportamentele din familie. Părinţii constitie modele pentru ei. Ceea ce vor vedea în primii ani de viaţă în familia din care provin, vor face şi ei. Copilul provenit dintr-o familie în care nu se foloseşte cuvântul ,,Mulţumesc!”, va fi cu greu determinat să o facă în situaţiile în care s-ar impune. Dacă în familie se foloseşte frecvent tonul ridicat, se ţipă şi se impun anumite lucruri şi copilul va încerca să obţină ceea ce îşi doreşte prin aceleaşi mijloace. Orice dovadă de comportament bun, manierat, trebuie răplătită de către părinţi cu cuvinte de mulţumire, cu exprimarea bucuriei, cu lăudarea copilului, cu încurajarea acestuia de a continua în acelaşi mod. Familia deţine rolul primordial în creşterea şi educarea copilului pentru a fi cât mai manierat în interacţiunile cu ceilalţi. Părinţii sunt cei mai în măsură să-l înveţe pe copil încă din primii ani de viaţă: să se poarte frumos, să respecte nişte reguli simple stabilite împreună cu copilul; să comunice eficient, să spună adevărul în orice situaţie; să-i limiteze timpul petrecut la calculator sau televizor şi să-l facă pe copil să îndrăgească să se joace cu copiii, să socializeze, să verbalizeze cât mai mult; să-l înveţe să iubească cărţile şi lectura prin exemplul pe care îl oferă- să le citească cât mai mult micuţilor poveşti atractive, frumoase, cu personaje pozitive ; să ofere cadrul propice pentru o copilărie fericită, cu joacă din plin, cu momente de rexare şi distracţie specifică vârstei. Pentru a avea o copilărie fericită un copil are nevoie de atât de puţine lucruri pe plan material! Are nevoie în schimb de timp alocat de părinţii săi şi de multă, multă afecţiune!

1756

Pledoarie pentru “Cei şapte ani de-acasă” Prof. înv. preşc. ŞTEFANA PIRONESCU Grădiniţa cu P.P.Nr. 18 – Focşani, Vrancea “Mai bine să laşi copiilor creştere bună decât aur.” Epictet Timpul trece şi odată cu el se schimbă şi oamenii, şi obiceiurile, şi nu de puţine ori ne schimbăm şi modul de a privi lucrurile. Pentru unii dintre noi s-a aşternut praful uitării peste jucăriile cu care ne construiam lumea magică a copilăriei, s-a aşternut uitarea peste vacanţele petrecute în curtea bunicilor sau peste vremurile în care desenam cu creta pe trotuarul din faţa blocului. Insă, cu siguranţă a rămas ceva peste care uitarea nu a pus stăpânire şi nici nu va pune vreodată - învăţăturile, valorile morale pe care bunicii şi părinţii ni le-au transmis în copilărie şi pe acestea le vom purta cu noi toată viaţa. Şi aşa cum leam primit spre a ne călăuzi întreaga existenţă, aşa suntem datori să le transmitem mai departe copiilor noştri. Cu siguranţă, în mare măsură ceea ce suntem noi astăzi, adulţi responsabili, inteligenţi, deştepţi, cu suflet bun şi frumos, suntem produsul învăţăturilor pe care familia ni le-a dat. Noi astăzi culegem roadele acelor valori morale pe care le-am moştenit, pe care ni le-am însuşit şi care ne călăuzesc în această călătorie numită viaţă, In definitiv, rolul familiei, dar mai ales al părinţilor este acela de a ghida paşii copiilor spre o viaţă frumoasă, bună şi implicit fericită. Toate învăţămintele (insumate în cunoscuta expresie “Cei şapte ani deacasă”) pe care un copil le va primi de la mama sau de la tatăl său, îl va ajuta să ajungă un copil încrezător în propriile forte şi capabil să facă alegerile corecte. Insă care sunt valorile pe care le lăsăm copiilor noştri? Ei sunt cei care mâine vor trebui să înfrunte jungla în care noi astăzi încercăm să schimbăm ceva. Cum îi facem pe micuţi să înţeleagă că cele mai importante lucruri în această viaţă nu sunt cele materiale, aşa cum e viaţa promovată acum în societate, ci bogăţia interioară – VALORILE MORALE. Şi nu de puţine ori s-a dovedit că aceia dintre noi care au principii solide, sunt şi cei care reuşesc să treacă mai uşor şi mai încrezători peste greutăţile vieţii. Bunătatea, cinstea, bunul simţ, respectul, responsabilitatea, simţul dreptăţii, al adevărului, dragostea faţă de aproapele nostru, compasiunea faţă de cei aflaţi în dificultate, grija faţă de semeni, dar şi faţă de animale şi natură, demnitatea şi integritatea sunt doar câteva din valorile morale pe care copiii noştri trbuie să le înţeleagă. Dar când îi educăm şi cum transmitem aceste valori morale? Este o vorbă din bătrâni care spune: ‘Copilul trebuie să fie educat atunci când este de-a latul patului, nu când a ajuns de-a lungul patului”. De fapt, cunoştinţele, deprinderile, comportamentele şi atitudinile acumulate în prima copilărie definesc şi expresia “Cei şapte ani de-acasă”, o expresie considerată astăzi de unii părinţi, perimată. Poate că astăzi copiii sunt incluşi încă de la o vârstă fragedă în diverse forme educaţionale, dar acest lucru nu-i scuteşte pe părinţi de a pune bazele unei bune creşteri din familie. Nu este de ajuns să îţi îngijeşti şi să-ţi hrăneşti copilul, este imperios necesar să-i transmiţi educaţia potrivită. In cadrul familiei copilul se formează. Micuţul va vedea în comportamentul familiei un model, el fiind de fapt oglinda părinţilor. Aici copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca, să se achite de responsabilităţi.Mai târziu, şcoala şi alte medii educaţionale nu pot decât să confirme şi să consolideze normele deprinse deja din familie. Incă de mici, este foarte important să-i învăţaţi pe copii diferenţa dintre bine şi rău cu ajutorul regulilor şi normelor din familie. Acestea trebuie să fie clare, concrete, constante, coerente şi consecvente pentru a avea rezultate bune în educaţia copiilor noştri. Prin imitaţie şi suficientă practică, cu ajutorul părinţilor, copiii vor învăţa ceea ce “se face” şi ceea ce “nu se face” în societate. O bună creştere implică cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic, la leagănul din parc, să spunem “te rog”, “mulţmesc”, “imi pare rău” etc. A-l învăţa pe copil bunele maniere este un proces de durată , care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a obişnui copilul cu bunele maniere , sunt întâmplările şi momentele zilnice din spaţiul familial: masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, joaca în parc cu alţi copii, vizitele la bunici etc.

1757

Atunci când dorim să îi insuflăm unui copil simţul responsabilităţii este bine să îl implicăm de mic în activităţile noastre. De exemplu să ofere mâncare pisicii sau căţelului, să îngrijească o floare, să ne ajute la treburile casnice, toate bineînţeles după posibilităţile acestuia. Important este ca micuţul să se simtă implicat. Veţi observa că odată cu trecerea timpului, singur se va îngriji de aceste activităţi. Dragostea faţă de semeni şi compasiunea faţă de cei aflaţi în suferinţă, pot fi cel mai bine înţelese atunci când îl implicaţi pe copil în acţiunile dumneavoastră. Invăţaţi-l ca atunci când el primeşte ceva – dulciuri, jucării, hăinuţe – alţi copii poate suferă de frig, de foame şi sete, că alţi copii nu au casă şi nici jucării. Puteţi hotărî împreună ce hăinuţe nu îi mai vin şi cu ce jucării nu se mai joacă şi le puteţi dona împreună altor copii. Explicându-i şi arătându-i că alţi copii ca el suferă şi că el poate să facă ceva în acest sens, aşa va învăţa să se gândească la ceilalţi, dar şi să aibă grijă de propriile lucruri iar atunci când nu îi vor mai fi de folos, să le dăruiască altora care au nevoie de ele. Poate că nu este uşor să fii corect şi să te gândeşti şi la ceilalţi, când poate şi tu ai nevoile tale, dar este mai uşor să trăieşti cu sentimental că ai făcut un gest frumos şi ai dat o mână de ajutor cuiva care se afla într-o situaţie dificilă. Cu siguranţă nu e uşor să fii bun când ceilalţi sunt răi, cu siguranţă nu e uşor să alegi drumul drept şi greu, când poţi să faci compromisuri pentru a ajunge la punctual dorit, dar astfel seara, înainte de a adormi, ştii că ai făcut ceea ce trebuia şi nu te mustră conştiinţa. Această mentalitate şi aceste valori trebuie predate şi copiilor noştri. Iar acei copii care sunt crescuţi în spiritual celor şapte ani de-acasă, al valorilor morale corecte, precise, adevărate, cu siguranţă vor ţine cont de ele când vor fi mari, le vor pune în practică şi cu siguranţă vor fi adulţi câştigaţi pentru lumea în care vor trăi, pentru societate. Poate că nu vor fi bogaţi din punct de vedere material, poate că nu vor fi vedete la TV, dar cu siguranţă vor fi OAMENI. Şi poate că prin ei, noi – generaţia aceasta ne vom putea bucura că am lăsat mai departe moştenire ceea ce şi noi la rândul nostru am primit: valorile morale fără de care nicio societate din această lume nu poate funcţiona. Bibliografie: - “Cei 7 ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii”, Michiela Poenaru, Ed. ePublishers, 2013; - “Psihopedagogie”, Constantin Cucoș, Ed. Polirom, 2009; - “Laborator metodic”, Ed. Miniped, 2006; - “Revista învățământului preșcolar”, 3-4/2010, Ed. Arlequin, 2010; Webliografie: http://www.suntparinte.ro/cei-7-ani-de-acasa-sfaturi-pentru-parinti .

1758

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI ȘAPTE ANI…..DE-ACASĂ ȘCOALA GIMNAZIALĂ FĂRCAȘELE, JUD. OLT PROF. ÎNV. PRIMAR: PÎRVU CLAUDIA „Copilăria e o lume aparte pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor şti cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile

1759

copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-ați ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

1760

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Pîrîianu Liliana-Daniela Școala Gimnazială Specială Balș, Olt Atunci când vorbim despre ,,cei șapte ani de acasă” ne gândim de foarte multe ori la atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, dacă este ,,educat”, dacă a primit o ,,educație” potrivită cu normele sociale. Educaţia, bunele maniere, regulile morale, politețea sunt baza formării unui comportament corespunzător deoarece copilul, în această perioadă are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a valorilor. În cei șapte ani copilul își formează deprinderi de autoservire, își exprimă propriile nevoi, sentimente, își însușește bunele maniere, limbajul, modul de a relaționa cu ceilalți. Tot atunci își dezvoltă atenția, perseverența, spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă în realizarea unei sarcini, alege și ia decizii. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda copilului, însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții (comportamentul, înţelegerea normelor sociale, manierele, recunoaşterea greşelilor, tactul și toleranța). Educația pe care o primește un copil este cea care mai târziu se va reflecta în toate domeniile sale de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. De aceea, regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1761

,,Cei sapte ani de acasa” Plesa Daniela Educatia copilului incepe de la parinti. Parintii sunt modele pentru copii,cel mai bun exemplu este comportamentul parintilor, copii trebuie obisnuiti cu reguli impuse si explicate consecintele daca se comporta sau actioneaza intr-un anumit fel. Printre principalele obiective care compun ceea ce se intelege in mod traditional regasim:salutul,comportamentul in public,comportamentul cu prietenii, intelegerea normelor sociale, maniere la masa, recunoasterea greselilor, tact si toleranta, tot ce inseamna interactiune cu semenii nostrii. Sunt reguli de bun simt,de igiena, respect, pe care un copil trebuie sa le cunoasca de la parinti,si sa le respecte toata viata. ,,Cei sapte ani de acasa’’ este un fel de-a spune, in ziua de azi copilul intra in sistem mai repede ,iar care raman la programe prelungite, cei sapte ani devin cei trei ani de acasa, pentru copii ai caror parinti au program incarcat. Cand vorbim de cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care copilul o primeste de la parinti,la formarea personalitatii si a comportamentului copilului pana merge la scoala. Cand spunem ca un copil are cei sapte ani de acasa ,ne gandim la un copil educat care stie reguli de politete . Educatia ,bunele maniere, reguli marale, sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile cu cei din jur. Dar educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de cativa factori :relatia afectiva dintre parinti si copil, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului. De la 3 la 5 ani copilul incepe sa fie capabil sa interactioneze cu ceilalti copii, imparte jucariile, isi dezvolta simtul binelui si al raului, observa reactiile parintilor in fata comportamentului sau, apreciaza recompensele, dar constientizeaza semnificatia pedepsei. Este momentul pentru a-l invata bunele maniere, ce se cuvine si ce nu ,la masa ,intr-o vizita, in parc, la gradinita. A-l invata bunele maniere este un proces de durata, care va prinde contur in fiecare zi, iar cele mai bune ocazii sunt cele care se intampla in spatial familial. Intre 5 si 7 ani copilul devine tot mai independent, el merge la gradinita, sta cu bunica sau cu alt membru al familiei si poate comunica cu acestia, si nu va mai fi tot timpul langa parinti. La aceasta varsta ar trebui sa poata comunica cu copii, cu adultii si sa isi spuna punctual de vedere. Adultii trebuie sa-i incurajeze sa se exprime si sa-I lase sa termine de spus si nu trebuie sa ii facem observatii in public. Dojenirea in public prin diferite replici,,taci din gura ca esti mic,si nu ai dreptul sa vorbesti’’ nu fac decat sa umileasca si sa inhibe copilul. Un copil trebuie sa stie de reguli, sa I se explice clar , ce are voie sa faca si ce nu, sa stabileasca reguli realiste,echilibrate dupa copil si sa ii spuna ce se va intampla daca nu le va respecta. Amandoi parintii trebuie sa fie consecventi,in educarerea copilului ,acestia sunt piatra de temelii a vietii de adult pe viitor,asa va fi integrat in societate,asa va fi agreat de cei din jur si cum isi ordoneaza viata. Odata cu trecerea timpului va devein mai intelept si isi va educa copii si nepotii la randul lui.

1762

”CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!” Autor, Prof. Pletea Maria Colegiul de Industrie Alimentară”Elena Doamna”, Galați Ce reprezintă ”cei șapte ani de-a acasă” pentru un copil? putem spune ca exprimă munca părintilor pentru a-i oferi educția corespunzătoare în prima parte a copilăriei. În cărțile de specialitate se spune că educația primită în primii șapte ani este definitorie pentru copil influențându-i comportamentul viitor ca adult. De cele mai multe ori ”cei șapte ani de-acasă” se caracterizează prin felul în care se comporta copilul în societate, în raport cu alți copii de vârsta lui, cât de darnic sau nu este, cât de agresiv sau nu este, dacă arată sau nu compasiune pentru un alt copil atunci când acesta plânge. În copilărie o mare parte din timp copilul îl petrece cu mama, de aceea consider că acesta v-a împrumuta o mare parte din comporatamentul mamei, care din proprie experientă vă spun se străduie să fie un exemplul de urmat pentru copilul ei. După părerea mea bebelușul vine pe lume cu personalitatea lui, noi ca părinți încercăm să o modelăm și să o îndrumăm către respectarea normelor unei societăți civilizate. Bebelușul este o fiintă atât de dragălașă încât oricărui părinte îi este imposibil să-l refuze atunci când plânge, cred că este primul semn prin care copilul nostru ne spune că știe ce vrea și cum să-l obțină, de aceea ca părinți fiind conștienți că el ne întelege începe să-i silabisim cuvinte, să-i citim povești, să-i cântăm. Cei mai mulți dintre noi nu impunem reguli bebelușului, dar când acesta trece de vârsta de un an consideram noi că e timpul să-l învățăm cum să se comporte civilizat in diferite situații, copilul se poate să nu înțeleagă sau să nu vrea să accepte noile reguli și să înceapă sa se răzvrătească devenind pentru noi ”neascultători”. Cel mai frustrant lucru pentru un copil de până la șapte ani este comparația comportamentului lui în raport cu comportamentul unui copil de aceiași vârstă, care spunem noi este”mai cuminte, mai ascultător, mănâncă tot din farfurie, etc.”, e o greșeală pe care noi părinții o facem frecvent din dorința de a ne stimula copilul să devină ceea ce vrem noi atunci când vrem noi. De aceea e foarte important să nu cedăm lacrimilor copilului, să fim fermi și să ii explicăm căt mai clar și pe înțelesul lui ce înseamna aceste noi reguli făra a-l compara cu un alt copil. Totodtă coplilul apreciază foarte mult momentele în care mama îl împrățișează atunci când e supărat, îi șterge lacrimile atunci când plânge sau îi pansează o rană atunci când se lovește, dragostea de mamă, blândețea, calmul cu care mama reacționează în diferite situații sunt momente de neuitat pentru acesta. Consider că nici un părinte nu s-a născut ”învățat” și nici un copil nu se naște ”educat”, de aceea ”cei sapte ani de-acasa” înseamnă un efort continuu din partea părinților de a comunica cât mai mult cu copilul, de- a-l învăța prin exemplul propriu ce e bun –ce e rău, ce înseamnă ”bunul simț”, dar și de a-l înțelege atunci când greșește, explicându-i ce e pedeapsa și când se aplică ea. Cel mai bun mod de a ne învăța copiii să se comporte este prin joacă, joaca fiind cel mai important factor al copilăriei.

1763

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASẶ Prof. înv. preşcolar PLETEA RODICA GRADINIŢA CU P.P. NR.18 FOCSANI Cei şapte ani de-acasă reprezintă educaţia pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei acasă, în familie şi se referă la toate aspectele vieţii sociale.Acum se pun bazele unui comportament civilizat al copilului în interacţiunile cu cei din jur. Este perioada când se învaţă bunele maniere ce constituie baza pentru evoluţia lui ulterioară. Pentru aceasta este necesar ca părinţii să reprezinte exemple pozitive pentru copil, să-l înveţe încă din primii ani de viaţă să fie corect, cinstit, să spună mereu adevărul şi, foarte important în acest sens este exemplul personal. Este cunoscut faptul că cei mici imită prsoanele din jurul lor şi,mai ales , prsoanele apropiate cu care îşi petrec o mare parte a timpului. Incep să copieze gesturile,cuvintele folosite de adulţi.De aceea atitudinea părinţilor îi influienţează în primii ani de viaţă ,de aceea trebuie să le arătăm aum afecţiune, să-i încurajăm, să-i îndrumăm pas cu pas,ajutându-i să descopere lumea din jurul lor,să afle ce e bine şi ce-i rău. Copilul trebuie să se simtă în siguranţă într-un mediu familial care să-i ofere căldura de care are nevoie, afecţiunea,dar şi bunurile materiale şi spirituale necesare pentru a putea fi pregătit să păşească apoi în viaţă, astfel încât ruptura de familie să nu fie una foarte violentă mai târziu, la intrarea în colectivitate. In acest moment copilul bine educat din familie are deja formate deprinderi elementare,are un comportament adecvat faţă de persoanele din jur.El trebuie învăţat să descopere apoi singur ce e bine şi ce nu, cum să-şi exprime emoţiile şi sentimentele, să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate.Un mediu familial plăcut, atractiv îşi va pune amprenta în mod pozitiv asupra copilului.Dacă este înconjurat de persoane(părinţi) care-i oferă afecţiune şi siguranţă, dacă i se pun la dispoziţie cărţi adecvate, jucării care să-i stimuleze dezvoltarea intelectuală, dacă este ajutat să descopere el însuşi lucruri interesante prin materialele puse la dispoziţie de adulţi, el va capăta încredere în forţele proprii,va aprecia frumosul din cărţi,din natură din tot ceea ce-l înconjoară. Un aspect important este,de asemenea,socializarea.Incă din fragedă vârstă copiii trebuie să socializeze, să se joace, să interacţioneze cu alte personae, copii sau adulţi. Astfel el va deveni prietenos, deschis în relaţiile lui de mai târziu,la intrarea în colectivitate, se va acomoda cu uşurinţă la condiţii şi situaţii noi pentru el. In primii ani de viaţă, copiii sunt învăţaţi să salute,să fie politicoşi, ordonaţi. Cuvintele magice: “te rog”, “mulţumesc” să facă parte din vocabularul zilnic. Un copil manierat este mândria oricărui părinte. Insă părinţii sunt cei care au responsabilitatea şi rolul de a-i educa pe copiii lor într-un spirit sociabil şi politicos. Ei sunt cei care trebuie să-i înveţe încă de mici ce înseamnă bunele maniere. Este bine să înţeleagă că nu e frumos să intervină în discuţiile celor mari,să nu lovească,să nu jignească alţi copii, să înţeleagă să salute politicos adulţii, iar salutul între copii să fie unul ptrietenos, să dea mâna atunci când face cunoştinţă cu cineva. De asemenea, salutul “la revedere” trebuie să facă parte din vocabularul unui copil bine crescut. Părinţii au nevoie de multă răbdare în aceste demersuri, dar şi de perseverenţă, întrucât se ştie că repetiţia este mama învăţării. Micile abateri de comportament ale copilului au tendinţa de a fi adesea ignorate.Dacă nu este vorba de vreo încălcare majoră a regulilor disciplinare sau a bunelor maniere,părinţii trec cu vederea micile răzvrătiri, existând riscul ca, în timp,acestea să se transforme în probleme comportamentale majore. De aceea este bine să intervină imediat, să explice, să corecteze un comportament greşit. Adulţii nu trebuie să tolereze răspunsurile obraznice din partea copiilor,nici şantajul emoţional pentru oţinerea lucrurilor dorite sau indiferenţa pe care o afişează unii copii atunci când li se cere ceva, întrucât ei au tendinţa de a-şi ignora părinţii atunci când ceva nu le convine, când sunt supăraţi pe ei sau când vor să atragă atenţia.Răbdarea şi abordarea problemelor cu calm şi tact reprezintă cheile pentru soluţionarea oricăror comportamente şi obiceiuri negatie ale copilului. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului unui doctor, munca în grădină, călătoria cu maşina,cu trenul cu tramvaiul, plimbarea în parc, sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor.Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună,îi pregătesc pe cei mici pntru rolul de adult. Un copil “bine

1764

crescut”îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Adulţii au însă rolul de a oserva în permanenţă comportamentul copilului, pentru a putea profita de receptivitatea lui din primii ani de viaţă, când puiul de om este dornic să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: Tomşa Gheorghe, 2005, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti; Vrăşmaş Ecaterina Adina,2002, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti.

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Pletea Simona -Șc. Gimn. “Mircea Eliade” Prof. Bolocan Luminița- Șc. Gimn. “Mircea Eliade” ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient, decât de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului, în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba, spunea Eric Berne. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim ca nu este educat corect, nu este politicos, deci “nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând ca nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit acum să primească o multitudine de informații. De aceea, este foarte important cum sunt transmise aceste informații, de către cine îi sunt transmise și în ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu se pot observa la copiii noștri, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi și mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînteles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtam ori reacționam cu cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însusirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani?

1765

În cei șapte ani copilul poate dobândi deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curățenie, exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, bune maniere și comportament, limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre parțile de vorbire), modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvență și perseverență în realizarea unei sarcini, concentrarea atenției, alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție,bunele maniere, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu în grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Inainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, trebuie să ne gândim mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ă de către ceilalți. BIBLIOGRAFIE: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 4. www.didactic.ro

1766

DESPRE CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof.înv.primar Plugaru Rodica Şcoala Gimnazială ,,Leon Dănăilă”Darabani, jud. Botoşani Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună:,, mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Eduaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că

1767

soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Cei din familie incearcă să sfatuiască si sa educe cum stiu ei mai bine, ca pe viitor să se poată intra in viaţă cu minim de lecţii in general: cum să respecti bunicii, cum să respecţi familia si pe cei mai in vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai.,, Respectă ca sa fii respectat” este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de parinţii noştri. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar si pe cei de aceeasi vârstă cu tine. Acum, după cum am vazut în viaţă, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate, pentru ca nu ştiu să se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru si respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur si tind să dispară aşa treptat din viata socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferintă. In rest acesti 7 ani de acasă sunt pentru unii, si pe bună dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat in societate, cum vei fi agreat de cei din jur si bineînteles iti poti ordona viata si stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai înţelept, o să dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge in viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

1768

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Educatoare: Podeanu Gena Grădinița cu P.P. Nr.20, Drobeta Turnu Severin, Mehedinți „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul, -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de exersează comunicarea cu adultul, fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -exersează deprinderile igienico-sanitare, -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să de receptare a mesajului oral scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele -îşi îmbogăţesc vocabularul folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără

1769

teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com

1770

Cei sapte ani de acasa Prof.limba engleza Podina Ancuta-Ioana Scoala Gimnaziala Baia-Sprie, oras Baia Sprie Scoala Gimnaziala “Lucian Blaga”, Farcasa Judet: Maramures

Deseori auzim expresia “cei sapte ani de acasa” si poate multi dintre noi nu intelegem pe deplin sensul ei.Oare la ce se refera ea? Aceasta expresie se refera la educatia pe care o primeste copilul in primii sapte ani de viata si ea este esentiala pentru adultul de mai tarziu. Vorbind despre realitate ca azi nu prea mai exista « cei sapte ani de acasa », deoarece copilul este inclus inca de la varste foarte fragede intr-un sistem educational, totusi putem vorbi despre ideea de la baza acestei expresii si anume ca normele de baza ale comportamentului provin din mediul familiar. Copiii imita ceea ce vad in familie, iar mai tarziu isi contureaza si achizitioneaza un comportament social corect.Un copil educat este un copil care stie sa spuna multumesc, te rog, stie sa salute si se comporta frumos, atat cu copii de varsta lui cat si cu adultii.Educatia este esentiala pentru adaptarea in societate. Un copil educat se va descurca si se va integra mult mai bine in societate, deoarece el va stii sa relationeze cu cei din jur si sa se adapteze noului. Rolul cel mai important in educatia copiilor il au parintii. In dezvoltarea copilului cativa factori sunt esentiali inca din primii ani de viata ai acestuia si anume : relatia pe care acesta o are cu parintii, mediul in care traieste, specificul de dezvoltare al fiecarui copil si valorile pe care familia i le transmite. Afectivitatea parintilor este foarte importanta in dezvoltarea copilului, deoarece un copil iubit si ingrijit se va simti protejat si mai tarziu va avea incredere in fortele proprii si totodata va fi deschis spre a invata si a-si asuma reguli de comportament.Famila este un adevarat model pentru copii, deoarece acestia copiaza ceea ce vad la parintii lor. Degeaba ii spunem sa nu faca anumite lucruri care nu sunt bune, daca noi le facem. Atentia pe care el o primeste din partea parintilor, este, de asemenea foarte importanta, deoarece el vede ca parintii sunt preocupati de ceea ce el face si acolo unde este iubire, regulile sunt percepute intr-un mod mult mai pozitiv. Conform multor studii de specialitate copilul se dezvolta pe mai multe etape. Nu trebuie sa avem pretentii ca un copil de 2 ani sa perceapa ce e bine si ce e rau, deoarece el abia acum incepe sa se dezvolte, dar acest lucru nu inseamna ca putem sa il lasam sa faca tot ceea ce va dori.De la 3 la 5 ani copilul incepe sa realizeze diferenta dintre bine si rau, sa stie sa imparta jucariile cu alti copii. De aceea noi trebuie sa-i invatam si sa-i indrumam zi de zi, deoare bunele maniere nu se vor invata intr-un timp scurt ci va fi un proces de lunga durata. Abia acum ei vor percepe anumite lucruri, vor relationa cu cei din jurul lor, vor stii sa spuna multumesc, sa imparta ceea ce au, sa stabileasca noi legaturi.Intre 5 si 7 ani copilul va deveni tot mai independent. Pana la varsta de 7 ani copilul merge la gradinita, sta mai mult cu alte persoane, cu bunicii, cu alti copii de varsta lor si va invata cum sa se comporte in anumite situatii, sa argumenteze anumite lucruri, sa-si sustina punctul de vedere. In aceasta perioada copilul trebuie lasat si incurajat sa se exprime, deoarece, daca nu facem acest lucru, el se va inhiba. Asadar,primele reguli de comportament se vor contura inca din familie. Chiar daca in ziua de azi copilul parcurge, inca de la varste fragede, mai multe forme de invatamant, acolo doar se vor contura « cei sapte ani de acasa ».Parintii sunt cei care pun bazele, cei care ii invata pe copii salutul, comportamentul in public,tactul si toleranta, comportamentul cu prietenii , manierele la masa, recunoasterea greselilor.Pentru a insufleti un astfel de comportament sunt necesari ani multi, rabdare multa, multe reusite si esecuri.

1771

CEI SAPTE ANI DE ACASA Ed: CITU POLDINA Gradinita cu P.N Tulnici, Vrancea. Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Pregatirea copilului pentru scoala inseamna a-l inzestra cu acele achizitii, capacitati, aptitudini si abilitati care sa-l ajute in parcurgerea la nivel superior a anului atat de fascinant al descoperirii lumii inconjuratoare. Majoritatea parintilor isi doresc succes scolar pentru copii lor deci un inceput cu dreptul in clasa I, dar putini constientizeaza ca educatia incepe de fapt de la nastere si este un proces extrem de complex si profund. Copii invata ceea ce traiesc zi de zi, clipa de clipa, asadar atmosfera familiala este hotaratoare in evolutia lor. Parintele ar trebui sa afle (daca nu stie deja) ca este primul si cel mai important educator al copilului, de la el copilul invata despre propria persoana si despre ceilalti. Daca cei doi invata sa vorbeasca, sa coopereze, sa socializeze, sa se joace si sa cunoasca tot ce il inconjoara, atunci putem spune ca s-au facut primii pasi pentru intrarea in viata. In noul curriculum se precizeaza ca principala raspundere pentru protectia, cresterea si dezvoltarea copiilor ii revine familiei si ca atare familia este indreptatita sa beneficieze de toata protectia si sprijinul de care are nevoie . Desi acest aspect este cunoscut nu exista o veritabila "Scoala a parintilor", astfel incat se poate spune ca in ziua de azi, a fi parinte si a fi copil e la fel de greu. In conditiile date, rolul cadrului didactic este mult mai dificil. Constient de nevoile pe care le are copilul si de faptul ca gradinita si scoala nu pot si nici nu ar trebui sa suplineasca indatoririle parintilor, educatorului ii revine sarcina de a face din parinte un partener activ in educatie. In implicarea familiei nu se va rezuma doar la participarea financiara, ci si la participarea in luarea deciziilor legate de educatia copiilor, la prezenta lor in sala de grupa in timpul activitatilor, la participarea efectiva la aceste activitati si in general la viata gradinitei si la toate activitatile si manifestarile in care acestia se implica. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Din generatie in generatie s-a transmis bine cunoscuta sintagma "cei sapte ani de acasa". Daca un copil este bine educat se dovedeste in relatiile cu cei din jur, el este considerat ca avand "cei sapte ani de

1772

acasa" si este privit ca atare si el si familia care l-a educat. "Nu are cei sapte ani de acasa" este concluzia la care se ajunge cand copilul are grave carente in educatie si reprosul este adus familiei care nu a stiut sa il educe. In cei sapte ani cat copilul este educat in familie si mai ales cu ajutorul gradinitei, el invata sau trebuie sa invete foarte multe lucruri care constituie suport pentru ciclul primar. Familia constituie prima veriga si cea mai importanta a e ducatiei permanente a individului. Cea mai mare amprenta a viitorului adult se pune in perioada debutului vietii. Pentru a evidentia acest aspect il citam pe A.S.Marenko: "Bazele educatiei se pun pana la 5 ani", spune marele pedagog. Pana la intrarea in gradinita, copilul parcurge doua etape din viata lui: viata sugarului de la nastere pana la 12-14 luni si varsta antiprescolara de la 1 an pana la 3 ani. De modul de dezvoltare a copilului in aceasta perioada raspunde familia, iar de la 3 ani sarcinile se impart intre familie si gradinita. Grupul familial constituie prima "scoala" a copilului, dupa care gradinita si spoi scoala, cladesc opera de integrare sociala a copiilor, pe fundamentul initiat de ea. Familiie sunt primii dascali ai copiilor cu cea mai mare influenta asupra lor si doresc binele copiilor lor pentru a deveni cetateni realizati si plini de succes. Parintii joaca un rol important in cadrul programului de educatie individualizata a prescolarilor, au dreptul si raspunderea de a lua hotarari privind ingrijirea si educarea copilului iar educatoarele trebuie sa faca tot ce pot pentru a lucra alaturi de parinti pentru binele copiilor.

1773

Cei șapte ani de acasă Pop Aurelia Școala Gimnazială Căianu Structura Vaida-Cămăraș Expresia ”cei șapte ani de-acasă” este folosit în genereal pentru a descrie comportamentul unui individ într-un anumit context, însă este foarte adevărat că educația din primii ani de acasă definește viitorul adult. Căminul este locul unde începe educația unui copil. Aici este prima lui școală în care, avându-i pe părinți ca instructori, o să învețe lecțiile care o să-l călăuzească în viață - lecții ca ascultare, politețe, respect, stăpânire de sine. Influențele educației din cămin sunt o putere hotărâtoare spre bine sau spre rău. Obiectivul fiecărui părinte ar trebui să fie acela de a asigura copilului său un caracter puternic și bine echilibrat. Aceasta este o lucrare ce solicită efort stăruitor și multă răbdare. În primii cei șapte ani de viață al fiecărui copil trebuie să fie pusă o bază corectă și ridicat un schelet puternic și stabil, apoi zilnic această lucrare de clădire și șlefuire să fie continuat consecvent. La fiecare pas, părinții au nevoie de înțelepciune pentru a putea înțelege cum este cel mai bine să-și educe copiii pentru o viață folositoare și fericită. Prima țintă a părinților ar trebui să fie aceea de a fi buni cunoscători al modului de a lucra cu copiii lor, pentru a le asigura o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Educația nu se limitează doar la a-l învăța pe copil să citeasă, să scrie și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Trebuie să se obișnuiească de mic cu bunele maniere. Aceasta este cheia către succesul lui social. Cât de adevărat este proverbul ”Cum este îndoită rămurica, așa va fi de înclinat și copacul ce va crește dine ea”. Aceasta trebuie aplicat în educația copiilor noștrii. Lucrarea părinților o precede pe cel al învățătorilor. Ei au o școală acasă-prima treaptă. Pe această clădește mai departe cadrul didactic. Părinții trebuie să fie strâns uniți în lucrul lor din școala căminului. Copilul învață la început prin imitație. Sunt lucruri care se învață implicit. De ex. dacă copilul în familie aude că părinții vorbesc calm, și este înțelegere între ei, și el va vorbi calm. Dacă vede că mama îi mulțumește lui tata pentru orice lucru mic, și el va adopta un astfel de comportament. Dar și invers : dacă copilul vede violență în familie, sau adulții folosesc un vocabular inadecvat acest lucru se va observa și în comportamentul copilului. Obiceiurile formate în copilărie durează o viață. Un copil care este învățat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuși să se schimbe, deoarece în primii cei șapte ani al copilului se bun bazele unei educații corecte. La vârta aceasta copilul este ca un burete. Absoarbe tot ce îl înconjoară, tot ce vede. Copiii cresc potrivit cu influența celor din jur. Formarea copilului ar trebui să înceapă încă din pruncie pentru că atunci mintea este cel mai ușor impresionabilă, iar lecțiile predate sunt ușor de reamintit. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1774

IMPORŢANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Ed. POP ELENA, GRĂDINIŢA CU P. P. NR. 2 - BISTRIŢA Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăta să scrie, să citească sau a deveni un bun exemplu la scoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică şi intelectuală. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interactiunile cu ceilalţi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Mai concret ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinţii, aşadar, au rolul primordial în educaţia copilului mai ales în aceşti primi 7 ani. Părinţii, în fapt, sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Din păcate statisticile generate de studiile efectuate în ultimii ani au relevat faptul că deşi există o cultură a celor şapte ani de acasă, aceasta este privită într-un mod total diferit de la oraş la sat şi, mai ales, de la o familie la alta. Şi asta mai ales pentru că necesităţile sociale generate de economia de tip capitalist au dus la angrenarea părinţilor în tot mai multe activităţi generatoare de venituri pentru acoperirea necesităţilor financiare din ce în ce mai mari, aceasta ducând inevitabil la sacrificarea celui mai preţios membru al familiei, copilul. Tot mai des auzim de părinţi care-şi părăsesc familiile în cautarea unui trai mai bun în alte tări cu economii dezvoltate, educaţia şi îngrijirea copiilor revenind pe umerii, adesea neputincioşi, ai bunicilor. Şi, nu de puţine ori, în instituţiile statului. În acest context, cei şapte ani de acasă devin un segment de vârstă în care acumulările educaţionale se formează în mod deosebit din rândul anturajului de joacă cu precădere la copiii în segmentul de vârstă 5 la 7 ani, anturaj care, de cele mai multe ori, deformează caracterele în loc sa le formeze armonios. Studiile au mai scos în evidentă cifre îngrijorătoare în ceea ce priveşte delincvenţa juvenilă care ia amploare de la an la an. Aşa cum se poate observa din datele oficiale, criminalitatea juvenilă a avut o evoluţie ” explozivă ” după anul 1989. Astfel, numărul de delincvenţi minori identificaţi de către organele de poliţie din 1989 şi până în 1998 a crescut de aproape 7 ori, înregistrând, an de an, creşteri pronunţate. Conform datelor oficiale ale Ministerului de Interne, în întreaga perioadă 1989-2000 au fost identificaţi un număr de circa 211.000 de minori delincvenţi, ceea ce înseamnă o medie anuală de aproximativ 17.600 minori identificaţi că au comis diferite delicte sau infracţiuni. Ori dacă în familie ar exista un climat favorabil dezvoltării armonioase a caracterului copilului, aceste cifre ar fi cu sigurantă, mult mai mici. Un alt aspect care scoate în evidentă importanţa celor 7 ani de acasă este consecvenţa cu care, într-o familie normală, ambii părinţi se implică în aceasta şi mai ales modul în care o fac. Se afirmă nu de puţine ori că, din păcate, nu există şcoli în care să te înveţe să fii parinte şi acest motiv este adesea invocat de parinţii care dau greş în educaţia copilului şi acesta ajunge să o ia pe căi greşite. În opinia psihologilor , părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

1775

În concluzie, dacă un copil va beneficia de cei 7 ani de acasă, cu siguranţă integrarea lui ulterioară în societate va fi mult mai facilă şi mai firească iar gradul de reuşită în viaţă şi carieră va fi covârşitor mai mare decât în cazurile în care copiii, din varii motive, sunt privaţi de această educaţie primară dar fundamentală.

1776

„Cei sapte ani de acasa” Pop Florina (Educatoare CSEI, Beclean) Educatia omului incepe odata cu primele clipe de viata, iar prima etapa organizata o constituie, perioada prescolara, de aceea a ramas valabil proverbul “ cei sapte ani de acasa”. Scoala intregeste paleta complexa a educatiei intr-un mediu institutionalizat, unde rigoarea, disciplina si programul ordonat formeaza personalitati sanatoase si competitive pentru societate. Activitățile din grădiniță vin din nevoia de a-i obişnui pe copii să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate, aavand un caracter interdisciplinar, transdisciplinar şi practic-aplicativ. Îşi propun să testeze dacă elevii ştiu să se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de la alţii. ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...oameni. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării. Bunele maniere se învaţă mai uşor în copilărie când încă nu s-au format prejudecăţi şi obişnuinţe. Întotdeauna e mai uşor să previi un comportament nedorit decât să îl corectezi. Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele. Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană. Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu cifra 7 ii amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada. Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene. Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii.

1777

Importanța celor șapte ani de acasă Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” Baia Mare Prof. Pop Mihaela

Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie. Cu siguranță știm că, nici unul dintre părinți nu dorește ca urmașul său să dea dovadă de un comportament nedemn atât acasă cât și în societate. Evident că orice părinte ar vrea ca fiiul/fiica, să fie un exemplu de bună purtare în orice context social, începând cu comportamentul familial până la manifestarea celui mic la școală, pe ternul de sport sau în vizită la rude. Cel mai important rol în viața unui copil în primii ani de viață, îl au părinții. Ceea ce va devenii pe parcurs este reflexia părinților. Un copil crescut într-un mediu familiar pozitiv, pe parcursu evoluției sale, va rămâne același copil cu aceleași maniere bune: calm, lucid, isteț,virtuos. De asemenea un rol foarte important în primi 7 ani, îl are divinitatea. Dacă în mediul „de acasă” copilul nu este învățat să mulțumească, nu îi poți cere să o facă undeva public. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: psihologică, socială, intellectual-cognitivă etc. “Cei 7 ani de acasă” sunt caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiune cu ceilalți. Există câteva reguli esențiale în creșterea și educarea unui copil, cum ar fi: comunicarea foarte multă, a-l învăța să se comporte frumos, stabilirea unor reguli, libertatea la copilărie, învățarea și libertatea de ași exprima sentimentele și emoțiile, iubirea și afecțiunea nelimitată. Anii au trecut, și odată cu ei generațiile s-au schimbat de la an la an. În vremurile actuale, o parte din adolescenți uită de învățăturile familiale, în special cele de bază. Adolescentii de azi, fac parte din generația tenologiei avansate, unde telefoanele, tabletele, calculatoarele, rețelele de socializare foarte populare sunt pe prim plan în viața unui adolescent. Cel mai grav lucru este că din cauza acestor „manipulații”, adolescenții sunt mult mai atrași de anturaje, de cele mai multe ori, negative, făcând sau luând parte la ele, crezând că ne fac mai “șmecheri”. Prin toate aceste fapte, unii conștienți, alții inconștienți, adopta un comportament negativ, pierzând, pe de-o parte, credința în Dumnezeu, respectul dar și cei șapte ani de acasă. Prin argumentele prezentate mai sus consider că părinții, dar și mediul de viată în care trăiesc aceștia, au un rol foarte important în educația și în cei șapte ani de acasă.

1778

Cum ar trebui să ne creștem copiii? Scurtă lecție de parenting Prof. Pop Simina Ana In zilele noastre, responsabilitatea de a fi un bun părinte nu se oprește la a-l hrăni pe cel mic, a-l imbracă și a-l trimite la școala. In prezent, părintii și-au dat seama că nevoile unui copil sunt mult mai multe, iar cărtile, revistele și site-urile s-au grăbit să le sară in ajutor. Mereu, in lipsa de timp si bombardați de informații, ne este din ce in ce mai greu și mai obositor să alegem ce este corect și ce ni se potrivește astfel incât copilul să crească sănătos, autonom, responsabil și iubitor, cu stima de sine, echilibrat și independent. Experta in educarea părinților, Jody Johnston Pawel, ne vorbeste despre ce greșeli fac părinții in educarea copilului. Ea considera că părinții fie iși protejeaza excesiv copiii, fie ca nu impun deloc limite, oferindu-le prea multa libertate si inderendența. Prin libertate, explica Pawel, se intelege ca ”parintii ii oferă copilului o serie de opțiuni, dintre care să aleaga”. Odata cu aceasta libertate/independentă, copilul iși asuma si responsabilități fata de un set de reguli impus de părinți sau de societate. Jody Pawel consideră că independenta este abilitatea de a fi auto-suficient, cu responsabilitate. Înseamna mai mult decat doar supravietuire sau decat a fi liber sa faci orice vrei. Pentru a avea copii sănatoși, echilibrați, viitori adulti auto-suficienti, este nevoie ca noi, părintii, sa ii invătăm diverse tipuri de abilitati: deprinderi de viața (gătitul, curățenia, spălatul rufelor etc.) deprinderi de carieră și autosuficienta (cum sa obții si sa menții un loc de munca, cum să iți gospodărești banii etc.),deprinderi de comportament (manierele, managementul timpului, comunicarea eficientă etc.), valori( bunătatea, empatia, respectul etc.), deprinderi ale sinelui (managementul furiei/stresului, răbdarea, responsabilitatea etc.) Aceeași experta in educarea părinților mai spune că “a impune” limite este, de regula, o metodă de control. “A stabili” limite este o atitudine mai potrivită. Părinții au nevoie să stabilească „linia de jos” si apoi să ii ofere copilului un set de opțiuni sau o forma de control, in acele limite. Acest lucru ajută copiii să invete cum să ia decizii si să devina responsabili. Dacă ei aleg să incalce acele limite, inseamnă că nu sunt pregatiți să fie responsabili. Atunci, părinții vor fi nevoiți să intervina pentru a se asigura că „linia de jos” nu a fost depasită și să ii tragă la raspundere pe copii pentru urmările alegerilor lor. Asta inseamna disciplina – cand copiii invată din greseli sau alegeri nepotrivite; nu pedeapsa – care impune suferinta pentru greseli sau alegeri nepotrivite. Ceea ce au părintii de facut este să le explice copiilor valoarea sau motivul pentru care cei mici au de indeplinit o anumită sarcină. Cand copilul este destul de mare să inteleaga, chiar mai bine decat să ii explici de ce face un anumit lucru, ii poți pune intrebari care să il ajute pe copil să iși dea seama de unul singur de ce este important să iși asume responsabilitate consideră Jody Pawel. Tot ea ofera câteva exemple de greșeli in parenting: Atunci când le spun copiilor ce sa NU faca, in loc de ce sa faca. De exemplu: „NU alerga”, „NU te mai plange”, „NU mai sari in pat”. Ipoteza falsa este ca cel mic stie deja ce să faca si cum să faca un anumit lucru. Este important ca părintii să le explice copiilor ce comportament vor să vada sau ce au voie micutii să facă, intr-un mod in care cei mici să il poata vizualiza. De exemplu: „Mergi”, „Folosește cuvinte pe care sa le inteleg”, „Spune << Te rog >>” sau „Poti sta pe pat sau poti sari afara”. Morala pe care o țin părintii și explicațiile lungi și anoste mai sunt o greșeala. In schimb, intrebarile ce il provoaca pe copil sa gandeasca sunt mai potrivite pentru vârsta copilului si il ajuta să isi dea seama de unul singur de răspuns. Pedepsirea copilului, privarea sa de ceea ce ii place mult sau ceea ce crede parintele ca il va supara pe copil este o alta greseala des intalnita. De obicei, pedeapsa nu este legată in mod logic de greșeala copilului, asa ca micutul tau nu va intelege nimic. Se va gandi doar ca parintele este rau. Poate isi va opri comportamentul, dar, cum pedeapsa nu a avut nicio logica pentru el, nici nu va invata lecția. Astfel, este foarte posibil să iși repete comportamentul, când părinții nu sunt prin preajma pentru a-l pedepsi. In schimb, părintii ar trebui să releve alegerile de comportament ale copilului, atât pe cele pozitive, cât si pe cele negative, și motivele lor. De exemplu: „Dacă te joci pe strada, riști să fii lovit de o mașina. De aceea, este important să te joci pe trotuar”. Copilul trebuie să știe că alegerile sale vor avea consecințe si că te aștepti de la un anumit comportament din partea sa.

1779

Altă greseala a parintilor este căutarea si folosirea unor rezolvări simple, ce au efect pe termen scurt, dar care sunt vicioase pe termen lung și pot avea efecte secundare sau pot transmite mesaje nedorite. Exemple pot fi mitele, amenințările, pedepsele. In schimb, este de preferat să iei in considerare cum va interpreta copilul ceea ce spune sau face. Când presupui că micutul tău „se va descurca”, indiferent de ceea ce faci tu. Parintii sunt cei mai importanti oameni in viata copilului. Meseria de părinte inseamna să crești o alta persoana, să o pregatești pentru intrarea in societate. Bibliografie Pawel Johnston Jody , The Parent's Toolshop: The Universal Blueprint for Building a Family, March 1, 2000

1780

Healthy

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ -reponsabilitate şi ingrediente ale educaţiei copilului POPA- BALACI FLORINA-TINCUŢA Liceul de informatică ,, Tiberiu Popoviciu”, Cluj-Napoca

De foarte multe ori în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţa în realizarea unei sarcini - concentrarea atenţiei - perseverenţă în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.

1781

Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competiţie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: 1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citeasca şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitiva! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! ă ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.didactic.ro

1782

Cei sapte ani de-acasa Prof. înv.primar Popa Carmen Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere? Ce faci si ce nu faci A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi: Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca problema sa se rezolve. Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa". Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul". Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei... Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere. Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca ar trebui sa le foloseasca. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete ceva! Pana la 3 ani Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel, devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se dovedeste bine crescut. Intre 3 si 5 ani Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir. Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o conversatie

1783

politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admira. El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti, de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate. Intre 5 si 7 ani O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii si adulti. Acum ar trebui sa cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment. De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei, ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.

Intre 8 si 10 ani Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.). De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine. La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.

1784

FAMILIA-PRIMUL EDUCATOR Prof. înv. primar Popa Emilia Școala Gimnazială Mateești, jud. Vâlcea Familia constituie mediul în care copilul se naște, trăiește primii ani ai existenței personale, se dezvoltă și se formează pentru viață. Ea îşi aduce contribuţia la realizarea tuturor laturilor educaţiei, un rol deosebit revenind realizării educaţiei morale a copilului. Acesta este justificat de faptul că, aşa după cum au demonstrat atât cercetările ştiinţifice din domeniu cât şi înţelepciunea populară ( spre exemplu referirile la „cei şapte ani de acasă”), influenţele educative exercitate în primii ani de viaţă ai copilului sunt determinante în formarea caracterului acestuia. În cadrul familiei se stabilesc relaţii între generaţii ( părinţi-copii, bunici-copii, bunici-părinţi) şi relaţii între membrii aceleaşi generaţii ( între soţi, între fraţi). Toţi agenţii acestor legături oferă anumite modele comportamentale ce vor fi asimilate de copil prin imitaţie. Deci, atitudinile, comportamentul, cuvintele membrilor familiei influenţează comportamentul şi modul de a fi al copiilor. În familie, rolul părinţilor este de a învăţa copilul ce este viaţa în ansamblul ei, de a-i forma deprinderi igienice, de a-i lărgi treptat orizontul intelectual şi spiritul şi de a-i oferi acel bagaj de cunoştinţe care îi vor permite să se cunoască în primul rând pe sine însuşi. Persoanele cu o comportare excelentă în societate au ceea ce se cheamă „cei şapte ani de acasă”, ceea ce evidenţiază rolul familiei în educaţia copiilor, educaţie care nu se opreşte nici la 7 ani, nici la adolescenţă şi, uneori, nici chiar la maturitate. Climatul familial rigid prejudiciază maturitatea copilului determinând lipsa de încredere în sine, teama de nereuşită şi de sancţiune. În schimb, climatul libertin creează o atmosferă lejeră, cu riscul de a întârzia maturitatea socială a copilului datorită preocupării excesive a unui părinte sau a ambilor pentru ei înşişi. Exemplul reprezintă una dintre căile cele mai importante ale educaţiei în familie. El îşi are forţa în fenomenul imitaţiei, propriu copiilor, care caută modele în adulţii din jur pe care-i consideră mai puternici, mai capabili. Educaţia devine astfel o sarcină de mare răspundere, ceea ce presupune înţelepciune, dragoste şi tact din partea părinţilor. Acolo unde dragostea e prost înţeleasă sau lipseşte căldura căminului( în cazul familiilor dezorganizate, a părinţilor alcoolici), unde părinţii nu au „timp” să se ocupe de copii, delegând creşterea lor de către bunici sau bone care manifestă toleranţă ridicată la „micile” abateri, educaţia se transformă într-un dresaj, iar experienţa personală a copilului va fi limitată. Cei mici au nevoie de părinţi calmi, destul de maleabili în raporturile cu ei, fără a da dovadă de slăbiciune. Ei au nevoie să simtă că părinţii se ocupă de ei, că iau parte la micile lor necazuri şi la problemele care-i interesează . În acelaşi timp, copilul are nevoie şi de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că e liber să facă orice (să i se ofere iluzia libertăţii sau o libertate controlată). Se spune că „aşchia nu sare departe de trunchi”. De aceea exemplul bun al părinţilor este deosebit de important. Fiind în curs de formare a caracterului şi conduitei, copiii nu au suficientă capacitate de discernământ şi pot fi uşor derutaţi de un exemplu negativ. Desigur, ei nu pot fi izolaţi de viaţa de societate care le oferă atât modele pozitive dar şi negative. Sunt, inevitabil, expuşi influenţelor nefaste ale acestora din urmă, însă pericolul poate fi evitat prin educarea morală a copiilor încă de la vârste fragede. O alta cale de acţiune a educaţiei familiale o constituie învăţarea copilului pentru a-şi folosi în mod judicios timpul liber. Consumat la întâmplare şi, uneori, sub influenţe negative venite din stradă sau din interiorul anturajului, acesta devine o ameninţare la adresa copilului. De asemenea un alt pericol îl reprezintă dezvoltarea tehnicii moderne, tendinţa de a-şi petrece timpul liber în faţa televizorului şi a calculatorului. Acţiunea părinţilor trebuie canalizată spre supravegherea, spre orientarea interesului copilului înspre activităţi de relaxare cu efecte formative , cum ar fi: vizionarea unor emisiuni educative, activităţi de colorare, desenare, antrenarea lui în treburile gospodăreşti, plimbări prin parc. Toate aceste acţiuni se pot realiza împreună cu unul dintre părinţi sau cu toată familia. Pentru copil, fiecare părinte devine treptat un simbol. Astfel, tatăl reprezintă autoritatea, puterea, siguranţa, iar mama înţelegere, ajutor, refugiu. Forţa educaţiei materne, ce începe din prima zi, îşi pune amprenta foarte pregnant. Mama devine astfel primul educator, sub privirile căreia copilul învaţă.

1785

Influenţa educativă a mamei trebuie să fie susţinută şi de ceilalţi membri ai familiei, în special de către tată. Ca primi educatori ei au autoritatea cea mai mare şi, orice diferenţă de poziţie din partea lor, pe plan educativ, ar avea urmări negative asupra formării copilului. Aceste neînţelegeri izvorăsc din faptul că mama şi tata sunt două personalităţi diferite, formate în medii familiale distincte, din diferenţa de fire existentă între ei: tatăl este, în general, mai sever, mama este mai blândă, dar şi din faptul că unul dintre ei neglijează, cu bună ştiinţă, educaţia. Sunt unii taţi bine intenţionaţi, dar exagerat de severi. Mamei îi este milă de copil şi atunci devine complice cu el în a-i ascunde greşelile. Există situaţii însă când copilul asistă la înfruntări deschise, chiar violente între părinţi. Dacă unul dintre ei îi oferă un model de agresivitate atunci şi copilul , la rândul lui va deveni dur în relaţiile cu ceilalţi copii. Părerea că bătaia rezolvă ceva este incorectă. Unii părinţi motivează violenţa copilului prin faptul că „aşa este el”. În schimb dacă ei află că propriul copil a bătut pe un altul, şi ei recurg la bătaie, adică fac exact ceea ce nu ar trebui sa facă. Părinţii ar trebui să analizeze cu mare atenţie ieşirile agresive ale copiilor lor şi să nu-i pedepsească pe nedrept. Este normal să aibă dreptul de a folosi mijloace de constrângere şi recompensare, dar să nu exagereze nici cu unele nici cu celelalte. Este mult mai dureros pentru copil să i se interzică ieşitul în faţa blocului cu prietenii sau vizionarea emisiunii preferate decât să i se aplice o corecţie fizică. Familia reprezintă mediul care influențează in mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe ca implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. BIBLIOGRAFIE: Ionescu, M., Negreanu, E., Educația in familie .Repere si practici actuale . Ed. Cartea Universitara București , 2006

1786

“Cei şapte ani de acasă!” Prof. Popa Florina-Viorica Școala Gimnazială nr.2 Săbolciu Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.Educația unui copil se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială,psihologică și intelectual-cognitivă.Specialiștii afirmă că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea personalității acestuia și devenirea sa ca adult. Când ne referim la un copil care are ,,cei șapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine-crescut,care cunoaște bunele maniere,este politicos cu oamenii din jurul lui,știe să salute și are un comportament cuviincios.Educația primită în cei șapte ani de acasă are la bază mai mulți factori:relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului,valorile morale pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Educația trebuie să fie privită ca o acțiune unitară,coerentă,iar implicarea acestui deziderat constă în legătura strânsă dintre familie și mediul educațional. Educația copiilor se realizează prin intermediul procesului instructiv-educativ,dar și prin activități extrașcolare unde rolul important este deținut de familie. Familia este considerată cel mai important factor,deoarece educația începe în familie,fiind locul în care se formează caracterul copilului.Relațiile afective din familie își lasă amprenta asupra dezvoltării psihice în copilăria timpurie.Dorințele și aspirațiile copilului se formează în mica copilărie urmărind exempul celor din jur.În cadrul familiei,copilul învață limbajul și comportamentul social,își formează idealuri și convingeri,își dezvoltă aptitudinile,voința și caracterul. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții.Copilul iubit de părinți se simte protejat,iar această siguranță îi creează deschiderea spre asumarea și învățarea regulilor de conduită morală.Comportamentul moral al copilului este rezultatul unui sistem de cerințe precise.,,Copil bun” reprezintă suma trăsăturilor positive structurate în dinamica comportamentului: sârguință,politețe,sociabilitate,la fel cum părinte bun înseamnă răbdare,calm,înțelegere,dragoste față de copil. Cultivarea dragostei de bine,de adevăr are nevoie de fapte,nu de simple vorbe,copilul fiind îndrumat să le descopere prin acțiuni proprii.Pentru a descoperi ,,binele” care ulterior va deveni cinste,corectitudine,principialitate este absolut necesar ca părinții să constituie modelul de urmat. Dacă într-o familie se neglijează dezvoltarea inițiativei și a implicării copilului în diverse activități și se promit acestuia satisfacerea unor pretenții și dorințe exagerate,nu trebuie să ne mirăm dacă apar unele derapaje în relațiile copilului cu cei din jur.Astfel,se instalează trăsături de caracter,precum: egoismul,lipsa de sensibilitate și atenție față de alții. Potrivit specialiștilor,educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului,deoarece acesta înțelege lumea diferit la 3 ani,la 5 ani sau la 7 ani.Între 3 și 5 ani,copilul își dezvoltă simțul binelui și al răului,observă reacțiile părinților la comportamentul său,știe dacă a făcut un lucru bun sau rău și conștientizează semnificația pedepselor.Acum este momentul pentru părinți de a-l învăța bunele maniere,un proces de durată,care va prinde contur în fiecare zi.Între 5 și 7 ani,copilul devine tot mai independent și este necesar să fie încurajat în a-și dezvolta capacitatea de comunicare cu cei de vârsta lui,dar și cu adulții. Regulile de politețe,de formule de adresare respectuoasă și comportamentul în societate se învață în primii șapte ani de viață de la părinți.Copilul copiază tot ceea ce face și spune părintele.În zadar îi vom spune copilului să nu vorbească urât,să respecte oamenii,să fie politicos cu toată lumea,dacă în familie părinții nu au respectat codul bunelor maniere,cu siguranță că nici copilul nu și le-a însușit. Până la vârsta de șapte ani,cu ajutorul educației primite acasă,un copil trebuie să aibă dezvoltate un anumit grad de autonomie,un comportament politicos însușit în urma unor regulile impuse,un limbaj dezvoltat care să-i permită o comunicare eficientă,un grad de dezvoltare emoțională care să-i ofere posibilitatea de a-și controla emoțiile și capacitatea de relaționare socială.

1787

Cei şapte ani de acasă! Prof. Popa Gheorghe Școala Gimnazială ”Gheorghe Bantaș” Itești - Bacău Politețea, amabilitatea, diplomația si tactul reprezintă cartea de vizită a fiecărei persoane în societate. Toate aceste conduite trebuie să facă parte din programul de educaţie a copilului. Un copil manierat este mândria oricărui părinte,iar părinţii sunt cei care au responsabilitatea şi rolul de a-i educa pe copii într-un spirit sociabil şi politicos. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalţi. Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Părintele stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului, comunică foarte mult cu el deoarece comunicarea ajută la formarea unor relaţii trainice între părinţi şi copii. Copilul trebuie să înveţe cum să socializeze, să se distreze dar mai ales cum să se joace. El trebuie să-şi exprime sentimentele şi emoţiile , pentru a şti mai târziu cum să rezolve un conflict într-un mod paşnic şi cum săşi controleze impulsurile. copilului trebuie să i se explice de ce trebuie să spună mereu adevărul, lecţie ce o poate copia de la părinţi care sunt primul model în viaţa lui .Copilul imită tot ce vede şi aude în jurul lui. Părintele trebuie să găsească metoda de a petrece cât mai mult timp împreună cu micuțul său,să îi arate cât de mult îl iubeşte, acest lucru ajutându-l să se ştie protejat şi să-i ofere încredere în propriile forţe. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse. Prima normă de conduită învăţată în familie, este salutul urmat de comportamentul în public atunci când ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Jocurile sunt ocazia de a învăţa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce are voie să facă şi ceea ce nu are voie să facă în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Părinţii ajută copii să-şi recunoască greşelile, să-şi exprime regretul şi să conştientizeze că nu este un semn de slăbiciune , ci un semn de respect faţă de ceilalţi. De asemenea învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică .Oglinda educației pe care o oferă părinții copiilor o reprezintă comportamentul copiilor în public. Deşi depun eforturi semnificative în acest sens uneori copiii preiau meniere dintre cele mai nepotrivite în public de la surse nepotrivite. Trebuie să lupţi împotriva acestora cu multă răbdare şi cu tact pentru a-i insufla bunul simţ si politeţea micuţului în astfel de situaţii. Părinţii trebuie să aibă în vedere să pregătească copilul care merge pentru prima dată la şcoală. Copilul va trebui să înveţe câteva lecţii importante de igienă personală, să fie manierat, să mănânce singur, să înveţe să îşi facă prieteni noi şi să fie sociabil. Măsurile stricte şi agresive de disciplinare conduc la formarea unui copil anxios, timid, fără încredere în propriile forţe şi cu o imagine de sine scăzută. Când copilul este respectuos şi manierat,trebuie lăudat spunându-i ca iți place cum se comportă. În primii ani de viaţă, laudă-l de fiecare dată când se manifestă astfel pentru a-l obișnui cu acest comportament. Pe măsură ce creşte, trebuie să îi arăţi în continuare cât de mult apreciezi comportamentul său manierat, dar nu trebuie să-l lauzi de fiecare dată pentru că a deprins deja obiceiul de a fi manierat si respectuos cu cei din jur. Pe măsură ce copilul devine tot mai manierat, răsplăteşte-l cu privilegii pentru ai arăta că ai încredere în el. Copilul trebuie educat să aibă un comportament fair-play în competiții. Dacă participă la un joc sau la un concurs, indiferent de rezultat trebuie să-şi trateze colegii cu respect. În cazul în care câştigă competiţia nu este politicos să-i adreseze partenerului cuvinte răutăcioase, iar dacă pierde nu are rost să ţipe şi să aducă jigniri colegului.

1788

Bunele maniere fac parte dintr-un set de reguli sociale prin care copilul îşi găseşte locul în lume cu respect faţă de ceilalţi, primind şi el, în schimb, respectul de care are nevoie. Cunoașterea manierelor are foarte multe avantaje. Copilul este apreciat şi văzut pentru felul în care ştie să se poarte şi înțelege cât de important şi uşor este să îşi găsească un comportament prin care să fie respectat şi apreciat prin contribuţia personală, nu a părinţilor săi. Cunoaşterea bunelor maniere îi dă dreptul de a obţine locul pe care îl merită printre ceilalţi. Cunoașterea si respectarea unor reguli sociale îl ajută să intre în contact cu ceilalţi şi să îşi dezvolte abilităţile de comunicare, înțelegere şi manipulare a mediului din care face parte în avantajul său. Cei şapte ani de acasă înseamnă mult mai mult decât copilăria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi anume cu ce a rămas fiecare din toţi aceşti ani. Bibliografie: Michiela Poenaru,- Cei şapte ani de acasă,-Editura:Coresi, Bucureşti , 2010 M. Elias, S. Tobias, B. Friedlander, - Inteligenta emotionala in educatia copiilor, Editura: Curtea Veche ,2011

1789

EDUCAŢIA ÎN FAMILIE Prof. Popa Maria, Școala Gimnazială ,,Emil Brăescu” Măgura Familia în sufletul nostru este casa părintească, copilăria și învățăturile ei, cu dorurile și amintirile ei, cu experiențele și binecuvântările ei. Îndemnurile dojenitoare ale tatălui atunci când greşim, lacrima de bucurie a mamei, atunci când luăm note bune. Copiii și statutul lor: La vechii evrei nu putem disocia copilul de mama lui şi nici pe tată de familia sa. Venirea pe lume a copiilor era un prilej de bucurie, iar femeia (mama) le permitea moaşelor care o asistau la naştere să prezinte nou-născutul tatălui. Acesta, cu demnitate bărbătească, lua copilul în braţe, arătându-şi, prin acest mod de manifestare, paternitatea. Toate momentele care marcau creşterea, evoluția în timp a copilului, erau prilej de veselie pentru părinţi. Femeia care dădea naştere de prunci mulţi atrăgea după sine binecuvântarea divină peste familia ei. Lipsa de urmaşi trebuia evitată cu orice preţ; aşa se explică de ce soţia era dată pe sclava sa de către soţul ei. Naşterea de băiat atrăgea aprecierile favorabile ale soţului, fiindcă perpetuarea neamului la vechii evrei se făcea prin spiţa bărbătească, nu pe linie maternă. Tatăl, la auzul veştii naşterii unui fiu, îi oferea daruri şi bani vestitorului. Educaţia copiilor: Vechiului Testament ne dă indicaţii preţioase, toate elementele educaționale gravitând în jurul poruncilor divine, transmise poporului evreu prin Moise. Astfel, la vârsta de 12 ani, copilul era iniţiat în tainele Legii; mai mult, se considera că instruirea lui era suficientă şi că putea deveni un "fiu al lui Israel", prin binecuvântarea tatălui. Familia creștină în lumea contemporană: Familia creştină de astăzi se confruntă cu dificultăţi majore care atentează la unitatea, integritatea şi autenticitatea ei: slăbirea vieţii spirituale în cadrul familiei, diminuarea naşterii de prunci, concubinajul şi căsătoriile de probă, infidelitatea conjugală, avorturile, divorţurile, abandonul copiilor. Datoriile părinţilor faţă de copii : Dragostea dintre părinţi şi copii se arată prin creşterea şi educaţia lor . Prin educaţie părinţii arată grija ce o poartă comorii sfinte dată de Dumnezeu: copii, mlădiţele lor. Tot ce fac părinţii pentru copii lor, pentru educaţia lor, fac din dragoste aşa izvorăsc şi celelalte virtuţi pe care părinţii sunt datori să le sădească şi să le cultive în inima copiilor. Datoriile copiilor faţă de părinţi : Copiii datorează recunoştinţă părinţilor, care se arată prin întreţinere şi ajutor când au nevoie, prin cuvinte cuviincioase, şi nu în ultimul rând prin respect. Omul crește și se maturizează prin dragoste, mama își iubește copii mai mult decât pe sine de multe ori rămâne flămândă pentru a-și hrăni copii, Exemplul părinților este foarte important pentru mlădițele fragede. Copii au nevoie de multă dragoste și afecțiune precum și de multă povățuire dorind ca părinții să stea lângă ei să le asculte problemele, să-i mângâie, să-i sărute . În educația copiilor noștri uneori drumul spre inimile lor nu este pe deplin deschis dar inima ne ajută să ne apropiem de ei. Procesul educației copiilor este complex, un lucru foarte important este ca ei să-și vadă părinții trăind cu adevărat duhovnicește. La fel ca și florile, copiii au nevoie de căldura blândă a soarelui, adică de iubire, blândețe, mângâierea părinților. Mama trebuie să iubească copiii mai mult decât pe sine. Chiar dacă femeia este mai slabă cu trupul sau cu mai puține puteri decât bărbatul, are însă o inimă mare; astfel de cele mai multe ori pe mamă o doare pentru copiii ei și se ostenește dar nu simte oboseala. Educația copilului începe încă din perioada sarcinii astfel, dacă mama care poartă în pântece pruncul se mâhnește și pruncul se tulbură. În prima fază, a deprinderii comuniunii, care se realizează în primii trei ani ai vieții omenești, cea mai importantă este persoana mamei. Absența ei de acasă influențează negativ procesul deprinderii caracterului comunitar al copilului. În zilele noastre ocupația profesională a mamei dacă impune o îndelungată absență de acasă, este necesar să se exercite cu o mare precauție, mai ales, în prima parte a vieții copiilor. În momentul în care aceștia vin în legătură cu mediul social mai larg, persoana tatălui

1790

devine tot mai importantă. Copiii, ca receptori sensibili ai comportamentului celor mari, suferă automat influența lor deoarece aceștia doresc să-i imite pe cei mari, în special pe părinți. Legătura armonioasă a părinților constituie o bună premisă pentru dezvoltarea morală și spirituală a copiilor. Lipsa armoniei în relațiile părinților influențează negativ întreaga viață a acestora. Copiii nu sunt proprietatea părinților ci persoane aparte, irepetabile, care au nevoie de îngrijire deosebită și care trebuie lăsați să-și dezvolte personalitatea. Inocența copilului, afecțiunea părintească cu care este înconjurat, conduc la faptul că primele îndrumări în viață rămân pentru totdeauna adânc întipărite în sufletul lui. În familie găsim mediul cel mai prielnic pentru reculegere și pentru colaborare; copilul nu trebuie lăsat să se conducă după instinctele sale. Familia şi educarea caracterului : " Caracterul este o deprindere îndelungată." (Plutarh). Caracterul copilului este un proces continuu de durată care solicită multă pricepere, tact şi efort, implicând respectarea unor condiţii fără de care este dificil a proiecta atingerea unui rezultat pozitiv. Iubirea faţă de copil este exprimată prin: apropiere sufletească, încredere, înţelegere, răbdare, încurajare, exemplul personal. Părintele are datoria să răspundă adecvat necesităţilor copilului său şi să-i cultive încrederea în forţele proprii, respectul de sine, autonomia şi responsabilitatea de mic copil. J.J. Rousseau susţinea: "Copilul se naşte bun, desăvârşit îl strică viaţa şi metodele educaţionale; totul iese bun din mâinile Creatorului; totul degenerează în mâinile omului." Menirea educaţiei este aceea “ de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă – omul”.(Gentil, G.The Reform of Education). Problema educaţiei este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii contemporane, lume caracterizată prin importante transformări, prin cerinţe şi aspiraţii specifice, prin schimbări în toate domeniile. Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. “ Meseria” de părinte este grea, dar frumoasă! Bibliografie: Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro

1791

Activități educative desfășurate cu preșcolarii Educ. Popa Marta, G.P.N.,,Ghiocel” Moinești În cadrul activităților educative desfășurate cu preșcolarii am proiectat activități de : educație pentru societate, educație pentru timpul liber, educație prin și pentru cultură, educație moral-civică, educație prin și pentru artă, educație pentru viață de familie, educație religioasă, educație ecologică și educație rutieră. Educația pentru societate am realizat-o urmărind următoarele obiective : observarea schimbarilor petrecute în natură în anotimpul toamna; colectarea de materiale necesare pentru activitățile practice; identificarea principalelor norme de protecție împotriva incendiilor, a diferitelor accidente; cunoașterea și cinstirea luptei și jertfei înaintașilor; participarea la realizarea unor daruri și felicitări specifice anumitor sărbători; cunoașterea și respectarea tradițiilor și obiceiurilor neamului; cunoașterea și respectarea trecutului istoric al neamului și orașului nostru; creșterea potențialului creativ și competitiv prin cunoașterea de sine raportată la cunoașterea și activitatea grupului ; stimularea dragostei și a dorinței de a deveni școlari. Educația pentru timpul liber am realizat-o urmărind următoarele obiective: cunoasterea și însușirea modalităților diverse de organizare și petrecere a timpului liber; formarea unui stil de viață civilizat . Educația moral-civică am realizat-o urmărind următorul obiectiv: cunoașterea trecutului istoric al orașului nostru. Eeducația prin și pentru artă am realizat-o urmărind următoarele obiective: descoperirea artei ca păstrătoare a celor mai înalte valori ; cultivarea gustului estetic prin evaluarea lucrărilor proprii și ale celorlalți copii. Educația pentru viața de familie am realizat-o urmărind următorul obiectiv: familiarizarea copiilor cu evenimentele sociale din viața familiei Educația religioasă am realizat-o urmărind următorul obiectiv: familiarizarea copiilor cu semnificația unor evenimente cu conținut religios și participarea lor afectivă la acestea. Educația ecologică am realizat-o urmărind următorul obiectiv: dobândirea de comportamente și atitudini igienice corecte față de natură și față de propria persoană. Educația rutieră am realizat-o urmărind următoarul obiectiv: cunoașterea și aplicarea corectă a regulilor de circulație rutieră. Bibliografie : Dumitrana, Magdalena, (2000), Copilul, familia şi grădiniţa, Editura Compania, Bucureşti Vrăşmaş, Ecaterina Adina, (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti

1792

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Popa Veronica Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în

1793

administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Motto: "Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm!" VICTOR HUGO

1794

„CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ” Prof. înv. primar. Popârțac Ioana Șc. Gim. „Enea Grapini” Șanț „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului însocietate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc)

1795

- consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Cei sapte ani de acasa nu se refera doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politete, ci la o intreaga suita de obiceiuri sanatoase pe care, daca un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul intregii sale vieti. Nu lasa insa lucrurile sa se opreasca la teorie. Copiii invata prin imitare. Exemplul tau conteaza. Spalarea mainilor. De ce? E evident, pentru ca astfel se va feri de boli. N-o lua in gluma, copiii, si nu numai ei, isi rontaie degetelele mai mult decat orice altceva. Daca in general e certat cu apa, atrage-l cu parfumuri de sapun noi si cu prosopele cu desene animate. Daca e fascinat de butoane, lasa-l sa regleze el apa calda. Pune-i un suport pentru a se catara la chiuveta la nivelul lui. Faceti concurs cine spumeaza mai bine. Toaleta. Acum pare simplu, dar la un moment dat si pe tine te-a invatat cineva ritualul toaletei: trasul apei, stersul (din fata spre spate, la fetite, pentru a nu aduce microbi dinspre fund spre vagin), lasarea colacului (la baieti), spalarea mainilor. Totul se invata, dar cu multa răbdare. Dantura. O dantura sanatoasa si curata asigura nu doar un zambet cuceritor si bine-mirositor, ci si o alimentatie corecta in viitor. Cariile sunt niste infectii. Tolerarea lor poate conduce la imbolnaviri grave, intrucat cariile pot genera chiar si imbolnaviri ale inimii. Schimba-i frecvent periuta, eventual alegeti-o impreuna, si invata-l sa se perie in toate felurile pe dinti. daca vrea, pune-l sa descopere si singur in cate feluri o poate face. Cultiva-i instinctele. Tu stii ca focul frige, acul inteapa, cutitul taie, pisica zgarie... El trebuie sa invete toate acestea. Cu cat le afla mai de mic, cu atat va avea mai din vreme grija de el insusi. Una dintre retete, de pe vremea bunicii, e sa-i explici si apoi sa-i exemplifici de ce anumite lucruri sunt periculoase. E insa un procedeu crud, desi eficace. Cel mic te va ierta greu daca il vei lasa sa se parleasca la o lumanare sau sa se intepe cu un ac de cusut, doar in scop demonstrativ. Mai bine prefa-te tu ranita si joaca momentul cat mai convingator. Apoi repeta-i cu lacrimi de crocodil “nu, nu, nu”. Durerea ta e aproape la fel de impresionanta pentru el. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1796

EDUCAȚIA COPILULUI ÎN MEDIUL FAMILIAL Prof. înv. primar POPESCU ALINA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Educația copiilor în mediul familial vizează o serie de principii morale de ordin practic: Obișnuirea copilului cu respectarea unor reguli, însă nu obligat, nu impus și evitarea cuvântului “trebuie!”. Cuvintele cele mai întâlnite în educația copiilor par să fie: “Nu pune mâna acolo, nu ai voie, nu te duce acolo”. Le interzicem de mici să învețe ce este lumea… în loc să le-o arătăm și să înțelegem alături de ei că toate acțiunile noastre au o explicație și că suntem rezultatul a ceea ce facem. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorințelor Prin povești se pot insufla valorile care se doresc a fi transmise copilului. Organizarea timpului în așa fel încât copilul să învețe să fie punctual, să prețuiască timpul propriu și al altora, să fie serios, riguros și disciplinat. Fără violență. Copiii preiau prin comportament ceea ce văd în casă. Este de preferat evitarea vocilor ridicate, tensiunii, nemulțumirilor sau folosirea cuvintelor urâte. Chiar dacă a doua zi acestea nu se văd neaparat în comportamentul copilului, cu timpul își vor pune amprenta asupra personalității lui de mai târziu. Practica bunelor maniere. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Cărți sau computer? Ar fi preferabil ca primele învățăminte ale copilului să fie desprinse din cărți și lecturi, gustând savoarea poveștilor, spiritul lecturii, vocabularul bogat, simțul estetic și latura moralemoțională. Desigur nu se contestă rolul important pe care îl îndeplinește computerul, dar se are în vedere propunerea unor jocuri și programe educative, din care copilul să învețe atât cunoștințe, cât și noi comportamente. Conversație, nu televizor.Rolul pasiv de telespectator nu-i potențează imaginația.

1797

Bucuria de a avea un copil. Să ne bucurăm de copii, să le arătăm dragostea la fiecare pas, să ne bucurăm de aventura școlii. Într-o zi vom realiza că au crescut și că am trait alături de ei, cei mai frumoși ani, anii copilăriei.

1798

Cei sapte ani de acasa! Institutor: Popescu Ana Elena Gradinita nr. 178, Bucuresti Cei 7 ani de acasă ne duc cu gandul la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Bunele maniere, regulile morale, educatia sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Psihologii sunt de parere ca educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Pentru formarea unui comportament corespunzător al copilului este foarte importanta relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în "disciplină militara". Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart sapte ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 23 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe, îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial: masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

1799

Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palma. În opinia psihologilor, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, dar copiii.

1800

EDUCAŢIA ÎN FAMILIE ÎN PRIMII ANI DE VIAŢᾸ Ed.POPESCU DOINA L.T.C-TIN BRȂNCOVEANU-DᾸBULENI Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor ȋn prima parte a copilăriei. Specialiştii susțin că regulile de comportament şi educație oferite ȋn primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai ȋn a-l ȋnvăța să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă ȋn toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cȃt de manierat este copilul ȋn interacțiunile cu ceilalți. 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește şi impune reguli şi limite ȋn comportamentul copilului! 3. Comunică cȃt mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide ȋntre părinți şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te ȋn educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura şi cărțile - ȋncepe ȋncă de cȃnd e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze pȃnă cȃnd ȋnvață să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu ȋncerca să faci din el un geniu ȋnainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza ȋn niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învață-l să ȋşi exprime emoții şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o ȋnvață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude ȋn jurul lui! 9. Petrece cȃt mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiționat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ȋi pune porecle şi spune-i zilnic că ȋl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, ȋmbrățişări etc. Dezvoltarea fizică şi psihică a copiilor are loc datorită experiențelor pe care le-au trăit ȋn primii ani de viață. Această concluzie intuitivă a fost fundamentată prin cercetări. Primii ani de viață sunt considerați cei mai importanți pentru dezvoltarea creierului Majoritatea specialiştilor afirmă că ȋn general părinții nu acordă importanța necesară educației propriului copil. Mulți părinți nici nu ȋnțeleg sau nu ştiu elementele care contribuie la dezvoltarea armonioasă a unui copil,prin urmare nu ştiu să controleze modul ȋn care acesta ȋşi formează personalitatea. Consider că un părinte, ȋn primul rȃnd, trebuie să răspundă nevoilor afective,emoționale,ale copilului său ,lucru ce se concretizează prin disponibilitatea părintelui pentru a-şi asculta copilul ,pentru a-l ȋngriji şi a-l ȋncuraja. Cu cȃt copilul este mai mic,cu atȃt timpul acordat lui trebuie să fie mai ȋndelungat. De ce? Tocmai pentru a-l ajuta să se dezvolte normal ȋncă de mic,pentru a preveni posibile carențe ȋn formarea personalității lui. Pentru a putea percepe sentimentele copilului,părintele trebuie să fie capabil să transmită propriile lui emoții. Uneori este greu să ȋnțelegem dorințele copilului nostru şi explicațiile lui nu ne lămuresc. O analiză mai atentă a situației ,a mediului ȋn care trăieşte ,a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interacționează ne poate lămuri. Chiar dacă este sincer,copilul trebuie stimulat să-şi mărturisească gȃndurile . Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Dacă ȋnvățăm să facem o reprezentare clară şi complexă a țelului pe care vrem să ȋl atingem,atunci situațiile pot fi mai simple de abordat.

1801

Greşelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai tȃrziu vom ajunge să ne ȋnțelegem copilul şi să-i acordăm sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți buni şi să preluăm exemplele bune din propria educație. Lumea nu este perfectă şi nici noi nu suntem părinți perfecți. Trebuie să avem grijă să nu transmitem frustrările şi nemulțumirile noastre copilului nostru. Defectele noastre trebuie să fie exemple negative pentru copil,iar calitățile noastre să constituie un model demn de urmat. Ideea principală este să determinăm sursa nemulțumirilor care ne afectează şi să ne controlăm atitudinea. Consider că echilibrul este trăsătura perfectă care defineşte educația copilului. Cum ne educăm copilul ?Putem găsi o metodă general valabilă?Fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc personalității copilului. Nu există o metodă miraculoasă ,ci doar sfaturi care trebuie mai ȋntȋi analizate şi apoi aplicate, ȋn funcție de situație. Fiecare familie promovează anumite valori care sunt transmise celor mici şi care,la rȃndul lor,le vor transmite familiei pe care şi-o vor ȋntemeia. Nu cred ȋn existența părinților perfecți,de fapt ştim clar cum arată un părinte perfect?Este o utopia iar noi nu de utopia avem nevoie,ci de rezolvări reale pentru situații reale. Copii nu au nevoie de părinți ideali;ei ȋşi doresc ca părinții să le reflecte dorințele şi să le ȋnțeleagă nemulțumirile,să ȋi ajute cȃnd sunt nelămuriți şi să ȋi aprecieze atunci cȃnd merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere ȋntre părinți şi copii şi ȋi ajută să se cunoască mai bine. BIBLIOGRAFIE 1. Norman, Goodman (1992) Introducere ȋn sociologie, Bucureşti, Editura Lider. 2. Victor, Tarcovnicu (1975). Pedagogie generală, Bucureşti, Editura Facla. 3. Nicolae, Mărgineanu (1973). Condiția umană, Bucureşti, Editura Științifică. 4. Anthony, Giddens (1997). Sociologie, Bucureşti, Editura Bic All.

1802

,,CEI 7 ANI DE ACASĂ” Prof. înv. Preșcolar: POPESCU ELENA IVONA ,,Omul este rodul educației pe care o primește”. (HELVETIUS) O educație adevarată, reală, se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă în grădiniță și în școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efect mai puternic decât frazele moralizatoare. Fiecare copil are nevoi, dorințe și emoții. De modul în care acestea sunt receptate și li se răspunde, de experiențele pe care le trăiește copilul în relațiile cu persoanele din anturajul său imediat (familie, grup de prieteni sau colegi, educatori) depinde decisiv atitudinea sa ulterioară față de viață. FAMILIA CA FACTOR EDUCAȚIONAL acționează în cea mai mare măsură în fazele de început ale autogenezei. Calitatea achizițiilor psihocognitive, psihoafective și psihomotorii realizate în această perioadă, condționează fundamental calitatea achizițiilor psiho-comportamentale ulterioare. De modul în care familia influențează dezvoltarea copilului în primii ani de viată depinde comportamentul sociorelațional al viitorului adult. De aici și necesitatea ca părinții și cei care contribuie la educarea copilului în primii săi ani de viață să mediteze la responsabilitatea pe care o au în formarea personalității acestuia. Familia este cea dintâi școala în care copiii învață cum să se comporte în viață și societate. În procesul educativ, părinții trebuie să țină seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii. Sub influența condițiilor de viață, ca și a educației, el poate fi usor dirijatîin direcția dorită, întrucât organismul are o mare putere de creștere și de dezvoltare, fiind și foarte maleabil. Ca urmare, acțiunile educative exercitate de părinți să fie raționale și continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legatură cu dezvoltarea sa fizică. Până la 6-7 ani, părinții constituie primul exemplu, unicul model de viață, de comportare, cu cea mai mare influență asupra copilului. Referindu-se la puterea exemplului părinților în educație, J. Lock spunea:,,Nu trebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care iați prezentat-o drept o greșeală, când ați comis-o, el cu siguranță că se va apăra, invocând exemplul dat de dumneavoastră și se pune în așa măsură la adăpostul acestui exemplu, încât greu vă veți atinge de el pentru îndrepta cum trebuie greșeala respectivă”. Și A.S.Makarenko a acordat o importanță deosebită puterii exemplului pe care familia îl are în educație:,,Bazele educației se pun până la 5 ani-spunea el-și ceea ce ați făcut până la 5, ani reprezintă 90% din întregul proces educativ; după aceea, educația omului continuă, prelucrarea omului continuă, dar, în general, voi începeți să gustați roadele căci florile pe care le-ați îngrijit au fost până la 5 ani”. Sigur că nu trebuie să se înțeleagă că personalitatea copilului este deja formată pânaă la vârsta de 5 ani, ci se poate sublinia rolul hotărâtor al părinților și al celorlalți factori în educație. Părinții sunt aceia care le dezvoltă copiilor voința, stăpânirea de sine, perseverența, conștiinciozitatea, spiritul de inițiativă, curajul-trăsături care marchează personalitatea copilului. Familia este aceea care pune bazele formării unor trăsături de caracter, cum sunt: cinstea, sinceritatea, modestia, în primul rând prin atmosfera de familie, prin exemplul personal. Este necesar ca părinții să cunoască posibilitățile de înțelegere ale copiilor, puterea de judecată, aspirațiile, preferințele, să-i încurajeze pentru micile lor reușite,ca și pentru bunele lor intenții. Nu trebuie să se exagereze cu recompensele, dar nici cu pedepsele. Înainte de a lua unele măsuri educative, este bine să se cunoască din ce cauză copilul a greșit( n-a înteles ceea ce i s-a spus, rea-voință, influențe negative exterioare etc.) Măsurile luate de părinți să nu se soldeze cu reacții negative din partea copilului, ci să-l determine să înțeleagă că atitudinea lor este îndreptățită. Copiii de vârstă preșcolară (3-5 ani) nu-și dau seama întotdeauna că au săvârșit o greșeală.Ei consideră că tot ceea ce fac este bine. În acest caz este necesar ca părinții să-i facă să înțeleagă că au greșit și să-i învețe cum să se comporte. Tonul folosit va fi moderat, dojenitor, nu violent și încărcat de cuvinte jignitoare. O astfel de atitudine generează, de cele mai multe ori, neîncrederea în semeni și duce la formarea unei atitudini de suspiciune și uneori de izolare. Deci,este necesar ca părinții să aibă în vedere că ființa umană este în continuă prefacere, ca cele mai rapide transformări se produc în perioada copilăriei.

1803

BIBLIOGRAFIE: -J.Lock:,,Câteva cugetări asupra educației”,E.D.P.,București, 1971 -A.S.Makarenco, ,,Opere pedagogice alese”, vol.I, E.D.P.,București,1960

1804

CEI SAPTE ANI DE ACASĂ PROF.ÎNV.PRIMAR- POPESCU ELENA POMPILIA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13 RM. VÂLCEA Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Furia, exprimată prin cuvinte, nu prin acţiuni În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. „Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Întrebaţi-vă copilul cum se simte atunci când este ajutat şi spuneţi-i că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el“. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. „Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni", mai spune psi hologul. Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui“, completează Bogdana Bursuc, psiholog la „Mind Institute“. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. „Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia“.

1805

IMPORTANȚA CELOR "ȘAPTE ANI DE ACASĂ" Educatoare Popescu Elena-Ștefania G.P.P. Ostroveni 2, Râmnicu Vâlcea, Vâlcea Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și în a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei "șapte ani de acasă" reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și de educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei "șapte ani de acasă" sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Când cineva vorbește despre aceștia se gândește la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Când se spune că un copil are cei "șapte ani de acasă" se face referire la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună "mulţumesc", "te rog", care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei "șapte ani de acasă". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De asemenea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. La vârsta de 2-3 ani, acesta poate învăţa formulele de politeţe, cum şi când se spune "bună ziua", "te rog", "mulţumesc", "la revedere", toate aceste achiziții dobândindu-se prin imitaţie. La vârsta de 3-5 ani este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. Acesta trebuie să învețe să poarte o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună "mulţumesc", tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare, să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Toate aceste aspecte au o importanță deosebită pentru reușita celor "șapte ani de acasă". Bibliografie: www.jurnalul.ro www.copilul.ro www.desprecopil.ro

1806

RESPECT, IUBIRE, RESPONSABILITATE Prof. înv. primar :Popescu Nina Iuliana Școala gimnazială nr. 8 Constanța Atunci când spunem că un copil are „cei şapte ani de acasă”, avem în faţa ochilor un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Întotdeauna educaţia, bunele maniere, regulile morale reprezintă „cheia” ce deschide copilului o „poartă” spre un drum mai uşor al adaptării în societate. Cu toate acestea, fiecare părinte trebuie să fie conştient de faptul că forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Manierele bune pe care copiii ajung să le deţină sunt rezultanta contactului zilnic cu membrii familiei, pentru că ei imită ceea ce văd şi aud, iar cea mai mare parte a timpului aceştia o petrec acasă. Este aproape inutil să li se solicite copiilor, în această perioadă din viaţa lor, o altă comportare decât cea observată la părinţi. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile acestor adulţi. Este important ca „obligaţia” bunelor maniere la copii să nu fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul trebuie tratat cu blândeţe, pentru că forţarea aduce după sine încăpăţânarea negativistă. Educaţia - oferită de familia în care copilul creşte şi se dezvoltă -, contribuie la formarea personalităţii şi a comportamentului acestuia până la debutul perioadei şcolarităţii. Această educaţie depinde, însă, şi de alţi câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul dezvoltării acestuia, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite fiului sau fiicei lor. Este important ca bunele maniere să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Psihicul unui copil este influenţat, în mod normal, de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Însă nu orice cunoştinţă sau sfat primit în acest mediu devine pentru copil convingătoare şi, astfel, îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta preşcolară, iar exemplele bune din viaţa familială vor exercita o mare influenţă asupra comportării lui psihice. Educaţia copilului este necesar să fie orientată astfel încât el să se călăuzească în practică după modurile de acţiune ale părinţilor, pe care acesta le-a observat şi le-a însuşit. Esenţială pentru formarea „celor şapte ani de acasă” este, deci, puterea exemplului, în detrimentul nesfârşitelor „discuţii” cu copilul, care, în cele mai multe dintre situaţii, sunt monologuri fără finalitate. Acesta nu are de unde să ştie dinainte ce trebuie şi ce nu este cazul să facă, dar urmează ceea ce vede în jurul lui şi se bucură atunci când reuşeşte să fie conform modelului, pentru că îşi iubeşte părinţii şi îi vede ca pe o autoritate, capabili de lucruri grozave, vede în ei imaginea perfecţiunii. Pentru marea majoritate a oamenilor, lipsa celor „şapte ani de acasă” se referă la aprecieri ce se fac atât asupra formei, cât şi asupra fondului omenesc. Persoanele din această categorie sunt cele care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, acestea neconstituind totuşi cazuri patologice. În „povestea” celor şapte ani de acasă, un loc important îl au jocurile şi jucăriile. Nu trebuie să se admită stricarea lor, pentru că ruperea şi murdărirea jucăriilor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte între copii. Este benefic să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. De asemenea, în jocuri cu obiecte din viaţă, copiii trebuie să joace roluri de oameni ale căror purtări sunt demne de a fi imitate. Fără a împovăra existenţa copilului, ci în scop pur educativ, părinţii îi pot da acestuia diverse însărcinări casnice, adaptate vârstei lui. El poate, de exemplu, să cumpere diverse alimente uzuale (pâine, o sticlă cu apă etc.) din imediata apropiere a casei, în care caz părinţii nu vor permite nereguli sau minciuni în mânuirea banilor. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. În felul acesta se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, satisfacţia pentru rezolvarea unor treburi casnice, obligaţia de a vorbi şi de a se purta frumos cu alţi oameni. „Cei şapte ani de acasă” reprezintă, în consecinţă, politeţea pe care părinţii reuşesc să o „predea” propriilor copii, sub toate aspectele menţionate în rândurile de mai sus, fără a uita nicio clipă ceea ce scria

1807

Haim G. Ginott în cartea sa, Între părinte şi copil: „Indiferent de situaţie, politeţea trebuie predată în mod politicos”. Bibliografie Haim G. Ginott - Între părinte şi copil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012 Poenaru Michiela - Cei şapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2013

1808

Educaţia în familie şi şcoală Învăţător: Popoiu Simona Elena A devenit o tradiţie ca atunci când un copil sau un adolescent are dificultăţi, să acuzi de ele educaţia pe care a primit-o în familie sau „neglijenţa” şi „delăsarea” părinţilor săi; o asemenea atitudine, foarte caracteristică în a doua jumătate a secolului XX şi care transpare din ce în ce mai des prin măsuri judiciare, are meritele ei: ea atrage atenţia asupra dezastrelor ignoranţei; ea îi încurajează pe părinţi să se intereseze de problemele de educaţie; mulţumită ei poate va veni ziua când toţi bărbaţii, toate femeile, vor primi înainte de a părăsi la 16 ani şcoala, câteva noţiuni de psihlogie şi pedagogie, destinate să facă din ei altceva decât educatori întâmplători. Dar nici această concepţie nu este lipsită de primejdii. Ea îi culpabilizează pe părinţi, aproape pe toţi părinţii, sau cel puţin îi scufundă în nelinişte. Teama de a proceda rău, teama de a „rata” o educaţie, nu creează în jurul copilului o atmosferă perfect sănătoasă. Responsabilitatea părinţilor în cadrul educaţiei este imensă: ea nu este totală. Dincolo şi în afară de ei, există lumea: familia, prietnii, şcoala, cărţile, televiziunea. Într-o formă sau alta, răspunderea formării tinerilor dincolo de copilărie, a fost întotdeauna, în tot cursul istoriei, problema întregii comunităţi. În civilizaţia noastră, societatea delegă familiei o parte din puterea ei. Dar ea rămâne mereu prezentă şi se manifestă prin intermediul unor presiuni variate. Primii specialişti în psihologia copilului îl studiau separat, ca şi cum ar fi fost posibil să-i disociezi reacţiile de cele ale anturajului. De câţiva ani încoace am învăţat să-l readucem în mediul său, să considerăm că dificultăţile sale, aparent individuale, erau în realitate nişte maladii de familie. În curând va trebui să lărgim studiul la medii cu mult mai vaste şi sociologia va trebui să-şi aducă contribuţia. Societatea nu tolerează creşterea liberă şi dezordonată a unei fiinţe omeneşti. Ceea ce cere ea este transmiterea. într-o scurtă perioadă educativă, a imperativelor ei, a cuceririlor ei acumulate de secole. În câţiva ani un copil trebuie să devină o fiinţă socială adaptată. Iar procedeele folosite nu diferă prea mult de cele ale grădinarului care vrea să obţină o plantă frumoasă, viguroasă şi îngrijită. El n-are la dispoziţie decât două metode, aproape contradictorii: îngrăşământul şi foarfeca. Îngrăşământul stimulează creşterea, foarfeca o limitează şi o ordonează. Tot astfel, preocupările educatorilor au oscilat întotdeauna între doi poli opuşi: să lărgească cunoştinţele şi să le limiteze. Să înveţi să afli, să înţelegi şi să asimilezi cît mai multe cunoştinţe este unul din aspectele esenţiale ale educaţiei, care trebuie să fie o descoperire perpetuă. Dar pe de altă parte, ea trebuie să fie şi o asceză. Copilul învaţă să-şi domine pornirile, să-şi limiteze pasiunile şi cutezanţele. Nu se mai crede astăzi deloc că ignoranţa ar fi avut virtuţi, dar aşa s-a crezut odată. Doar interzicând orice experienţă, disimulând aproape toate realităţile, se fabricau în mod artificial delicioasele fete „pure” ale secolului trecut. Biserica interzicea cărţi; în secolul XVI Savonarola le ardea. Obiectivul nostru nu-l constituie aici discutarea şi compararea valorii acestor concepţii, ci numai reamintirea faptului că de-a lungul secolelor, cele două sarcini care le corespund au fost încredinţate „grosso modo” una şcolii, cealală familiei. În antichitate, şcoala împărtăşea cunoştinţe: gramatica, retorica, matematica, în timp ce familia, păzitoarea tradiţiilor ancestrale, opera în locul copilului trierea adevărurilor pe care urma să şi le însuşească. În Evul Mediu, amîndouă siprijinindu-se solid de biserică, universitatea procura ştiinţa scolastică, iar familia morala de cavaler sau de postăvar. Aceasta dualitate impregnează puternic încă educaţia din zilele noastre. Şcoala împrăştie cunoştinţele şi le certifică prin diplome confirmabile, puternice instrumente de acces la posturi superioare. Din partea ei, familia mereu veghează la formarea morală, dar preocupată de păstrarea sau ameliorarea statutului ei social, ea acordă din ce în ce mai multă grijă rafinamentului manierelor care sunt şi ele „un semn de recunoaştere” şi aproape marca unei caste. Cunoaşterea a cedat locul „culturii”, iar educaţia unei „bune educaţii”; una şi cealaltă combinate determină nivelul integrării sociale. Bibliografie: Rose Vincent – Cunoaşterea copilului, Ed. Didactică şi Pedagogică – Bucureşti, 1972

1809

Importanţa celor 7 ani de acasă Prof înv preşcolar Popovici Mihaela Grădiniţa cu P.P ,,Floarea Soarelui”,Reşiţa Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Caracterul se construieşte aşa cum construieşti o casă, iar el va fi mai puternic dacă are o temelie solidă. Temelia caracterului unui om se construieşte în copilărie prin cultivarea acelor trăsături care îi vor permite, mai târziu, să se orienteze spre cele trei valori fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Oricât de apropiaţi aţi fi de copiii voştri nu uitaţi că nu puteţi fi peste tot cu ei şi într-o zi nu veţi mai fi. Nu-i lăsaţi singuri pe lume! Daţi-le credinţa în Dumnezeu şi atunci nu vor fi niciodată singuri, înfricoşaţi, dezorientaţi sau speriaţi de cele ce li se întâmplă. A încerca să te modelezi, să-ţi stăpâneşti egoismul, să-ţi înfrângi orgoliul pentru a reuşi să-l iubeşti pe aproapele tău

1810

ca pe tine însuţi sau, şi mai mult, să-l iubeşti pe cel care te urăşte, deci să simţi şi să trăieşti ca un creştin, este un exerciţiu pe care trebuie să îl faci în sufletul tău. Pe lângă echilibrul pe care ni-l dă credinţa, ea formează şi oameni morali. Bibliografie: ,,Cei şapte ani de acasă’’, Silvia Dima ,,Cartea bunelor maniere’’, Ed. Flamingo ,,Cum să ne creştem copiii bine’’, Elena Popescu, Ed. Booklet, 2006

1811

”Cei 7 ani de-acasă” Popovici Simona Sc. Gimnazială Lunca Câlnicului In cei 7 ani, petrecuți acasă împreună cu familia, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri. Acasa înseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate. Se pot creiona, astfel, generalizări care caracterizează în mod tradițional un copil care are,, cei 7 ani de-acasă ” : Salutul Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1812

Cei șapte ani de acasă Prof. Porumb Maria, Școala Gimnazială ,,Stroe S. Belloescu” Bârlad Demult expresia ,,Cei șapte ani de acasă” se regăsea în comportamentul copiilor, în funcție de implicarea părinților în viața acestora și timpul acordat. Astăzi ne-am îndepărtat foarte mult de ceea ce era pentru că cei îndreptățiți să se implice în educarea copiilor și-au schimbat prioritățile. Dacă demult fiecare părinte se mândrea cu faptul că micuțul avea un comportament civilizat în societate, respecta niște reguli și era apreciat pentru educația oferită, astăzi părinții sunt preocupați de starea materială și consideră ei că acest lucru le aduce și respectul celor din jur. De câte ori nu auzim: ,,Vai ce mașină ai? Dar ce casă spațioasă și modernă! etc. Este foarte adevărat că micuții merg la grădiniță la vârsta de trei ani, la șase ani la școală, dar întotdeauna aceste instituții lucrează pe baza clădită în familie. Nu poți să ceri unui copil de trei ani să se comporte frumos și să respecte niște reguli dacă cei din familie nu o fac, nu poți să impui unui copil să stea frumos la masă dacă acasă i se duce mâncarea în sufragerie în fața televizorului și servește masa uitându-se la desene, nu poți să-i spui unui copil să-și strângă jucăriile dacă acasă mama le strange de fiecare dată, motivând că nu are timp să stea până le strange copilul, sau lasă că este prea mic, etc. Copilul poate să-și însușească cu ușurință regulile dacă acestea sunt explicate, acesta nu știe să aleagă el învață prin imitație de aceea este bine ca cei mari aflați în jurul acestuia să aibă un comportament adecvat, să spună de fiecare dată, mulțumesc!, te rog!, poftim!, etc.altfel copiii adoptă același limbaj ca și adulții. Părinții trebuie să acorde copilului înțelegere, să găsească căi pozitive și constructive când acesta se află într-o stare emoțională negativă. Dacă parinţii au aşteptări prea mari, dacă compară copiii cu ai altora, dacă se lasă guvernaţi de prefecţionism, nu numai că vor fi dezamagiţi dar vor imprima şi copilului o dorinţă exagerată de performanţă, teamă şi neîncredere. Pentru încurajarea și motivarea copilului de a vorbi frumos, de a respecta, copilul trebuie felicitat de fiecare data când acesta o face. Cuvântul magic folosit în educarea copilului este întotdeauna,, Răbdarea”. Cu răbdare toate se vor așeza pe făgașul normal, dar de multe ori aceasta lipsește cu desăvârșire și se cere unui copil ceea ce adultul nu a făcut niciodată. Greșelile frecvente întâlnite la adulți sunt acelea de a spune copilului că pe ei nu i-a învățat nimeni, că ei au fost lăsați de izbeliște, că ei au muncit de mici, că ei au știut ce e bine și ce e rău, că ei nu aveau jucăriile pe care le au ei acum, etc. toate acestea duc la inhibarea copilului, la interiorizarea acestora, iar părinții au doar de pierdut, copilul nu le mai transmite starea sau emoțiile pe care le simt la un moment dat. Critica, cicăleala permanentă, pentru tot felul de nimicuri, pot fi dăunătoare. Membrii unei familii învaţă permanent cum să se comporte unii cu alţii. Părinţii au obligaţia să-şi supravegheze şi să-şi îndrume copiii pentru a-i feri de primejdii şi neplăceri. Însă trebuie să înveţe să-i iubească necondiţionat, aşa cum au făcut-o în primele clipe, când au venit pe lume. Principala cauză care a dus la pierderea treptată a celor,,șapte ani de acasă,, este evoluția rapidă a umanității, iar problemele apărute nu fac altceva decât sa-i transforme precoce pe copii în adulți iar părinții sunt puși în situația de a-și pierde prestigiul în fața copiilor.

1813

„Cei șapte ani de acasă” - premisa reusitei în viață de Porumb Viorica „Cei șapte ani de acasă”- o replică atât de utilizată încât a devenit banală pentru unii dintre noi. Unde mai pui că cei șapte ani s-au transformat în cei șase ani, în concluzie, nu mai poate fi vorba de șapte ani de acasă. „Cei șapte ani de acasă” sunt cuprinși în primele două etape ale copilăriei. Cea dintâi este etapa în care copilul se adaptează la viața extra-uterină, în care nevoile lui sunt cele elementare vieții: hrană, căldură, afecțiune, siguranța pe care o primește de la mamă și de la restul familiei. Deci, climatul familial este foarte important pentru modelarea copilului. Un climat de liniște, siguranță și afecțiune sunt premisele unei bune evoluții a micuților exploratori. Ne aflăm la vârsta marilor descoperiri, cea de-a doua etapă, când copilul se descoperă atât pe sine, cât și pe cei din jur, care îi asigură confortul. Se instalează vorbirea, mersul, acestea fiind pârghii pentru explorarea și descoperirea mediului. „Cei șapte ani de acasă” se raportează la perioada petrecută de copil în cadrul familiei, unde acesta este abilitat cu deprinderi elementare de autoservire, de comportare și de socializare. Acestea reprezintă deprinderile necesare pentru a porni în viață. Familia este prima școală de formare, primul model oferit copilului, o școală în cadrul căreia copilul este învățat nu numai faptul că el este important, că are drepturi, ci și cum să se comporte, cum să salute, să spună cuvintele fermecate „te rog” și „mulțumesc”, să comunice, să fie atent și generos cu cei din jur, să respecte. Lista ar putea continua. Uneori ni se pare că e acestă „școală” o muncă de sisif, al cărei rezultate apar mai greu, sporadic și necesită efort continuu pentru a le susține. Repetiția și exemplele concrete- știm cu toții- sunt pilonii obiectivelor pe termen lung. Recompensele și aprecierile sunt modalități de stimulare pentru tinerii noștri elevi. Toate aceste modalități, abordate într-o tonalitate caldă și calmă, vor avea o mai mare influență decât interdicțiile. („Nu mai țipa prin casă!”, „Nu mai alerga!”...). De asemenea, prelegerile pe tema educației, a bunelor maniere, criticile aduse în public, umilirea și jignirea față de străini, nu vor da rezultatele scontate. Stabilitatea are un rol major în procesul de educare. De o mare importanță este ca prezența persoanelor care se ocupă de educație să fie constantă, mai precis, aceleași persoane să se ocupe în permanență de educația copilului. Având în vedere că „cei șapte ani de acasă” s-au redus la șase, copilul este inclus în diverse forme educaționale de la o vârstă fragedă. Totuși, cea mai solidă formă de educație și normele de conduită în viață se deprind în familie. Școala și alte medii educaționale vin să confirme și să consolideze normele formate în familie. Este evident că niciun părinte nu își dorește un copil lipsit de educație, de bune maniere, dar având în vedere faptul că mulți părinți sunt antrenați în activități profesionale ample, care le ocupă mult timp, educația copilului rămâne oarecum în plan secundar. În completarea părinților vin bunicii, bonele sau grădinița. Există situații când părinții foarte ocupații nu reușesc să-și cunoască și să-și recunoască propii copiii în anumite situații comportamentale. Lipsa unei viziuni asupra celor „șapte ani de acasă” îi poate determina pe părinți să încerce să facă ei totul pentru copil. Ori, dacă acesta nu experimentează anumite etape ale educației sale, nu va reuși să se acomodeze ușor și corect în cadrul comunității din care face parte. Dacă până acum „bagajul” educațional și afectiv pe care copilul și-l forma în cei șapte, respectiv șase ani, se rezuma la deprinderile formate și copiate în casă de la membrii familiei, în ultima perioadă situația s-a schimbat. Copilul până în șase ani are acum posibilitatea de a participa pe lângă programul de grădiniță la diverse cursuri și activități organizate de instituții de stat (Palatul copiilor) și particulare. Astfel de cursuri sunt cele de canto, pian, teatru, înot, skii, abilități manuale, limbi străine, dans, iar lista poate continua. În cadrul acestor cursuri, copilul intră în contact cu alte persoane decât cele din familie. Acestea sunt de cele mai multe ori calificate și atestate pe domeniile de activitate menționate. Copilul are posibilitatea să își descopere anumite talente și înclinații iar adulții pot să le pună în valoare.

1814

Cel mic reușește anumite performanțe care îl fac să crească în ochii familiei, îi dezvoltă stima de sine, învață lucruri noi și își perfecționează deprinderile. Barierele emoționale sunt demolate, spiritul competitiv care ne promovează și ne propulsează și pe noi adulții se dezvoltă și la copil și acapătă accepțiuni din partea acestuia. Dacă până nu demult un copil cu „cei șapte ani de acasă” era un copil care nu vorbește neîntrebat, mănâncă tot, face totul la comandă, iată că acum, copilul zilelor noastre devine tot mai conștient de propia lui valoare, de propiile lui talente, este instruit și pregătit să intre în școală.

1815

EDUCAŢIA ÎNCEPE ÎN FAMILIE P.I.P. POSTOLACHE MONALISA ELENA Şcoala Gimnazială nr. 1, Băcani Comuna Băcani, judeţ Vaslui „Meseria” de părinte este grea. În condiţiile unei atmosfere familiale echilibrate şi prielnice dezvoltării copilului, familia este, în primul rând, cadrul existenţei biofizice al acestei dezvoltări. În răgazul de timp petrecut în mijlocul familiei obiectivul principal trebuie să fie cel al păstrării sănătăţii fizice, al creşterii normale şi, mai ales, al călirii organismului prin mijloace ce trebuie să fie binecunoscute celor ce asigură securitatea fizică a copilului. Un bun dobândit şi mult apreciat, câştigat de către copil în familie, este comportamentul moral ca rezultat al unui sistem de cerinţe precise, categorice, dublat de un permanent respect pentru copilul care trebuie să se simtă iubit şi ocrotit. Familia şi căminul, convieţuirea şi cadrul convieţuirii laolaltă a părinţilor cu copiii lor reprezintă şcoala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conştiinţe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturităţii sale. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Acesta este cazul cercetătorilor care vin dinspre psihanaliză, psihologie socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană, adică în „individ cu status social” este, întâi de toate, opera familiei. Sunt două cauze care explică această influenţă a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua de acela că, de multă vreme, familia e calea prin care se canalizează oricare altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi – din multe puncte de vedere – de neînlocuit. Considerată în substanţialitate efectelor pe care le produce, familia îndeplineşte importante funcţiuni în procesul general al integrării copilului în mediul social, fapt ce se reflectă asupra dezvoltării sale: - creează o dependenţă absolută a copilului de membrii microgrupului familial (din punct de vedere fizic, psihic, material); - datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care îl exercită este maxim; - familia oferă primele modele comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi (nu întotdeauna bine conştientizate şi nici întotdeauna pozitive în conţinut); - familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental care se imprimă asupra întregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se impun; - influenţa educativă pe care o exercită familia este implicită, face parte integrantă din viaţă. Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie. În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie prin exemplul celor din jur. În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri, convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite”. Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi, asigurându-i detenta realizării de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil, copilul se poate inhiba, ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este fie o puternică motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor afective acumulate în primii ani de viaţă. Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental, dar numai în măsura în care el găseşte forţa şi secretul de a lansa pe traiectoria vieţii un individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat, bun şi,

1816

prin aceasta, predispus la o anumită fericire. Părintele nu are dreptul şi nu poate să se substituie copilului său pe care trebuie să-l perceapă de la bun început ca pe o fiinţă autonomă, rolul său fiind acela de a-i facilita, stimula şi consolida manifestarea autonomiei şi eficienţei sale umane. Se spune că profesia de „părinte” este una dintre cele mai vechi profesii, care se practică de către toţi membrii comunităţii, însă puţini sunt cei care se străduiesc s-o înveţe sistematic, să-şi pună probleme şi să încerce să le rezolve la nivelul perioadei actuale. Funcţia de părinte este o meserie şi, ca orice meserie, ea trebuie învăţată. Noţiunea de părinte nu poate exista separat de cea de copil /urmaş, după cum cea de educator nu poate exista separat de cea de educat. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală, este diferită de cele precedente, că societatea viitoare va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Prin pregătirea şi educarea copilului pentru viaţă facem posibil ca orizontul specific de năzuinţe să devină cotidian posibil. „Începeţi dar prin a vă cunoaşte copiii” (Jean Jacques Rousseau).

1817

“Cei şapte ani de acasă” Prof. înv. preşcolar Postolache Simona Şcoala Gimnazială Cislău În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada preşcolară. Dupa aceasta perioadă doar rectificăm. Când tinerii părinți primesc copilul lor, ca un cadou, se transforma. Se dezvoltă triunghiul emoțional, atenția părinților este îndreptată mai întâi spre copil și apoi către pereche. În cazul în care exista dragoste, apreciere si respect reciproc, pe scurt părinţii sunt pe un plan, copilul vede acest model între cei doi părinți și încearca să imite acest lucru. In acest caz vom primi un şcolar echilibrat emoțional. El se va adapta în timp scurt si se va simţi bine în comunitate. Din păcate democraţia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare. Se spune: “Copilul este oglinda familiei”. Încercarea părintelui de a-şi învăţa copilul să vorbească frumos, este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va întipări imaginea mamei nervoase, a tatălui nervos. Încărcarea emoţională al unui astfel de moment este atât de mare încât suprimă înțelegerea. Ce este călduţ, obişnuit zi de zi nu se inscripţionează eventual se lipeşte. Dar evenimentele cu bubuitură rămân. În lumea canalelor de știri, cu foame de senzație auzim doar povesti rele despre crimă, accidente, jafuri, incendii și dezastre. Ce înțelege din acestea un copilul în vârstă de şase ani? Nu trebuie să ne fie milă de toată lumea.Trebuie să ajutăm acolo unde putem, în comunitatea în care trăim acolo trebuie să-l prindem pe cel care cade în împejurimea noastră, să-l salutăm pe vecin, să nu aşteptăm să ne salute el, acolo trebuie să culegem murdăria de pe stradă, dacă colegul meu l-a aruncat, nu ignorant ,spunând că el l-a aruncat. În familiile care trăiesc în dragoste, înţelegere, în familiile unde ginerele sau nora este primit cu respect, cu dragoste, binevointa, acolo cu respectul faţă de vârstnici nu este nici o problemă. Copilul este receptiv faţă de bunici înţelege că ei sunt părinţii părinţilor. Ei sunt importanţi, nu pentru că au cumpărat maşină sau casă, ci pentru că sunt oamenii care au crescut, au educat şi nu în ultimul rând iubesc părinţii lui, pe ei se pot baza, oricând aduc un sacrificiu. În cazul contrar în sufletul copilului se produce o catastrofă, se simte înşelat, se simte mituit cu cadouri, dar în mintea lui el nu va înţelege cum îşi permite bătrâna această urâtă, s-o vorbească prin spate pe mama, tatăl meu, acest gest nu este adorabil şi atunci bunicii pot să ceară pupici de la nepoţi, nu vor primi şi nici nu vor realiza din ce motiv. Mai târziu, numai atunci vor conta când vor da cadouri, iar părintele nici nu îşi dă seama cand, copilul a devenit materialist. În acel moment vine întrebarea:” Unde am greşit?”Iar răspunsul:” La început.”

1818

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Profesor Potîrniche Marilena Ramona Grădinița cu Program Prelungit Nr. 8 Buzău Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micu’ilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă

1819

psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi per misiuni, de aceea se spune că cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei.

1820

EDUCAŢIA ASTĂZI Pr. M. Oprea Motto: “Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare deâct cei care le dau viaţă; de aceea pe lângă viaţă, dăruiţi copiilor şi arta de a trăi bine, educându-i.” Aristotel Educaţia este unul dintre fenomenele care s-au născut o dată cu societatea umană, suferind pe parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale. „Omul nu poate deveni om decât prin educaţie”, spune Kant, la modul imperativ. Limbajul, raţiunea, sentimentele, arta, morala şi tot ce ţine de umanitate se realizează numai prin educaţie. Educaţia oferită de şcoală este insuficientă pentru întreaga viaţă a omului. În încercarea de a face faţă provocărilor lumii contemporane, una din condiţiile de restructurare a realităţii educaţionale este extinderea actului educativ la nivelul întregii vieţi a individului. Aici intervin şcoala prin profesorii săi formatori în perioada şcolarizării, biserica, familia şi alţi factori educativi externi pentru tot parcursul vieţii individului. Profesorul îndeplinește o profesiune de o deosebită importanță, aceea care asigură formarea și pregătirea personalității tinerelor generații și pregătirea lor profesională în cadrul instituțiilor de învățământ, strâns legate de viață, de activitatea socio-profesională, morală și cetățenească. Profesiunea didactică este asociată cu câteva categorii fundamentale de roluri, acceptate de majoritatea sistemelor de formare a profesorilor: proiectare, mangementul și organizarea activităților de învățare, consiliere psihoeducațională, managementul clasei de elevi, comunicare cu elevii, părinții și colegii, dezvoltare profesională de-a lungul vieții, participare la perfecționarea procesului educațional și a inovațiilor din școală, oferirea de servicii educaționale pentru comunitate etc. Desfășurându-și activitatea profesională în cadrul școlii, dascălul nu încetează de a fi un educator și în afara ei, urmărind, bineînțeles, obiective specifice și apelând la mijloace și forme adecvate. Numai în măsura în care profesorul își continuă misiunea și în afara cadrului profesional pe care îl oferă școala poate fi considerat un educator al poporului său. Educația se sprijină pe patru piloni importanți: a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună cu alții și a învăța să fii. În funcție de această optică, dar și de implicațiile globalizării asupra indivizilor, ale problematicii lumii contemporane, educatorii din învățământ urmează să îndeplinească roluri noi. Dacă idealul unei societăţi secularizate este numai pregătirea tineretului pentru o profesiune în viaţă, pentru Biserică, un tânăr devenit prin Taina Sfântului Botez membru al ei, se bucură de toate prerogativele conferite de această calitate. Ca atare, un astfel de tânăr are dreptul şi obligaţia morală de a tinde spre realizarea idealului propus de Biserică, urmând învăţătura acesteia, prezentate de profesorul de religie care este chematul şi trimisul Bisericii pentru a lucra la restaurarea chipului lui Dumnezeu în om. Activitatea învăţătorească a Bisericii nu se rezumă doar la orele de religie care se predau în şcoli sau la predica preotului de la sfârşitul fiecărei Sfinte Liturghii. Această activitate trebuie să continue şi după terminarea acestei dumnezeieşti slujbe. Acest lucru se face prin catehizarea permanentă a credincioşilor. Prin Sfânta Liturghie, Biserica reuşeşte un lucru incredibil: să-i determine pe oameni să trăiască în comuniune nu doar în cadrul acestei dumnezeieşti slujbe, ci şi în societate. Prin Sfânta Liturghie, Biserica nu abordează omul doar la nivel personal, ci şi la nivel comunitar, mai întâi în lăcaşul de cult, şi apoi în societate, căci nu se poate separa radical comunitatea ecclesială de cea socială. În zilele noastre Biserica trebuie lăsată mai mult ca oricând să-şi desfăşoare misiunea în cadrul acestei societăţi. În societatea noastră, Biserica trebuie să fie actuală, practică, activă şi hotărâtă pentru a-i ajuta pe oameni să coexiste în unitatea dragostei şi a credinţei.

1821

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar Preceşniuc Loredana, Nichiforel Ancuța, Şcoala Gimnazială ,,Regina Elisabeta”, Rădăuţi Când vorbim de cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până a merge la școală. Familia are o influență considerabilă asupra dezvoltării copilului, între cele mai relevante funcții ale acesteia putând fi menționate: asigurarea condițiilor favorabile pentru dezvoltarea psihofizică a copilului, crearea mediului relațional cu influență asupra socializării copilului, oferirea unor modele relaționale și comportamentale. În cadrul familiei copilul trăiește primii ani de viață, află primele informații, însușește valorile, începe să descopere lumea și pe sine, acumulează modele de comportament, toate acestea determinându-i ulterior personalitatea. Sarcina părinților față de copil este complexă și dificilă. Încă de la începutul vieții, copilul se identifică cu părinții, se impregnează de cuvintele și gesturile acestora și își construiește un univers de reprezentări bazat pe modelele parentale. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar acest sentiment de siguranță îi creează deschidere spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Dacă se simte apreciat de părinți, copilul percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Unul dintre cele mai eficiente mijloace în educația copilului este modelul sau exemplul. Este important ca acesta să fie unul pozitiv și utilizat cu pricepere. Importanța modelului pozitiv în procesul de educație se bazează pe tendința înnăscută a copilului de a imita. Pentru copil, părinții constituie primele modele de viață și de comportament. Oricât de mici ar fi, copiii observă fiecare detaliu în comportamentul părinților. Astfel că este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cei mici analizează, interiorizează ce fac părinții, iar mai târziu vor exterioriza toate acestea în diverse situații. Dacă în familie copilul a simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, să aprecieze binele și frumosul, acest copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei șapte ani de acasă, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Părinții ,, să fie prezenți pentru copil, nu doar fizic, ci și lingvistic și emoțional, calzi și empatici, suportivi și deschiși, care știe să dezvolte împreună cu copilul lor, un vast sistem relațional, comunicațional și emoțional." (Florinda Golu, 2006) Modelele de conduită oferite de părinți, calitatea afectivă a mediului familial creează condiții favorabile pentru formarea și afirmarea unei personalități apte de a se integra eficient în societate.

Bibliografie: Florinda Golu, Pregătirea psihologică a copilului pentru școală, Editura Polirom, București, 2009; www.prodidactica.ro

1822

Cei şapte ani de acasă Prof.pt. inavatamantul primar si prescolar: Precup Roxana Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent vom fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. In cei sapte ani copiii pot invata:deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor,sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative, bune

1823

maniere si comportament, limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire), modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecventa in realizarea unei sarcini, concentrare a atentiei, perseverenta in realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: spiritul de competiti, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptata de catre ceilalti. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), etc.

Bibliografie: 1. Elena Bonchis - ”Familia si rolul ei in educarea copilului”,ed.Polirom, 2011; 2. Michiela Poenaru –„Cei sapte ani de acasa”, ed.Corsei, 2013.

1824

FAMILIA- CADRU PRIMORDIAL ÎN EDUCAȚIA COPILULUI Profesor învățământ primar, Preda Laura Daniela Liceul Tehnologic ”Sf. Nicolae” Deta ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceeaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii și redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihică de mai târziu.” Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. 10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani: 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitiva! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. BIBLIOGRAFIE: ERIC BERNE-”Jocurile noastre de toate zilele. Psihologia relațiilor umane”, București, 2014

1825

“Cei șapte ani de-acasa!” Preda Maria Ligia Gradinita Butterfly IV În viața de zi cu zi se intâmplă să intâlnim adesea persoane care se manifestă într-o anumită situație neadecvat și atunci, pentru a le atrage atenția, folosim expresia : ʺ îți lipsesc cei șapte ani de- acasă! ˮ. Prin această expresie se etichetează persoanele cu un comportament care lasă de dorit, fie prin anumite gesturi , fie printr-un limbaj nepotrivit. Expresia ,ʺCei șapte ani de- acasăˮ , semnifică educația pe care parinții o transmit copiilor in primii ani de viață , educație care se va reflecta în personalitatea și comportamentul acestora până vor deveni școlari. . Necesitatea educării copiilor în scopul de a se adapta societății, face ca părinții să urmărească in educarea copiilor nu numai achiziționarea de cunoștiințe și deprinderi, ci și formarea personalității și însușirea unui comportament adecvat societății în care trăim.. Educația primită în cei șapte ani de- acasă depinde în primul rând de relatiile afective dintre copii și părinți, dar și de valorile morale respectate în cadrul familiei. Un copil trebuie să fie iubit, protejat, admirat și încurajat pentru ca apoi să prindă curaj în forțele proprii și astfel să crească și să se dezvolte armonios respectând regulile și principiile elementare societății în care trăiește. De asemenea, nu trebuie uitat că părinții reprezintă modele pentru copii, tocmai de aceea aceștia trebuie să fie atenți la modul în care se manifestă fața de cei din jur, și totodată, este esențial să existe o comunicare eficienta intre părinți și copii dar și lucrul în echipă, ținând seama că în cei șapte ani se creează o legătură sentimentală indestructibilă intre părinți și copii. Din păcate, uneori, de-a lungul celor șapte ani de acasă ,anumiți părinți intâmpină dificultăți în transmiterea informațiilor fundamentale sau chiar eșueaza total în modalitățile de transmiterea ale acestora și de aceea in comportamentul copiilor se intâlnesc anumite lacune care își pun ampreta mai târziu pe faptele acestora față de cei din jur. Comportamentul acestora vine de cele mai multe ori în contradicție cu normele morale tradiționale. respectate de societate. Cei șapte ani de-acasă au o importanță deosebită în educatia copilului, părinții având obligația morală de a-și duce aceasta sarcină la îndeplinire, contribuind astfel la formarea următoarelor generații.

1826

COMPLEXITATEA INTERVENȚIEI EDUCAȚIONALE ÎN CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar PRESADĂ LILIANA Școala Gimnazială nr. 1 Cuza Vodă, jud. Constanța MOTO: ,,Nu ceea ce faci tu pentru copilul tău, ci ce l-ai învățat pe el să facă pentru el, asta îl va ajuta să fie un om împlinit.” Ann Landers Familia, ca mediu social și educațional, reprezintă pentru copil leagănul copilăriei, universul în care dobândește primele impresii despre alții și despre sine, locul în care își însușește primele cunoștințe și își conturează deprinderi și comportamente necesare apoi pe tot parcursul vieții. Așadar, primele intervenții în plan educativ au loc în familie, căci așa cum sublinia Loisel „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume - omul de caracter”, acest proces urmând a fi completat ulterior cu programele educaționale derulate în cadrul organizat, al instituțiilor de învățământ preșcolar și școlar. Sintagma ,,cei 7 ani de acasă” este asociată educaţiei pe care copilul o primeşte de la părinţi, intervențiilor acestora în formarea personalităţii şi comportamentului copilului până atinge vârsta școlarității și se referă la un comportament dezirabil, al unui copil bine crescut, care face dovada unor achiziții comportamentale din proprie inițiativă, fără a-i fi solicitate în permanență de cineva: folosirea unor formule de salut sau de politețe, comportamentul cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Realitatea cotidiană a schimbat însă foarte mult viața familiilor, acestea confruntându-se cu probleme diferite de cele ale generaţiilor anterioare, în special în ceea ce privește statutul și educația copiilor. Din păcate, în foarte multe familii părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se fie cu probleme financiare grave și minimalizând rolul important pe care îl au în punerea bazelor educației propriilor copii, fie cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu, diminuându-se foarte mult timpul petrecut alături de copii. Să nu uităm că "educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", după cum susține psihologul Oana-Maria Udrea. În momentul în care în familie, atribuțiile de părinte nu sunt o prioritate sau sunt delegate către alte persoane (bone, bunici, alte rude), copilul este privat nu numai de afecțiunea părintească ci și de modelele de care are nevoie, de exemplul personal dat prin atitudinile şi faptele lor de conduită. Toate aceste carențe ale modului în care se realizează educarea copilului în primii ani de viață depăşesc sfera familiei şi își pun amprenta asupra dezvoltării personalității sale, evidențiindu-se, de cele mai multe ori, atunci când copilul intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Deprinderile comportamentale, achizițiile verbale, atitudinile copilului faţă de alţii la începerea grădiniţei exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost crescut în familie, sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi. De cele mai multe ori, părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu i s-a explicat suficient de mult și de clar ce trebuie să facă, nu dispune de experienţa morală necesară pentru a face mereu distincția între ,,bine” și ,,rău”, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui. De asemenea, restructurarea programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, cu activităţi şi repere orare, schimbarea mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă) pot constitui, la început factori pertubatori ai comportamentului copiilor, în special al celor care nu și-au dezvoltat suficient capacitățile de socializare-relaționare. Este important ca părinţii să cunoască specificul activităților și programului copiilor de la grădiniţă, pentru a veni în sprijinul lor adaptând activităţile de acasă astfel încât să existe, pe cât posibil, o continuitate și o coerenţă între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Este dezirabil ca aceleași eforturi și preocupări ale părinților pentru educația copilului să se concretizeze și în dorința a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l

1827

învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, atât acasă cât și la grădiniță și mai apoi, în școală. Cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt exemplele date prin întâmplările curente din spaţiul familial : masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, aniversările, vizitele la bunici, mersul la teatru sau spectacole pentru copii - sunt tot atâtea momente în care copilul se poate familiariza și poate adopta bunele maniere. Având în vedere că în prezent acești primi 7 ani ai copilăriei trec granițele familiei și ale grădiniţei, fiind continuați în primii ani de școlaritate, specificul muncii educative din școală presupune şi continuarea eforturilor pentru formarea caracterului copiilor și întărirea comportamentelor dezirabile. Un rol deosebit în acest sens îl are organizarea unor activităţi cu familiile copiilor, de tipul Școala Părinților sau activități comune părinți – elevi, deoarece rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia. Familia reprezintă un partener în educaţia şi instruirea copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată. De reușita colaborării dintre familie și școală depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Literatura de specialitate confirmă ceea ce experiența profesională evidențiază. Familiile dezorganizate, ca și familiile în care părinții sunt plecați în străinătate și copiii sunt lăsați în grija altor persoane au o influenţă haotică, fluctuantă asupra dezvoltării și comportamentului copilului. În aceste cazuri, apar uneori modificări ale statusului psihic al copiilor greu de manageriat. Blocajele afective, negativismul, comportamentul agresiv, violența verbală, dezinteresul pentru activitatea școlară sunt doar câteva dintre consecințele nefaste ale unui climat afectiv familial depreciat care se repercutează în mod direct asupra atitudinii pe care copilul o adoptă în colectivitatea școlară. Cei 7 ani de acasă reprezintă în acest caz o adevărată oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Acasă înseamnă pentru fiecare copil locul unde crește și unde se pun bazele viitorului om care va deveni. Fiecare acumulează cât poate din ceea ce i se oferă, păstrează cât poate, interpretează cum poate ceea ce vede și aude în familie. Toate aceste acumulări trec printr-un adevărat proces de confirmare/infirmare în momentul în care temele din lecții abordează aspecte ale vieții de familie. În momentul în care copiii relatează despre aspectele vieții lor de familie, apare elementul comparativ și fiecare încearcă să descopere dacă modul în care se desfășoară anumite activități în familia sa este asemănător cu ceea ce se întâmplă la ceilalți. Asemănările generează de obicei o stare de confort, pe când diferențele majore creează neliniște, frustare și incertitudine. Oricâte eforturi ar face profesorul pentru ca fiecare copil să descopere și să valorizeze aspectele pozitive ale vieții familiei sale, relațiile și atmosfera din familie, ca și afecțiunea și sprijinul acordat, rămân factorii hotărâtori care influențează modul în care copiii își percep și își apreciază mediul familial. Lipsa unor modele parentale, accesul nesupravegheat la programe de televiziune sau internet din care pot prelua modele comportamentale nedorite, jocul alături de copii cu un comportament neadecvat constituie tot atâtea motive pentru care un copil rămâne de la vârste fragede cu anumite carențe educaționale. Grație intervențiilor din mediul educațional, prin eforturile conjugate ale cadrelor didactice, psihologilor și mediatorilor școlari, efectele acestor carențe pot fi diminuate, însă cele mai bune rezultate se obțin atunci când și familia se alătură educatorilor în încercarea de a ,,rescrie” cei 7 ani de acasă înseninând copilăria, trăirile, experiențele și amintirile copilului, oferindu-i o altă perspectivă asupra vieții. Adevărată piatră de temelie în construcția personalității unui copil, de educația primită în primii ani de viață depinde integrarea lui socială, respectul de sine și față de cei din jur, maniera comportamentală și alegerile pe cale le va face în viață. Părinți și dascăli, deopotrivă, să oferim copiilor șansele de a demonstra în orice situație că au avut parte de cei mai frumoși 7 ani de acasă! BIBLIOGRAFIE: Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 www jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-

1828

Importanța celor șapte ani de acasa în contextul unei societăți moderne Prof. Presura Alina Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1829

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Profesor Pricodan Cristinca, Grăd.P.P.nr.19, Drobeta Turnu Severin „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.)

Ce învaţă/exersează copilul? -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul

-pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.

1830

Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a.

1831

să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „Dea petrecerea”, „De-a musafirii” etc. să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „Dea petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: să numere maşinile de o anumită culoare să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1832

P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

1833

Primii pași spre educație Prodan Alexandra Cristina ”Oriunde te vei duce, nu uita să-ți pui în valiză cei 7 ani de acasă. Cu astfel de bagaj, vei fi recunoscut de oricine, ca fiind înainte de toate om!” ”Cei 7 ani de acasă” Când se vorbește despre educația unui copil, se folosește cu precădere expresia: ”cei 7 ani de acasă”. Aceasta fiind folosită, în general, pentru caracterizarea conduitei unei persoane în diferite contexte. Expresia cei șapte ani de acasă nu este altceva decât o expresie uzuală pentru ceea ce specialiștii numesc proces de socializare primară ce se realizează în contextul familiei. Cu alte cuvinte, în primii ani ai dezvoltării personalității copilului, acesta își însușește anumite conduite, principii, modele, reguli norme de conviețuire. Toate acestea le dobândește din familie în cei ”șapte anii de acasă”. Acești ani sunt de o importanță covârșitoare dat fiind faptul că reprezintă baza moral – civică de la care un copil pornește, dar și oglinda educație și modelului parental. Este adevărat că în societatea actuală nu mai putem vorbi despre ”cei șapte ani de acasă”, deoarece copilul este integrat, de la o vârstă fragedă, într-o formă de învățământ, însă rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se învață din familie. Familia baza dezvoltării unei viitoare personalități „Părinții rămân primii și cei mai importanți educatori ai copiilor, mai întâi pentru că îi influențează moral de la vârsta cea mai fragedă și mai apoi pentru că au asupra lor autoritatea incompatibilă a iubirii părintești, căreia copiii îi răspund cu iubirea filială.” (Moisin, 2001, 3)” Dezvoltarea morală a copiilor se află în strânsă relație cu climatul afectiv și relațiile dintre membrii familiei, cu calitatea persoanelor cu care copilul intră în contact și care reprezintă sursa percepțiilor, reprezentărilor și înțelegerii normelor și valorilor de conduită, a atitudinilor și a comportamentelor. Un aport imare portant în formarea celor ”7 ani de acasă” îl are modelul parental, locul familiei în cadrul societății , raporturile familiei cu grădinița și școala. Profesorul – modelator al personalității copilului Un aport important în dezvoltarea conduitei copilul îl are profesorul, care vine și continuă ceea ce a fost început în familie. Primind sprijinul profesorului, fiecare copil va adăuga ceva nou la modelul uman obișnuit, astfel încât în dezvoltarea sa copilul va fi capabil să se cunoască pe sine, să intre în relații cu alți copii, să cunoască realitățile sociale și culturale, să intre în relații cu mediul înconjurător. Profesorul pentru învățământul preșcolar are rolul de asigura copiilor deschiderea către orizontul social, către o integrare formală și conștientă în ansamblul regulilor și normelor sociale. Acesta îl inițiază pe copil în cunoașterea relațiilor sociale, îl formează ca viitor cetățean, îl sprijină în sprijinul valorilor fundamentale ale societății actuale. Venind în mediul grădiniței în cel familial, copilul trebuie ajutat să vadă lumea prin intermediul normelor de comportare în mediul social; educatoarea îi insuflă reguli de conduită în relațiile cu semenii, îl învață să protejeze, să respecte și să asculte, să ajute dezinteresat persoanele care au nevoie, astfel încât el însuți să se integreze în viața grădiniței și în cea socială. În munca didactică, profesorul desfășoară activități de educație morală în cadrul Ariei Om și societate, dar noțiunile, regulile și normelor care vizează comportamentul moral vor fi abordate și în cadrul tuturor celorlalte activități din schema orară a grupei, precum și prin activitățile extracurriculare și extrașcolare. Cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda familiei, pe care copilul o poartă zi de zi prin societate. De altfel alături de modelul parental se adaugă și cel al profesorului. De aceea este foarte importantă colaborarea dintre familie și instituțiile educaționale fiindcă acestea ajută copilul să realizeze primii lui pași spre educație, spre evoluție, spre formarea lui ca individ capabil să se integreze în societate. Alexandra Prodan Grădinița Tărtășești

1834

Bibliografie: Moisin, A.(2001), Arta educării copiilor și adolescenților în familie și în școală, București: Editura Didactică și Pedagogică; Savu, M.(2014), Didactica educației morale, București:EdituraUniversitară;

1835

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Ed.PRODAN LUMINIȚA, Grăd.P.P.”Paradisul Piticilor”Dej “Copilăria e taină dezvăluirii viitorului”. Grigore Vieru Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite

1836

spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși la rândul lor. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1997

1837

Importanta celor sapte ani de acasa in formarea personalitatii si definirea caracterului copilului Prof. BRANDUS NARCISA IOANA G.P.P. “Toldi” Salonta Fara indoiala, educatia primita in primii sapte ani contribuie in mod direct atat la formarea personalitatii si cat si la definirea comportamentului copilului. In prima perioada de viata a copilului, foarte importanta este relatia afectiva cu parintii. Afectivitatea ofera posibilitatea copilului de a se dezvolta, de a avea indredere in fortele proprii. Copilul care beneficiaza de iubirea si de atentia parintilor , se va simti sigur pe sine, va avea incredere in fortele proprii, si va fi deschis spre invatare si asumarea regulilor de comportament. De o importanta majora sunt in educatie si regulile, pe care, copilul este bine sa le respecte de mic. Atmosfera deschisa in familie, bazata pe iubire si incredere face ca aceste reguli sa fie usor de respectat fara a se transforma intr-o disciplina dura. In respectarea regulilor foarte important este ca parintii sa ofere model. Degeaba ii cerem copilului sa nu incalce vre-o regula atata timp cat noi insine nu respectam acea regula. Asadar, aceasta prima perioada din viata copilului este vitala in formarea caracterului viitorului adult. Avand in vedere ca la nastere copilul nu are caracter, perioada de la 0 la 7 ani este cea mai importanta parte a vietii, iar aceasta afirmatie este valabila si pentru dezvoltarea caracterului. Copilul mic nu are simtul binelui sau al raului, el traieste in afara notiunilor morale. Asadar, aici se afla originile caracterului. In primii doi sau trei ani , copilul poate fi supus unor influente care-i vor afecta intregul viitor. Daca acesta a fost ranit sau a suferit violente sau s-a confruntat cu obstacole severe in timpul acestei perioade , ar putea aparea deviatii de personalitate. Esential este , de asemenea, recompensarea copilului prin diferite moduri , atunci cand el face un lucru pozitiv. Recompensa trebuie sa exprime multumirea si bucuria pe care parintele i-o arata cand face o fapta buna. Totodata , important este ca ambii parinti sa fie consecventi in educarea copiilor. In acelasi timp, parintii trebuie sa fie intelegatori si sa accepte cand acestia gresesc involuntar. Asadar , primii sapte ani de viata sunt deosebit de importanti in formarea caracterului si a personalitatii celor mici, iar mediul cel mai potrivit este fara doar si poate mediul familial.

Bibliografie: Montessori, Maria- “Mintea absorbanta” ed. A.P.A. , Drobeta Turnu Severin, 2006; Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminita- “ Psihologie scolara” ed. Polirom, Iasi, 1999

1838

SCOALA GIMNAZIALA IANCU VACARESCU- VACARESTI PROF. INV. PRIMAR: MARCU ADRIANA- FLORINA Importanta celor sapte ani de acasa Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) . Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen.

1839

Familia și cei șapte ani de acasă Prof. înv primar Florina Dincă, Școala Gimnazială Seaca, Olt ,,Cea dintâi oră din viața copilului tău este ora în care se începe educarea lui” – spunea Pestalozzi. Prin această afirmație, marele educator al omenirii consideră că educația în familie constituie o activitate fundamentală, în toate epocile și în toate condițiile de existență ale societății. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Copilul este pregatit să primească informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si în ce mod. Familia a fost cel dintâi mediu sau cadru și cel dintâi factor educativ. Faptul apare pe deplin firesc, posibil și necesar atât din perspectiva copilului care se formează, cât și din aceea a familiei care formează și în sânul căreia se formează. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Aceasta îi oferă copilului primele informații despre lumea care-l înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv. Părinții sunt primii educatori din viața copilului, fapt cunoscut în pedagogie încă de la Comenius, care, în prima carte de educație a copilului, considera că educația primită de acesta până la șase ani, în primul rând de la mama, este determinată pentru dezvoltarea sa ulterioară. Părinții trebuie să cunoască, să devină conștienți de influența pe care o exercită prezența lor în viața copilului, să fie convinși că educația ce trebuie dată copilului, pentru societatea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Tendința copilului de a apuca, de a desface piesele unei jucării, de a le pipăii, chiar de a le izbi pentru a vedea dacă se sparg sau nu, nu trebuie oprită. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. În urma unor dezbateri și recomandări ale marilor psihologi ( J.Piaget, J. Buner, U. Șchiopu, E. Verza), în scopul formării personalității copilului și găsirii celor mai bune metode de educație s-au stabilit zece reguli pe care trebuie să le aibă în vedere părinții și educatorii: să-ți iubești copilul; să-ți protejezi copilul; să fii bun exemplu pentru copilul tău; să te joci cu copilul tău; să lucrezi cu copilul tău; să lași copilul să dobândească singur experiența de viață, chiar dacă suferă; să-i arăți copilului posibilitățile și limitele libertății umane; să-l înveți să fie ascultător; să aștepți de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate și propriei experiențe; să oferi copilului trăiri cu valoare de amintire. Părinții au rol major în disciplinarea copilului, misiune dificilă care presupune înțelepciune, imaginație, răbdare și multă dragoste. Disciplina presupune o misiune îndelungată și foarte vigilentă, aceea de a călăuzii copilul de când este sugar și până la vârsta adultă. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor”

1840

pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Copiii în cei sapte ani pot învăța ordine, igienă,curățenie, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât si negative,bune maniere și comportament, limbaj corect transmis, modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator,consecvența în realizarea unei sarcini,concentrare a atenției, perseverența in realizarea unei sarcini. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție,cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător in forțele proprii. Funcția de părinte este o ,,meserie’’ și, ca oricare meserie ea trebuie învățată. Noțiunea de ,,părinte’’ nu poate exista separat de aceea de ,,copil / urmași’’, după cum noțiunea de educator nu poate exista separat de cea de ,,educat”. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Nu este de ajuns doar sa ne controlăm limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum si a dorințelor si nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încat copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Familia trebuie convinsă că o bună educație în familie, și nu numai, depinde de stilul de viață al acestora, iar măsurarea efectelor influențelor educative în funcție de timpul acordat de părinții copilului este o practică greșită. Nu numărul de cadouri, nu orele de prezență fizică alături de copil în familie este precumpănitor în munca de educație ( deși au și acestea rolul lor), ci conținutul activității și al tuturor acțunilor desfășurate în familie. Pedagogul John Lock, convins de puterea exemplului în familie, de ambianța și climatul acesteia și inclinația către imitație a copilului, se adresa părinților: ,,nu gtrebuie să faceți în fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care i-ați prezentat-o drept o greșeală când a comis-o el cu siguranță se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră și se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veți putea atinge de el pentru a-I îndrepta cum trebuie greșeala.”

Bibloigrafie: 1. MEC Revista de comunicare științifică Didactica, nr.3 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. Silvia Dima ,, Copilăria fundament al personalității.”Editată de Revista Învățământului preșcolarBucurești 1977 6. www.copii.ro 7. www.didactic.ro 8. www.ItsyBitsy.ro

1841

Educaţia porneşte de la cei „şapte ani de-acasă”! Întocmit de : Prof. Răitariu Adelina Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Există chiar un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum

1842

trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe. Multe se pot spune despre Educaţia care porneşte de la „cei şapte ani de-acasă”, dar, invitarea la masă a unor musafiri, este un bun prilej de a-i învăţa pe copii, nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele, plăcerea şi emoţia firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că, în cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

1843

EDUCAŢIA ÎN FAMILIE CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.înv.primar, Negrici Mariana Colegiul Naţional,,Costache Negri’’, Galaţi Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor . Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil.

1844

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preşcolar Protopopescu Elena Grădiniţa Vulpeşti Com. Buzoeşti,jud. Argeş Nu naşterea ca atare te face tată, nu purtarea în pântece te face mamă, ci buna creştere pe care o dai copiilor (Sfântul Ioan Gură de Aur) Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului. Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă (doar în cazul unui sistem nervos foarte puternic asistăm la formarea unui spirit anarhic în familie şi societate); părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu (unii ajung delicvenţi); părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale. „Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. „În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor obţin exact efectul contrar.” Apoi, educaţia începe din momentul conceperii copilului. Încă din pântece mama va avea toată grija să-i transmită copilului sentimente de linişte şi afecţiune, dar şi o alimentaţie sănătoasă, acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. „Impresiile primite de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă şi chiar spirituală”. „Trebuie să amintim că orice ţipete, orice cuvinte murdare îl spurcă deja pe copil, întipăresc deja în inima lui, încă din pântece, imaginile viciului şi a patimilor.” Comportamentul plin de afecţiune al mamei este foarte important pentru a forma „sentimentul comuniunii sociale”. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.” Direcţia spre care va merge copilul se trasează încă din familie, locul unde se va forma idealul său. Acesta se formează din copilărie până la adoleşcenţă. Astfel, „când relaţiile dintre părinţi au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamănă.” Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Cei şapte ani de acasă se învaţă în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul… Principala condiţie ca un copil să primească o educaţie corectă o reprezintă capacitatea părinţilor de a o face, şi în acelaşi timp, intensitatea şi sinceritatea iubirii părinţilor. Dar asta înseamnă că orice copil care nu a primit o educaţie aleasă este condamnat la un eşec social şi spiritual? Se pare că aceasta depinde de puterea de autoeducare a copilului dar şi de persoanele cu care intră în contact. Persoanele care intră în

1845

contact cu tineri care au avut o astfel de educaţie în copilărie, tind să-i judece, dar soluţia este să-i ajute să se integreze, dovedind răbdare şi altruism. Vor primi în schimb fericirea celuilalt ca stimulent asupra propriei fericiri. Adică cel ce unge cu miresme pe altul, el mai întâi miroase frumos. BIBLIOGRAFIE Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996; Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005; Cum să educăm ortodox copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011;

1846

IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ Prof. Prună Roze-Adela Grădiniţa „Clopoţel”,Sect.2, Bucureşti

Din prima clipă când spunem:”Cei 7 ani de acasă” în primul şi în primul rând ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi astfel formându-le personalitatea şi comportamentul până merg la şcoală. Şi ce înseamnă cei 7 ani de acasă? Înseamnă să fie un copil bine crescut, care ştie şi să salute şi să vorbească politicos cu cei din jurul său atăt copii de vârsta lui cât şi cu adulţii. Cheia adaptării copilului către societate este educaţia, bunele maniere şi regulile morale. Nu trebuie să uităm că cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Datorită dragostei părinteşti copilul primeşte o educaţie corespunzătoare, îi permite acestuia să se dezvolte frumos, să aibe încredere în forţele proprii. Totodată, educarea copilului într-un mediu prielnic bazat pe iubire, respect, încredere, face ca regulile transmise de aceştia să fie percepute în mod pozitiv. Educaţia la copii trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Cum ar fi: La 2 ani, copilul, nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi. Datorită acestui fapt unui copil nu-i putem pretinde să împartă voluntar o jucărie cu un alt copil de joacă, pentru că el nu este pregătit pentru asta. La 4 ani, 5 ani , 6 ani, 7 ani copilul se comportă diferenţi deoarece de la un an la altul copilul câştigă experienţă de viaţă. De aceea un părinte trebuie să se implice în formarea caracterului copilului său. Copilul trebuie să fie obişnuit cu regulile, subtil, prin joc. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, el devine curios şi tocmai acel lucru face de aceea nu trebuie să-i interzici copilului să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicit consecinţele acţiunilor lui. Părintele este dator să-i explice copilului bunele maniere în public şi anume: Cu nemulţumirile, ţipetele, plânsetele, nu rezolvi nimic, nu obţii nimic, din contră atragi atenţia asupra ta într-un mod negative şi te faci de ruşine. Aşadar părintele să descopere la copil ce-l nemulţumeşte şi să caute împreună soluţii de rezolvare, pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedeze când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm.

1847

A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

1848

Cei şapte ani de acasă Prof. Pruteanu Maria-Cristina Grădiniţa P.N. Roznov, Liceul Tehnologic „Gh. Ruset-Roznovanu”, Jud. Neamţ „ Singurul mod rezonabil de a educa este acela de a fi o pildă de urmat.” Einstein În primii ani de viaţă ai copilului, părinţii reprezintă modelul absolut, cei de la care se ia exemplu. Ca urmare, părinţii trebuie să fie conştienţi de responsabilitatea lor, de importanţa relaţiei lor cu copiii. Copiii învaţă prin exemple; modul în care părinţii vorbesc sau reacţionează va instrui copiii la fel de mult ca şi ceea ce spun. Răbdarea, buna dispoziţie şi dragostea trebuie să primeze în viaţa de familie, pentru că tot ceea ce e bun să se imprime în comportamentul copiilor. Îngrijirea de care are nevoie un copil nu constă numai în satisfacerea nevoilor sale primare (hrană, igienă, somn), ci şi stabilirea unei profunde relaţii de comunicare afectivă care stă la baza dezvoltării sale fizice şi psihice. Părintele este în ochii copilului cel mai drept dintre oameni, cel mai bun şi mai priceput. Apoi, după vârsta de trei ani, copilul intră în grădiniţă şi aici o întâlneşte pe doamna educatoare. Apare un nou model de urmat, la fel de important în viaţa copilului ca şi părinţii. Cadrul didactic trebuie să fie conştient de responsabilitatea sa, de importanţa relaţiei lui cu preşcolarii. Şi de faptul că îşi pune amprenta pe „cei 7 ani de acasă” ai copilului cu care lucrează la grupă. Educatoarea trebuie să fie preocupată de felul în care arată, de modul cum se comportă cu copiii, cum le vorbeşte şi cum ajunge la sufletul şi mintea lor pentru a obţine rezultatele dorite. Educarea unui copil presupune multă răbdare. Regulile impuse de diferite situaţii trebuie explicate cât mai clar şi să fie păstrate, nu schimbate mereu. A educa un copil înseamnă a-l ajuta să înţeleagă ce este autocontrolul, să-l încurajăm, să-l îndrumăm să îşi poată corecta singur greşelile (şi să şi le recunoască, bineînţeles), să poată gândi singur pentru sine şi să se simtă bine în pielea lui. Copilul trebuie să înveţe să socializeze cu adulţi şi copii, să se descurce la o masă sau în parc, la joacă, la grădiniţă sau la magazin etc. Şi, până la urmă la ce se rezumă „cei şapte ani de acasă”? Copilul să ştie: să salute, să mulţumească, să ceară permisiunea, să bată la o uşă înainte de a intra, să folosească batista, să îşi ceară scuze, să nu întrerupă o conversaţie, să ştie să ofere şi să primească un dar, să răspundă cuviincios. Iar noi, adulţii, nu trebuie să uităm faptul că ceea ce vede copilul la noi va copia şi va folosi şi el atunci când nu ne aşteptăm!

1849

„ NU ARE CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” – O PROVOCARE ? Prof. înv primar Mariana PUICAR L.P.S. „ Banatul” Timişoara Aceasta este o expresie care a rămas puţin desuetă în conjunctura actuală, acum, de când clasa pregătitoare a preluat o parte din cei şapte ani de acasă. Şi totuşi , noţiunea de educaţie elementară care este primită de la părinţi sau de la bunici are un puternic accent asupra caracterului cognitiv al copilului în perioada cea mai sensibilă de formare a noţiunilor de comportament civilizat, a socializării şi a dezvoltării deprinderilor de joc şi învăţare. O mare carenţă în educaţie în perioada actuală este prezentă şi apare la acei copii a căror părinţi, unul sau amândoi , sunt plecaţi la muncă în străinătate, iar absenţa acestora este vizibilă prin modificarea reacţiilor copilului, care simte o lipsă în coordonarea sentimentelor de dor şi afecţiune pe care le resimte, de multe ori chiar neînţelegând exact de ce nu e mami sau tati acolo când are nevoie de afecţiune sau apărare. Partea materială mai satisfăcătoare modifică în acelaşi fel negativ aportul la viaţa de zi cu zi, ajungându-se ca întoarcerea şi prezenţa părintelui plecat să fie asociată cu beneficii şi cadouri, vizita la mall sau locuri de joacă şi alte bucurii de care a fost privat în absenţa părintelui respectiv. De fapt expresia aceasta în sine ar trebui să scoată în evidenţă prezenţa sau absenţa educaţiei elementare, începând cu respectul acordat persoanelor mai în vârstă, necesitatea de a şti să salute politicos, de a socializa cu colegii în mod agreabil, lipsa violenţei sau a crizelor de personalitate în comportament, având o atitudine demnă de un copil binecrescut, cu bucuriile şi micile necazuri inerente vieţii , importante prin însăşi personalitatea şi caracterul lui frumos care ar trebui format pentru societate şi viaţă. Prezenţa cadrului didactic chiar în această perioadă sensibilă este chiar necesară pentru corectarea, cu tact pedagogic, a celor mai elementare feluri de comportament negativ al copilului, deschiderea lui spre învăţarea metodelor prin care poate acumula cunoştinţe şcolare şi sociale, respectul pentru bunurile materiale la care are acces, limitarea până la dispariţie a manifestărilor rebele, zgomotoase şi alte obiceiuri negative sau nesănătoase care pot apărea în caracterul aflat în plină dezoltare al copilului, evitându-se, ca formă de apărare eventuala introvertire. Implicit, a emite fraza „ nu are cei şapte ani de acasă” implică de acum şi o recunoaştere a cadrului didactic , a şcolii sau a grădiniţei în nereuşita păstrării unui comportament decent şi respectuos în viaţa socială a copilului. Aceste eventuale nerealizări trebuie corectate printr-o mai bună pregătire a dascălului şi o cunoaştere cât mai profundă a metodelor psohopedagogice de predare, învăţare, de aplicare cu succes a lor , în strânsă colaborare cu părinţii sau cadre specializate, prin sedinţe tematice sau în particular. De fapt , cadru didactic, prin natura meseriei aleasă trebuie să fie tot timpul pregătit să accepte provocări în care nereuşita nu este o opţiune. Autoperfecţionarea, urmarea de cursuri şi specializări este pentru cadrul didactic o obligaţie morală, pentru ca lipsa celor şapte ani de acasă la un copil să devină o expresie a trecutului , amintită eventual ca o glumă. Prin aportul specializat al profesorilor, respectul şi comportamentul pozitiv al fiecărui copil sunt o cerinţă socială necesară, iar bucuria de a învăţa ar trebui să fie mândria fiecărui dascăl şi a fiecărui copil care a trecut prin băncile şcolii. Educaţia şi recunoaşterea nevoii de educaţie comportamentală sunt recompensa pentru dedicarea în împlinirea acestui deziderat care este necesar fiecărei persoane care primeşte respect şi acordă respect la rândul său celor din societeatea în care trăieşte şi munceşte.

1850

Importanța celor șapte ani de-acasă PULPEA MIRELA Motto: "Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie." Eugen Heroveanu Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, în comparație cu unul cărua îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Psihologul Oana Maria Udrea subliniază factorii de care depinde educația primită în cei șapte ani de acasă: relația afectivă dintre copil și părinți, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. În primul rând, baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții, deoarece dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe. Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia pentru că realizează că primește atenție din partea părinților și că aceștia sunt preocupați de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, îi oferă ideea de siguranță și face ca regulile să nu se tranforme în disciplină de fier. În al doilea rând, educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el percepe lumea diferit la 3, 5 sau 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, nu conștientizează ce e bine și ce e rău, nu puteam să-i cerem să fie altruist și este necesar să începem să fixăm limite, astfel încât copilul să învețe ce înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. Această vârstă este potrivită pentru a îl învăța formulele de politețe: când și cum se spune bună ziua, te rog, mulțumesc, la revedere și este important să nu uităm că el învață prin imitație. De la 3 la 5 ani, copilul își dezvoltă simțul binelui și al răului, observă reacțiile părinților în raport cu comportamentul său (mă ignoră/îmi acordă atenție), apreciază recompensele, dar conștientizează și semnificația pedepsei. Această perioadă este propice pentru a-l învăța bunele maniere, de pildă, cum să se poarte la masă. Acesta este însă un proces de durată care va prinde contur în fiecare zi. Între 5 și 7 ani, copilul devine din ce în ce mai independent- merge la gradiniță, nu mai petrece atât de mult timp cu părinții- motiv pentru care este necesar să își dezvolte mai mult capacitatea de a comunica cu cei din jur, copii și adulți. Este important să îl încurajăm să se exprime și să nu îi facem observație în public când greșește ("taci din gură că ești mic și nu ai dreptul să vorbești") pentru că asta îl va face să se simtă umilit și îl va inhiba. Cum am spus anterior, copilul învață prin imitație, iar părinții sunt primele modele pentru copil. Degeaba îl învățăm să spună "mulțumesc" dacă în familie nu aude acest lucru, de exemplu. În ceea ce privește recompensa și pedeapsa, cea mai importantă formă de recompensă pentru un copil este exprimarea bucuriei, aprecierii părinților când face o faptă bună, nu cea materială (dulciuri, jucării). Exprimarea sentimentelor este eficientă și în cazul pedepsei, întrucât dezamăgirea, nemulțumirea părintelui sau ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. 10 reguli esențiale în educarea și creșterea copilului până la 7 ani: Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! Comunică tot mai mult cu el- comunicarea este baza unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la calculator sau televizor! Învață-l să iubească lectura și cărțile! Învață-l să se bucure de copilărie (permite-i să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin)! Nu abuza în nicun fel de copil, evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă! Învață-l să-și exprime emoțiile și sentimentele! Învață-l să spună mereu adevărul! Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte devotat și implicat, iar cei șapte ani de acasă vor oblindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el.

1851

Oferă-i iubire necondiționată! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești, demonstrându-i asta prin gesturi tandre- sărutări pe frunte, obrăjori, prin îmbrățișări etc. Bibliografie: Educația timpurie în România, Step by step -IOMC- UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrășmaș Ecaterina Adina, "Consilierea și educația părinților", Editura Aramis, București, 2002 www.scribd.com www.didactic.ro

1852

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PURCARU ANA PROF.ÎN ÎNV.PRIMAR ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 ARDEOANI JUD.BACĂU Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Ce înseamnă, la modul concret, "cei șapte ani de acasă"? Printre dojenile părinților și satisfacția laudelor, parcă ar însemna ceva de genul a împărți cu cineva, a-ți aștepta rândul, a ceda un scaun cuiva, a deschide o ușă pentru cineva, a pune mâna la gură cand strănuți, a mânca cu măsură, a fi curat și îngrijit, a ajuta un neputincios, a vorbi politicos, a reacționa cumpătat, a respinge violența, a fi ponderat, a respecta adulții, a nu ridica tonul fără rost și multe altele. Mediul familial influențează în mare măsură, pozitiv sau negativ dezvoltarea fizică și intelectuală a copilului, în funcție de caracteristicile sale: familie armonioasă, cu nivel cultural ridicat sau dimpotriva cu dizarmonie în cuplul parental , certuri, violență asupra copiilor. De regulă ,familia se plaseaza undeva între pozitiv și negativ . Copilul este receptiv la atitudinile comportamentele, limbajul părinților, relațiile părinților sau relațiile dintre copii și parinți. "Cei șapte ani de acasa" trebuie să fie pentru copil un set de reguli, pe care să le învețe când e mic și să le respecte când ajunge mare. Numai că, pentru a-i însuși cele mai bune calități, în primul rând trebuie să fie părintele un model desăvârșit pentru copilul sau. Formulele de politețe se învață de la vârstă fragedă. Deși are 2-3 anișori, acum e momentul să știe să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Iar ăsta e doar începutul. Odata cu trecerea anilor, copilul trebuie să deprinda ușor, dar sigur, bunele maniere. Va trebui învățat ce trebuie și ce nu se face atunci când stă la masa, când este în vizită la cineva sau are musafiri sau în timpul unei petreceri. Trebuie să-i explicăm de fiecare dată, simplu și clar, ce e voie să facă și ce nu. Ferește-te să-i spui scurt "Nu mai fi atât de egoist" sau "Nu mai fi grosolan". Pentru el va fi greu să înțeleagă ce înseamnă "egoist" și "grosolan". Așa că spunem: "Nu este frumos să ții jucaria doar pentru tine. Las-o și surioarei tale ca să se bucure și ea" sau, la masa, "Nu e politicos față de musafiri să râgâi. Cere-ți măcar scuze, că așa-i frumos". Dacă cel mic înțelege că, a ține jucăria doar pentru el sau a râgâi, nu e frumos, atunci nu va mai face aceste greșeli.

1853

În cazul în care copilul se exprimă folosind cuvinte sau apucături nu tocmai adecvate, nu i-o reteza scurt, ci, ca să-l ajutăm cu adevarat, încearcând să reformulăm. Ceva de genul: când el zice: "Ptiu... îmi vine să vomit când văd astea cum plutesc", tu rectifică și spune-i: "Frumos ar fi să zici că nu-ți plac legumele în ciorbă". Va întelege că l-am corectat pentru că nu fost frumos cum a zis și nu va mai repeta greșeala. Nu trebuie să uităm că educația copilului se face numai acasă, discret. Ca atare nu trebuie să facem circ în mijlocul străzii, să-l criticăm în public și să-l jignim sau umili de fața cu străinii sau prietenii. Chiar dacă a fost o greșeală mare, a ta e și mai și. Copilul se va închide în sine, nu te va mai vedea ca un model de bunătate, doar pentru că l-ai facut de râs de față cu toată lumea și îi e rușine. Mai mult decât atât, o scenă în plină stradă, ori certurile, tensiunile și nemulțumirile din familie exprimate în mod violent și cu ajutorul cuvintelor urâte, îl va determina și pe el să facă la fel. În general, copilul face ce vede acasă sau la mama și tata. Așa că, trebuie să fim înțelegători și să-i acceptăm greșelile. Nu-l compara cu alți copii mai mari sau chiar cu tine. E totuși un copil și merită tratat și învățat ca atare. Și mai ales, nu uita, copilul cu un comportament sănatos apare doar în familiile iubitoare, unde dragostea și grija parinților îi dă încredere în propriile puteri și-l face și pe el să fie bun. Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile.

1854

Cei șapte ani de acasă Prof. psihopedagog Andreea-Florina Pușcuță, Grădinița Specială, Cluj-Napoca Sintagma „cei șapte ani de acasă” se referă în general la educația primită de copii acasă, în mediul familial, înainte de începerea școlii. A avea „cei șapte ani de acasă” înseamnă a avea însuțite anumite deprinderi, un cod al bunelor maniere (a știi să saluți, să spui „te rog” și „mulțumesc”, să te comporți adecvat în dicerse situații), iar a nu avea „cei șapte ani de acasă” înseamnă a fi lipsit de aceste deprinderi considerate bune maniere necesare adaptării la cerințele societății. În ultimul timp am auzit tot mai puțin de acești „șapte ani de acasă” și mai des „Așa te învață la școală?” Aici cred că se petrece o confuzie în privința factorilor de influență asupra dezvoltării social-morale a copiilor, delegându-se responsabilitatea dinspre părinții/familie, spre instituția de învățământ, ori, așa cum afirma și profesorul Mircea Miclea într-un interviu, formarea reperelor valorice „mai degrabă este de datoria părinților, pentru că școala este inevitabil centrată prioritar pe oferta de cunoștințe, abia apoi pe oferta de valori.” Formarea abilităților de socializare are loc începând cu primele etape ale vieții copilului. Implicarea mamei nu include doar sarcina de hrănire, ci și confortul oferit de contactul corporal, reacționarea cu căldură și promptitudine la nevoile copilului (studiile de specialitate au arătat că atitudinea pozitivă constantă și vorbirea încurajatoare au avut ca efect progresul în aria competențelor sociale, afective, de comunicare și cognitive), iar implicarea constantă și pozitivă a tatălui începând cu perioada de sugar se asociază cu starea de bine a copilului și cu dezvoltarea adecvată din punct de vedere fizic, cognitiv și social. Abilitățile de socializare sunt dobândite de copil pe parcursul acestor prime etape ale vieții. Socializarea se referă la procesul prin care copiii își formează obișnuințele, apritudinile, valorile și motivele care îi fac să devină membrii responsabili în societatea din care fac parte. Un prim pas înspre conformarea, adaptarea la standardele de conduită ale societății îl constituie conformarea la așteptările părinților. Internalizarea acestor standarde stau la baza socializării. Autoreglarea este fundamentul socializării și corelează toate domeniile dezvoltării: fizic, cognitiv, afectiv și social. Apariția autoreglării înseamnă conformarea la cerințele sau așteptările îngrijitorului chiar și când acesta nu este de față și implică conștientizare cognitivă, control afectiv (interpretarea reacțiilor afective ale părinților față de comportamenul lor; dorința de a-i mulțumi pe părinți), reglarea atenției (care le permite copiilor să-și dezvolte puterea voinței și să facă față la frustrări) și necesită capacitatea de amânare a obținerii gratificării. De asemenea autoreglarea se asociază cu indicatori ai dezvoltării conștiinței (rezistența în fața tentației și răscumpărarea greșelilor). Sociabilitatea este influențată și de experiență: dacă copiii petrec mult timp în compania altor copii ei vor deveni sociabili mai devreme decât dacă petrec mai mult timp acasă. Conflictele cu frații sau alți copii pot fi benefice și este bine să fie utilizate de părinți ca ocazii pentru copil de a învăța să negocieze și să-și rezolve neînțelegerile. De aceea nu este recomandabil ca părintele să-l ferească pe copil de conflicte, ci mai degrabă să refecteze ulterior rațional împreună cu copilul despre situația cu care s-a confruntat pentru a-l ajuta să înțeleagă și să dobândească abilități de rezolvare a problemelor. Rolul părinților este crucial în formarea personalității copilului lor. Studiile de psihologia dezvoltării au arătat că cei mai importanți factori implicați în reușita socializării sunt: siguranța atașamentului; învățarea din comportamentul părinților prin observație; reactivitatea părintelui față de copil și a copilului față de părinte (Kochanska, 2004). Copiii care au o relație de reactivitate reciprocă cu mama au prezentat emoții morale, ca vinovăția și empatia, conduită morală în fața unor tentații puternice de a încălca regulile sau standardele de comportament și cunoaștere morală (Kochanska, 2002). S-a arătat că implicarea părinților în interacțiunea cu copiii lor este un factor important în învățarea citirii și scrierii. Copiii ai căror părinți oferă provocări conversaționale pentru care copiii sunt pregătiți (ex. discuții despre activitățile de peste zi, despre întâmplări trecute, despre motivele oamenilor de a face diverse lucruri, despre cum funcționează lucrurile etc) au o probabilitate mai mare de a deveni buni la citit și la scris (Reese, 1995; Snow, 1990, 1993). Responsabilitatea părinților nu poate fi delegată grădiniței, școlii, niciunei instituții și niciunei alte persoane. Rolul de părinte este unic și neînlocuibil în formarea și dezvoltarea copiilor. Bibliografie:

1855

http://www.gandul.info/scoala/agresivitatea-elevilor-este-indusa-de-modul-in-care-e-organizata-scoala866936, accesat februarie 2016; Papalia, D.E., Olds, S.W., Feldman, R.D., Dezvoltarea umană, Editura TREI, București, 2010.

1856

Cei 7 ani de acasa Intocmit, Educatoare Rachieru Sica, Scoala Gimnaziala “Mihai Eminescu”, Gradinita cu P.N. nr. 6, Buhusi, Bacau Motto: “Fiecare copil pe care il instruim este un om pe care-l castigam.” Victor Hugo Cand vorbim de cei sapte ani de acasa ne gandim la educatia pe care am primit-o fiecare de la parinti si care a contribuit la formarea personalitatii noastre si a comportamentului nostru. Spunem ca cineva are cei sapte ani de acasa daca se comporta civilizat cu cei din jur. Daca stie sa salute, sa foloseasca cuvinte magice ca: “te rog, multumesc, iarta-ma”, are o tinuta vestimentara ingrijita, un comportament corespunzator in orice imprejurare: acasa, la masa, pe strada, in vizita, in magazine, la spectacole, in mijloace de transport, in gradinita, scoala, etc. Educatia si bunele maniere, regulile morale sunt cheia adaptarii noastre in societate. Cei care nu au cei sapte ani de acasa se vor descurca mai greu in relatiile cu cei din jur si vor face fata cu dificultate multor situatii ce se vor ivi. Rolul primordial in educatia primita in cei sapte ani de acasa ii revine familiei. Ea pune baza formarii unui comportament corespunzator al copilului. O relatie bazata pe iubire, incredere, apreciere, deschide calea spre invatarea corecta a unor reguli de comportare atat de necesare pentru a se integra mai usor in societate. Parintii sunt primii educatori.Ei sunt cele mai apropiate modele de comportament pentru copil. Daca acestia vor avea un comportament civilizat si copilul il va invata. Regulile clare si explicate pe intelesul copiilor vor avea efectul dorit daca intreaga familie va fi consecventa in respectarea lor. Chiar si unele greseli involuntare trebuie acceptate de parintii intelegatori, rabdatori, care vor ca mai tarziu copilul lor sa capete independenta si incredere in potentialul propriu. Parintii care persevereaza nu vor intarzia sa vada roadele educatiei pe care au dat-o copilului, mandrindu-se atunci cand vor auzi de la cei din jur “Ce copil bine crescut!” Vrem in orice-mprejurare Sa ai o buna purtare, Cei din jur sa te admire Cu dragoste si uimire. Am vazut cu toti ca-ti pasa De cei sapte ani de acasa.

1857

L’importance de l’éducation en famille Prof. Rachina Ana Maria Şcoala Gimnazială Mădulari, Cernişoara Jud. Vâlcea On entend partout parler de l ‘éducation des enfants / des élèves en mettant l’ accent sur ses premières 7 ( sept ) années passes au sein de la famille. L’éducation est définie comme l’ensemble des influences exercées sur l’être humain et sur leur développement par d’autres êtres humains ( les adultes ) , même si ces influences sont spontanées, explicites, implicites, systématiques ou occasionnelles mais ayant un rôle plus ou moins important dans la formation de l’individu comme “ être social “ . L’éducation est un processus complexe , qui tient compte de plusieurs facteurs : l’hérédité, le milieu familial, le milieu social, la personne elle- même. L’éducation de l’être humain commence au sein de sa famille, beaucoup avant la scolarité. La famille constitue la cellule de la société où l’enfant ( le futur élève ) peut apprendre comment se conduire, comment socialiser , se faire des relations avec les autres. Je crois que les premières années passées dans la famille donnent une empreinte importante concernant le développement de l’élève. La famille est une source , un modèle de conduite, de valeurs morales que l’éléve doit / ou devrait connaître et mettre en oeuvre. Ces valeurs morales telles la bonté, la générosité, le respect, la tolerances sont acquises premièrement en famille, dans les activités quotidiennes, dans des situations de vie concrètes. La famille transmet des connaissances spécifiques de savoir-faire, de savoirvivre dans la société. La socialisation a une fonction importante dans la formation de la conduite de l’élève . Elle a une forme de reproduction, d’imitation des normes, des attitudes de conduit et une forme de transformation – création dans le sens de l’application de ces normes dans la vie quotidienne. Donc l’éducation va de paire avec la socialisation. En famille l’enfant apprend à être poli. Si il entend par exemple sa mère saluer ses voisins, l’enfant apprend le respect envers les autres. Si on lui s’adresse à une calme voix, l’enfant parlera à son tour calmement. L’éducation en famille offre à l’enfant une certaine autonomie ( s’ habiller lui- même, se laver, être ordonné ). Il acquiert un degré de développement émotionnel qui lui rende la possibilité de mieux gérer ses sentiments ( peur, émotion ) et sa capacité de socialiser.

1858

Erori ale părinților în educaţia copiilor prof.Rad Daniel,Colegiul Tehnic Anghel Saligny,Baia Mare, Maramureș Venirea unui copil pe lume constituie un prilej de mare bucurie în orice familie. Pǎrinţii îşi pun mari speranţe în el, îşi fac planuri pentru când acesta va creşte, îi asigurǎ toate condiţiile necesare investind toate resursele de care dispun pentru cǎ alǎturi de ei copilul îşi formeazǎ primele reprezentǎri şi noţiuni despre lumea înconjurǎtoare, primele opinii şi atitudini care uneori influenţeazǎ întreaga lui evoluţie. Vorbind despre greşeli tipice ale pǎrinţilor în educaţia copiilor avem în vedere în primul rând repercursiunile negative pe care le lasǎ acei taţi care lasǎ întreaga preocupare în aceastǎ direcţie pe seama mamelor. Sunt cazuri în care tatǎl este acasǎ numai musafir, el neparticipând direct la îngrijirea şi educaţia copilului. Însǎ puţini pǎrinţi realizeazǎ care este efectul pe care îl are asupra copilului o asemenea absenţǎ prelungitǎ. Ei devin îngrijoraţi de manifestǎrile copilului lor uneori fǎrǎ sǎ bǎnuiascǎ motivul (Pǎrintele se întoarce acasǎ, iar copilul se comportǎ cu el la început ca şi cu un strǎin, iar, mai apoi, dupǎ ce lucrurile revin la normal, nu mai ascultǎ nimic din ce îi spune sau copilul lor devine mai speriat de ideea de a fi lǎsat singur). Un alt punct de vedere tot atât de greşit este al acelor pǎrinţi care depun toate eforturile sǎ punǎ la dispoziţia copiilor totul şi în schimb sǎ nu le cearǎ nimic. Sunt încǎ destui pǎrinţi care fac ca fiii lor sǎ fie feriţi de orice fel de eforturi investind toate resursele de care dispun „pentru a le fi bine” acestora. Este adevǎrat, nu trebuie supuşi stresului sau unor suferinţe pe care le-au îndurat în trecut unii pǎrinţi. Greşim însǎ atunci când nu le explicǎm copiilor, chiar de la o vârstǎ fragedǎ, faptul cǎ pentru a fi fericiţi, noi cei mari, muncim, cǎ toate bunurile se cumpǎrǎ cu banii pe care îi primim ca urmare a eforturilor noastre. Copiii trebuie crescuţi cu grijǎ şi luare aminte. Atunci când se ivesc la copil manifestǎri de egoism exagerat, de luare aminte. Atunci când se ivesc la copil manifestǎri de egoism exagerat, tendinţe de acaparare a unor lucruri, este necesar sǎ avem toatǎ tǎria în a le înlǎtura la timp. Perioada copilǎriei se caracterizeazǎ printr-o energie clocotitoare, printr-o curiozitate specificǎ vârstei, prin cǎutǎri şi dorinţe de a cunoaşte. Uneori, pǎrinţii, uitând cǎ au fost şi ei copii sunt de-a dreptul disperaţi când nu pot stǎvili energia tumultoasǎ a unui copil, mulţi preferând sǎ impunǎ restricţii : nu atinge floarea, nu este voie, nu pune mâna pe. . . Aceastǎ înǎbuşire a personalitǎţii copiilor : interdicţii de tot felul, lipsa de rǎbdare în a le satisface curiozitatea specificǎ vârstei, ameninţǎrile de tot felul lasǎ urme adânci în personalitatea acestora. Ca urmare a unor astfel de greşeli ale pǎrinţilor copiii devin închişi, apatici, uneori lipsiţi de vlagǎ, abǎtuţi. Momentul intrǎrii copilului în şcoalǎ şi primii ani de elev au o semnificaţie deosebitǎ pentru toatǎ viaţa acestuia. Şcoala constituie o lume nouǎ care impune elevului un regim de viaţǎ exigent, organizat, cu anumnite datorii şi rǎspunderi. Unii pǎrinţi vǎd şcoala ca pe un laborator în care copilul, odatǎ introdus, este supus unor operaţiuni ştiinţifice. În urma acestora, se presupune cǎ, dupǎ câţiva ani el va deveni mai deştept, mai luminat, mai învǎţat. Pǎrinţii de acest fel manifestǎ încredere deplinǎ în instituţia de învǎţǎmânt şi preferǎ sǎ nu se implice în mod deosebit în activitatea care se desfǎşoarǎ în ea. Ei considerǎ cǎ doar şcolii îi revine rolul exclusiv de a educa şi instrui copilul. O altǎ categorie de pǎrinţi se implicǎ deosebit de mult în activitatea şcolarǎ, uneori exagerând fǎrǎ sǎ îşi dea seama. Ei sunt în stare sǎ facǎ aproape orice, încât copilul sǎ primeascǎ cea mai bunǎ educaţie. Din aceastǎ cauzǎ, uneori se poate ajunge la reproşuri, mai ales când performanţele elevilor sunt mai scǎzute decât s-ar fi aşteptat pǎrinţii. O mare atenţie se cere din partea pǎrinţilor în privinţa unor insuccese şcolare. Dramatizarea unei note proaste, ameninţarea cu tot felul de pedepse sau chiar admonestarea acestora pe un ton de nervozitate, duc la stare de stres pentru elev, sursǎ a unor noi insuccese. Primejdia rǎmâne, eşecul antreneazǎ alt eşec deoarece produce un sentiment de descurajare care face mult mai anevoioasǎ reabilitarea. Se impune ca pǎrinţii sǎ depunǎ eforturi pentru prevenirea eşecului scolar, iar când acesta are loc ei sǎ fie parteneri direcţi în ajutorul copilului pentru remedierea lipsurilor ivite. Se pot întâlni cazuri de pǎrinţi care aşteaptǎ foarte mult de la copiii lor şi le cer sǎ realizeze în permanentǎ activitǎţi solicitante. Astfel, de fiecare datǎ când copilul lor a realizat o performanţǎ, se grǎbesc sǎ formuleze alte pretenţii, fǎrǎ a-i da copilului ocazia sǎ se bucure de reuşitǎ. Existǎ situatii în

1859

care copilul vine fericit şi îi spune pǎrintelui cǎ a reuşit sǎ rezolve toatǎ pagina cu exerciţii pe care a avuto ca temǎ însǎ, pǎrintele în loc sǎ-i aprecieze cum se cuvine efortul depus, se grǎbeşte sǎ-i spunǎ :”Acum, sǎ îmi rezolvi şi din culegere douǎ pagini !” În literatura pedagogicǎ se subliniazǎ cu toatǎ atenţia importanţa pe care o are exemplul pǎrinţilor în educaţia copiilor. Pǎrintele este modelul pe care copilul îl urmeazǎ, el este cel care îi oferǎ acestuia condiţii de viaţǎ, securitate afectivǎ, educaţia de bazǎ. Practic, de modul în care pǎrintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. În nici o altǎ perioadǎ a vieţii exemplul mamei şi al tatǎlui nu are o influenţǎ educativǎ mai puternicǎ decât la aceastǎ vârstǎ fragedǎ. O vorbǎ, un gest al nostru pǎtrunde ca o sǎmânţǎ nouǎ de floare sau de buruianǎ în câmpul de observaţie al copilului. Modelul oferit de adulţi este copiat întocmai de copil înainte ca acesta sǎ înţeleagǎ semnificaţia sa educativǎ. Dacǎ unele neglijenţe ale pǎrinţilor privind sǎnǎtatea copiilor duc la îmbolnǎviri, la accidente, ale cǎror cauze şi consecinţe le cunoaştem în mod precis pe planul vieţii spirituale, consecinţele unor greşeli în educaţie sunt mult mai complicate. Au loc uneori „fracturi” sau „rupturi sufleteşti” care rǎmân pentru toatǎ viaţa în amintire, fǎrǎ sǎ ne dǎm seama când s-au produs. Lipsa de tact, neatenţia, uneori un gest necontrolat pot rǎni sufleteşte copilul, pot lǎsa amintiri triste pentru totdeauna. Neînţelegerile în familie, certurile, schimburile de cuvinte injurioase şi alte manifestǎri de acest ordin sunt greşeli grave, cu urmǎri pentru tot restul vieţii. Pe de altǎ parte, nu pot avea efect pozitiv asupra copiilor poveţe despre ordine, disciplinǎ, hǎrnicie, punctualitate, când pǎrinţii înşişi prin exemplul lor negativ imprimǎ copiilor altǎ comportare ! Copilul imitǎ persoanele pe care le admirǎ şi pe care le considerǎ modele semnificative. Totuşi, unii pǎrinţi sunt nedumeriţi de faptul cǎ, în ciuda armoniei existente în familia lor, în ciuda absenţei conflictelor, copii lor se manifestǎ violent. De ce oare ? Pentru ca un copil sǎ se comporte asemeni pǎrinţilor, aceştia trebuie sǎ devinǎ modele veritabile pentru copil, sǎ fie admiraţi de cǎtre acesta, sǎ fie persoane însemnate pentru el. Rolul pǎrinţilor este cu atât mai dificil cu cât pǎrintele concureazǎ cu persoane de la TV, înzestrate cu puteri supranaturale. Existǎ multe întrebǎri care frǎmântǎ mintea adulţilor implicaţi în educaţia copiilor. Toţi am vrea sǎ gǎsim soluţia magicǎ prin care sǎ obţinem rezultatele dorite. Adevǎrul este cǎ educarea unui copil reprezintǎ o muncǎ foarte dificilǎ, mai ales prin faptul cǎ rezultatele se culeg mult mai târziu, iar pentru a obţine performanţe în acest domeniu trebuie sǎ fii tot timpul atent, sǎ rǎspunzi de fiecare datǎ în mod adecvat situaţiilor inedite care apar. BIBLIOGRAFIE 1.Adler A. – Psihologia şcolarului greu educabil, Bucureşti, Ed. Iri, 1995 2.Gilly M. – Elev bun - elev slab, Bucureşti, Ed. Didacticǎ şi Pedagogicǎ, 1976 3.Radu I. – Introducere în psihologia contemporanǎ, Cluj-Napoca, Ed. Sincron, 1991

1860

Cei 7 ani de acasă - reponsabilitate și ingrediente ale educației copilului Prof. înv. preșcolar RADOSLAV ILEANA CARMEN Grădinița cu Program Prelungit Nr. 20 Drobeta Turnu Severin Educatia unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. ”Cei șapte ani de acasă” ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile și educația necesară vieții în lume. Primul univers al copilului, contactul său cu lumea este familia. Familia trebuie să fie pământul ferm (doi părinţi hotărâţi să accepte, fără să se plângă, toate greutăţile şi sacrificiile pe care le presupune creşterea unui copil.) în care puiul de om îşi va fixa adânc rădăcinile pentru a creşte ca un copac puternic, capabil să înfrunte furtunile vieţii. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Tinerii părinţii ştiu că această formulă ”cei șapte ani de acasă”, des folosită în vremea copilăriei lor, nu sa referit niciodată la faptul că un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă părinţii lui, ci la învăţătura pe care a primit-o de la ei, ea fiind rezultatul conştiinţei că părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa unui copil. Deprinderile de comportament, atitudinile faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă de muncă, formate în aceşti ani, vor sta la baza caracterului viitoarei personalităţi. Vor contribui, sau nu, depinde de trăsăturile care au fost cultivate în copilărie, la reuşita în viaţă a omului în formare, care este copilul. Atunci când un părinte doreşte să facă din copilul lui un om care să răzbească în viaţă, să poată lupta cu toate greutăţile vieţii şi să-şi păstreze sufletul curat şi mintea întreagă până la sfârşit, trebuie să pornească de la câteva principii. Trebuie să-şi crească copilul ca pe un om liber, dar să-l facă să înţeleagă că libertatea lui încetează acolo unde este încălcată libertatea altora. Chiar dacă, în unele momente, devin adversari într-o competiţie, copiii trebuie să înţeleagă că un adversar nu este un duşman pe care trebuie să-l urăşti, ci un competitor care-ţi oferă şansa de a-ţi măsura forţele cu el şi de a te cunoaşte mai bine. Prin influenţa pe care o are asupra copilului lui, părintele trebuie să-l facă să privească viaţa ca pe un lung şir de încercări, pe care nu trebuie să le evite, ci, din contră, trebuie să le treacă. Aceste obstacole ale vieţii au menirea de a-l căli, făcându-l mai puternic şi mai înţelept. Atunci când îşi creşte copilul, părintele trebuie să aibă în vedere că acesta va ajunge într-o zi adultul care va trebui să lupte pentru existenţa lui. Ca să poată răzbi în viaţă, copilul are nevoie de încredere în propriile sale forţe, de responsabilitate. Dacă atunci când încercăm să-l învăţăm să facă un lucru, să-i formăm o deprindere de comportament, el nu răspunde cerinţei noastre, numai schimbarea tonului vocii, o atitudine mai rece şi mai distantă faţă de

1861

el, vor fi suficiente să-şi dea seama că a greşit şi teama de a pierde dragostea părinţilor săi îl va face să nu mai repete acea greşeală. Dacă un părinte va şti să-şi laude copilul pentru orice lucru bun face (ex. Când vine şi spune „m-am spălat pe mâini, sau mi-am adunat jucăriile, sau am fost cuminte azi la grădiniţă şi am răspuns când doamna educatoare m-a întrebat” etc) el va şti că acestea sunt lucruri bune, deci părintele îi întăreşte acest lucru prin laudă. Dacă încearcă să facă un lucru şi nu reuşeşte de prima dată, îi arătăm cum trebuie făcut, de câte ori este nevoie, iar când reuşeşte îl lăudăm spunându-i „vezi că poţi”. Acel copil, care la început nu a crezut că va reuşi, va prinde curaj şi va avea încredere în el. Este mult mai eficient să înveţi un copil să facă diferite lucruri dacă scoţi în evidenţă reuşitele decât dacă îl critici pentru nereuşite. A creşte copiii în baza unor principii morale este o datorie a părinţilor, în primul rând pentru că sufletul lor este pur şi depinde de noi dacă-i vom face buni sau răi. Respectul faţă de altul trebuie să înceapă aparent cu banalul salut. A saluta o persoană pe care o cunoşti este un prim semn de respect dar şi o punte de comunicare între oameni. Deprinderea de a saluta se formează prin exerciţii repetate, pe care părinţii le fac cu copiii lor de câte ori întâlnesc o cunoştinţă. Dacă această deprindere nu este formată de mic, omul mare singur şi-o va forma mai greu, iar persoanele cunoscute nu-l vor privi cu prea multă simpatie dacă trece pe lângă ele fără să zică nimic şi îl vor considera mândru sau arogant. Deci dacă deprinderea de a saluta este o punte în comunicarea dintre oameni, lipsa acesteia este un blocaj. Copilul nu ştie ce este binele şi ce este răul, el învaţă pe parcursul vieţii. Caracterul se construieşte aşa cum construieşti o casă, iar el va fi mai puternic dacă are o temelie solidă. Temelia caracterului unui om se construieşte în copilărie prin cultivarea acelor trăsături care îi vor permite, mai târziu, să se orienteze spre cele trei valori fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.

Bibliografie: -Elena Popescu,”Cum să ne creştem copiii bine” , Ed. Booklet, 2006; -Silvia Dima, ”Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică și Pedagogică,București, 1991; -Vrăsmaş Ecaterina Adina, ”Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; -www.didactic.ro

1862

Familia şi cei şapte ani de acasă Prof. înv. Preşc. RADU AURELIA G.P.P. “CĂSUŢA POVEŞTILOR”- PITEŞTI Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale, însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament, care îi determină ulterior personalitatea. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tînăr, adult) familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atît fizică cît şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte ani de acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vîrstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.El trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba,,– cum spunea Eric Berne). Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este ca parintii sa fie un bun model pentru el. Este bine sa fie invatat lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere? Sfaturi pentru a-l invata bunele maniere: - Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa". - Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia asta verde", tu corecteaza-l spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul". - Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei… - Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere. - Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca ar trebui sa le foloseasca. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete. Modelele de conduită oferite de părinţi, calitatea afectivă a căminului familial creează condiţii favorabile pentru formarea şi afirmarea unei personalităţi, apte a se integra eficient în societate, respectînd normele şi legile acesteia.

1863

“Cei șapte ani de acasa!” Educator: Cerasela Radu Grădinița cu PP. Nr. 4 Moreni

Anii care-ţi dau cultură, Rost în viaţă şi măsură, Dacă fac o bună casă Cu cei şapte ani de-acasă. Gheorghe Mitroaică în Pledoarie pentru epigramă Moreni, 2016 Dragi părinți din lumea întreagă, Vă scriu deschis și cu inima plină de speranță în calitate de parinte în primul rând, iar mai apoi în calitate de cadru didactic al învățământului preșcolar. Vă mulțumesc că pentru o clipă ați lăsat la o parte grijile cotidiene și citiți aceste rânduri care sunt importante în măsura în care vă regăsiți sau pur și simplu recunoașteți ceva familiar de-a lungul lecturii. Vreau să vorbim despre problema celor șapte ani de acasă. Și poate că folosesc impropriu cuvântul problemă. Aceasta sintagmă mă duce cu gândul mai degrabă la frumusesțe și iubire, la sentimente pe care parinții le trăiesc în acești șapte ani, primii șapte ani din viața propriului copil. Și nu numai părinții sunt cei care trăiesc, simt, râd și învață odată cu aceștia și noi cadrele didactice împărtășim cu voi aceasta perioadă. Suntem în plină eră a tehnologiei, modernitatea ne acaparează ca un magnet, iar forța capitalului pare să domine întru totul viețile noastre. Începem să uitam...întrebarea este ce uitam? Uităm să trăim, uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte și mai ales uitam că la sfârșitul vieții toată activitatea și menirea noastră se va reflecta în copiii pe care i-am crescut. Ei sunt oglinda părinților indiferent de clasă socială, rasă sau limba pe care o vorbesc. Cu toții ne dorim copii sănătoși și armonioși din toate punctele de vedere. Însă acest lucru presupune implicare, iubire, dăruire. Suntem capabili de toate acestea? De-a lungul carierei mele didactice am urmărit și analizat comportamente, situații de viață, am iubit fiecare mână de om care striga după mângâiere și atenție. Asta este menirea mea și bucuria de toate zilele. Incapacitatea cuvintelor de a descrie ce înseamnă să auzi: “ Doamna, Te iubesc!” sau „Mulțumesc pentru ajutor”, pentru că, dragii mei, cei șapte ani de acasă înseamnă formarea emoțională și capacitatea pe care un copil o are când pătrunde timid în lumea „lucrurilor serioase”. Un bagaj indispensabil pentru integrare. Faceți-vă timp pentru copii voștri, pentru ca timpul zboară! Din experiența de mamă am conștientizat că în primii șapte ani eu și copilul meu formam un întreg. Legatura cea mai puternică atunci se cristalizează. Atunci se însușesc valorile morale, pentru că principalul instrument sunteți tot VOI. Copiii se dezvoltă prin imitație. Privesc în jur și imită comportamente, gesturi, atitudini, expresii. Este datoria dumneavoastră ca parinți să-i învățați frumosul și cu ajutorul cadrelor didactice să-i transformați în generația de care avem atâta nevoie. Fară o colaborare eficientă între cele două părți totul este în zadar. Ajutorul reciproc este benefic pentru toate cele trei părți implicate, dar mai ales pentru omul demn care o să aibă un mare atuu: cei șapte ani de acasă. Haideți să nu mai promovam violența, să fim pozitivi, să ne găsim resursele interioare pentru a oferi un cadru formal și non formal de dezvoltare propice. Lasați copiii să alerge prin noroi, să guste din orice, să cadă, să fie curioși, să decidă pentru ei, să plângă!!!! Nu-i izolați și nu-i închideți într-o aura maternală , nu le creați lumea ideală , nu le puneți totul la picioare, ci realizați toate aceste lucruri ajutați de ei, de preferințele lor. Doar așa vor știi să se descurce în societate și în lupta continuă care se numește Viață. Nu-i judecați și nici comparați cu alții copii! Unicitatea ființei umane nu suportă gradare sau stereotipuri. Îcurajează-l! și rezultatele nu vor întârzia să apară. Oferă-i toată iubirea ta și el va face la fel la momentul potrivit. Noi în cadrul grădiniței vom face același lucru, însă startul pornește de la tine.

1864

Părintele secolului XXI uită să fie părinte, prieten, confident...iar apoi se plânge de propriul copil, de propria creație. Îmi doresc să existe echilibrul perfect între Educația de acasă și Educația primită la școală. Și se poate! E atât de simplu...Trebuie doar să vrei! Dacă v-a pus pe gânduri ce ați citit, dacă considerați prea dur discursul meu puteți să-l ignorați. Însă poate este exact imboldul de care aveați nevoie. Ajutați-mă și ajutați-vă să construim o societate de oameni valoroși cu cei șapte ani de acasă!!! Este exact ceea ce ne lipsește cel mai mult. PS: Când îmi privesc propria fată realizez că sunt atât de norocoasă... Succesul ei se datorează faptului că am conștientizat importanța primilor șapte ani din viață. Cu stimă, Mama și cadru didactic

1865

IMPORTANŢA CELOR 7 ANI DE ACASĂ RADU DANIELA Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici. Apoi, învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii noştri. Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Şi noi le dăm mai departe copiilor noştri. Disciplina şi educaţia copilului reprezintă cartea de vizită a oricărui părinte. Vreţi să aveţi un copil care să se poarte civilizat, trebuie în primul rând să ţineţi cont de faptul că spontaneitatea, energia şi impulsivitatea le influenţează acţiunile şi cuvintele. De asemenea, mulţi copii preiau cuvinte sau acţiuni de la oamenii din jur. De aceea este bine să acordaţi o atenţie deosebită inclusiv manierelor dumneavoastră şi anturajului. Primii paşi în învăţarea codului bunelor maniere pentru copii: - bunele maniere sunt mai puţin întâlnite la copiii sub vârsta de 7 ani, pentru că, de cele mai multe ori, le este greu să îşi imagineze că lumea nu se învârte în jurul lor. Însă educaţia în acest sens ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară în jurul lui. - primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Pornind de la faptul că cei mici întind jucăriile către părinţii lor, este bine să le mulţumiţi de fiecare dată când le luaţi. Aşa vor deprinde acest obicei de a mulţumi când primesc ceva. - un alt pas pe care nu trebuie să-l uitaţi când vă învăţaţi micuţii codul bunelor maniere este acela de a împărţi jucăriile lui cu ceilalţi parteneri de joacă. Acest lucru ar trebui să se realizeze de la o vârstă cât mai mică, pentru că în acest fel vă veţi obişnui copilul cu ideea că este în regulă să-şi împartă jucăriile, chiar dacă sunt momente când nu primeşte nimic în schimb. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest lucru? Până a intra la grădiniţă sau clasele primare,copiii stau mai mult cu părinţii, bunicii, cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să îi sfătuiască şi să îi educe cum ştiu ei mai bine, ca pe viitor să poată intra în viaţă cu minim de lecţii despre aceasta în general. Cum să respecte bunicii, cum să respecte familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl au. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fii integrat mai bine în societate. Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur şi tind să dispară aşa treptat din viaţa socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinţă. În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur şi bineînţeles îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei devenii mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la baza cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur.

1866

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘI IMPORTANȚA ACESTORA Prof. Limba engleză Radu Elena Școala Gimnazială „Înv. Clemența Beșchea ” Căpățînești, jud. Buzău Nu de puține ori auzim expresia „Se vede că nu ai cei șapte de acasă” spusă de către un adult unui copil. Dar oare ce inseamnă cei șapte ani de acasă? După cum spune și expresia, totul este legat de acasă, de căminul protector din sânul familiei. Acasă ar trebui să reprezinte pentru copii mediul în care să se dezvolte armonios, fără opreliști și întotdeauna cu învățături pozitive care să îi ajute să discearnă între bine și rău, să îi ajute să își manifeste respectul față de cei din jur și de ce nu, chiar și față de sine. Se cunoaște foarte bine faptul că din fragedă copilărie, individul tinde să copieze comportamentul celor din jur iar la vârsta primei copilării este esențială conturarea și achiziția unui comportament social corect. Școala și diversele medii educaționale vin mai târziu și completează, confirmă și consolidează normele de bază deprinse în cadrul familiei. Printre elementele considerate importante pentru o bună creștere, putem creiona următoarele: Salutul- în primă fază copilul învață să salute pe cei din jur, mai întâi prin gesturi și apoi prin articulare de cuvinte simple precum : „Bună dimineața”, „Bună ziua”, sau „Sărut mâna”; Comportamentul în public- un individ din cadrul unei societăți bazate pe respect, cunoaște faptul că trebuie să vorbească când îi vine rândul, fără a- l întrerupe pe interlocutor; Comportamentul cu prietenii- Jocurile oferă copiilor ocazia perfectă pentru a se destinde dar și pentru a-și demonstra uneori inteligența și a-și testa comportamentele corecte. Copilul ar trebuie să știe cum să câștige frumos dar și cum să piardă și să accepte înfrângerea ca un fapt ce face parte din viață. Recunoașterea greșelilor- Pentru a folosi el însuși cuvintele magice „te rog” și „îmi pare rău” este important ca pruncul să fie expus unor astfel de cuvinte în mediul familial . Astfel copilul va învăța să își recunoască greșelile și că acest fapt nu reprezintă o dovadă de slăbiciune ci un semn de demnitate și respect. Înțelegerea normelor sociale- este foarte important ca fiul sau fiica noastră să fie capabil/capabilă să discearnă ce este bine și ce este rău și să poată să își exercite drepturile fără a-i leza pe cei din jur. Să poată să spună „te rog” și „mulțumesc” în momentul în care solicită ceva și i se oferă ceva. Totodată normele sociale ne obligă să înțelegem că nu este bine să luăm în derâdere slăbiciunea unei alte persoane, bunul simț ar trebui să ne dicteze să ajutăm pe cel ajuns la „ananghie”. A fi tolerant cu ceilalți este un lucru benefic pentru societate. Bineînțeles că aceste elemente mai sus menționate sunt rodul a ani de experiență, încercări soldate cu succese sau eșecuri. Cei șapte ani de acasă ar trebui să reprezinte temelia vieții de adult, școala nu poate „să pună cărămizi” pe o temelie inexistentă sau șubredă, aceasta ar trebui să desăvârșască atitudinile, deprinderile căpătate și adoptate în cadrul fragedei copilării în familie. Este nevoie să existe o armonie și comunicare eficientă între familie și școală iar acolo unde sunt probleme, acestea să fie îndreptate cu mult tact de către părinți și cadre didactice deopotrivă.

1867

Jocul didactic-instrument de modelare a comportamentului preşcolarilor Prof. Radu-Istrate Niculina Prof. Cicu Mirela-Nicoleta G.P.P.,,Casuta Povestilor’’,Pitesti Primul mediu organizaţional cu care se confruntă copilul şi care exercită o influenţă profundă, cu rol facilitator pentru experienţele sociale ulterioare este gradinita.Studiile de specialitate subliniază faptul că prin integrarea copilului într-un grup social, el dobândeşte abilităţi în a se raporta la ceilalţi membri ai grupului, cu care învaţă să stabilească relaţii eficiente şi este ajutat să rupă relaţiile de dependenţă faţă de părinţi, prin afirmarea capacităţilor de autoservire: a mânca, a se îmbrăca, a se încălţa, a se spala, ceea ce îi conferă o altă libertate de acţiune. În cadrul programului instructiv-educativ din grădiniţă, copilul este cooptat într-un proces de construire sau elaborare a unui comportament care să-i permită afirmarea eului prin descoperirea competenţelor sale sau prin constatarea dificultăţilor pe care le are de învins. Noua orientare a educaţiei are ca ideal conturarea personalităţii omului de mâine, care să fie mai responsabil, căruia să-i pese de tot ceea ce se petrece în jurul său.De aceea, educatorii trebuie să-i înveţe pe copii să-şi dezvolte competenţe sociale, emoţionale, atitudini şi valori. Evoluţia sociabilităţii obiective, concretizată prin interesul copilului pentru alţii, cu care să poată acţiona împreună, se datorează principalei forme de activitate ce caracterizează preşcolaritatea: jocul. Aceasta este forma specifică a copilăriei de cunoaştere şi reproducere a realităţii imediate sau îndepărtate, a relaţiilor sociale etc. Fie că se joacă liber, fie organizat, copilul învaţă să respecte unele norme de conduită impuse de colectivul în care acţionează. Mânuit cu tact pedagogic de către educatoare, jocul este cel mai eficient mijloc de modelare practică a socio-afectivităţii preşcolarului. Educarea sociabilităţii se face prin încredinţarea unor sarcini şi responsabilităţi sociale, prin antrenarea copiilor în jocuri şi activităţi colective care au ca obiective generale facilitarea schimburilor şi comunicării cu alţii, „jocul împărtăşit fiind prima etapă a socializării” (Vincent, R., 1972, p. 264). Jocul are funcţie de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendinţa mereu accentuată a copiilor de a se acomoda la ceilalţi, dar şi de a asimila relaţiile cu cei din jur la eul său. Această funcţie este prezentă mai ales în jocul cu reguli, care înseamnă acceptarea normelor exterioare lui, dar care, odată asimilate, devin un bun câştigat de copil. Jocul didactic, formă a jocului cu reguli, facilitează procesul de asimilare, fixare şi consolidare a cunoştinţelor, iar datorită caracterului său formativ influenţează dezvoltarea personalităţii copiilor, de cultivare a proceselor cognitive superioare (gândirea, imaginaţia). În timpul dezvoltării psihologice a copilului, prin utilizarea unor variate forme de joc, se realizează o latură importantă a educaţiei, socializarea treptată a copilului. Prin participarea la joc, prin respectarea regulilor jocului, prin recunoaşterea învingătorului, prin spiritul de echipă se dezvoltă importante calităţi umane necesare dezvoltării armonioase din punct de vedere socio-emoţional. De asemenea, are un rol valoros în închegarea colectivului şi în formarea disciplinei conştiente. În joc, copilul este obligat să respecte iniţiativa colegilor, să le aprecieze munca şi să le recunoască meritele, să respecte regulile jocului şi să reacţioneze în conformitate cu ele, să-şi autoregleze propria activitate. Jocul didactic este o activitate a cărei acţiune este construită în scopuri didactice: se ţine cont de linia generală a evoluţiei copiilor şi se complică astfel regulile, complexitatea problemelor şi, în general, cerinţele către copii. Accentul în aceste activităţi cade pe utilizarea cunoştinţelor în contexte variate, pe rezolvarea şi construirea de probleme şi pe deprinderea ordinii în gândire, care poate influenţa copilul în plan atitudinal şi social. Jocul bine organizat şi pregătit constituie un mijloc de cunoaştere şi familiarizare a copiilor cu viaţa înconjurătoare, pentru că în desfăşurarea lui cuprinde sarcini didactice care contribuie la exersarea deprinderilor, la consolidarea cunoştinţelor şi la valorificarea lor creatoare. Acceptarea şi respectarea regulilor jocului îl determină pe preşcolar să participe la efortul comun al grupului din care face parte. Subordonarea intereselor personale celor ale colectivului, lupta pentru învingerea dificultăţilor, respectarea integrală a regulilor jocului şi a succesului final vor pregăti treptat omul de mâine. La începutul preşcolarităţii este evidentă incapacitatea copilului de a participa corelat şi concomitent cu toţi ceilalţi la toate etapele jocului, datorită faptului că realitatea lui subiectivă este mult

1868

dilatată, predominând încă egocentrismul; astfel, jocul practicat este sărac, copilul nu prezintă dorinţa de joc în grup pentru că înţelege greu jocurile care comportă un schimb reciproc, iar conflictul apare din dorinţa celor mici de a se juca cu acelaşi obiect, în acelaşi timp, prezenţa altui copil fiind percepută ca o ameninţare. În preşcolaritatea mijlocie, copilul cunoaşte şi aplică regulile, dar nu se poate vorbi încă de o integrare socială în joc pentru că socializarea regulilor jocului este în curs de desfăşurare: deşi jocurile au început să capete un caracter colectiv şi se trece de la rivalitate, de la însingurare la competiţie, ca formă naturală a relaţiilor, totuşi există o tendinţă de cvasi-colaborare în jocul didactic, motivaţia conflictului fiind reprezentată de dorinţa de a juca un rol preferat şi de dorinţa de a-l întrece pe celălalt. În preşcolaritatea mare se poate vorbi despre respectarea regulilor ca fiind un indicator de maturizare intelectuală şi afectivă a copiilor: preşcolarul mare se caracterizează prin conduite mai adaptate, se asigură că şi ceilalţi respectă normele de grup şi regulile jocului, apare acordul şi proiectul de joc, iar conflictul se iveste, de regulă, numai în urma încălcării regulilor jocului. Chiar dacă la început legăturile psihologice dintre copii sunt sporadice, fiind generate de prezenţa anumitor jucării sau a unei activităţi asemănătoare pe care o desfăşoară alături, dar nu împreună, rivalitatea care apare între ei, motivaţia conflictului – egocentrismul, demonstrează trăirea prezenţei celuilalt, deşi este o trăire confuză, dominată de identificarea proprie acestei vârste. După vârsta de 4 ani competiţia capătă valoare motivaţională: în cadrul activităţilor ludice şi în special datorită jocului didactic, prezenţa celuilalt se transformă într-un stimulent activ. Copilul simte nevoia acestei prezenţe, acceptă anumite reguli, dar îşi descarcă agresivitatea latentă prin competiţie (apare dorinţa de a nu fi întrecut). Începând cu vârsta de 5 ani, când activităţile sunt organizate pe bază de reguli, convenţii, norme ce trebuie respectate, celălalt este perceput ca partener egal de activitate, cu individualitate proprie, dorinţele acestuia fiind luate în considerare: apare jocul colectiv, în care fiecare joacă rolul său, dar ţinând cont de acţiunea celorlalţi parteneri; apar relaţii de colaborare şi, chiar dacă mai există fenomene ca certuri, întreruperi, excluderi şi autoexcluderi din activitate, acestea sunt, în general, semne de sociabilitate, pentru că viaţa socială şi înclinaţia care îi determină pe anumiţi copii să o caute multiplică prilejuri de conflict. Totuşi, cu cât copiii singuri reuşesc să le rezolve între ei, fără apel la autoritatea adultului, cu atât mai mult „există garanţia unei sociabilităţi şi socializări autentice” (Teodorescu, S., 1976, p. 87). În contextul jocului, unde relaţiile interpersonale şi cele de grup sunt principalele modalităţi de relaţionare, încep să se formeze primele trăsături caracteriale care se vor condensa în conduita copilului. Cerinţele exprimate de educatoare trebuie să fie conforme cu maniera în care copilul poate satisface aceste cerinţe: contradicţia dintre dorinţele şi aspiraţiile extinse ale copilului şi posibilităţile limitate de satisfacere ale acestora ar putea conduce fie la instalarea unor trăsături caracteriale pozitive şi la o conduită civilizată, fie la o conduită dezordonată şi la trăsături caracteriale negative. Jocurile didactice echilibrate, cu cerinţe gradate, care ţin cont de particularităţile individuale ale copiilor pot preveni criza negativismului infantil, asociată cu egoism, lipsa de sensibilitate faţă de alţii, ca şi disfuncţionalităţile din relaţiile acestora cu cei din jur, încurajând dezvoltarea iniţiativei, implicarea personală în activitate şi echilibrul. Socializarea conduitei preşcolarului şi evoluţia sociabilităţii se finalizează cu adaptarea socială a acestuia, care se referă la posibilităţile generale ale copilului de a face faţă dificultăţilor şi cerinţelor din ambianţa socială, dar şi cu dobândirea capacităţii sociale, concretizată în autonomie, iniţiativă, conduite corespunzătoare normelor şi valorilor societăţii. Adaptarea socială nu se poate face decât prin cucerirea succesivă a unor cercuri concentrice care se lărgesc în mod progresiv, mai ales că, afirma Alfred Adler, „inteligenţa nu s-a dezvoltat decât în mijlocul înţelegerii celorlalţi, ceea ce înseamnă să te apropii de semenii tai, să te identifici cu ei, să vezi prin ochii lor, să auzi cu urechile celorlalţi, să simţi cu inima celorlalţi” (Vincent, R., 1972, p. 265). Pe tot parcursul preşcolarităţii socializarea copilului se înfăţişează ca un proces continuu de structurări, restructurări şi interiorizări ale conduitelor şi relaţiilor socioafective adult-copil şi copil-copil. Numai participarea efectivă, şi nu aparentă, la activitatea colectivă de joc, acceptarea normelor, controlul reciproc al respectării lor de către fiecare şi de toţi, întâi pe plan practic, de acţiune, apoi transformânduse în cerinţe interioare, vor conduce la eliminarea egocentrismului, la înţelegerea şi acceptarea punctelor de vedere ale celorlalţi, la aprecierea situaţiilor în mod din ce în ce mai obiectiv, astfel încât preşcolarul va căpăta baza psihologică autentică a subordonării interesului individual celui colectiv.

1869

Aşadar, copilul preşcolar trăieşte noi experienţe în relaţiile cu cei din jur, experienţe la care trebuie să se adapteze şi să acţioneze nu numai în funcţie de dorinţele sale, ci să ţină seama şi de cerinţele celorlalţi. La nivelul grădiniţei, prin jocurile didactice copilul va învăţa să coopereze, să se conformeze regulilor de grup, să-şi armonizeze cerinţele sale cu cele ale grupului şi să acţioneze în conformitate cu acestea. Astfel de conduite de interrelaţionare au semnificaţia socializării copilului şi a valorificării potenţialului său din planul personalităţii, care se află într-o continuă dezvoltare şi expansiune. Pentru a se putea integra şi coopera eficient cu cei din jur, copilul trebuie să atingă un anumit nivel al socializării, care presupune o modalitate de percepere şi considerare a calităţilor celor cu care vine în contact. Educaţia desfăşurată în grădiniţă reprezintă un ansamblu de demersuri, o abordare complexă din punct de vedere socio-emoţional, cognitiv, estetic, psiho-motor, cu accent pe elementele formative, astfel încât copilul să fie capabil de însuşirea valorilor umaniste unanim acceptate. Activităţile didactice, jocul, sunt componente cu valenţe formative ce structurează direcţiile de dezvoltare a personalităţii copilului, căruia i se oferă şansa unei optime integrări, tradusă prin posibilitatea de a rezolva sarcini care necesită efort, voinţă, cooperare, perseverenţă, respectarea intereselor şi a muncii celor din jur, formarea atitudinii pozitive faţă de muncă şi educarea sentimentelor morale şi estetice.

1870

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE DE ACASĂ Prof. Radu Manuela Ramona Grad. Cu PP . Nr. 28 Brasov Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Cu toate că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Mediile educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Deoarece se pot spune multe pe această temă, mă voi opri în rândurile ce urmează asupra unui aspect foarte des întâlnit în ultimul timp în rândul preşcolarilor – „Petrecerile pentru copii”. Petrecerile reprezintă un eveniment social fundamental pentru copii. Întregul scop al unei petreceri este să fie împreună prietenii şi să se distreze. Uneori există un motiv anume, alteori aniversează câte un anişor în plus, însă indiferent de ocazie, sunt câteva lucruri ce trebuie făcute ca petrecerea să reuşească. Preşcolarii, sunt la vârsta celor mai importante achiziţii, astfel că într-un asemenea moment, ei pot fi antrenaţi, să exerseze deprinderile şi cunoştinţele însuşite. De când merg la grădiniţă, copiii au foarte mulţi prieteni. Ei vor să petreacă, să se distreze la aniversare alături de toţi prietenii lor. Aşadar petrecerea trebuie planificată minuţios, începând cu invitaţiile, pregătirea jocurilor şi terminând cu plecarea musafirilor acasă. Pentru ca vizita să decurgă bine, fără incidente majore, este bine să îi prezinţi copilului aceste reguli din timp, nu înainte cu doar cateva minute de a sosi musafirii sau de a pleca in vizită. De asemenea, dacă observi că cel mic a încălcat o regulă a codului bunelor maniere, nu te alarma. Explică-i pe un ton firesc cum trebuie să procedeze, fără a sancţiona greşeala în faţa celorlalţi. Iată cateva reguri pe care orice preşcolar trebuie să le deprindă atunci cînd vrea să petreacă ziua de naştere: se îmbracă cu haine potrivite de petrecere şi îşi întâmpină musafirii vesel, cu câte un salut pentru fiecare; dacă sunt toţi colegi de grădiniţă, nu este nevoie să facă prezentările, dar dacă sunt din medii diferite, copilul gazdă are obligaţia de a face prezentările; cadourilor trebuie să le acorde o importanţă depsebită, să le desfacă în faţa musafirilor; jocurile să fie gândite înainte, în funcţie de preferinţele invitaţilor; să existe moment de dans, muzică; „Poftiţi la masă!” Copilul gazdă are grijă ca fiecare musafir să aibă loc la masă şi îi pofteşte să servească din bunătăţi. „Vă mulţumesc” că aţi venit la mine la petrecere, că aţi fost alături de mine când eu am împlinit 6 ani. „Vă mulţumesc” pentru cadourile frumoase pe care mi le-aţi adus. Eu m-am distrat de minune, sper că şi voi v-aţi simţit bine. Aşa deprindem copiii să se comporte in societate în viitor. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

1871

FAMILIA ȘI FORMAREA PERSONALITĂTII COPILULUI Profesor Radu Mirela – Scoala Aninoasa Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susțin că acțiunea ei asupra persoanei este atȃt de mare, ȋncȃt ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Acesta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliză, psihologia socială şi sociologie, susținȃnd că familia este ,,adevăratul laborator de formare a persoanei”. Transformarea individului ȋn persoană, adică ȋn ,,individ cu status social” este, ȋntȃi de toate, opera familiei. Sunt două cauze care explică această influență a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul că acțiunea familiei se exercită mai de timpuriu, iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acțiune de socializare, ea fiind identică cu ȋntreaga lume socială a copilului. Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de ȋnvățare este că toate urcă foarte repede la ȋnceput şi apoi tot mai ȋncet, mai tȃrziu avȃnd deci o accelerare negativă. Aceasta ȋnseamnă că eficacitatea acțiunii mediului e foarte mare ȋn primii ani, mică mai tȃrziu şi foarte mică după 25-30 de ani, cȃnd totul devine fix şi imuabil; familiei ȋi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influența de la ȋnceput. Acest privilegiu este dublat de un al doilea: acțiunea familiei nu e numai cea mai timpurie, dar, multă vreme, e şi singura, fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preşcolară. Faptul de a fi născut primul sau ultimul, precum şi acela de a fi copii mulți sau puțini, are importante repercusiuni asupra dezvoltării persoanei. Să luăm cazul primului copil; multă vreme - un an cel puțin - el este singurul copil, ȋn consecință dragostea mamei şi a celorlalți membri ai familiei este concentrată asupra lui, fiind centrul de interes al tuturor. Dacă primul copil nu este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic; atunci atenția părinților față de el va creşte şi mai mult, ȋndeplinindu-i orice capriciu. Următorul caz – cȃnd primul copil este urmat de al doilea. Din unicul copil el ajunge cel mai mare şi astfel trebuie să fie cel mai cuminte, renunțȃnd la orice conflict ȋn favoarea celui mic. Atenția părinților trece dintr-o dată asupra copilului mic, copilul prim trecȃnd pe un plan secundar, suferind un fel de detronare. Datorita acestor renunțări pe care copilul mare este silit să le facă ȋn favoarea celui mic, precum şi a lipsei de afecțiune, copilul mare va dezvolta o personalitate de ȋnvins, ajungȃnd o persoană supusă şi introvertită. Ȋn cazul cȃnd acest complex al detronării ia forme mai grave, copilul mare ajunge la o serie de acte bolnăvicioase cu care reacționează față de părinți ȋn sens de răzbunare: urinatul ȋn pat este una dintre aceste reacții. Copilul mic, datorită faptului că se bucură de afecțiunea şi concursul părinților, reuşeşte, cu ajutorul lor, să iasă ȋnvingător ȋn cele mai multe conflicte; el va dezvolta o personalitate agresivă şi combativă, va fi o persoană cu o mare putere de inițiativă şi o fire extrovertită. Relațiile dintre frați şi surori nu depind ȋnsă numai de ordinea naşterii, ci şi de atitudinea părinților. E ȋn afară de orice ȋndoială că educația unui copil, judecȃnd după toată experiența pedagogică de veacuri, precum şi după rezultatele obținute de nesfȃrşitul şir al cercetărilor experimentale şi statistice, nu se poate obține nici numai prin pedeapsă, nici numai prin recompensă, ci printr-o justă combinare a lor. Această combinare variază de la individ la individ, după cum natura sa este mai recalcitrantă sau nu şi după ȋmprejurări dependente de situația socială şi economică a familiei. Uneori balanța e păstrată, alteori nu, pedeapsa sau recompensa trăgȃnd mai greu ȋn cumpană. Să luăm cazul cȃnd balanța e ȋn favoarea metodelor corrective, de pedeapsă. Ȋn acest caz, copiii sunt pedepsiți - şi adeseori ȋn modul cel mai brutal – pentru cele mai mici transgresiuni ale codului familial şi social. Uneori, această pedeapsă le e aplicată chiar din senin, pentru simplul fapt că părinții au un necaz care nu priveşte cu nimic copiii; ȋn alte cazuri, pedeapsa e aplicată deoarece părinților li se pare că progresul copiilor merge prea ȋncet, iar alteori fiindcă soții sunt certați sau, eventual, barbatul a suferit o admonestare sau pedeapsă la slujbă. Rezultatele ȋn toate aceste cazuri pot lua două căi: supunerea copiilor sau revolta lor. Ȋn cazul supunerii, copilul dezvoltă o personalitate foarte supusă, care nu are nicio părere şi nicio inițiativă, ajungȃnd personalități invinse, cu voințe frȃnte, cu mentalitate de sclav, incapabili de a da ordine. Ȋn societate sunt considerați copii cuminți şi buni, dați drept model. Situația lor devine neplacută atunci cȃnd ei părăsesc familia şi intră ȋntr-o luptă aprigă a vieții; de data aceasta ei se dovedesc nişte ȋnvinşi, pentru că sunt lipsiți de inițiativă şi curaj, nu ştiu să meargă pe propriile picioare şi ajung să fie repede dezarmați.

1872

Ȋn celălalt caz, de revoltă, copilul va ajunge să dezvolte o personalitate de revoltat, ȋn care dorul răzbunării clocoteşte continuu şi care aşteaptă prima ocazie de manifestare a rebeliunii sale, iar cu timpul va ajunge un revoluționar pornit contra oricărei ordini şi discipline, căutȃnd să răstoarne totul. Aşadar, personalitatea copilului, inclusiv capacitățile lui de ȋnvățare depind ȋn mare măsură de familia din care acesta provine, de atmosfera ȋn care se dezvoltă şi de modelele primite.

1873

Copilul în familie. Rolul părinților în educația copiilor. Prof. Radu Nicoleta Deși lumea contemporană se caracterizează print-o evoluție rapidă atât din punct de vedere științific, tehnic, cât și din punct de vedere cultural, printr-o mișcare continuă de idei, de descoperiri, de invenții, primele noțiuni educative încep tot în mijlocul familiei care în cadrul societății îndeplinește un sistem de funcții, având un rol esențial în educarea copiilor. Indiferent de dificultățile economice sau de altă natură pe care o familie le poate avea, aceasta influențează formarea personalității copilului, modului în care se comportă, expresia Cei șapte ani deacasă urmărind personalitatea copilului de-a lungul întregii sale vieți. Funcția educativă a familiei nu încetează nici după intrarea copilului la grădiniță, la școală, necesitatea păstrării legăturii cu instituțiile de învățământ fiind esențială. Familia are obligația de a respecta un sistem de cerințe socio-educaționale, de aceea trebuie să realizeze un colectiv familial stabil, să se preocupe permanent de sprijin pentru copii în toate situațiile prin care trece acesta, să le ofere dragoste în mod egal în cadrul familiei. Încă de la cele mai mici vârste, părinții formează caracterele, primele deprinderi de viață sănătoasă, de comportament adecvat situațiilor create . Regulile de bază pentru participarea la viața socială, cît și respactarea lor se formează în cadrul familiei . De aceea nerspectarea lor, lipsa unui comportament civilizat în cadrul societății generează expresia „N-are cei șapte ani de-acasă”. Trăsăturile negative, deprinderile greșit fomate în anii petrecuți în familie, vor fi greu de corectat mai tîrziu cănd copilul va fi la școală, cînd va deveni adolescent, apoi adult. Părinții sunt primii care contribuie la formarea și dirijarea personalității copilului. Ei sunt dublați de bunici care prin experiența lor de viață, aduc liniștea necesară familiei și înțelepciunea acumulată de-a lungul timpului. Deși adesea bunicii au tendința de a-și răsfăța nepoții, ei sunt cei care le stimulează creativitatea, imaginația prin poveștile, istorioarelor pe care le spun. Atât părinții, cât și bunicii trebuie să determine pentru educarea copiilor un comportament educațional, astfel încât să se mențină un climat familial optim, de liniște și de înțelegere. Expresia a crește un copil are sensul de a-l educa, de aceea în cadrul familiei el trebuie învățat să se comporte frumos, să respecte bunele maniere, acestea fiind învățate prin puterea exemplului, să comunice, să spună ceea ce simte pentru dezvoltarea unor relații solide între părinți și copii și îmbunătățirea artei conversației. Copilul trebuie învățat să socializeze, să-i respecte pe cei din jur, să spună întotdeauna adevărul, să fie pozitivi. Numeroși copii dau dovadă în etapa preșcolară de negativism care trebuie tratat cu calm, bunăvoință, răbdare și nu cu răutate sau cu intenția de pedepsire. Există, totuși, situații în care blândețea trebuie înlocuită cu un comportament ferm, uneori chiar sever, în cazul nerespectării anumitor reguli, fără însă a altera personalitatea în continuă formare a copiilor mici. La vârsta preșcolară copilul are nevoie din partea părinților de îndemânare, înțelegere, tact. Lipsa acestor aptitudini ale părinților poate duce la formarea unor trăsături negative de caracter. Copilul poate deveni instabil emoțional, agitat, introvertit, nesociabil. Una dintre cele mai mari greșeli făcute în educația copiilor este dată de cele mai multe ori prin exagerări, slăbiciuni afective. Din această cauză, descoperind slăbiciunile părinților, copilul poate reacționa fie prin îndârjire, fie prin a specula slăbiciunile părintelui, ceea ce duce la fuga de responsabilitate, la nerespectarea regulilor stabilite. Părinții sunt cei care trebuie să intervină în numeroase situații pentru a corecta comportamentul copiilor, prin blândețe, prin acordarea unei deosebite atenții în toate activitățile copilului, în caz contrar ajungânduse la dezechilibru la știrbirea personalității copilului. Violența verbală și fizică asupra copiilor reprezintă intervenții brutale ce trebuie excluse din rândul metodelor educative. Părintele are un rol dificil pentru realizarea unei bune educații a copilului, părintele trebuie să aibă cunoștințe teoretice și practice de pedagogie, psihologie, medicină, pentru a depăși situații neprevăzute pe care trebuie să le rezolve cu înțelepciune, răbdare și calm. În cei șapte ani de acasă, copilul trebuie să aibă dezvoltate anumite deprinderi, să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat, un nivel rezonabil de politeţe, învăţate din regulile impuse de familie,

1874

un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Este important de menționat că toată viața au de învățat atât parinții cât și copiii, de aceea Cei șapte ani de acasă nu se termină în momentul în care copilul ajunge pe băncile școlii. Odată ajuns la vârsta școlară, sarcina părinților în ceea ce privește educația se împarte cu îndatoririle cadrelor didactice care au un rol esențial în continuarea și completarea procesului instructiveducativ. De aceea, familia are un prim rol în educarea și formarea copilului, în timp ce școala constituie o a doua etapă în făurirea educației sale.

1875

FAMILIA – PRIMA ŞCOALĂ A VIEŢII Prof. înv. preprimar: Radu Zoica, Grădiniţa P. N. Nr. 3 Găeşti, Dâmboviţa Familia are rolul de a asigura copilului mediul potrivit de viaţă, afecţiune, dragoste, ocrotire, să reprezinte modelul de viaţă pe care copilul, încă de la naştere începe să şi-l însuşească. Părinţii sunt modele importante pentru copiii lor şi au rol deosebit în dezvoltarea socială, etică şi emoţională a acestora. Cine ar dori mai mult şi din toată inima, binele şi fericirea copilului şi cine ar putea iubi mai mult, mai sincer, mai generos decât părinţii. Misiunea de a fi părinte este deosebit de grea şi întotdeauna există teama de a nu face greşeli. Pregătirea copiilor pentru căpătarea independenţei şi pentru integrarea socială presupune participarea la activităţile familiale şi asumarea unor responsabilităţi prin care fiecare îşi îndeplineşte statutul şi rolul în familia sa Socializarea în familie se realizează printr-o serie de procese de învăţare deoarece familia este o mică societate iar legătura de afecţiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască oarecum ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte. De asemenea, ,,socializarea în cadrul familiei presupune existenţa mai multor componente, după cum urmează: normativă - transmiterea principalelor norme şi reguli sociale, cognitivă - dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult, creativă - prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi şi psihologică - dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu propriii copii şi cu alte persoane”. Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. Mediul familial, sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor deoarece copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale, copiindu-le prin joc în propria conduită a părinţilor. Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciproc, care manifestă stabilitate, iar membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. El se poate deci, adapta la realitate atunci când aceasta a fost întâmpinată fără anxietate, prin prezenţa securizantă a părinţilor De asemenea stilul educativ al familiei influenţează dezvoltarea cognitiva a copilului. Stilurile liberale, democratice oferă copiilor posibilitatea de a-şi manifesta individualitatea şi oferă condiţii optime pentru dezvoltarea lor din punct de vedere cognitiv. Se ştie că dezvoltarea limbajului are un rol deosebit în dezvoltarea personalităţii copilului. Preluarea de către copil, de la mamă, a folosirii structurilor gramaticale şi sintactice este un punct nodal în dezvoltarea limbajului. Diada mamă – copil constituie un sistem auto–reglator eficient în dezvoltarea activităţilor comunicative ale copilului. Cu cât îşi însuşeşte mai bine vorbirea, cu atât copilul poate fi educat mai uşor. Prin intermediul cuvântului se contribuie la educarea lui intelectuală. Utilizând limbajul, copilul poate să gândească, să analizeze, să compare, să clasifice şi să tragă concluzii asupra unor probleme ce se cer rezolvate. Astfel îşi dezvoltă gândirea, vocabularul şi modul de exprimare. În familie copilul descoperă spontan jocul mai întâi iniţiat de către mamă şi apoi de către ceilalţi membri ai familiei. Este esential ca copilul să se poată juca, dar este esenţial ca şi părinţii să se joace cu el. În cursul jocului apar primele manifestări de iniţiativă, de vioiciune, de stăpânire pe sine. Jocul corect învăţat influenţează individul pe parcursul întregii vieţi. Calităţi morale ca: spiritul de sacrificiu, curajul, perseverenţa se cultivă prin intermediul jocului. Dar tot prin joc se educă voinţa şi stăpânirea de sine, se dezvoltă acuitatea vizuală, auzul, inteligenţa şi spiritul de observaţie. Ies la iveală de asemenea şi trăsături pozitive de caracter şi cele negative. Astfel modestia se confruntă cu orgoliul, lipsa de interes cu egoismul, onestitatea cu viclenia. Nu există calităţi fizice sau intelectuale care să nu poată fi dezvoltate prin joc. Acesta reprezintă un eficient mijloc şi la îndemâna tuturor părinţilor, de dezvoltare a fizicului şi a spiritului. În timpul jocului, părintele îşi asumă rolul de observator, organizator, supraveghetor, partener de joc, dar şi un rol evaluator prin care poate fi încurajată autoevaluarea, dar şi stimularea reuşitei şi a încrederii în

1876

sine. Socializarea conduitelor, apariţia unor trăsături caracteriale au loc deci, în contextul jocului când relaţiile interpersonale sunt principalele modalităţi de relaţionare. În joc, în diversele activităţi ca şi în relaţiile generale cu cei din jur, încep să se pună bazele personalităţii. Părinţii trebuie deci să creeze un mediu stimulant, să se joace, să vorbească mult cu copii lor, să le creeze sentimentul de siguranță pentru a putea înţelege temperamentul copilului şi cum să comunice în mod democratic cu acesta. Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinți iar pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, în duioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră. Maniera în care părintele îşi educă copilul este specifică, unică, originală, reflectând nivelul de cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale, concepţia despre educaţie pe care o posedă. Stilul parental este probabil cea mai importantă problemă a sănătăţii publice pe care societatea noastră şio pune. Stilul parental adoptat în educaţia copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării psihice a acestuia, principalele domenii comportamentale care o definesc fiind cel cognitiv şi social-afectiv. Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt. „Cei 7 ani de acasă” sunt hotărâtori în procesul de adaptare şi integrare la viaţa şcolară şi, implicit, in viaţa socială marcată de influenţele mediului socio-economic. Familia este instituţia primordială unde copilul dobândeşte cea dintâi şcoală a vieţii. Bibliografie: DOLEAN I., Dolean D., „Meseria de părinte”, Editura Aramis, 2002; E. STĂNCIULESCU, „Sociologia educaţiei familiei”, Editura Polirom, Iaşi, 1998; E, VRĂŞMAŞ, „Educaţia copilului preşcolar”, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2003; E. VRĂJMAŞ, „Consilierea şi educaţia părinţilor”", Editura Aramis, Bucureşti, 2003; I. MITROFAN, N.MITROFAN, „Familia de la A la Z”, „Mic dicţionar al vieţii de familie”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. *** Familia şi rolul ei în viaţa copiilor- http://jurnalspiritual.eu/familia-si-rolul-ei-in-viata-copiilor/

1877

Cei 7 ani de acasă! Radut Ionela Cristina Motto: ,, Fie-vă dragi copiii, purtaţi-vă cu ei blând, învăţaţi-i ce e de folos, fiţi drepţi şi-ţi vedea că nu-s sălbatici. Schimbaţi-le des ocupaţia, jucaţi-vă cu ei, căci între copii trebuie să fii şi tu copil. Nu vă vărsaţi veninul amărăciunii voastre în sufletul copiilor, că-i păcat…”(Ion Creangă) Cei mai frumoşi şi preţioşi ani, 7 ANI, se concentrează în jurul verbelor ,,a învăţa”, ,,a explora”, ,,a întreba”. Putem analiza, exprima ,,Cei 7 ani de acasă’’ pe toate continentele, fiecare având o modalitate unică de educare a copiilor pentru supravieţuire, cunoaştere, relaţionare, adaptare, curaj. Lecţiile comune de început de viaţă sunt aceleaşi. În primul rând, copiii învaţă să rostească numele celor care le-au dat viaţă, învaţă să se desprindă de sol, astfel explorează mediul în care cresc şi se formează. De asemenea, învaţă să asocieze numele obiectelor cu multe cuvinte corespunzătoare, învaţă să formeze propoziţii cu cele mai simple cuvinte, să cunoască şi să înţeleagă mult şi multe folosind cât mai des întrebarea ,,De ce”? Universul educaţional al fiecărui copil este mediul în care creşte alături de familie.Copilul este precum o bucata de lut pe care părinţii trebuie să o modeleze cu mare răbdare, multă atenţie, empatie, calm, disponibilitate afectivă, joc, creativitate, bunătate, frumos, simplitate… A fi părinte este o binecuvântare, a educa un copil reprezintă o provocare imensă, o nesfârşită listă de întrebări la care trebuie să găsească soluţii, un transfer de atitudini, de comportament de la părinte la copil. Rezultatul educaţiei pentru copil semnifică în primul rând oglinda noastră ca adulţi. Un copil şi-a întrebat părintele: ,,De ce trebuie să ascult tot timpul?”. Atunci părintele a trebuit să găsească rapid un răspuns care să fie transformat într-un mesaj clar, la obiect din care copilul să înţeleagă ce a vrut să exprime. ,, Ascultăm pentru a învăţa”, acesta a fost răspunsul dat copilului. Ce poate învăţa copilul? Învaţă cum să discearnă binele de rău, cum să se adapteze în situaţii noi, cum să dăruiască, cum să împartă obiectele, cum să respecte, să aprecieze, sa daruiasca iubire si cum sa se faca iubit prin atitudinea sa. Cei 7 ani de acasă reprezintă o etichetă pe care orice fiinţă o poartă toată viaţa. Cu cei mai importanţi ani, copilul ce devine adult, poate deschide uşi, inimi, poate găsi rezolvare diverselor probleme prin capacitatea de a înţelege şi prin răbdare. Nimeni nu ştie care e secretul în formarea celor mai buni 7 ani de acasă, deoarece fiecare familie are un cod propriu de valori, de toleranţă, răbdare, dăruire, iubire, iar fiecare copil e unic. Parinţii sunt datori să deschidă sufletul, inima copilului către lumea din jur, să vegheze asupra siguranţei şi sănătăţii lui. Oare putem realiza câte lucruri învaţă un copil în cei 7 ani de viaţă? Cu siguranţă noi, adulţii, nu învăţăm atât de multe lucruri. Poate de aceea se spune că buretele care tinde să absoarbă tot, direct proporţional cu nevoia de cunoaştere, este copilul. Dacă ne derajează ceva în educaţia copilului, să nu uităm ca noi l-am format; atunci poate e nevoie să schimbăm ceva la noi înainte de a pretinde copilului schimbarea. Chiar dacă un adult nu e părinte, asta nu înseamnă ca nu poate ajuta, îndruma, sfătui ori învăţa un copil. Am fost cândva copii şi ne-am bucurat când cineva ne-a ţinut companie în jocurile copilariei, iar mai târziu ne-au rămas adevăraţi sfătuitori, ghizi ca adulţi. Aşadar, să iubim copiii şi să nu uităm pe copilul din noi, pentru că doar aşa putem empatiza cum se cuvine cu propriul copil sau cu un copil! ,, Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte şi florile vieţii tale înfloresc singure!” ( Rabindranath Tagore)

1878

ROLUL PARTENERIATULUI ÎN EDUCAŢIE Prof. înv. preşcolar RĂDUŢĂ ELENA Liceul Tehnologic Cioranii de Jos, jud. Prahova Grădiniţa cu P.N. Cioranii de Jos (structură) „Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista atunci când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.” (Maria Montessori) În şcoala contemporană eficienţa educaţiei depinde de gradul în care se pregăteşte copilul pentru participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care reuşeşte să pună bazele formării personalităţii copiilor sub aspect psihointelectual, fizic şi socioafectiv, pentru o cât mai uşoara integrare socială. Complexitatea finalităţilor educaţionale impune îmbinarea activităţilor curriculare cu cele extracurriculare iar parteneriatul educaţional, ca set de intervenţie complementară, apare ca o necesitate. Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părţi care acţionează împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune în condiţii de comunicare, coordonare şi cooperare şi presupune împărţirea responsabilităţilor în derularea unei acţiuni cu precizarea obligatorie a atribuţiilor şi contribuţiilor acestora, aspect statuat printr-un acord de parteneriat (convenţie, protocol, înţelegere, contract). Parteneriatul educaţional trebuie privit ca un factor pozitiv care vine în sprijinul dezvoltării instituţiei, presupune participarea activă a tuturor celor implicaţi şi constituie în acelaşi timp un punct forte în vederea stabilirii unei interacţiuni constructive între partenerii implicaţi, motivaţia fiind integrarea grădiniţei în mediul comunitar şi participarea activă la formarea viitorilor adulţi. Educaţia copilului este o acţiune care presupune schimb de experienţe, de valori între adulţii care îl susţin în dezvoltarea sa şi cu care intră în contact, motiv pentru care trebuie acordată în regim prioritar importanţa cuvenită partenerilor educaţionali. Date fiind complexitatea şi gradul impactului educaţiei asupra întregului sistem social, creşte necesitatea colaborării în parteneriat cu o categorie foarte largă: întreg personalul angajat în sistemul de învăţământ, toţi copiii cuprinşi în sistemul de învăţământ, părinţii copiilor, organizaţii nonguvernamentale, reprezentanţii cultelor religioase, autorităţi locale, instituţii de învăţământ din alte ţări. Obiectivul general al oricărei acţiuni de parteneriat trebuie să fie dezvoltarea unei serii de categorii de conduite necesare in viaţă: curiozitate investigatoare, originalitate şi independenţă în gândire şi acţiune, imaginaţie, fantezie, perseverenţă. Toate instituţiile partenere promovează asigurarea egalităţii şanselor în educaţie, revigorarea spiritului civic şi a mentalităţilor comunitare, promovarea dialogului, transparenţei şi a comunicării deschise, încurajarea iniţiativei şi a participării la proiecte educaţionale, dezvoltarea colaborării si cooperării, încurajarea autodisciplinei şi a responsabilităţii, dezvoltarea personalităţii copilului şi integrarea lui în societate. Grădiniţa trebuie să se afle în dialog autentic şi permanent cu societatea, străduindu-se să realizeze punţi de legătură între nevoile educaţionale, resursele intelectuale ale copiilor şi perspectivele de dezvoltare ale societăţii. De aceea parteneriatul nu este un proces spontan ci este o activitate organizată, susţinută, conştientă, direcţionată spre problemele educative ale copiilor. Aceste activităţi întregesc activitatea educativă a grădiniţei, aducând un surplus informaţional copiilor şi completându-l cu exemple concrete, întregindu-se, completându-se şi lărgindu-se astfel experienţa de învăţare formală cu experienţa de învăţare non- formală. Copiii devin capabili să înţeleagă lumea în care trăiesc şi să o transforme, să se cunoască pe sine şi să se transforme, să se exprime, trăiesc experienţe reale, sunt puşi în situaţii model pentru viaţa lor viitoare ca adulţi, învaţă să reacţioneze adecvat la situaţii date, să colaboreze, să comunice, să aibă iniţiativă, să devină creativi. Ilustrând realităţile vieţii lor cotidiene, activităţile specifice grădiniţei, familiei şi comunităţii din care fac parte, variatele forme de exprimare ale copiilor dobândesc atât rol

1879

formator cât şi informator. Rezultatul actului lor creator devine astfel cartea lor de vizită, dar şi a unităţii de învăţământ şi, generalizând, putem avea încredere în puterea viitoarei generaţii de adulţi de a-şi crea un mod de viaţă fundamentat pe principii sănătoase, tolerantă, cooperare, spirit civic, pozitivism. Pentru a avea o relaţie activă şi pozitivă cu preşcolarii trebuie să ştim să le descoperim trebuinţele şi nevoile pentru ca legăturile între copil şi adult să se bazeze atât pe încredere dar mai ales pe respectul reciproc. Factorul primordial în educarea unui copil pentru a putea avea „cei şapte ani de-acasă” este familia şi de aceea colaborarea între grădiniţă şi mediul familial trebuie să se bazeze pe o bună cunoaştere reciprocă. Parteneriatul grădiniţă familie organizat corect duce la o educaţie solidă, fără pericolul de eşec şcolar mai târziu, la formarea unor deprinderi şi bune practici de relaţionare si comunicare, dezvoltarea unor atitudini pozitive fată de problemele educative ale preşcolarilor. Parteneriatul grădiniţă - familie are nevoie să fie unul democratic pentru că astfel pot fi găsite resurse extrabugetare (sponsorizări, donaţii) pentru îmbogăţirea bazei materiale a grădiniţei, părinţii sunt astfel implicaţi în pregătirea şi organizarea activităţilor proiectate pentru a crea un climat educativ stimulativ pentru preşcolar. Părinţii sunt implicaţi în acţiuni extracurriculare cu copiii, putând participa la activităţile demonstrative din clasă. Au loc şi schimbări calitative în realizarea parteneriatului dintre educatoare şi părinţi prin creşterea competenţei psihopedagogice a educatoarelor printr-o mai ampla pregătire continuă, prin creşterea calităţii schimbului de informaţii şi sugestii educative prin consultaţii individuale şi colective şi prin încurajarea părinţilor de a participa la activităţi de consiliere. Din experienţa proprie am obţinut rezultate pozitive ale parteneriatului cu părinţii prin dotarea clasei cu materiale didactice, prin participarea la activităţile din clasă, prin voluntariat ori de câte ori am cerut ajutorul în organizarea anumitor activităţi, prin schimb de informaţii, aprecieri şi sugestii, prin colaborarea în activităţile gospodăreşti. Am organizat serbări cu ocazia Sărbătorii Crăciunului şi a Zilei de 1 Iunie, evenimente cu prilejul cărora am colaborat cu familiile la crearea costumelor, la realizarea filmărilor, la pregătirea cadourilor pentru copii, la bunul mers al activităţilor şi am organizat expoziţii cu lucrările copiilor pe diferite teme. Am încheiat parteneriate cu reprezentanţii Bisericii, participând la slujbe specifice sărbătorilor şi realizând expoziţii cu lucrări adecvate, am participat la activităţi organizate cu Poliţia Rutieră, am colaborat cu echipe de teatru de păpuşi, am organizat cu copiii şi părinţii acestora activităţi de strângere a deşeurilor din mediul apropiat grădiniţei în cadrul Parteneriatului “Şcoala pentru o Românie Verde”, încheiat cu Asociaţia Zibo.ro şi nu în ultimul rând, la simulări de incendiu organizate de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Judeţului Prahova. Astfel de exemple pot continua şi se pot diversifica de la un cadru didactic la altul, de la o unitate şcolară la alta, toate fiind experienţe benefice pentru că toţi factorii implicaţi: copiii în primul rând, părinţii, grădiniţa şi nu în ultimul rând comunitatea, valorifică aceste experienţe care stimulează şi sărbătoresc succesul educaţiei, fiecare simţindu-se valorizat, implicat, important şi de folos celor din jur. BIBLIOGRAFIE: Dumitrana, Magdalena – „Copilul, familia şi grădiniţa”, Ed. Compania, 2000 Paişi Lăzărescu, M., Ezechil, Liliana – „Laborator preşcolar”, Ed. V&I, 2002 Revista Învăţământului Preşcolar nr.3-4/2005

1880

CEI ŞAPTE ANI DE ACASA PROF.RĂMNEANŢU SIMONA GRĂDINIŢA P.P. ŞAG, JUD .TIMIŞ ,,Copilăria e o lume aparte,pentru noi o lume fantastica,ireala,pentru cei ce fac parte din ea dimpotrivă,una reală şi plină de armonie’’. Eugen Heroveanu Fără nici o indoială pentru fiecare părinte copilul este ,,lumina ochilor’’ săi,drept pentru care se străduieşte cu vreme şi fără vreme să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i asigura acestuia o educaţie aleasă,sănătoasă şi temeinica încă de la o vârstă fragedă.Copilul vede,aude,înţelege şi-şi dezvoltă câmpul acţional după exemple. Să îi fim model,nu doar exemplu! Construcţia celor ,,7 ani de-acasă’’ este un proces îndelungat,proces în care avem nevoie de parteneri. Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor.Dezvoltarea umană a fost întotdeauna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători.Nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în deyvoltarea omului. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere,nici de deyvoltare este acela de îngrijire.Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi,bunici sau comunitate,în vederea asigurării sănătăţii,nutriţiei,dezvoltării psihosociale şi cognitive a copilului.Nevoile fundamentale ale copilului sunt:protecţie,alimentaţie,asistenţă medicală,dragoste şi afectiune,interacţiune şi stimulare,securitate. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune.Dezvoltareae definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate.Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe,achiziţionează deprinderi,are comportamente adecvate,adaptabile,se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi.Factorii ereditari şi de mediu,unici în cazul fiecărei persoane,influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copiluluide aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici.Clasificarea domeniilor dezvoltării (după Buoom) cuprinde:dezvoltarea fizică,dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea psiho-socială. Înţelegerea fiecărui domeniu al dezvoltării contribuie la contirarea ,,portretului” copilului, care e util pentru evaluarea caracteristicilor imediate şi permanente legate de abilităţile copilului şi comportamentul lui. Părinţii trebuie să înţeleagă şi să cunoască elemente despre dezvoltarea copilului pentru:*a sprijini creşterea şi dezvoltarea copilului şi pentru a-l ajuta să-şi atingă maximum de potenţial; *a avea aşteptări realiste de la copil,în funcţie de vârsta şi gradul său de dezvoltare;* a şti ce să caute când observă că este vorba despre întârzieri în dezvoltarea copilului; *pentru a putea solicita ajutorul specialiştilor. Teoria ierarhiei nevoilor de dezvoltare ale copilului (A. Maslow) afirmă că fiinţele umane au nevoi caracteristice şi că este nevoie de satisfacerea nevoilor de bază:nevoi fiziologice (aer,mâncare, apă, odihnă, îmbrăcăminte); nevoi de securitate (siguranţa fizică şi psihică); nevoi de apartenenţă (contactele sociale); nevoi de stimă (nevoia persoanei de a se simţi valoroasă,competentă şi respectată); nevoi de autoîmplinire (vizează construirea unei imagini de sine favorabile,precum şi dobândirea capacităţii de autocontrol). Sănătatea deplină,creşterea şi dezoltarea armonioasă a copilului nu se pot asigura decât în strânsă dependenţă cu mediul în care acesta trăieşte şi depind de o respectare strictă a normelor de igienă personală şi a colectivităţii în care copilul îşi petrece o mare parte din activitatea zilnică (acasă şi la grădiniţă). Nevoile copilului de sănătate,igienă,nutriţie sunt: igiena corporală,igiena îmbrăcămintei şi a încălţămintei, locuinţa şi camera copilului, activitatea zilnică (volumul şi intensitatea activităţilor), creşterea imunităţii copilului şi alimentaţia copilului (Piramida alimentelor,stil de viaţă sănătos). Din prima copilărie se formează ideile despre lume şi este general acceptată ideea că obiceiurile alimentare formate în copilărie rămân fixate pentru întreaga perioadă de existenţă a adultului. Educaţia pentru sănătate pe parcursul copilăriei timputii formează obiceiurile şi atitudinile pentru tot timpul vieţii.Emoţiile determină comportamentele copilului. Este importantă pentru dezvoltarea copilului modalitatea în care adultul facilitează sau descurajează exprimarea emoţiilor specifice: experimentarea exagerată sau lipsaexperimentării unor emoţii de către copil poate dezvolta riscul apariţiei unor perturbări în dezvoltarea sa. În perioada preşcolară copiii înţeleg cauzele emoţiilor şi comportamentele celorlalţi şi le vor integra în schemele de comportament social (empatia faţă de ceilalţi,deprinderea de a coopera şi modera conflictul prin înţelegerea emoţiilor şi abilităţilor de a se integra într-un grup).Copilul dobândeşte competenţe emoţionale:*prin reacţiile părinţilor sau ale educatorilor la emoţiile exprimate de el; *prin discuţiile

1881

despre emoţii; *prin exprimarea propriilor emoţii. În jurul vârstei de 5 ani,interesul afectiv al copilului se mută spre alte persoane- doamna educatoare, o colegă sau un coleg de la grădiniţă. Pentru o dezvoltare armonioasă,copilul are nevoie să-şi dezvolte un sentiment pozitiv al identităţii.Primul element de identificare este corpul. Al doilea element de identificare este familia (roluri,comportamente acceptate şi aşteptate,valori şi norme ale familiei). Educatoarea trebuie să-i asigure copilului şi familiei sale un sentiment pozitiv al identităţii etnice şi culturale. Prejudecăţile adulţilor duc la deformarea imaginii copilului despre sine,la stima de sine scăzută şi la încrederea slabă în propriile valori,capacităţi şi aptitudini Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie,trebuie să ne îndepărtăm de sensul didactic,pedagogic pe care-l acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem ainte adevărul celor ,,cei 7 ani deacasă”.Intervenţiile educative (pentru copil sau pe lângă copil) :copilul le asimilează,le integrează ca modele relaşionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa,prin valenţa formală a educaţiei. Educatoarele au preocupări reale pentru ridicarea nivelului intelectual al copiilor,folosesc metode şi procedee eficiente pentru îmbogăţirea cuoştinţelor copiilor,manifestă o grijă aparte pentru formarea unui comportament civilizat al copiilor. Există repere generale care trebuiesc urmărite şi care se reflectează în dezvoltarea copilului,în forma de manifestare a acestuia,în obiceiurile pe care le are,în tipurile de acţiuni în care intră,în modul în care copilul face faţă situaţiilor problematice,în iniţiativele pe care le are. Valorile relaţiilor parentale de calitate sunt: *căldură şi afecţiune;*limite clare şi bine precizate;*răspuns imediat la nevoile copilului; *sancţionare educativă,constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; *respect; *deschidere şi comunicare;*recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; *confidenţialitate şi încredere reciprocă. Relaţiile mult prea permisive ,fără limite şi reguli,determină comportamente imprecise,agresive şi imprevizibile din partea copilului.Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă,de respect de sine şi supunerii necondiţionate din partea copilului.Există comportamente inadecvate ale parinţilor care afectează dezvoltarea integrată a copilului:*lipsa regulilor în famili; *îngrijirea şi supravegherea inadecvate; *disciplina rigidă şi pedepse indecvate vârstei şi puterii de înţelegere a copilului; *neimplicarea în experienţele copilului; *agresiuni în familie; *aşteptări nerealiste de la copil. Familia are un rol deosebit în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului.De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă,dezvoltarea capacităţilor sale intelectuale şi afective. Copilul învaţă un comportament: *prin observarea adulţilor sau a celorlalţi copi; *prin imitare acomportamentelor celorlalţi; *prin modelul oferit de adulţi; *prin consecinţele pe care un comportament le are. Un copil pedepsit des devine mai încăpăţânat,mai rigid decăt unul pedepsit mai rar. Când lovim un copil îl învăţăm să ne deteste şi să se teamă de noi. Nu trebuie să învăţăm copilul nici ura,nici teama. *Copilul trebuie să fie în stare să facă ceea ce incercăm să îl învăţăm! *Copilul trebuie să fie pregătit să înveţe! *Copilul trebuie încurajat în tot ceea ce dorim să-l vedem făcând! BIBLIOGRAFIE: ***Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei- Laboratorul Teoria Educaţiei, coordonatori Mihaela Ionescu şi Elisabeta Negreanu, ,,Educaţia în familie- Repere şi practici actuale”,Ed. Cartea Universitara,2006; ***Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii,MECT, ,,Să construim împreună cei 7 ani...deacasă”,Modulpentrupărinţişi educatori,nr.7,Bucureşti,2008.

1882

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ prof. înv. primar – RAMONA DRĂGUȚ Școala Gimnazială, comuna Ionești, județul Vâlcea Conceptul ”cei șapte ani de acasă” este uneori utilizat cu multă ușurință, piersându-și astfel profunzimea, valoarea, chintesența. Comportamentul moral, civic reprezintă esența comunității, a liniștii și bunei înțelegeri. Copilul este oglinda părinților: el se comportă, vorbește și face ceea ce trăiește în sânul familiei. Perioada de până la 7 ani este foarte importantă, spun specialiștii, în dezvoltarea psihică a copilului. Modelele de comportament îi încurajază pe copii, ”le îndrumă” pașii, observația și imitația fiind specifice vârstei la care facem referire. Comportamentul adultului este esențial în dezvoltatrea pe toate planurile, nu doar morală, a copilului. Exemplul personal, argumentarea verbală, prin care se spune copiilor modul în care comportamentul lor îi afectează pe ceilalți, instrucțiunile despre cum să se comporte într-o anumită situație, explicarea motivului pentru care adultul a pedepsit copilul – sunt exemple prin care se reușește o educație morală timpurie. Gândirea morală se dezvoltă treptat, continuu și trebuie ”alimentată” permanent și prin mijloace adecvate. Astfel de teorii sunt frumoase, însă realitatea ne arată că nu se întâmplă întotdeauna să întâlnim, în primul an de școală, copii care să trăiască într-un mediu familial corespunzător, sau poate că părinții au pus pe locul doi educația în detrimentul activităților prin care reușesc să asigure traiul zilnic. Datoria noastră de educatori este aceea de a le fi, în primul rând, exemplu de comportament, conduită, ținută morlă, să fim apărători ai adevărului, nepărtinitori, corecți, etc. Cum reușim să ”implementăm” elevilor noștri un comportament moral, cu respectarea regulilor nescrise ale codului bunelor maniere? Părerea mea este că trebuie, pe lângă exemplul personal, să profităm de fiecare disciplină, de fiecare lecție și să punctăm astfel de reguli, norme, conduite. Poveștile, jocurile de rol, discuțiile libere, orele de educație civică, opționalele (”Codul bunelor maniere”, ”Cei șapte ani de acasă”, Educație pentru sănătate”), pauzele sunt momente prielnice pentru acest lucru. Discuțiile pe care le purtăm cu părinții în cadrul lectoratelor, al orelor de consiliere, trebuie să cuprindă și tema comportamentului civilizat și a normelor de conduită morală. Am discutat cu părinții și, la clasa I, am aplicat opționalul ”Codul bunelor maniere pentru cei mici”. Lecțiile s-au desfășurat interactiv, cu jocuri de rol, cu aplicații practice, astfel încât copiii să participe cu interes și cu plăcere la activități. Temele au fost variate: comportamentul în cadrul diferitelor grupuri, salutul, comportamentul în diferite ocazii – la joacă, la școală, în mijloacele de transport în comun, la teatru – copiii au fost să vizioneze o piesă de teatru , ținuta vestimentară, la masă, salutul, prezentarea, ce și cum primești sau dăruiești un cadou... și lista poate continua. Măiestria didactică ne ajută să dăm o mână de ajutor părinților în educația puiului de om. Copilul e ca o plantă, ca un copac: un copac, la început, e flexibil, maleabil, îl poţi îndrepta. Când a crescut mare, când a îmbătrânit, devine dur, inflexibil. Strâmb a crescut, strâmb rămâne. Nu-l mai îndrepţi. Aşa e cu copilul: nu este educat, modelat de mic, îmbătrâneşte şi moare cu apucăturile şi cu viciile lui. Spune o vorbă din bătrâni: picioarele calului bătrân nu le mai îndrepţi. Consider că este și de datoria noastră, a cadrelor didactice, să contribuim la educarea moral-civică a copiilor, la creșterea lor dreaptă, semeață, sănătoasă, onestă, virtuoasă. Pentru a trăi în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine este nevoie să cunoaştem şi să respectăm legile scrise şi mai ales nescrise ale comportării civilizate, e normal să fim liberi, dar să respectăm şi libertatea celorlalţi! Bibliografie 1. Schmoll, Mirela, Bunele maniere sau Cum să ne simţim bine între oameni, Editura Booklet, Bucureşti 2007 2. Armeş, Nicolae, ABC-ul comportării civilizate, Editura Ceres, Bucureşti, 1990.

1883

CEI 7 ANI DE-ACASA: RESPONSABILITATE SI INGREDIENTE ALE EDUCATIEI COPILULUI Prof. inv. Prescolar: Vasiliu Ramona Gradiniţa P.P. ,,Lumea Copiilor’’Constanţa Nicio perioadă a dezvoltării psihice umane nu are caractristici atât de numeroase, explosive, neprevăzute ca perioada preşcolară. În succesiunea vârstelor umane, această perioada se desfaşoară între 3-6/7 ani. În mod current această perioadă intră ca notificaţie în ,,Cei 7 ani de acasă’’, sintagmă prin care se evocă rolul formativ deosebit de mare al familiei în dezvoltarea psihică ce are loc. Nu este mai puţin adevarat că primii şase sau şapte ani de viaţă au o importanţă covârşitoare asupra viitorului fiecaruia dintre noi, în toate domeniile, dar mai ales în materie de psihologie. Pentru părinţii unui copil de vârsta aceasta, este foarte important să cunoască foarte bine etapele pe care acesta le traversează, pentru a-l putea ajuta sa se bucure din plin de toată dragostea şi experienţa lor. De asemenea, este hotărâtor ca aceasta perioadă să fie una pozitivă, din toate punctele de vedere. Toţi părinţii işi doresc un copil fericit şi vesel, dar nimeni nu este ferit de micile probleme educative, care nu înceteaza să apară, şi în faţa cărora sunt mai bine înarmaţi atunci când cunosc bine dezvoltarea copilului lor, din toate punctele de vedere: fizic, psihic, afectiv, social şi intelectual. În fiecare etapă, părinţii işi pun multe întrebări: ,,Oare copilul meu este prea timid?”, ,,Este normal să-şi sugă înca degetul?’, ,,Pot să-l invat eu sa citesască?”, ,,Ce jucarie să-i ofer?’’, ,,Cum să-l impiedic să vorbească urât?’’, etc. Ca parinte, am vrea sa fim calmi, iubitori, plini de bun simt şi disponibili. Ne regăsim însa, deseori, obosiţi, încordaţi, puţini pierduţi şi fără altă posibilitate decât aceea de a ne duce copilul la grădinita, opt sau zece ore pe zi. La trei ani, copilul este deja o mică personalitate. El are un trecut, cunoştinţe, experienţe proprii. Centrele lui de interes, însă, se învârt în mod special în mod special în jurului lui însuşi, al caminului - al cărui rege este într-o mică măsură - şi în jurul celor care trăiesc cu el. În următorii trei ani se acoperă, de fapt, anii de grădiniţă - copilul se va deschide spre lumea exterioară; işi va face prieteni, cu care va invăţa chiar să facă compromisuri, va trăi la grădiniţă lucruri pe care nu va vrea sa le povestească, va pune pune mii de întebări despre oameni, despre lumea din jurul lui şi va descoperii ca este un copil printre mulţi alţii. Pentru toate aceste descoperiri, el îşi va folosii energia debordantă de care dispune, un limbaj din ce în ce mai perfecţionat şi o dorinţă de noi cunoştinte şi aventuri niciodata satisfăcută îndeajuns. Nevoile copilului în cursul acestor trei ani sunt relativ simple: dragoste, securitate afectivă, fermitate, ascultare, deschidere spre lume. Însă lucrurile pe care le va învăţa, sunt esenţiale: să-şi controleze comportamentul, să ţină cont de alţii, să-ţi identifice sexul, să cunoască şi alte persoane în afară de mama lui, să se maturizeze şi să-şi dezvolte cunoţiinţele. Nimic din toate acestea nu este simplu de realizat şi se întămplă frecvent să apară mici probleme de comportament. De la trei la şase ani, copilul vorbeşte încă prin trupul lui într-un limbaj particular, pe care părinţii trebuie să înveţe să-l decodeze. Orice simptom (dureri de burtă fără cauză medicală, terori nocturne, agresivitate excesivă, refuzul de a merge la grădiniţă, etc) este un mesaj pe care copilul îl adresează părinţilor şi care, neînţeles devine din ce în ce mai puterinic. Părinţii folosindu-se de experienţe din propria lor copilărie, vor înţelege mai bine o anume dificultate, în timp ce pe de altă parte o vor exagera sau o vor disimula. Deseori, aceste manifestări pasagere dovedesc numai trecerea unei etape şi dispar apoi de la sine. Uneori este nevoie de ajutorul unui psiholog, pentru a îndeparta un eventual blocaj în dezvoltarea copilului. Părinţii atenţi si calmi vor găsii soluţii care să îi ajute să inţeleagă mai bine copilul şi să facă mai bine faţă micilor dificultăţi ce pot interveni oricând. Singura cerinţă este să-l însoţească, pe parcursul lunilor, în lungul drum presărat cu bucurii imense, mari descoperiri dar şi capcane, pentru a-l vedea pe micuţ, acum lipit de picioarele lor, cum devine ,,copil mare’’ care pleacă la şcoală cu ghiozdanul în spate, împreună cu prietenii lui. În conculzie, copiii sunt diferiţi. Ei nu au acelaşi temparament, nici aceleaşi gusturi, iar dezvoltarea lor nu este egală în toate domeniile. Câteva salturi înainte într-un sector pot fi însoţite de un regres în altul, ori să fie urmate de o perioadă puţin ,,dezordonată’’. Copilul ideal, descris în lucrări, nu este decât o nălucă. Părinţii nu trebuie să fie nici orgolioşi, nici neliniştiţi, dacă achiziţiile sau dezvoltarea copilului la o anumită vârstă nu coincid cu alte standardele descrise în diverse culegeri. Varietăţile, simţitoate în

1884

majoritatea cazurilor, nu au nicio importanţă asupra transformării progresive a copilului. Asadar, este esenţial să respectăm şi să susţinem fiecare copil în ritmul său, în transformarea sa progresivă, în funcţie de nevoile sale. Numai o cunoaştere profundă a dezvoltării normale a copiluilui, ii poate ajuta pe părinti şi copii să înveţe împreună. Fiecare copil este unic, fiecare părinte are povestea lui, fiecare familie are cultura şi obiceiurile sale şi nu există reţete în abordarea problemelor legate de educaţia copiilor. Rămâne ca fiecare părinte să hotărască, în final, care vor fi propriile sale metode educative şi care va fi atitudinea adoptată faţă de copil iar aceasta nu poate fi decât o relaţie de încredere, de respect, de securitate şi de dragoste. Un copil nu poate avea, decât cu rare excepţii, părinţi mai buni dacât cei pe care ii are. Bibliografe: • Alexandru J, , Breben S. , Bunescu V, , Cristea S. , Ghită G. , Cunoaşterea copilului preşcolar, editată de ,,REVISTA DE PEDAGOGIE’’ , Editura Liceum 1992 • Bacus A. , Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora 1998

1885

Cei șapte ani de acasă Râpanu-Irimia Nicoleta G.P.P.Lumea Florilor Năvodari, Jud. Constanța Copiii au nevoie mai mult de modele decât de critici. (Joseph Joubert). Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă

1886

nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1887

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Rătescu Roxana Școala Gimnazială nr 14, Brașov Expresia „cei șapte ani de acasă” se definește prin educația pe care părinții o oferă copiilor lor în primii ani de viață. Educația copilului începe cu cei șapte ani de acasă, perioadă în care regulile bunei purtări se absorb astfel încât totul să pară cât se poate de firesc. Specialiștii consideră că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Astfel, educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie și să citească sau a deveni un elev model la școală, ci se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: psihologică, socială, intelectual-cognitivă, etc. Adesea, cei șapte ani de acasă sunt caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Din păcate, astăzi, această expresie și-a pierdut din semnificație: pe de o parte, datorită faptului că acești copii încep să frecventeze școala la vârste mai timpurii, pe de altă parte, datorită schimbărilor socioculturale din cadrul famiilor. Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp cu propriii copii, confruntânduse cu problema echilibrării atribuțiilor familiale cu cele de la serviciu, lăsând sarcina educării copilului pe umerii școlii. Ideal ar fi ca între familie și școală să existe o bună colaborare, astfel încât elevul să beneficieze de o formare personală și profesională excelentă. Până atunci, însă, este de datoria părinților să construiască bazele educației copilului înainte ca acesta să se înscrie la o anumită formă de învățământ. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinții i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru: atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Așa cum știm cu toții, în primii ani ai vieții, copiii învață prin imitație și își aleg ca modele membri ai familiei. Astfel, de la părinți învață normele de conduită, iar bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Părinții îl pot învăța să spună adevărul, să se comporte frumos, să ajute și să respecte persoanele în vârstă, să se exprime corect, căci copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. De asemenea, este indicat ca părinții să stabilească și să impună reguli și limite în comportamentul copilului și să nu-l lase să facă numai ce vrea el. Dar, pe de altă parte, trebuie să îl învețe și să îl încurajeze să ia decizii referitoare la sine și la activitățile cotidiene. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1888

”Un copil care învață doar la școală este un copil fără educație” Prof. Înv. Primar Răchițan Corina Școala gimnazială Nr. 21, Sibiu Am găsit de curând un citat care mi-a plăcut atât din perspectiva de părinte cât și din perspectiva de dascăl ”Un copil care învață doar la școală este un copil fără educație”. Oricât ne-am strădui noi, dascălii să pregătim un copil pentru viitor nu o să reușim pe deplin dacă nu vin de acasă cu un bagaj de norme de comportament și conduită. Deseori ne întrebăm de ce copiii se comportă diferit în situații contextuale identice. Știm că fiecare dintre noi este diferit, că ne naștem cu un anumit bagaj genetic, cu aptitudini diferite, temperamente diferite și atitudini diferite. Fiecare dintre acestea pot fi modelate pe parcursul vieții într-o anumită măsură. Atitudinile sunt cele care pot fi cel mai mult educate. De aici diferența dintre comportamentele copiilor, dintre atitudinea lor într-un anumit context. Pe lângă ereditate, mediul și educația sunt cele care influențează dezvoltarea copiilor. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educatiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Dacă ne referim și la mediu, aici eu cred că cel mai important lucru este puterea exemplului deoarece copiii învață cel mai bine prin imitație. Ne întrebăm atunci de ce nu exista și o școală a părinților. Cei care vor să își educe copiii pentru a deveni adulți integri trebuie să se autoeduce mai întâi, să-și controleze comportamentul și limbajul. Este într-adevar un lucru foarte dificil, însă nu imposibil, mai ales în ziua de azi când există atât de multă informație. Pentru că cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți, iată câteva reguli esențiale de care ar trebui să ținem cont în educația și creșterea copilului până la șapte ani: - concentrează-te în educația lui pe arta conversației -învață-l bunele maniere prin puterea exemplului -stabilește și impune reguli și limite; nu uita să fii perseverent - nu încerca sa faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin -nu interveni niciodată de față cu copilul atunci când celălalt părinte îi spune ceva acestuia, când ia atitudine în urma unor fapte chiar dacă nu ești de acord cu decizia lui -evidențiază comportamentele pozitive, laudă copilul atunci când este cazul -nu uita să-i spui și să îi arăți în fiecare zi cât de mult îl iubești așa cum este el -explică-i cum ar fi trebuit să se comporte într-o anumită situație în cazul în care a greșit Chiar dacă trăim într-o lume cu multiple posibilități, ceea ce ne cer copiii este gratis. Aceea este atenția noastră. De multe ori ne spun Joacă-te cu mine! și noi răspundem Imediat, după ce îmi termin treaba!. Nu ar trebui să fie așa. Ar trebui să lăsăm orice lucru și să ne îndreptăm atenția asupra lor și mai mult, să profităm de această ocazie pentru a-i învăța ce e bine și ce e rău. Prin joc, mai ales prin jocuri de rol se pot imprima multe comportamente deziderabile. Cel mai important însă pentru un copil este să se simtă iubit necondiționat. În acest fel își va întări încrederea în sine și va deveni un adult încrezător, care la rândul său își va crește copilul cu multă iubire.

1889

Importanţa colaborării cu familia pentru asigurarea reuşitei şcolare Prof.înv.primar:Rădescu Cristiana Liceul Tehnologic Baia de Fier,Jud.Gorj Procesul de învăţământ joacă un rol esenţial în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru a sigura reuşita şcolară. Şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi ar fi educatorii fără sprijinul familiei. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea precedentă, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 4 – 5 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru.

1890

Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt. În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase. BIBLIOGRAFIE : Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997; Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.

1891

Cei şapte ani de acasă, importanţă, ingrediente… Prof. Rica Gavriluţă Grădiniţa P.P. nr. 29 Iaşi

"Este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convină cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc" (I. Kant). Cei şapte ani de acasă sunt rezultatul educaţiei, pe care părinţii şi educatorii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Şi pentru ca am amintit de educaţie, care înseamnă creştere, hrănire, cultivare şi având în vedere definiţiile care au fost date educaţiei de-a lungul timpului, putem considera educaţia ca fiind ,,o activitate socială complexă care se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate in mod conştient, sistematic şi organizat, în fiecare moment un subiect (individual sau colectiv), acţionând asupra unui obiect (individual sau colectiv) în vederea transformării acestuia din urma într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său biopsihic individual" (Ioan Nicola - "Manual de pedagogie", 1994). Educaţia în cei şapte ani de viaţă reprezintă suportul pe care se sprijină întregul viitor al copilului. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu la grădiniţă sau şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Cei şapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe tot parcursul întregii sale vieţi. Când ne gândim la cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care o primeşte copilul, de la părinţi, la comportamentul lui până merge la şcoală. Ori astăzi, responsabilitatea formării personalităţii copilului revine în mare măsură grădiniţei, şcolii, pentru că schimbările produse în societate cu privire la ocupaţiile părinţilor, plasează copilul în mediul instituţionalizat mult mai devreme şi o mare parte din zi. Auzim tot mai des remarca „…aşa te-a învăţat la şcoală ?” în cazul observării unor comportamente nedorite, decât „…se vede că nu ai cei şapte ani de acasă !”. Formarea unor comportamente corespunzătoare ale copiilor depinde în egală măsură de cei doi factori implicaţi în educaţie, familia şi grădiniţa sau şcoala şi nu numai, de relaţia dintre părinte şi educator, de seriozitatea cu care se face educaţie în fiecare etapă de dezvoltare a copilului, de armonizarea relaţiei copil – adult. Dacă până la 2-3 ani copilul nu ştie ce e bine şi ce e rău, nu vede decât propriile nevoi, de la 3 ani este necesar să stabilim reguli şi limite, este momentul pentru a-l învăţa ce se cuvine şi ce nu se cuvine, a-l deprinde cu comportamente adecvate. În completarea regulilor şi limitelor vin recompensa şi pedeapsa ca o exprimare a mulţumirilor şi nemulţumirilor faţă de comportamentul copilului şi respectarea cu desăvârşire a acestora de către toţi cei implicaţi în procesul de educaţie şi dezvoltare al copilului. De asemenea un exemplu viu în formarea personalităţii copilului sunt modelele oferite de adulţi, de părinţi şi educatori, modele care întăresc purtările cuviincioase, politeţea, exemple care duc la conturarea unei educaţii alese. „Cu cât un copil a văzut şi a înţeles mai mult, cu atât vrea el să vadă şi să înţeleagă mai multe” precizează Jean Piaget. Datorită faptului că societatea în care trăim este într-o permanentă schimbare şi apar multe vulnerabilităţi, atât părinţii cât şi educatorii trebuie să aiba în vedere o adevarată lupta cu mediul, să fie foarte atenţi la mijloacele pe care le folosesc în a îndepărta influentele negative şi a crea mediul propice pentru formarea şi dezvoltarea copiilor. După cum bine se ştie familia este factorul primordial în educarea unui copil şi educaţia începe în familie, de aceea legatura dintre gradiniţă şi mediul familial va trebui să se întrepătrundă.

1892

Parteneriatul dinte gradiniţă şi familie, organizat corect, duce la o educaţie solidă, fără pericolul de eşec mai târziu. Copilăria reprezintă piatra de temelie a personalităţii în formare, iar prezenţa familiei în cadrul grădiniţei, şcolii va fi liantul între copil şi mediul necunoscut. Prin urmare iubirea pentru frumos şi adevăr, dragostea pentru cei din jur, respectul, sunt valori şi toate se dobândesc prin educaţie încă din copilărie. Şi cum ar spune Comenius „Toată viaţa este o şcoală, de la leagăn până la mormânt !”. * * * * *

1893

Cei şapte ani de-acasă prof.înv. primar Riciu Mihaela Şcoala Gimnazială, nr. 12, “B.P.Haşdeu” Constanţa Copilăria reprezintă baza formării adultului. De modul în care este clădită această bază depinde personalitatea omului de mâine. Aceasta este o realitate incontestabilă, demonstrată de toate studiile realizate asupra stadialităţii umane. Semnificaţia sintagmei “cei şapte ani de-acasă” este dictată de contextul istorico-social. La începutul secolului trecut, majoritatea părinţilor aveau un program clar, bine stabilit, activităţi petrecute împreună cu familia, îşi creşteau copiii conform valorilor impuse de societate: tradiţie, familie, religie, supunere etc. Vremurile pe care le traversămsunt mult mai dinamice şi mai complexe impunând spiritul de iniţiativă, autonomia şi capacitatea critică. Avem de-a face cu două categorii de părinţi: una preocupată de câştigul banilor, care nu ajung niciodată şi una forţată de traiul greu să găsească soluţii pentru a-şi întreţine familia. Acum majoritatea copiilor cresc în familii în care părinţii lucrează (poate chiar în altă ţară), cresc alături de bunici sau în familii monoparentale. De asemenea, foarte des este întâlnită situaţia în care li se impune copiilor un ritm alert de viaţă prin participarea la tot felul de activităţi sportive, artistice ş.a.m.d., presându-i cu pretenţii exagerate, limitând-le libertatea de alegere, de exprimare şi de joacă, fiind privaţi de atenţia şi afecţiunea care pun bazele care formează omul de mâine. Activitatea parentală legată de creşterea şi educarea copilului nu se rezumă doar la satifacerea nevoilor sale fizice şi nu presupune hipersolicitarea acestuia din dorinţa de a excela sau din nevoia de a-ţi asigura o după-amiază liberă, ci o muncă susţinută de educare, care, evident, nu se încheie la debutul şcolar al acestuia, când îl încredinţăm cadrului didactic odată cu o listă lungă de aşteptări de la acesta şi de la şcoală, ca instituţie. Intrarea copilului în clasa pregătitoare trebuie însoţită de un bagaj de deprinderi care fac dovada celor “şapte ani de-acasă”, precum deprinderile de autonomie personală, igienă (ştergerea nasului, legarea şireturilor, încheierea nasturilor, acoperirea gurii/nasului la strănut/tuşit, băgatul degetului în nas, servitul mesei etc.), politeţea, gestionarea corectă a emoţiilor (de exemplu, controlul mâniei), atitudinea faţă de greşelile personale sau ale colegilor, respectul pentru sine şi ceilalţi, responsabilizarea acestuia, oferirea unor modele corecte, mai întâi în familie, apoi în mediul înconjurător, simţul limitei, educarea copilului în spiritul adevărului, deprinderi de ordine şi disciplină etc. Aşadar, baza pe care formăm, ca părinţi, generaţia de mâine, capabilă să facă faţă unei societăţi în continuă schimbare, o reprezintă siguranţa, afecţiunea şi limita. Toate acestea se obţin prin exerciţiu şi prin oferirea de modele corecte, mai întâi în familie, mai apoi, împreună cu şcoala, cu întreaga societate. Bibliografie: 1. Dolto, Françoise, 2005, Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt trişti, Editura Trei 2. Ioan, Emilia, 2002, Cei şapte ani de-acasă, Editura Didactică şi pedagogică 3. Kazdin, E., Alan, 2009, Metoda Kazdin de creştere a copilului obraznic, Editura Meteor Press 4. Laniado, Nessia, 2009, Copii siguri de ei înşişi într-o lume nesigură, Editura All 5. Sacchi, Gaia, 2010, Copii centrifigaţi, Editura All 6. Vernon, Ann, 1998 Programul paşaport pentru succes, Editura RTS

1894

Cei șapte ani de acasă- bazele moralității Întocmit: prof. înv preșc. Rîtea Anamaria Moralitatea este privită ca un „sistem de norme care reglementează interacțiunile sociale și relațiile sociale ale indivizilor în cadrul societăților", după cum afirmă Smetana, iar relațiile interumane joacă un rol esențial în dezvoltarea aspectului moral. Prima societate pe care un copil o cunoaște este familia din care provine. Aceasta îi influențează și îi modelează persoana. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea familiei asupra persoanei e mult mai mare, ajungând până la a egala acțiunea celorlalte grupuri sociale, familia fiind considerată adevăratul laborator de formare a persoanei. Însă, pentru că oamenii nu se nasc cu aceste abilităţi, ele trebuie să fie predate şi practicate de îndată ce copilul devine receptiv la cuvintele şi acţiunile adulților, cercetările demonstrând că învăţarea bunelor maniere de a o vârstă fragedă are sorți de izbândă mai mari, copiii find mult mai receptivi în această perioadă. Grădinița, alături de familie, își aduce aportul propriu la punerea fundației educației morale a copilului. Unde altundeva decât la grădiniță copilul poate obține experiența interacțiunilor sociale și a relațiilor sociale în diferitele sale forme? Și o sală de grupă este o societate mică, cu modele și ritualuri, cu relații de putere și standarde pentru comportamentul copiilor. Aceasta este un spațiu educativ în care preșcolarul are ocazia de a învăța o mulțime de lucruri noi. In timpul petrecut la grădiniță, copilul își îmbogțește cultura generală și deprinde aptitudini noi, esențiale pentru viață, iar interacțiunile cu ceilalți creează mediul și scenariul oportun pentru a învăța noi reguli de comunicare și comportament, educatorii fiind responsabili pentru predarea onestității, a comportamentului drept, a respectării dreptului altora, precum și acceptarea responsabilității pentru propriile acțiuni. Cei șapte ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza educației morale corecte a copilului. Aceștia nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase care devin cartea de vizită a fiecăruia dintre noi. Succesul în viaţă este una din condiţiile fericirii personale. Pentru a avea succes în viaţă, trebuie să fim, în primul rând, buni cunoscători ai bunelor maniere. Pentru a avea maniere, trebuie să respecţi nişte reguli. Există o multitudine de situaţii sociale diferite care impun utilizarea bunelor maniere. Astfel, există câte un set de reguli pentru salutul interuman, pentru comportamentul în comunitate, pentru comportamentul în mijloacele de transport în comun sau în locurile publice, pentru conversația cu adulții sau cu copiii sau pentru a mulțumi. La prima vedere poate părea dificil şi copleşitor însușirea și implementarea corectă a acestora de către copii, însă adulții formează comportamentul copiilor oferindu- le în permanenţă ca exemple, în primul rând, propriul comportament, cunoscut fiind rolul imitației la această vârstă. Lecțiile pe care copiii le învață în fragedă pruncie devin abilităţi de viaţă. Acesta e și motivul pentru care „pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model”, după cum afirmă și pofesorul Vasile Gogonea. Totul este preluat de la adulți de către copii, iar standardele morale nu fac excepție. Acesta este și motivul pentru care adulții trebuie să facă tot posibilul, și uneori chiar imposibilul, pentru copii și pentru educația lor morală. Atitudinile şi faptele zilnice trebuie să se constituie într-o conduită general- umană pozitivă, pe care copiii o vor recepta ca atare și, astfel, și- o vor însuși în mod firesc. În acest fel, copiii vor dobândi capacitatea de a selecta din multitudinea de fapte sau acţiuni pe cele corecte și demne de urmat, devenind conștienți în timp de valoarea comportamentului moral. Un rol important în însușirea comportamentelor morale o are atât recompensa, cât şi lauda care devin instrumente foarte utile în diciplinarea copiilor. Dacă acestea sunt prezente imediat după apariția unui comportament corespunzător, ele cauzează o creștere a frecvenței comportamentului respectiv. Cu alte cuvinte, dacă într-o anumită situație cineva se comportă adecvat și este imediat recompensat, atunci crește probabilitatea ca acel comportament să se repete. (Martin G. , Pear J.) Se poate să- i învățăm pe copii să scrie și să citească, dar să nu uităm să ne întrebăm în permanență: dacă neglijăm să- i învățăm despre grijă și compasiune, au cu adevarat tot ce este necesar pentru îndeplinirea potențialului lor și realizarea unui sentiment de bucurie și satisfacție în viață?

1895

Bibliografie: www.debate.org www.feminis.ro www.parinti.com www.saptamina.md www.timpul.md www.viataingorj.ro

1896

“Educatia copilului in primii sapte ani de viata” PROFESOR INV PRIMAR:RIZEA MONICA SCOALA PRIMARA CERBU Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social.Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Asadar, cum il inveti bunele maniere?A-l invata bunele maniere este un proces zilnic, care va dura in timp si vei avea multe ocazii sa il indrumi in directia corecta. Tine minte aceste sfaturi:Chiar daca a gresit de cateva ori, nu te grabi sa tragi concluzia ca este prost crescut sau ca tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil sa aiba nevoie doar de una doua lectii de bune maniere pentru ca problema sa se rezolve. Explica-i clar si invata-l ce anume trebuie sa faca sau nu. In loc sa ii spui un scurt (si pentru el greu de inteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos sa ragai la masa, dar, daca o faci, se cuvine sa iti ceri scuze". Sau, daca zbiara prin casa, nu-i spune: "Inceteaza cu tipetele in casa", ci fii mai blanda, ca sa inteleaga in fond ce astepti de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea in casa". Daca cel mic isi exprima sentimentele folosind expresii sau atitudini mai putin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci incearca sa reformulezi. De exemplu, cand el zice: "Iahh, imi vine sa vars cand vad chestia asta verde", tu corecteazal spunand: "Frumos ar fi fost sa spui ca nu iti place deloc spanacul". Fii intelegatoare si accepta-i greselile. Aminteste-ti ca nu este inca suficient de matur pentru a sti bine cum trebuie sa se comporte in anumite situatii. Si noi, adultii, gresim adeseori, daramite ei...Educatia se face doar acasa, cu discretie, in familie. Nu ii tine prelegeri si nu il critica in public, nu il umili si nu il jigni fata de straini, chiar daca greseala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de fata cu altii dovedeste ca nici tu nu ai prea fost atenta la lectiile de bune maniere.Fii consecventa. L-ai invatat de la doi ani sa spuna "te rog" si "multumesc"? La 6 ani este evident ca ar trebui sa le foloseasca. Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Nu e niciodata prea tarziu ca sa invete ceva!Chiar daca cel mic este nazuros, obraznic sau suparacios, nu trebuie sa confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapa fireasca a dezvoltarii sale. Pana la varsta de 3 ani nu te astepta sa cunoasca si sa respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme sa il inveti sa utilizeze formule ca "te rog", "multumesc", "buna ziua" si "la revedere". Incurajeaza-l sa le foloseasca nu doar cu strainii, ci si in familie. Astfel, nu uita ca, dupa ce ii oferi paharul cu apa pe care ti l-a cerut, sa ii amintesti: "Acum, spune multumesc". Fii un bun exemplu pentru el - comporta-te calm si manierat, fara tipete si expresii deplasate si adreseaza-te politicos atat lui, cat si celorlalti din casa. Astfel, devii tu insati un exemplu. Pe de alta parte, nu uita sa il feliciti si sa il lauzi ori de cate ori micutul se dovedeste bine crescut.Cu putina creativitate, il poti ajuta pe micutul tau de 3 sau 4 ani sa inteleaga de ce unele lucruri trebuie facute intr-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventeaza jocuri in care el sa fie actorul principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir. Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o conversatie politicoasa. Gandeste-te la situatiile cu care te confrunti tu zi de zi si vei gasi pentru el numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admira. El se va distra, iar tu iti vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Foloses-te-te si de povesti, de carticele cu imagini, de muzica sau casete video cu desene animate.O data ce incep sa mearga la gradinita, cei mici devin tot mai independenti. Pentru ca nu vei fi tot timpul alaturi de el, va trebui sa ii dezvolti mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii si adulti. Acum ar trebui sa

1897

cunoasca si sa respecte manierele de baza la masa, sa poarte o conversatie cu adultii, sa stie cum sa faca si cum sa primeasca un compliment. De acum inainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari, etc. Poti incepe sa ii supraveghezi interventiile in discutii si sa ii explici ca este politicos sa il lase pe celalalt sa termine ce are de spus. Foloseste-te de exemplele din viata de zi cu zi, de la gradinita, de pe strada, dar fara sa faci pe profesoara. Nu il ameninta, folosind expresii ca: "Sa nu te prind ca faci vreodata ca Andrei, ca iti rup urechile". Cand greseste, atrage-i atentia si aminteste-i ce are de facut.Este varsta la care cei "7 ani de acasa" trebuie sa se fixeze definitiv in comportamentul copilului tau. Metoda pe care o poti folosi este cea clasica, adica a unei continue repetitii. Daca pana acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de buna cuviinta, acum a venit momentul cand trebuie sa fii mai categorica. In unele cazuri poti recurge chiar la mici pedepse (ii interzici de exemplu, televizorul, nu il mai lasi sa iasa afara la joaca cu prietenii, nu mai are voie o luna sa vada nici un film, etc.). De asemenea, daca intr-o anumita imprejurare (in vizita, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireprosabil, merita o recompensa, cat de mica. Daca a gresit, nu il critica de fata cu alte persoane straine. La aceasta varsta se simte foarte stanjenit daca i se face morala in public si va avea tendinta sa procedeze exact pe dos. Continua sa ii cultivi respectul pentru cei din jur.

1898

„ Cei 7 ani de-acasă" și copilul care nu este decât un copil Prof.inv.primar Maria Robu Este oare posibil ca educația să fie limitată la doar primii 7 ani de-acasă sau copilul - viitorul adult își „șlefuiește" modul de comportament de-a lungul întregii vieți? S-ar părea că da. Copilul contemporan cu noi nu mai petrece decât parțial cei 7 ani acasă. Unii chiar după un an ajung la creșă iar la 3 anișori „haide" cu el la grădinița de copii la doamna educatoare, apoi la școală la nici 6 ani la pregătitoare! Și atunci, mai e valabilă pentru cineva, are (nu are) cei șapte ani de-acasă? Poate că expresia rămâne perfectă pentru istoria educației din Roma antică, atunci când copiii erau crescuți și educați în familie până la vârsta de 7 ani și la frageda lor vârstă învățau practica religioasă și respectarea riguroasă a legilor după care erau trimiși la școală (doar cei cu posibilități materiale) însoțiți de un pedagog de obicei sclav înzestrat cu intelect. Copilul nu cumva ocupă un loc prea important în societatea actuală în care se afirmă primatul individului, se întreabă specialiștii în sociologia familiei? Constatăm că de la an la an, generațiile de copii din grădinițe și școli se diferențiază între ele din punct de vedere comportament, pretenții, limbaj și inteligență și nu putem spune că bunăvoința acestora și încrederea în noi (ca educatori sau părinți) le putem câștiga ușor fără o muncă stăruitoare, perseverentă, sârguincioasă și răbdătoare. Copilul și-a schimbat statutul în cursul ultimilor decenii ceea ce generează temeri și neînțelegeri, majoritatea scrierilor și discursurilor actuale asupra statutului copilului scoate în evidență fel de fel de lamentări. Există tendința de al vedea pe copil ca pe un „rege", privat de copilărie, caz în care sociologii prevăd necesitatea restabilirii autorității lui, a ordinii între generații, a redefinirii vârstelor, pentru ca cei în vârstă să-și asume vârsta și autoritatea, iar copiii să accepte că sunt mici. Recunoașterea copilului ca persoană, ca individ, nu înseamnă că acesta este un adult- ceea ce indică faptul că evoluția centrală a societății contemporane, individualizarea se extind acum și la copii. Natura socială a copilului în societate - afirmă psihologii, este dublă: este „mic" ceea ce nu o poate contesta cineva, dar el este și un individ ca oricare alții și trebuie tratat cu respectul cuvenit. Copilul, de la venirea lui pe lume, în mod obiectiv depinde de părinții săi și are nevoie de protecție, dar se pune întrebarea dacă această caracteristică poate fi suficientă? Din acest punct de plecare s-au ivit multe polemici. Anumiți experți presupun că adulții în societate și părinții în familie devin în mod automat „cei mici" din moment ce ei își cresc copiii și atunci, părintele ținând cont de nevoile și cerințele copilului său devine automat „supusul" acestuia. Modificările Convenției drepturilor copilului între 1924 și 1989 reflectă această dualitate a statutului. La început drepturile erau aproape exclusiv specifice copilăriei, apoi au fost lărgite prin recunoașterea drepturilor asemănătoare oricărui individ. Copilul este întradevăr fragil dar și respectabil ca orice ființă umană. Dualitatea este dificilă de stăpânit pentru copii, pentru educatori, pentru adulți. De exemplu, Suedia a interzis din 1979 sancțiunile fizice aplicate copiilor în cadrul familiei. Dacă ne gândim că o sancțiune fizică este justificată, poate fi pentru că acest copil are vârsta specifică exigențelor sale, dar dacă putem gândi din contra ca fiind nelegitimă, putem afirma că educația pe astfel de principii aduce atingere persoanei. Această tensiune permanentă persistă între „protecție" și „eliberare" și caracterizează individualizarea copilului. Ca o părere personală dar și ca o practică în profesiunea mea, noțiunea de „pedeapsă" nu a existat în vocabularul meu și bine ar fi să fie eliminată în educația școlară și chiar în familie. Ce poate înțelege copilul de 3 – 10 ani prin pedeapsă? Faptul de a recunoaște la un copil o identitate care nu se reduce la cel de „mic" – înseamnă că începând de la cea mai mică vârstă copilul trebuie să învețe altceva decât interiorizarea statutului său pentru a deveni el însuși. Acest punct de vedere este propriu societăților individualizate contemporane. Sociologii despart în două perioade modernizarea istoriei individualismului: Perioada timpurie, de la sfârșitul secolului al IX-lea până spre mijlocul anului 1960 când s-a pus accent pe calitatea de ascultare ca element central, copilul era ajutat de o autoritate să învețe să se supună rațiunii, cum să se separe de particularitățile ființei sale și să interiorizeze regulile vieții în societate. A doua perioadă de modernizare din 1960 până în prezent, marcată de dezvoltarea culturii în rândul tinerilor care reflectă importanța copilului în lume recunoscută de către adulți și la care au puțină legitimitate să intervină adulții, cel mai important lucru

1899

fiind dezvoltarea a ceea ce este propriu fiecăruia și nu ceea ce este comun tuturor, adică "Fii ceea ce esti!". În cadrul acestei educații nu se pot limita la a impune și transmite. Ei trebuie să creeze condiții pentru copil ca acesta să poată descoperi el însuși ceea ce poate fi realizat fără să aștepte să crească mai „mare". De aici apare complexitatea educației: Tăcerea dintre un părinte și copilul său interpretată ca o ,,prăpastie a generațiilor" poate fi înțeleasă ca simbol al procesului de autonomie. Apropierea dintre părinte și copil este descifrată ca semn al unei mari confuzii între vârste, partajul dintre generații dintr-o lume comună. Adulții au de respectat copilul cu titlu dublu, dar au și datoria să ceară respectul care le este datorat tot dublu, astfel, atât în calitate de părinte cât și ca persoană, ceea ce nu este același lucru. Ei se află întradevăr confruntați cu aceeași provocare, ei au ca cerință să depășească definiția statutară și să-și accepte pozițiile sociale pentru a-și crea propria cale de acțiune. Legătura mutuală și legătura emoțională se pot stabili timpuriu și permit copilului să aibă încredere în el. Totul se construiește în aceste legături de atașament. Acest sentiment dă naștere unei forțe care contracarează anxietatea și copilul va fi mult mai satisfăcut în viață. El are nevoie să aibă încredere în forțele proprii. Dacă ia o notă bună la școală el înțelege că a aplicat o strategie bună pentru că a învățat lecția, dacă nota este rea, el se va gândi că trebuie să schimbe strategia și să nu învețe lecția în utimul moment. Fără încrederea in sine, care este baza învățării, el nu va putea reuși să învețe. Orizontul educației nu este cel al confuziei rolurilor și locurilor, este mai degrabă cel al complexității muncii educative. Copilul ar avea un loc în familie, în societate care nu ar fi al său? Faptul că este supus la mai puține obligații de respectare a regulilor cerute de părinți nu duc la un declin educativ? De fapt, tinerii au de-a face cu alte forme de autoritate, mai puțin personale, prin mijloace mașiniste, ca de exemplu, ordinatorul care îl ghidează cum să procedeze ca să nu comită erori care duc la blocarea programului. Viața comună se bazează din ce în ce mai mult pe principii discutate. Copilului trebuie explicat scopul unei reguli, porunca sau rugămintea adultului. În lume, cel puțin teoretic, se afirmă că educația trebuie să fie accesibilă tuturor copiilor, tuturor persoanelor ca un drept uman fără discriminare. Toți copiii trebuie să meargă la școală și să beneficieze de oportunitatea clădirii unui viitor propriu. De aceea învățământul ar trebui să fie gratuit, fiindcă și copiii proveniți din familii defavorizate să poată să-și exercite dreptul la educație, să beneficieze de un învățământ de bună calitate. Plecând de la accesibilitate și dreptul la educație, acestea presupun indeplinirea calitativă a obiectivelor de învățare, ceea ce înseamnă că toți copiii au dreptul la o educație de bună calitate și adaptate nevoilor lor. Cadrele didactice trebuie să aplice metode și tehnici de predare care combină aspectul educațional cu aspectul ludic în permanență în așa fel, încât să trezească interesul copiilor și să vină cu plăcere a doua zi la școală. Să nu uităm, copilul este doar un copil! Cade în responsabilitatea autorităților tuturor țărilor de a garanta dreptul la educație al fiecărui copil, concentrând sprijin și efort cel puțin pe învățământul primar, de a crea școlilor condiții de accesibilitate și gratuitate tuturor copiilor și astfel să le permită să învețe să citească și să scrie. Slavă Cerului, în țara noastră gratuitatea școlarizării cuprinde învățământul primar inclusiv cel liceal. Ca un paradox... abandonul școlar persistă, iar în anul 2016 în țara noastră sunt mulți analfabeți!

1900

COPIII CUMINȚI AU , DE REGULĂ, PĂRINȚI CUMINȚI Prof. RODICA TIRITEU ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 CHIȘLAZ, JUD. BIHOR ”N-ai cei șapte ani de-acasă” este apostrofat un adolescent care nu se ridică în tramvai să cedeze locul unei doamne mai în vârstă. Cu siguranță , nu va înțelege expresia , câtă vreme nu a acționat ca atare , pus în fața situației de mai sus. Se numesc ”7ani de-acasă” pentru că , până la această vârstă ne petrecem cea mai mare parte a timpului cu cei din familie : cu mama, cu tata, cu bunicii etc. , de la care se presupune că învățăm bunele maniere. Până la vârsta de un an copilul are nevoi pe care trebuie să i le satisfacem , după această vârstă nevoile se pot transforma în răsfăț și apar și crizele de personalitate. Aici părinții au un rol hotărâtor. De acum ei trebuie să controleze aceste ieșiri și să explice copilului că nu ajută la nimic manifestările violente și că prin ele nu va primi ceea ce-și dorește. De asemenea, odată cu trecerea timpului, cel mic învață foarte mult prin imitație. Dacă-și va vedea părinții că-i respectă pe cei din jur și sunt politicoși, că folosesc pronumele de politețe când se adresează persoanelor mai în vârstă, atunci copilul va face la fel. Dacă unele dintre însușirile dobândite în cei 7 ani devin stabile pentru tot restul vieții , altele influențează dezvoltatrea de mai târziu. Un copil criticat permanent, devalorizat și des pedepsit se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca regulile ori va fi neîncrezător în forțele proprii. Până în 1990 vorbeam despre ”generația cu cheia de gât”. Astăzi vorbim ori despre copii proveniți din familii defavorizate , ori despre copii proveniți din familii bogate și care își educă odraslele prin intermediul bonelor sau punându-le mașina la scară de când îi trimit la grădiniță, iar la majorat le oferă cea mai ”bengoasă” mașină de pe piața auto. N-aș vrea să-i jignesc pe cei care încă mai cunosc, respectă și transmit mai departe acest concept, dar , din păcate, sunt tot mai puțini. Lipsește, în special RESPECTUL. Respectul pentru părinți, respectul pentru cei din jur, și, mai ales, respectul pentru cei care încearcă să suplinească lipsurile de acasă – profesorii. La fel de adevărat este însă și faptul că respectul se câștigă, el nu este oferit pe tavă aurită nimănui. Ne confruntăm cu lipsa educației de acasă, în mediul școlar, din ce în ce mai mult. Să intre în sistemul educațional un copil respectuos, care știe să salute, să spună mulțumesc și te rog, să spună ”îmi cer iertare” atunci când a greșit, este un lucru tot mai rar. Nu există reguli bine definite de urmat pentru a-ți educa și crește copilul până la 7 ani, însă această perioadă este oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor până la această vârstă și baza, fundamentul pe care se vor construi personalitatea și caracterul tânărului de mai târziu. ”Meseria” de părinte nu este reglementată în niciun nomenclator, nimeni nu te învață ce ai de făcut, însă este cea mai grea meserie, meserie de care depinde dezvoltarea și bunul mers al unei întregi societăți. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude și prieteni. Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie.

1901

Din suflet, pentru mama! Educatoare: Rodica Vizitiu Gradinita Tepes Voda, Baldana Dragă mamă, acum, când te afli la mii de kilometri distanţă de mine, reuşesc să te simt la fel de aproape ca atunci când ne vedeam faţă în faţă. Acest lucru se datorează faptului că, atunci când eram aproape, ştiai să mă ţii lângă inima ta şi cred că acest sentiment a luat naştere din relaţia strânsă pe care o avem. M-ai purtat cu dragoste nouă luni, deşi nu-mi cunoşteai chipul. Mi-ai cântat şi mi-ai zâmbit când plângeam ca să-mi aduci liniştea dragostei tale în suflet. Te-am privit de-a lungul timpului şi am văzut purtarea ta, hotărârea ta, rabdarea şi dragostea ta. Toate acestea, mamă, mi-au dat putere să rămân aproape şi să mă ţin de învăţătura primită de la tine. Mă gândesc cu drag la vremea când , alături de tine, am spus primele cuvinte şi am făcut primii paşi. Nu ştiu dacă îţi mai aminteşti cum îmi citeai când eram mică sau cum, în fiecare seară, îţi luai timp, un timp special pentru mine, ca să stăm împreună, să ne jucăm sau să-mi povesteşti. Iţi amiteşti când m-ai învăţat să folosesc aspiratorul sau când mi-ai arătat cum să-mi împletesc singură părul? Erau lucruri atât de mărunte, pe care tu le făceai cu atâta îndemânare, iar eu abia bâjbâiam printre ele. Dar tu ai găsit întotdeauna răbdare şi timp să-mi arăţi, să mă înveţi şi să mă creşti, să devin „mare”. Nu m-ai certat atunci când am greşit ci m-ai învăţat cu dragoste cum să mă port. Ochii tăi străluceau în cea mai minunata licărire a iubirii de fiecare dată când mă priveau. Tu nu ai reunuţat nici măcar atunci când ţi-am dezamăgit aşteptările... Acum, când anii şi-au pus amprenta peste vieţile noastre, înţeleg de ce atunci voiai să mă stiu iubită. Ştiai că trecerea anilor va aduce şi tristeţe, ştiai că viaţa va încerca de multe ori să mă doboare, iar tu voiai să te asiguri că am cu mine bagajul de dragoste suficient de mare încat să mă ajute să răzbesc printre greutăţi. Şi chiar aşa a fost, mamă! De fiecare dată când îmi era greu ştiam că cineva mă iubeşte necondiţionat şi la infinit. Ştiam că indiferent câţi oameni mă vor respinge sau mă vor judeca greşit, găsesc în braţele tale liniştea, iubirea şi acceptarea deplină. Exemplul tău, împreună cu dragostea şi învăţăturile pe care mi le-ai oferit în primii ani, pot spune chiar în primii şapte ani ai vieţii, m-au călauzit la fiecare pas. Au constituit educaţia mea de bază, acea bază solidă care m-a format ca om. Nici nu îţi dai seama cât de inspiratoare este atitudinea ta pentru mine! Tu mi-ai inspirat mereu speranţă, tu îmi conduci alegerile şi paşii chiar fără să ştii! Îţi mulţumesc că m-ai învăţat să traiesc frumos! Datorită ţie sunt astăzi persoana care îşi trăieşte visul. Ce bine că eşti tu mama mea! Nu voi putea să-ţi răsplătesc toată dragostea, însă vreau azi să ştii că pentru tine cânt, sper, visez şi am un scop în viaţă. Ca sa vezi rodul investiţiei dragostei tale. Tu eşti motivul pentru care îmi doresc să fiu mai bună în fiecare zi! Te iubesc, mamă! Cu preţuire, fiica ta

1902

Importanţa primilor şapte ani de acasă Rogozea Iuliana Eugenia Liceul Teoretic “Ion Codru Drăguşanu” Oraşul Victoria, Judeţul Braşov Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă”. Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Cred că soluţia poate veni şi din partea scolii şi din partea bisericii, care pot atrage atenţia părinţilor privind importanţa prezenţei lor pentru copii. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi. Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând pentru părinţi, şi societate în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeşte instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. În concluzie: totul pleacă de la cei 7 ani de acasă… să fii respectuos și manierat, să știi să comunici: să știi să asculți și să știi cât şi când să vorbești, să saluți, să știi să dăruiești, să ai încredere, să îţi pese, să înveți că Viața este o călătorie pe care e bine să o faci cu bucurie și entuziasm. Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat la şcoală. (A. Einstein)

1903

Cei șapte ani de acasă ! Romaniuc Teodora Este adevărat că sintagma “cei șapte ani de acasă” a căpătat alte conotații în zilele noastre. Copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragete, iar ideea de bază acestei expresii a rămas la normele de conduita ce se învață din familie. E cunoscut faptul că școala sau alte instituții nu pot decât să confirme și să consolideze normele deprinse din familie. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esențială în continuarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Această expresie “bună creștere” nu reprezintă un standard de regului, ea îmbracă forma pe care noi, părinții, i-o dăm. A fi bine crescut nu însemnă peste tot același lucru; atât contextual cultural-istoric obiectiv al societății cât și standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor “șapte ani de acasă”. Principalele ingrediente care compun noțiunea de “ cei șapte ani de acasă“ , în mod tradițional, un copil “bine crescut”, sunt: SALUTUL- prima normă de conduită învățată în familie, începând cu fluturarea mâinii și continuând, în mod firesc, cu “bună ziua”; COMPORTAMENTUL ÎN PUBLIC- copilul “bine crescut” știe să răspundă la întrebări și să susțină, la rândul său, conversația, își așteaptă rândul fără să întrerupă pe cel ce vorbește. COMPORTAMENTUL CU PRIETENII- la această vârstă e important ca un copil să-și facă prieteni, să aibă prieteni pentru a împărtăși experiențe care îl pregătesc pentru rolul de adult. Jocurile sunt activități unde învață, exersează și testează comportamente corecte. Un copil “bine crescut” își respecta partenerii de joacă, înțelege și se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. ÎNȚELEGEREA NORMELOR SOCIALE- prin imitație și sufiecientă practică copilul deprinde , cu ajutorul părinților, ceea ce “se face” și ceea ce “nu se face” în societate. Si aici mă refer la faptul că trebuie să ne așteptam rândul la magazin, la medic sau în parc, spunem “ te rog”, “ mulțumesc” și “cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalți prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de somn (liniște), respectăm simbolurile, credințele și valorile noastre și ale celor de lângă noi. MANIERELE LA MASA- folosirea eficientă a tacamurilor, respectul comesenilor și a celui/ celei care servește masa. RECUNOAȘTEREA GREȘELILOR- folosirea expresiilor “Îmi pare rău”, “te rog”, “iartă-mă”. TACT ȘI TOLERANȚĂ- copiii învață de la părinți că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dezabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Ingredientele prezentate mai sus sunt rezultatele anilor de experiență, încercări, eșecuri și reușite. Concluzionez prin a spune ca educația primită în familie este o educație ce se impune a fi imperios de necesară pentru formarea adultului de mâine. Dragostea, starea de bine din familie, influențează dezvoltarea copilului într-un mod pozitiv, crescând, astfel, nivelul de încredere în propriile forțe, autonomia atât de necesară în viață.

1904

Cei şapte ani de acasă Educ. Ropotă Carmen Corina, Gradiniţa P.P ,,Piticot`` Arad De la concepere până la vârsta de 6/7 ani, copilul trece printr-o perioadă de dezvoltare crucială. Creşterea fizică, ataşamentul emoţional, atitudinile şi comportamentele, limbajul şi aptitudinile motorii se dezvoltă în această perioadă. Mulţi factori pot influenţa primii ani de viaţă ai copilului şi pot avea impact asupra lui, tot restul vieţii. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Relaţiile pozitive dintre copii şi părinţi conduc la structurarea pozitivă a personalităţii copilului, în timp ce relaţiile defectuase dintre părinţi şi copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai târziu în viaţa adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate. Copilul înţelege şi resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărţiri. Copiii trebuie protejaţi de abuz şi neglijare în toate aspectele vieţii lor. Acei copii care sunt expuşi la violenţă sau educaţi prin metode violente, atât verbal cât şi fizic, pot dezvoltă probleme emoţionale şi comportamentale care îi împiedică să dezvolte relaţii sănătoase cu ceilalţi şi care le vor afecta viaţă relaţională că adulţi. Atunci când părinţii asigura experienţe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc şi îmbogăţesc dezvoltarea creierului. Este recomandat să râdeti cu copilul, să îl lăudaţi, să vorbiţi şi să va jucaţi cu el. Pentru a alege metodele educaţionale corecte, adecvate, părinţii trebuie să îşi cunoască foarte bine copilul – să ştie ce presupune fiecare vârstă, şi care sunt caracteristicile ei, să ţină cont de părerea celorlaţi, a educatorului, a psihologului sau a medicului. Atât părinţii, cât şi educatorii au nevoie de a fi susţinuţi şi încurajaţi pentru a fi implicaţi în mod activ în vieţile copiilor. Webografie: http://www.parinti.com/Importantacelor7anideacasa-articol-2894.html http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.html http://www.copilul.ro/comunicare-copii/educatie-fara-violenta/Primii-sase-ani-de-viata-si-importantaacestora-pentru-formarea-unui-adult-echilibrat-a10287.html

1905

Copilul-carte de vizită a familiei Prof. Înv. Primar ROŞU NICOLETA DENISA Şcoala Gimnazială ,,Gr.Tabacaru”,com.Hemeiuş,jud.Bacău Prima educaţie are cea mai mare importanţă; şi această educaţie aparţine incontestabil mamei.Cuvintele ,,cei şapte ani de acasă” sintetizează influienţa educaţiei din familie pentru tot restul vieţii , în bine sau în rău, după cum copilul a avut norocul sau neşansa de a creşte într-un mediu prielnic sau într-un mediu nefavorabil. Dacă familia este nucleul societăţii,şcoala este societatea însăşi,redusă la o scară de proporţii adecvată vârstei elevului.Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult.Părinţii sunt primii educatori deoarece: • ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; • familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; • comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Sub orice formă s-ar manifesta elevul, şcoala şi familia trebuie să acţioneze la unison, fără compromisuri şi abandonări în faţa greutăţilor întâmpinate.Adunările peşcoală cu părinţii, şedinţele pe clasă,consultaţiile în grup şi convorbirile individuale,excursiile şi călătoriile,formează un complex de activităţi necesare creşterii continuie a valorilor educative atât în şcoală cât şi în familie.Aceste întâlniri cu părinţii trebuie să se desfăşoare pe o bază tematică solidă, care poate să facă parte dintr-un ansamblu de probleme educative a căror conştientizare,dezbatere şi rezolvare operaţională reclamă continuitate ,reluare şi dezvoltare în perioade de mai lungă durată.Munca şcolii cu familia impune un sistem, o unitate de obiective,metode şi măsuri astfel încât această colaborare să se desfăşoare într-un mod planificat şi nu incidental. Fundamentarea pedagogică şi interdisciplinară a colaborării şcolii cu familia, în contextul modernizării procesului de învăţământ, trebuie să cuprindă atât obiectivele teoretice,cât şi acţiunile educative.Colaborarea şcoliilor cu familiile elevilor se poate realiza la nivelul conducerii,al învăţătorilor, al diriginţilor şi al profesorilor.Privită din perspectiva formării omului pe parcursul întregii vieţi, educaţia devine permanentă.De-a lungul existenţei educaţiei distingem două mari etape:perioada în care educaţia se desfăşoară întâmplător şi sporadic;perioada în care educaţia este călăuzită de teoria ei.Prima formă educaţia sporadicărealizată în familie, acţionează de la naştere în tot decursul copilăriei dar continuă şi mai târziu până la tinereţe şi vârsta adultă fiind conjugate cu acţiunea şcolii. Educaţia , combinată cu instrucţia sporadică, începe încă din primii , ani ai copilăriei când copilul învaţă primele cuvinte, dar şi cele dintâi noţiuni despre relaţiile lui cupărinţii,fraţii, surorile, cu mediul înconjurător.Şcoala desăvârşeşte educaţia copilului în strânsă colaborare cu familia.Colaborarea şcolii cu familia se realizează şi prin note şi pentru note.

1906

Cei dintâi dascăli ai oricărui copil sunt părinţii, dar aceasta nu este instrucţia care se poate realiza în familie, oricâte posibilităţi ar avea ea.Familia este principalul colaborator al şcolii în toate problemele mari şi mici ale instruirii şi educaţiei. Bibliografie: 1.Thornthon Wilder, ,,Ziua a opta”, Bucureşti, Editura Univers, 1976 2.J.H.Pestalozzi, ,,O carte pentru popor”,1973 3.Şerbănescu, ,,Exemplul în educaţia copiilor”,Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1967

1907

Cei şapte ani de acasă ... o necesitate ? Prof.înv.preşcolar Roşca Lenuţa Cristina Şcoala Gimnazială „Sf. Andrei” Sărmaş, Harghita „Diploma celor şapte ani de acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” ( Valeria Mahok) Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în primii ani de viaţă. Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil care ştie să salute, să folosească cuvintele magice – mulţumesc , te rog, cu plăcere , care ştie să se comporte cuviincios cu cei din jurul lui. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă , transformaţi mai nou în cei şase ani de acasă, depinde de anumiţi factori şi anume : relaţia afectivă dintre membrii familiei, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Părinţii sunt modele pentru copil , iar copilul este cartea dumneavoastră de vizită!!! Degeaba îi atragem atenţia unui copil să nu strige dacă el aude frecvent certuri între părinţi sau îi atragem atenţia să spună „mulţumesc” când primeşte ceva dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Însă „cei şapte ani de acasă” nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe , ci la o întreagă suită de deprinderi pe care , dacă, un copil le va deprine în această perioadă , le va practica ulterior pe parcursul întregii vieţi. Dragi părinţi , nu lăsaţi lucrurile să se oprească la teorie deoarece copiii învaţă prin imitare , aşa că exemplul dumneavoastră contează: Fiţi un exemplu pozitiv pentru copilul dumneavoastră! Obişnuiţi-l cu regulile...subtil Explicaţi-i mereu unde şi de ce a greşit , fără a folosi un ton autoritar Folosiţi un limbaj adecvat şi cuviincios în preajma copilului , deoarece el adoptă limbajul adulţilor Ce trebuie să ştie un copil „de acasă” ... ?!? Trebuie să aibă dezvoltate deprinderile elementare practice şi de igienă – să ştie să se dezbrace , să se spele corect pe mâini, să fie ordonat Să aibă un nivel rezonabil de politeţe – să salute , să folosească cuvintele magice , să respecte normele de convieţuire într-un grup Să aibă un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient Să aibă capacitatea de relaţionare socială Pe parcursul celor şapte ani de acasă , copilul are de dat un examen ... în faţa educatoarei. Cel mic , abia intrat în colectivitate , trebuie să dea dovadă că , în timp de şapte ani, v-a învăţat multe. Despre ce ??? Despre tot ce presupune „a fi un copil cuminte , educat , cu cei şapte ani de-acasă.” Părinţii au o influenţă importantă asupra copiilor în primii ani de viaţă , când le transmit celor mici propriile valori pe care să le urmeze odată cu integrarea în societate , acolo unde îşi vor asuma şi dezvolta obiceiuri noi. Este esenţial să le transmitem celor mici învăţămintele pe care le considerăm necesare pentru a putea deveni un om respectuos şi demn de respect. Cei şapte ani de acasă se încheie odată ce micuţul păşeşte într-un alt mediu... şcoala! Deşi , pot afirma că „ cei şapte ani de acasă” nu se încheie niciodată , deoarece cât trăim , învăţăm! „ ... Cu haina celor şapte ani de acasă Să –ţi faci prezenţa mai frumoasă ... („Haina celor şapte ani” – Constantin Iordache)

1908

PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL Activitǎți specific pentru dezvoltarea profesionalǎ prin participarea la activitǎți de dezvoltare profesionalǎ/formare continuǎ! ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!” Prof. Învǎțǎmânt Preșcolar: Rotar Fica Liceul Teoretic Teiuș- Grǎdinița cu Program Normal ,,Prietenia” ,, Cei șapte ani de acasǎ” reprezintǎ o oglindǎ a educației pe care pǎrinții o oferǎ copiilor în prima parte a copilǎriei. Specialiștii susțin cǎ regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viațǎ ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult . Educația unui copil nu constǎ numai în al învǎța sǎ scrie, sǎ citeascǎ și sǎ devinǎ un bun exemplu la școalǎ. Copilul trebuie sǎ fie liber sǎ se joace, sǎ primeascǎ o educație de calitate, sǎ creascǎ sǎnǎtos, sǎ fie tratat fǎrǎ prejudecǎți. Educația se reflecǎ în toate domeniile de dezvoltare: socialǎ, psihologicǎ, intelectual-cognitivǎ etc. , De ce este important pentru copii cei șapte ani de acasǎ? De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, se spune despre ea cǎ nu are ,,Cei șapte ani de acasă”. Ca părinte, cu siguranță nu ne dorim un copil despre care s-ar putea face o asemenea afirmație și de aceea trebuie să ne implicam în formarea caracterului său în acești sapte ani. Cei șapte ani de acasǎ” sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Pentru copii nu este suficient sǎ verbalizǎm ce este bine sau ce este frumos, ei au nevoie de modele din mediul apropiat. Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Această realitate aruncă pe umerii părinților o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. ,,Cei șapte ani de acasa” sunt baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care îl utilizeazǎ, prin felul de a comunica cu prietenii și colegii lui se înțelege cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Prin imitație și suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinților, ceea ce „este bine ” şi ceea ce „nu este bine” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la leagănul din curtea grǎdiniței, spunem cuvintele magice: „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, sǎ respecte sarcinile primite într-un joc, sǎ nu încălcalce drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor lor, sǎ nu facǎ zgomot în ora de linişte, sǎ respecte simbolurile, credinţele şi valorile lor şi ale celor de lângă ei. Printre principalele reguli de comportament care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut”, regăsim în primul rând salutul- prima normǎ de conduitǎ învǎţatǎ în familie. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină o conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă colegul sau prietenul care vorbeşte. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor si sarcinilor jocurilor specifice vârstei lui. Atunci când greșește trebuie sǎ știe cǎ nu este o rușine, omul învaţǎ cât trǎiește, important este sǎ fie perseverent în ceea ce-și dorește și atunci obține rezultate tot mai bune. Dacǎ a greșit fața de o persoanǎ, „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, cuvântul magic. Pentru a-l folosi, un copil are nevoie să îl audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Bineînţeles că toate regulile de buna purtare de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, ți se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este la fel pentru toți pǎrinții-perseverenţa.. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să aparǎ. Lucrurile astea se învațǎ mai mult prin copierea pǎrinților și a altor educatori, mai degrabǎ decât din certuri și povești. Așa cǎ e de maximǎ importanțǎ ca pǎrinții sǎ fie un exemplu pentru cei mici. Totodatǎ pǎrinții trebuie sǎ-și

1909

perceapǎ, în mod realist,copilul așa cum este el. Și e important, de asemenea ca independența copiilor sǎ fie stimulatǎ, pentru cǎ dacǎ în mica copilǎrie e mereu altcineva care sǎ-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele douǎ extreme, ori va încerca totul, ca sǎ-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudențǎ. Pe când, dacǎ e obișnuit de mic sǎ înfrunte situaţii și sǎ facǎ alegeri, îi va fi mult mai ușor sǎ ia hotǎrâri în ceea ce-l privește. Copilul trebuie înţeles în funcţie de vârsta lui cronologicǎ și mentalǎ. Dupǎ vârsta de trei ani, un rol important în formarea și dezvoltarea copilului, din toate punctele de vedere, îl are și grǎdiniţa . ea constituie un spaţiu social de transmitere și asimilare de informaţii, dar și de modelare și socializare. Cele mai frumoase și mai profunde cuvinte adresate în special pǎrinţilor, referitoare le formarea și educarea unui copil, se gǎsesc în poemul lui Dorothy Law Nolte: ,,Copiii învaţǎ ceea ce trǎiesc”: Dacǎ copilul trǎiește cu criticǎ,/Va învǎţa sǎ condmne. Dacǎ copilul trǎiește cu ostilitate,/ Va învǎţa sǎ lupte. Dacǎ copilul trǎiește cu zeflemea, / Va învǎţa sǎ fie timid. Dacǎ copilul trǎiește cu rușine,/ Va învǎţa sǎ se simtǎ vinovat. Dacǎ copilul trǎiește cu toleranţǎ,/ Va învǎţa sǎ fie rǎbdǎtor. Dacǎ copilul trǎiește cu încurajare,/ Va învǎţa încrederea. Dacǎ copilul trǎiește cu nepǎrtinire, / Va învǎţa justiţia. Dacǎ copilul trǎiește cu laude, / Va învǎţa sǎ le aprecieze. Dacǎ copilul trǎiește cu securitate,/ Va învǎţa sǎ aiba credinţǎ. Dacǎ copilul trǎiește cu aprobare,/ Va învǎţa sǎ se placǎ pe el însuși. Dacǎ copilul trǎiește cu acceptare și prietenie,/ Va învǎţa sǎ gǎseascǎ iubire de lume.”

1910

Cei șapte ani de acasă Înv.: Rotaru Alice-Marilena Școala Gimnazială „I. Simionescu”, Iași „Familia este un factor important şi de răspundere al educaţiei. Părinţii o conduc şi răspund de ea în faţa societăţii, a fericirii lor şi a vieţii copiilor.” ( A. S. Makarenko) Familia este mediul în care copilul își petrece primii ani de viață. Părinții, frații, bunicii și toți cei care gravitează în jurul celui mic reprezintă modelele pe care acesta le urmează. Comportamentul, limbajul, modul de gândire, obiceiurile, atitudinea acestora reprezintă sursa principală a dezvoltării și a evoluției copilului. El absoarbe ca un burete de la cei din jur absolut totul, fără a avea posibilitatea de a discerne. Noi, adulții, suntem responsabili în mod direct de faptele celui mic, acesta este ca o oglindă a noastră. Modul în care noi, cei mari, îi oferim modele este observabil în orice gest de-al său. Totuși, conceptul de „cei șapte ani de-acasă” se aplică mai puțin în cazul copiilor din zilele noastre. De la vârste foarte mici aceștia sunt instituționalizați deoarece părinții trebuie să revină la locurile de muncă. În afară de creșă sau grădiniță unde merg majoritatea de timpuriu, copiii sunt implicați în foarte multe activități care, din punctul de vedere al părinților, trebuie să îi dezvolte armonios, să îi echilibreze, să le asigure succesul în viitor. Și astfel, copiii merg în fiecare zi la alte două-trei activități după orarul de grădiniță sau de creșă. Limbile străine, muzica, înotul, gimnastica sunt doar câteva dintre activitățile la care participă cei mici. Aceste activități îi dezvoltă frumos pe copii, în general, dar la fel de bine pot să îi plictisească, să îi deranjeze, universul celui mic pare a fi bombardat și invadat în același timp. De asemenea, legătura dintre copil și familie pare să fie mai fragilă, atât copilul, cât și părinții pierd din timpul pe care și-l pot acorda reciproc pentru a se juca, pentru a colabora, pentru a-și oferi dovezi de iubire necondiționată. Ziua întreagă se transformă într-o cursă pentru a ajunge la grădiniță, apoi la serviciu, apoi la celelalte activități, iar seara, atât cei mici, cât și adulții sunt prea obosiți pentru a mai desfășura activități împreună. Se pare că educația primilor șapte ani este rodul mai multor factori, mulți dintre ei fiind din afara familiei. Toate aceste activități îi cuprind pe copiii din oraș, cu părinți ocupați și doritori de succes pentru copiii lor. Pentru copiii care trăiesc în mediul rural, toate aceste activități par a veni dintr-o lume ireală. Pentru ei primează joaca în aer liber, activitățile în natură fiind ocupația lor de bază. Ei își fac jucării din orice, o piatră poate fi mult mai interesantă decât o păpușă, cercetează cuiburile păsărilor, se joacă cu puii animalelor din gospodărie, prind insecte, își fac case prin copaci și hoinăresc întreaga zi. Acești copiii par a fi, oarecum, scăpați de sub controlul părinților, care, cuprinși de treburile din gospodărie, par a uita de ei. Cu toate acestea, dacă sunt în situații-problemă, acești copii găsesc de cele mai multe ori soluția optimă pentru a face față provocărilor, se pare că au o foarte bună capacitate de a se adapta la orice situație. De multe ori acești copii au responsabilități pe care și le asumă ireproșabil. Revenind la conceptul celor șapte ani de acasă, primii ani din viață ai copilului reprezintă piatra de temelie pentru educarea și formarea sa. În familie copilul învață să se comporte în orice împrejurare, cunoaște aspecte importante pentru întreaga viață: cum salutăm, cum ne îmbrăcăm, cum mâncăm, cum ne comportăm acasă, pe stradă, în mijloacele de transport, în vizită, când avem musafiri, când mergem în vizită la un bolnav din spital. Cele mai bune exemple vor fi oferite atunci când copilul va fi pus în situația respectivă, i se va explica în prealabil, înainte de acea ocazie, dar cel mai important va fi ca adulții să aibă un comportament demn de urmat în acele situații, pentru că modelul și exemplul propriu reprezintă reperul copiilor. Important este pentru copil să fie format frumos, din punct de vedere moral. Elementul de bază al procesului de formare a conștiinței morale îl formează exemplele care i se oferă copilului. Cele mai la îndemână „imagini” sunt ale părinților, apoi ale educatoarei. Conduita lor morală îi oferă „modelul pe care el îl va interioriza, pentru ca apoi să îl exteriorizeze în propria sa conduită.”(Drăgan, Ion, Educația noastră cea de toate zilele, Editura Eurobit, Timișoara, 1992, p. 171) . La nivelul acesta, al copilăriei, procesul de formare a conduitei morale se desfășoară în jurul celor două categorii ale moralei: binele și răul. În jurul acestor două categorii se va polariza întregul proces de formare a conștiinței morale, adică de însușire a valorilor pozitive(binele) și de respingere a celor negative(răul). La vârsta aceasta puterea exemplului este covârșitoare: vorbim despre exemplul personalal adulților și al educatorilor cu care copilul intră în contact, cât și despre cel al personajelor din povești

1911

sau din desene animate sau jocuri care populează realitatea copiilor noștri. Este foarte important ca încă de la cea mai fragedă vârstă să li se sădească „concepte –valori, precum: cinstea, omenia, sinceritatea, libertatea, echitatea, buna-cuviință”(op. cit., p. 171). Toate aceste valori vor fi transmise prin puterea exemplului propriu. Toate faptele părinților vor fi observate și imitate de cei mici. Pentru copil este foarte important să avem un permanent dialog cu el, să știm să îl ascultăm, el trebuie să simtă că ceea ce spune el și ceea ce crede el este important pentru noi. El trebuie să simtă că familia este un loc unde iubirea este necondiționată, unde are posibilitatea să se exprime liber, unde este tratat cu iubire, cu cinste, cu corectitudine. Familia este ca „o oază, un refugiu, iar iubirea părintească nu trebuie răsplătită nicidecum.”(Kohn, Alfie, Parenting necondiționat, Multi Media Est Publishing, București, 2013, p. 21)Copiii trebuie să fie ajutați „să devină oameni buni, care să ia decizii potrivite”, copilul trebuie privit ca întreg și trebuie să „lucrăm împreună cu el pentru a găsi soluții”(op. cit, p. 21). Lucrând împreună pentru a lua decizii, copilul simte că ceea ce face el contează, că este respectat și apreciat în același timp. Primii ani de viață trebuie să pună accent pe aceste lucruri, deoarece de ele depinde evoluția copilului. Un copil care simte siguranță în mediul în care trăiește este un copil care se va dezvolta armonios, un copil care va lua singur decizii în privința sa și care va avea, cu siguranță, mai târziu, un cuvânt important de spus în privința alegerii unei cariere. Un copil bine educat va avea întotdeauna repere clare pentru viață, pentru sine. În primii ani de viață copilul își însușește calități și valori necesare întregului parcurs al vieții. Cu cât baza este mai solidă, cu atât copilul se dezvoltă mai frumos ulterior. Părinții trebuie să conștientizeze cât de important este rolul lor în formarea și informarea celui mic, amprenta lor reprezentând o adevărată carte de vizită pentru întreaga sa viață. Bibliografie: Drăgan, Ion, Educația noastră cea de toate zilele, Editura Eurobit, Timișoara, 1992 Gîgă, Michiela, Cei șapte ani de-acasă, Editura Coresi, București, 2000 Kohn, Alfie,Parenting necondiționat, Multi Media Est Publishing, București, 2013 Harwood, Robin, Psihologia copilului, Editura Polirom, Iași, 2010

1912

CEI SAPTE ANI DE ACASA ROTARU ANCA In ceea ce priveste familia am putea incepe cu un text din Dostoievski care spune: "Suprema pedagogie este casa parinteasca". Psihologul N. Marginean, cautand sa faca un sondaj in privinta influentei pe care o are mediul si ereditatea asupra formarii persoanei afirma: "Daca ar fi ca actiunea mediului social sa fie egala cu cea a ereditatii, anume 50% acordate mediului, 25% ar trebui puse in seama familiei" (Psihologia persoanei, Cluj, 1941). Si aceasta se intampla pentru ca in familie se cultiva pentru prima oara dragostea nefatarnica, autentica sau chiar jertfelnica, care e conditia principala in educatie. Acelasi autor completeaza: "Iubirea de copii poate merge pana la jertfa totala", desi intre soti acest lucru se intampla rar (Conditia umana, Bucuresti, 1973). Familia ramane, deci, cuibul unde fiii cresc si prind aripile maturizarii caracterului, zburand apoi in cele patru colturi ale lumii, dar nicicand uitand acest cuib si cand au prilejul sa se intoarca acasa se odihnesc cu drag in el. Sentimentele de iubire, de respect si de intrajutorare ce se stabilesc intre membrii unei familii sunt atat de puternice, incat, nici o altfel de legatura nu le poate inlocui sau depasi, pentru ca ele se formeaza in atmosfera calda a legaturii dintre parinti si copii si a celor care descind din ei, vorbind aceeasi limba, impartasindu-se si bucurandu-se impreuna de aceeasi credinta, de aceleasi obiceiuri, de aceleasi traditii, care toate ii vor si deosebi, ca neam, de celelalte neamuri. Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine i-au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, sa citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Totodată, urmaţi şi aceste sfaturi utile, reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani: Aveţi grijă cum vorbiţi în preajma copiilor, deoarece ei adoptă acelaşi limbaj ca adulţii. Spuneţi-le copiilor să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel. Învăţaţi-i cum să salute, să se prezinte corect, cum să se comporte în public şi de ce nu este bine să întrerupă o discuţie. Felicitaţi copiii de fiecare dată când fac un lucru bun, când respectă anumite reguli, pentru că în acest mod vor reţine mult mai repede. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin.

1913

Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura. Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Inca mai credem ca “cei sapte ani de acasa” vor constitui “fundatia” pentru constructia unei vieti inchinate binelui, frumosului si adevarului pentru noile generatii care vor veni, pentru ca Pamantul, nu-i asa, are nevoie sa fie locuit de catre oameni impaciuitori, care gandesc si actioneaza frumos. Sunt destul de mic Și un pic peltic Dar un lucru e recunoscut Acasă, la plimbare Și-n orice împrejurare Sunt binecrescut (Ești binecrescut!) Spun bună dimineața când mă trezesc După ce manânc spun mulțumesc Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere Și atunci când plec, spun la revedere!!! (Spui la revedere!) Vreau sa știți că eu Sunt atent mereu De ceilalți din jurul meu îmi pasă Și chiar de-s mai mic Pe am nu pot să zic 7 ani de-acasă (Ai 7 ani de-acasă!) Spun bună dimineața când mă trezesc După ce manânc spun mulțumesc Ciocănesc când vreau să intru într-o încăpere Și atunci când plec, spun la revedere!!! (Spui la revedere!) SURSE: www.copilul.ro; www.crestinortodox.ro; www.timpul.md.

1914

7 ANI DE ACASǍ! Prof. ȋnvǎţǎmȃnt preşcolar: Rotaru Marinela, Şc. Gimnazialǎ ”Nicolae Iorga”, Structura Grǎdiniţa cu Program Prelungit nr. 31, Bacǎu „Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume ciudată, fantastică, ireală, pentru cei ce fac parte din ea dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” - Eugen Herovanu Anii copilǎriei sunt cei mai frumoşi, cu cele mai multe amintiri şi trǎiri plǎcute sau neplǎcute, ȋn funţie de educaţia ce o are fiecare membru al familiei. Pentru mine copilǎria e o parte din viaţǎ foarte frumoasǎ, cu fraţii mei alǎturi şi pǎrinţii ce alergau la serviciu pentru a ne creşte şi a ne ȋnvǎţa ceea ce e bine pentru noi şi pentru a supraveţui ȋntr-o societate schimbǎtoare. Copilǎria trebuie sǎ fie una ȋn care sǎ ne jucǎm, sǎ ȋnvǎţǎm de la vȃrste fragede ce e bine şi ce e rǎu atȃt pentru noi, cȃt şi pentru cei din jurul nostru. Aceste prime ȋnvǎţǎturi le primim de la pǎrinţi, de la familia ȋn care creştem. Familia este cea care ȋi dǎ copilului primele ȋnvǎţǎturi, o primǎ educaţie. Ȋn cadrul ei ȋnvǎţǎm sǎ fim buni unii cu ceilalţi, sǎ ȋmpǎrţim, sǎ dǎruim şi sǎ fim toleranţi. Un prim contact ȋn care cele ȋnvǎţate de acasǎ sunt aprofundate, sintetizate şi consolidate e atunci cȃnd un copil vine şi intrǎ prima datǎ la grǎdiniţa. Pentru ȋnceput acestǎ trecere este vǎzutǎ de copil ca un abandon din partea celor dragi. Cu rǎbdare, cǎldurǎ şi afecţiune din partea cadrului didactic ce e dedicat acestei profesiuni, ȋi sunt dragi copiii şi are o expierenţǎ poate atrage cu uşurinţǎ copilul ȋn acestǎ parte a copilǎriei. Acestǎ perioadǎ poate fi frumoasǎ pentru copii dacǎ are parte de atenţie, acesta fiind baza ȋntregii evoluţuii ca om. Cu toţii avem nevoie de atenţie şi ar trebui sǎ o acordǎm tuturor. Fiecare om trebuie sǎ aibǎ o copilǎrie fǎrǎ greutǎţi, cu multe momente frumoase ȋn care pǎrinţii le oferǎ atenţie, grijǎ, rǎsfǎţ, alint, exemple frumoase, etc. Dar oare toţi copiii au parte de asta, acum ȋntr-o lume ce se schimbǎ continuu şi sunt cerinţe din ce in ce mai mare, ȋn care timpul parcǎ nu mai e ȋndeajuns pentru toate lucrurile propuse? Lumea copilǎriei e o parte de care trebuie sǎ ne-o amintim cu o plǎcere ce trece prin fiecare por de pe piele, sǎ ne treacǎ fiorii prin tot corpul, sǎ simţim mirosul ei doar la un gȃnd ce ne trece prin cap sau la o amintire frumoasǎ. „Copilǎrie, copilǎrie Parfum cu iz de joc Frumoasǎ trǎire Alǎturi de bloc. Cu fraţi şi surori, Cu jocuri din flori, Cu mama cu tata Aceasta e casa Ȋn care trǎim Şi noi ne iubim.” Din generaţie ȋn generaţie copilǎria e altfel trǎitǎ. Dacǎ ȋn anii ’70 -’80 copilǎria era trǎitǎ ȋn cea mai mare parte cu jocuri organizate afarǎ „ȋn faţa geamului sau ȋn spatele blocului”, cu „cheia la gȃt”, dar cu o siguranţǎ cǎ pericolele sunt minime, am ajuns ca ȋn zilele noastre copii sǎ trǎiascǎ ȋn epoca tehnologiei, epoca „smartphone”, ȋn care sǎ ne temem de tot ce ne ȋnconjoarǎ, de la maşini numeroase cu şoferi neatenţi la persoane cu probleme. Trebuie sǎ fim mai buni pentru a creea o lume mai bunǎ. Pentru a reuşi ca ai noştri copii sǎ aibǎ o copilǎrie fericitǎ, fǎrǎ lipsuri şi cu o libertate „controlatǎ” suntem obligaţi de statutul de pǎrinţi sǎ ne facem timp pentru ei, sǎ ȋi ȋnvǎţǎm ceea ce ştim, sǎ ȋi ajutǎm sǎ descopere tot ce ȋşi doresc, sǎ cercetǎm ȋmpreunǎ cu ei ceea ce doresc sǎ cunoascǎ. Bibliografie: ***,Curriculum penru ȋnvăţământul preşcolar, Ministerul Educaţiei şi Cercetării; 2008 ***, (2008), Ghid de bune practici, M.E.C.T.,Bucureşti; ***,“Noi repere ale educaţiei timpurii în grădiniţă”, P.R.E.T., Modulul 3, Bucureşti, Ed. Educaţia 2000+;

1915

OGLINDA PĂRINȚILOR: CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Ed. Prof. Dr. Rotter Mirela Liceul Teoretic „Petőfi Sándor” Săcueni – G.P.N. Săcueni Din Antichitate până în prezent, copiii au reprezentat mereu viitorul unei societăți. Prima educație este dată de familie, însă doar aceasta nu este suficientă. Pentru a deveni capabili să înfrunte obstacolele, copiii, micii piloni ai societății, trebuie crescuți în spirit enciclopedic. În așa fel vor reuși să facă față imprevizibilului, trăsătură mult apreciată de angajatori. Trăim într-o societate cu ritm alert de dezvoltare și schimbare, însă nimeni nu poate să prevadă încotro ne îndreptăm. Gadget-urile moderne oferă copiilor moduri infinite de dezvoltare a intelectului, a gândirii logice, a îndemânării și a multor abilități, însă dezavantajul major al acestora este pierderea contactului firesc cu semenii. Acest lucru însumează stimuli importanți în devenirea dintotdeauna a omului. Echilibrul dintre gadget-uri și contactul cu semenii este fragil și dificil de stabilit, diferind de la caz, la caz. Nu există o formulă universal valabilă pentru cazurile tuturor copiilor sau familiilor. Așteptările ridicate au efecte devastatoare: adulții lucrează mult prea mult, copiii sunt dați în îngrijirea altora pentru prea multă vreme, informațiile circulă cu viteza gândului la distanță de o atingere, valorile se redefinesc odată cu realitatea cotidiană. Însă este posibilă o tăinuire a posibilităților oferite de tehnologia prezentului? Echilibrul sănătos cu natura este periclitat. Pe măsură ce ne sigilăm copiii între pereți artificiali în întunericul luminat exclusiv de tehnologia modernă îi îmbolnăvim cu boli ale prezentului, inexistente în trecut în rândul copiilor, precum: depresie, probleme comportamentale, imaturitate sentimentală, boli psihice. Nu ne limităm doar la atât: problemele fizice sunt la fel de grave. Ținutele corporale deficitare, nedezvoltarea mușchilor mici ai mâinii din lipsa mânuirii jucăriilor substituite de jocuri, obezitatea, hipertensiunea, diabetul sunt doar câteva dintre cele mai frecvente probleme cu care se confruntă copiii de vârstă fragedă. Dezechilibrul fizic și cel psihic se află în legătură interdependentă. Dezlipirea copiilor de jocuri, regăsirea naturii și a bucuriilor oferite de existența unei familii iubitoare trebuie să devină scopul nostru comun. Păstrarea legăturilor firești care dăinuie de secole fiind zdruncinate din temelii în prezent de inovațiile tehnologice, este cel mai dificil obiectiv de realizat cu care se confruntă adulții secolului al XXI-lea. Formulă universal valabilă nu există. Fiecare familie trebuie să experimenteze pe cont propriu până la găsirea unei rezolvări adecvate. Avem nevoie în continuare de relația dintre familie și instituția de învățământ pentru formarea unor viitori adulți valoroși societății. Un lucru este cert: succesul în obținerea docilității și înțelegerii din partea copiilor echivalează cu buna-creștere, cu bunul-simț, cu alte cuvinte cei șapte ani de acasă.

1916

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Roxana Niculescu „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul, -îi propun să ceară vânzătorului un anumit exersează comunicarea cu adultul, folosirea număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de -exersează deprinderile igienico-sanitare, de fructe receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc -îi pot atribui sarcini copilului: să spele vocabularul fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu:

1917

La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei sămi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: să numere maşinile de o anumită culoare

1918

să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

1919

ȘCOALA PRIMARĂ ȘI GRĂDINIȚA ATELIER NR. 1 „CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ”

Asociația Atelierele Copilariei - Iasi Strada Rojniță nr. 5, Iași Tel. fix: 0232 269 304 Tel. mobil: 0746 262 979 E-mail: [email protected] www.gradinita-atelier1.ro

Educatoare : Rusu Carmen Școala Primară și Grădinița Atelier 1, Iași ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Educația primită in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

1920

,, CEI 7 ANI DE ACASA “ Educatoare: RUSU ELENA Scoala Gimnaziala ,,Mihai Eminescu “ Gradinita cu P.N.Nr.6 BUHUSI-BACAU

MOTTO: ,,Eu sunt copilul. Tu tii in mainile tale destinul meu. Tu determini in cea mai mare masura daca voi reusi sau voi esua in viata ! Da-mi te rog, acele lucruri care sa ma indrepte spre fericire. Educa-ma te rog, ca sa pot fi o binecuvantare pentru tine ! “ Din Child*s Appeal Pentru a-si exercita cu success rolul in viata copiilor familiile trebuie incurajate si sprijinite prin actiuni sociale specific care favorizeaza derularea optima a relatiilor educationale. Constructia celor ,,7 ani de acasa “ este un proces indelungat, proces in care avem nevoie de parteneri. Atunci cand construim impreuna trebuie sa fim constienti de importanta fiecaruia dintre noi, de ce anume ne leaga, cine suntem noi si cine suntem fiecare dintre noi? ….Ce stim sa facem si ce putem face fiecare, pentru a reusi sa facem impreuna. Rolul parintilor este acela de a fi educatorii copiilor lor . Unde si cand se termina rolul de educator al parintilor? Cand invatam ?, cand relationam ?,cand iubim?. Avem de invatat si de la copilul nostru ? Cand putem spune : ,,Iarta-ma”; ,,am gresit “. Stim noi totul despre copilul nostru ? Dar despre noi ca parinti? Pentru a raspunde tuturor intrebarilor de mai sus, este nevoie de o interventie socio-educationala constienta dintr-un complex de masuri care sprijina familia, intervenind benefic in mecanismele care regleaza relatiile interfamilial in favoarea educatiei familiei si a educarii copiilor.Din ce in ce mai des familia simte nevoia de sprijin in educatie,dar si de gasirea unor cai de comunicare si colaborare intre parinti si educatori. In gradinita relatia dintre familie si cadrele didactice este mai usor de influientat si poate determina efecte positive asupra copiilor. Ni se poate intampla si noua parintilor sa fim in dificultate: ce hotarari luam ?, cat trebuie sa ii ocupam timpul copilului nostrum ?cum determinam nevoia de ajutor a copilului si c and il lasam sa isi gestioneze singur esecurile si bucuriile?. Gradinita si educatorii ne pot sustine in devenirea noastra ca parinti? Avem nevoie de ajutor dar nu stim cui sa ne adresam ? Problemele existente in viata de familie sunt numeroase si complexe; de la lipsa banilor ; atmosfera tensionata ce ajunge pana la violenta si pana la situatii critice generate de nivelul cultural si de educatie scazut al parintilor. Toate acestea conduc la problem de educatie si dezvoltare a copiilor. Rolul gradinitei este acela de a discuta cu parintii copiilor , de a stimuli comunicarea permanenta cu acestia , de a informa familia cu privire la nevoile psihice si motrice ale copiilor , de a-I orienta catre cunoasterea activitatilor din gradinita si contributia materiala la dotarea unitatii. Functia de parinte este o meserie, si ca oricare meserie ea trebuie invatata. Notiunea de parinte nu poate exista separate de cea de copil /urmas dupa cum notiunea de educator nu poate exista separate de cea de educat. Parintii trebuie sa cunoasca , sa devina constienti de influienta pe care o exercita prezenta lor in viata copilului , sa fie convinsi ca educatia ce trebuie data copilului pentru societatea actual este diferita de cele precedente , ca societatea viitore va fi diferita de cea actual ,iar copilul trebuie pregatit corespunzator. Gradinitei ii revine rolul de coordinator in cadrul relatiilor cu familia – acest rol deriva din faptul ca prima este institutie specializata , cu cadre didactice prega-tite pentru realizarea sarcinilor educatiei prescolare. Educatoarea trebuie sa-I convinga pe parinti ca cerintele gradinitei trebuie continuate si in familie de catre toti factorii educationali ai acesteia : mama, tata, frati,bunici , in egala masura. Familia trebuie convinsa ca o buna educatie in familie si nu numai , depinde de stilul de viata al acesteia , iar masurarea efectelor influientelor educative in functie de timpul acordat de parinti copilului este o practica gresita. Nu numarul de cadouri, nu orele de prezenta fizica alaturi de copil in familie este precumpanitor in munca de educatie (desi si acestea au rolul lor ) , ci continutul activitaii si al tuturor actiunilor desfasurate in familie. Intotdeauna ambianta , climatul de familie, prin elementele sale concrete, coponente,influienteaza in raport cu natura sa , personalitatea copilului.

1921

Pedagogul John Locke convins de puterea exemplului in familie, de ambianta si climatul acesteia si de inclinatia catre imitatie a copilului, se adresa parintilor: ,,Nu trebuie sa faceti in fata copilului nimic din ceea ce nu vreti sa imite . Daca va scapa o vorba sau savarsiti vreo fapta pe care i-ati prezenta-o drept greseala cand ati comis-o , el cu siguranta se va apara invocand exemplul dat de dumneavoastra si se va pune in asemenea masura la adapostul acestui exemplu, incat cu greu va veti putea atinge de el , pentru aI indrepta cum trebuie greseala . “ In concluzie gradinita nu poate face minuni, iar educatia data in aceasta institutie nu va avea rezultate bune daca nu se va sprijini si nu va colabora cu familiile copiilor.

1922

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ prof. Rusu Ioana Școala Gimnazială George Călinescu Onești Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri. În cazurile acestea aprecierea este oarecum greşită şi pur formală. În realitate trebuie consideraţi ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, fără a constitui totuşi cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulţumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să exist un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Desigur că se vor întreba mulţi: “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia

1923

trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinaţi cu procurarea de alimente casnice, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuire a banilor. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există şi exemple proaste de care trebuie feriţi copiii. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă. După 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile sau lecțiile de viață. BIBLIOGRAFIE Cerghit, Ioan., Prelegeri pedagogice, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; Chelcea, S., Un secol de cercetări psihosociologice, Ed. Polirom, Iaşi, 2002; Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi,1996; Cucoş Constantin, Pedagogie, Ed. Polirom, Bucureşti, 2002; Dumitriu, Gheorghe; Dumitriu, Constanţa, Psihopedagogie. Curriculum-suport pentru examenele de definitivare şi gradul II în învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2004;

1924

Efectele morale ale impresiilor din copilărie Prof. Rusu Lidia - Antoanela Școala Gimnazială ,, Ion Borcea” Agigea Timpul până la șapte ani este numit de Rudolf Steiner și “vârsta imitației”. El accentuează pentru un educator faptul că vorbele spuse copiilor – avertismentele, explicațiile și celelalte exprimări care se adresează înțelegerii – joacă un rol mărunt sau chiar nici unul in fața mediului real și acțiunilor efective. Copilul este receptiv la atitudini , la gesturi într-un sens mai larg. Și gesturile vorbirii unui adult care îl mustră, impresionesză mai adânc decât conținutul cuvintelor sale. Steiner s-a exprimat rareori atât de radical cum a făcut-o la o conferință din 13 .VIII. 1924 : “ Ceea ce spuneți dumneavoastră copilului, ceea ce îl învățați pe copil nu-i face nici o impresie. Dar felul cum sunteți dumneavoastră, de sunteți buni, și exprimați această bunătate în gesturi ,ori sunteți supărați, mânioși, și acestea le exprimați în gesture, pe scurt, tot ceea ce faceți se așează în lăuntrul copilului. Acesta este esențialul. Copilul este cu totul un organ de simț, reacționează la tot ce este stârnit în el, ca , impresie, de către oameni. Din această cauză, esențialul este să nu credem că un copil ar putea ( cu ajutorul înțelegerii) să invețe ce e bine, ce e rău, … ci să știm că tot ce facem în vecinătatea copilului, se asează în organismul său, în spirit, în suflet și în trup. Sănătatea intregii vieți depinde de felul cum ne comportăm în apropierea unui copil. Înclinațiile pe care le dezvoltă un copil depend de cum ne comportăm în apropierea copilului.” Unul din cele mai importante impulsuri pe care Rudolf Steiner le-a dat pe tărâmul educației copiilor , pleacă de la felul și modalitatea cu ei deseneazăla această vârstă. După cum știm cu toții , deseori la copiii mici , atunci când ei desenează sau pictează , apar oameni cu părți ale trupului făcute în proporții cu totul grotești: nasuri imende, mâini uriașe ș.a.m.d. Într-un curs pedagogic pe care Rudolf Steiner l-a ținut în primăvara lui 1920 în Basel, pentru dascălii din școlile publice, el arăta ce anume putem învăța din astfel de imagini: “ Luați un număr mai mare de asemenea desene copilărești și încercați să vedeți cum desenează copilul brațele și picioarele și atunci veți vedea că felul acesta provine din simșământul interior: presupuneți că atunci când copilul desenează un profil, acesta provine din observare. Este vorba de alăturarea a două izvoare ale trăirii sufletești. Copiii mici nu desenează intelectul , ei desenează cele trăite, observațiile de tip primitive, amestecate cu simțirea primitivă a organelor. Cred că se poate intotdeauna diferenția : când copilul desenează gura, este privit conturul gurii – când el desenează dinții, atunci aceasta este luată cumva din simțirea lăuntrică a organismului.” Asemenea desene pot fi stimulate cu ajutorul basmelor ,pot fi întâlnite dispoziții sufletești ca : umorul, tristețea , calmul, tensiunea, care pot fi exprimate prin nuanțe coloristice simple. Bibliografie: ,, Educație pentru libertate ” – Pedagogia lui Rudolf Steiner ( Imagini și relatări din mișcarea internațională a școlilor Waldorf) ; Editura Triade – Cluj 1994.

1925

Cei 7 ani de acasă Prof. inv.presc. Rusu Monica G.P.P. Manocska Mun. Tg. Secuiesc - Covasna Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Ce spun părinţii despre cei 7 ani de acasă? 1. sa asculti pe cineva cand iti vorbeste 2. sa nu vorbesti cu gura plina 3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva

1926

4. sa spui adevarul 5. sa nu fii agresiv 6. sa dai buna ziua/la revedere 7.sa iti asumi responsabilitatea pt ce faci 8.sa respecti pe cei din jur 9. sa nu scuipi pe strada 10. sa nu vorbesti urat 11. sa nu te intinzi pe masa cand maninci 12. sa nu te urci cu picioarele incaltate in pat 13.sa respecti proprietatea personala si a celorlalti (sa nu strici/distrugi) 14.sa spui multumesc 15. sa te spelli pe dinti seara/dimineata 16 sa nu te scobesti in dinti/ori alte parti... cand vb cu cineva/public (autor: Michelle-USA) Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In primul rand, termenul e expirat...se considera ca pana la 7 ani copilul statea acasa, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradinita si de la 6 la scoala. Apoi, in cei 7 ani se "predau" lectii grele de educatie care pregateau copilul pentru acel prag de desprindere. Multe enrgii, timp, nervi si frustrari copilaresti se derulau...parintii tineau mult la acea educatie, copiii o inghiteau pe nemestecate. Astazi, 7 ani de acasa simbolizeaza un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, in care trebuie sa se incadreze odraslele noastre. Care se incapataneaza sa accepte incadrarea si au dureri dorsale privitor la dorintele noastre. E drept, si parintii s-au adaptat, multi au renuntat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a ramas asa, o umbra de parfum de trecut, un fel de deziderat si, de ce sa nu recunoastem, un fel de termen de comparatie. Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie, iar obligativitatea a devenit nitel desueta, asa ca la 7 ani unii copii sunt de pus in rama iar altii...mai putin. Cred insa ca nu trebuie sa mai facem comparatii la varsta de 7 ani. Pai pentru mine, cei 7 ani de acasa inseamna: 1. Sa-si poata evalua obiectiv pozitia in raport cu o situatie. (Trebuie sa stie ce-i place, ce-i trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vrea sa faca, etc.) 2. Sa stie sa isi sustina parerile si sa-si apere interesele fara a deranja pe cei din jur. (Sa foloseasca un limbaj politicos, sa nu se miorlaie, sa nu fie obraznica, dar sa exprime ceea ce simte, nu sa evite sa-si spuna parerea) 3. Sa fie atent si implicat in ceea ce se intampla in jur, ca sa poata evita situatiile cu potential periculos si, ca revers al medaliei, sa poata oferi un ajutor la timp cuiva. (Incepand de la salutul persoanelor cunoscute, continuand cu atentia acordata traficului, pietonilor, adica sa nu mearga pe strada cu castile in urechi, trimitand SMS-uri, izbindu-se de alti pietoni si ignorand culoarea rosie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu stiu, sa adune fructele cuiva care si-a rupt sacosa, sa urce in pom dupa o pisica speriata, chestii de-astea...) 4. Sa stie sa piarda (si automat, sa-si focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar si sa castige cu eleganta (fara a-l umili pe cel care a pierdut) Lucrurile astea se invata mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici. Si e important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul, ca sa-si afirme independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.

1927

COMUNICAREA PROFESOR-ELEV ŞI EFECTELE SALE Prof. matem. RUSU SORINA Școala Gimnazială nr.30, Timișoara Relaţiile dintre profesor şi clasă se polarizează, în general, în sentimente de simpatie, încredere reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi chiar ostilitate. Sunt şi cazuri când contactul spiritual dintre profesor şi elev nu trece de zona indiferenţei( clasa nu există pentru profesor şi nici profesorul pentru clasă).Iniţiativa trebuie să aparţină însă profesorului, care ţinând seama de legea esenţială a relaţiilor afective interumane potrivit căreia: „simpatia şi bunăvoinţa naşte simpatie şi bunăvoinţă, antipatia şi ostilitatea trezesc sentimente de aceiaşi calitate”, trebuie să conducă, să dirijeze aceste relaţii şi să le structureze pe relaţii de colaborare. În urma studiilor efectuate s-a constatat că o parte dintre profesori nu reacţionează adecvat nici în cazul răspunsurilor bune (corecte) ale elevilor şi nici în cazul răspunsurilor greşite (nule) ele elevilor. Autoritatea agresivă a profesorului trebuie înlocuită cu una întemeiată pe relaţii în care profesorul are rol de îndrumător şi coordonator al activităţii elevului. Se poate scoate în evidenţă consecinţele dezastroase pe care îl are controlul agresiv asupra elevilor. Orice încercare de a umili sau încurca un elev, mai ales în prezenţa colegilor săi, va sfârşi printr-un rezultat nedorit; elevul ori se retrage în sine refuzând să mai comunice, ori reacţionează violent faţă de încercarea de a fi încurcat sau umilit. Indiferenţa faţă de personalitatea elevului ameninţă nevoile şi trebuinţele spirituale de bază ale acestuia faţă de sine, nevoia de răspuns afectiv din partea celor din jur, nevoia de securitate pe termen lung, de succes, precum şi nevoia de a aparţine unui grup şi a fi acceptat de acesta. Un profesor care are o comunicare cât mai bună cu elevii trebuie să ştie să gândească modalităţi de înlăturare a unor dificultăţi şi obstacole posibile. Deseori profesorii sunt tentaţi să poarte discuţii cu elevii buni, să le asculte explicaţiile, iar cei slabi să fie marginalizaţi. În acest caz, elevii, îndeosebi cei pasivi la lecţie întâmpină o serie de obstacole, mai ales în înţelegerea noţiunilor şi în interpretarea acestora. Comunicarea trebuie făcută cu toţi elevii, antrenându-i pe fiecare în parte, în funcţie de particularităţile şi caracterul fiecăruia. Depinde, în primul rând de conduita profesorului, pentru ca toţi elevii să fie implicaţi în actul didactic. De multe ori relaţia dintre profesor şi elevii mediocri lasă de dorit. În general aceştia sunt marginalizaţi şi suferă din cauza neantrenării lor în actul de comunicare pe timpul ascultării sau predării unei teme, plecând din clasă cu lecţia neînvăţată. Aceşti elevii, cu precădere cei timizi, trebuie încurajaţi, motivaţi, antrenaţi în cadrul unei lecţii. Profesorul care cunoaşte arta comunicării şi care a dobândit aptitudini pedagogice ştie că lecţia se poate preda împreună cu clasa, că informaţia nu trebuie să fie unidirecţională, doar ca un bagaj de informaţii pe care elevul trebuie să şi le însuşească. Inoculând elevului o stare de trezire a spiritului, o dispoziţie spre nou şi problematic de fapt i se defineşte o linie directoare: „învaţă-te să cauţi singur!”. Este o idee la care concură toate formele de activitate cu elevii: lecţia, activitatea practică, examenele, manualele, culegerile de probleme, internetul. Butonul „Search” odată activat creează dependenţa şi funcţionează fără a avea un caracter elitar, nu se referă doar la elevii buni ci la toţi elevii. Astfel „ nu înveţi să desenezi uitându-te la un profesor care desenează foarte bine. Nu înveţi pianul ascultând un virtuoz. Tot astfel […] nu înveţi să gândeşti ascultându-l pe un om care vorbeşte şi gândeşte bine” spunea Alain Bloom. În calitate de profesor, dar mai ales de diriginte, se realizează şi o comunicare cu familiile elevilor. Astfel, dirigintele aşteaptă ca părinţii să colaboreze şi să se implice activ în actul educaţional, cerând şi să i se recunoască rolul pe care îl are în educaţia copiilor. Părinţii aşteaptă de la diriginte o evaluare corectă a propriului copil dar şi un spijin în formarea acestuia. Atunci când colaborarea dintre profesor şi diriginte, pe de o parte, respectiv elev şi părinte, pe de altă parte, se realizează pe baza unei comunicări eficiente toţi factorii implicaţi au de câştigat. Relaţia profesor-elev este reciprocă. Fiecare transmite mesaje-semnale, fiecare le percepe diferit dar se influenţează reciproc. Anumite cerinţe influenţează personalitatea fiecăruia putând deveni, cu timpul, constante ale personalităţii. BIBLIOGRAFIE: - „Pedagogie”, Constantin Cucoş, Editura POLIROM, Iaşi, 1998; - „ Pedagogie generală”, Rodica Niculescu, Editura SCORPION, 1996;

1928

- „ Management general şi strategic în educaţie- ghid practic”, Alois Gherguţ, Editura POLIROM, 2007; - „ Managementul şi gestiunea clasei de elevi – Fundamente teoretico- metodologice”, Romiţă B. Iucu, Editura POLIRIM, 2000; - Curs de „Managementul organizaţiei şcolare. Comunicare instituţionlă”, predat de prof. univ. dr. Dumitru Iacob şi lector. univ. drd. Diana-Maria Cismaru, 2005-2006; - Curs de „Fundamentele pedagogiei” , predat de prof. univ. dr. Emil Stan, UPG Ploieşti, 2005.

1929

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASA Prof.înv.primar: Ruţă Mihaela Şcoala Gimnazială ,,Nicolae Titulescu’’, Caracal, Olt Prof.înv.primar: Drăghici Ionela Violeta Şcoala Gimnazială Redea, Olt Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. . Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în

1930

discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

1931

Importanța celor 7 ani de acasă Sabadîș Roxana-Andreea Grădinița cu P.P. Nr.12 Sighetu Marmației Cei 7 ani de acasă reprezintă educația pe care copilul o primește în familie, cea care conturează personalitatea și comportamentul copilului. Când ne referim că un copil are cei 7 ani de acasă, acesta trebuie să fie un copil bine crescut și care să se comporte adevcat în orice situație ivită. Un copil manierat se va descurca bine în viața cotidiană și se va simți confortabil în prezența altor persoane (față de un copil căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă). Cei 7 ani de acasă reprezintă cheia către succesul lui social. Primul mediu cu care intră copilul în contact este mediul familial. Aici, se va forma pentru o integrarea optimă ca adult în societate. Baza formării unui comportament optim este reprezentată de dragostea părinților. Această dragoste îi va oferi copilului încredere în forțele proprii, sentimentul de siguranță și ocrotire, curaj și liniște. Este indicat ca părintele să dețină un comportament emoțional stabil și adecvat, acordând o atenție deosebită sentimentelor copilului, abordând dialoguri frecvente cu acesta pentru a afla gândirea copilului. Va folosi metode constructive și pozitive pentru a aborda și dirija într-o latura optimă gândirea preșcolarului. Copilul va lua ca model comportamentul părințiilor, acționând și formându-și deprinderi identice cu aceștia. Îmvățarea celor 7 ani de acasă reprezintă un proces lung, care se va derula în fiecare zi în care copilul va avea șansa să învețe ceva. Mediul familial îi oferă șansa copilului de a fi pus în diferite situații în care va trebui să acționeze (masa alături de familie, mersul la cumpărături, etc). De aceea, părintele trebuie să fie un model pentru copil și să adopte un comportament pozitiv: să nu strige, să nu folosească cuvinte urâte, să nu fie agresiv, să utilizeze bunele maniere, să îi explice clar copilului ce are voie să facă și ce nu are voie, să stabilească reguli clare (specificând și ce se va întâmpla dacă copilul nu va respecta acele reguli). Este indicat ca ambii părinți să fie consecvenți în educația copilului și să dețină același ritm în familie. Empatia trebuie să devină o caracteristică prezentă constant în relația părintelui cu copilul său. Empatia reprezintă prima lecție pe care părintele o dă atunci când se adaptează sentimentelor copilului. Copilul preia această trăsătura de la părinții lor, ajungând să își recunoască și domolească proprile emoții și sentimente negative. Astfel, își vor dezvolta inteligența emoțională, care le va spori abilitatea de a trata sentimentele care apar în cadrul relațiilor interumane, devenind mai amabili, sociabili și mai bine dispuși. În cei 7 ani de acasă este foarte important ca preșcolarul să fie încurajat în permanență și susținut în orice activitate benefică pentru el și pentru societate. Cei 7 ani de acasă au o importanță majoră în modelarea comportamentului și caracterului copilului, fiind o etapă esențială pentru o integrare optimă a copilului în societatea contemporană. Oglindirea gândirii critice prin activităţile extracurriculare la copiii prescolari Gândirea critică se reflectă într-un mod de abordare şi rezolvare a problemelor bazat pe argumente convingătoare, logice şi raţionale, ce presupune verificarea, evaluarea şi alegerea răspunsului potrivit pentru o sarcină dată şi respingerea argumentată a celorlalte variante de soluţii. În acelaşi timp, gândirea critică se manifestă prin deprinderea de a interacţiona cu informaţia în mod activ, de a pune sub semnul întrebării noile informaţii, de a aduce argumente pro şi contra, de a le evalua pentru a stabili valoarea lor de adevăr, de a transforma informaţiile şi de a genera noi idei. Gândirea critică are la bază reactualizarea cunoştinţelor, analizarea diferenţelor, observarea relaţiilor cauză – efect, extragerea ideilor din exemple, susţinerea ideilor cu exemple şi evaluarea informaţiilor în funcţie de valoarea de adevăr, de utilitate, de efectele pozitive sau negative. A gândi critic înseamnă: a deţine cunoştinţe valoroase şi utile având convingeri şi credinţe întemeiate pe acestea, a avea opinii independente şi a accepta ca ele să fie supuse evaluării (criticii), a supune analizei propriilor idei şi ideile altora, a construi argumente suficiente care să confere consistenţă propriilor opinii, a învăţa cum se gândeşte eficient evaluând şi testând mau multe soluţii.

1932

Deşi unii consideră că dezvoltarea gândirii critice este un proces prea greu pentru copiii preşcolari, acest lucru este posibil cu ajutorul suportului intuitiv. Întrebările care se pun sunt: Gândirea critică forţează maturizarea prea rapidă a copiilor? Li se „răpeşte” copiilor preşcolari copilăria? Impunem astfel unui copil să gândească ca un adult? Este moral ca un cadru didactic să obţină efecte spectaculoase în prezent cu preţul unor posibile consecinţe târzii suportate de copii? Pentru activităţile ce vizează gândirea critică , practica pedagogică preşcolară trebuie să accentueze două direcţii principale de abordare, care pornesc de la premisele: Prin cultivarea curiozităţii naturale a copiilor (faţă de mediul înconjurător, în principal) se antrenează şi se dezvoltă gîndirea de nivel superior; astfel, trebuie desfăşurate cu copiii activităţi ce pun accentul pe stimularea curiozităţii lor, ce le dezvoltă capacităţile analitice utilizate în rezolvarea de probleme. Respectând relaţia valorică direct proporţională dintre calitatea întrebărilor şi calitatea răspunsurilor copiilor, se determină calitatea gândirii lor, deoarece întrebările adecvat formulate adresate copiilor conduc la formarea acestora a unei gândiri nuanţate, având ca repere abstracţia şi intuiţia. Această vârstă a copiilor le permite manifestarea spontană, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare, capacitatea de a gândi critic dobândind-o în timp, cu exerciţiu. Atmosfera favirizantă este cea care le permite să nu se simtă stingheri, să nu le fie teamă de reacţia celor din jur la părerile lor, cea în care li se cultivă încrederea în puterea lor de analiză, de reflecţie. Gândirea critică îi învaţă pe copii să-şi emită şi să-şi susţină propriile idei. Educatoarea având obligaţia de a crea contextul propice declanşării valului de idei personale, de a le da copiilor senzaţia că ei sunt adevăraţii descoperitori ai ,,noului” (deşi e vorba de redescoperire). Valenţe ale gândirii critice: învaţă copiii să privească lucrurile din mai multe perspective; îi pune în situaţia de a descoperi idei noi; le oferă posibilitatea schimbării unui punct de vedere pe măsură ce examinează şi reexaminează idei ce par evidente; oferă libertatea de a-şi exprima propriile opinii; ajută la descoperirea erorilor şi prejudecăţilor, fiind o cale de libertate în faţa adevărurilor trunchiate şi minciunilor; ajută copiii să rezolve probleme pe care nu le-au putut rezolva cu metode obişnuite. Dezvoltarea într-un cadru adecvat a gândirii critice presupune trei etape: Evocarea. Repere specifice: Cum vor fi dirijaţi copiii către formularea unor întrebări şi identificarea scopurilor momentane de învăţare? Cum vor ajunge să-şi examineze cnnoştinţele anterioare? Realizarea sensului. Repere specifice: Cum va fi explorat conţinutul de către copii? Cum îşi vor monitoriza ei înţelegerea acestui conţinut? Reflecţia. Repere specifice: Cum vor utiliza copiii sensul lecţiei? Cum vor fi îndrumaţi să caute informaţii suplumentare, răspunsuri la întrebările care mai există? Bibliografie: Bocos, M., (2002), Instruirea interactiva – Repere pentru reflectie si actiune, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj – Napoca Kelemen, Gabriela, (2007), Pedagogie prescolara, Editura Universitatii ,,Aurel Vlaicu”, Arad

1933

Responsabilitatea cui sunt cei 7 ani de-acasa ? Sabou Florica, prof. înv.preşcolar Gradiniţa cu program prelungit “Voinicelul”,Satu Mare Nici un părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care, părinţii, o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor si educatorilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilor, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Educaţia copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educational. Fie că este vorba despre viaţa de acasă, fie că vorbim despre educaţia de la grădiniţă sau şcoală, copilul trebuie învăţat să

1934

înţeleagă şi să respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc părinţii sau educatorii. Fiecare parinte trebuie să aibă o serie de reguli şi încearca să le aplice cănd e vorba despre educaţia copilului său. Dar, uneori, îşi da seama că aceste reguli nu sunt respectate. De aceea ele trebuiesc reamintite copiilor şi respectate de ambii părinţi - este foarte nepotrivit ca mama să accepte încălcarea regulilor stabilite de tata - sau invers. Iata legea celor 5 reguli pentru reusita educatiei copilului: 1. Regulile trebuie să fie clare Orice regula pe care o impunem copilului trebuie să fie clară şi explicată copilului. El trebuie să ştie ce este permis, şi ce nu. 2. Regulile trebuie să fie concrete Atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie cât mai concrete şi nu evazive. E mai bine să spuneţi copilului să îşi strângă jucăriile din sufragerie decât să îi spuneţi să facă ordine în sufragerie. 3. Regulile trebuie să fie constante Nu e uşor să păstrezi regulile constante însă este de mare importanţă asigurarea unei linii de constanţă în principii. Dacă toleraţi un anume comportament într-o zi iar în ziua urmatoare nu îl mai toleraţi - copilul va fi dezorientat. Constanţa regulilor dă copilului un sentiment de siguranţă. A fi ferm şi constant nu înseamnă rigiditate. 4. Regulile trebuie să fie coerente Părinţii şi educatorii sunt modele pentru copil şi de aceea trebuie să aibă şi să respecte - şi ei la randul lor - nişte reguli de viaţă şi comportament. Copilul învaţă de la proprii săi părinţi cum să îşi respecte părinţii prin exemplul pe care îl dau aceştea. 5. Regulile trebuie să fie consecvente Copii au tendinţa de a forţa limitele şi de a le sfida uneori. De aceea, aceste încălcări trebuie să aibă şi niste consecinţe logice - altfel ele vor fi mereu forţate şi repetate. Cănd consecinţele încălcării regulilor impuse vor fi logice şi rezonabile, copilul îşi va dezvolta simţul responsabilităţii. Copii au tendinţa de a încălca regulile şi este perfect normal. Ca act educaţional însă, părintele trebuie să înţeleagă că regulile fac parte din procesul educaţiei copilului şi trebuie respectate, pe cât posibil. Asta înseamnă o educaţie resonsabilă şi asta duce la creşterea unui adult responsabil.

1935

CEI 7 ANI DE ACASĂ SALA CARMEN-OTILIA LIC.TEHNOLOGIC,,SF.NICOLAE,,DETA Suntem diferiți.Fiecare ființă este unică în felul ei. Sunt asemănări și deosebiri ale oamenilor.Oricine are calități și defecte.Noi ,oamenii, ne trăim viața după convingerile și conștiința noastră.În funcție de acestea interrelaționăm cu ceilalți. Familia reprezintă una dintre cele mai vechi forme din comunitatea umană, o instituție stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi și pentru societate( M.Voinea,1996).Ea este responsabilă de mai multe aspecte:continuitatea societății, transmiterea moștenirii culturale,dezvoltarea armonioasă a personalității și integrarea socială. Aici are loc integrarea primară socială a copilului. Familia ,alături de ereditate și educație ,este unul din factorii esențiali ai dezvoltării copilului.Este mediul în care acesta se dezvoltă. Educația copiilor este un tărâm complex care cere părinților să se autoeduce,spuneau P.Penciu și A.Gheorghiu.Ea este o știință a modului de a dezvolta conștiința oamenilor ,de a le îmbogăți informarea,de a le cultiva deprinderi și un comportament corect corespunzător cerințelor vieții și sănătății. Ne educăm copiii comform valorilor noastre personale .Avem stilul propriu de educație.Părinții sunt modelele copilului.Totodată ei sunt cei care oferă,modelează ,corectează ,creează situații pentru a forma o trăsătură sau alta a propriului copil.Fiecare ,dintre cei doi părinți, joacă un rol important,în acest sens.Prin relațiile cu părinții și frații, copilul percepe relațiile sociale,se apropie de societate , începe să-și formeze imaginea de sine și să-și conștientizeze valoarea.Mama,de care depinde nou-născutul,deține rolul primordial în dezvoltarea afectivității copilului.Între cele două ființe se constituie un dialog viu.Relația aceasta contribuie la formarea acelei lumi psihice interioare a sugarului, din care ,ulterior, se va contura personalitatea celui mic.Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare ,cel mai adesea prin imitare și nu prin comportament conștient,vârsta primei copilării fiind esențială pentru achiziția comportamentului social corect. Urmează procesul de integrare socială și de adaptare care va fi următoarea preocupare a părinților.Psihicul copilului este bombardat cu stimuli variați: obiecte,persoane și diferite fenomene.Curiozitatea și trebuințele de cunoaștere trebuie să fie stimulate ,nu înfrânate.Climatul familial echilibrat ,calm,civilizat pregătește copilul pentru viață.Oricât ar acționa unii factori negativi ai ambianței,viața își va urma cursul ei pozitiv sub influența acestui comportament.Treptat se formează priceperile,deprinderile și obișnuințele igienice.Educația,bunele maniere și regulile morale sunt necesare adaptării copilului în societate.Un copil manierat se va descurca mult mai bine.Aceluia care este bine crescut îi spunem că are ,,cei 7 ani de acasă,,.Se distinge prin faptul că știe să salute ,să roage,să mulțumească,să ajute,să se comporte cuviincios.Salutul,comportamentul în public,aplicarea normelor sociale,manierele la masă,tactul și toleranța fac parte din modelul copilului cu cei șapte ani de acasă. Expresia ,,cei 7 ani de acasă,, definește tot bagajul de cunoștințe,deprinderi și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață.În această perioadă,copilul are o capacitate foarte mare de memorare și însușire a diverselor tipuri de comportamente ,de aceea este important cum sunt transmise acestea ,de către cine și în ce mod. Bibliografie: 1.Dr.D.Penciu,Dr.A.Gheorghiu,Pentru sănătatea mintală a copilului nostru,EDP,București,1973 2.E.A.Vrășmaș,Consilierea și educația părinților,Aramis,București

1936

„ÎNTÂLNIREA DE DIMINEAŢĂ”-un pas spre educaţia morală a preşcolarilor Şcoala Gimnazială “ Vasile Alecsandri”,Braila Grădiniţa nr.58,Brăila Prof.înv.preşcolar: Sălceanu Vasilica Educaţia morală a preşcolarilor reprezintă o componentă esenţială a procesului instructiv-educativ şi totodată a influenţei exercitate de familie, mediu social apropiat şi prietenii copilului. Aceasta are ca scop punerea bazelor conştiinţei şi conduitei morale a copilului. Educaţia morală are în vedere însuşirea normelor, regulilor şi principiilor elementare de convieţuire socială , formarea unor reprezentări morale (elementul cognitiv al conştiinţei morale) şi educarea sentimentelor morale (elementul afectiv). Un alt aspect pe care şi-l propune educaţia morală este educarea unor trăsături de voinţă şi caracter precum şi educarea unor comportamente şi deprinderi morale. Pentru reuşita educaţiei morale este important ca, pe lângă vehicularea unor informaţii esenţiale despre cum trebuie să se comporte copilul, să se declanşeze trăiri adecvate, sentimente morale ce duc la declanşarea voinţei şi hotărârii de a respecta normele, de a le aplica în comportament moral. Toate activităţile din grădiniţă au, implicit sau explicit, şi o influenţă asupra educaţiei morale, dar acest aspect este urmărit mai ales prin activităţile din Domeniul Om şi societate, prin activităţile opţionale ca: educaţia religioasă, educaţia sanitară şi prin activităţile alese şi jocurile cu subiecte din viaţa socială. Un moment important al programului din grădiniţă în care se pot realiza dezideratele educaţiei morale îl reprezintă „Întâlnirea de dimineaţă”. La această întâlnire copiii se adună pentru a saluta, pentru a asculta cu atenţie gândurile colegilor de grupă în legătură cu o problemă ridicată de unul dintre ei, pentru a comenta şi a pune întrebări respectuos, apoi aceştia colaborează la desfăşurarea unor activităţi, discută noutăţi din ziua respectivă. Comportamentul etic se formează şi se dezvoltă în cadrul acestei întâlniri. Totodată se creează o atmosferă vioaie, entuziastă, prietenoasă pentru toată ziua, se stabilesc ritualuri şi rutine care dau ocazia participării individuale şi de grup, se recunoaşte contribuţia fiecăruia, se exersează deprinderi importante cum ar fi cele de a asculta, a vorbi, a sintetiza informaţii, a rezolva probleme, a urma indicaţii, a lua decizii. „Întâlnirea de dimineaţă” are numeroase beneficii: familiarizează copiii cu reguli şi responsabilităţi („Regulile grupei”); facilitează comunicarea şi cooperarea de grup a copiilor; dezvoltă respectul şi grija faţă de ceilalţi; cultivă spiritul critic, dezvoltă gândirea critică şi exersează gândirea independentă; încurajează atitudinile şi comportamentele democratice; educă toleranţa şi acceptarea. Prin intermediul jocurilor, a convorbirilor, a lecturilor după imagini, a textelor literare sau a metodelor activ-participative folosite în cadrul „Întâlnirii de dimineaţă” sunt promovate următoarele valori morale: sociabilitatea, politeţea, recunoştinţa, prietenia, iubirea, dragostea părintească, încrederea, responsabilitatea, adaptabilitatea, hărnicia, disciplina, înţelegerea, prudenţa, hotărârea, spiritul critic şi autocritic, devotamentul, independenţa, autonomia, bunătatea. Exemple de jocuri didactice folosite în „Întâlnirea de dimineaţă” pentru educarea simţului moral: Joc didactic: „Eu sunt...tu eşti...” Sugestii de desfăşurare: Educatoarea numeşte un copil căruia îi înmânează un ursuleţ şi îi spune: „Eu sunt doamna educatoare …, tu eşti Andrei.” Copilul înmânează ursuleţul altui coleg numindu-l după modelul educatoarei: „Eu sunt Andrei, tu eşti Andra”. Jocul se desfăşoară până când toţi copiii primesc ursuleţul numindu-se pe ei şi pe ceilalţi colegi. Joc didactic: „Cumpărăm şi oferim flori” Sugestii de desfăşurare: Educatoarea amenajează un stand cu flori naturale sau confecţionate chiar de copii în cadrul altor activităţi. Copiii cumpără flori folosind formulele de adresare potrivite( Vă rog frumos! Mulţumesc! Bună ziua! La revedere!) şi le oferă colegilor folosind alte formule de adresare (Poftim! Mulţumesc!) Exemple de teme pentru „Împărtăşirea cu ceilalţi”: „Familia mea mi-e dragă pentru că...” „O întâmplare din casa mea” „De ce m-a certat mama?” „Îmi prezint personajul preferat” „Cum mă simt astăzi” „Cum ne putem arăta şi exprima dragostea faţă de cei dragi” „Cum putem pune capăt unei certe” „Cu cine vreau să semăn şi de ce” Exemple de metode interactive folosite în „Întâlnirea de dimineaţă” pentru educarea simţului moral: Piramida „Copiii din grupa noastră” Sugestii de desfăşurare: Se folosesc fotografiile copiilor din grupă. Acestea sunt grupate şi aşezate pe o piramidă în funcţie de anumite criterii de ordin moral:

1937

- În vârful piramidei se aşează poza celui mai respectuos copil; - Doi copii din grupă cu ochi albaştri şi care sunt buni prieteni; - Trei băieţi cuminţi; - Patru fete ordonate; - Cinci copii politicoşi (care folosesc cuvintele Te rog! Mulţumesc! Cu plăcere!) - Şase copii care salută frumos (Bună ziua! La revedere!) Important este ca toţi copiii să se regăsească în această piramidă care evidenţiază doar calităţi. Poziţia copiilor în piramidă se poate schimba în diferite zile, astfel evidenţiindu-se alte calităţi morale. „Blazonul cuvintelor frumoase” Sugestii de desfăşurare: Materialul didactic constă în imagini cu situaţii în care copiii folosesc cuvinte frumoase sau formule de politeţe. Copiii descriu imaginile şi identifică formulele de politeţe folosite. Aceste formule sunt scrise pe bucăţi de hîrtie între care sunt strecutare şi cuvinte nepotrivite. Copiii aleg cuvintele frumoase după ce sunt citite în prealabil de educatoare şi sunt grupate şi lipite pe un carton în formă de inimă sau floare.Acest blazon poate fi afişat în sala de grupă. Alături de cuvinte se pot lipi pe blazon şi imagini sugestive pentru formulele de politeţe, pentru o mai bună identificare de către copii. „Blazonul faptelor frumoase” Sugestii de desfăşurare: în urma desfăşurării jocului didactic „Aşa da, aşa nu!” copiii sortează imagini cu fapte bune pe care le lipesc pe un afiş realizând blazonul faptelor frumoase (copii care salută, copii care oferă locul unor bătrâni, copii care ajută mama la curăţenie, copil care îşi plimbă frăţiorul mai mic etc). Alături de imagini pot fi lipite şi îndemnuri:” Salută frumos! Suntem respectuoşi! Să oferim locul! Ajutăm! Îngrijim!” „Blazonul regulilor grupei” Sugestii de desfăşurare: după ce are loc lectura după imagini „Cum ne purtăm la grădiniţă” copiii împreună cu educatoarea formulează regulile grupei pe care le lipesc alături de imagini sugestive pe un afiş: Suntem prietenoşi cu toţi copiii! Ne jucăm împreună! Împărţim jucăriile! Suntem ordonaţi! Vorbim frumos! Acest afiş este expus permanent în sala de clasă pentru a le reaminti copiilor cum trebuie să se poarte la grădiniţă. Diamantul „Sunt un copil civilizat” Sugestii de desfăşurare: copiii trebuie să completeze căsuţele diamantului răspunzând la cerinţele din sfera educaţiei morale: - O urare adresată unui copil sărbătorit (La mulţi ani!) - Două lucruri pe care le oferim la ziua de naştere a unui copil (Flori, cadou) - Trei cuvinte frumoase pe care le foloseşti când oferi şi primeşti ceva (Poftim! Mulţumesc! Cu plăcere!) - Patru reguli pe care le respectăm la grădiniţă (Suntem prietenoşi cu toţi copiii! Împărţim jucăriile! Suntem ordonaţi! Vorbim frumos!) - Trei saluturi pe care le folosim într-o zi (Bună dimineaţa! Bună ziua! Bună seara!) Două reguli pe care le respectăm pe stradă (Mergem frumos. Păstrăm curăţenia.) - Un salut la culcare (Noapte bună!) Cubul „Îmi iubesc mama” Sugestii de desfăşurare: pe un cub sunt formulate sarcini specifice acestei metode (descrie, compară, analizează, asociază, aplică, argumentează) dar din sfera educaţiei morale. Copiii rostogolesc cubul şi fiecare rezolvă o sarcină scrisă pe cub: - Descrie sentimentul de iubire pentru mama. - Compară cum se manifestă iubirea copiilor faţă de mama şi faţă de bunică. - Analizează comportamentul mamei când copilul este neascultător. - Asociaz-o pe mama cu un personaj din poveşti. - Aplică : realizează o felicitare pentru mama sau cântă un cîntec pentru mama. - Argumentează afirmaţia: „Orice mamă îşi iubeşte puiul!” Folosind această metodă preşcolarii află diferite moduri de relaţionare a copiilor cu mamele lor, despre greşeli şi moduri de corectare a acestora. Explozia stelară „Tâlharul pedepsit” Sugestii de desfăşurare: metoda se aplică după expunerea poeziei de către educatoare pentru înţelegerea textului si a mesajului moral. Copiii formulează întrebări despre conţinutul poeziei după care răspund: - Ce învăţăm din această întâmplare? Ce credea şoarecele despre albine? - Cine este tâlharul? Cine l-a pedepsit pe şoarece? - Unde se află casa albinelor? Unde l-au prins albinele pe şoarece? - Când a vrut şoarecele să fure mierea? - De ce a fost pedepsit şoarecele? Alte texte literare scurte care pot fi folosite pentru aplicarea acestei metode sunt: „Obiceiuri bune” de V.Carianopol „Bondarul leneş” de E.Dragoş „Pedeapsa mâţei”de E. Farago „Gospodina” de O.Cazimir „Motanul pedepsit” de E.Farago „Greierele şi furnica” Ciorchinele „Ne apreciem comportamentul” Sugestii de desfăşurare: se folosesc pozele copiilor şi un carton mare pentru realizarea ciochinelui. În mijloc se lipeşte o poză de grup a întregului colectiv de copii. Se face departajarea între fete şi băieţi.Fiecare grup ,de fete şi băieţi, este alcătuit din copii cu comportament de trei inimioare, cu comportament de două iminioare, cucomportament de o inimioară în funcţie de modul în care se comportă în ziua respectivă. Se poate folosi şi departajarea în comportament

1938

răsplătit cu o inimioară şi comportament răsplătit cu o lacrimă. Copiii îşi lipesc poza pe ciorchine după ce îşi apreciază şi le este apreciat comportamentul de către educatoare şi ceilalţi copii, fiecare copil motivând aprecierea făcută. Este util ca în zilele următoare copilul să poată schimba poziţia în ciochine prin îmbunătăţirea comportamentului. Bibliografie: Breban, Silvia(coord), 2008 – „Metode interactive de grup”, Editura Arves, Craiova Tomşa, Gheorghe (coord) 2005 – „Psihopedagogie preşcolară şi şcolară” Bucureşti

1939

DEZVOLTAREA COPILULUI ȘI IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ Prof. Sale Claudia Grădinița cu Program Prelungit nr.2, Șimleu Silvaniei Motto: „Omul este rodul educației pe care o primește” HELVETIUS Cănd spunem despre cineva că are „Cei 7 ani de-acasă” ne gândim întotdeauna la comportamentul acestuia în societate, la „Codul bunelor maniere”. Nu de puține ori s-a auzit expresia „Nu are cei 7 ani deacasă” deoarece nu a salutat sau „Are cei 7 ani de-acasă” - este educat, fiindcă, în mijlocul de transport în comun, a oferit locul său unei persoane în etate. Aceste comportamente țin de educația copilului. Copilul în primul an de viață este dependent de mamă. La început, tot ceea ce face, face cu ajutorul adultului, apoi treptat începe să facă singur. La doi-trei ani acesta conștientizează anumite lucruri și pășește ușor spre un început de independență. Începe să imite conduita adultului. Limbajul adultului, cuvîntul, intonația, gestul, mimica, comportamentul acestuia în diferite situații, exprimarea sentimentelor precum:bucurie, furie, tristețe – toate participă la formarea conduitei copilului. Adultul este un model pentru copil de aceea trebuie să fie foarte atent cum se comportă în preajma lui. În perioada preșcolară are loc „dezvoltarea explozivă a comportamentelor copilului, a diferențierii și individualizării acestora, a socializării treptate, dar sigure a copilului”. De asemenea se dezvoltă limbajul, atenția, memoria și gândirea. În plin proces de formare este și personalitatea preșcolarului. Se conturează mai pregnant imaginea și conștiința de sine a copilului și mai ales conștiința lui morală. Copilul devine, în această perioadă, mai deschis la însușirea unor reguli și norme comportamentale. Adultul, mediul familial și mediul educațional au un rol deosebit de important în dezvoltarea copilului. În primii 7 ani de viață activitatea specifică copilului este jocul. Prin joc copilul dobândește numeroase și variate cunoștințe despre mediul înconjurător. Cu ajutorul adultului, prin diverse jocuri și activități, copilul își formează deprinderi de igienă, de autoservire, de muncă independentă, învață reguli de comportare civilizată în societate, învață să fie politicos, învață să-și exprime sentimentele, emoțiile și trăirile, învață să asculte și să se facă ascultat, să comunice cu cei din jur, învață codul bunelor maniere. Pentru a-l învăța pe copil toate aceste lucruri adultul, din jurul lui, trebuie să-și asume responsabilitatea de a fi părinte, educator, mentor, de a-i oferi copilului modelul de care are nevoie în dezvoltarea sa ca om.

Bibliografie: P, Golu, M, Zlate, E, Verza, „Psihologia Copilului”, Editura Didactică Și Pedagogică, R.A. București, 1994.

1940

RELAȚIA GRĂDINIȚĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE-SOCIETATE Prof. înv. primar Sălvan Olimpia-Elena Şcoala Gimnazială Mititei Judeţul: B-N „Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga) Relația școală-familie-societate este una în care fiecare factor interrelaționează cu ceilalți. Necesitatea abordării parteneriatului dintre cele trei mari „instituţii”: şcoală, familie şi societate atrage după sine o mare colaborare şi responsabilitate din partea fiecăreia dar ceea ce e important e că toate sunt direcţionate şi canalizate asupra COPILULUI. Faptul că micul preşcolar intră în contact cu mediul în care trăieşte este ceva normal, însă faptul că în dezvoltarea lui sunt antrenaţi alţi factori care au rolul de a-l stimula este un lucru deosebit. Colaborarea dintre școală și familie presupune o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ține de orientarea copilului, ci și înarmarea părinților cu toate problemele pe care le comportă această acțiune. Grădiniţa este spaţiul modern pentru satisfacerea nevoilor de comunitate ale copilului orăşean. Aici fiind foarte importantă funcţia de socializare, de ieşire în lume de stabilire a apartenenţei la un grup de congeneri. Pentru mediul sătesc, grădiniţa nu îndeplineşte aceeaşi funcţie, deoarece aici copilul dispune de o comunitate închegată, dar ea are un important rol de asigurare a unui start şcolar bun.Totuşi şi la sat, acolo unde copilul petrece foarte mult timp în grădiniţă, funcţia de socializare este foarte importantă. Grădiniţa răspunde deci unor funcţii educative foarte diferite în funcţie de mediul în care ea se află, de aceea poate că şi curriculum educativ ar trebui să poată ţine seama de aceasta. “Acasă” la grădiniţă! Este o instituţie care oferă servicii educaţionale, transmite cunoştinţe, dezvoltă abilităţi, formează competenţe, norme, valori recunoscute şi acceptate social. Ea funcţionează într-o comunitate alcătuită din mai mulţi factori de educaţie, care au la rândul lor o ofertă educaţională: familia, autorităţile, organizaţiile În familie, fiecare membru este special, are rolul său şi în raport cu ceilalţi îşi constituie o identitate specifică. Aici sunt valorizate diferenţele pentru că fiecare este important şi indispensabil. Familia însăşi există şi se structurează prin caracteristicile membrilor ei, ea evoluează împreună cu aceştia, integrează schimbările din viaţa lor şi se lasă modificată de fiecare membru al ei. Familia, pentru copil, este reprezentată de acei oameni cu care locuieşte în acelaşi spaţiu şi care participă la satisfacerea nevoilor lui, dar şi de oamenii importanţi pentru părinţi în al căror spaţiu copilul merge des şi unde are tabieturile sale. Casa copilului este mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă în siguranţă, este locul de odihnă şi retragere, locul explorării şi al construcţiei de sine. Casa este un „corp matern”, un spaţiuintim pe care copilul nu-l împarte decât cu oameni foarte apropiaţi afectiv, care îşi lasă amprenta asupra devenirii lui: părinţii, fraţii şi bunicii. Toţi ceilalţi vin şi pleacă străduindu-se să deranjeze cât mai puţin. Copilul însă nu ezită să-şi aproprie spaţii şi să-şi creeze obiceiuri în casele oamenilor apropiaţi cu care el stabileşte legături afective: aşa se întâmplă cu casa bunicilor,mătuşilor şi a altor rude. Prin participarea în societate copilul reuşeşte să păşească dincolo de „pragul casei” în condiţii de siguranţă. El se află printre semeni, dar care nu sunt şi intimi. Aici relaţiile sunt mai puţin afectivizate şi au detaşarea unei comunicări sociale. Este un spaţiu unde copilul poate experimenta o imagine de sine mai realistă (care nu este prea încărcată de afectiv) şi poate stabili relaţii pe care el însuşi să le gestioneze. Tot prin societate, copilul poate adera la un model de grup, poate obţine opusul individualităţii: starea de apartenenţă. Comuniunea cu ceilalţi asemenea, colectivitatea îi oferă omului forţă, stabilitate, siguranţă. Parteneriatul grădiniţă – familie - societate se referă la construirea unor relaţii pozitive între familie, grădiniţă şi comunitate, la o unificare a sistemului de valori care poate avea un efect benefic asupra copiilor atunci când aceştia văd educatoarea sfătuindu-se cu părinţii şi membrii comunităţii.

1941

Activitatea cu părinţii ca parteneri, pentru a asigura dezvoltarea copiilor în programul educativ din grădiniţă, poate deveni un start bun pentru a crea părinţilor respectul de sine, încredere în competenţele lor, făcându-i mai buni. Copiii caută modele în părinţii lor şi în membrii societăţii (actori, sportivi, etc), iar aceştia, la rândul lor vor să crească mici genii. Necesitatea colaborării grădiniţă-şcoală-familie rezidă din obiectivul comun pe care îl au acesşti factori educaţionali. Nu vor exista rezultate pozitive ale actului educaţional dacă nu există corelare perfectă între influenţele educative. O bună colaborare şi comunicare între familie şi grădiniţă este necesară, dar nu este suficientă pentru buna dezvoltare a copilului în acest mediu. Este nevoie ca această colaborare să se poarte în jurul nevoii pe care o are copilul de a fi în societate. Bibliografie: 1. Ecaterina Adina Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002; 2. Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, articol publicat pe Internet. 3. Ioan Nicola, Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994;

1942

„Cei 7 Ani De-Acasa...” Sandor Claudia „Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă...” Valeria Mahok Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie,sa citeasca si sa devina un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt de multe ori caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale,chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”. Există factori care pot influenţa această dezvoltare,in toate etapele ei, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur sau.Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului.„Copilul plânge pentru că are o nevoie” - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Bine-ar fi să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem,nu se simte bine nici mama,dar nici copilul.Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii viitoare între cei doi. Dorinţa permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe,reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, aceasta trebuind satisfacuta si nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, iar el, copilul, poate explora tot ceea ce îl înconjoară. Este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici,psihologii spun că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie afirmata si cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune „Papa tot”, dar să adăugăm imediat şi „Mananca tot...”. In perioada anteprescolaritatii este bine ca micutul să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice.Copilul ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface orice dorinţa.Foarte important pentru părinţi este să încerce să-i explice cu calm, că nu va primi acea jucărie. De pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, regulile de politeţe.Dacă îşi va vedea fratele sau sora mai mare că o va ajuta pe bunica sau,orice alta persoana mai in varsta,la caratul bagajelor sau la urcatul in autobuz, va învaţa că aşa este normal. Sau,dacă va vedea că mama isi saluta prietenele,cunoscutii,anumite persoane mai in varsta, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. In concluzie,până la varsta de 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate(prin educaţia primită „acasă“), un anumit grad de autonomie (să stie sa se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), reguli de politeţe insusite din regulile impuse in familie,pe care sa le poata aplica singur in anumite momente, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea sa-si controleze emoţiile şi capacitatea de a socializa.

1943

,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ’’ Profesor învățământ preșcolar Sandu Anca De multe ori, mai ales în situațiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, mai bine zis așa cum spune o zicală din popor ,,nu are cei șapte ani de-acasă”. Dar ce înseamnă această expresie ? A avea cei șapte ani de acasă înseamnă cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți,deci este vorba de ,,Politețe” Politețea este,, ceva” care se învată și se învață ușor. Primele reguli de politețe le învățăm de la părinți și bunici. Apoi le învățăm de la doamna educatoare,de la doamna învățătoare și de la toți pofesorii noștrii. Ce pot invata copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curațenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre parțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverența în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobandite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competiție - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Așa că înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, trebuie să ne gândim ceva mai mult, la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalti.

1944

Eticheta ONLINE Chat şi messenger – cum procedăm Sandu Ionela Messenger-ul şi camerele de chat sunt cele mai grozave căi de a schimba idei cu tinerii din întreaga lume. Dar nu există nici o diferenţă în modul cum trebuie să te comporţi, indiferent că eşti la propriu sau doar virtual cu prietenii tăi. Iată opt principii pentru a-ţi face vizita în camera de chat sigură şi distractivă: Niciodată, sub niciun motiv, nu face cunoscute date personale, cum ar fi: numele tău real, adresa sau numărul de telefon, vârsta şi sexul. Dacă cineva din camera de chat îţi cere aceste date, închide conversaţia. Ai grijă ca întrebările şi răspunsurile tale să fie scurte. Nu umple o pagină întreagă cu un răspuns lung şi obositor. Dacă există o anumită temă de discuţie în „cameră˝, referă-te doar la acea temă.. Fii amabil! Vechea expresie ˝Prinzi mai multe muşte cu miere decât cu oţet˝ se aplică şi camerelor de chat si messenger-ului. Iar dacă cineva se arată nepoliticos şi bădăran cu tine, nu înseamnă că aşa trebuie să fii şi tu. Pur şi simplu, părăseşte discuţia Foloseşte un limbaj adecvat. Un limbaj urât face o impresie proastă în orice situaţie. Faptul că nu te cunoaşte nimeni nu reprezintă o scuză. Fii un bun „ascultător” s-ar putea să întâlneşti câteva idei extraordinare. Ca şi într-o conversaţie faţă în faţă, vei putea învăţa ceva, dacă-ţi vei face timp să citeşti ceea ce scriu ceilalţi. Nu folosi numai majuscule! E sinonim cu strigatul şi la fel de nepoliticos. Fă cunoscut celorlalţi când ești disponibil. A spune „Bună˝ şi „La revedere˝ ţine de buna-creştere. Aminteşte-ţi: dacă eşti tratat prost sau jignit, n-ai nici o obligaţie să rămâi la discuții. Dacă eşti pe chat se presupune că vrei să te simţi bine. Dacă nu se întâmplă asta, schimbă chat-ul. Ai o mulţime de lucruri de făcut, de învăţat, noi cunoştinţe de întâlnit pe Internet. Decizia de a continua sau nu îţi aparţine. Fă alegerea potrivită pentru tine! „Messenger-ul şi camerele de chat reprezintă o ocazie deosebită de a schimba idei cu copii din întreaga lume.˝ Scrisori, note, cărţi poştale electronice E-mailul face comunicarea mai uşoară ca niciodată. Poţi scrie o epistolă prietenului tău nefiind necesar vreun timbru şi i-o poţi trimite de îndată! Website-urile oferă şi ilustrate electronice. Pe Internet se găsesc şi felicitări. La fel ca şi în cazul celorlalte tipuri de comunicare, un întreg set de conduite a evoluat pentru a ne ajuta să fim respectaţi şi să ne arătăm respectul odată cu fiecare e-mail şi fiecare răspuns. Întotdeauna: Înainte de a apăsa pe butonul ˝Trimitere˝, mai citeşte o dată ce ai scris. Ai grijă să nu scrii ceva ce nu ai vrea ca lumea să afle. E foarte uşor pentru cineva să dea mesajul mai departe sau să-l decupeze şi să-l copieze într-un mesaj propriu. Respectă confidenţialitatea! Nu transmite mai departe un mesaj adresat doar ţie. Completează rândul pentru subiect. În felul acesta, persoana căreia i te adresezi va şti că nu are de-a face cu spam. Foloseşte cu grijă butonul ˝Răspunde tuturor˝. S-ar putea să nu vrei ca toţi să ştie care este mesajul tău. Răspunde cât de prompt poţi. Fă-i cunoscut celui care ţi-a trimis un mesaj că l-ai primit, şi dacă pe moment nu ai timp necesar, că îi vei scrie mai mult ceva mai târziu. Niciodată: Nu deschide mesaje de la necunoscuţi ci şterge imediat e-mailul. Nu scrie cu majuscule. Nu numai că poate fi interpretat drept o nepoliteţe, dar este foarte greu de citit. Nu trimite ataşamente până nu te asiguri că persoana căreia îi sunt adresate are programul necesar pentru a le deschide. Nu scrie un mesaj pe care să regreţi că l-ai trimis. Dacă te copleşeşte vreo stare emoţională, aşteaptă până îţi trece şi abia apoi scrie. In felul acesta, nu vei regreta nimic. Regulile de bază care se folosesc la scrisorile obişnuite sunt aplicate şi la corespondenţa electronică. Salută-l pe cel căruia i te adresezi, gândeşte-te la conţinut, verifică dacă este din punct de vedere gramatical şi foloseşte o încheiere adecvată. (Nu e nevoie să pui data, căci asta se face automat la orice e-

1945

mail). Doar pentru că e-mailul este rapid şi mai uşor de folosit, nu înseamnă să nu ţii cont de conduita pe care trebuie să o ai! Familia şi prietenii Cu toate că eşti singur în camera ta, angajat într-un joc online pe computerul personal, faptul că foloseşti această tehnologie are un impact asupra altcuiva. Chiar dacă n-o poţi vedea pe mama ta, care este în bucătărie, trebuie să-ţi arăţi acelaşi respect. Înainte de a monopoliza legătura telefonică (în caz că ai Internet prin dial-up) pentru un chat cu prietenii, asigură-te că mama ta nu are nevoie de telefon. Dacă prietena ta cea mai bună te vizitează, iar tu continui să te ocupi de computer, s-ar putea să nu mai revină şi altă dată. Manierele ˝tehno˝ nu u fost încă fixate cu totul. Mâine s-ar putea să apară o nouă formă de tehnologie, despre care nici măcar nu gândeai că ar putea exista. Iar un cod de comportament nu este creat încă pentru acest caz. Iată o situaţiile în care va trebuie să decizi singur cum să te comporţi. Gândeşte-te la celelalte persoane implicate. În ce mod le-ar putea afecta acţiunile tale? Dacă te vei comporta plecând de la respect, de la consideraţie şi sinceritate, conduita ta nu poate fi decât una bună.

1946

FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Educatoare: Sandu Oprica Liceul Tehnologic” Petre Baniță” Călărași, Dolj Structură Grădinița nr.1 Călărași Atunci când vorbim despre cei şapte ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care o primesc copiii de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului lor până merg la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate.Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citeasca și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea ta. Obișnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relțtiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fie părintele un bun model pentru el. Începe să îl învețe lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnărespectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.Așadar, cum îl înveți bunele maniere? Ce faci si ce nu faci A-l învăța bunele maniere esteun proces zilnic, care va dura în timp și vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Sfaturi: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una- doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu! În loc să îi spui un scurt (și pentru el greu de înțeles): "Nu mai fii atât de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiara prin casă, nu-i spune: "Încetează cu țipetele în casa", ci "Te rog, nu mai ridica vocea în casă". Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde", tu să-I spui: "Frumos ar fi fost să spui că nu îți place spanacul". Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile.!Și noi, adulții, greșim adeseori, dar ei... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie! Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la lecțiile de bune maniere. Fii consecventă! L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Până la 3 ani

1947

Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - doua reguli de politete. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua" și "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Astfel, nu uita că, după ce ii oferi paharul cu apă pe care ți l-a cerut, să îi amintești: "Acum, spune mulțumesc". Fii unbun exemplu pentru el - comportă-te calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate și adresează-te politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devii tu însăți un exemplu. Pe de alta parte, nu uita să îl feliciți și să îl lauzi ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut. Între 3 si 5 ani Cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazda și tu musafirul. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prăjiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Gândește-te la situațiile cu care te confrunți tu zi de zi și vei găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Folosește-te și de povești, de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate. Intre 5 si 7 ani Odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Poți începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemplele din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă, dar fără să faci pe profesoara. Nu îl amenința, folosind expresii ca: "Să nu te prind că faci vreodată ca Andrei, că îți rup urechile". Când greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1948

FAMILIA ŞI ROLUL DE PĂRINŢI ÎNV. SĂNDULESCU SIMONA MANUELA Specialiştii în psihologia copilului au afirmat că părinţii nu acordă importantă necesară educaţiei copilului. Un tânăr are nevoie să îşi cunoască propria personalitate şi să fie conştient de poziţia pe care o ocupă în societate. Prin înţelegerea exactă a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil părintele poate să controleze modul în care acesta îşi formează personalitatea. Părinţii trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emoţionale, care se concretizează în dorinţa de a fi ascultaţi, îngrijiţi şi apreciaţi. În funcţie de vârstă şi nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinţilor trebuie să fie corespunzătoare. A acordă atenţia necesară unui copil de doi ani presupune mai multe eforturi din partea părintelui. Acesta trebuie să îi cunoască bine comportamentul şi să îi înţeleagă stările. Fie că este obosit sau îi este foame, s-a lovit sau are nevoie de atenţie, bebeluşul are nevoie de îngrijire continuă. Pentru a putea percepe sentimentele copilului, părintele trebuie să fie capabil să transmită propriile lui emoţii. Uneori este greu să înţelegem dorinţele celor mici şi explicaţiile lor nu ne lămuresc. O analiză mai atentă a situaţiei, a mediului în care trăiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interacţionează ne poate lămuri. Chiar dacă sunt sinceri, aceştia trebuie să fie stimulaţi să-şi mărturisească gândurile. Educaţia copilului este o provocare pentru orice părinte. Dacă învăţăm să facem o reprezentare clară şi complexă a ţelului pe care vrem să îl atingem atunci situaţiile pot fi mai simplu de abordat. Greşelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înţelegem copiii şi să le acordăm sprijinul necesar. Experienţă ne ajută să devenim părinţi mai buni şi să preluăm exemple din propria educaţie. Lumea nu este perfectă şi nici noi nu suntem părinţi perfecţi. Trebuie să avem grijă să nu transmitem frustrările şi nemulţumirile noastre. Defectele noastre trebuie să fie exemple negative pentru copil iar calităţile noastre să constituie un model demn de urmat. Ideea principala este să determinăm sursă nemulţumirilor care ne afectează şi să ne controlăm atitudinea. Echilibrul este trăsătură perfectă care defineşte educaţia copilului. Dilema cu privire la cât de corect este realizată educaţia unui tânăr a fost dezbătută de foarte mulţi psihologi. Părerea comună este aceea că fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc personalităţii copilului. Nu există o lege strictă ci doar sfaturi care trebuie mai întâi analizate şi apoi aplicate. Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici şi care, la rândul lor, le vor transmite familiei pe care şi-o vor întemeia. Copiii nu au nevoie de părinţi ideali; ei îşi doresc că aceştia să le reflecte dorinţele şi să le înţeleagă nemulţumirile, să îi ajute când sunt nelămuriţi şi să îi aprecieze atunci când merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între părinţi şi copii şi îi ajută să se cunoască mai bine. Acesta trebuie să îi cunoască bine comportamentul şi să îi înţeleagă stările. Fie că este obosit sau îi este foame, s-a lovit sau are nevoie de atenţie, bebeluşul are nevoie de îngrijire continuă. Repetarea greşelilor pe care le-au făcut părinţii noştri este o trăsătură a majorităţii. Vechea zicala, "ce a fost bine pentru mine e bine şi pentru ţine", reflectă atitudinea eronată de a transmite generaţiilor următoare o educaţie nu tocmai potrivită. Dacă nu suntem capabili să realizăm greşelile în propria noastră educaţie, atunci nu vom fi capabili să ne educăm corect copiii. Există atât de multe cazuri în care părinţii se concentrează asupra propiilor frustrări şi uită să analizeze, obiectiv, situaţiile în care se află copiii acestora. Lipsiţi de un sprijin puternic, aceştia se interiorizează, îşi pierd încrederea şi preiau nemulţumirile celor mari. Abilitatea de a ne asumă rolul de părinţi depinde nu doar de copil, ci şi de gradul de dezvoltare şi înţelegere a legăturilor sentimentale pe care le-am trăit în propria noastră familie. Abilitatea de a te ataşa de copilul tău depinde foarte mult de temperamentul şi personalitatea lui şi de gradul de acceptare a defectelor şi calităţilor lui. Educarea unui tânăr presupune identificarea cu acesta şi, mai târziu, la adolescenţă, empatia în ceea ce priveşte situaţiile în care se implică şi lumea pe care şi-o creează. Este o dorinţa a celor mai mulţi dintre noi că întâmplările nefericite prin care am trecut când eram tineri să nu se repete în cazul copiilor noştri. Din acest motiv, deseori, tindem să exagerăm cu grijă pentru

1949

cei mici şi să îi sufocăm cu dragostea noastră; psihologii consideră că este o modalitate de a ne vindecă rănile din trecut. Proiectarea experienţelor din copilărie asupra tinerilor este o greşeală frecvenţa şi se explică prin dificultatea părinţilor de a se detaşa de aceştia şi de a distinge situaţiile. Există o forţă subliminală care ne împinge să retrăim întâmplările prin copiii noştri şi să alegem, de această dată, soluţia potrivită. Încercarea noastră de a ne vindecă rănile trecutului poate să inducă acest sentiment de frustrare copilului nostru, doar pentru că "pare să fie o situaţie asemănătoare". În astfel de cazuri, părinţii nu iau în considerare faptul că tinerii sunt persoane complet diferite şi care trec prin experienţe distincte. Copiii au nevoie de reflectarea corectă a sentimentelor, nu doar pentru a înţelege definirea lor, ci pentru a îşi cunoaşte propria personalitate. Pentru a contribui cât mai corect la dezvoltarea lor, părinţii trebuie să le împărtăşească sentimentele. Fie că este vorba de entuziasm sau tristeţe, nervozitate sau resemnare, reflectarea emoţiilor contribuie la educaţia acestuia. Atunci când trec prin perioade de stres şi schimbări, când întâmpina o greutate sau sunt dezamăgiţi, tinerii au nevoie de cineva care să le înţeleagă sentimentele şi să le transmită ideea că totul face parte din cursul normal al vieţii. Prin definirea şi reprezentarea acestor sentimente un copil devine conştient de persoană lui şi de locul pe care îl ocupă în societate. Este foarte important să îl învăţăm că sentimentul de ura poate fi exprimat şi tolerat. Când cineva îşi manifestă ura, orice persoană tinde instinctual să se apere. Dacă înţelegeţi că acest sentiment este normal, în cazul în care se încadrează în limite, atunci veţi fi capabili să va faceţi copilul să înţeleagă puterea de a tolera şi de a iubi. Prin absorbirea urii copilului dumneavoastră va educaţi copilul să controleze acest sentiment, să îl înţeleagă şi să adopte o atitudine pozitivă faţă de cei care o manifestă. Pentru a fi capabil să interacţionezi cu ceilalţi este necesar nu doar să supravieţuieşti, ci să trăieşti într-un mod care să îţi asigure fericirea şi mulţumirea că exişti. Este important a învaţă un copil valoarea relaţiilor interumane şi importantă interactionarii cu ceilalţi. Părinţii trebuie să le prezinte copiilor avantajele întemeierii unei familii şi influenţă celor pe care îi iubeşte asupra modului în care gândeşte şi se dezvoltă. Băieţii şi fetele trebuie să beneficieze de o educaţie care să le permită să înţeleagă importantă sentimentului de iubire. Prin sentimentele pe care le transmit acestora părinţii, copiii vor învaţă să simtă şi să transmită la rândul lor emoţiile. Nu doar părinţii trebuie să aibă grijă de copil, acesta trebuie să fie lăsat să îşi manifeste propria grijă faţă de ei. Permiţând tânărului să ofere, acesta va învaţă să aprecieze ceea ce i se oferă. Nu există părinţi perfecţi aşa cum nu există copii perfecţi. În fiecare interacţiune a noastră cu ceilalţi putem să adoptăm atitudinea greşită. Căutarea unui echilibru şi încercarea de a fi cât mai buni în ceea ce facem ne poate asigura succesul în educaţia copilului.

1950

CEI SAPTE ANI DE ACASA! Prof: SARARU MADALINA G.P.P.OSTROVENI 2/RM.VALCEA Din cele mai îndepărtate timpuri omul s-a călăuzit după anumite legi, reguli care să pedepsească răul şi să îndemne către fapte bune. Au rămas peste timpuri aceleaşi legi esenţiale ale respectului faţă de sine, faţă de alţii (rude, prieteni, persoane mai în vârstă), legi care s-au transmis din tată-n fiu, din generaţie în generaţie. Astfel, unul dintre scopurile esenţiale pe care ar trebui să şi le propună familia şi şcoala este acela de a forma la copii deprinderi morale şi maniere frumoase. Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât se face la vârste mai mici. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor. De-a lungul vremii s-au alcătuit destule „coduri de maniere elegante” care au devenit colecţii de gesturi formale, multe dintre ele condamnate de scurgerea timpului şi de schimbarea relaţiilor umane. Şi totuşi, politeţea este necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină în primul rând dinăuntrul nostru pentru a avea drept de manifestare exterioară. Politeţea vine, de fapt, din acel „dinăuntru” moral căruia poporul nostru îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun-simţ” şi care exprimă respect faţă de omul de lângă tine, faţă de oameni în genere fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană. Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană. Activitățile din grădiniță vin din nevoia de a-i obişnui pe copii să respecte bunele maniere în împrejurări diferite, să adopte un comportament civic bazat pe respect, consideraţie şi sinceritate, au un caracter interdisciplinar, transdisciplinar şi practic-aplicativ. Îşi propun să testeze dacă elevii ştiu să se comporte în familie, la şcoală, pe stradă, în situaţii limită, în timpul liber… Copiii vor fi puşi în situaţii de viaţă, vor analiza comportamente pozitive şi negative, vor crea o situaţie de viaţă şi vor învăţa unii de la alţii. Bunele maniere se învaţă mai uşor în copilărie când încă nu s-au format prejudecăţi şi obişnuinţe. Întotdeauna e mai uşor să previi un comportament nedorit decât să îl corectezi. Într-o lume invadată de o explozie a cunoştinţelor este foarte important ca noi, educatorii, să situăm pe primul loc preocuparea de a forma „oameni adevăraţi” cu principii şi valori solide de viaţă. În planificarea acivităților din grădiniță am dorit să îndeplinesc anumite obiective :  iniţierea copiilor în practicarea unui comportament civic într-o societate democratică : un comportament activ, liber, responsabil, tolerant deschis, comunicativ, reflexiv, autoevaluativ;  alfabetizarea civică a copiilor prin familiarizarea acestora cu limbajul şi activităţile de învăţare specifice;  valorificarea experienţei specifice vârstei prin accentuarea dimensiunilor afectivatitudinale asociate celei cognitive, stimularea participării şi a comunicării sociale responsabile.  promovarea valorilor moral-civice prin intermediul artei (creaţii literare, plastice, momente artistice);  crearea unei oportunităţi prin care cadrele didactice să prezinte realizări, opinii, idei, modele de bune practici, produse ale activităţii extracurriculare;  facilitarea accesului liber la comunicare şi exprimare, oferirea de şanse egale de afirmare tuturor copiilor şi cadrelor didactice. Astazi, reţeta succesului poate fi dată de integrarea cât mai rapidă în „lumea reală”, lume în care se dă din ce în ce mai mult importanţă aparenţelor. Dar chiar şi în această lume, bunele maniere reprezintă o adevărata carte de vizită. Codul bunelor maniere reprezintă, de fapt, „arta de a trăi frumos” în toate împrejurarile vieţii. Orice om ar trebui să lase în urma lui ceva deosebit pentru a nu fi uitat. Dar dacă nu ne stă în putinţă, să

1951

lăsam măcar amintirea frumoasă a celui care a fost un „Domn” sau a celei care a fost o „adevărată Doamnă”! În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă experienţa de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile ci ele contribuie la formarea noastră ca "oameni", la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi. Bunele maniere n-au fost adaugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul inţelept chinez, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Acestea sunt ideile după care m-am ghidat în organizarea activității la grădiniță și pot spune că au un real succes atât în ceea ce îi privește pe copii cât și pe părinți contribuind activ la buna desfășurare a activităților, drept pentru care le mulțumesc și pe această cale. Închei prin a menționa faptul că roadele muncii din copilărie se văd mai târziu și așa cum eu mulțumesc părinților mei cât și cadrelor didactice care m-au ghidat în viață, așa îmi doresc pentru viitor ca și copiii din jurul nostru să mulțumească la rândul lor celor care le-au călăuzit pașii. „Florii i se cere parfum iar omului politeţe” (proverb indian)

1952

Cei 7 ani de acasă Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Făgăraș Prof. Logoped Sasu Sorina Prof. psihopedagog Radu Adriana Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „mulţumesc”, „te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Nici un părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi „bine crescut” nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la

1953

leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Bibliografie http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-reponsabilitate-si-ingrediente-aleeducatiei-copilului.htm#_ http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html

1954

FAMILIA E PRIMA ŞCOALĂ Profesor itinerant Ramona Maria SAV Şcoala Gimnazială nr.1 I.L. Caragiale, Dâmboviţa „nu-i învăţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi ceea ce ştii, îi înveţi ceea ce eşti” (J. Games) Prima şcoală a copilului este considerată familia, iar primii săi educatori părinţii. În primii ani de viaţă, de modul cum este educat copilul în familie, depinde profilul său moralca cetăţean şi om, atitudinea sa faţă de învăţătură şi muncă. Ampremta asupra personalităţii adultului de mai târziu se pune în funcţie de educaţia realizată în mediul social de provenienţă a copilului. Etapa iniţială în educaţia copilului îşi are punctul de plecare în familie şi contribuie asupra întregii dezvoltări ulterioare a copilului. O zicală din popor spune: „se cunoaşte până la bătrâneţe cine are şi cine nu are cei şapte ani de acasă”. Deci în familie se pun bazele educaţiei copilului, ea îi trasează drumul evoluţiei viitoare. De aceea părinţii trebuie să fie un exemplu bun, un model de corectitudine, cinste şi muncă pentru copilul lui, deoarece, după cum afirmă J. Games „nu-i învăţi pe alţii ceea ce vrei, nu-i înveţi ceea ce ştii, îi înveţi ceea ce eşti”. Copii nu au nevoie de specialişti în pedagogia familiei pentru a primii o bună educaţie. Se întâlnesc situaţii în care persoane cu pregătire în domeniul educaţiei, fac erori grave în creşterea şi educarea propriilor copii, dar şi persoane care nu au o pregătire corespunzătoare care îşi educă şi cresc copiii bine, pe baza exemplului personal, a bunului simţ, a atitudinilor dobândite în cadrul familiilor din care provin. Familia trebuie să asigure copiilor o ambianţă afectivă, căldură sufletească, calm, înţelegere şi dragoste, toate acestea pe lângă condiţiile materiale necesare creşterii şi dezvoltării normale a acestora. O atmosferă familioală în care domneşte liniştea, calmul, înţelegerea, respectul este benefică pentru creşterea şi deăvoltarea fizică şi psihică a copiilor. Părinţii care se ceartă în prezenţa copiilor, care îşi aduc reciproc acuzaţii sau recurg la violenţă fizică provoacă traume psihice şi imgini de coşmar care se fixează în memoria acestora, iar dacă ei înşişi sunt supuşi agresiunilor fizice şi verbale situaţia devine dramatică. Într-un studiu de sociologie intitulat „Altă creştere”, geograful Simion Mehedinţă afirma: „copii mulţi – copii buni”. În familiile numeroase de la sate copiii erau crescuţi cu mari dificultăţi, datorită constrângerilor materiale, dar educaţia lor se făcea uşor. Dragostea părinţilor era dispersată, nu focalizată ca în cazul copilului unic, organizarea strictă a vieţii şi muncii contribuia la formarea spiritului de solidaritate şi cooperare, iar influenţa copiilor mai mari asupra celor mici , era de obicei, pozitivă. Antrenarea tuturor copiilor, de la cel mai mic în activităţiloe gospodăreşti, rezolvarea problemelor majore de viaţă ale familiei cu implicarea tuturor membrilor ei, jocurile şi glumele, sărbătorile şi distracţiile, colorau şi îmbunătăţeau viaţa spirituală în familie şi contribuiau la sudarea legăturilor sufleteşti, a dragostei între fraţi. Pentru a fi un mediu educativ favorabil, în viaţa de familie trebuie să domneascădisciplina, munca, cinstea, corectitudinea, ordinea, să existe un cod de norme şi regulicăruia să i se supună toţi membrii familiei. Profesorul care primeşte elevi din astfel de familii se poate declara mulţumit, în situaţie contrară însă, nu va avea rezultate oricât de mult se va strădui, dacă nu va ştii să clădească el temelia înălţării viitoare a copilului.

1955

Importanța celor șapte ani de acasă SAVA RAMONA - CLAUDIA Marele psiholog, Emil Verza, afirmă că un copil „nu poate fi considerat un adult în miniatură căci am ajunge la o reducție inoperantă pentru înțelegerea specificității acestei etape și a modului cum se prefigurează o serie de caracteristici ce pregătesc ciclurile următoare. Copilul nu poate fi considerat un adult în miniatură, dar pentru aceasta străbate un lung proces de prefaceri, de acumulări, transformări și asimilări. Se realizează într-un mediu favorabil sau mai puțin favorabil de calitatea căruia depind, în bună măsură, structurile sale psihice care îi dau identitatea proprie de ființă unică și irepetabilă”1. Etapa în care iau naștere și se dezvoltă multe structuri de profunzime ale personalității este preșcolaritatea. Aceasta este singura etapă în dezvoltarea psihică umană ce are numeroase caracteristici. Deoarece copilul frecventează grădinița începând cu vârsta de 3 ani, la grupa mică, până la 6 ani, când acesta termină grupa mare, voi analiza perioada preșcolară. Perioada cuprinsă între 3 și 6/7 ani este numită perioada preșcolară și este împărțită în trei substadii: preșcolarul mic, cuprinde vârsta de la 3 la 4 ani;preșcolarul mijlociu, cuprinde vârsta de la 4 la 5 ani; preșcolarul mare, cuprinde vârsta de la 5 la 6/7 ani. Prima etapă a ciclului vieții este reprezentată de antepreșcolaritate și cuprinde vârsta între 0-3 ani, iar cea de-a doua este copilăria mijlocie, numită de Maria Palicica și vârsta preșcolară propriu-zisă (de la 3 la 6/7 ani) ca fiind etapa în care adultul în devenire reprezintă obiectul influențelor educative mai complete. Această perioadă de vârstă „corespunde stadiului inteligenței preoperatorii, cu cele doua substadii, preconceptual (3 - 4 ani) și intuitiv (4 – 6/7 ani), când copilul judecă prin prisma imaginilor obiectelor și fenomenelor, activitatea preponderentă fiind jocul”2. Acest tip de activitate influențează unele aspect ale dezvoltării copilului precum percepția, imaginația, memoria, gândirea, sentimentele, voința și nu în ultimul rând voința. Tipurile de joc ce sunt folosite de preșcolari în această perioadă sunt jocul de rol, cel simbolic, cel de construcție, precum și cele cu reguli. Așa cum, în perioada anterioară și anume copilăria antepreșcolară, jocul are caracter individual, mai târziu, în copilăria preșcolară, jocul capătă caracter colectiv, favorizând astfel formarea relațiilor sociale, schimbul de cunoștințe dar și manifestarea diferitelor stări afective. Are loc creșterea diversificării relațiilor și totodată se amplifică conduitele din cadrul colectivelor de copii dar și cele față de persoane, indiferent de vârstă și ocupații, adulți ce se află în mediul social și cultural al copilului. În această perioadă, preșcolarul intră în contact cu mediul din grădiniță, acesta fiind atât de diferit față de cel din cadrul familiei și ia cunoștință cu mediul înconjurător. Componentele din mediul înconjutător îi solicită copilului transformări ale comportamentului, acesta sesizează atât diversitatea ce îl înconjoară, curiozității dar și emoții. Prin interacțiunea copilului cu mediul înconjurător, se clădesc bazele personalității, capacitățile de cunoaștere, cele de comunicare însă contribuie și la dezvoltarea capacităților de proiectare în cadrul evenimentelor prin care preșcolarul trece. Aceasta este perioada în care sunt consolidate „generalizări cantitative, logica practică a relațiilor: mărimea (lung, lat, înalt), cantitatea (mult, puțin, foarte puțin, deloc), spațiale (lângă, pe, sub, aproape, departe), parte-întreg (puțin, nimic, tot, mai mult, mai puțin. amândoi, sfert, jumătate, încă unul), succesiunea și simultaneitatea (acum, după aceea, întâi, după, deodată), comparația (la fel, tot atât)”3. Tot în această perioadă, odată cu dezvoltarea capacităților de percepție și observare, se dezvoltă cele patru tipuri de reprezentări, și anume cele de completare, cele de anticipare, cele evocatoare dar și cele fantastice. Dezvoltarea acestor tipuri de reprezentări, ce sunt opusul percepțiilor realității au menirea de a alimenta imaginația dar și comportamentele și strategiile mintale ce sunt încărcate de simboluri ample, emoții complexe, acestea dându-i perioadei preșcolare unicitate, transformând-o astfel în cea mai minunată vârstă de aur a copilăriei. 1

 Emil, Verza, ”Psihologia vârstelor”, Ed. Hyperion, București, 1993, pag. 17.   Maria, Palicica, ”Prelegeri de psihopedagogie”, Ed. Orizonturi universitare, Timișoara, 2002,  pag. 35  3  Ursula, Schiopu, „Particularitățile psihice ale copilului la intrarea în școală”, Ed. Didactică și pedagogic, București, 1963, pag. 283  2

1956

Începând cu vârsta de 4 ani, capacitatea de memorare devine activă și se manifestă, având un caracter psihic cât și social, accentuându-se datorită vorbirii. Psihologul J. Piaget a pus în evidență importanța jocului în dezvoltarea memoriei, astfel că preșcolarii intuiesc atât fixarea cât și păstrarea sarcinilor de joc. Memoria se dovedește activă în învățarea de poezii, reproducerea lor dar și a de cântecelelor însă reproducerea scoate la iveală „o oarecare rigiditate, copilul nu poate continua recitarea unei poezii dacă este întrerupt”4. Sunt remarcate diferențe în dezvoltarea psihică și mai ales în relaționare și adaptare la condițiile de mediu pentru preșcolarii care frecventează colectivitatea (grădinița) și acei copii care rămân în familie până în momentul intrării în școală. Între 3 și 6 ani, numită și perioada preșcolară, copilul se caracterizează printr-o dezvoltare complexă și uimitoare având „influențe asupra evoluției biopsihice ulterioare. Expresia celor 7 ani (6 ani) de acasă pe care omul îi are sau nu îi are reflectă tocmai importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor de permeabilitate ce își pun pecetea pe comportamentele viitoare”5. În această perioadă, preșcolarul este în etapa de cunoaștere, când intră în contact atât cu mediul social cât și cu cel cultural, acumulând informații dar și modele de viață ce conduce spre o integrare tot mai activă la condiția umană. La această vârstă, se dezvoltă bazele personalității copilului, capacitățile de cunoaștere, de comunicare și îmbunătățirea comportamentelor ce ating diferite grade de complexitate raportându-se la caracteristicile de vârstă și la dezvoltarea psihofizică.

4 5

 Emil, Verza, “Psihologia vârstelor”, Ed. Hyperion, București, 1993, pag. 53.   Ibidem, pag. 47. 

1957

Importanţa celor şapte ani de acasa SAVU CRISTINA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.

1958

Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1959

Importanţa educaţiei timpurii Prof. înv. preşcolar Săftoiu Ionela Marina G.P.P.NR.1 ,,Căsuţa Piticilor,, Horezu Moto:” Culorile unui spectru al dezvoltării se topesc pe nesimţite în altele, dar pentru ca portretul fiecărei vârste să fie folositor şi viu trebuie să ne înmuiem pensulele în culori foarte nete.” GESELL Înainte de a deveni adult după cum am mai spus omul parcurge din dezvoltarea sa bio-psiho-socioculturală mai multe stadii. Copilăria antepreşcolară, reprezintă prima etapă intensivă, normală şi necesară a acestei dezvoltări. Cum trebuie înţeles copilul şi copilăria sunt întrebări- precum şi altele de natură similară- ce prezintă o importanţă capitală pentru activitatea din învăţămîntul preprimar. Concepţia actuală despre copil se situează pe poziţiile psihologiei dinamice, funcţionale. Copilul înţeles ca o fiinţă în devenire trebuie studiat şi tratat în mod individualizat- diferenţiat pe parcursul vârstelorvârste când au loc schimbări evolutive bine conturate. Constructiviştii cred că procesul de învăţare apare pe măsură ce copilul încearcă să înţeleagă lumea înconjurătoare.Copiii îşi construiesc sau modelează propria lor modalitate de înţelegere a lumii înconjurătoare.Ei înţeleg ceea ce se întâmplă în jurul lor prin corelarea noilor experienţe cu ceea ce au înţeles deja. Învăţarea devine un proces interactiv ce implică copiii, adulţii, alţi copii şi mediul înconjurător.Jacquelin şi Martin Brooks(1993) descriu acest proces astfel: “Foarte des întâlnim un obiect, o idee,o relaţie sau un fenomen care nu ne sunt tocmai clare.Când ne confruntăm cu datele şi percepţiile iniţial discrepante, noi fie interpretăm ceea ce am văzut conform setului actual de reguli de înţelegere şi ordonare a lumii pe care îl avem deja format, fie generăm un nou set de reguli care explică mai bine ceea ce percepem.În ambele cazuri percepţiile şi regulile sunt permanent angrenate într-un mare dans ce modelează înţelegerea noastră.” Fiecare copil se dezvoltă într-o manieră şi un ritm propriu, având un temperament, stil de învăţare şi origini familiale proprii. Atât programa cât şi comunicarea adulţilor cu copiii trebuie să ţină cont de aceste diferenţe individuale. La copiii mici, învăţarea este rezultatul interacţiunii dintre gândurile acestora şi experienţele pe care le au cu materiale, idei şi oameni. Aceste experienţe trebuie să fie în concordanţă cu deprinderile copiilor aflaţi într-o anumită etapă de dezvoltare şi în acelaşi timp ele trebuie să stimuleze interesele şi capacitatea de înţelegere a acestora. De ce este necesară individualizarea? Atunci când ea se produce, copilul se poate dezvolta şi creşte în ritm propriu. Individualizarea corelează stadiul de dezvoltare, capacităţile şi necesităţile fiecărui copil cu activitatea de învăţare .Când ea reuşeşte, copiii au o părere bună despre ei înşişi şi devin mai performanţi. Această perspectivă asupra învăţării îi ajută pe copii să abordeze experienţe noi cu mai mult curaj. Mediul educaţional axat pe necesităţile copilului favorizează individualizarea. Acesta este un mediu dinamic, în permanentă schimbare, cu materiale şi experienţe gândite pentru a corespunde interesului individual al copilului şi stadiilor de dezvoltare. Echipamentul, materialele şi aranjarea clasei stimulează dezvoltarea fiecărui copil.Copiii individualizează pentru ei înşişi când în cadrul unei activităţi aleg o minge în locul unui ursuleţ. Individualizarea cere de asemenea ca educatoarea să creeze activităţi care să-l facă pe copil să se simtă implicat şi stimulat. Educatoarea poate schimba sau adapta materialele după nevoie, în urma unei atente observări a copilului şi având grijă ca planificarea activităţilor să fie flexibilă şi interesantă. Jocul este inima unui program educaţionl precoce de succes. Jocul şi procesul de creştere sunt legate între ele, asfel încât mediul copilului mic oferă permanente ocazii pentru jocul liber. Jocul poate interveni întro mare varietate de feluri: joc solitar cu obiecte, joc nestructurat, asociativ cu un alt copil; joc de rol interactiv şi complex cu educator şi copii; sau joc mai structurat în grupuri pe măsură ce copii cresc. Copiilor li se vor oferi ocazii de a-şi dezvolta aceste deprinderi prin joc încă de la vârstele cele mai timpurii. Copiii învaţă cel mai bine atunci când au ocazia de a-şi clădi cunoştinţele ca rezultat al unor experienţe proprii şi al interacţiunilor cu lumea înconjurătoare. Materialele din centre îi stimulează şi îi provoacă pe copii să-şi folosească toate simţurile în timpul jocului. Prin experimentarea, investigarea şi descoperirea proprie, copiii vor încerca idei noi, vor culege informaţii pe căi care le sunt mai la îndemână. Astfel, copiii îşi dezvoltă obiceiul de a identifica şi rezolva probleme, de a gândi critic, de a alege şi de a elabora concepte.

1960

Educatoarele au responsabilitatea de a transforma mediul educaţional într-un fel de laborator în care copiii să aibă posibilitatea de a-şi asuma roluri de exploratori, artişti, prieteni şi oameni de ştiinţă. Ele au responsabilitatea de a organiza materialele în aşa fel încât să încurajeze creativitatea şi experimentarea, capacitatea de a face descoperiri şi de a rezolva probleme. Educatoarele respectă ideile copiilor şi folosesc aceste idei pentru a adapta programa, comunicând cu copiii pe măsură ce aceştia lucrează şi se joacă: îi învaţă să aibă un comportament grijuliu şi să se ajute între ei, observă şi ascultă copiii în centrele de activitate; înregistrează şi evaluează observaţiile şi le utilizează pentru planificare şi individualizare. Într-un mediu în care educatoarele încurajează copiii să-şi urmeze interesele, copilul îşi dezvoltă un sentiment de importanţă şi iniţiativă. Educatoarea hotărăşte atmosfera şi tonul clasei, personificând calităţile pe care doreşte să le regăsească la copii: empatie, implicare, entuziasm, curiozitate intelectuală. Există puţine lucruri care-l fac la fel de fericit pe copil ca şi copil ca atunci când se alătură educatoarei când acesta face baloane de săpun sau când discută o nouă preocupare. Educatoarea care comunică entuziasmul ei copiilor face procesul de învăţare interesant şi vital, iar cele prea distante şi autoritare îi pot speria pe copii şi le pot inhiba curiozitatea. Atât copilul cât şi educatoarea pot iniţia sau conduce activităţi. Trebuie să existe un echilibru delicat între educatoare şi copil: fiecare, pe rând, conduce, întreabă sau răspunde. Copiii sunt încurajaţi să aibă cât mai multe iniţiative în cadrul procesului de învăţare. Expresia lor creativă este promovată şi preţuită. Educatoarele profită de interesul şi jocul copiilor şi le folosesc pentru a stimula gândirea şi învăţarea. Oferind posibilitatea contactului direct al copiilor cu persoane, materiale, experienţe reale, educatoarea favorizează creşterea intelectuală a copilului. Atunci când adulţii reacţionează într-o manieră afectivă şi previzibilă, copiii sunt siguri că sunt protejaţi şi se pot simţi în largul lor, iar viziunea lor despre lume este optimistă. Receptivitatea constantă a adultului şi genul de relaţie care se va dezvolta între el şi copil sunt doi factori importanţi care determină gradul de bunăstare a copilului. îngrijirea are consistenţă atunci când îngrijitorii au în grijă aceeaşi copii şi comunică cu ei toată ziua. Relaţia care se dezvoltă datorită contactului zilnic dintre copil şi adult, face ca lumea copilului să devină mai sigură. Copiii încearcă un sentiment de stânjeneală şi de îndoială când li se limitează ocaziile de explorare,când încercările lor de a-şi manifesta independenţa sunt întâmpinate cu dezaprobare şi când nu li se permite să ia decizii pentru ei înşişi. Prin contrast, copiii care manifestă un puternic simţ de autonomie au avut numeroase ocazii de explorare şi manifestare a capacităţilor lor. Cei care au grijă de copii utilizează o serie de tehnici de promovare a relaţiilor sociale pozitive între copii şi adulţi şi între copii şi alţi copii.

1961

Cei șapte ani de acasă prof. Săutiuț Nicoleta- Violeta Scoala Gimnazială nr. 1 Mierlău, jud. Bihor „Copilăria este o lume aparte; pentru noi- o lume fantastică, ireală, iar pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă e o lume reală, plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună: „mulțumesc”, „te rog”, „cu plăcere”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe. Copilul iubit de părinți se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Ba chiar realizează că părinții îi acordă atenție, că sunt preocupați de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinții trebuie să îi explice copilului ce are voie să facă și ce nu, să stabilească reguli realiste echilibrate și să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este important ca amândoi să fie consecvenți în educarea copilului. În același timp, părinții trebuie să fie înțelegători și să accepte greselile involuntare. Să nu uite că și adulții greșesc, darămite copiii. Cei 7 ani de acasă înseamnă imitație și învățare după modelul dat de părinți. Pecetea pe care părinții o lasă asupra structurii și profilului spiritual- moral al personalității propriilor copii se menține toată viața. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să învețe, de aceea exemplele pot fi în orice situație. Trebuie doar ca atenția să fie îndreptată assupra „semnalelor” pe care le trimit copiii pentru a putea profita de vârsta de aur a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să învețe, să descopere lumea. Bibliografie: Vrăsmaș Ecaterina Adina , Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002 Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

1962

Cei şapte ani de acasă! Prof. pt. inv, primar: Sârca Marinela Şcoala Primară Sub Cetate Judeţul Sălaj Această expresie este foarte des folosită, deseori când o persoană are un comportament nepotrivit,greşit în anumite situaţii de viaţă.Noi cadrele didactice ,care ne desfăşurăm activitatea la ciclului primar ,cunoaştem poate cel mai bine importanţa celor şapte ani de acasă şi modul în care acest timp petrecut acasă poate influenţa pozitiv sau negativ copilul. Copiii sunt personalităţi unice şi irepetabile, care cresc sub diferite influenţe educative în funcţie de familiile din care provin.Este foarte important să aibe modele pozitive atât în familie ,cât şi mediul în care trăiesc ,în grupurile sociale în care se perindă în această perioadă. În zilele noastre părinţii doresc să ofere totul copiilor lor, fie pentru a suplini lipsa lor, fie din dorinţa de a avea o copilarie mai bună decât au avut ei.Oferind totul copilului fără anumite cerinţe, poate duce la formarea unor comportamente negative, lipsa de respect faţă de persoanele din jurul lor şi tot ce îi înconjoară. Eu cred că părinţii ar trebui să ofere copilului mai multă afecţiune decât cadouri materiale , mai multe explicaţii în momentul în care au greşit, in locul urletelor sau pedepselor de genul ,fară telefon sau calculator o saptămână.Ar trebui să discute zilnic deschis despre problemele copilului, să nu ceară copilului imposibilului.Să înţelegă că au un anumite defecte, dar şi o multitudine de calităţi pe care trebuie pus accentul.Să înţeleagă că nu pot lua şi lecţii de pian , şi înnot şi pictură, că au nevoie să fie înţeleşi, că iubesc doar anumite lucruri, că au nevoie şi de timp liber. La polul opus sunt familiile care pun accent mai mult pe munca, obţinerea banilor, neglijând proprii copii.Aceştia au prea multă libertate, văd lucruri şi situaţii de viaţă pe care nu sunt capabili să le înţeleagă , intră în cercuri vicioase sau pur şi simplu iau drept modelele de viaţă nişte personalităţi cu caractere negative. Meseria de părinte este una foarte grea ,care nu se obţine în urma unor cursuri şi care este percepută de fiecare diferit.Importanţa celor şapte ani de acasă are un rol hotărător în viaţa copiilor ,de aceea fiecare părinte trebuie să fie unul exemplar.Să aibe grijă mereu de propriul copil, să ofere copilului afectivitate, înţelegere, un mediu propice dezvoltării fizice şi psihice pozitive.Să il înveţe primii paşi,primele vorbe, să îl inveţe să iubescă şi să respecte frumosul din viaţă şi natură, să fie optimist, să fie creativ, să fie ambiţios ,să aibe curajul să spună” nu!”lucruri negative din viaţa lui şi să preţuiască lucrurile cu adevarat valoroase. “ Cei şapte ani de acasă “ îşi vor pune amprenta asupra personalităţii tânărului de mâine şi indirect asupra societăţii din care va face parte acesta .

1963

EFICIENȚA ,,EDUCAȚIEI PĂRINȚILOR” ESTE ÎN BENEFICIUL COPIILOR Prof. în învăț. Preșcolar ȘCHIOPU CARMEN Școala Gimnazială Nr.16 ORADEA – G.P.N.17 ,,Educația este școala în care ești deopotrivă profesor și elev”

I.G.PASCU

Evoluțiile rapide din viața social de astăzi, modificarea statutului familiei și al soților în cadrul acesteia, atribuțiile crescute ale femeii fac ca rolul grădiniței să fie mare nu numai în ce privește educația copiilor, ci și a părinților.Grădinița trebuie să găsească o punte de legătură cu familia,arătând părinților noi căi spre educație în beneficiul copiilor. O educație adevărată, reală se fundamentează în familie, iar apoi ea se continuă în grădiniță și școală. În primul rând, ea se realizează prin puterea exemplului și abia apoi prin cea a cuvântului. Tot ceea ce se săvârșește sub privirea copilului are efecte mai puternice decât frazele moralizatoare. A ajuta părinții să-și înteleagă mai bine copiii, este onorant și deopotrivă un act mai mult decât responsabil. Pornim de la premise că uneori părinții, ca și copiii lor, de altfel, nu trebuie să fie ,,agresați” cu sfaturi date cu orice preț, că, în general, un sfat este mai bine aplicat atunci când este cerut explicit decât atunci când este dat ,,gratuit”. Iată câteva sfaturi pe care le putem da totuși la modul general, pe care le putem include în referatele și lectoratele pentru părinți atât de necasare: * părintele este de-a lungul vieții un model pentru copil, fapt ce îl obligă să-și controleze tot timpul atitudinea în fața copilului; * părintele are capacitatea de a învăța din greșeli . ,,Greșelile au valoare pentru că, de cele mai multe ori cei mai mulți dintre noi învățăm mai mult din greșelile noastre decât din succese”( M. Crașovan , 2005 , p.116); *comunică speranță și optimism, degajă relaxare; * trebuie să fie integru, să existe o corelație între ceea ce spune și ce face, dar și ce pretinde copilului – să știe că, tot timpul, faptele sale au un impact major asupra copilului; * părintele trebuie să dovedească înțelepciune în luarea unor decizii cât mai corecte, superioare valoric și valabile pe termen lung - prin extensie, copilul va învăța de la părinte să aleagă între mai multe posibilități pe cea mai bună, atunci când se află la răscruce de drumuri, să învețe curajul sau cumpătarea, selecția valorilor, stabilirea priorităților; * părintele să-l motiveze pe copil, dându-i, în același timp, încredere în forțele proprii, curajul de a risca, de a încerca, de a se dezvolta; * perseverența părintelui, unitatea de cerințe și consecvența în scopul urmărit ar trebui să fie însoțită și de o reală judecată de valoare, de critică. Acest aspect trebuie să fie făcut întotdeauna argumentat, explicat și numai în sens pozitiv și constructiv, pentru a ajuta la dezvoltarea persoanei și a personalității copilului. * părintele nu trebuie să uite că el este, în permanență, suport psihologic al copilului, vizând nevoile personale și emoționale ale acestuia, precum și capacitatea de integrare social, mai târziu. * un aspect deloc de neglijat este acela al valorizării sinelui la adevărații parametrii: complexele de inferioritate sau de superioritate nu au ce căuta în relaționările copilului cu ceilalți.Atitudinea adulților influențează comportamentul copiilor, aceștia fiind ca niște ,,bureți” ce absorb informațiile primate. Prin urmare dacă micuțul trăiește într-un mediu de critică și cicăleală, el va învăța să condamne; dacă va trăi în ostilitate, el va deveni agresiv; dacă trăiește în teamă el va învăța să devină anxios; dacă este înconjurat de ridicol, el va deveni timid; dacă trăiește în rușine, el va învăța să se simtă vinovat; așa cum, dacă trăiește în încurajare, va fi încrezător, iar dacă trăiește în acceptare și afecțiune, va învăța să iubească. * părintele este de partea copilului, ajutându-l să evite evenimentele neplăcute, avertizându-l în legătură cu consecințele, nu de a amenința. Copilul să aibă posibilitatea de a alege între a se comporta în felul respectiv, suportând implicit și consecințele sau, dimpotrivă. De o foarte mare importanță, în viața de părinte, se dovedește a fi DIALOGUL cu copilul. Așa cum noi, cei mari, dorim să avem tot timpul dialoguri cu interlocutorii noștri, așa trebuie să acordăm și

1964

copilului șansa să se exprime, să fie ascultat, fără a fi întrerupt, pentru a nu i se da impresia că nu este luat în seamă. Dacă ,,ascultarea” este activă, autentică și de-a-ntregul, copilul simte că este înțeles, calitatea relațiilor interpersonal vor crește, siguranța și respectul lui de sine vor crește de asemenea. Uneori dorința părintelui de a avea un copil docil și supus contravine necesității ca acesta să pășească în viață încrezător și independent, având capacitatea de a-și asuma decizii. Până la final, nici un părinte nu poate să-și doresccă un copil ,,ținut în brațe”, dependent de mamă și de tată chiar și în viața lui de adult. Pentru a concluziona, putem spune că pentru a fi un bun părinte oricine trebuie să facă mai mereu incursiuni în sufletul copilului, să nu uite că acesta va uita poate cunoștințele, sfaturile, impresiile, dar nu va uita niciodată ,,cum l-ai făcut să se simtă”. Un bun părinte va duce mereu cu sine memoria propriei copilării.

1965

Educația copiilor în zilele noastre. O mare provocare pentru părinți ! Prof. înv. preșc. Sebö Ioana Grădinița PP ”Piticot”, Arad Educația copiilor este un proces care a suferit multe transformări de-a lungul timpului, părinții fiind nevoiți permanent să se adapteze modernității și evoluției ei. În 2016, parinții se văd obligați să implementeze cu abilitate gadgeturile sau dispozitivele electronice în procesul de educare a copilului, să pună mai mult accent pe comunicare, decât pe autoritate, să îi insufle gustul sănătății prin stilul de viață eco și să îl învețe să iubească mișcarea fizică și sportul. Toate acestea sunt tendințe noi și moderne în educația micuțului, pe care părinții sunt responsabili să le folosească iscusit pentru a crește un copil puternic și sănătos! Trăim într-o lume în care Facebook-ul ne acaparează și ne influențează viața și deciziile, televiziunile emit programe și emisiuni, la ore de vârf, care nu mai țin cont de minori și de educația lor sau în care tabletele, telefoanele, mașinile și cluburile sunt acum principalele interese ale copiilor și adolescenților. Într-o societate sălbatică, care nu mai ține cont de vârste și de etichete părintele este nevoit să pună bazele educației copilului tău, pentru a-l ajuta să devină un adult puternic, responsabil și de succes. Tendințe moderne în educația copilului Secretul în a educa un copil în epoca modernă nu constă în îndepărtarea lui de toate tentațiile și de protejarea lui continuă de orice pericol care îi iese în cale. Mai important decât atât este să te infiltrezi tu însăți printre interesele preferate de copii de azi și să folosești descoperirile moderne și inovațiile tehnologice în procesul educativ al celor mici. Cu alte cuvinte, nu excluderea tabletelor, calculatorului, hainelor la modă sau a telefonului este soluția unei educații solide în contemporaneitate, ci învățarea copilului de a le folosi și de a se bucura de ele întrun mod responsabil și util pentru el. Educația în pas cu tehnologia Tehnologia ramâne în ziua de astăzi domeniul de maximă atracție pentru copii. Invențiile tehnologice de ultimă generatie - iPad-uri, laptopuri, smartphone-uri, mp4player, wi-fi - au devenit jucăriile preferate ale copiilor, încă de la câțiva anișori. Într-o lume care se tehnologizează pe zi ce trece mai mult, nu ai cum să faci abstracție de aceste obiecte care, mai devreme sau mai târziu, vor deveni o parte importantă din viața lui. Important este să le implementezi isteț printre preocupările lui și să-l responsabilizezi în utilizarea lor. Impune reguli și limite în timpul petrecut la calculator sau la tv, arată-i cum poate învața lucruri și informații noi pe o tabletă sau laptop și cum le poate folosi mereu într-un scop educativ. Specialiștii au descoperit că tabletele influențează în mod pozitiv dezvoltarea copilului, stimulându-i inteligența. Reprezintă un gadget care pune la lucru creativitatea și imaginația lui și care îi oferă posibilitatea să asimileze informații noi, să-și dezvolte vocabularul și cultura generală. Reapropierea de copii și de familie Trăim într-o epocă în care timpul trece pe lângă noi cu viteza luminii. Părinții sunt din ce în ce mai aglomerați și ocupați cu munca și cu grijile zilnice, încât uitaă să mai petreacă timp alături de copii. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Copilul modern are nevoie, mai mult decât în oricare altă epocă, de prezența părinților în viața lui. Și nu e vorba doar de prezența fizică, ci de implicarea totală a lor in viața lui sau de petrecerea unui timp de calitate împreună - discuții, jocuri, plimbări, dezbateri etc.

1966

Webografie: www.copilul.ro www.qbebe.ro. www.uraniacremene.ro www.irinapetrea.ro www.didactic.ro

1967

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Educatoare: SECOȘAN MARIA Grădinița P.N. NR.1, BOCȘA Jud. CARAȘ- SEVERIN “Educați copilul în așa fel încât să poți privi cu seninătate, cu siguranță și fără teamă în ochii adultului de mâine!” Marele pedagog Pestalozzi afirma că “Ceasul nașterii copilului este ceasul începutului educației sale”. Această afirmație este pe deplin firească, dupa cum este și faptul că “familia este prima școală a omenirii”, deoarece aici se formează și dezvoltă “cei șapte ani de-acasă”. Părinții acționează educativ asupra copilului toată perioada cât acesta este membru al familiei chiar și după ce o părăsește prin sfaturi, îndemnuri și îndrumări. Rolul de educatori, care li se atribuie părinților, își află temeiul în însăși etimologia cuvântului “educație”, care în limba de origine (latină) înseamnă hrănire, creștere, formare. Dar este pregătită și aptă familia pentru a îndeplini cu competență aceste atribuții? Pentru a ne putea pronunța, trebuie să încercăm să îi ajutăm. Familia are rolul cel mai important în formarea deprinderilor de comportare. Oglinda educației pe care o oferă părinții copiilor, o reprezintă comportamentul copiilor în public. Deprinderile odată formate se consolidează și ajută copilul să se încadreze cu succes în colectiv, să se comporte adecvat în fiecare moment al activității și în relațiile cu cei din jur. “Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este atât de sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau potențialului de dezvoltare al copilului, fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate de copil în mod atât de direct și atât de vital ca tata și mama…” (P.Osterrieth). În progresele copilului trebuie să existe o concordanță continuă și deplină între ceea ce i se cere copilului în familie și ceea ce se realizează la grădiniță. Formarea deprinderilor de comportare civilizată ține în totalitate de “cei șapte ani de-acasă”. Pentru formarea deprinderilor de formare civilizată este necesar ca toți membrii familiei să dea un exemplu pozitiv copiilor, să se comporte civilizat și să prezinte concordanță în păreri și atitudini. De asemenea, în formarea oricărei deprinderi, părinții trebuie să țină seama de particularitățile individuale și de vârstă ale copiilor, precum și de cele psihofizice. Formarea deprinderilor de comportare civilizată, a respectului față de alții, a colaborării cu cei din jur, a politeții la copii, îi ajută să se încadreze cu success într-un colectiv de copii, dar și de adulti. Educația primită în cei “șapte ani de-acasă” depinde de relația afectivă dintre părinți și copil, de valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Copilul este oglinda părintelui. În contextul socio-uman actual, părinții sunt puși uneori în situația de a nu putea acorda suficient timp copiilor și astfel formarea deprinderilor de comportare civilizată revine grădiniței. Prin toate activitățile care se desfășoară în grădiniță, cadrul didactic colaborează cu părinții ajutându-i să depășească dificultățile întâmpinate și contribuie la formarea viitorului adult.

1968

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Serban Ileana G.P.N. Comanita „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc.

1969

- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. – să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.didactic.ro

1970

SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE-ACASĂ Prof. Înv. Preșc. Serban Laura G.P.N. Goidesti.Comuna Braesti Judetul Buzau ,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva ,,sfaturi” în acest sens: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.

1971

Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atrage-i atenția și amintește-i ce are de facut. Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu, televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.). De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

1972

Literature for personal enrichment. The educational function of literature Prof. Şerban Nela, Şcoala Gimnazială Sadova, jud. Dolj Literary texts are often rich in multiple levels of meaning and demand that the reader/learner is actively involved in “teasing out” the unstated implications and assumptions of the text. Thus, by encouraging our students to grapple with the multiple ambiguities of the literary text, we are helping to develop their overall capacity to infer the meaning, and this can be applied in real life. Literature encourages students to reflect on their own personal experiences, feelings and opinions. At the same time of learning English, they become more active, both intellectually and emotionally. Apart from all the linguistic benefits, we cannot forget the wider educational function of literature. It can help to stimulate the imagination of our students, to develop their critical abilities and to increase their emotional awareness. If we ask the students to respond personally to the texts we give them, they will become increasingly confident about expressing their own ideas and emotions in English. It can help to stimulate the imagination of the students, to develop their critical abilities and to increase their emotional awareness. If we ask students to respond personally to the texts we give them, they will become increasingly confident about expressing their own ideas and emotions in English. Moreover, as Lazar6 stated, “they will feel empowered by their ability to grapple with the text and its language, and to relate it to the values and traditions of their own society.” Other reasons for using literature can be the fact that it helps students to understand another culture, it develops students’ interpretative abilities, it expands students’ language awareness, and it encourages students to talk about their opinions and feelings. To make the text more relevant to the students’ experience, teachers should select materials which encourage personal response. It is best to select materials which are in line with the major interests of the students – a reasonable amount of time spent on a regular basis with a class usually allows a teacher to assess the students’ interests. Alternatively, teachers could: – Give students a list of certain literary texts with a brief summary of their content, and ask students to select the ones they would like to study. – Provide students with a questionnaire designed to find out what kinds of material they read in their own language and what they would like to read in English. – Give students a list of twenty to thirty topics and ask them to choose five that they find interesting – select literary texts connected with these topics or themes. – Provide opportunities within the classroom for personalisation, by letting students work individually on those texts which interest them the most. Classroom activities based on literary tasks may be a great opportunity for groupwork. It is essential that the teacher should encourage the students to work together as a group, to cooperate rather than compete, with each individual taking an active part in the effort involved. This way, the class gradually shapes its own group personality7. The teacher must urge the students to express their thoughts and feelings freely and uninhibitedly, thus the members of the group come to know and respect one another. A relaxed and friendly classroom atmosphere allows the students to develop critical thinking as well as creativity, and ultimately leads to the shaping of their individual personalities. Literature provides wonderful source material for eliciting strong emotional responses from our students. Using literature in the classroom is a fruitful way of involving the learner as a whole person, and provides excellent opportunities for the learners to express their personal opinions, reactions and feelings. Bibliography: Lazar, Gillian (1993), Literature and Language Teaching: A Guide for Teachers and Trainers (Cambridge Teacher Training and Development), Cambridge University Press, Cambridge. Vizental, Adriana (2008), Strategies of Teaching and Testing English as a Foreign Language, Polirom, Iasi. 6 7

 G. Lazar (2007), Literature and language teaching: a guide for teachers and trainers, Cambridge : University Press, p.17.  Adriana Vizental (2008), Strategies of Teaching and Testing English as a Foreign Language, Polirom, Iasi, p. 124. 

1973

Cei 7 ani de acasă Prof. înv. primar, Șerban-Tănase Aurora Școala Gimnazială „Ion I. Graure” Bălteni-Jud. Olt Câți dintre noi n-am auzit sau n-am folosit măcar o dată expresia „n-are cei 7 ani de acasă”? Erau situațiile în care ne deranjau atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil și consideram că nu a primit o educație potrivită sau nu și-a însușit diverse norme sau reguli de conduită. Trecând peste faptul că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, fiind una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită acasă, în primii ani de viață, depinde de relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, de specificul de dezvoltare a copilului, dar și de valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. În mod tradiţional, un copil „bine crescut” reprezintă un copil care știe să salute, să se comporte în public, dar și cu prietenii, cel care cunoaște manierele la masă, înțelege normele sociale, își recunoaște greșelile și este tolerant. Este foarte important ca părinții să fie adevărate modele/exemple pentru copiii lor. La fel de important este și ca independența/autonomia copiilor să fie stimulată. Un copil care reușește să-și gestioneze singur problemele specifice vârstei, va fi un copil responsabil, capabil să facă alegerile potrivite. Invers, un copil care nu a exersat deloc independența, va deveni nesigur, temător, pentru că nu-și cunoaște propriile capacități, puteri și a învățat că părinții trebuie să decidă pentru el. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită acasă, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. În societatea actuală foarte mulți părinți consideră sintagma „cei 7 ani de acasă” depășită și nu-i mai acordă importanța cuvenită. Pentru ei simbolizează un anumit standard, minim, dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze copiii lor.

1974

Cred că părinții nu ar trebui să renunțe la aceste standarde, ci să respecte niște reguli esențiale în educația copilului lor: Învățați-l să se poarte frumos! (bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului) Stabiliți și impuneți reguli și limite în comportamentul copilului! Comunicați cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitați timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrați-vă în educația lui pe arta conversației! Învățați-l să iubească lectura și cărțile - începeți încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lăsați-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! Lăsați-l să se bucure de copilărie - nu încercați să faceți din el un geniu înainte de vreme; permiteți-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Nu abuzați în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evitați educația cu "palma la fund" și concentrați-vă pe disciplina pozitivă Învățați-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și săși controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Învățați-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la dumneavoastră! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! Petreceți cât mai mult timp cu micuțul dumneavoastră! Fiți un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Iubiți-l necondiționat și arătați-i zilnic asta! Iubiți-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumiți pe seama lui, nu îi puneți porecle și spuneți-i zilnic că îl iubiți. Demonstrați-i acest lucru! Bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului, dar soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal.

1975

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ – OGLINDA EDUCAŢIEI PĂRINŢILOR prof. înv. primar Şereş Gabriela Şcoala Gimnazială Vetiş structura Şcoala Primară Decebal În clasele primare, disciplina EDUCAŢIE CIVICĂ / DEZVOLTARE PERSONALĂ / EDUCAŢIE PENTRU SOCIETATE are ca scop formarea la şcolarul mic a unor atitudini morale corecte faţă de societate şi mediul înconjurător. În marea majoritate a activităţilor, elevii transmit colegilor şi doamnei învăţătoare comportamente pe care le văd sau le percep în viaţa de zi cu zi . Apoi acestea sunt supuse spre analiză şi judecată. La început, copiii îşi formează o opinie comparând situaţia dată cu ceea ce se întâmplă în familiile lor, apoi află de la doamna învăţătoare aspecte importante despre adevăr, minciună, hărnicie, lene, cooperare, întrajutorare, etc. Desigur, tot ce se întâmplă în mediul familial personal este un etalon. Aşadar, dacă părinţii sunt respectuoşi, atunci şi ei vor fi la fel, iar cine procedează diferit este nepoliticos. Până aici nu este nicio problemă. Atâta timp cât părinţii dau exemple corecte, copilul se va purta civilizat şi respectuos cu toată lumea. Din păcate există şi exemple negative, unde este „normal” ca un părinte enervat să înjure „ca un birjar” sau să ţipe în loc să explice pe un ton omenesc. Aceste întâmplări noi, învăţătoarele, le aflăm fără voia noastră şi de multe ori este nevoie de mult tact pedagogic pentru a putea gestiona corect astfel de relatări. Şi aici ajungem la ideea mea că „cei şapte ani de acasă” trebuie să-i aibă atât părinţii, cât şi copiii. Comportamentul copiilor este o copie a comportamentului părinţilor. Spun asta pentru că părinţii îi învaţă pe copii să meargă, să vorbească, să se îmbrace, să salute, etc. Câtă vreme copiii sunt mici (0-2 ani), părinţii sunt destul de atenţi la toate gesturile şi manifestările lor, fiind conştienţi că prichindeii imită tot ce văd şi aud. Din păcate, o dată cu trecerea timpului, aceştia nu mai au acelaşi autocontrol şi deseori surprind în gesturile copiilor propriile amprente comportamentale, uneori pozitive, alteori negative. Am cerut elevilor mei să scrie într-un text de cel puţin cinci rânduri ce cred ei că înseamnă „cei şapte ani de acasă”. După ce am citit scrierile lor, am constatat că toţi copiii consideră că ai „cei şapte ani de acasă” dacă eşti politicos, respectuos, ascultător şi cuminte. Este bine. O singură elevă, însă, din 11 a scris astfel: „Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei lor.” Oare de ce o fi scris astfel ? răspunsurile pot fi multiple. Din păcate părinţii de azi îşi petrec aproape tot timpul muncind pentru a avea cât mai mulţi bani. Însă copiii au nevoie şi de timp petrecut cu ei, de ascultare cu interes, nu doar de haine, jucării şi petreceri scumpe. Dacă nu se poate altfel, atunci trebuie să se stabilească în familie o zi sau un moment al zilei când cu toţii sunt împreună şi se joacă jocuri de societate. Niciun părinte nu poate să-şi închipuie ce mult apreciază copiii joaca împreună. Ei nu se manifestă prin vorbe ca adulţii, ci mai mult prin fapte: o îmbrăţişare sau o încruntare însoţită de mâinile încrucişate pe piept, în funcţie de starea sa. După opinia mea, „cei şapte ani de acasă” reprezintă un „bagaj” de comportamente şi atitudini pozitive în raport cu grupurile din care face parte (familia, grupul preşcolar/şcolar, grupul de joacă, grupul de prieteni) precum şi cu rezultatele muncii. Părinţii ar trebui să vadă în educatoare/învăţătoare un partener în crearea acestui bagaj. Cooperarea deplină şi respectuoasă dintre cele două părţi poate duce la rezultate uimitoare în comportamentul educabilului. Dacă până acum trei ani această colaborare se realiza exclusiv cu educatoarea, prin introducerea clasei pregătitoare la nivelul claselor primare, părinţii câştigă un partener de nădejde şi în doamna învăţătoare. Astfel, părinţii nu sunt nevoiţi să simtă „cei şapte ani de acasă” ca pe o povară, ci doar ca pe o expresie ce trebuie să reflecte rezultatele muncii lor comune cu cadrele didactice. Pe tot parcursul acestei colaborări, fiecare parte trebuie să ştie că nu trebuie să existe supărări, ci realităţi prezentate care trebuie reglementate în cel mai scurt timp. Ca părinţi nu trebuie să ne supărăm când ni se prezintă un aspect negativ despre copilul nostru, iar ca educatori trebuie să înţelegem frământarea şi grija părintelui pentru copilul său, fapt care uneori aduce critici grele la adresa noastră. Din ambele tabere este nevoie de mult tact şi mai ales diplomaţie şi înţelegere, deoarece scopul este comun. În concluzie consider că în zilele noastre „cei şapte ani de acasă” se reflectă în comportamentul copilului prin manifestarea sa naturală în relaţionarea cu tot ceea ce îl înconjoară ( oameni, obiecte, animale).

1976

,,Cei 7 ani de acasă” și personalitatea copiilor Prof. Florentina Severin Școala Gim. ,,Mareșal Al. Averescu”-Adjud Fiecare moment este important pentru formarea personalității unui om, dar meritul cel mai mare se datorează existenței familiei în primii ani de viață, când descoperă copilul primele semne ale educației, așa cum este îndrumat de vocea blândă a părinților. Părinții nu trebuie să lipsească din preajma copiilor atunci când ei sunt mici și dornici să descopere universul, pentru că acela e momentul când pot fi modelați și ghidați spre reținerea elementelor necesare pentru o educație aleasă, prin valorificarea activităților ludice. Prin joc copilul învață cum trebuie să se comporte și regulile pe care trebuie să le respecte în interacțiunea cu alți membri atunci când va ajunge în societate. Membrii familiei, în special părinții, sunt un model pentru copil, de aceea ei trebuie să acorde un interes deosebit modului de a trăi, de a acționa și de a comunica deoarece micuților le place să imite, astfel ei vor vorbi și vor acționa ca cei mari. Comportamentul copilului poate fi modelat ușor prin activități zilnice, bazate pe o reală comunicare, unde cel mic este implicat prin diverse metode în cele realizate de membrii familiei. De exemplu, dacă mama pregătește masa, copilul o poate ajuta, iar pentru activitatea realizată poate primi un sincer ,,Mulțumesc!”. El reține ideea că, dacă la rândul lui va fi și el ajutat, va ști să spună cuvântul magic. După primii ani în sânul familiei, copilul va lua contact cu un alt mediu benefic formării personațității sale și anume, instituția școlară. Acum, putem afirma că educația din familie este una esențială, dar se continuă la școală. Timpul pe care îl petrecem cu cei mici este foarte important pentru că ei au nevoie mereu de adulți, părinții fiind înlocuiți pentru câteva ore de cadrele didactice, pentru a fi îndrumați, ascultați și pentru a se ști în siguranță. Educația copilului realizată pe parcursul celor șapte ani de acasă atât în familie, cât și la școală, este în relație directă cu factori precum: armonia din familie, echilibrul mediului școlar, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia, relațiile cu membrii comunității etc. Când se folosește verbul a educa, atenția familiei şi a şcoalii nu trebuie îndreptată numai spre latura cunoștințelor pe care le asimilează un copil, precum rezultatele școlare, ci și asupra formării deprinderilor morale și a bunelor manierelor. Părinții, prim modul lor de a se comporta, reușesc să coordoneze și să influențeze foarte ușor copiii în primii ani de viață, etapa când le transmit celor mici anumite valori pe care aceștia urmează să le însușească. După aceea, ajunși în colectivitate, ei vor descoperi și alte valori cu ajutorul cărora își vor forma propria personalitate, dar totul se bazează pe calitatea educaţiei primite în familie. Dacă un copil a văzut iubire, respect, apreciere și înțelegere în familie, atunci și el va ști să ofere aceste elemente care vor reprezenta baza propriei formări, într-o societate morală, civilizată şi plină de respect. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o colaborare pentru că unele din însușirile dobândite în această perioadă devin emblemă a propriului comportament al copilului. Literatura de specialitate arată rezultatul favorabil al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală, asupra educaţiei copiilor. În acest context, cadrele didactice şi părinţii identifică mult mai ușor centrele de interes ale copiilor și pot găsi cele mai bune soluții și modalități de abordare pentru diferitele niveluri de dezvoltare ale lor, ajutându-i să se dezvolte în mod armonios. Astfel, educaţia din familie și cea de la școală sunt vectori principali pentru adaptarea copilului mult mai ușor în societate. Un copil va fi apreciat ca fiind educat atunci când nu-i lipsesc cei 7 ani de acasă. Așadar, familia şi şcoala sunt doi factori importanţi în formarea personalității copilului, prin intermediul căreia se relevă expresia Cei 7 ani de acasă, contribuind la integrarea sa în societate, la pregătirea sa pentru viaţă etc. Bibliografie: Jinga I., Istrate E., Manual de Pedagogie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2006. Minulescu, M., Relaţia psihologică cu copilul tău, Editura Psyche, Bucureşti, 2006 ; Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

1977

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ SCOALA PRIMARA NR.2 VARVIZ PROFESOR INVATAMANT PRIMAR:SILAGHI VESTITA PROFESOR INVATAMANT PRESCOLAR:FRITEA ROMELIA Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: 1. Învaţă-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Învaţă-l să spună mereu adevarul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc.

1978

CEI SAPTE ANI DE ACASA PROF. INV. PRIMAR SILIAN ANTOANETA VIOLETA Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa? Pentru ca, in mod sigur, inseamna mult mai mult decat acel respect la care se face referire. Voua ce va evoca atunci cand auziti facandu-se referire la cei 7 ani de acasa? Presupun ca aproape imediat si fara sa vreti, se declanseaza pe ecranul mintii filmul copilariei voastre, cu diverse scene, impreuna cu diverse peisaje si persoane care au facut parte implicit din aceste amintiri. Cei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul, etc. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul

1979

- cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

1980

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof.inv.primar: Silvia Andreea Moisil Scoala Gimnaziala ,,Enea Grapini’’, Sant Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de

1981

comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului mea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

1982

FAMILIA MEA - SAU CEEA CE EXISTĂ DINCOLO DE FERESTRELE SUFLETULUI Silvia Zaharia Profesor în Cabinetul Şcolar de Asistenţă Psihopedagogică al Colegiului Naţional „Mircea Eliade” “O personalitate se păstrează prin afirmarea şi reafirmarea aceloraşi opinii în medii similare în împrejurări similare” Mircea Eliade Prin natura lui, omul este o fiinţă socială şi emoţională. Vorbind din punct de vedere fiziologic, înainte de a gândi, omul simte. Acţionează influenţat, chiar dominat uneori, de emoţii. Este suficient să ne gândim de câte ori a trebuit să facem faţă unor manifestări emoţionale din partea altora sau de câte ori noi înşine am acţionat sub impulsul unor emoţii. Inteligenţa emoţională presupune să te cunoşti pe tine, să îţi admiţi slăbiciunile şi să respecţi diferenţele dintre oameni. Înseamnă, de asemenea, să fii deschis şi adaptabil, să manifeşti empatie, să te sincronizezi şi să fii capabil să comunici cu succes cu ceilalţi. În studiile realizate de Daniel Goleman se sugerează că emoţiile sunt contagioase. Dacă este adevărat, atunci starea de spirit a celor din jurul nostru ne afectează emoţiile, colegii îşi influenţează starea de spirit reciproc. Familia este cea care te ajută să îţi dezvolţi competenţa emoţională, îşi ajută copii să rezoneze la obiectivele şi valorile propuse de ea. În literatura de specialitate există trei concepte în ceea ce priveşte inteligenţa emoţională: Reuven Bar – On abordează trăsăturile indivizilor legate de adaptare şi de modul de a face faţă situaţiilor; J Maier şi P. Dalovey se referă la abilităţile intelectuale de a folosi informaţia emoţională, iar Daniel Goleman abordează competenţele emoţionale dezvoltate pe baza inteligenţei emoţionale. “Competenţele emoţionale” pot fi considerate competenţe sociale sau comportamente învăţate. Dacă inteligenţa cognitivă furnizează abilitatea de a lcra cu concepte matematice, inteligenţa emoţională ne furnizează abilitatea de a interpreta “harta emoţiilor”, abilitate de care nu dispun multe persoane dar majoritatea dintre noi putem să ne dezvoltăm anumite competenţe sociale care ar putea compensa lipsa inteligenţei emoţionale. Şi în acest demers familia este prima care trebuie să ne ajute. Alături de emoţii familia ne învaţă, insuflă valorile personale - aceste instrumente puternice care ne influenţează viaţa. Valorile personale sunt standarde pe care ni le definim fiecare pentru a trăi conform lor şi influenţează adesea atitudinea şi comportamentul nostru. Ele sunt cele care ne influenţează deciziile de viaţă. Şi tot ele ne contureaza unicitatea şi ne definesc autenticitatea. Deşi valorile personale sunt subiective, ele sunt influenţate de mediul exterior: de media, de oamenii-model care apar des la televizor, de reacţia celor din jurul nostru la un anumit comportament. Valorile personale te fac cine eşti. Ele defines caracterul. Fără acestea poţi fi uşor manipulat şi influenţat. Valorile se transformă o data ce înaintăm în vârstă. Teoria statusurilor identitare elaborată de James Marcia pornind de la teoria lui Erikson, pune în centrul abordării lui conceptele de angajament şi explorare identitară. El conceptualizează identitatea ca pe o structură de valori, credinţe şi direcţii vocaţionale care disting o persoană de alta. Identitatea matură, consideră el, este capabilă să aibă angajamente puternice, conştiente şi alese în deplină cunoştinţă de cauză în domenii ca vocaţie, sexualitate, religie şi ideologie politică. Adolescenţa este o perioadă foarte importantă din viaţă, când asimilăm, selectăm, comparăm şi facem toate operaţiile acestea cu mai mult sau mai puţin simţ critic, ne amintim ceea ce am învăţat în familie, cea ce ne-a spus bunica, mama, o mătuşă. Familia este cea care te sprijină atunci când eşti în impas.

1983

La capitolul “sociologia culturii” clasa a IX a D a Colegiului Naţional „Mircea Eliade” în una dintre aplicaţii o elevă a scris: „De-a lungul vieţii omul trece prin diferite perioade mai bune sau mai proaste. Unii ar compara cursul existenţei umane cu un teren deschis, astfel încât uneori păşim pe culmi înalte, iar alteori în prăpăstii adânci. Întrebarea esenţială este: Cu ce rămâne omul după ce a ieşit de pe meleagurile prăpăstiilor adânci? …..O viaţă bogată din punct de vedere cultural e ceea ce ne ajută să ne ridicăm. Fără să ai un anumit nivel cultural şi emoţional „construit” de familie nu poţi să fii capabil să îţi faci noi cunoştinţe şi să începi o viaţă de la capăt uitând suferinţele din trecut. Oamenii care provin dintr-o familie bogată (nu material) vor avea suflete puternice, gata să înfrunte orice dificultăţi şi vor merge mai departe curioşi de ce mai au de învăţat”. T.Justina Am certitudinea nu speranţa că aceşti tineri sunt minunaţi. Noi, dascălii, alături de familiile lor, întreaga societate îi ajutăm să se formeze, să-şi însuşească standarde de comportament şi cunoştinţe care să le fie de ajutor în viaţă. Memoria emoţională este o sursă bogată de informaţie. Experienţele noastre se înregistrează semiautomat în memoria emoţională. În emoţii se află informaţie despre trecut, prezent şi viitor. Simţim, ştim, deşi nu avem date. Spunem că intuim. Emoţiile adaugă înţeles vieţii, ne ajută să învăţăm din experienţă şi să ne schimbăm. Suntem motivaţi, mişcaţi, prin intermediul emoţiilor. Un mixt corect între abilităţile de inteligenţă emoţională, abilităţi tehnice şi experienţă este secretul succesului celor care lucrează în epoca informaţiei. Cât de mult a influenţat familia parcursul primilor ani de viaţă, cât de mult a modelat pe parcurs este fereastra deschisă spre lume a fiecărui membru al ei. BIBLIOGRAFIE Baban, A., Consiliere educaţională. Cognitrom, 2009 Dumitru, I.Al., Consiliere psihopedagogică. Editura Polirom, 2008. Daniel Goleman., Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, 2008. Daniel Goleman., Inteligenţa socială, Editura Curtea Veche, 2007. Stephen Covey – „Eficienţa în 7 trepte”, Editura Alfa, 2010.

1984

,,CEI SAPTE ANI DE ACASA!” GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT,,TOLDI” STRUCTURA,,URSULET” GRUPA MARE,,ARICI POGONICI” MUNICIPIUL SALONTA JUDETUL BIHOR EDUCATOARE :SIMINA ELISABETA-DORINA Cei sapte ani de acasa, reprezinta o oglinda a educatiei, pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii spun ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata , sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. In ziua de azi, nu prea exista cei sapte ani de acasa, deoarece copiii de la o varsta frageda sunt integrati in diferite forme educationale. Dar ce stim cu siguranta ,ideea de baza a acestei expresii este ca normele de conduita in societate se invata din familie de la cea mai frageda varsta a copilului. La inceput copilul nu are un comportament constient, el deprinde de la varstele mici regulile de buna purtare prin imitare. Mediile educationale pot confirma sau consolida normele deprinse in familie. Ce intelegem noi,adultii, prin ,,cei sapte ani de acasa”a unui copil? Adica este un copil,,bine crescut.” Copiii se obisnuiesc sa respecte anumite norme de comportament cum ar fi: Salutul este prima norma de conduita invatata in familie, cand copilul are aproape un an si el saluta prin fluturarea manutei si apoi in mod firesc se ajunge la salutul verbal. Comportamentul in public. Un copil,,bine crescut”va raspunde intrebarilor unui adult, nu se va amesteca in discutiile adultilor, nu va iesi in evidenta printr-un comportament negativ. Comportamentul cu prietenii. Manierele copiilor nu sunt reliefate doar in anturajul adultilor. Jocurile copiilor sunt experiente care ii pregatesc pe cei mici pentru rolul de adult. In jocuri copilul invata, exerseaza si testeaza comportamente corecte. Copilul,,bine crescut”isi respecta partenerii de joaca, intelege si se conformeaza unor reguli de joc specifice varstei lui. Intelegerea normelor sociale. Copilul deprinde cu ajutorul parintilor, prin imitatie si multa practica ce este permis si ce nu este permis in societate. Acestea sunt reguli nescrise ale lumii in care traim: -spunem,,te rog”,,,multumesc”si ,,cu placere”; -ne asteptam randul la:, medic, magazine, locul de joaca; -nu facem zgomot atunci cand se solicita liniste(ex.la cinematograf, la un spectacol etc.); -nu se incalca drepturile celorlalti prin afirmarea drepturilor noastre; -respectam credintele si valorile noastre dar si a celor de langa noi; Manierele la masa. O buna crestere a unei persoane se reflecta in folosirea eficienta a tacamurilor, respectul pentru partenerii de la masa noastra cat si a celui/celei care serveste masa; Recunoasterea greselilor. ,,Imi pare rau”este o formula magica. Pentru a o folosi, copilul va trebui sa o auda din partea adultilor din jurul lui; Tact si toleranta. Un copil bine educat nu va rade de slabiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a unei persoane cu care intra in contact. In timp el va diferentia un ras sanatos si spiritul de gluma si rasul care jigneste, care cauzeaza tristete. Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca vorbim despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat sa inteleaga si sa respecte regulile de comportament sau interdictiile stabilite de parinti sau educatori. In reusita educatiei copilului trebuie sa tinem cont de urmatoarele: Regulile sa fie clare. Regula pe care o impunem unui copil va trebui sa fie clara si explicita. El trebuie sa stie ce este permis, si ce nu. Regulile sa fie concrete. Constanta regulilor da copilului un sentiment de siguranta. A fi ferm si constant nu inseamna rigiditate. Daca intr-o zi toleram un comportament, in alta zi nu-l mai toleram copilul va fi dezorientat. Regulile sa fie coerente. La inceput parintii si apoi educatorii sunt modele pentru copii de aceea si ei trebuie la randul lor sa aiba si sa respecte niste reguli de viata si comportament.

1985

Regulile trebuie sa fie consecvente. Uneori copilul are tendinta de a forta limitele sau de a le sfida uneori. Aceste incalcari ale regulilor trebuie sa aiba si niste consecinte logice. Daca consecintele sunt logice si rezonabile, copilul isi va dezvolta simtul responsabilitatii. Se stie ca copiii au tendinta de a incalca regulile si este perfect normal. Dar parintele trebuie sa inteleaga ca regulile fac parte din procesul educatiei copilului si trebuie respectate pe cat posibil. Asta inseamna o educatie responsabila si asta duce la cresterea unui adult responsabil.

1986

PLEDOARIE PENTRU “CEI 7 ANI DE ACASĂ” Simion Doinita “Ce nu opreşte legea, opreşte buna cuviinţă “. (Seneca) În acţiunea de modelare a personalităţii copilului, rolul părinţilor are o importanţă fundamentală, deoarece niciun copil nu poate fi dirijat şi educat decât într-o ambianţă definită de afectivitate şi dragoste. De aceea conduita civilizată, politicoasă se învaţă mai întâi în familie, din fragedă copilărie, începând cu “cei 7 ani de acasă”. Ei sunt piatra de temelie în educaţia comportamentului civilizat, un instrument important de orientare pe drumul vieţii. Bunul simţ, politeţea trebuie privite ca o expresie a respectului pe care îl nutrim unii faţă de alţii în familie sau a respectului faţă de coleg la grădiniţă sau şcoală şi mai târziu faţă de om în societate. Ele dezvăluie latura morală, aspectul sufletesc al fiecăruia dintre noi. Obligaţia educativă faţă de tineret şi copii în ceea ce priveşte buna cuviinţă este o obligaţie a familiei, a şcolii, a statului şi a fiecărui individ în parte. Familia, în primii ani, îşi pune amprenta cel mai mult asupra conştiinţei, caracterului şi comportamentului copilului şi se consolidează prin educaţia timpurie la gradiniţă. Familia joacă un rol foarte important în formarea unei anumite concepţii despre politeţe cu tot ceea ce implică ea: explicaţii, interpretări şi rezolvări ale unor situaţii reale. Familia oferă exemple concrete, convingătoare şi accesibile copiilor în mediul lor de zi cu zi. Conduita civilizată şi politeţea nu se pot învăţa ca o poezie sau după un anumit cod. Tocmai de aceea, trebuie să acceptăm că, în primii ani de viaţă petrecuţi în familie, nu se poate însuşi întreaga gamă de cerinţe ale conduitei politicoase şi civilizate. De aceea, cu începutul grădiniţei şi apoi a şcolii se continuă ceea ce au început părinţii să pună la baza educaţiei, copii îşi însuşesc din mers anumite reguli, conduite. Relaţia părinţi–copii deţine un rol deosebit în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale. Conduita civilizată, politeţea nu trebuie să fie ca o mască, ci o trăsătură de caracter la care au contribuit părinţii zi de zi prin propriul exemplu. Sunt situaţii când la şcoală, în clasă elevii sunt rezervaţi, atenţi, iar când părăsesc curtea şcolii renunţă la buna cuviinţă. Cum, de altfel, noi ca profesori ne confruntăm şi cu situaţii inverse: acasă sau în preajma familiei copilul este cuminte, politicos, nu strică, nu vorbeşte urât, are un comportament civilizat, iar la grădinişă/şcoală nu mai respectă aceste norme. Din discuţiile purtate cu copii explicaţiile ar fi: teama de a nu fi pedepsit de părinţi acasă, dorinţa de a obţine ceva anumede la ei, iar când capriciul a fost îndeplinit de către părinţi atitudinea devine nepăsătoare. Ideal ar fi să colaborăm cu familii normale, o familie normală însemnând pentru copil un mediu afectiv, un mediu ocrotitor, părinţi mai mult sau mai puţin avizaţi într-ale educaţiei, chiar dacă se deosebesc sensibil în modul cum percep, concep şi înţeleg ei viitorul propriilor copii, precum şi în privinţa metodelor folosite în realizarea acestui deziderat, familii care au o trăsătură comună şi anume aceea de a se preocupa pentru a forma copiilor lor un comportament civilizat. Familia trebuie să evite cele două metode extreme şi dăunătore educaţiei şi anume: - cea a educaţiei prea indulgente, lipsite de exigenţă care nu dezvoltă conştiinţa răspunderii şi obligaţiilor faţă de societate, atitudinea de respectare a normelor şcolare şi sociale, - cea a educaţiei prea severe, realizată prin constrâgeri brutale, interdicţii şi exigenţe absurde, care nu angajează interesul şi voinţa copilului. Sunt familii adepte ale educaţiei indulgente, aşa-zişii părinţi indulgenţi care prin preocuparea pentru propiile neajunsuri sau datorită nivelului cultural şi psihopedagogic foarte scăzut, lasă totul pe seama şcolii, nu dau pe la şcoală cu anii, nu fac nimic pentru a îndrepta comportamentul neadecvat al copilului nici în şcoală, nici în afara ei, iar copii lor profită de indulgenţa lor în plan negativ. Sunt familii care, deşi sunt conştiente de importanţa colaborării cu şcoala şi îşi propun să facă ceva pentru a interveni în educaţia propriilor copii, rămân la nivelul angajamentelor verbale, fie că sunt prea ocupaţi, fie dezorganizaţi. Pe aceşti părinţi trebuie să-i facem să înţeleagă rolul exemplului personal în educaţia timpurie a copilului în paralel cu preocuparea de a-l învăţa să urmeze exemplele frumoase. Părintele trebuie să înţeleagă că educatorul/ învăţătorul /profesorul nu sunt decât un înlocuitor al părinţilor cu bune intenţii care răspunde de educaţia copilului lor în sistemul de învăţământ, iar acesta îi

1987

datorează educatorului respect, iar părinţii au datoria să-i impună acest respect, bună cuviinţă şi, că în aceste cazuri rolul exemplului personal al părinţilor este de mare folos. BIBLIOGRAFIE MARINESCU SILVIA, DINESCU RODICA, Invitaţie la educaţie, Ed. Carminis, Piteşti, 2003 GHIHOR ANCA, IZDRĂILĂ,V., Bună-cuviinţă.Politeţe.Comportament, Editura De Vest, Timişoara, 1997

1988

ROLUL FAMILIEI IN EDUCATIA COPIILOR Prof.inv.presc.SIMION MARIA,GR.239,BUCURESTI Prof.inv.presc.NEAGU ELENA,GR.239,BUCURESTI

Familia este primul cadru social de care are nevoie fiecare individ ca sa traiasca , este mediul prielnic pentru nasterea si dezvoltarea fiintei umane, este prima scoala care pregateste copilul pentru viata sociala. Copiii de la natura nu sunt nici buni, nici rai, dar pot deveni buni sau rai ca urmare a metodelor pozitive sau negative ce le sunt aplicate in familie. Primii profesori ai copilului sunt parintii si apoi pe parcurs ce cresc li se alatura educatorii si profesorii. Inca de la nastere copilul isi are viata in mana parintilor si a mediului in care traiesc. Familia este ,,prima institutie de educatie morala” si pentru prima copilarie este prima scoala care pregateste copilul pentru viata sociala. De aceea parintii trebuie sa fie un model pentru copiii lor. Orice parinte trebuie sa inteleaga ca joaca este de fapt , munca copilului, iar invatarea la aceasta varsta frageda este mai usoara cu ajutorul jocului in familie. Indiferent de situatia financiara pe care o au parintii, ei trebuie sa se straduiasca sa le ofere dragoste si afectiune. Copiii care nu primesc afectiunea parinteasca, cand devin, adulti pot avea probleme de interrelationare umana, de atasament fata de alte persoane. Ei trebuie sa fie invatati activi, sa fie incurajati sa se implice in diverse activitati, sa fie obisnuiti sa faca parte dintr-un grup, sa socializeze. Daca este protejat in mod excesiv ii va fi greu sa treaca peste obstacolele vietii. Cand sunt rasfatati prea mult le formezi un comportament nedorit precum: comoditatea , lacomia, tendinta de a fi un mic lider, nu mai respecta autoritatea adultului si apoi in diferite ocazii isi exprima frustrarea daca nu este inteles. Parintii trebuie sa le dea exemple, sa le arate ca starea de agitatie nu duce la nimic bun. Cand sunt lasati prea mult in fata televizorului ei, parintii, trebuie sa inteleaga ca acesta le influenteaza comportamentul copiilor . De aceea trebuiesc insotiti tot timpul pentru a distinge binele de rau si asa vor invata sa fie si ei buni,inteligenti, ca personajul din desene. De preferat ar fi ca sa li se citeasca povesti si apoi sa discute despre personajele acesteia. Dupa fiecare actiune corecta trebuie laudat si sa le fie aratata bucuria pe care o au parintii atunci cand nu fac greseli, dar trebuie ajutati cand nu reusesc sa indeplineasca cerintele date sau atunci cand fac greseli trebuiesc date exemple care sa le arate tristetea care le-au provocat-o, prin gasirea de solutii impreuna. Dupa implinirea varstei de trei ani copiii intra in alta etapa a vietii lor, prescolaritatea. Odata cu frecventarea gradinitei copiii intra in alt mediu social, aici intalneste alti parteneri de joaca. Si aici educatia se continua tot prin joc ca si in familie , dar jocurile au reguli ce trebuiesc respectate si exemplele de viata le sunt educatoarele. Exemplul personal este calea cea mai directa si eficienta pentru a realiza si mentine relatiile interpersonal corecte, este un liant al coeziunii dintre membrii grupului, al mentinerii sale in spatial normelor morale. John Locke-aprecia pozitiv puterea exemplului spunand:,,Nimic nu coboara mai cu blandete in sufletul omului decat exemplul.” Dar rolul familiei nu dispare, parintii se pot implica in continuare in educatia propriilor copii, exprimandu-si dorinta de a participa la diferite activitati alaturi de acestia, cunoscandu-le prietenii si preocuparile, fiind atenti la nevoile lor si pastrand un contact permanent cu educatoarele . Deci nu trebuie lasat totul in grija gradinitei. Cand nu primesc o educatie corecta din toate punctele de vedere copiii vor avea de suferit la maturitate, sau poate toata viata daca nu are un caracter puternic, prin care sa se autoeduce. Lacunele relationare, complexele , fluctuatiile sentimentale si toate problemele interioare sunt in mare parte o consecinta a unei educatii in familie defectuoasa. Cocluzionand ca prin educatie, familia trebuie sa se straduiasca sa le ofere copiilor o lume frumoasa, dezvoltandu-le anumite calitati precum: bunatate, altruism, empatia, harnicia, rabdarea, intelegerea ajutandu-i sa devina oameni deosebiti cu principii si calitati morale, sa fie mandrii de realizarile lor.

1989

BIBLIOGRAFIE :,,Defectele parintilot”,A.Berga , E.D.P.Bucuresti,1967 ,Psihologia copilului”,Golu .P,E,D.P.Bucuresti1993

1990

Cei șapte ani de acasa Prof. înv. Primar SIMIONESCU ALINA LUMINITA ”Educația este ceea ce îți rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat la școala” Albert Einstein Educația unei persoane începe cu cei ”șapte ani de acasa”. Aceasta afirmație este o sintagmă sau constitue un adevăr? Da, este un adevar! Există chiar un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil, care se răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Cînd spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vîrsta lui şi cu adulţii. E clar că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de cîţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Cine este responsabil de educația celor ”șapte ani de acasa” a individului? Răspunsul este clar – familia.Copilul învață acțiunile, respectiv anumite practici de bună purtare de la cea mai fragedă vârstă prin imitare, si anume copiază ce vede la mama si la tata.Hmm, da...Tata și mama sunt modele demne de urmat? De ce copilașul de 3 anișori,care nu a frecventat până în prezent grădinița, începe să vorbească răstit, să trântească sau chiar să înjure? Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie.Rolul de a fi părinte este o împlinire pentru fiecare individ, dar implică și o mare responsabilitate. Un vechi proverb, scris cu mii de ani în urmă de către înțeleptul Solomon,și care se adresează părinților, spune: ”Învață pe copil calea pe care trebuie să o urmeze și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea”.Cu alte cuvinte, tu, ca părinte ocupă-te de educarea copilului tău, ca la maturitate, când va deveni adult, să fie consecvent, să stea drept în învățătura sănătoasă, morală primită în copilărie sau altfel spus, să nu uite de ”cei șapte ani de acasă”. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.Se poate spune pe drept cuvânt ca este temelia, fundația pe care, mai apoi, dascălii pot cladii edificii spectaculoase, sănătoase și folositoare societății în care, copiii de azi, respectiv adulții de mâine vor conviețui.

1991

PARTENERIATUL ŞCOALA – FAMILIE Profesor Simona Raluca DOBRESCU, Liceul Teoretic ,,Mihai Eminescu, Cluj-Napoca Copilul are dreptul să trăiască în familie şi să fie înconjurat cu dragoste şi înţelegere.....el are dreptul la educaţie, la cultură, la cunoaşterea tuturor valorilor umane şi a valorilor spirituale” (Declaraţia Universală a Drepturilor Copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU). Copilul trebuie să fie liber să se joace, să crească sănătos şi să fie hrănit, să primească o educaţie, să fie tratat fără prejudecăţi. El trebuie să înveţe să interacţioneze cu semenii săi, să beneficieze de şanse, indiferent de etnie, să fie sprijinit când are necazuri, ajutat să devină o persoană responsabilă, capabilă la rândul său să ofere sprijin mai departe unei familii, şi să fie într-adevăr un stîlp al societăţii în care s-a născut. Instituţiile educative cu un aport substanţial în formarea personalităţii copilului sunt familia şi şcoala, medii educaţionale conexe ce conlucrează asupra devenirii acestuia, în vederea atingerii idealului educaţional. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni mai mult dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psiho-social existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare, precum şi climatul socio – afectiv în care se exercită influenţele educaţionale (cei şapte ani de acasă)- constituie primul exemplu social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor, asupra formării concepţiei lor de viaţă, a modului de importare şi relaţionare în raport cu diferitele norme şi valori sociale. Strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, rezultatele şcolare ale copilului, dar și comportamentul social. Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală - familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare. Parteneriatul este aceea formă de comunicare, cooperare şi colaborare în sprijinul copilului dar şi o atitudine ce presupune acceptarea diferenţelor şi tolerarea opţiunilor diferite, egalizarea sarcinilor de a participa la acţiuni educative comune, interacţiuni acceptate de toţi partenerii, comunicare eficienă între toţi participanţii. Cei doi parteneri angajaţi în această situaţie sunt şcoala şi familia, instituţii educaţionale real cunoscute, ce conlucrează în favoarea micului adept spre societate, aflându-se într-o relaţie de independenţă, la baza căruia se află copilul. Această relaţie dacă ar fi reprezentată grafic ar fi de forma unui triunghi ce demonstrează interdependenţa acţiunilor lor şi legătura indestructibilă. Calitatea proceselor de comunicare ce se stabilesc în grupul de şcolari depinde şi de potenţialul comunicativ al fiecăruia dintre membrii lui. Putem vorbi despre câteva calităţi pe care ar trebui să le aibă adultul pentru a interacționa cu copilul, precum: să fie foarte atent la propria exprimare, să-şi domine propriile manifestări afective (astfel încât ele să nu repercuteze negativ asupra relaţiilor cu copilul), să ştie să pună probleme, să valorifice calităţile interlocuitorilor, să fie un bun mediator, să nu facă reproşuri, să nu fie părtinitor, să abordeze orice situaţie cu obiectivitate, să nu oblige pe nimeni să-l asculte, ci să fie ascultat, să acorde atenţie, timp şi să manifeste bunăvoinţă, să dovedească şi să inspire încredere. Practica şcolară cunoaşte mai multe forme de colaborare între şcoală şi familie. Ele sunt determinate de necesitatea aplicării lor în anumite situaţii. Se folosesc în practică, vizitele părinţilor la şcoală, vizitele învăţătorului la domiciliu, corespondenţa între învăţător şi familie, şedinţele cu părinţii, seminarii, cursuri şi conferinţe pentru părinţi. În contextul social actual, dacă formarea părinţilor pentru exercitarea rolului educativ, ar ocupa un loc primordial în procesul de instruire, beneficiile s-ar răsfrânge în rezultatele şcolarilor, iar aplicarea practică a conceptului de parteneriat educativ, centrat pe cultivarea unor relaţii asertive dintre copil şi factorii educaţionali (familie, grup şcolar, cadre didactice), ar determina realizarea obiectivelor comune ce vizează educaţia.

1992

Educaţia începe de acasă... Prof.înv.preşc. : Sîrbu Silvana Grădiniţa cu P.P. NR.18 Focşani Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comport cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles cum îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social.Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni educative le primeşte în familie, apoi în colectivitatea preşcolară, pentru ca şcoala să consolideze şi să modeleze tot ceea ce a acumulat copilul înainte şi să adauge, printr-un amplu sistem educativ, ultimele şi cele mai delicate carate la făurirea unei educaţii desăvârşite. Educaţia – urmăreşte să dezvolte armonios predispoziţiile latente ale copilului, astfel încât el să poată deveni, cu timpul, un adult cu deplină libertate interioară, dar şi cu conştiinţa responsabilităţii sale. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social ambiant şi-i indică drumul către cele mai înalte îndatoriri ale omului către societate.Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe măsura forţelor sale, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. Familia constituie una din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile în care se conturează şi se formează caracterele; în familie se dezvoltă spiritul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor 7 ani de acasă”.Dacă toate aceste deprinderi nu s-au format în anii petrecuţi în familie va fi greu mai apoi, în şcoală sau şi mai târziu la vârsta de adult să se întreprindă ceva în acest sens, cu atât mai mult cu cât, dacă s-au format unele obiceiuri greşite sau trăsături negative de caracter, vor putea fi corectate cu mare greutate.Atât părinţii cât şi educatorii în timpul procesului de învăţământ trebuie să intervină în numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului, dar trebuie să o facă cu blândeţe, pentru că altfel poate duce la efecte contrare pentru echilibrul copilului şi pentru conturarea personalităţii sale. Actele de injustiţie ce i se fac de către cei din jur sunt greu tolerate. Prin structura lor copii sunt naivi, sinceri şi cinstiţi şi este păcat să le alterăm aceste gingaşe trăsături morale prin intervenţii brutale – bătaia fiind exclusă din rândul metodelor educative – sau prin atitudini nesincere, meschine.Rolul de părinte este greu şi pretinde cunoştinţe teoretice şi practice de pedagogie, psihologie şi medicină; pretinde bunăvoinţa acestora de a învăţa continuu de la şi din viaţă, de a gândi, şi mai ales de a înfrunta situaţii imprevizibile şi pe care trebuie să le rezolve cu înţelepciune şi cu discernământ. Problemele pe care copii le ridică în faţa părinţilor sunt adesea rezultatul unor preocupări sau frământări individuale şi la care aşteaptă un răspuns sau o soluţionare din partea părinţilor. Şi în aceste cazuri părintele trebuie cu răbdare, ascultându-l pe copil şi nu considerând „tabu” unele din problemele cel preocupă, să încerce să găsească cea mai simplă şi eficientă cale de rezolvare; la nevoie, cu abilitate poate temporiza un răspuns clar, timp suficient pentru a consulta semenii cu mai multă experienţă psiho-pedagogică. Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară, familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui cu dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să completeze golurile din procesul instructiv-

1993

educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis „delicate”, cum sunt cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală etc. Şcoala constituie pentru copil a doua mare etapă a făuririi educaţiei sale. După cei „7 ani de acasă”, şcoala reprezintă factorul care facilitează sarcinile educative ale părinţilor.Transferând o parte din sarcinile educative şcolii familia interpretează uneori greşit acest transfer de responsabilităţi educative, lăsând întreaga educaţie a copilului în sarcina factorilor educaţionali din şcoală, deşi este lesne de înţeles că menirea şcolii este de a completa doar educaţia din familie şi nu de a i se substitui acesteia din urmă. Dacă în familie educaţia copiilor depinde de gradul de educaţie al părinţilor în şcoală depinde de calitatea şi competenţa personalului didactic. Copilul este acum capabil să recepteze şi să asimileze ceea ce i se explică, în special de către persoane în care are deplină încredere de la o autoritate în materie de educaţie. Educaţia dată în şcoală se dovedeşte a fi o muncă irosită şi eficace dacă familia este ostilă, indiferentă sau incapabilă să continue acasă eforturile educative făcute de dascăli în şcoală. În concepţia modernă de educaţie a copiilor nu se mai poate face o demarcare netă între îndatoririle şcolii şi cele părinteşti. Pentru a da roadele aşteptate şcoala are nevoie de sprijinul conştient şi colaborarea familie; familia aşteaptă însă de la şcoală completarea educaţiei de acasă, după norme şi metode psiho-pedagogice riguros concepute şi aplicate. Familia şi şcoala, factori esenţiali în educaţia copilului. Tulburarea dezvoltării intelectuale, delicvenţa şi alte manifestări ale inadaptabilităţii sociale ale adultului îşi au originea, de cele mai multe ori în anii copilăriei, când copilul se afla sub tutela familiei şi a şcolii. Aceasta denotă că nici unii nici alţii nu şi-au făcut pe deplin datoria ce le revenea în educaţia copilului.Deşi sunt binecunoscute aceste precepte în masa de părinţi, legătura permanentă, indisolubilă şi organizată care ar trebui să existe între familie şi şcoală rămâne nesatisfăcătoare şi se rezumă în general la contacte sporadice între părinţi şi diriginţi. De multe ori părinţii nu cunosc cu exactitate situaţia şcolară a copiilor lor, îndeplinind rolul de „spectatori indiferenţi” la evoluţia nesatisfăcătoare a propriilor lor copii. Orice sistem de educaţia, oricât ar fi el de bine întocmit, rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau opoziţia părinţilor. Autoritatea părinţilor şi a şcolii reprezintă o indispensabilă garanţie împotriva a numeroase plăgi sociale care ar putea afecta educaţia şi sănătatea copiilor: stresul, delicvenţa juvenilă, insuccesele şcolare.Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă şi chiar obligatorie, pentru că de multe ori, pe măsură ce copii evoluează, părinţii au de înfruntat mereu alte şi alte probleme, multe din ele inedite, iar şcoala are acumulată multă experienţă în soluţionarea unor probleme care se ivesc la o categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile următoare. Factorii educaţionali din şcoală pot astfel să dea un ajutor preţios părinţilor în înţelegerea problemelor copiilor şi copilăriei şi în soluţionarea lor favorabilă, prin întâlniri periodice sau ocazionale între părinţi şi profesori. Din nefericire la aceste întâlniri lipsesc de regulă tocmai cei care au cea mai mare nevoie de experienţa pedagogică a cadrelor didactice.A devenit evident faptul că acţiunea izolată a familiei sau numai a şcolii nu poate rezolve în mod satisfăcător problema educaţiei copilului; familia, şcoala şi societatea în ansamblul ei sunt capabile împreună să desăvârşească ceea ce nu reuşeşte să realizeze fiecare în parte.Creşterea şi educarea copilului „este o artă” susceptibilă de perfecţionare prin acumularea continuă de experienţă de către cei ce o făuresc. Nu există scheme aplicabile în educaţia copiilor pentru că fiecare reprezintă o individualitate, cu particularităţi de care trebuie ţinut cont în permanenţă în procesul de educaţie. Ceea ce este valabil şi practicabil la un copil sau la o categorie restrânsă de copii, poate fi ineficient sau poate chiar contraindicat pentru alţii.

1994

Importanţa celor şapte ani de acasa SÎRCA GABRIELA-MARIA Să vorbim puţin şi despre cei 7 ani de acasă. După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci copii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce ştiu eu pe la ei nu exista aşa ceva, adica omul se vede la maturitate după cei 7 ani de acasă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă , ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin ca regulile de comportament si educaţie oferite in primii 7 ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spun psihologii. Baza formării unui comportament corespunzător al unui copil este relaţia afectivă cu părinţii. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest lucru? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştrii. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine. Acum, după cu cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi,datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur şi tind să dispară treptat din viaţa socială. Cei 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatră de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînţeles îţi poti ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi.

1995

“Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea.Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni.Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi.Nu este corect să dăm vina pe alţii.Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

1996

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASǍ CARE AU DEVENIT CAM…… DOI ! Prof. înv. preșc ȘIȘU LENUȚA GRǍDINIȚA CU P.P. NR.7, BRǍILA ,,Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor” (Valeria Mahok) Am înclina sǎ credem cǎ așa este. Copiii sunt oglinda pǎrinților și tot ceea ce se clǎdește în sânul familiei în primii ani din viațǎ se reflectǎ în ceea ce va deveni vlǎstarul familiei. Existǎ însǎ un mare ,,dar...”. Datoritǎ codițiilor impuse de societatea actualǎ tot mai mulți pǎrinți sunt extrem de ocupați, foarte stresați și cu puțin timp liber pe care sǎ îl petreacǎ în familie dar...,cu multe și mari pretenții de la cei care se ocupǎ în locul lor de copiii. Și fie cǎ este vorba de bunici, de bone, de educatoare, toatǎ ,,grija” educației copiiilor este transferatǎ acestora. Nu punem la îndoialǎ dragostea bunicilor și felul lor meticulos și blând de a-și crește și educa nepoții dar... vremurile s-au schimbat și sunt încǎ într-o continuǎ schimbare. Ceea ce era bun și corect acu’ ceva vreme nu se mai pliazǎ condițiilor actuale și cerințelor școlii. Copiii au acces încǎ de la câțiva anișori, sǎ nu zicem chiar luni, la informații computerizate, la telefoane silențioase, la emisiuni televizate la care, pe vremuri, bunicii lor nici nu îndrǎzneau sǎ se uite... O fi bine, o fi rǎu, vom vedea cu toții în curând. Va veni vremea când tot ce s-a înmagazinat în conștientul și în subconștientul copiilor va ieși la ivealǎ și vom culege .....ce am semǎnat. În cazul fericit în care copiii pot petrece cât mai mult timp cu pǎrinții în primii ani din viațǎ este important ca aceștia sǎ își cunoascǎ foarte bine copiii, sǎ le observe aptitudinile și sǎ le dezvolte, sǎ le încurajeze atitudinea pozitivǎ și sǎ o corecteze pe cea negativǎ cu rǎbdare, cu metode care se pliazǎ pe caracterul copiilor, sǎ le acorde încredere, sǎ îi încurajeze în a experimenta, sǎ îi sprijine în luarea unor decizii, sǎ aibǎ rǎbdare sǎ îi asculte, sǎ fie deschiși la schimbǎrile inerente ale societǎții etc. Pentru cǎ nu existǎ o școalǎ care sǎ ne dea calificarea de pǎrinți, acest lucru este dificil, uneori greșim dar... conteazǎ sǎ ne dǎm silința, sǎ primeze familia în fața oricǎrui alt lucru, sǎ ne înarmǎm cu rǎbdare și, ce este foarte important, sǎ nu uitǎm cǎ fiecare dintre noi a fost copil și am fi dorit sǎ fim tratați într-un anume fel. Atenția și dragostea pe care copiii o primesc atunci când pǎrinții hotǎrǎsc ca aceștia sǎ meargǎ la creșǎ sau la grǎdinițǎ este deosebit de importantǎ. Sunt unii copiii care se atașeazǎ atât de mult de educatoarele lor încât le imitǎ întocmai gesturile, ticurile verbale, le spun ,,mami” sau nu doresc sǎ mai plece de la grǎdi. Locul magic unde au parte de atenție și unde sunt înconjurați de dragoste devine micul lor univers, acolo se simt cel mai bine și acolo se aflǎ prietenii lor: alți copii sau jucǎrii. Ideal ar fi sǎ existe o legǎturǎ între cele douǎ medii și o colaborare frumoasǎ între pǎrinți și educatoare, legǎturǎ bazatǎ pe încredere, sprijin și respect reciproc. Și toate acestea pentru ca micuții sǎ creascǎ frumos și , când vor crește sǎ se afirme despre ei cǎ au ,,cei șapte ani de-acasǎ, care au devenit doar...doi” .

1997

Familia și educația copiilor în primii 7 ani de viață Prof. înv. primar SLABU PANSELUȚA Școala Gimnazială Nr.10 Botoșani ,,Ești mai fericit de fericirea copiilor tăi decât de fericire ta” ( Honore de Balzac) Ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Copii pot să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui . De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului .Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a le atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Trebuie învățați copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau să primească sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi . Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, trebuie să fim atenţi să încurajăm aceleaşi tipuri de comportament pentru a nu-i bulversa. Bunicii nu prea stabilesc standarde . Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el.

1998

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI…DE ACASĂ! Prof. înv. preșc. Slavic Raluca – Oana Grădinița P.P. nr.11 Brăila Într-o lume tot mai izolată, mai puţin dispusă pentru socializare, cooperarea între factorii educaţionali – grădiniţă, familie – devine necesară şi se impune şi ca obligaţie morală din partea acestora pentru a favoriza socializarea copiilor, pentru a-i familiariza, prin exemple şi modele, cu adevărate valori ale spiritualităţii umane. Educaţia şi-a multiplicat necontenit formele de organizare, odată cu evoluţia societăţii, în care rolul său a devenit din ce în ce mai important. Factorilor educativi tradiţionali, familia şi şcoala, li s-au adăugat alţii noi, precum biserica, instituţiile de cultură, mass-media, diferite centre de agrement, adică toţi aceia care asigură educaţia non-formală . Nu este posibilă în zilele noastre o existenţă izolată, în afara comunităţii, cu binele şi relele acesteia, deci o educaţie concepută şi derulată exclusiv în cadrul familiei, fără aportul calificat al şcolii. Acţiunea concentrată a factorilor educativi este un deziderat important, pe care şcoala şi grădiniţa trebuie să-l conştientizeze şi să-l concretizeze. Personalul specializat al grădiniţei ar trebui să orienteze familia pentru ca aceasta să-şi sporească rolul în formarea personalităţii copilului. Până la vârsta preşcolarităţii familia s-a îngrijit de nutriţia copilului, de condiţiile sale de trai, a imprimat copilului un program zilnic, s-a ocupat de sănătatea sa fizică şi morală, atribuţii pe care şi le îndeplineşte şi în continuare. În familie s-au pus bazele comunicării prin limbaj, ale interrelaţionării cu semenii, s-au creat atitudini faţă de realitatea înconjurătoare. Drept factor care frânează relaţia este de luat în seamă neimplicarea multor părinţi în actul educaţiei din cauza programului de muncă prea complicat sau întreruperea pentru perioade mai mari sau mai mici, a contactului părinţilor cu copiii lor, adesea lăsaţi în grija bunicilor sau a unor persoane străine de familie . Este datoria oricărui cadru didactic să monitorizeze întregul sistem de factori care influenţează formarea copilului, să-i orienteze astfel încât acţiunea lor să fie pedagogică, mai aproape de şcoală . Acţiunea adulţilor ar trebui să fie orientată nu doar spre copilul de care sunt legaţi, ci către toţi copiii. În fond, îi pregătim pe copii pentru o societate mai bună, mai democratică şi nu trebuie să ne fie indiferent cum se vor comporta copiii noştri peste 15-20 de ani . Grădiniţa folosește convorbirea zilnică a educatoarei cu părinţii care însoţesc copiii dimineaţa sau îi iau acasă la sfârşitul programului, serbarea şcolară, lecţia deschisă cu participarea părinţilor, lectoratul pentru părinţi, care şi-au dovedit eficienţa în timp. Putem găsi şi forme noi de colaborare, reciproc avantajoase . Relaţia părinte- grădiniţă trebuie să se bazeze pe încredere. Încrederea înseamnă cunoaştere şi preţuire reciprocă, respect şi dorinţa de comunicare. Ascultarea părinţilor care povestesc mici întâmplări din familie în care e implicat copilul poate conduce la evaluarea mediului familial, pe baza căreia se ia decizii. Educatoarea trebuie să fie prietenoasă, să încurajeze, să aprecieze contribuţia familiei la educaţia copilului. La rândul său, educatoarea prezintă întâmplări din grădiniţă, dovedind familiei interesul faţă de evoluţia copilului, faptul că nu-i este indiferent cum se prezintă acesta. Educatoarei i se cere să fie relaxată, calmă şi atentă, să comunice expresiv, înţelegând prin aceasta nu numai limbajul adevărat, ci şi contactul vizual, expresia feţei, zâmbetul, gesturile. Educația unui copil nu constă în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual- cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiune cu ceilalți. Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. BIBLIOGRAFIE Antonesei, Liviu (coord.), 2009, Ghid pentru cercetarea educaţiei, Editura Polirom, Iaşi Călugar, D., Probleme de educaţie, în Biserică şi problemele vremii, Ed.Dacia-Traiana, Sibiu Cosminovici, Andrei; Iacob, Luminiţa, 2008, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi

1999

Importanta relatiei familie-scoala Prof.inv.primar-Slavoaca Cornelia Motto: “ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!” Din Child’s Appeal Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi ar fi educatorii. Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. Aspiraţiile, rezultatele şi sprijinul social şi familial constituie trei aspecte ale unei interacţiuni dinamice între copilul individual şi cercul său imediat. Implicarea părinţilor joacă un rol semnificativ în cadrul intervenţiei şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care îl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă îi marchează esenţial dezvoltarea ca individ. Legătura copilului cu familia este extrem de puternică şi de neînlocuit. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic, ş.a.. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiectelor casnice), familia este cea care ar trebuie să dezvolte spiritul de observaţie, memoria şi gândirea copiilor. Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare. Părinţii trebuie să asigure copilului cele necesare studiului, trebuie să-şi ajute copilul la învăţătură. Acest ajutor trebuie însă limitat la o îndrumare sau sprijin, nefiind indicat să se efectueze tema copilului. Cu timpul părinţii se vor limita la controlarea temei de acasă şi a carnetului de note. Deci, atitudinea părinţilor trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să ajungă să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia. Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de unele lucruri încredinţate. Toate acestea reprezintă de fapt ilustrarea cunoscutei expresii „a avea cei şapte ani de-acasă”. Un elev fără „cei şapte ani de acasă” va crea mereu probleme chiar şi ca viitor adult. Aici trebuie reamintit că, în general, elevii nu primesc în cadrul şcolii nici un exemplu sau sfat negativ, toate acestea influenţându-l în afara şcolii. Din cele 24 de ore ale unei zile, elevul este la şcoală 5 – 6 ore, de restul timpului fiind responsabilă familia elevului. Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor acestuia. A fi părinte este ceva înnăscut, acest sentiment aflându-se în noi în stare latentă. Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul în acel moment. De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie. Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi în alegerea unei şcoli sau unei profesii pentru fiul sau fiica lor. Dar, de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor.

2000

De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii. Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei pe care copiii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă are disponibilităţi intelectuale. În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului. Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt. Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional: introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială; oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi; creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui; îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace unele roluri sociale; îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de existenţă; stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei. Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate. Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; c. îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar; d. îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; e. dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor; f. conecta familiile cu membrii şcolii; În ceea ce priveşte relaţia şcoală-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. Un studiu realizat în ceea ce priveşte necesitatea colaborării şcoală–familie enumeră patru motive pentru care şcoala şi familia se străduiesc să stabilească legături între ele: a. părinţii sunt juridic responsabili de educaţia copiilor lor; b. învăţământul nu este decât o parte din educaţia copilului; o bună parte a educaţiei se petrece în afara şcolii;

2001

c. cercetările pun în evidenţă influenţa atitudinii parentale asupra rezultatelor şcolare ale elevilor, în special asupra motivaţiilor învăţării, precum şi faptul că unele comportamente ale părinţilor pot fi favorizate datorită dialogului cu şcoala; d. grupurile sociale implicate în instituţia şcolară (în special părinţii şi profesorii) au dreptul să influenţeze gestiunea şcolară. În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinţilor la activităţile şcolare. Numeroase cercetări la nivel de învăţământ primar şi chiar secundar au pus în evidenţă aspectul determinant al calităţii interacţiunii dintre familie şi şcoală asupra educaţiei copiilor. Această recunoaştere a importanţei părinţilor în favorizarea succesului şcolar al tinerilor a determinat autorităţile educative să susţină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinţi şi şcoală. Dealtfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a şcolii depăşeşte tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului şcolar având în vedere şi faptul că mulţi părinţi sunt prea preocupaţi de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluţia copiilor lor sau coerenţa dintre educaţia pe care copilul o primeşte în familie şi cea şcolară. Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârşit, colaborarea este benefică şi pentru şcoală, părinţii aducând deseori resurse suplimentare ce pot susţine rolul educativ al şcolii dar oferă şi un cadru pentru o continuă reevaluare. Educaţia, sub toate formele ei, e chemată să găsească soluţii prin care copilul să se adapteze rapid şi eficient la societatea în care trăieşte. Oricât s-ar strădui, şcoala nu poate înlocui restul instituţiilor care au misiunea de formare a cetăţenilor conştienţi, cu o conduită civilizată. Educaţia şcolarilor în şcoală nu are sorţi de izbândă fără o colaborare strânsă cu alţi factori activi implicaţi în procesul instructiv-educativ. Între aceştia, familia, considerată dintotdeauna celula de bază a societăţii şi "un soi de personalitate colectivă" de a cărei armonie generală depinde dezvoltarea personalităţii copilului, are un rol foarte important în ajutorul pe care trebuie să îl dea şcolii. Oricine lucrează în învăţământ observă cum familia nu mai poate realiza astfel de temelie şubredă, şcoala nu poate construi certitudini. Formarea ca cetăţean se află sub influenţa societăţii şi în special a familiei. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă. În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase.

BIBLIOGRAFIE : Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997; Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974; Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992; *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000. Revista Învăţământului preşcolar, 3-4/ 2005.

2002

Copilul şi cei 7 ani…de-acasă! Prof.înv.preşcolar Smaranda Monica-Florica G.P.N.Mihăeşti „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o n restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul

2003

copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a -să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”,”De-a petrecerea.” ,”De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra “semnelor” pe care le trimit copiii,pentru a putea profita de “vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2004

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Smarandache Sinica – Profesor pentru invatamant primar Scoala Gimnaziala Obarsia Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei.

2005

În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau) Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.

2006

CEI ŞAPTE ANI DE ACASÃ! Prof.inv.primar. Smeureanu Viorica-Maria Liceul Teoretic “Gustav Gündisch” Cisnãdie, Sibiu „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada preşcolară.Dupa aceasta perioadă doar rectificăm. Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare. Politeţea, bunacuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu el. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la teatru, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii?. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Rãmâne stabilit faptul cã familia şi pãrinţii constituie “unealta educativã directã a societãţii”(Stern, H.H..). Influenţa pãrinţilor este covârşitoare sub aspectul rolului lor în formarea personalitãţii copilului, condiţionatã de mediul cultural în care trãieşte acesta. Comportamentul pãrinţilor se transmite din generaţie în generaţie prin modul în care sunt educaţi copiii în familie. Oricât de perfect ar fi un sistem de educaţie, el rãmâne insuficient dacã se izbeşte de opoziţie sau de indiferenţã din partea pãrinţilor. Întrucât copilul petrece cea mai mare parte a timpului în familie, efectul educativ va fi deviat, deformat sau chiar anulat în cazul cã întâmpinã rezistenţa pãrinţilor. Grija pãrinteascã, dragostea şi modelele culturalcomportamentale asigurã dezvoltarea psihicã sãnãtoasã a copilului, aşa cum vitaminele şi proteinele sunt necesare creşterii lui fizice. În schimb, atitudinea neglijentã şi rãu povãţuitoare a pãrinţilor, mai ales în familiile dezorganizate, se soldeazã cu diverse anomalii psihice. Cãci “tulburãrile neurotice sunt predate de pãrinţi şi învãţate de copii”( Stern, H.H.). Aşadar, apare evident faptul cã, pânã la intrarea copilului în grãdiniţã nu este permis ca familia sã “demisioneze” din funcţia sa pedagogicã, ci, dimpotrivã, s-o exercite cu cel mai deplin simţ de rãspundere.A fi pãrinte înseamnã a presta funcţia de educator. Orice s-ar spune, familia constituie un “grup natural”. “Cei şapte ani de acasã” Dacã eşti cuviincioasã Şi te porţi frumos mereu, Cã ai şapte ani de-acasã, Sã-şi dea seama, nu e greu. De ajuti un bãtrânel Ca sã işi ducã o plasã, Sau pe un puşti mititel, Ai cei şapte ani de-acasã.

2007

Sã fii fetiţã cuminte, Liniştitã, serioasã, Toţi vor spune, ia aminte: "Are şapte ani de-acasã!" Iar atunci când tu saluţi Şi te-nclini politicoasã, Vor spune mulţi cunoscuţi: "E cu şapte ani de-acasã!" Şi la şcoalã, negreşit, Tu sã fii sârguincioasã, Sã-nveţi ce n-ai reuşit, În cei şapte ani de-acasã! (de Aurora Luchian) Bibliografie: 1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. www.didactic.ro 4. www.copilul.ro/poezii/alte-poezii-pentru-copii/Cei-sapte-ani-de-acasa 5.Programa activitatilor instructive-educative in gradinita de copii, ed.Didactica si Pedagogica,1987

2008

CEI 7 ANI DE ACASA Prof. SOARE DANIELA VALENTINA Scoala gimnaziala Nr.20 “Tudor Vladimirescu” Structura Scoala nr. 2, PITESTI Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi per misiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte(două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu. Toti copiii isi iubesc parintii (sunt dependenti emotional de ei) dar nu toti parintii isi iubesc copiii. Insa, unii copii isi iubesc parintii cu ochii deschisi, altii cu ochii inchisi. Cat timp dureaza iubirea copiilor? Toata viata, daca parintii se iubesc autentic intre ei. Daca acestia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit adult, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizeaza constient ca parintii lui nu s-au iubit niciodata. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii impostori sentimental. Si asa capata sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine nu uraste pe tatal si pe mama sa, nu e demn de Mine”, adica, cine e dependent emotional de parinti, cine si-a facut Dumnezeu din oameni, fie ei parinti, soti, sotie, si nu are ochii deschisi, isi merita soarta. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani.

2009

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar Soare Georgeta „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Herovanu) Cei șapte ani de-acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Aceasta expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterile. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? deprinderi de autoservire; ordine; igienă și curățenie; exprimarea propriilor nevoi; exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative; bune maniere și comportament; limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire); modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); consecvența în realizarea unei sarcini; concentrare a atenției; perseverența în realizarea unei sarcini; alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în aceasta perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție, altruismul, cooperare, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele, ori nu va fi încrezător în forțele proprii. A avea „cei șapte ani de acasă’’ înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună -cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

2010

Reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la șapte ani: Învață-l să se poarte frumos! Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el! Învață-l să iubească lectura și cărțile! Lasă-l să se bucure de copilărie! Nu abuza în niciun fel de copil! Învață-l să își exprime emoțiile și sentimentele! Învață-l să spună mereu adevărul! Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta!

2011

CEI 7 ANI DE ACASA… Sobaru Elena, Scoala gimnaiala “P.H.Zangopol”, Buzau Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.

2012

Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

2013

Cei șapte ani de acasă! Profesor pentru învățământul primar Sofâlcă Elena Școala Gimnazială ,,Mihai Eminescu” Ighiu Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Orice părinte responsabil înțelege importanța educației copilului dar și consecințele pentru dezvoltarea sa ca adult. Educația are la baza o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este vorba despre viața de acasă, fie ca vorbim despre educația de la grădiniță sau școală, copilul trebuie învățat să înțeleagă și să respecte regulilele de comportament sau interdicțiile pe care i le stabilesc părinții sau educatorii. Fiecare parinte are o serie de reguli și încearcă să le aplice cand e vorba despre educația copilului său. Dar, uneori, își dă seama că aceste reguli nu sunt respectate. În aceastăsituație nu trebuie să ezite să îi reamintească copilului regulile casei sau regulile de educație pe care le-au stabilit. E necesar ca ambii părinți să fie de acord cu aceste reguli - este foarte nepropdictiv ca mama să accepte încălcarea regulilor stabilite de tata - sau invers. Există 5 reguli pentru reușita educației copilului. 1. Regulile trebuie să fie clare Orice regulă pe care o impunem copilului trebuie să fie clară și explicată copilului. El trebuie să știe ce este permis și ce nu. 2. Regulile trebuie să fie concrete Atunci când facem reguli pentru copil, acele reguli trebuie să fie cât mai concrete și nu evazive. E mai bine să spuneți copilului să iși strângă jucariile din sufragerie decăt să îi spuneți să facă ordine în sufragerie. 3. Regulile trebuie să fie constante Nu e ușor să păstrezi regulile constante însă este de mare importanță asigurarea unei linii de constanță în principii. Dacă tolerați un anume comportament într-o zi, iar in ziua următoare nu îl mai tolerați - copilul va fi dezorientat. Constanța regulilor dă copilului un sentiment de siguranță. A fi ferm și constant nu înseamă rigiditate. 4. Regulile trebuie să fie coerente Părinții sunt modele pentru copil și de aceea trebuie să aibă și să respecte - și ei la rândul lor - niște reguli de viață și comportament. Copilul învață de la proprii săi părinți cum să iși respecte părinții - prin exemplul pe care îl dau copilului. 5. Regulile trebuie să fie consecvente Copiii au tendința de a forța limitele și de a le sfida uneori. De aceea, aceste încălcări trebuie să aibă și niște consecințe logice - altfel ele vor fi mereu forțate și repetate. Când consecințele încalcării regulilor impuse vor fi logice si rezonabile, copilul iși va dezvolta simțul responsabilității. Copiii au tendința de a încălca regulile și este perfect normal. Ca actor educațional însă, părintele trebuie să ințeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului și trebuie respectate, pe cât posibil. Asta înseamnă o educație responsabilă și asta duce la creșterea unui adult responsabil.Astfel, pe tot parcursul copilăriei, continuând apoi în adolescență, se modeleaza componentele personalității (temperament caracter- aptitudini). La vârsta adultă, personalitatea este deja formată și schimbările sunt dificil de acceptat. De aceea sunt decisivi cei șapte ani de acasa și este foarte importantă educația de până la vârsta majoratului, vârsta care nu a fost aleasă deloc în mod arbitrar. Suntem, în concluzie, răspunzători pentru felul în care arata societatea in care trăim, pentru prezentul și viitorul nostru. Omul este cel mai complex computer, programabil pentru armonie și echilibru sau pentru

2014

dezechilibru incontrolabil, dotat însă, spre deosebire de calculatoarele obișnuite, cu puterea de a decide in privința alegerii pe care o face.

2015

Primii ani ai copilăriei- Jocurile interactive părinte-copil Șofineți Ana Nicoleta Școala Gimnazială Vadu Izei, Structura Școala cu clasele I-VIII Valea Stejarului Fericirea copilului reprezintă, pentru majoritatea părinților, prioritatea numărul unu. Un copil are nevoie de mult mai mult decât hrana, hăinuțe, jucării și afectivitate pentru a fi cu adevărat fericit. Primii ani din viața sunt cei mai importanți și ei își vor pune amprenta definitiv pe personalitatea copilului și a adultului de mai târziu. Din nefericire, trăim într-un secol al vitezei și ne confruntăm cu o permanentă criză de timp. Nu mai avem “luxul” deceniilor trecute de a avea timp liber pentru noi înșine și pentru copii, de aceea este foarte important să valorificăm la maxim puținele ore de care dispunem, astfel încât calitatea acestui timp petrecut cu cei mici să compenseze lipsa cantității. Comportamentul copilului trebuie urmărit cu atenție, felul în care reacționează la mediul înconjurător, cum interacționează cu alți copii, cum se raportează la situațiile problematice cu care se confruntă. Comportamentul unui copil este un factor predictor al felului în care acesta percepe lumea înconjurătoare, dar totodată și o dezvăluire a vieții sale psihice. Daca observăm că este mai retras decât de obicei, dacă are manifestări de furie sau frustrare, incearcăm să discutăm cu el, pentru a afla ce îl frământă. Care părinte nu se plânge astăzi de faptul că nu acordă suficient timp copilului său? Serviciul, goana după un trai mai bun, stresul cotidian sunt factori de care ne izbim cu toții în existența noastră zilnică și care ne impiedică, de multe ori, să acordăm copiilor noștri timpul de care au atâta nevoie. Din păcate, de multe ori, realizăm acest lucru prea târziu, când copilăria a trecut și suntem siliți să ne confruntăm cu adoleșcenți rebeli, dornici de independență. Serviciul, goana după un trai mai bun, stresul cotidian sunt factori de care ne izbim cu toții în existența noastră zilnică și care ne impiedică, de multe ori, să acordăm copiilor noștri timpul de care au atâta nevoie. Din păcate, de multe ori, realizăm acest lucru prea târziu, când copilăria a trecut și suntem siliți să ne confruntăm cu adoleșcenți rebeli, dornici de independență. Abia atunci realizăm că, poate, am fi reușit să ne cunoaștem mai bine copiii dacă le acordăm suficient timp pe vremea când erau mai mici. Timpul nu este însă niciodată pierdut.Există o modalitate eficientă, prin care putem atinge mai multe scopuri în ceea ce privește relaționarea cu propriii copiii și educarea acestora: jocurile interactive. Este o excelentă metodă pentru de a se relaxa și a scăpa de stres. Ideale sunt jocurile care necesită interpretări de roluri și cele în care cei mici sunt “confruntați” cu anumite probleme și situații din viața reală. Prin joc se pot dezvolta multe abilități ale copiilor. “Prostește-te” alături de copii și pătrunde în lumea lor! Veti deveni astfel prieteni, iar cel mic va știi că se poate baza pe părinte. Avantajele jocurilor interactive Ce înțelegem prin jocuri interactive? În niciun caz cele în care copilul interacționează cu computerul... și atât. Desigur, și acestea au avantajele lor, însă vrem să ne cunoaștem copiii prin intermediul jocurilor, atunci trebuie să interacționăm noi înșine cu ei. Jocurile interactive sunt, așadar, acele jocuri care se pot juca în 2 -3 sau mai mulți jucatori, astfel încât fiecare participant să aibă importanța lui. În această categorie intră și jocurile sportive, însă ne vom referi mai ales la cele care se joaca în casă și care nu presupun efort fizic. Avantajele acestui mod de petrecere a timpului liber cu copiii sunt multiple: - timpul în sine pe care îi acordăm și faptul că ne jucăm cu ei; - stimularea unor calități precum creativitatea, inteligența, indemânarea, răbdarea; - însușirea unor aspecte educative ce țin de relațiile interumane - capacitatea de a accepta eșecul în fața altora, creșterea stimei de sine, educarea corectă a spiritului de competiție, stimularea capacității de lucru în echipa etc.; -îmbogățirea culturii generale; Desigur, avantajele variaza de la un copil la altul, de la un joc la altul. Totul depinde în primul rând de dorința reală pe care părintele o are în atingerea scopurilor . Si, nu în ultimul rând de alegerea jocului potrivit.

2016

Cei șapte ani de acasă Prof Șofron Florin și Șofron Carmen Teoretic, cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim automat la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii. În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii (sau majoritatea lor covârșitoare) erau crescuți până la 7 ani exclusiv de părinți, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituție de învățământ sau, unii mai puțin norocoși, începeau de foarte fragezi ucenicia pentru a învăța o meserie. Așa că atunci când părăseau cuibul părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educați de către părinți. Mă întreb uneori câtă valabilitate mai are astăzi această sintagmă, când stăm efectiv exclusiv cu copiii 2 sau 3 ani, în cazul foarte fericit, apoi deja îi încredințăm altor persoane spre educare și nu mă refer doar la doamnele educatoare ci și la bonele, mătușile sau bunicile care stau de cele mai multe ori până seara târziu cu copiii, până reușesc părinții să ajungă. Cât de mult contribuie un părinte la educația copilului în cei 7 ani dacă îl duce de la 5 luni la creșă de unde îl preia o bonă care îl învață ce crede ea de cuviință în cele 3-4 ore până sosesc părinții de la lucru. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patru-cinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Credem că din această cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea

2017

celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe. Mult are de invățat un copil din invitarea la masă a unor musafiri, este un bun prilej de a-i învăţa pe copii, nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele, plăcerea şi emoţia firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că, în cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului! Expresia celor 7 ani de acasă pe care omul “îi are sau nu îi are” reflectă importanța constituirii bazelor activității psihice și conturarea trăsăturilor ce își vor pune inevitabil pecetea pe comportamentele viitoare. Sunt anii în care se pun bazele formării ca oameni a copiilor nostri, dar construirea... ei bine, construirea a ceva cu adevărat impunător va mai dura...

2018

Cei șapte ani de acasă Prof. Șoimu Ionela-Grădinița Nr. 178, București Prof. Grecu Monica-Grădinița Nr. 178-București Construcţia celor „șapte ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce ştim să facem şi ce putem face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună. Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de educator al părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la copilul nostru? Când putem spune:“iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru? Dar despre noi, ca părinţi? Ni se poate întampla şi nouă, părinţilor, să fim în dificultate: ce hotarâri luăm, cât trebuie să îi ocupăm timpul copilului nostru, cum determinăm nevoia de ajutor a copilului şi când îl lăsăm să îşi gestioneze singur eşecurile şi bucuriile? Gădiniţa şi educatorii ne pot susţine în devenirea noastră ca părinţi? Avem nevoie de ajutor, dar nu ştim cui să ne adresăm? Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este Acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol essential în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi), până la momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi experienţele acumulate prin activităţile integrate. Participarea copilului la activităţile organizate în grădinţă permite identificarea timpurie a dezvoltărilor atipice. Acestea atrag după sine, nevoia unor strategii speciale de educaţie care să corespundă nevoilor copilului. Fiecare copil trebuie să beneficieze de un program educativ structura, adecvat şi adaptat, care să-i dezvolte potenţialul fizic şi psihic, urmărindu-se valorificarea disponibilităţilor sale şi antrenarea în mod compensatoriu a palierelor psiho-fizice care nu sunt afectate. Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom constata că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise, agresive şi imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine şi supunerii necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli. Bibliografie:

2019

Preda., V., Petrovai D., Petrică S., Brănișteanu R.,(2012) Pentru un copil sănătos emoțional și social, București, Editura V&I Integral

2020

Relaţia parinţi- copii Prof. Solomon Cornelia Şcoala Gimnazială N. Bălcescu PITEŞTI Familia reprezintă un sistem social fundamental, care meditează între capitalul ereditar al copilului (înzestrarea genetică) şi restul de norme sociale şi valori culturale ale societăţii (mostenirea culturală), corespunzând deci naturii si nevoilor biologice şi totodată exigenţele impuse de acea societate. Dependenţa completă a copilului mai ales în primii săi ani de viaţă, de părinţi şi de grupul familial reprezintă o etapă obligatorie a ciclului sau de viaţă, în cursul căreia sunt dobăndite principalele motivaţii şi deprinderi ale viitorului adult, care îl face apt să raspundă cerinţelor sociale şi să se integreze activ în viaţa societăţii de care aparţine. Relaţia parinţi- copii deţine un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât şi în asigurarea unei condiţii psihologice normale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinilor factorilor determinanţi ai evoluţiei individului .Copilul nu este un adult în miniatură , ci el este un „candidat la maturizare”(H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exarcită asupra lui. Rolul parinţilor în existenţa copilului este fundamental, depinde de capacitatea lor de a contribui la formarea unui individ rezistent, puternic, adaptabil, echilibrat şi bun. Parinţii trebuie să înţeleagă că ei pot influenţa comportamentul copiilor ,că sunt responsabili pentru amintirile pe care le pastrează copiii din perioada copilăriei . Trasaturile şi coordonatele personalitaţii se cristalizează în raport cu modelul şi natura situaţională traită în mod direct, nemijlocit, de copil în mediul său familial, iar atitudinile părinţilor au consecinţe durabile asupra personalitaţii, în formare, a copilului. La vărstele mici, adaptarea copilului se realizează prin imitaţie, acesta raportandu-se relaţiilor copil-parinţi vor marca profund evoluţia viitoare a copilului. După familie, grădiniţa constituie prima experienţă de viaţă a copilului în societate.Copilul preşcolar începe sa-şi definească treptat începutul personalităţii sale. In cadrul grupei el trăieşte prima experienţa a vieţii în colectivitate, a vieţii sociale, alta decât familia. Educaţia făcută de primii educatori –părinţii- ca şi cea a grădiniţei se resfrâng asupra tuturor laturilor personalitaţii copilului, în funcţie de particularităţile de vârsta şi individuale ale acestuia. Pe masură ce copilul se dezvoltă, cresc şi trebuinţele şi dorinţele lui. In acelaşei timp şi grădiniţa, ca prima institutie care se conduce dupa principii şi metode ştiinţifice, contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. BIBLIOGRAFIE: Ursula Schiopu, „Psihologia copilului”, Ed .Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Revista Invăţamântului Preşcolar ,nr 3-4/2005, Bucureşti, 2005.

2021

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Solomon Tiberiu Şcoala Gimnazială N. Bălcescu PITEŞTI Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie. ( Antoine de Saint-Exupery ) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are ,, cei 7 ani de acasă “ ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ,,mulţumesc”, ,,te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,, cei 7 ani de acasă" . Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Interacţiunea socială din această perioadă de viaţă este esenţială pentru dezvoltarea normală din punct de vedere biologic, psihic şi social. Fără socializare, disponibilitatea omului de a folosi şi crea semne şi simboluri rămâne nerealizată. Capacitatea omului de a învăţa este direct legată de capacitatea lui pentru limbaj. În calitatea sa de vehicul pentru cunoştinţe şi atitudini, limbajul este factorul cheie în crearea societăţii umane. El face posibilă depăşirea graniţelor limitate ale biologicului pur, comunicarea ideilor, interacţiunea simbolică de care depinde societatea umană. Acest punct de vedere este puternic susţinut de studii efectuate asupra copiilor lipsiţi de contactul uman. Contactele umane şi afecţiunea au rol deosebit în învăţarea comportamentului uman. Lipsa acestora face ca un copil să nu poată învăţa elementele rudimentare ale comportamentului uman, dezvoltarea sa fiind încetinită pentru totdeauna. Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală şi copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalităţii. Deşi familiile realizează funcţii socializatoare comune, în realitate apar numeroase diferenţe în modul în care fiecare familie îşi socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradiţională sau modernă), de categoriile socio-profesionale ale părinţilor, de rezidenţa etc.

2022

Familia este cea care ne oferă o poziţie în societate, determină atribuirea de statusuri precum rasa şi etnia şi influenţează alte statusuri precum religia şi clasa sociala. Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă”- depinde îndeosebi de nivelul educaţiei părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el. Până la trei ani copilul învaţă ,, ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar acesta o face în mare parte prin imitaţie (reproduce comportamente ale adultului ). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpăţânare şi protest, adultul prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în perioada preşcolară ( 3-6 ani ), evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea personalităţii. La această vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi manifestă dorinţa în contradicţie cu posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu trebuie uitat că acum copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă, încrederea în sine, etc. În familie învăţăm să fim umani. În socializarea realizată la nivelul familiei, imitaţia are un rol important, mai ales în primii ani de viaţă când este dominantă. Trebuie să ştiţi că educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc ,, cei şapte ani de acasă” . Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă până seara pentru copiii lor, dar sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. A avea ,, cei sapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

2023

„CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Prof.înv.presc.SOPORAN CORNELIA Prof.înv.presc.HERTA ADINA GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.2 AIUD, ALBA A fi politicos este un lucru foarte important în societatea de astăzi şi nu numai.Există reguli sociale care trebuie să fie urmate cu cât mai multă grijă şi atenţie.De aceea este bine ca un copil să înveţe de cât mai mic să se poarte frumos în preajma altor persoane.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosfera deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. ntre 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Un aspect important în modul în care părinţii îi învaţă pe copii bunele maniere, este acela al politeţii în sine cu care îi învaţă. Foarte mulţi părinţi uită să fie ei înşişi un exemplu de bună purtare şi îi învaţă pe copii politeţea , fiind brutali, bruscandu-i sau fiind total nepoliticoşi.De exemplu , dacă un copil uită să spună “mulţumesc”,cel mai probabil că va fi atenţionat în public , că va fi umilit sau i se va reproşa într-un mod dur că nu s-a conformat unei reguli sociale. În cartea”Între părinte şi copil”, Haim Ginott spunea: “Indiferent de situaţie , politeţea trebuie predată în mod politicos. Şi totuşi, părinţii o predau adesea în mod grosolan.Când un copil uită să spună „mulţumesc”, părinţii îi atrag atenţia în faţa altora, ceea ce este cel puţin nepoliticos.Ori se grăbesc să-i aducă aminte copilului să spună „la revedere”mai înainte că ei înşişi să-şi fi luat rămas bun”. Copiii învaţă cel mai bine politeţea urmând exemplul văzut în familie. Ei copiază ceea ce observă, aşa că, dacă părintele se poarta frumos într-o vizită, şi copilul va tinde să înveţe ceea ce observă şi să aplice mai târziu , într-o altă întâlnire socială, aceleaşi reguli observate.Copiii nu au cum să ştie dinainte ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, dar urmează ceea ce văd în jurul lor şi se bucură atunci când reuşesc să fie conform modelului pentru că îşi iubesc părinţii şi îi văd că pe o autoritate , îi văd capabili de orice şi văd în ei imaginea perfecţiunii.

2024

Când un copil greşeşte , de exemplu atunci când întrerupe o conversaţie, ceva foarte des întâlnit, este mai bine să nu i se spună „Eşti mitocan”; „Nu serveşte la nimic să le zici copiilor că sunt mitocani. Contrar speranţelor, aceasta nu-i convinge să devină politicoşi. Pericolul este să ne accepte judecata şi s-o includă în imaginea despre sine. Odată ce se vor socoti mitocani, vor continua să se poarte conform acestei imagini. Este absolut firesc ca un copil mitocan să se poarte mitocăneşte”.Acuzaţiile şi reproşurile nu aduc cu sine o îndreptare a comportamentului , ci de cele mai multe ori o întăresc. De aceea , ceea ce se poate face în aceste cazuri în care copiii nu se comportă cu politeţe , este să li se arate cum ar trebui să se comporte, dar cu delicateţe şi cuvinte frumoase.Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o fapta bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Afirmaţiile simple şi politicoase dau un rezultat mult mai bun: ”Putem spune:drăguţ din partea lui tanti Patricia să se gândească la tine şi să-ţi facă un cadou. Hai să-i scriem o scrisorică de mulţumire.O să se bucure că ne-am gândit la ea. Deşi e mai complicată decât un reproş direct, abordarea aceasta este mai eficientă. Drăgălăşeniile artei de a trăi nu se pot transmite bătând cu pumnul în masă. BIBLIOGRAFIE: Haim G. Ginott, “Între părinte şi copil” -2012, Editura Humanitas www.jurnalul.ro

2025

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Învățător, Soporan Lidia Școala Gimnazială”Mihai Viteazul”, Câmpia Turzii Primele reguli de politețe copiii le învață de la părinți și bunici. Apoi, învață de la doamna educatoare, de la doamna învățătoare și de la profesori. Toți acești oameni ne dau sfaturi, dar și exemplul personal. ” Spune Bună ziua când te întâlnești cu cineva cunoscut!”- spune mama; ”Nu vorbi cu gura plină !” – spune bunica; ” Pune-ți batistuța la gură când strănuți!” – spune tata; ” Spune te rog când ceri ceva !” –spune doamna învățătoare; și multe alte sfaturi. ”Cei șapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi să deţină rolul principal. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Ca părinte, cu siguranță nu ne dorim un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să ne implicăm în formarea caracterului său în primii 7 ani din viață. Din experiența mea de părinte aș enumera căteva sfaturi practice , metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale. Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Să fim noi un exemplu ! Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul nostru decât spre a le asculta cu sfințenie atunci când le spunem ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, să fim noi primi care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedez locul meu în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îmi doresc ca cel mic să procedeze la fel. Stabilim reguli ... subtil! Atunci când îi spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi strârnim curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzicem celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm consecințele acțiunilor lui. ”Dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să te doară” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să te urci în copac?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Comunicăm cât mai mult cu copilul - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limităm timpul petrecut la televizor sau calculator și ne concentrăm în educația lui pe arta conversației! Explicăm despre bunele maniere în public Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra noastră într-un mod negativ. Trebuie să îi explicăm celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă, de exemplu. Spunându-i că dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperim ce îl supără și căutăm soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedăm când cel mic face crize de nervi în public. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.

2026

Să- l învățăm să spună mereu adevărul! Aceasta este o lecție pe care o învată cel mai bine de la noi, părinții! Copilul imita ceea ce vede și aude în jurul lui! Să petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru ! Să fim un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educatia unui copil nu consta numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. ”Cei șapte ani de acasă” sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. A avea ”cei șapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii , cu vecinii etc. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care ne-am străduit să le predăm copilului nostru au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

2027

ROLUL ADULTULUI ÎN VIAȚA COPILULUI Prof. înv. Primar Sorescu Adriana - Școala Gimnazială Viperești - Județul Buzău Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi/sau atunci când numele tău este înscris pe certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi devenim cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care „îşi creşte“ părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se dezvoltă în funcţie de celălalt. Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre copil : „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele este în apropierea sa, pentru a avea către cine să se îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele, să îşi construiască un set de valori. Transpus în viaţa de zi cu zi, acest lucru înseamnă că nou-născutul să fie alimentat la cerere, copilul mic să aibă libertatea de a alege cu ce se îmbracă azi, cu ce jucărie se joacă, cu cine se joacă, când doarme, iar adolescentul la ce cursuri doreşte să se înscrie, ce muzică ascultă sau cum îşi tunde parul. De asemenea, înseamnă ca fiecare copil să ştie care sunt reperele şi regulile familiei şi cele ale comunităţii în care trăieşte şi, prin extensie, care sunt valorile morale. Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al adultului care îl îngrijeşte. În scurt timp, în aceast cuplu (copil–mamă) se realizează schimburi interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile iniţiate de copil sau de către părinte, de comportamentul copilului, de răspunsul la stimuli. Această spirală relaţională defineşte modul de raportare la lumea exterioară şi îl ajută pe copil să integreze experienţele, să exploreze, să înveţe. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalitatilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece: • ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi avieţii; • familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; • comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Modul în care fiecare părinte înţelege şi îşi poate asuma rolul de părinte, mamă sau tată, depinde de foarte mulţi factori: • factori culturali, suportul familiei extinse sau suportul social, condiţiile economice ale familiei;

2028

• tipul de relaţie (modelele de interacţiune) a părinţilor copilului cu proprii lor părinţi, care pot determina calitatea relaţiei cu propriul copil; • tipul de relaţii familiale şi capacitatea de adaptare socială a cuplului parental; • dimensiunea familiei; • patologia unuia dintre membri familiei (părinţi sau copil). Relaţia dintre părinţi, dintre mamă şi tată, construieşte o ecologie a familiei care poate determina modul de dezvoltare al copilului. Factorii care descriu atmosfera familială în care se dezvoltă un copil sunt extrem de diverşi: • nivelul de apropiere şi înţelegere între părinţi, gradul de coeziune dintre aceştia; • modul în care este perceput şi considerat copilul, modul în care este ascultată opinia copilului în familie; • forma de negociere sau de exprimare a acordului sau dezacordului în diferite probleme, dinamica apariţiei unor stări conflictuale; • modalităţile în care este gândit controlul comportamentului copilului: comportamente şi valori acceptate, sancţiuni utilizate; • modul de manifestare a autorităţii parentale. În primii ani de viaţă, copilul este strâns legat de mama sa, prin îngrijirile pe care aceasta i le acordă, indiferent dacă vorbim de hrănire, igienă sau de momentele în care mama îi cântă sau îl adoarme. Pe parcursul acestor momente, figura tatălui este uneori pasageră. Poate că prezenţa sa este simţită mai mult sub raportul siguranţei afective pe care o resimte mama şi, prin urmare, şi copilul. Pe măsură ce copilul creşte, dezvoltarea sa îi permite să se identifice cu mama sau cu tatăl său, având nevoie de timpi de calitate petrecuţi atât cu mama, cât şi cu tatăl. Uneori avem tendinţa să atribuim mamei roluri care se structurează pe marginea nevoilor de îngrijire şi educare ale copilului, iar tatălui roluri care se axează pe controlul comportamentului copilului, pe autoritate şi asigurarea protecţiei. Practic, se separă rolurile mamei şi tatălui: mama oferă securitate, pe când tatăl îi oferă şansa de a se activa şi autodepăşi. Tendinţa este susţinută şi de studii şi cercetări care demonstrează că acesta este modelul relaţionar obişnuit în structura familiei. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere, pe parteneriat. Una din competenţele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacţiile sale la stimulii pe care îi oferim şi, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaştere. Nu este neapărată nevoie să învăţăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru şi să-i recunoştem unicitatea, personalitatea, nevoile. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul socio-cultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a copilului.

2029

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Profesor, SORIN BAN În contextul actual în care ne regăsim, într-o perioadă în care relaţiile sociale se intensifică din ce în ce mai mult şi pe zi ce trece, devine tot mai uşor să se stabilească relaţii diverse prin intermediul internetului, a facebook-ului şi a altor asemenea site-uri, este din ce în ce mai dificil pentru părinţi să cenzureze informaţiile la care copilul lor are acces, şi, totodată, de multe ori sunt puşi în situaţii care le depăşesc puterea de întelegere. Totodată, trebuie să avem în vedere şi factorii externi care pot influenţa, de regulă negativ educaţia pe care o are un copil. În acest sens, mă raportez la momentul intergrării într-un mediu educaţional obligatoriu pentru un copil, într-un mediu în care joaca este schimbată cu lecţiile, cu temele şi cu alte chestiuni ce implică şcolarizarea. Într-un asemenea mediu pot exista o multitudine de factori care să îl influenţeze pe copil în mod negativ, care să îi arate şi o altă perspectivă asupra vieţii, care să îi arate că există căi pe care poate să reuşească mai uşor, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna corecte. Nu mă refer aici la corpul didactic, ori la programa şcolară, ci la diversele anturaje din care pot face parte copiii noştri. Având în vedere cele expuse supra, mă raliez majorităţii care consideră că o educaţie primordială, de bază, sănătoasă este piatra de temelie în formarea viitoarei personalităţi a unui copil. De aceea, întotdeauna am susţinut că cei şapte ani de acasă sunt absolut indispensabili în educarea unui copil. Este adevărat că o persoană matură se poate reabilita, şi cu atât mai puţin un copil s-ar putea redresa dacă i se explică şi i se exemplifică ce este corect, moral şi bine să facă, şi, totodată, şi ceea ce nu este bine, însă, acel copil va avea întotdeauna anumite lacune în coportament. Totodată, consider că mediul familial în care creşte şi se dezvoltă un copil are un impact major asupra acestuia. Spre exemplu s-a dovedit că, într-o familie dezorganizată, în care părinţii se ceartă mereu, înjură, se îmbrâncesc, copilul va avea impresia că aşa este bine să faci, întucât este normalitatea pe care el o percepe la acel moment. Aşadar, cei şapte ani de acasă nu se rezumă doar la a spune unui copil ce este bine şi ce este rău, atâta timp cât, părintele are un comportament contrar celui pe care acesta îl dă ca exemplu de “bine”. Tot în acest sens, trebuie să avem în vedere că un copil, în primii săi ani de viaţă, învaţă imitând. Aşadar, este paradoxal să îi ceri copilului să nu vorbescă urât, dacă tu, părintele, îi oferi ca exemplu un astfel de limbaj, pentru că va imita ceea ce a văzut la parinţii lui. În adaos, educaţia pe care o primesc copiii în primii şapte ani de viaţă se referă la igiena personală, adică la modul în care trebuie să se spele pe mâini înainte de masă ori să se spele pe dinţi, coportamentul în societate, care implică, spre exemplu, ca un copil să ştie să fie politicos, cumpătat, să respecte anumite reguli pe care societatea le impune, ori să nu facă în contra părinţilor, să aibe un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, să aibe un limbaj dezvoltat, care să-i permită să comunice eficient, totodată, trebuie ca acesta să aibe un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare. Un pilon important în ceea ce priveşte educarea copiilor îl reprezintă şi bunicii, întucât, în tumultul zilelor în care trăim azi, cariera este din ce în ce mai importantă şi ne ocupă o mare majoritate din timp, chiar împotriva voinţei noastre. În acest caz, de cele mai multe ori, părinţii se văd nevoiţi să îşi lase copiii în grija bunicilor, sau chiar a unor persoane angajate care să îi îngrijească. Consider că, o educaţie primită într-un mediu liniştit, în care să nu existe tentaţiile la care sunt expuşi copiii noştri, este, într-adevăr, o educaţie sănătoasă. Un copil care a fost crescut într-un mediu în care modestia, moraliatetea şi frica de Dumnezeu constituie principiile de bază, va fi un om care toată viaţa se va ghida după aceleaşi principii, chiar dacă acestea vor fi adaptate zilelor respective. În concluzie, sintagma “cei şapte ani de acasă” se referă la o educaţie complexă, care se realizează în mai multe medii sociale, pornind de la mediul familial şi ajungând până la mediul în care copilul este la grădiniţă. Noţinunea nu se limitează, după cum am arătat, doar la a spune copilului ce este bine să facă, ori ce nu are voie să facă pentru că nu este bine, ci implică şi comportamentul părinţilor de zi cu zi, comportament ce va fi preluat prin imitaţie de copil. În consecinţă, cei şapte ani de acasă sunt indispensabili în educarea unui copil, o eventual viitoare educaţie în acest sens nu va putea suplini lacunele comportamentale ale unui copil care nu a beneficiat de o asemenea educaţie.

2030

Exemple de bună practică pentru educaţia preşcolarilor Prof. Sorina Mărcuş Grădiniţa cu P.P. Nr.12 Zalău Grădiniţa, prin activităţile educative exercitate asupra copiilor, este un element important, care îşi pune amprenta hotărâtor aspra formării personalităţii copiilor. Aici în cadrul acestei instituţii, furnizoare de educaţie, se formează conştiinţa şi conduita morală, elemente esenţiale ale personalităţii umane. Un rol important în formarea conştiinţei şi conduitei morale a preşcolarilor îl deţin poveştile care prin conţinut, mesaj, personaje, învăţăminte, sprijină educatoarele în activitatea de formare a copiilor. Tema de studiu: Cu ce şi cum exprimăm ceea ce simţim? Tema proiectului: În lumea poveştilor Tema săptămânii:O lume de poveste Tema activităţii: Ne jucăm cu personaje din poveşti!-joc didactic Tipul activităţii: Verificare şi consolidare de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi Scop: Verificarea şi consolidarea deprinderii de a formula propoziţii enunţiative complete şi corecte din punct de vedere gramatical. Obiective operaţionale: -să denumească corect personajele din poveşti; -să enunţe titlul poveştilor din care fac parte personajele; -să formleze corect propoziţii enunţiative pe baza materialelor prezentate; -să găsească cuvintele potrivite pentru completarea unor propoziţii eliptice de subiect, predicat, complement; -să participe cu interes şi plăcere la activitate; Strategii didactice: Metode şi procedee: conversaţia, observaţia, explicaţia, exerciţiul, problematizarea; Mijloace didactice: costume personaje, mascote care redau personaje din poveşti, planşe cu personaje din poveşti, bagheta magică, recompense. Resurse de timp: 30 minute Sarcina didactică: Formularea de propoziţii enunţiative, completarea propoziţiilor cu partea care lipseşte Reguli de joc: Să aștepte semnalul de start și oprire a jocului, să respecte numărul de propoziții indicat de educatoare. Elemente de joc: Închiderea şi deschiderea ochilor, aplauze, concurs, atingeri cu bagheta magică. Eveniment Conţinut ştiinţific Strategii Evalare didactic didactice Captarea Se realizează prin prezentarea sub atenţiei formă de surpriză a “Castelului cu poveşti.” Anunţarea In castel locuiesc personaje din poveşti Explicaţia temei şi cu care ne vom juca acum jocul “Ne obiectivelor jucăm cu personaje din poveşti!” In joc spunem tot ce ştim despre ele formulând propoziţii corecte. Dirijarea

Varianta I Explic variant de joc

2031

învăţării Obţinerea performanţei.

Din castel vor apărea pe rând personajele. Explicaţia Cine este? Observaţia Din ce poveste vine? Exerciţiul Spuneţi ceva despre personaj! Jocul începe la semnalul ”start joc” și se încheie la semnalul ”stop joc” Desfășor jocul cu copiii. Varianta II Explic variant de joc Personajele au adus cu ele şi prientenele lor jucăriile care de asemenea sunt şi ele personaje din poveşti. Personajele vin pe rând, şi aduc o jucărie. Explicaţia Eu le denumesc iar voi veţi completa Observaţia propoziţia pentru a avea înţeles. Exerciţiul Vulpea...a mâncat turtiţa. Vulpea...l-a păcălit pe lup.

Orală

Orală

Jocul începe şi se termină la semnalul start şi stop. Personajele ies din grupă. Le salutăm. Varianta III Explic variant de joc Prezint pe rând câte două planşe care ilustrează personaje din poveşti. Explicaţia Copiii formlează propoziţii care conţin Observaţia denumirea personajelor de pe planşe. Exerciţiul Varianta IV Explic variant de joc Enunţ o propoziţie pe care copiii o dezvoltă adăgând cuvinte care au legătură cu subiectul acesteia astfel încât propoziţia să fie corectă şi să aibă înţeles. Propoziţiile vor fi completate de copiii atinşi cu bagheta magică. Lupul a mâncat-o pe Scufiţa Roşie. Vulpea l-a păcălit pe urs. Vulpea l-a dat afară pe iepuraş. Turtiţa rostogolindu-se pe cărare s-a întâlnit cu iepuraşul. In căsuţa din oală locuia şoricelul.

Explicaţia Observaţia Exerciţiul Problematizar ea

Orală

Orală

Orală Povestirea Povestea poveştilor A fost odată ca niciodată un castel al Problematizar ea poveştilor în care traiau multe personaje. In castel stătea capra, căreia lupul i-a mancat...

2032

Retenţia transferul.

Si Scufiţa Roşie locuieşte aici de când a fost salvată din burta... şi de către....Tot aici şi-a găsit culcuş şi ursul păcălit de ...Vulpea cea vicleană a păcălit-o şi pe ... şi a mâcat-o iar pe iepuraş l-a dat afară din ...Cu toate acestea, ele trăiesc împreună în castelul cu poveşti deoarece totul este o poveste care începe cu „ a fost odată...”

Oralău

Voi face aprecieri globale şi individuale. Voi recompensa preşcolarii. Copiii vor ieşi din sala de grupă cântând cântecul „ Vulpea cu blana roşcată”.

Încheierea activităţii Bibliografie: Ştefania Antonovici, Florica Mitu-Metodica activitatilor de educare a limbajului in invatamantul prescolar (editia a II-a revizuita)-Humanitas Educaţional

2033

Cei şapte ani de acasă Înv: Spanache Alina, Şcoala Pogăneşti,jud Vaslui Un copil poate oricând să-l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce doreşte. Paulo Coelho Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învășa să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fie, parinții, un bun model pentru el. La început se învață lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună „te rog" și „multumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum se învață bunele maniere? Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm? Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită? Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă? Cum, când şi de ce oferim cadouri? Ce şi cât vorbim? Cum şi când să fim recunoscători? Când să zâmbim? Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.

2034

Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori.

2035

„Anii copilăriei” Prof. înv preșcolar -Spirea Daniela Grădinița Mănești-Dâmbovița Cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părintii o dau copiilor în prima parte a copilăriei. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt caracterizați prin cât de bine crescut este copilul în interacțiunile cu cei din jur. Fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita copilului mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia unui comportament social corect. Această realitate aduce pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie „bună creştere” nu este un standard general. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze copiii noastri. E drept, și părinții s-au adaptat, mulți au renunțat la standardele astea, de voie sau de nevoie. Felul în care i se vorbește copilului și felul în care este ascultat, îl va învăța cum să facă și el, la rândul lui, asta, de o manieră pe cât posibil politicoasă. Părinţii îşi educă copiii ,pe lângă exemplul personal și după noile cerințe ale societății actuale. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi-le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează.

2036

Importanta celor 7 ani de acasa SPIRIDON ELENA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi

2037

observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2038

FAMILIA ŞI CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. pt. înv. primar Spiridon Ion Şcoala Gimnazială Bircii Bircii – Scorniceşti, Olt Familia este întâia şcoală unde copiii primesc lecţii de viaţă. Părinţii sunt primii educatori ai propriilor copii. Daniel Goleman numeşte plastic procesul de formare a copilului în primii ani ai vieţii, creuzetul familiei. Unii părinţi pur şi simplu se pricep să interacţioneze cu odraslele lor, alţii sunt slabi la acest capitol. Copilul este bun receptor al schimburilor emoţionale din cadrul familiei. El prinde mesajul a ceea ce crede că se întâmplă, şi cum lumea lui este bazată pe observarea şi interacţiunea cu părinţii săi, învaţă cum să simtă în privinţa lor, ce reacţii va primi de la ceilalţi, cum să-şi exprime speranţele, etc. Sunt părinţi care exagerează, îşi pierd răbdarea atunci când copilul nu se descurcă, ridică tonul dovedind exasperare sau dezgust, jignesc copilul. Alţii au răbdare, ajută copilul să înţeleagă, îl lasă să decidă, fără să-şi impună voinţa. Câteva metode nepotrivite deseori folosite sunt: Ignorarea sentimentelor copilului. Părinţii par să nu observe importanta supărării emoţionale a copilului, aşteptând “să treacă”, în loc să folosească aceste momente ca să se apropie de el, să-l înveţe cum să rezolve din punct de vedere emoţional situaţia. Indulgenţa exagerată şi modul de rezolvare neadecvat al supărării, prin tratarea efectului, a stării şi nu a cauzei reacţiei emoţionale: părinţii se tocmesc cu micuţul sau “îl mituiesc” pentru a nu mai fi trist. Desconsiderarea sentimentelor copilului, manifestarea lipsei de respect faţă de trăirile lui: părinţii nu sunt de acord cu ce se întâmplă, nu acceptă să discute, sunt radicali în comentarii şi pedepse, ei interzic pur şi simplu manifestările celui mic. Un comportament emoţional adecvat îl au acei părinţi care acordă atenţie sentimentelor copilului, înţeleg ce îl nemulţumeşte, verifică, găsesc căi pozitive şi constructive de calmare a sentimentelor şi de antrenare emoţională a micuţului. Acesta, având ca mentor şi model părintele, va căpăta abilităţi care îi vor ridica inteligenţa emoţională, cu efecte net superioare în şcoală şi în viaţă. Dezvoltarea copiilor care au ca mentori părinţi inteligenţi emoţional este evident benefică, fiecare nouă achiziţie fiind un mod de a câştiga încredere în capacităţile proprii. Capacitatea de a înţelege sentimentele celuilalt(empatia), este una din primele lecţii pe care părinţii o dau, atunci când se adaptează sentimentelor copilaşului. Apoi, acesta învaţă să aibă o reacţie de empatie, să-şi recunoască, domolească sau stăpânească sentimentele. Astfel îşi dezvoltă inteligenţa emoţională, care îi sporeşte abilităţile de a trata sentimentele care apar în cadrul relaţiilor interumane. Astfel de copii îşi controlează mai bine emoţiile, se supără mai rar şi se calmează mai uşor. Deroarece au mai puţine probleme de comportament, aceşti copii se adaptează mai uşor în societate, sunt mai îndrăgiţi. Un alt efect pe termen lung este de ordin cognitiv, aceştia sunt mai atenţi, se concentrează mai uşor şi astfel sunt mai mai eficienţi în învăţare. “Disponibilitatea unui copil faţă de şcoală depinde în special de capacitatea de a şti cum să înveţe” (Daniel Goleman). Încă de la naştere, relaţia mamă-copil este una specială, şi se manifestă prin percepţia sentimentelor, copilul simte căldura şi afecţiunea celei care i-a dat viaţă. Un exemplu negativ este mama care, obosită, supărată, tensionată, nu are răbdare să vadă ce se întâmplă cu bebeluşul ei, nu mai stabileşte contactul emoţional, iar acesta plânge, adormind în final nefericit şi istovit. A învăţat că nu îi pasă de el, că nu poate conta pe mângâiere. Pentru că nu trăim într-o lume perfectă, apar în viaţa unui copil ambele situaţii, primordial este însă, ceea ce predomină. Erik Erikson spune că se crează “încrederea de bază” sau “neîncrederea de bază”. Dacă atunci când un copil îl roagă pe părintele său să se joace cu el, acesta îi răspunde cu plăcere, modelează speranţele emoţionale ale copilului în privinţa relaţiilor interumane într-un mod pozitiv, pe când dacă părintele îi răspunde tăios că nu are timp, nu poate fi deranjat, reacţia emoţională a copilului nu este favorabilă.

2039

Adulţii care sunt agresivi denotă prin comportament faptul că familia lor a fost o şcoală a agresivităţii, au avut părinţi aspri şi, de multe ori, inconstanţi în comportament, cu atitudini şi pedepse arbitrare, după bunul chef sau dispoziţia pe care o au. Copiii terorizaţi de părinţi au reacţii anormale: când aud alt copil ţipând sau plângând, plâng fără a se putea opri, sau amuţesc speriaţi, intră în panică sau devin violenţi. Ei nu pot să-l înţeleagă pe copilul care are o manifestare emoţională negativă şi nu ştiu cum să-l mângâie. Alteori sunt nepăsători faţă de durerea altui copil, sau sunt agresivi fără motiv, lovind pur şi simplu, fără a reacţiona atunci când copilul plânge. Unii autori sunt de părere că acei copii care au fost traumatizaţi psihic sau maltrataţi de părinţi şi nu au învăţat de mici ce înseamnă empatia, nu par a mai învăţa vreodată. Obiceiurile creierului emoţional ce au fost dobândite în copilărie vor domina, lăsând amprente de durată, dar care, după cum spune Daniel Goleman, pot fi îndepărtate. Copilăria reprezintă o şansă unică pentru lecţiile emoţionale, oaze de oportunităţi pentru părinte de a fi mentor şi antrenor în dezvoltarea inteligenţei propriului copil. Aşadar, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului. Este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, de socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile însuşite în toate domeniile de dezvoltare sunt determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte în primii ani ai vieţii sale. Pentru cei mici, debutul şcolarităţii este ca o aventură. Unii copii sunt nerăbdători să devină elevi, dar părinţii îşi pun unele întrebări: Cum va fi învăţătorul? Dar colegii? Cum se va adapta copilul? etc. Pentru ca tranziţia spre şcoală să fie mai uşoară, trebuie ca părinţii să-şi înlăture propriile îndoieli. În concluzie, cei mici trebuie ajutaţi şi sprijiniţi în perioada de tranziţie de la grădiniţă la şcoală. Odată intrat în clasa pregătitoare, cel mic trebuie învăţat să se descurce singur, să fie independent, să-şi facă prieteni noi, să se acomodeze cu învăţătorul şi cu mediul şcolar. BIBLIOGRAFIE Farca, Speranţa, Ghidul părinţilor pentru clasa pregătitoare, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 2012; Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008; Şchiopu, Ursula, Verza, Emil, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

2040

Importanța celor șapte ani de acasă Stamate Ecaterina Părinții sunt primii învățători ai copiilor. Părinții buni sunt cei care învață copiii să gândească, le educă emoția, le lărgește orizonturile inteligenței și le conferă calitate vieții. În general părinții vor să le dea copiilor tot ce este mai bun: jucării, haine, plimbări, cursuri specifice de pian, dans, înot, etc; le oferă o grijă excesivă și îi ferește de „greutățile vieții”. Dar copiii au nevoie de copilărie, au nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să aibă timp de joacă și să se bucure de viață. Creativitatea, fericirea, îndrăzneala și siguranța adultului depind de matricele memoriei și de energia emoțională a copilului. Televizorul, jucăriile cumpărate, internetul și excesul de activități blochează copilăria copiilor. Adevăratele nevoi ale copiilor nu se pot cumpăra: nevoia de părinții lor, de ființa lor, de poveștile vieții lor, de experiențele lor, de lacrimile lor, de timpul lor. Bunurile materiale oferite în exces copiilor îi stimulează pe aceștia să fie materialiști, ceea ce le zdrobește stabilitatea emoțională, generează tensiuni și le oferă plăceri superficiale. Mulți părinți muncesc ca să le dea copiilor tot ce este mai bun pe lume, dar nu le dăruiesc copiilor experiențe și povești din viața lor, unica modalitate de a educa emoția și a crea legături solide și profunde. Un părinte bun discută cu copii despre zilele vesele și triste din viața lui, despre aventurile și visele din existența lor, și astfel introduce copilul în lumea lui. Ceea ce generează legături inconștiente nu este numai ce spun părinții, ci și ceea ce văd la ei. Mulți părinți spun copiilor lucruri minunate, dar au reacții dintre cele rele în fața lor: sunt intoleranți, agresivi, părtinitori și ascunși. Cu timpul se crează o prăpastie emoțională între astfel de părinți și copii. Copiii arhivează zilnic comportamentele părinților și le înregistrează în memoria involuntară. Ceea ce s-a înregistrat nu se mai șterge, ci doar reedita prin intermediul noilor experiențe. În educarea copiilor este important modul în care părintele reacționează la greșelile copiilor. Deși mulți părinți insistă pe corectarea greșelilor prin a critica comportamentul, educarea înseamnă mult mai mult decât atât, și anume, crearea de stări emoționale. A surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se așteaptă, a reacționa diferit față de greșelile lor. Un lucru foarte important în educarea copiilor este de a-l face pe acesta să-l admire pe cel care îl educă. Sunt părinți simpli care reușesc să se facă admirați de copiii lor, dar sunt și părinți cu funcții importante care sunt disprețuiți de proprii copii. Deși pe termen scurt este mai ușor pentru părintele „ocupat” să lase copilul în fața ecranului televizorului sau al tabletei, pe termen lung copiii nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ale rutinei zilnice. Asta pentru că televizorul, internetul, jocurile video îi bombardează cu stimuli rapizi și gata preparați. Copiii ajung deprimați și lipsiți de bucuria de a trăi. Copiii devin fericiți dacă sunt educați să fie fericiți. Educația în acest sens se face de către părinți prin ieșirea împreună cu copiii în natură, prin urmărirea frumusețelor naturii, a gâzelor, a florilor , a cerului. Învățați să contemple frumosul din natură în momentele de bine, vor știi cum să treacă peste momentele grele. Copiii, ai căror părinți au investit timp în educarea lor, au rezultate mult mai bune la învățătură și sunt mult mai stabili emoțional față de copiii ai căror părinți au investit financiar în ei spunând: „ dacă îi ofer tot ce are nevoie el va trebui să învețe”, făcându-i astfel responsabili fără ai educa pentru aceasta.

2041

,,Cei șapte ani de acasă,, Educatoare: Stan Maria-Simona; Hoartă Dorina Familia este celula de bază a societăţii, ce se deosebeşte de alte grupuri sociale prin: forma de organizare, relaţiile dintre membrii săi, scopurile şi atribuţiile pe care le are. Indiferent din ce perspectivă este analizată familia, ea îndeplineşte un rol complex, exprimat prin funcţiile arătate. Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfăşoară acţiunea educativă a familiei. El influenţează iar educaţia acţionează, nu independent ci concomitent. Fixarea unui regim raţional de viaţă şi de muncă, preocuparea pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă a organismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru formarea deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptarea unui regim de muncă şi odihnă, de fortificare a organismului şi de întărirea sănătăţii. Din punct de vedere al dezvoltării intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale component, procesele senzoriale, limbajul, memoria, gândirea, atenţia, etc. Un mare volum de informaţii sub formă de percepţii, reprezentări, idei privitoare la realitatea înconjurătoare se asimilează sub îndrumarea familiei. Familia trebuie să acorde o mare atenţie activităţii de învăţare a copilului prin urmărirea îndeplinirii sarcinilor instructive-educative şi a formării unui stil individual de muncă. Un rol imens îl are familia în educaţia morală a copiilor. Aici se formează primele deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, începând cu respectarea celor mai elementare reguli de comportare până la formarea de reprezentări, noţiuni, convingeri prin care se exprimă atitudinea copilului faţă de societate, faţă de sine însuşi. În familie se pun bazele primelor priceperi şi deprinderi de muncă, folosind metode şi ,,instrumente,, specifice familiei. Dintre acestea putem enumera: explicaţia, dialogul, demonstraţia, exerciţiul, recomandări, sfaturi, sugestii, forme ale aprobării şi dezaprobării. Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei accumulate spontan sau deliberat şi care-şi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie. Personalitatea unui copil se formează prin relaţiile sale cu ceilalţi, cu mediul înconjurător. Pentru ca aceste relaţii să fie pozitive, copiii au nevoie de afecţiune, de respect pentru ceea ce sunt şi ceea ce fac, de încurajare permanent. Dacă se vor simţi iubiţi şi în siguranţă, copiii vor fi capabili să-şi aprecieze propria valoare şi să perceapă real valoarea altora. Nu există vârstă în care exemplul familiei să fie mai rodnic decât aceea în care copilul îşi petrece cea mai mare parte din viaţă, în familie sub directa ei îndrumare şi supraveghere. Această vârstă se întinde între 0 şi 6/7 ani, când începe şcolarizarea obligatorie. Şcolarul mic, în motivarea acţiunilor şi faptelor sale, invocă în primul rând persoana învăţătorului. Ceea ce face şi spune doamna învăţătoare este mai presus de ceea ce face şi spune tata şi mama. Antepreşcolarul şi preşcolarul , în schimb văd în famile cel mai mare protector şi povăţuitor. Ei învaţă să devină oameni, în primul rând prin viaţa de familie, prin faptele şi pildele oferite de cei din imediata lor apropiere. Viaţa de familie contribuie cu un coeficient însemnat la modelarea omului din punct de vedere moral. Copiii preşcolari sunt purtătorii stilului de viaţă din familie, ai relaţiilor dintre membrii ei, ai gesturilor, limbajului, conduitei, etc. Intrarea copilului în grădiniţă la 3, 4 sau 5 ani reprezintă un moment în care atât părinţii cât şi educatoarele fac confruntări. Părinţii îşi pun mari nădejdii în valoarea formativă a activităților educaţionale din grădiniţa de copii. Educatoarele în colaborarea lor cu familia trebuie să dea dovadă de mult tact şi competenţă. Cu cât copilul vine mai devreme la grădiniţă, cu atât munca educativă desfăşurată cu el şi cu familia este mai dificilă şi mai delicată. La această vârstă inhibiţia internă se află în curs de elaborare. Intervenţiile educatoarei pentru formarea unor bune deprinderi şi pentru stingerea celor rele sunt frecvente şi sistematice. Dragostea neraţională a părinţilor fată de copii, convingerile acestora că educaţia dată copiilor lor prin exemplele din familie este perfectă, deşi raportată la modelul educaţional, ea prezintă şi minusuri. Datoria educatoarei este aceea de a interveni şi a convinge familia de necesitatea unor schimbări în stilul ei de viaţa, în relaţiile dintre membrii de familie şi dintre aceştia şi copii, pentru ca sfaturile, îndemnurile

2042

şi normele de conduită însuşite de copii la grădiniţă să găsească în familie întăririle concrete corespunzătoare şi teren adecvat exercitării regulilor morale, în vederea transformării lor în deprinderi de conduită şi trăsături de caracter. Bibliografie: Alexandru Gheorghe, Floarea Miu și alții – Școala și familia, Editura ,,Gheorghe Câțu Alexandru,,, Craiova 2005 Revista de pedagogie 1980- Copilul preșcolar și dezvoltarea vorbirii Revista învățământului preșcolar, nr. 3-4/2011 – Editura Arlequin

2043

Sfaturi pentru părinţi Prof. Înv. Preşc. Mariana Stan “A fi părinte este o misiune neîntreruptă, care urmăreşte atât asigurarea condiţiilor optime de trai pentru copil, cât şi instruirea şi educarea acestuia. Educaţia copilului începută în sânul familiei este continuată şi dezvoltată în instituţiile de învăţământ.” Copiii petrec majoritatea timpului în grădiniţă cu “mama 2” (doamna educatoare) care cunoaşte bine mai mulţi copii, nu doar pe unul singur ca într-o familie. Astfel “mama 2” este în măsură să dea sfaturi părinţilor referitor la proprii lor copii. Părinţilor, pentru a întelege de ce noi îi cunoaştem aşa de bine copilul, le recomandăm o propunere: să petreacă cât mai mult timp cu copiii lor. Ştim că aceasta este şi intenţia fiecărui părinte. Cine ar fugi de clipele petrecute cu proprii copii? Dar LIPSA TIMPULUI - o realitate a lumii contemporane - îngreunează împlinirea acestei cerinţe şi implicit, afectează relaţia dintre copii şi părinţi. Cel mai adesea, părinţii aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul de săptămână ori, cel mai aşteptat este concediul să fie împreună cu familia. În aceste perioade se duc mai des cu copiii în parc, la film, la muzee, în excursii. Iar dacă nu se duc, ar trebui neapărat să o facă. Alteori îşi planifică un concediu pe o plajă sau la munte, în ţară sau în afara ţării, ori organizează un circuit turistic. Întotdeauna copiii îi însoţesc şi, la final, ajung toţi obosiţi şi fericiţi că s-au distrat împreună. Oare aşa să fie? Au stat cu adevărat părinţii cu copiii lor? Au făcut ei împreună altceva decât au făcut întotdeana: le-au dat de mâncare, i-au băgat în pat, i-au trimis la joacă? S-a întâmplat ceva nou, ceva special, în afară de călătoria în sine? Probabil că nu. În general, părinţii consideră că dacă i-au oferit copilului activităţi noi, evenimente speciale, atunci timpul este bine folosit şi plin de lucruri bune pentru el. Ceea ce este adevărat. Dar aceste activităţi nu sunt foarte dese prin forţa împrejurărilor şi, tot prin forţa împrejurărilor ce decurg din programul fixat (locurile de vizitat, eforturile de a găsi locuri de popas etc.), relaţia dintre părinţi şi copii nu are prea mult de câştigat. Câteva exemple pentru a clarifica mai mult lucrurile. De obicei, în parc, cu copilul se duce mama ori bunica, ori, tot mai des, bona. Rareori şi tata. Poate amândoi părinţii. Ce se întâmplă însă? Copilul se joacă separat de adult, iar acesta, la depărtare de copil, supraveghează. Deci fiecare îşi are propria activitate, la care celălalt nu ia parte. Se ”întâlnesc” abia la sfârşit, când trebuie să plece acasă. Dacă familia merge la film, se întâmplă cam acelaşi lucru. Fiecare priveşte filmul, pe cont propriu, şi această activitate este întreruptă, probabil, de observaţiile adultului în ceea ce priveşte comportamentul copilului. Alte legături nu prea există. Ce se întâmplă de fapt? În toate aceste activităţi, folositoare şi distractive de altfel, copiii se simt în fapt deconectaţi de adult. Activităţile, deşi implică prezenţa unui adult sau a mai multora, nu înseamnă şi participare. Într-un fel, fiecare îşi urmează traiectoria sa, de adult sau de copil. Stau alături, dar nu comunică. Desigur, părinţii îşi iubesc copilul, iar copilul ştie şi simte asta. Deosebirea este una esenţială, copilul are nevoie să simtă cât mai des această legătură cu părinţii, să fie nu alături, ci împreună cu el. Necesitatea copiilor de a fi conectaţi cu părinţii nu are neapărat nevoie de evenimente deosebite, ci de conectări permanente în activităţile cele mai obişnuite dintr-o familie. Când copiii se simt ”conectaţi” îi vedem că se simt în siguranţă şi sunt mereu veseli, jucăuşi, vorbăreţi. Dacă se simt deconectaţi, distanţaţi de adulţi, ei sunt tăcuţi sau răspund monosilabic, uitându-se mai degrabă în altă parte decât la părinţi şi nelăsându-se mângâiaţi. Adulţii pot păstra afecţiunea pentru un prieten, peste ani, chiar dacă nu s-au mai văzut de mult timp. Copiii nu pot menţine aceste relaţii. Dacă tatăl lipseşte mult de acasa, ei nu înţeleg că el munceşte, se sacrifică pentru familie. Copiii înţeleg lucrurile doar atunci când adultul le face împreună cu el. Un exemplu simplu: mama la bucătărie, ocupată. Îi dă copilului jucării, cărţi, culori etc, astfel ca el să se joace în camera lui. Ce înseamnă? Înseamnă deconectare. Dar dacă mama pregăteşte un colţ securizat în bucătărie, unde copilul se poate juca, şi, în timp ce face mâncare, vorbeşte cu el, îi cere

2044

părerea, îi dă să guste, mai repetă o poezie sau un cântecel pentru grădiniţă, atunci aceasta înseamnă conectare, legătură, prezenţă şi relaţie. Ca o concluzie, copilul inclus în activităţile zilnice, va găsi hrana de iubire, de relaţie afectivă continuă, de care el are nevoie pentru a se dezvolta armonios. NU UITAŢI: TIMPUL ZBOARĂ. Copiii învaţă unii de la alţii, de la cei mai mari, dar timpul petrecut cu adultul este nepreţuit. Părintele trebuie să ofere un model de comportament. O educaţie eficientă este aceea prin care copilul este iubit, înţeles şi respectat ca o fiinţă aparte, cu trăsăturile sale specifice. Bibliografie Supliment PIPO pentru Educatoare şi Părinţi, 2011

2045

Cei șapte ani de acasă Înv. Stan Mihaela , Școala Gimnazială ,,Elena Rareș,,-Botoșani Ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îi invocau atunci când este nevoie de acest lucru? Până in clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați in general. Cei din familie incearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra in viață cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia si pe cei mai in vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respectă ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrani, spuse de parinții noștrii. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine. Acum, după cum am văzut în viață, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fii respectate, pentru că nu știu să se comporte în lume și care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru și respect față de cei din jur. Mulți datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferința. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (carei vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

2046

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. înv.primar:Stan Violeta Şcoala gimnazială nr.3 Mangalia Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. În primii ani de viață copilul are nevoie de satisfacerea nevoilor imediate. Nevoile bebelușului și felul în care mama le tratează, influențează în foarte mare măsură comportamentul viitorului adult. După vârsta de un an apar crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric și știe că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorința. După vârsta de doi ani aceste crize se transforma în ,,simptmele” unui copil răsfățat, pe termen lung. De aceea părinților le revine sarcina de a controla aceste crize ale copiilor și de a știi cum sa le facă față, să le prevină și să le stopeze. După cinci ani înțeleg regulile iar între cinci și șase ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat și așa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Tot acum, sau chiar mai repede (la trei, patru ani) copilul învață , la început prin imitație, reguli de politețe. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm și copilul va vorbi calm. În general, copiii care țipă sunt cei în ale căror familii se vorbește pe un ton răstit. Tot în această perioadă se învață și formulele de adresare. Un copil care va fi învățat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuși să schimbe mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulți copii care ajung chiar și în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu ,,dumneavoastră”, tocmai pentru că, în familie a fost învățat să spună tuturor ,,tu”. Deci, ce trebuie să știe un copil ,,de acasă”? Până la vârsta de șase, șapte ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educația primită ,,acasă”, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politețe, învață din regulile impuse în familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile ,emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială Să vorbim puţin si despre cei şapte ani de acasa. După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au aparut familii bogate si atunci copii au primit o educaţie prin strainatate, şi din ce ştiu eu pe la ei nu exista aşa ceva, adica omul se vede la maturitate dupa cei şapte ani de acasa. De fapt ce sunt cei şapte ani de acasă, pe care cei bătrani îi invocă atunci când este nevoie de acest lucru? Pâna în clasa primară, cam pe la şapte ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii, cu familia si cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, ca tu pe viitor să poţi intra în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă in general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştrii. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate . Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate, pentru ca nu ştiu sa se comporte în lume şi care probabil nu au cei şapte ani de acasă, care să-i confere un echilibru si respect faţă de cei din jur. Mulţi, datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur şi tind să dispară treptat din viaţa socială. În rest aceşti şapte ani de acasa sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineînţeles îţi poţi ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău, odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înţelept, o să dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor si celor dragi, ca şi ei sa aibă la baza cei şapte ani de acasă, să poată merge in viaţă deschis si cu un viitor sigur.

2047

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. STANCA CRISTINA ȘCOALA PRIMARĂ MODOIA-CERNIȘOARA,JUD.VÂLCEA Necesitatea educării tinerei generații pentru a face fața exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.

2048

Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2049

„Cei șapte ani de-acasă" Prof. Stanca Floarea Este adevărat că nu prea mai există „Cei șapte ani de-acasă" deoarece copii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste fragede, rămânând ideea de bază a acestei expresii : normele de conduită se învață din familie . Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deprinse din familie. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta este răspunderea noastră ca părinți. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, acestea fiind cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale. Probabil cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fim noi, părinții , un model pentru el . Trebuie să-i învățam pe copii lucrurile simple de la vârste fragede : să salute, să spună te rog și mulțumesc . Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Copilul trebuie să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar întro discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul , iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Educația se face și acasă și la școală . Cei șapte ani de-a casă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde de mic le va practica pe parcursul întregii sale vieți . Nu ar trebui lăsate lucrurile să se oprească la teorie, copiii învață prin imitare . Chiar dacă un copil a greșit, nu trebuie să tragem concluzia că este prost crescut. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Să fim înțelegători și săi acceptăm greșelile amintindu-ne că nu este încă suficient de matur pentru a știi bine cum să se comporte în anumite situații. Procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Realitatea de zi cu zi a famililor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor. În momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate începe o nouă etapă a vieții lui, dar și a părinților. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să învețe, de aceea exemplele pot apărea în orice situație. Trebuie doar ca atenția să fie îndreptată asupra „semnalelor " pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur " a copilăriei, când cei mici sunt curioși, dornici să învețe, să descopere lumea. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

2050

„Cei șapte ani de-acasa" Prof. Stanca Petru-Sergiu Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi, nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevăratul ei sens. Cred că soluţia poate veni şi din partea școlii şi din partea Bisericii, care pot atrage atenţia părinţilor privind importanţa prezenţei lor pentru copii. Părinţii trebuie să aibă mai clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi. Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Cred că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. În trecut copiii erau mai educaţi, mai discreţi, părinţii se ocupau mai mult de ei. Mai sunt şi astăzi copii educaţi şi cu mult bun simţ, dar, din păcate, în zilele noastre, educaţia copiilor a ajuns o floare rară. Părinţii nu mai merg la plimbare cu copiii în locuri liniştite, nu merg la biserică, şi asta afectează şi comportamentul lor, acum şi chiar mai târziu.Lipsa celor şapte ani de acasă depinde de caracterul copilului, depinde şi de părinţi, ce văd în casă, ce vâd în familie, ce îi învaţă în primul rând. Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie mai bun pentru ceilalţi. Neştiind să-i educi de mici, copiii ajung să facă și lucruri rele. Comportamentul părinților este copiat de copii înca din primii ani de viața, este deci responsabilitatea acestora să le insufle respect, bune maniere copiilor.Să fie respectuos, să salute, să aibă incredere in sine, să învețe sa gândeasca logic, să știe cum sa relaționeze cu alți copii. Pe urma va fi mai greu să mai intervenim asupra gusturilor sale dacă nu are o baza. În general copii sunt un fel de oglindă a parinților sau a bunicilor lor. Dupa vârsta asta mai învața si la școala și de la alți copii, dar daca este bine educat va putea distinge binele de rău.Parinții sunt cei care trebuie sa îi invețe pe copii ce este mai bine pentru ei și pentru cei din jurul lor. Dupa parerea mea cei șapte ani deacasă sunt foarte importanți deoarece în primii șapte ani copilul este mai receptiv, învața mai ușor si asta nu se refera doar la bunul simț și îi va fi mult mai usor pe urmă, să invețe să respecte pe alții, să nu fie violent sa își rezolve problemele cu capul și nu cu forța, sa invețe sa știe care îi sunt prioritațile in viață, lucruri ce țin de maniere. Comportamentul si vocabularul civilizat cu alții, respectul fața de semeni si fața de cei mai in vârsta, pe scurt: „educația de bază", civilizata. Probabil că cea mai buna modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este sa fim noi parinții, un bun model pentru ei. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi !

2051

IMPORTANŢA ACTIVITĂŢILOR EDUCATIVE ÎN PROCESUL INSTUCTIVEDUCATIV DIN SAPTAMANA ,,ȘCOALA ALTFEL '' Prof. înv. primar Stanca Simona Liceul Teoretic ,, Onisifor Ghibu ”Oradea „Să nu-i educăm pe copiii noştri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista când ei vor fi mari şi nimic nu ne permite să ştim cum va fi lumea lor. Atunci să-i învăţăm să se adapteze.” (Maria Montessori –“Descoperirea copilului”) Activităţiile extracurriculare contribuie la gândirea şi completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor preşcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber.Având un caracter atractiv, copiii participă într-o atmosferă de voie bună şi optimism, cu însufleţire şi dăruire, la astfel de activităţi.Potenţialul larg al activităţilor extracurriculare este generator de căutări şi soluţii variate. Succesul este garantat dacă ai încredere în imaginaţia, bucuria şi în dragostea din sufletul copiilor, dar să îi laşi pe ei să te conducă spre acţiuni frumoase şi valoroase.Scopul activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor aptitudini speciale, antrenarea elevilor în activităţi cât mai variate şi bogate în conţinut, cultivarea interesului pentru activităţi socio-culturale, facilitarea integrării în mediul şcolar, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în ansamblul ei, fructificarea talentelor personale şi corelarea aptitudinilor cu atitudinile caracteriale. Activităţile extraşcolare se desfăşoară într-un cadru informal, ce permite elevilor cu dificultăţi de afirmare în mediul şcolar să reducă nivelul anxietăţii şi să-şi maximizeze potenţialul intelectual. Oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de învăţământ, ea nu epuizează sfera influenţelor formative exercitate asupra copilului. Rămâne cadrul larg al timpului liber al copilului, în care viaţa capătă alte aspecte decât cele din procesul de învăţare şcolară. În acest cadru, numeroşi alţi factori acţionează, pozitiv Vizitele la muzee, expoziţii, monumente şi locuri istorice, case memoriale – organizate selectiv – constituie un mijloc de a intui şi preţui valorile culturale, folclorice şi istorice ale poporului nostru. Ele oferă elevilor prilejul de a observa obiectele şi fenomenele în starea lor naturală, procesul de producţie în desfăşurarea sa, operele de artă originale, momentele legate de trecutul istoric local, naţional, de viaţa şi activitatea unor personalităţi de seamă ale ştiinţei şi culturii universale şi naţionale, relaţiile dintre oameni şi rezultatele concrete ale muncii lor, stimulează activitatea de învăţare, întregesc şi desăvârşesc ceea ce elevii acumulează în cadrul lecţiilor.Spectacolele constituie o altă formă de activitate extracurriculară în şcoală, prin care copilul face cunoştinţă cu lumea minunată a artei. Deşi această formă de activitate îl pune pe copil în majoritatea cazurilor în rolul de spectator, valoarea ei deosebită rezidă în faptul că ea constituie o sursă inepuizabilă de impresii puternice, precum şi în faptul că apelează, permanent, la afectivitatea copilului sau nu, asupra dezvoltării elevilor.Astfel de activităţi sunt de o reală importanţă intr-o lume dominată de mass media şi ne referim la televizor , calculator si internet, care nu fac altceva decât să contribuie la transformarea copiilor noştri in nişte persoane incapabile de a se controla comportamental , emoţional şi mai presus de toate slabi dezvoltaţi intelectual. Se ştie ca incepand de la cea mai fragedă vârstă , copiii acumulează o serie de cunoştinte punându-i in contact direct cu obiectele şi fenomenele din natură. Activităţile de acest gen au o deosebită influenţă formativă, au la bază toate formele de acţiuni turistice: plimbări, excursii, tabere, colonii.In cadrul activităţilor organizate in mijlocul naturii, al vietii sociale , copiii se confruntă cu realitatea si percep activ, prin acţiuni directe obiectele , fenomenele, anumite locuri istorice. BIBLIOGRAFIE * Cernea, Maria, Contribuţia activităţilor extracurriculare la optimizarea procesului de învăţământ, în “ Învăţământul primar“ nr. 1 / 2000, Ed. Discipol, Bucureşti; * Ionesc, M., Chiş, V., Mijloace de învăţământ şi integrarea acestora în activităţile de instruire şi autoinstruire, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001

2052

* Vlăsceanu, Gheorghe, coord., Neculau, Adrian, Şcoala la răscruce. Schimbare şi continuitate în curriculumul învăţământului obligatoriu. Studiu de impact, Editura Polirom, 2002 *Allport,W,Gordon, ,,Structura şi dezvoltarea personalităţii ‘’

2053

REZULTATUL CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof.STĂNCIOI MARIANA C.N.I.,,TRAIAN LALESCU,,HUNEDOARA "Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu autentic. Respectul se câştigă, nu se impune." – Sorina Constandache psihopedagog Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bone sau bunici, comportamentul acestora trebuie să coincidă cu al părinţilor, în caz contrar, copiii riscând să fie bulversaţi şi să testeze diverse atitudini în funcţie de conjunctură. Dacă acum 30-40 de ani se punea mare preţ pe regulile de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, acum sunt valorizate vigilenţa şi iniţiativele. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. „Învăţaţi-i pe copii să-şi exprime furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni". Nu le încurajaţi copiilor atitudinile nepotrivite. „Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui“, completează Bogdana Bursuc, psiholog la „Mind Institute“. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. „Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a vă atrage atenţia“, mai spune Bogdana Bursuc. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor Ce riscaţi dacă micuţul stă cu bunicii sau bona.Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, trebuie să fiţi atenţi să încurajaţi aceleaşi tipuri de comportament pentru a nu-i bulversa.Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi“ În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. „Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el“Copilaria, totusi, este pentru multi unul din capitolele cele mai fermecatoare ale vietii si desigur exceptii exista din plin si multi dintre protagonisti ar vrea sa uite multe din intamplarile ei, dar in mare parte aceste memorii unice sunt extraordinar de bine definite. Vazand un copil alergand in jurul tau si simtindu-ti sufletul zburand si zambind la o astfel de desfasurare de puritate si libertate nu poti sa nu iti indrepti gandurile spre rezultatul concret si implinit a ceea ce omul

2054

devine multi ani mai tarziu si spre ceea ce se intampla in istoria unui destin si a transformarii umane la nivel de individ. Evolutia admirativa a copilariei este incarcata de puritate, gingasie, de o curiozitate nestapanita intru cunoastere si descoperire. Dar este primordiala aceasta puritate, aceasta natura umana neatinsa de civilizatie, societate sau nealterata de influentele de mediu si individ, ce m-a dus cu gandul la aceasta intrebare: „Ce se intampla cu adevarat cu noi ca fiinte umane de-a lungul evolutiei vietii?”.

2055

Să construim împreună cei 7 ani… de-acasă! Educatoare Stanciu Delia, Gradinita “Mircea Sântimbreanu”, Brad, jud. Hunedoara „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta

2056

să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect . c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2057

Cei șapte ani de acasă Familia și rolul ei în formarea personalitătii copilului Prof.Stanciu Lucica Liceul cu Program Sportiv,Slatina Educația copiilor este,poate,cea mai mare responsabilitate pe care o are omul în viață.Cercetările arată că experiența mediului în care crește copilul joacă un rol fundamental în formarea personalității acestuia.Intr-o lume alertă,într-o societate competitivă,,meseria „ de părinte pare destul de solicitantă.La fel de greu e sa fii și copil.Copiii n-au fost niciodată supuși atâtor influențe,informații pe care proprii lor părinți nu știu sau nu au timp sa le filtreze sau să le gestioneze. Experiența copilariei își pune amprenta asupra adolescentului sau adultului de mâine.Iată de ce consilierii școlari reamintesc părinților de preșcolari importanța valorilor pe care fiecare familie are datoria morală se le transmită și, mai ales ,rolul iubirii și comunicării bazate pe respectul reciproc , ca eșafodaj al unei educații unde cele două nu se exclud ci se presupun reciproc. Un climat familial cu modele bune de conduită generează însușiri caracteriale pozitive,încredere ,respect reciproc și toleranță . La polul opus, un climat familial cu modele parentale negative în care relațiile cu părinții sunt deficitare,generează teamă,anxietate sau agresivitate . Cu efecte pe termen lung asupra dezvoltării psiho-afective a copiilor este și absența unuia sau a ambilor părinți din viata copilului.Anual,tot mai mulți copii rămân,,singuri acasă”,ca urmare a plecării părinților la muncă în strainatate.Vorbim de o prabușire a sentimentului de siguranță,de o maturizare forțată a copilului,o retragere în sine ,iar punțile cu lumea exterioară devin din ce în ce mai fragile.Exercitarea sporadică a rolului matern sau patern nu poate decât să îngreuneze formarea unor comportamente în concordanță cu cerințele din cadrul societății.Absența părinților în diferitele etape de creștere și dezvoltare a copiilor duce la alienare ,la acutizarea sentimentului de însingurare. Daniel Goleman în prefața la lucrarea ,,Inteligența emoțională în educația copiilor”,nota:,,Viața de familie este prima școală a emoțiilor.In acest creuzet intim,învățăm să recunoaștem atât emoțiile proprii,cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre;cum sa ne alegem reacțiile,cum să ne exprimăm speranțele și temerile ”. Importanța educației copilului în familie ,ca primă instanță de socializare primară ,o regăsim în multe din scrierile epocilor trecute.C.Negruzzi remarca că părinții,,rămân pururea în sufletul copiilor,că influența familiei asupra copilului pare nelimitată în primii șapte ani de viata”. In monografiile reprezentanților Școlii sociologice de la București,școala condusă de D.Gusti,găsim o serie de idei valoroase despre familie și copii,despre educația copiilor din satele românești. ,,Copilul este o mlădiță;dacă o lași în voia ei se strambă,se sucește,prinde apucături rele și cu ele rămâne toată viața”. Familia de origine este până la 6 ani unica unitate integratoare și continuă să-l cuprindă pe individ până la sfarșitul vieții;grupurile de vărstă(cetele de copii) între 6 si 15 ani, grupurile de tineri,de adulți și tineri(sezătoarea,hora),dupa 15 ani și familia de procreere.Fiecare din aceste unități impune membrilor săi un comportament specific ,prin contaminare colectivă.Și în societatea actuală remarcăm în primii ani influența familiei monoparentale,nucleară sau extinsă,influența grupului de joacă și influența prietenilor. Fie ca analizăm rolul familiei în educația copilului din mediul rural sau urban,din secolele trecute sau din prezent,ajungem la aceeasi concluzie.Viața de familie își pune amprenta asupra personalității copilului;părinții prin stilul educativ autoritar sau democratic modelează conduita copilului.De asemenea,exemplul parental în ceea ce privește comunicarea cu cei din jur sau atitudinea față de norme și valori este transmis mai departe prin imitație. Copiii au fost dintotdeauna,cel putin în societatea românească,motivația esentială a casătoriei,principala rațiune a vieții și a muncii adultului. Nu există rețete care sa conducă către părintele perfect,după cum nu există copil care să fie întotdeauna de acord cu ceea ce face sau spune propriul părinte,cu toate acestea,părinții reprezintă cea mai bună călăuză pe care un copil,cel puțin în primii șapte ani de viață, o poate avea pentru a înțelege lumea înconjuratoare.Părinții și copiii pot să trăiască în armonie prin respectarea ,,regulii de aur de 24 de carate”,care conține cinci principii fundamentale ale educației bazate pe inteligența

2058

emoțională:conștientizarea sentimentelor personale și ale celorlalți;empatizarea și înțelegerea punctelor de vedere ale celorlalți;construirea de scopuri și planuri pozitive;dobândirea echilibrului;folosirea aptitudinilor sociale în relațiile cu ceilalți. Bibliografie 1.Elias Maurice si colab,,Inteligenta emotionala in educatia copiilor”,Ed.Curtea veche,Bucuresti,2012 2.Preda Maria,,Creativitatea in perioada prepuberala sub influenta echilibrului familial”Ed.Didactic Pres,Slatina ,2007 3.Stanciulescu Elisabeta,,Sociologia educatiei familiale”,vol II,Ed.Polirom,Iasi,1998

2059

„ Cei şapte ani de-acasă – o responsabilitate a tuturor” Prof.Stanciu Maria Sc.Gimnaz. Nr.10 Rm. Valcea Ce determină definiţia celor „şapte ani de-acasă” nu se poate spune concret, dar responsabilitatea unei bune cresteri, a moralității în sine cade pe umerii părintilor. Cât de importantă este formarea acestor “7 ani de acasă” este binecunoscută de noi toți indiferent de titulatura pe care o avem - cetățean, profesor sau părinte. Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educaționale de la vârste mult mai fragede, însă rămâne ideea de bază a acestei expresii. Normele de conduită se învață din familie. Școala şi alte medii educaționale nu pot decât ulterior să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Educația morală s-a dovedit a fi un process de lungă durată, asecta nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm. Ce nu învățăm, pentru ce nu suntem formați si pregătiți – este “meseria de părinte”, cum să-ti creşti puiul de om. De la părinți învățăm despre ceea ce înseamnă familia şi normele de conduită. Nimeni nu ne pregăteşte îndeajuns pentru viață. Nici familia, nici grădinița şi nici şcoala. Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul sau fiica sa, să dea dovadă de proastă creştere. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca propriul copil să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita la şcoală, în societate. Educația copilului are la bază o serie de reguli care formează ansamblul educațional. Fie că este vorba despre viața de acasă, fie că vorbim despre educația de la grădiniță sau şcoală, copilul trebuie învățat să înțeleagă şi să respecte regulilele de comportament pe care i le stabilesc părinții sau educatorii. În acest caz, regulile trebuie să fie clare şi explicate copilului. El trebuie să ştie ce este permis, şi ce nu. Să fie concrete şi nu evazive. Întotodeauna trebuie să fie constante, dacă tolerați un anume comportament într-o zi iar în ziua următoare nu îl mai tolerati - copilul va fi dezorientat. Constanța regulilor dă copilului un sentiment de siguranță. A fi ferm şi constant nu înseamană rigiditate. Regulile trebuie să fie coerente. Părinții sunt modele pentru copil şi de aceea trebuie să aibă şi să respecte - şi ei la rândul lor - nişte reguli de viață şi comportament. Copiii au tendința de a încălca regulile şi este perfect normal. Ca act educațional însă, părintele trebuie să ințeleagă că regulile fac parte din procesul educației copilului şi trebuie respectate, pe cât posibil. Asta înseamna o educație responsabilă şi asta duce la creşterea unui adult responsabil. A avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă nu ne-am mai pune întrebarea “cine-i responsabil pentru comportamentul negativ al tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indiferenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Este uşor să acuzăm părinţii că nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniţă şi familie. Familia reprezintă primul spaţiu formativ pentru copil, reprezintă mediul sociocultural în care copilul s-a născut, în care creşte. De aceea, este foarte important respectul pentru moştenirea culturală a fiecărei familii şi valorificarea acesteia în spaţiul în care copilul se află separat de părinţii săi. Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Părinţii au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniţă, să se simtă responsabili şi responsabilizaţi pentru a colabora cu educatorii şi a participa la orice activităţi realizate împreună cu şi pentru copii. Părinţii au

2060

nevoie să cunoască cine şi cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creştere şi educare a copilului. Dacă ne vom sprijini reciproc -părinţi şi educatori- în formarea “celor 7 ani de acasă” pe durata întregii şcolarități, vom reuşi să construim o societate bazată pe temeinice valori morale şi spirituale.

2061

“CEI SAPTE ANI DE ACASA” STANCIU MARIANA, GRADINITA NR. 34, BRASOV Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă.Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

2062

Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă Cert este ca educatia trebuie sa existe, doar ca fiecare copil are ritmul sau de evolutie,unii copii sunt de pus in rama iar altii...mai putin. Cred insa ca nu trebuie sa mai facem comparatii la varsta de 7 ani.

2063

CEI 7 ANI DE-ACASĂ Prof.pt.înv.primar: STANCU SVETLANA Școala Gimnazială Nr.3 Mangalia, județul Constanța Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Primele relaţii ale copilului sunt cele pe care le are cu mama sa sau cu persoana care îi satisface nevoile de bază. Comportamentul copilului este condiţionat de comportamentul, stilul de relaţionare al adultului care îl îngrijeşte. În scurt timp, în aceast cuplu (copil–mamă) se realizează schimburi interpersonale şi calitatea relaţiei depinde în mare măsură de sensibilitatea adultului, de interacţiunile iniţiate de copil sau de către părinte, de comportamentul copilului și de răspunsul la stimuli. Această spirală relaţională defineşte modul de raportare la lumea exterioară şi îl ajută pe copil să integreze experienţele, să exploreze și să înveţe. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalităților, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece: ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii; familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei; comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului și formarea personalităţii lui. Dar un copil trebuie să socializeze și cu alte persoane, din exteriorul familiei lui. Socializarea este un obiectiv principal al educației timpurii. De aceea este benefic ca un copil să frecventeze grădinița. Obiectivele socializării copiilor în grădiniță urmăresc familiarizarea copilului cu joaca și lucrul în echipă și vizează interiorizarea unor valori morale și a unor comportamente specifice altor grupuri sociale decât cel al familiei. Ele trebuie să acopere aspecte ale dezvoltării personale, morale, sociale și spirituale, precum și capacitatea de evaluare personală și a celorlalți membri ai grupului. Autoevaluarea pozitivă este primul pas către o învățare eficientă și o bună integrare în grup. De aceea este important ca în cadrul grupului de preșcolari să se creeze un climat psihoafectiv benefic pentru valorificarea potențialului fiecărui copil în parte, iar acest lucru trebuie realizat încă de la intrarea copilului în învățământul preșcolar. Un rol deosebit îi revine educatoarei care trebuie să descopere , să aprecieze și să utilizeze bagajul experiențelor anterioare acumulate de copil în familie. Dar rolul educatoarei mai implică: dezvoltarea şi înţelegerea istoriei personale şi sociale a celui care învaţă; organizarea mediului de învăţare astfel încât să faciliteze învăţarea experenţială; pregătirea copilului pentru a accepta şi a face faţă schimbărilor, contradicţiilor şi incertitudinilor; definirea şi punerea de probleme pentru copii pentru a identifica soluţiile alternative; Vârstele mici constituie baza personalităţii, iar pentru reuşita educaţională a copilului, e necesar să fie antrenaţi toţi actorii cu care acesta interacţionează, începând cu membrii familiei, personalul din instituţiile de educaţie preşcolară şi terminând cu comunitatea. Educaţia copilului este un demers care presupune un schimb de experienţă, de valori şi competenţă între toţi adulţii care îl susţin în demersul său de dezvoltare integrată. Spirala relaţionară care se ţese în jurul copilului (dar care trebuie să respecte nevoile sale de dezvoltare integrată) se bazează pe încredere și pe parteneriat. Părinții sunt întotdeauna un model pentru copilul lor. Pentru ca ”cei 7 ani de-acasă” să se vadă in acțiunile copilului, este bine ca părinții să nu facă, din milă sau dintr-o dragoste excesivă, greșit înțeleasă, greșeala” de a-l scuti pe copil de efort sau de a-l lăsa să facă tot ce vrea cel mic. De asemenea, este nevoie ca părinții să-și asume niște responsabilități ce decurg din rolurile parentale, indiferent de modalitatea în care fiecare părinte înțelege să-și asume aceste roluri: Acestea ar trebui să: • să acopere nevoile copilului de educare şi îngrijire ale copilului;

2064

• să aibă un caracter predictibil pentru copil: acesta să ştie când şi cui să se adreseze, să poată şti la ce tip de reacţie să se aştepte în anumite situaţii; • să creioneze o constantă în comportamentul mamei şi al tatălui, între ei ca părinţi. BIBLIOGRAFIE: Sovar, R., Educația timpurie a copiilor de la 0 la 6 ani, Ministerul Educației și Învățământului și reprezentanta UNICEF în România , 1998; Șchiopu, Ursula, Psihologia copilului, E.D.P., 1987; 3.***Educaţia timpurie – ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preşcolar, Editura Paralela 45, București, 2009.

2065

Familia, celula de bază a societăţii Prof. înv. primar Stănescu Anca Colegiul Naţional ,,Traian Lalescu”, Reşiţa În devenirea umană interrelaţia dinamică şi complexă a celor trei factori: ereditate, mediu, educaţie presupune firesc, raportarea la cadrul familial. Dincolo de ereditatea filogenetică, familia este aceea care transmite copilului, prin cod genetic, specificitatea ce ţine de genotip; ea este primul mediu social şi primul cadru „fizic" cu care ia contact copilul şi, în acelaşi timp, exercită primele influenţe educative şi cele mai constante în timp. De aceea, acordarea unui spaţiu în economia pedagogiei preşcolare şi şcolare mici familiei, se impune, chiar dacă existenţa unei pedagogii particulare legate de modul de realizare a educaţiei în familie face ca dimensiunile tratării să nu fie, în mod necesar, deosebite. Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii – ,,celula ei de bază”. Celula familială nu este atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nici o simplă ,,curea de transmisie” lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv. Familia este un sistem complex, complexitate ce creşte pe măsură ce numărul membrilor acesteia este mai mare. Între membrii familiei se constituie relaţii extrem de nuanţate care se influenţează reciproc: relaţia mamă - copil, raportată la fiecare dintre copii, influenţează celelalte relaţii mamă- copil: relaţia tată - copil - copii şi mamă - tată. Relaţiile sunt în toate cazurile biunivoce şi ele, dincolo de fluctuaţii de conjunctură, manifestă o anume constanţă. Interacţiunea dintre părinţi este primul model de relaţie socială existent pentru copil. Ea, în forma sa fizică şi verbală este modificată calitativ şi cantitativ în prezenţa copilului. Ambii membri ai diodei adulte, aparţin simultan şi altor grupuri sociale (familiile de provenienţă în care ei înşişi au statut de „copii", pe care uneori nu ştiu să-l depăşească în favoarea statutului de adult părinte în propria familie, grupul profesional). De multe ori stresul acumulat în contextul acţiunii în raport cu acest „alt statut" se răsfrânge asupra relaţiilor din familie. Tensiuni manifeste sau „ascunse" îşi pun amprenta asupra relaţiei soţ-soţie şi radiază în forme diferite asupra relaţiilor mamă-copil-copii şi, respectiv, tată-copil-copii. În interiorul familiei uneori intervin direct alte două cupluri de adulţi, aflate în relaţii sociale netensionate sau cordiale şi, în consecinţă, nu întotdeauna cu o acţiune convergentă din punct de vedere afectiv şi educativ; este vorba de cele două cupluri de bunici: materni şi paterni. În general bunicii au tendinţa de a fi îngăduitori cu nepoţii, de a „da sfaturi reclamând îndelungata experienţă" potrivită sau nu în noile contexte, fapt care poate determina fie conflicte deschise, fie, şi mai grav, conflicte ascunse. Copiii, cărora le convine atitudinea permisivă a bunicilor, sunt primii care speculează situaţia, din păcate nu în folos propriu real. Interacţiunea dintre copii este în mare măsură determinată de relaţiile fiecăruia dintre adulţi cu fiecare dintre copii. Modul în care copilul traversează această primă perioadă a vieţii este crucială pentru dezvoltarea intelectuală, structurarea afectivităţii şi formarea personalităţii în general. El este influenţat de capacitatea părinţilor de a-l înţelege şi de a-i satisface nevoile, de căldura şi stabilitatea legăturii afective ce se dezvoltă între copil şi lumea celor mari, cantitatea şi calitatea informaţiilor, experienţelor de cunoaştere, a deprinderilor şi şanselor educaţionale oferite. Mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie este familia. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.Ea constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să

2066

informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară. În funcţie de felul în care părinţii ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. De la naştere copilul trăieşte şi se dezvoltă în interiorul familiei. Pe membrii acestui grup îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice şi sociale; cei doi adulţi se ocupă de creşterea şi educarea copiilor, cărora le asigură nu numai existenţa materială ci, mai ales, le creează un climat afectiv şi moral propice unei dezvoltări armonioase. Ei au aspiraţii dar şi obligaţii comune, iar pe măsură ce cresc copiii învaţă să-şi cunoască şi să îşi respecte propriile obligaţii , în paralel construindu-şi propriile aspiraţii. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Bibliografie Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 Mitrofan Iolanda , Terapia de familie, Editura Sper, 2001 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

2067

Bunul simț al zilelor noastre Profesor: Stănescu Mihaela Colegiul Național „Traian Doda” Caransebeș Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin ca regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Expresia „cei şapte ani de-acasă “este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primii ani din viaţă influențează comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil” .Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Educaţia unui copil nu consta numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor”. Educația primită acasă trebuie să fie temeinică , astfel încât viitorii adulți să fie exemple demne de urmat.

2068

Cei șapte ani de-acasă Educatoare:Stânga Ana-Daniela Grădinița”Mircea Sântimbreanu”Brad,jud.Hunedoara ”Copilăria e o lume aparte;pentru noi,o lume fantastică,ireală,pentru cei care fac parte din ea,dimpotrivă,una reală și plină de armonie” (Eugen Heroveanu) Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie,să citească și să socotească,el trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți.Bunele maniere sunt cheia către succesul lui social.Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă.Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fie părinții un model bun pentru el.Părintele începe să îl învețe lucrurile simple încă de la vârsta fragedă:să salute,să spună”mulțumesc” și ”te rog”.Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă,intr-o vizită,la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat.Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul,iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect.Așadar,cum îl înveți bunele maniere? CE FACI ȘI CE NU FACI? A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic,care va dura în timp și vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă.Iată câteva sfaturi: Chiar dacă a greșit de câteva ori,nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut,este posibil să aibă nevoie de una sau două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă.În loc să îi spui pe scurt sau pentru el greu de înțeles:”Nu mai fi atât de grosolan”,spune-i:”Nu este politicos să râgai la masă,dar dacă o faci,se cuvine să îți ceri scuze.” Fii întelegător și acceptă-i greșelile.Amintește-ți că nu este încăsuficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Educația se face doar acasă,în familie,cu discreție.Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public,nu îl umili și nu îl jigni față de străini,chiar dacă greșala a fost destul de mare.A-i face lui o scenă de față cu altii dovedește că nici tu nu ai fost atent la lecțiile de bune maniere. Fii consecvent!L-ai învățat de la doi ani să spună ”te rog”și ”mulțumesc”,la șase ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum,procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă.Nu este niciodată prea târziu ca să învețe ceva. Pâna la 3 ani Chiar dacă cel mic este obraznic sau supărăcios,nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere-este o etapă firească a devoltării sale.Până la vârsta de trei ani nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una sau două reguli de politețe.Desigur,nu este prea dereme să îl înveți să utilizeze formule ca:„te rog”,”mulțumesc”,”bună ziua”,”la reve-dere”.Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii,ci și cu familia.Astfel,nu uita că,după ce îi oferi paharul cu apă pe care ți l-a cerut,să îi amintești:”Acum,spune mulțumesc”.Fii un bun exemplu pentru el,comportă-te calm și manierat,fără țipete și expresii deplasate și adre-sează-te politicos atât lui,cât și celorlalți din casă.Astfel,devii tu însuți un exemplu.Pe de altă parte,nu uita să îl feliciți și să îl lauzi ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut. Între 3 și 5 ani Cu puțină creativitate,îl poți ajuta pe micuțul de 3-4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anumit fel.Joaca este cel mai simplu mod.Inventează jocuri în care să fie actorul principal.Propune-i să fie gazda și tu musafirul.Va învăța cum să-și trateze invitații:să servească prăjiturelele,sau pur și simplu să poarte o conersație politicoasă.Gândește-te la situ-ațiile cu care te confrunți tu zi de zi și vei găsi pentru le numeroase roluri:poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin,poate fi patron sau angajat,șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră.El se

2069

va distra,iar tu îți vei atinge scopul,cu fiecare rol jucat,micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile ș icuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.Folosește-te și de povești,de cărticele cu imagini,de muzică sau casete video cu desene animate. Între 5-7 ani O dată ce încep să meargă la grădinița,cei mici devin tot mai independenți.Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el,va trebui să îi dezvolti capacitatea de a comunica de a comunica cu cei din colectivitate,copii sau adulți.Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă,să poarte o conversație cu adulții,să știe cum să facă și cum să primească un compliment.De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie,la vizite și aniversări etc.Poți să începi să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus.Folosește-te de exemplele din viața de zi cu zi,de la grădiniță,de pe stradă,dar fără să faci pe profesoara.Nu îl amenința,folosind expresii ca:”Să nu te prind că faci ca Andrei,că îti rup urechile”.Când greșește,atrage-i atenția și amintește-i ce are de făcut. Între 8-10 ani Este vârsta la care ”cei șapte ani de acasă”trebuie să se fixeze definitiv în comporta-mentul copilului.Metoda pe care o poți folosi este cea clasică,adică a unei continue repetiții.Dacă până acum i-ai mai trecut uneori cu vederea lipsa de bună cuviința,acum a venit momentul când trebuie să fii mai categorică.În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse(îi interzici de exemplu televizorul,nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii).De asemenea,dacă într-o anumită împrejurare(în vizită,la o aniversare,etc.)s-a comportat ireproșabil,merită o recompensă cât de mică.Dacă a greșit,nu îl critica de față cu alte persoane străine.La această vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morală în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. CONTINUĂ SĂ ÎI CULTIVI RESPECTUL PENTRU CEI DIN JUR. BIBLIOGRAFIE: Ciofu Carmen,”Interacțiunea părinți-copii”,Editura Medicală Amaltea,1998 Michiela Gîgă,”Cei șapte ani de acasă-codul bunelor maniere pentru copii”,Editura Coresi,București,1999

2070

FAMILIA CREŞTINĂ ŞI EDUCAŢIA MORAL-RELIGIOASĂ A COPIILOR Prof. Stănuş Anişoara-Georgeta Şcoala Gimnazială Şugag Familia a fost, este şi va fi pentru toate timpurile şi în toate împrejurările vieţii cea mai sigură, temelia nezdruncinată şi în acelaşi timp instituţia cea mai desăvârşită care asigură dezvoltarea sănătoasă atât a vieţii fizice, cât şi a celei morale. Din punct de vedere creştin familia este instituţia care determină şi asigură frumuseţea morală, armonia spirituală şi desfăşurarea vieţii normale a credincioşilor în cadrul Bisericii lui Hristos. Părinţii au fost, sunt şi vor fi cei dintâi educatori ai copiilor lor. Ei completează iubirea, răbdarea şi jertfelnicia cu o autoritate naturală, pe care numai ei o pot avea. În relaţiile dintre ei şi apoi în relaţiile lor cu semenii, părinţii nu trebuie să uite că ei sunt exemplul cel mai viu pentru copii lor, şi aşa cum se poartă ei, aşa se vor purta şi urmaşii lor. Cum familia este ,,biserica de-acasă”, părinţii au dreptul şi responsabilitatea educaţiei religioase, dat fiind că, prin dreptul firii, ea are cea dintâi responsabilitatea şi posibilitatea formării copiilor, transmiţându-le patrimonial valorilor spirituale pe care ea însăşi le-a trăit şi le trăieşte şi în cadrul cărora s-a constituit şi dăinuieşte ca familie. Dreptul şi responsabilitatea educaţiei religioase asupra copiilor, părinţii îl au fundamentat pe dreptul natural de părinte şi pe calitatea lor de creştini angajaţi în viaţa de familie prin Sfânta Taină a Cununiei. Un mare catehet şi pedagog de clasă înaltă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată clar importanţa părinţilor în educaţia copiilor şi creşterea cuviincioasă a acestora afirmând: ,,Căci pe părinte nu-l face părinte naşterea pruncului, ci osteneala pe care o depune ca să-l înveţe pe prunc tot ceea ce este bun şi folositor pentru sufletul lui.” În omiliile, cuvântările şi în lucrările sale despre educaţie, Sfântul Ioan se adresează părinţilor cu sfatul ca ,,după ce-i naşti, îi păzeşte în curăţie şi dragoste. Ci nu mică plată vor avea pentru acestea, ci chiar foarte mare, fiindcă au crescut atleţi pentru Hristos” Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte părinţilor: ,,Purtaţi, dar, grijă mai ales de curăţenia sufletească a copiilor voştri şi de bunul lor simţ, căci acestea sunt cele mai preţioase podoabe ale lor”. Influenţa pe care părinţii o exercită asupra copiilor, în primii ani ai vieţii, determină întreaga lui conduită şi orientare pentru întreaga lor viaţă. Toate cercetările pedagogice arată că educaţia copilului se face în primul rând în cei şapte ani de acasă… Sfântul Vladimir vorbind de răspunsul pe care părinţii trebuie să îl dea în faţa lui Dumnezeu de buna creştere a copiilor lor le spune: „sunteţi datori să vă amintiţi deosebit de des că pentru copiii voştri aveţi de dat răspuns înaintea Domnului. Dumnezeu vi i-a încredinţat nu ca pe o proprietate de care puteţi dispune după voia şi bunul vostru plac, ci doar ca unor pedagogi şi străjeri cu deplină răspundere.” Atmosfera familiei este climatul în care cresc şi se formează oamenii viitorului. Exemplul lor de viaţă, armonia şi frumuseţea vieţii lor au un impact pozitiv asupra copiilor. Sfântul Ioan Hrisostom este atât de exigent cu necesitatea unei bune educaţii a copilului, cu cât este mai conştient, că, după cum se va deprinde de mic şi când se va face mare, precum copacul: dacă-l va îndrepta cineva atunci când este mlădiţă, va rămâne drept, iar, dacă-l va lăsa strâmb, atunci când se va întări,nu se va mai putea îndrepta, ci se va frânge. ,,Dacă sufletul tânăr primeşte pecetea bunelor principii, nimeni nu va mai putea să le şteargă, atunci când ele se vor întări ca ceara sigiliului”. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul ,,absoarbe” din mediul apropiat, familial, primele impresii, conduite, copii vor face sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti ne spun că în familie începe şi oarecum se stabileşte viitorul temporar al copilului, pentru că familia este cea dintâi şi cea mai însemnată şcoală pentru viaţă. De aceea trebuie ca o familia să-şi crească copiii „întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului“ (Efeseni 6,4). Şi aşa se naşte, creşte şi se desăvârşeşte sentimentul de iubire şi credinţă în Dumnezeu, căruia îi va încredinţa toată viaţa lui. Bibliografie: Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a P.F.Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988. Maica Magdalena, ,,Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi” cu traducere românească a cuvântului Sfântului Ioan Gură de Aur despre educaţia copiilor, Editura ,,Deisis”, Sibiu, 2000.

2071

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor, Editura Marineasa, Timişoara, 2005. Sfântul Vladimir Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, traducere de Xenia şi Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2003.

2072

Cei şapte ani de acasă Prof. Stavăr-Vergea Izabela Şcoala Gimnazială Nr.11 „Dr. Constantin Angelescu”- Constanţa Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e raspunderea părinţilor. Obişnuieşte-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relatiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasă. Cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este aceea ca părinţii să fie un bun model pentru copil. Să înveţe lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc". Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Aşadar, cum înveţi un copil bunele maniere? Ce faci şi ce nu faci A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcţia corectă. Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una două lecţii de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el. Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a se comporta în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori... Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere. Fii consecventă! L-ai învăţat de la doi ani să spună "te rog" şi "mulţumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să înveţe ceva! Între 5 şi 7 ani În perioada în care copiii încep să meargă la gradiniţă- şcoală, ei devin tot mai independenţi. Pentru că părinţii nu mai sunt tot timpul alături de el, va trebui să îşi dezvolte mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii şi adulţi. Acum ar trebui să cunoască şi să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversaţie cu adulţii, să ştie cum să fac şi cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Părinţii pot începe să îi supravegheze intervenţiile în discuţii şi să îi explice că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Când greşeşte, să i se atragă atenţia şi să i se amintească ce are de făcut. Între 8 şi 10 ani Este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului. Metoda pe care părinţii o pot folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiţii. Dacă pana acum i s-a mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviinţă, acum a venit momentul când trebuie sa fie categorici. În unele cazuri se poate recurge chiar la mici pedepse (interzicerea de exemplu, a vizionării unui film, să iasă afară la joacă cu prietenii). De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare (în vizită, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireproşabil, copilul merită o recompensă, cât de mică. Dacă a greşit, nu trebuie criticat de faţă cu alte persoane străine. La aceasta vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morală în public şi va avea tendinţa să procedeze exact pe dos. Părinţii trebuie să continue să îi cultive respectul pentru cei din jur.

2073

Ce ar trebuie să ştie un copil pe nivele de vârstă: Până la 3 ani să salute şi să răspundă la salut ("bună ziua", "bună seara", "la revedere"); să spună "mulţumesc", "te rog”, "cu plăcere" ; să dea mâna cu cineva. Între 3 şi 5 ani să spună "Pardon" sau "Scuze !" să bată la uşă când intră într-o încăpere ; să ceară permisiunea ("Mami- tati, îmi dai voie să..." sau "Pot să...") să folosească batista. Între 5 şi 7 ani să răspundă cuviincios la telefon - să se prezinte, să nu ţipe în receptor şi să nu lase interlocutorul să aştepte ; să îşi ceară scuze atunci când greşeşte ; să ştie să ofere şi să primească un dar ; să nu întrerupă conversaţia adulţilor; să întrebuinţeze corect tacâmurile la masă, Între 8 şi 10 ani să respecte bunele maniere la masă (să nu soarbă, să nu plescăie, să nu tină coatele pe masă, să nu se întindă peste masă, să nu gesticuleze cu tacâmurile, să nu mănânce cu cuţitul, etc.); dacă primeste o cutie de bomboane, politeţea îi cere să o desfacă şi să îi servească pe ceilalţi; să nu dea replici răutăcioase despre colegi (şi în nici un caz, când aceştia sunt de faţă).

2074

CE-AR TREBUI SĂ ÎNVEŢE COPILUL ÎN CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ? Prof. înv. preșcolar. STĂNCELE ELENA FLORENTINA Gr.,,Floare Albastra”, Craiova Pentru cei lipsiți de cei șapte ani de-acasă, diploma nu reprezintă decât un carton fără acoperire, care oferă oportunități!( Elena Stan) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Buna creștere nu este și nu va deveni niciodata inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine, ca apoi să-i poată respecta pe cei din jur. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Așadar, trebuie să-i învățăm pe copiii noștri (în calitate de părinți sau de educatori) să aplice în practică (la școală, în familie,pe stradă, la spectacole, în vacanță și oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru că așa vor ști să se comporte într-o multitudine de situații și vor căpăta încredere pentru a face față altora noi, își vor dezvolta un simț al respectului de sine și încredere în propria persoană. Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Răbdarea. Când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea. Una din primele lecţii pe care le dăm copiilor noștrii, este să nu râdă niciodată de nimeni. Îi învăţăm să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă.

2075

Să nu invidieze. Cel mic e bine să înveţe că îi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Să nu îşi urmărească doar propriul interes. De obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa. L-am învăţat să semene sămânţă de prieten. O gândire optimist. Iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp.

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2076

CEI SAPTE ANI DE ACASA si EDUCATIA TIMPURIE Stefan Iozefina-Scoala Dragaesti,Dambovita Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani: 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Alaturi de educatia primita in sânul familiei copilul mai beneficiaza si de educatia timpurie . Conceptul de educatie timpurie se referea, la sfârșitul secolului XX, la educatia de dinainte de școlarizarea copiilor, desfasurată in intervalul de la 3 ani la 6/7 ani in gradinite. Conferinta Mondiala de la Jomtien (Tailanda) din 1990 a introdus un nou concept: cel de ,,lifelong learning,, -educatie pe tot parcursul vietii- si odata cu el, ideea ca educatia incepe de la nastere. Astfel, conceptul de educatie timpurie s-a largit coborand sub varsta de 3 ani, și a fost exprimat prin sintagma ,,dezvoltarea timpurie a copilului,,-incluzand in sfera sa educatia, protectia si sanatatea. Noua perspectiva privind familia si copilul mic precum si momentele semnificative ale anului 1990 in acest domeniu care au marcat semnificativ politicile privind dezvoltarea timpurie a copilului au contribuit semnificativ la conturarea principiilor de baza ale Conventiei Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, prin care se subliniaza ca bunastarea si dezvoltarea copilului este rezultatul unei abordari convergente incluzand sanatatea, educatia si protectia copilului. Valorile fundamentale promovate de curriculum pentru educatia timpurie vizeaza: drepturile fundamentale ale copiilor non discriminarea si excluderea inechitatii sociale, culturale, economice si de gen

2077

Pentru a oferi o viziune unitara pentru intreaga perioada a copilariei timpuri precum si pentru aplicarea corespunzatoare a acestui curriculum este necesara respectarea urmatoarelor cerinte si pricipii: abordarea holistica a dezvoltarii copilului; promovarea si practicarea unei educatii centrate pe copil si pe dezvoltarea globala a acestiua; adecvarea intregului proces educational la particularitatile de varsta si individuale; evitarea exprimarilor si a prejudecatilor de tip discriminator; promovarea si aplicarea principiilor incluziunii sociale, luarea in considerare a nevoilor educationale individulae ale copiilor; celebrarea diversitatii; centrarea demersurilor educationale pe nevoile familiilor; respectarea coerentei si a continuitatii curriculumului pentru educatia timpurie; respectrea standardelor europene si internationale privind educatia timpurie; Structura curriculumului: 1.curriculum pentru educatia timpurie a copiilor cu varsta cuprinsa intre nastere si 3 ani; 2.curriculum pentru educatie timpurie a copiilor cu varsta cuprinsa intre 3 ani si 6/7 ani. Prin imbinarea judicioasa a educatie data de parinti cu educatia timpurie, copilul de 6/7 ani va avea un bagaj de cunostinte si abilitati care ii vor permite o dezvoltare pshihoafectiva armonioasa in viitor.

Bibliografie:,, Curriculum pentru educatia timpurie a copiilor cu varsta cuprinsa intre nastere si 6/7 ani,,- edu.ro ,,Cei sapte ani de acasa,,-Copilul.ro

2078

Familia și cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar Ștefan Irina Șc. Gimn. nr. 149 Familia este mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Cei șapte ani de acasă se referă la: Salut Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rândul lui conversația, nu întrerupe partenerul. Comportamentul cu prietenii Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Prin joc, copilul învăţă, exersează comportamente corecte: pilul îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor. Înţelegerea normelor sociale Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masa O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor. Recunoaşterea greşelilor „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

2079

,,Cei șapte ani de acasă!’’ Prof. Ștefan Larisa Cei șapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii șapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expre-sii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principa-lele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general ci o forma pe care părinţii o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Cei șapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa şi exemplul personal . Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Asa ca e de maxima importanta ca parintii sa fie un exemplu pentru cei mici. E important, de asemenea ca independenta copiilor sa fie stimulata, pentru ca daca in mica copilarie e mereu altcineva care sa-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele doua extreme, ori va incerca totul, ca sa-si afirme

2080

independenta, ori va evita totul, dintr-un exces de prudenta. Pe cand, daca e obisnuit de mic sa infrunte niste situatii si sa faca niste alegeri (evident, pe masura lui, si controlate de adult) ii va fi mult mai usor sa ia hotararari in ceea ce-l priveste.

2081

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ÎNV. ȘTEFAN LUIZA ELENA PROF. ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR ȘCOALA GIMNAZIALĂ BILCIUREȘTI Ca părinte, cel mai minunant moment este acela când familia se întregește, adică apare un copil. Însă, acum drumul vieții se complică pentru că trebuie să îmi asum mai multe responsabilități. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Niciun părinte nu își dorește ca al său copil să dea dovadă de "proastă creștere", acasă sau în societate, firește ar fi ideal să fie un exemplu de bună purtare. Acest lucru nu este imposibil. Din punctul meu de vedere, ca și cadru didactic și părinte, avem de urmat doar câțiva pași simpli; câteva cuvinte "magice" care fac minuni în educația oricărui copil: TE IUBESC! SUNT MÂNDRU DE TINE! ÎMI PARE RĂU! TE IERT! TE ASCULT! ACESTEA SUNT RESPONSABILITĂȚILE TALE! POȚI FACE ASTA! Poate că, citindu-le, ne dăm seama că sunt lucruri banale, dar sunt cuvinte care mă ajută pe mine să alcătuiesc cât mai frumos și corect cei șapte ani de acasă. Și iată cum pot face aceste lucruri posibile: Iubește-l necondiționat și arată-i și spune-i asta zilnic! Iubește-l indiferent de cum arată de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi e seama lui și nu-l porecli; demonstrează-i acest lucru prin tandre sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări. Un copil astfel tratat nu va râde de slăbiciunea, defectul fizic sau de orice alt tip de dizabilitate a cuiva. Va face diferența, în timp, între râsul sănătos și spiritul de glumă și râsul care doare, deschide răni. Manierele nu se arată doar în fața adulților! Jocul îi pregătește pe cei mici pentru mai târziu, pentru „meseria" de adult. Tot prin joc exersăm comportamanetele corecte, astfel copilul își respectă partenerii de joacă, înțelege și se conformează regulilor specifice jocului. "Îmi pare rău" este o expresie magică! Pentru a o folosi trebuie să o audă la adulții din preajma lor, atunci va înțelege greșeala și exprimarea regretului și o vor folosi cu respect și deminitate. Te iert- tact și toleranță din partea unui părinte. Ai greșit "te iert" pentru că poți repara ceea ce ai făcut și pentru că nu se va mai întâmpla. Toate cuvintele noastre trebuie însoțite de exemple...vorbele fără fapte nu au valoare. Vorbește tot timpul și când ai ocazia cu copilul tău! Nu evita să dai explicații, să îi răspunzi la întrebări, chiar dacă acestea ni se par absurde. Nu te face că nul auzi! Timpul unui părinte este prea plin, dar asemeni unui pahar cu lichid se poate și goli. Vorbele îl ajută în exprimare, îl liniștesc și mai presus de toate te va considera cel mai bun prieten. Va ști să răspundă la întrebări, să-și exprime sentimentele și, mai ales, va învăța să-și aștepte rândul fără să întrerupă pe cel care vorbește. Va trebui, însă, ca părinte, să stabilim și să impunem niște reguli și limite ale comportamentului copilului. Diferă de la o vârstă la alta, dar atunci când va crește va putea să aibă un program adecvat. Ai încredere în capacitățile copilului tău Încurajează-l de câte ori ai ocazia, atunci când vezi că își dorește și se chinuie să facă ceva. Nu-l lăsa singur, vorbele de incurajare fac câte o minune. Astfel, când va crește va avea încredere în el, în capacitatea lui de a progresa.

2082

Din punctul meu de vedere, acestea sunt cele 7 "ingrendiente magice" care alcătuiesc poțiunea numită "cei șapte ani de acasă".

2083

Cei șapte ani de acasă Prof.înv.preșc: Ștefănică Bianca Ioana ,,Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală’’ Albert Einstein Educația unui copil constă în ceea ce trăiește copilul în familie, astfel cei șapte ani de acasă sunt foarte importanți deoarece aceștia reprezintă oglinda educației pe care adultul o oferă copilului său, iar acești ani prin regulile de comportament și educația oferită sunt definitorii pentru formarea lui ca om. Rolul celor șapte ani de acasă este acela de a forma copilul de azi în omul de mâine, deoarece în acești ani copilul învață să fie educat, învață bunele maniere și regulile morale care sunt cheia către adaptarea copilului în societate . În acești ani copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin învățare decât printr-un comportament conștient. De exemplu nu poți aștepta de la un copil să nu țipe prin casă, dacă unul din părinți țipă mereu.Vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziționarea normelor unui comportament social corect. Școala și alte medii educaționale sunt de asemenea foarte importante, deoarece aici copilul își consolidează normelor deja învățate în familie. În concluzie, rolul celor șapte ani de acasă este acela de a educa copilul, părinții având o mare influență asupra lui, transmițându-i propriile valori pe care urmează să le respecte și el odată cu integrarea în societate.

2084

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! P.i.p, Stegaru Ana-Maria, Ṣcoala gimnazială nr.2, Independenţa, Galaţi Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia.

2085

Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă”.

2086

Rolul familiei în educația copiilor Prof. înv. presc. Stica Cristina Manuela Gradinita P.P Nr.1 Orsova Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimânduși dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

2087

Ce înseamnă avea ”cei șapte ani de acasă” ? Profsesor învățământ primar Stîngă Lelia Viorica Școala Gimnaială ”Alexandru Ștefulescu” Târgu-Jiu, Gorj Mediul educaţional reprezintă acea componentă cu caracter predominant psiho-social a mediului în care se desfăşoară un proces educaţional mai mult sau mai puţin intenţionat, conştient, organizat, planificat. De aceea, în structurarea şi evoluţia mediului educaţional putem identifica grupuri psiho-sociale ca: familia, grupul de prieteni, de joacă, de vecini, instituţii ca: şcoala cu toate nivelele ei şi chiar societatea ca sistem, în totalitatea subsistemelor sale integrale. În aceste medii educaţionale se desfăşoară tipuri şi forme specifice de educaţie. Cele mai cunoscute forme ale educaţiei sunt considerate: eucația formală, educația non-formală și educația informală. O modalitate supraordonată acestor forme ale educaţiei poate fi considerată educaţia permanentă. Educaţia formală reprezintă procesul complex şi oficial de transmitere a cunoştinţelor teoretice şi practice, de asimilare a acestora de către copil în special şi de către om în general, într-un cadru instituţionalizat în instituţiile de învăţământ: preşcolar, şcolar, universitar, postuniversitar. Aceasta poate fi: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia religioasă, educaţia tehnică, educaţia profesională, educaţia fizică, educaţia sexuală, educaţia economică. Și noile educaţii: pentru mediu, pentru pace, pentru democraţie, pentru schimbare, pentru eficienţă sunt incluse tot în educația formală. Educația non-formală înseamnă acea educație realizată în afara formelor organizate în mod oficial, pentru un anumit gen de activitate: de comunicări ştiinţifice, vizite, excursii, drumeţii, tabere. Educaţia informală nu exprimă o educaţie fără caracter formativ, ci caracterul spontan al acestei influenţe educative. Ea este determinată de o serie de acţiuni socio-umane şi culturale, care includ efecte educaţionale spontane, involuntare, fără a ficonştientizate în mod expres. Educaţia informală este realizată prin: educaţia în familie, educaţia în grupul mic (de prieteni, de joacă, de vecini, de stradă), educaţia prin mass-media, educaţia prin activităţile socio-culturale sportive, educaţia prin muzee, expoziţii. De multe ori, când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea că ” nu are cei șapte ani de acasă”. ”Cei șapte ani de acasă” reprezintă educația pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Revenind la educația în familie, știm că familia reprezintă mediul educaţional primar și de bază pentru educaţie, care asigură prima socializare a copilului. Familia reprezintă grupul psiho-social care îndeplineşte mai multe funcţii: economică, de perpetuare a speciei, afectivă, educaţională. Dintre funcţiile familiei cea mai importantă este cea legată de creşterea şi educarea copiilor, formarea acestora pentru viaţă, dezvoltarea personalităţii lor pentru integrarea în activitatea social-utilă. Una dintre cele mai speciale funcţii ale familiei este funcţia de socializare. Familia reprezintă primul mediu socio-educaţional al copilului. Relaţiile dintre părinţi, dintre părinţi şi copii, relaţiile familiei cu alte familii, sau cu alte persoane exterioare familiei, generează primele modele comportamentale, primele repere valorice ale copilului. Ca urmare, este necesar ca aceste comportamente şi relaţii intra şi interfamiliale să fie predominant pozitive, de colaborare şi cooperare, şi nu negative, conflictuale şi insecurizante. Funcţia socială a familiei este prioritară pentru dezvoltarea imaginii şi conştiinţei de sine, pentru descoperirea şi antrenarea Eului social (pentru sine) în relaţie cu Eul pentru alţii, pentru antrenarea unor capacităţi şi abilităţi sociale cum ar fi: empatia, întrajutorarea, congruenţa socială. Funcţia educativă a familiei se manifestă prin actualizarea tuturor funcţiilor mentale specifice omului, prin formarea şi dezvoltarea deprinderilor, a priceperilor, a abilităţilor motrice, intelectuale, afective, volitiv-caracteriale, elementare (mersul, vorbirea, relaţionarea) prin însuşirea primelor cunoştinţe, prin dezvoltarea capacităţii copilului de a se supune unei reguli de a înţelege şi respecta un anumit cod moral şi comportamental.

2088

Specificul educaţiei în familie constă în caracterul ei predominant afectiv (prin intermediul unei metodologii specifice cum ar fi: metoda model-imitaţie; metoda persuasiunii, metoda explicaţieînţelegere, procedeul creditului personal). Este adevarat că vorbind despre ”cei șapte ani de acasă” ne referim a educația primită în familie, deși în acest moment copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede. Cu siguranță aceste forme educaționale în care copiii sunt încluși pot contribui considerabil la educația copilului. Rămane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca fiul/fiica sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate, să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. De multe ori, copiii care demonstrează că nu au ”cei șapte ani de acasă” sunt acceptați mai greu în anumite grupuri (școlar, de joacă sau sportiv), sunt considerați indisciplinați de către cadrele didactice și nu de puține ori chiar părinții se plâng de comportamentul acestora. Învățătorii și profesorii își doresc elevi care să aibă ”cei șapte ani de acasă”, adică, elevi care să salute, să aibă un comportament adecvat (în clasă, în public, în grupul de prieteni), să înțeleagă și să respecte normele sociale; elevi care să își recunoască greșelile, să dea dovadă de sincertate, corectitudine, tact și toleranță.

Bibliografie: Cerghit Ioan, ”Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri stiluri și strategii”, Editura Aramis Print SRL, București 2002; Cristea Sorin, ”Curriculum pedagogic”, Editura Didactică și Pedagogică, R. A., București 2008.

2089

EDUCAŢIA ÎN PRIMII ANI AI COPILĂRIEI STOEAN RODICA SIMONA GRADINITA CU P.P "DUMBRAVA MINUNATA", PLOIESTI Copilăria este cel mai frumos dar de la Dumnnezeu. Este o piatră rară pe care o primeşti când te naşti, este temelia vieţii fiecărui om, este rădăcina din care urmează să crească “arborele”, este începutul, este lumea de vis a poveştilor, este dragoste şi lacrimi de copil, este tot ceea ce poate fi mai frumos şi mai candid. Anii copilăriei ne sunt prinşi în suflet ca nestematele în colier. Îi purtăm în gând, în amintiri, în viaţa de zi cu zi. Da! Toţi, de vrem sau nu vrem, o purtăm cu noi. E bine de ştiut că în prima copilărie se pun bazele personalităţii, se formează comportamentele importante de adaptare la mediu, se realizează dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea biopsihosocială. Autorii, Ursula Schiopu şi Emil Verza în lucrarea “Psihologia vârstelor” susţin că dezvoltarea psihică a omului se realizează în trei mari cicluri ale vieţii: ciclul creşterii şi dezvoltării (1), în primii 20 ani de viaţă, ciclul adult (2), până la 65 de ani şi ciclul regresiei (3), de la 65 ani până la moarte. “Copilăria, ca primă etapă a vieţii, se întinde pe o perioadă de aproximativ 10 ani şi constituie etapa de maximă importanţă pentru întreaga dezvoltare ulterioară”i. Conform etapizării mai sus menţionate, perioada copilăriei se împarte în trei părţi: prima, între1-3 ani (antepreşcolară); a doua, între 3-6 ani (preşcolară) şi a treia, între 6-10 ani (şcolară). Caracteristicile fundamentale ale acesteia sunt: învăţarea conduitelor de creştere, autonomia, autosevirea, însuşirea de strategii de învăţare şi integrarea familială şcolară şi socială. Conform teoriei lui Piaget, primele stadii ale dezvltării copilului sunt: stadiul senzorio-motor, de la naştere până la 2 ani; stadiul preoperator, de la 2 la 7 ani şi stadiul operaţiilor concrete, de la 7 la 11 ani.ii În stadiul preoperaţional (2-7 ani) se dezvoltă limbajul copilului, vocabularul activ, se dezvoltă operaţiile gândirii, se realizează dezvoltarea sub raportul relaţiilor sociale, precum şi formarea deprinderilor de autoservire şi autocontrol ce permit dezvoltarea capacităţii de a stabilii relaţii de simpatie şi empatie cu celalţi. În accepţiunea noastră “Cei 7 ani de acasă” înseamnă a avea un comportament adecvat, de respect şi bună cuviinţă în raport cu cei apropiaţi, cu ceilalţi, indiferent de cultură, etnie, religie etc. Când un copil nu manifestă un comportament adecvat, cei din jur afirmă “Nu are cei 7 ani de acasă”. “De acasă”, referindu-ne nu la “locul” în care se realizează educaţia ci la cadrul educaţional familial, în perioada copilăriei, familia fiind o importantă componentă a sistemului educaţional, în acest sens apreciind că aceasta nu a reuşit să-l înveţe pe “micul prinţ” reguli de comportare civilizată. De când poate fi incepută educaţia? Din primele luni de viaţă. Familia reprezintă primul mediu de viaţă în care copilul începe să relaţioneze, să cunoască un stil de viaţă, un program cu drepturi şi obligaţii, învaţă să comunice, să exprime dorinţe, nevoi, impresii, să-şi perfecţioneze mişcarea, mobilitatea, să-şi consolideze autonomia şi încrederea în sine. Condiţiile armonioase din cadrul familiei, favorabile creşterii şi dzvoltării copilului, aduc un echilibru acestuia atât cu sine, cât şi cu ceilalţi. În acest sens putem puncta pe etapele de vârstă, caracteristicile dezvoltării psihosociale ale copilului şi influenta exercitată de familie asupra lui. Între 1 şi 3 ani dezvoltarea copilului se realizează sub “tutela” mamei şi totuşi relaţiile cu cei din jur devin complexe, acesta solicitând ca adultul să-i fie partener de joc. “Unii autori consideră că până la 3 ani omul achiziţioneză 60% din experienţa fundametală de viaţă (B.Bloom)[20] ”iii Copilul este nestatornic şi instabil, devine sensibil faţă de cei din jur, faţă de evenimente, conduitele nervoase alternează cu cele de echilibru, rezonanţa afectivă creşte. El identifică dispoziţia mamei, reacţionează la stări de bucurie, tristeţe, manifestă timiditate faţă de persoanele străine, realizează opoziţie faţă de ceilalţi, dar în acelaşi timp poate avea accese de simpatie şi bucurie. În această perioadă manifestă conduite de ataşament care se pot combina cu cele anxioase. “Cei 7 ani de acasă!” Da! Acum este bine de reţinut, comunicarea afectivă din familie poate influenţa evoluţia copilului. Acolo unde ataşamentul este mai slab sau mai puternic se creează experienţe afective nuanţate. Dacă persoana care are grijă de copil este mai puţin drăgăstoasă, poate declanşa anxietate, iar copilul se simte părăsit şi vinovat, dezvoltând comportamente nedorite. „Stările afective ale copiilor mici

2090

sunt intense, fără a fi profunde. Ele se multiplică, se diferenţiază şi se complică. Axul diferenţial afectiv al ambilor părinţi creează echilibrul în familie şi în comportarea copilului.”iv În a doua parte a copilăriei, copilul ia contact cu mediul grădiniţei deosebit de mediul familial şi cel social cu care era obişnuit. Comportamentul copilului este reglat în cadrul celor trei medii: familial, preşcolar şi social. Astfel, fiind pus în multe situaţii inedite şi antrenându-i procesele psihice, afective şi motivaţionale, se pun bazele personalităii copilului. Jocul este activitatea fundamentală a copilului. Prin simbolizările din cadrul lui se produce o decentralizare a psihicului de pe activitatea perceptivă pe cea socio-culturală. Comportamentele faţă de persoanele din jurul său, diferite ca vârstă şi profesie, se diversifică. În această etapă (3-6 ani) important este comportamentul părintelui şi al educatoarei. În mod constant copilul învaţă comportamente: cum să relaţioneze cu sine şi cu ceilalţi, cum să facă faţă unor situaţii de viaţă, fie ele armonioase, fie conflictuale, cum să exploreze, să experimenteze şi să soluţioneze. Asimilarea acestor comportamente se efectuează prin interacţiunea cu ceilalti: părinţii, copiii şi educatoarea. „Cei 7 ani de acasă” presupun şi formarea unor comportamente alimentare, de îmbrăcare şi igienă corecte, ce pot asigura dezvoltarea autonomiei copilului prin formarea de deprinderi şi obişnuinţe adecvate. Astfel, comportamentele alimentare corecte vizează o alimentaţie sănătoasă, formarea deprinderilor legate de utilizarea tacâmurilor, veselei şi a altor ustensile la masă, vizează ţinuta, modul de a servi, de adresare şi relaţionare cu ceilalţi. Carenţele în formarea conduitelor alimentare cum ar fi: consumul unor alimente nocive, mânuirea stângace a tacâmurilor sau nefolsirea lor, împrăştierea alimentelor pe masă, lipsa de atenţie faţă de comeseni, refuzul unui aliment, întârzierea la masă pot fi rezultatul existenţei unor tensiuni afective în familie, hiperprotecţia sau pemisivitate excesivă în îndeplinirea dorinţelor copiilor şi monotonia regimului alimantar. Îmbrăcămintea şi îmbrăcarea implică o serie de deprinderi şi norme de igienă. Copilul este dependent de părinţi din acest punct de vedere. Decizia de a alege îmbrăcămintea şi încălţămintea în funcţie de anotimp, de dimensiunile copilului, să fie curate, cochete şi agreate de acesta din urmă, aparţin părinţilor. Adultul asigură prin educaţie formarea deprinderilor de igienă. Gradul de dezvoltare a acestora este oglindit prin igiena alimentară, prin obişnuinţa de a spăla dimineaţa dinţii, faţa, urechile, gâtul, mâinile înaintea oricărei mese, după utilizarea toaletei, prin deprinderea de a utiliza şerveţele, hârtia igenică, de a face duş seară de seară şi baie în mod frecvent. Copiii învaţă toate acestea în funcţie de ce fac adulţii; comportamentul părintelui este modelul copilului. Dezvoltarea şi transformarea în obişnuinţe a acestor deprinderi (alimentare, vestimentare, de igienă etc.), precum şi realizarea interselor copilului sub îndrumarea adultului, contribuie la formarea imaginii de sine şi dezvoltarea încrederii în sine. „Cei 7 ani de acasă” concentrează toate cele prezentate mai sus şi nu numai. Expresia „Are cei 7 ani de acasă” certifică aspectele potrivit cărora copilul are însuşite elementele de bază pentru o bună adaptare socioculturală a viitorului adolescent, respectiv a viitorului adult. BIBLIOGRAFIE: Ursula SCHIOPU, Emil VERZA, Psihologia vârstelor, Editura Dedactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981 Graţiela SION, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţia Romînia de Mâine, Bucureşti, 2003

2091

Importanța celor șapte ani de acasă Profesor: Stoian Camelia Lorena Școala Gimnazială ''Mihai Eminescu'', Brăila, și Școala Gimnazială ''Ion Băncilă'', Brăila Cei șapte ani de acasă, sau inițierea în normele de politețe și bună conviețuire ale societății, reprezintă unitatea de timp și educație, deprinsă în mijlocul familiei, care pregătește copilul pentru o viață armonioasă de adult. Se presupune că în această perioadă se asimilează normele de bună purtare necesare comunicării în traiul de zi cu zi, atât acasă, cât și în mediul exterior. Copilul nu se naște cu aceste repere; ele îi sunt transmise de apropiații săi, la modul ideal, și sunt întărite prin modele comportamentale oferite de persoanele cu care intră în contact: părinți, bunici, rude, educatori, priteteni și alții. Cei șapte ani sunt esențiali pentru cunoaștere și înțelegere; ulterior, existența de adult va presupune practica continuă a acestor norme. Situații obișnuite sau inedite cu care se întâlnește pe parcursul dezvoltării sale emoționale și fizice pot funcționa ca niște stimuli în practicarea politeții elementare, ale cărei reguli variază în funcție de țară, regiune sau specific cultural. Acestea pot fi ipotetice (povești, fabule și pilde) ori reale, din interacțiunile cotidiene. De exemplu, nu se tolerează zgomotul fățiș la masă (sorbit, mestecat), pe când în cultura japoneză acesta poate fi considerat absolut normal. Tradițiile orale și scrise își au importanța lor în această modelare a comportamentului. Dincolo de a spune ''Bună ziua'', ''Mulțumesc'', ''Poftim?'', ''Îmi dați voie?'', copilul va prelua în timp și moștenirea culturală a familiei, a așezării și implicit a țării sale, fără de care s-ar simți lipsit de o parte a identității sale. Familia și grădinița pot colabora sub acest aspect, printr-o varietate de mijloace: vizite la centre culturale, spectacole, vizionări de material didactic, practica unor meșteșuguri și tradiții, mai ales legate de sărbători, momente coregrafice etc. Copilul exersează să fie atent la cei din jurul său, receptiv la nevoile lor, sensibil la stările acestora, mai presus de vorbele de respect pe care le învață. Își va afirma personalitatea în mod asertiv, respectând cutumele de bună creștere, dar fără a se înjosi și umili. Va ști să își prezinte ideile, să își fructifice aptitidinile, lăsând și celorlalți spațiu de manevră în dialog și conviețuire. Va face distincția între spațiul social și spațiul personal, așteptând la rândul său să îi fie respectate integritatea corporală și sufletească. Importanța și necesitatea celor șapte ani de acasă nu scade în raport cu vremurile, ci se adaptează după transformările societății. Poate că acum un secol – două nu se punea problema să cedezi scaunul unui vârstnic într-un mjloc de transport în comun și poate că, la trecerea unui interval similar, în care deplasarea va îmbrăca alte forme, acest gest banal va deveni irelevant, dar respectul și prețuirea de la baza sa se vor perpetua, chiar dacă în moduri noi. Educația pentru politețe, care trebuie să fie însoțită de manifestarea bunului simț, simțului dreptății și onestității, deschide calea educației pentru cultură, al cărei catalizator este bunul gust și simțul estetic bine orientat. Asimilarea corectă și timpurie a valorilor implică refuzul agresivității, a violenței asupra persoanelor, ființelor vii sau mediului. Copilul care crește frumos, fără a fi forțat și înjosit, va face bune judecăți de valoare la maturitate, va respecta viața în formele ei atât de diverse. Aplicarea educației prin forță are efectul contrar celui dorit; copilul va face ce spune adultul numai din obligație, fără convingere. Degeaba ''predăm'' moderația și respectul, dacă noi ca părinți și educatori nu le afișăm în mod constant, dacă faptele noastre sunt contradictorii, copilul va prelua ceea ce vede și aude de la noi, chiar dacă ne-am străduit să-l învățăm binele și adevărul. De aceea este foarte important nu numai să așezăm reguli de conduită în capul copilului în primi săi ani de viață ci mai ales cum facem acest lucru, în funcție de fiecare etapă a dezvoltării sale, pentru ca ele să devină convingeri, atitudini și valori perene.

2092

2093

Combaterea viciilor comportamentale prin comunicare eficientă în cadrul familiei Înv. Stoian Cristina Liceul Teoretic Murfatlar Familia, şcoala şi biserica reprezintă ‘’sanctuare‘’ sau “creuzete“ în care copilul creşte, se dezvoltă, se instruieşte şi se educă pentru a se forma ca om şi a reuşi pe deplin in viaţă. Din timpuri vechi, educaţia copiilor era considerată indispensabilă omului, la fel ca aerul, hrana si apa. Familia i-a învăţat dintotdeauna pe copii cum să se poarte in societate si in natură, cum să se raporteze la ceilalţi semeni. Comportamentul acceptat în familie încă de la cea mai fragedă vârstă se constitiue într-o componentă esenţială a educaţiei. Pe ansamblu, educaţia primită acasă reprezintă un sistem complex si unitar, care cuprinde mai multe dimensiuni corespunzătoare principalelor laturi ale personalităţii umane: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia fizică, educaţia estetică, educaţia tehnologică, educaţia pentru sănătate etc. Aceste dimensiuni se află în raporturi de interdependenţă şi complementaritate, conferindu-i educaţiei un caracter sistemic, deschis si dinamic. Un pas important pe care toţi membrii familiei trebuie să-l facă pentru asigurarea unui climat propice dezvoltării copilului este acela al renunţării la anumite obiceiuri dăunătoare sănătăţii, cunoscut fiind faptul că cel mic va copia o mare parte din obiceiurile părinţilor şi bunicilor săi. Fumatul, obicei deosebit de dăunător şi care constituie o problemă de sănătate mondială, a devenit centrul unei vaste campanii de prevenire si combatere în special din momentul in care cercetarea medicală a ajuns la concluzia ca tutunul şi implicit fumatul stau la baza unui flagel teribil al omenirii, cancerul pulmonar. Cu certitudine, tutunul dăunează atat celor sănătoşi, cât mai ales bolnavilor. El devine un drog pentru organism, astfel încât dependenţa de acesta se manifestă, cu mici particularităţi, ca orice dependent de adevăratele droguri. S-a constatat ca flagelul fumatului s-a extis în ultimul deceniu. A crescut considerabil numarul adolescenţilor care încep să fumeze de timpuriu: la fiecare două minute un adolescent îşi începe “cariera” de fumător. Alcoolul, după cum se ştie sau ar trebui să se ştie, nu face parte din structura biologică a organismului uman, deci nu-i este indispensabil omului. Tocmai din acest motiv se ajunge, prin consum repetat, la dependenţă fizică si psihică faţă de alcool. Obiceiul de a consuma alcool, cândva propriu bărbaţilor maturi, tinde a deveni şi un obicei al tinerilor. In faţa unor astfel de situaţii, rolul familiei, al şcolii şi al societăţii este hotărâtor. Atât bogaţia cât şi sărăcia pot duce -pe cai diferite- la una dintre gravele probleme cu care se confruntă omenirea: malnutriţia. S-a confruntat ieri, se confruntă azi si e foarte probabil ca şi mâine, dacă nu vor fi găsite modalităţi de a o preveni sau de a o combate. Relaţia dintre nutriţie, ca proces biologic şi boală/deficienţă în dezvoltarea intelectuală este mult mai bine înţeleasă astăzi decât în trecut, deoarece avem acum la îndemâna suficiente dovezi că modul în care ne alimentăm are un impact enorm asupra sănătăţii noastre. Mediul natural în care trăiesc animalele si plantele suferă cu timpul modificări biologice, fizice si chimice importante, capabile să le inducă acestora unele mutaţii genetice care pot să devină nocive pentru omul care le consumă. Totul este să fie adoptată o alimentaţie echilibrată şi raţională, care sa întreţină starea de sănătate, de bine psihic si fizic al tuturor membrilor familiei. Părinţii, medicii si - mai apoi- profesorii au rolul de a-i antrena pe copii in discuţii legate de fumat şi deai face să înţeleagă că deciziile pe care le iau ei acum vor avea consecinţe atât pe termen scurt cât şi pe termen lung şi că le-ar putea afecta enorm visele si scopurile in viaţă. BIBLIOGRAFIE: 1.Bucur Gh-Eug., Popescu O.-Educatia pentru sanatate in familie si in scoala ed.III, Bucuresti 2004;

2094

2.Goldman Jane-Ghidul adolescentului,traducere, Ed.National, Bucuresti 1996; 3. Ivan S-Natura, un medic pentru toti, Ed.Coresi, Bucuresti, 1999; 4. Voiculescu M-Medicina in familie, Ed.Medicala, Bucuresti, 1975;

2095

ROLUL FAMILIEI ÎN FORMAREA UNEI PERSONALITĂŢI DE SUCCES Prof. LIDIA STOIAN G.P.P. CASTELUL MAGIC PITEȘTI, JUD. ARGEȘ „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Dezvoltarea personalităţii copilului are loc în prezenţa şi sub influenţa a trei mari grupe de factori determinanţi, care se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii diferite, pun în valoare anumite aspecte ale personalităţii. Cele trei grupe mari de factori sunt :ereditatea,mediul şi educaţia. În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume-omul de caracter”.În familie, copilul îşi face pregătirea pentru viaţă. Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei .Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de comunicare,contribuind pregnant la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Familiile dezorganizate au o influenţă haotică, fluctuantă. Familia are datoria de a facilita socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate umană caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane. Ca mediu social, familia reprezintă locul în care copilul este îngrijit, educat,educaţia în familie precedând-o pe cea instituţională. Copilul, în primii ani de viaţă este dependent de părinţi, iar aceştia nu trebuie să fie preocupaţi doar de latura fizică a îngrijirii lui,ci să aibă în vedere educaţia psiho-socială, corelând posibilităţile fizice cu cele psihice. Educaţia în familie pune bazele dezvoltării psihice a copilului, iar educaţia sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluţia fizică,urmărindu-se concomitent educaţia intelectuală, morală în scopul formării caracterului. Cel mai important rol în evoluţia psihică a copilului îl au exemplele pozitive de acasă, deoarece la această vârstă,rolul exemplului este foarte important. De familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului. Primele impresii despre lume şi viaţă, despre fenomene din natură şi societate, copilul le primeşte din familie. Astfel, prin comunicarea continuă cu membrii familiei, el îşi însuşeşte limbajul, care cu timpul devine un puternic instrument al dezvoltării sale psihice. Părinţii vor fi atenţi la felul cum pronunţă copiii cuvintele, le vor corecta vorbirea,le vor îmbogăţi vocabularul, îi vor învăţa să se exprime corect şi coerent. Ei trebuie să acorde o mare atenţie întrebărilor copiilor,semn sigur al dezvoltării lor intelectuale, al manifestării active a setei de cunoaştere,al curiozităţii lor cu privire la originea lucrurilor din jur. În familie copiii îşi însuşesc primele cunoştinţe,îşi formează primele reprezentări şi dobândesc experienţe morale. Părinţii îi învaţă de timpuriu să înţeleagă ce este „bine”şi ce este„rău”, ce este „permis”şi ce este „interzis”. Pentru unele fapte şi acţiuni, copiii sunt încurajaţi şi lăudaţi, iar pentru altele sunt dojeniţi de către părinţi. Procesul educării morale a copilului este de lungă durată, deşi începe încă din familie. Deprinderile de comportare civilizată, atitudinile copilului faţă de alţii exprimă de fapt atmosfera morală în care el a fost crescut în familie,sfaturile şi îndemnurile pe care le-a primit de la părinţi, exemplul personal pe care i l-au dat prin atitudinile şi faptele lorde conduită. Unii părinţi nu înţeleg că adesea copilul este incorect nu pentru că ar vrea să se abată de la reguli, ci pentru că nu ştie cum trebuie să se comporte, nu dispune de experienţa morală necesară, nu cunoaşte cerinţele faţă de comportarea lui. În educarea copiilor, un rol foarte mare îl are stabilirea unor relaţii juste între membrii familiei. Ceea ce trebuie să caracterizeze relaţiile dintre părinţi şi copii este stima reciprocă dintre aceştia, dragostea părintească raţională faţă de copii,consecvenţa şi unitatea cerinţelor pe care le formulează

2096

părinţii şi ceilalţi membri ai familiei faţă de copii,exemplul personal pe care îl dau cei mari prin atitudinile şi faptele lor, încât devin pentru copii un exemplu de urmat. Desigur,părinţii îşi iubesc copiii, le poartă de grijă,muncesc pentru ei şi participă la toate bucuriile şi supărările lor, dar această dragoste nu trebuie să fie oarbă. Părinţii care se manifestă astfel faţă de copiii lor, îi scutesc de orice efort, le satisfac toate capriciile , nu se bucură de nici un fel de respect şi autoritate în faţa acestora. Experienţa educaţiei în familie arată că acolo unde copiii sunt scutiţi de orice fel de griji şi eforturi, ei devin egoişti, nu-şi iubesc cu adevărat părinţii, se înstrăinează de ei şi nu le dau o mână de ajutor atunci când se întâmplă să treacă prin unele încercări. O problemă aparte a educaţiei în familie o constituie copilul unic. Nu e de mirare că părinţii concentrează toată grija şi dragostea asupra singurului lor copil. Dar această dăruire afectivă, pe deplin explicabilă, trebuie totuşi supusă unui control raţional. Părinţii sunt datori să-i găsească copilului tovarăşi de aceeaşi vârstă cu el. Ei nu trebuie să-l „acopere”, săl silească să-şi petreacă timpul numai în preajma lor. A-l priva pe copil de posibilitatea de a se juca cu alţi copii, înseamnă a-l lipsi de bucuriile vieţii. Nici un copil nu poate să crească sănătos , sub aspectul intelectual şi moral, dacă nu se dezvoltă în colectiv şi prin colectivul de copii. Având în vedere că anii copilăriei sunt şi anii grădiniţei, specificul muncii educative din grădiniţă presupune şi organizarea unor activităţi cu familiile copiilor, nu fiindcă acestea ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor lor educative, ci pentru că, de foarte multe ori, nu ştiu sau nu pot face acest lucru în condiţii corespunzătoare. Rolul familiei nu se poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil, la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzut ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională instituţionalizată. În concluzie, familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice,mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate.

2097

Cei 7 ani de acasă Stoica Alexandra Literatura de specialitate ne spune că cei 7 ani de acasă se referă la parcursul copiilor în mediul familial şi ce se întâmplă în această perioada poate avea efecte asupra acestora pe viitor, când aceştia devin adulţi (fie îi va afecta negativ fie îi va influenţa pozitiv). Broderick (1983, apud Băran-Pescaru) subliniază că familia este structura umană evolutivă cea mai puternică; ea va persista mai mult decât oricare alt sistem deoarece poartă cu sine elemente de cultură şi civilizaţie. Abordarea familiei ca sistem, scoate în evidenţă principiile sale fundamentale de funcţionare (Schafer, apud Bonchiş, 2011 Psihologii susţin că după naştere copilul plânge pentru satisfacerea nevoilor, iar aceasta este singura formă de comunicare a copilului, iar această nevoie trebuie satisfăcută; în caz contrar apar frustrările, chiar şi de la această vârstă fragedă. Afectivitatea, ce este la început centrată pe complexele familiale, îşi va lărgi paleta pe măsură ce se multiplică raporturile sociale. De menţionat este faptul că mediul familial este primul mediu cu care copilul ia contact iar folosirea părintelui drept model pentru el, este inevitabil prin procesul de imitare (proces specific acestei vârste). Dacă ne uităm peste psihologia vârstelor, şi etapele de dezvoltare ale copilui, găsim familia în fiecare etapă şi de asemenea ea reprezintă un pion important pentru o dezvoltare armonioasă. Tina Creţu în lucrarea sa Psihologia vârstelor ne spune că un copil se dezvoltă din punct de vedere fizic şi psihic sub ochii familiei, iar aceasta joacă un rol important în viaţa copilui, cel mai important. Fie că este vorba de dezvoltarea limbajului, a memoriei, a deprinderilor, percepţiilor etc , nu uităm că familia este cea care îl călăuzeşte pe micuţ. Pentru a continua articolul ar trebui să ne concentrăm pe tema acestuia : Importanţa celor 7 ani de acasă, dar ce importanţă mai are această temă dacă nu mai există 7 ani care să fie petrecuţi în sânul familiei? Ce ne facem dacă cei 7 ani de acasă se transformă în 2 ani urmând apoi programe prelungite de creşe, grădiniţe şi urmând şcoala? Cum reuşeşte părintele să se conformeze cu acest program de 7 ani de acasă? Când vorbim despre cei 7 ani de acasă vorbim în principal de părinţi, de relaţia pe care o au aceştia cu ai lor copii, exemplele pe care aceştia le dau prin propriul lor comportament, relaţia de afecţiune faţă de aceştia care nu presupune răsfăţarea copiilor prin bunuri materiale. Părintele este pus în fiecare zi în postura de a-şi condiţiona copilul pentru a obţine un anumit comportament, iar pentru aceasta foarte uşor, el cedează oferindu-I bomboane, jucării, sau laude de moment. O carte de descrie foarte bine cum să evităm recompensarea unui comportament prin buline, bomboane, etc este: Pedepsiţi prin recompense de Alfie Khon, aceasta ne arată cum această cultură în care utilizarea recompenselor este profund înrădăcinată. Ele oferă părinţilor modalitatea cea mai simplă şi tentantă de a manipula pentru a obţine ce îşi doresc, aşadar grijă mare părinţi, s-ar putea ca într-o zi să regretaţi bomboanele de azi pentru o postură “demnă” de mers prin magazine sau jucăria de pluş cumpărată doar pentru a scăpa de o tăvăleală zdravănă sub ochii clienţilor terifiaţi care îşi dau cu părerea despre cum să îţi creşti propriul copil. Curaj, dragi părinţi, sunteţi mai buni de atât, vreţi să petreceţi timp constructiv cu copilul dumneavoastră, vreţi să îi oferiţi toată afecţiunea din lume şi mai ales vreţi ca copilul dumneavoastră să se comporte model, deci fiţi model pentru ei. Ce importanţă au aceşti 7 ani de acasă, dacă nu sunt petrecuţi activ, în prezenţa familei? Cum poate părintele să îi influenţeze creşterea, dacă acesta nu este prezent fizic, iar aici mă refer la acele cazuri în care după 8 ore de creşă sau grădiniţă copilul este dus de gura acestuia în parc, iar părintele butonează un telefon, sau despre o altă situaţie în care copilul foloseşte tableta pentru a scăpa părintele de alte întrebări interminabile… Părinţi, mergeţi la service pentru că TREBUIE, dar atunci când vă întoarceţi la copii, fiţi prezenţi, au nevoie de voi, fie că este vorba de o oră, sau uneori chiar mai puţin, fie că este vorba de baia de dinainte de culcare, sau povestea inventată pentru a mai lua o gură de mâncare înainte de plecare. Fiţi exemplu pentru copiii voştri iar aceştia vă vor urma în toate.

2098

Bibliografie: Alfie Khon, Pedepsiţi prin recompense, Ed. Multi Media Est Publishing, 2014 Tinca Creţu, Psihologia Vârstei, Ed. Polirom, 2009 Piaget Inhelder, Psihologia copilului, Ed. Cartier, 2004 Webografie: http://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-marcheazatotdeauna-explicatiile-psihologilor-1_553e4f3dcfbe376e359c73dc/index.html http://adevarul.ro/locale/zalau/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-pas-pas-greselile-familie-marcheazatotdeauna-explicatiile-psihologilor-1_553e4f3dcfbe376e359c73dc/index.html

2099

Bunele maniere se învaţă! Înv. Stoica Ancuța-Paula Şcoala Gimnazială ,,Elena Doamna” Tulcea „Copilul nu datorează părinţilor viaţa, ci creşterea” spunea Nicolae Iorga. Parafrazând, voi spune că elevul nu datorează şcolii doar instrucţia, cât, mai ales, educaţia. Trăim într-o lume care se autocaracterizează ca fiind modernă şi civilizată. În această societate evoluată şi informatizată, relaţiile sociale par să se bazeze, mai degrabă, pe aroganţă, tupeu, violenţă verbală şi fizică, decât pe valorile morale pe care le-au promovat înaintaşii noştri: bună cuviinţă, politeţe, curtoazie, respect etc. Elevul, ca orice persoană, este un actor social, prin apartenenţa sa la diferite grupuri şi prin relaţiile pe care el le stabileşte în cadrul acestora, fiind astfel implicat de la o vârstă foarte fragedă în viaţa socială. Din această perspectivă, trebuie să reconsiderăm rolul familiei şi al şcolii în procesul de socializare a copilului, prin iniţierea sa în practicarea unui comportament bazat pe regulile bunei purtări, atât în familie, cât şi în comunitatea în care trăieşte. Pornind de la aceste considerente, cred că este absolut necesar să ne întoarcem la esenţa educaţiei, la „cei şapte ani de acasă”, pe care şcoala are datoria să clădească, în parteneriat cu familia, omul frumos la suflet şi în purtare. „Arta de a trăi frumos în toate împrejurările vieţii” poate fi învăţată şi practicată în viaţa de zi cu zi, prin raportarea la ceea ce convenţional recunoaştem şi numim „codul bunelor maniere” sau „codul manierelor elegante”, un set de reguli ce trebuie respectate în diferite situaţii sau locuri în care ne putem afla la un moment dat. Se întâmplă, uneori, să ne întrebăm ce atitudine sau ce comportament trebuie să adoptăm în relaţiile cu semenii. Probabil că cele mai frecvente întrebări se referă la felul în care trebuie să ne comportăm în familie, la masă, între prieteni, la spectacole sau în vizite. Este, oare, necesar să folosim cuvintele „te rog” şi „mulţumesc” în cadrul familiei? Cum trebuie să mă comport la masă? Între prieteni se acceptă orice fel de limbaj? Trebuie să salut o cunoştinţă, chiar dacă pare că nu m-a văzut? Pe cine trebuie să salut la şcoală? E obligatoriu să mă prezint atunci când vorbesc la telefon? Când şi faţă de cine trebuie să-mi cer scuze? În vizită pot merge oricând şi oricum? Când merg la un spectacol, este importantă ţinuta? Conform dicţionarului, manieră înseamnă un mod de comportare corectă şi cuviincioasă, comportament conform regulilor bunei-cuviinţe. Politeţe, amabilitate, bună-cuviinţă sunt sinonime care lămuresc, într-o formă concisă, această noţiune. Codul bunelor maniere este un ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. Respectarea acestor reguli de comportament în societate, menţine echilibrul social. Cu toate acestea, în comunitate există mai multe categorii de oameni: oameni care respectă cu stricteţe codul bunelor maniere, oameni care cunosc codul de conduită dar nu îl respectă din diverse motive, precum şi oameni care sunt lipsiţi de maniere, fiindcă trăiesc într-un cadru nefavorabil dobândirii unei educaţii alese. Bibliografie Post , Peggy - ,,Codul bunelor maniere pentru copii,, Editura Corint Junior, Bucuresti , 2005 Armes, Nicolae - ,,ABC-ul comportarii civilizate",Ceres, Editura Bucuresti, 1990 Marinescu, Aurelia - ,,Codul bunelor maniere astazi", Editura Humanitas 1999

2100

CEI SAPTE ANI DE ACASA!!! Profesor inv.prescolar: Stoica Daniela Gradinita P.P Nr 44 Constanta Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. ,,Cei sapte ani de acasa” este perioada de timp considerata ,,culmea achizitiilor”, este una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. .Se numesc ,,cei sapte ani de acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Părinţii fiind modele pentru copii. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” avand ,,cei sapte ani de acasa” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină o conversaţie, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul pentu cei de la masa şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa în timp, între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Fii tu un exemplu. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Explică-i despre bunele maniere în public .Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl

2101

supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2102

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar: Stoica Gabriela Şc. Gimn. ,,C. Ivănescu” Poşta Cîlnău, jud. Buzău ,,…Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau dacă voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educămă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume.” (Din Child s Appeal, Mamie GeneCole) Expresia care face referire la cei şapte ani de acasă este deja cunoscută tuturor. ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant- Dicţionar de simboluri). Sunt şapte zile în săptămână care înseamnă încheiere şi un nou început. Modelarea copilului se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Aşa cum planetele orbitează în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta. Spre fiecare ,,minunea” îşi întinde mânuţele şi împrăştie iubirea sa caldă şi sinceră, dar are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce-i pot tulbura privirea senină şi creşterea. Părinţii au o mare influenţă asupra copiilor în primii şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei o dată cu intrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să fie oameni respectuoşi şi demni de respect la rândul lor. Dezvoltarea personalitîţii copilului are loc în prezenţa a trei mari grupe de factori determinanţi: ereditatea, mediul şi educaţia, factori care se află într-o relaţie de interdependenţă şi care, în proporţii diferite, pun în valoare aspecte ale personalităţii. În actul de educare al copilului, familia a fost şi este considerată factor prioritar şi primordial deoarece în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie ,,în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter” (Loisel). Contribuţia familiei este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic şi scade pe măsură ce etapele de creştere înaintează pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia contribuie la satisfacerea trebuinţelor copilului încă din primii ani de viaţă, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, ajutând la socializarea copilului, la dezvoltarea conştiinţei şi a conduitelor morale. Relaţiile copilului cu familia sunt de durată, consistente, fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului şi înţelegerea. Familia are datoria de a facilita socializarea copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de societate, fiind prima colectivitate caracteristică omului şi absolut necesară devenirii umane. Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile de faţadă care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Când vorbim de cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere şi regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Baza formării unui comportament adecvat al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat iar această siguranţă îi deschide calea spre învăţătură şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Educarea într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să fie însuşite cu uşurinţă. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, deoarece el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 ani, la 7 ani. Dacă la 2 ani nu face diferenţa între ce este bine şi ce este

2103

rău, de la 3 la 5 ani începe să fie capabil să-şi împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau unul rău. Acum este momentul să-l învăţăm bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este un proces de durată, care va prinde contur zi de zi, cele mai bune ocazii fiind întâmplările petrecute în spaţiul familial. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Este important ca ambii părinţi să fie consecvenţi în educarea copilului, să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare, să nu uite că şi adulţii greşesc uneori. Familia are misiunea de a realiza o dezvoltare armonioasă a tuturor capacităţilor fizice, mintale şi afective ale copilului, trebuie să canalizeze interesul şi înclinaţiile şi să-l ajute să-şi formeze, încetul cu încetul, adevărata lui personalitate. BIBLIOGRAFIE: Vrăşmaş, E. A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura Aramis, 2002 Vrăşmaş, E. A., Educaţia copilului preşcolar, Bucureşti, Editura Pro Humanitate, 1999 Bunescu, Ghe., Educaţia părinţilor în lume, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1972

2104

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI ... DE ACASĂ Prof. Stoica Ioana Roxana Grădinița PN “Lumea copiilor” (Gr. PN Nr. 2). Lupeni ,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole) În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva ,,sfaturi” în acest sens: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut.

2105

Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. BIBLIOGRAFIE: 1. . Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

2106

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ INSTITUTOR, STOICA IONELA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 LOC. MĂCIN- JUD. TULCEA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”(Eugen Heroveanu) Cu toţii ne amintim cu plăcere şi cu nostalgie de copilărie.. Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei ,vârsta viselor fără graniţă, vârsta care trăiește prin flori și se exprimă prin exclamaţii. Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec, reprezentând o modalitate prin care copiii pot descoperi lumea înconjurătoare şi totodată minunatele lucruri pe care copilăria le poate oferi. Aceste elemente se află într-o legătură foarte strânsă: prin joc, copiii descoperă lumea, iar adulţii se întorc la perioada copilăriei, redescoperind acea vârsta a inocenţei şi anume copilaria. Copilăria nu ne-o poate lua nimeni şi oricând ne putem întoarce la amintirile ce stau prăfuite în sufletele noastre, atunci când simţim că totul se depărtează de noi. De aceea copiii trebuie să reînveţe să trăiască momentele unice ale copilăriei astfel încât să-şi amintească cu drag de ele . În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. Necesitatea educării copiilor pentru a face fata exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul vieții, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o ofera copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Sunt necesare introducerea unor reguli de bază în educația și creșterea copilului în primii 7 ani de viață. Învață-l să se poarte frumos cu cei cu care interacționează; Comunicarea cu copiii este foarte importantă pentru a se dezvolta sănătos; Respectarea unor reguli și limite în comportamentul său; Copilul trebuie lăsat să se bucure de copilărie; Copilul trebuie lăsat să socializeze , să se distreze, să se relaxeze și să se joace din plin; Ajută-l să își exprime emoții, sentimente; Petrece cât mai mult timp cu el ,arătându-i căt de mult îl iubești; Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la școală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă.

2107

În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2108

“Cei şapte ani de acasă” Prof. Înv. Preşcolar Stoica Oana Elena Grădiniţa P. N. Nr. 2 Şotânga, Judeţul Dâmboviţa “Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. (Child’s Appeal) În procesul instructiv – educativ, rolul cadrului didactic este esenţial, el reprezentând “magicianul” de care depinde, în cea mai mare măsură, informarea şi formarea viitorilor profesionişti care pot contribui, în mod hotărâtor, la progresul societăţii în care trăim. A fi cadru didactic înseamnă o foarte mare responsabilitate, dar şi posibilitatea de a exercita o activitate deosebit de frumoasă. (Paraschiva, A.M., 2007, p. 10) Şcoala creează copilului condiţii directe şi indirecte de a intuit existenţa altor tipuri de familie decât a sa, şi de a face comparaţii. (Şchiopu, U., Verza, E., 1997, p.195) Fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte deplin. Tot ceea ce ştim, credem şi gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el. Cu cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune. În educaţie nu există reţete, există experienţă acumulată, idei, teorii bazate pe cercetări noi, practice confirmate care şi-au demonstrat în timp eficienţa, valori, principii, reguli. Succesul educaţiei se bazează pe adaptarea demersului educaţional la nevoile individuale ale fiecărui copil. (Ghid de bune practici, 2008) Datorită faptului că în procesul instructiv-educativ se lucrează cu personaliţăţi în formare sau deja formate, cadrul didactic trebuie să găsească cele mai bune soluţii pentru ca activitatea pe care o desfăşoară cu elevii / preşcolarii să se finalizeze prin posibilitatea acestora de a se integra eficient la condiţiile mediului, cu ajutorul cunoştinţelor şi informaţiilor pe care le deţin, dar să urmărească şi dezvoltarea armonioasă a acestor indivizi din punct de vedere psihologic şi social. “Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature, iar prin joc copilul îşi modelează propria statuie”. (J. Chauteau, 1967) Pentru copil aproape orice activitate este joc, prin joc el anticipează conduitele superioare. Pentru copil “jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este sintagma, atmosfera în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în consecinţă, poate să acţioneze” (Ed. Claparede, 1936). Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei şi a candorii. Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec, reprezentând o modalitate prin care copii pot descoperi lumea înconjurătoare şi totodată minunatele lucruri pe care copilăria le poate oferi. Aceste elemente se află într-o legătură foarte strânsă: prin joc, copii descoperă lumea, iar adulţii se întorc la perioada copilăriei, redescoperind acea vârstă a inocenţei. Datorită acestui lucru jocul a devenit adiacent unei alte teme şi anume copilăria. Copilăria este inima tuturor vârstelor. Această afirmaţie se referă la vârsta inocenţei. Copilăria este vârsta când omul începe să devină conştient de existenţa lui pe lume, când începe să exploreze mediul înconjurător şi să facă eforturi să-l înţeleagă. Este perioada existenţei umane, marcată de fascinant, de bucurie şi de vis. Copilăria constituie nucleul originar al existenţei fiecărei persoane în parte. Pe de o parte, copilăria este momentul iniţial al vieţii omului. În fiecare persoană rămâne o parte din copilărie, din vârsta cea fericită, un moment la care ne raportăm şi pe care încercăm, de-a lungul existenţei, să-l întregim şi să-i dăm valoare prin experienţele ulterioare. De exemplu, experienţele care au marcat negativ viaţa unui om în copilărie se cer rezolvate în viitor. De asemenea, cele pozitive ne permit împlinirea la maturitate. Pe de altă parte, copilăria este un reper fundamental pentru un om atunci când acesta devine adult. În concluzie, copilăria este inima tuturor vârstelor, pentru că este cea mai fascinantă perioadă a vieţii, la care se raportează mereu în existenţa lui ulterioară.

2109

Expresia celor “7 ani de acasă”, pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care această perioadă o are în evoluţia psihică a copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social şi cultural din care face parte asimilând modele de viaţă şi experienţe. Solicitările complexe şi diversificate ale mediului social determină dezvoltarea bazelor personalităţii, dezvoltarea capacităţii de cunoaştere şi a comunicării. Integrarea copilului în colectivitate devine o condiţie esenţială a stimulării şi folosirii optime a potenţialului său. Grădiniţa devine astfel unul din factorii cheie ai dezvoltării copilului în această perioadă de vârstă. Copilul se descoperă din ce în ce mai mult pe sine, realizând că este identic cu ceilalţi. Tot în această perioadă conştientizează că propriile acţiuni (comportamente) produc anumite reacţii în mediul lui de viaţă sau altfel spus avem de a face cu o primă formă de responsabilitate. Tot ceea ce face, ce spune se realizează şi se exprimă în atitudini. Copilul se joacă, participă la acţiunile celorlalţi relaţionându-se cu ei. Toate acestea îi creează copilului satisfacţie, bucurii şi trăiri intense pe plan afectiv. Lipsa grijilor, fericirea acestei perioade a condus la denumirea de “vârsta de aur a copilăriei”. (Vlaicu, C., 2011, p. 37) Bibliografie: Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997; Paraschiva, A. M., Psihologia Educaţiei, Editura Printech, Bucureşti, 2007; Barbu, H., Mateiaş, A., Rafailă, E., Popescu, E., Şerban, F., Pedagogie Preşcolară, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995; M.E.C.T., Ghid de bune practici, Bucureşti, 2008; Vlaicu, C., Psihologia vârstelor, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.

2110

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Profesor Înv. Preșcolar STOICA SIMONA-ALINA Grǎdinița P.P. Nr. 3 Mangalia Aceşti atât de invocaţi, lăudaţi sau blamaţi „şapte ani de acasă” reprezintă blazonul cu care copilul pleacă în lume, „zestrea” care îl însoţeşte toată viaţa. Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au loc în „cei şapte ani de acasă”, trebuie să aprofundăm problemele complexe şi de o importanţă covârşitoare ale educării copiilor în această perioadă, insistând asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi trebuie să le aibă atât părinţii cât şi educatorii pentru a facilita şi a favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată si sistematică a celor mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente. Nu putem oferi soluţii universal valabile, doar putem veni cu sugestii, să prezentăm modele, să interpretăm situaţii, să oferim exemple, să încurajăm sau să tragem semnale de alarmă, fiind convinşi că întotdeauna şi în orice domeniu, cu atât mai mult în cel educativ, este mai uşor să previi decât să corectezi. Trăim într-o perioadă marcată de schimbări rapide, suntem puşi în faţa provocărilor de a ne adapta unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum era în trecut. În această situaţie, este necesar să acordăm o mai are atenţie dezvoltării comportamentului emoţional şi a celui social al copiilor. Studiile indică faptul că acei copii care au dezvoltate abilităţile sociale se vor adapta mai bine la mediul şcolar, vor avea rezultate mai bune. Copiii cu abilităţi sociale slab dezvoltate (copiii care se comportă agresiv, fizic sau verbal, copiii care au dificultăţi de a se integra într-un grup) prezintă o probabilitate crescută de a dezvolta probleme de comportament. Lucrurile nu se desfăşoară la fel în cazul tuturor copiilor. Dacă un copil este caracterizat printr-un temperament energic, soluţia nu este să îl „liniştim”, ci să-i oferim activităţi stimulative de epuizare „sănătoasă” a surplusului de energie. Poate ar trebui să ne întrebăm în ce măsură adulţii prezenţi în viaţa copilului oferă un model clar de autostăpânire. În multe cazuri, adultul are obligaţia de a se schimba întâi pe sine pentru a oferi copilului un model adecvat. Totuşi, dacă este prea neastâmpărat, prezentând un temperament coleric, nu înseamnă că poate fi lăsat să se manifeste în consecinţă. El trebuie învăţat sa respecte reguli de conduită morală. Pe de altă parte, o disciplinare „excesivă” este in mod sigur dăunătoare copilului, antrenând efecte nedorite, precum stoparea iniţiativei, a creativităţii si pierderea încrederii in sine. Copiii trebuie să înveţe că toate comportamentele noastre au consecinţe asupra celorlalţi şi de aceea pe unele dintre ele le modificăm. În cadrul interacţiunilor sociale (copii-adulţi, copii-copii), copiii îşi dezvoltă anumite abilităţi de relaţionare şi învaţă noi comportamente. Ei au nevoie permanentă de ghidare din partea adulţilor în ceea ce priveşte recunoaşterea şi respectarea regulilor de comportament în diferite situaţii sociale. Regulile au rolul de a preveni apariţia unor probleme de comportament. Focalizarea pe ceea ce face bine copilul este mult mai eficientă în dobândirea comportamentelor sociale adecvate şi în estomparea comportamentelor problematice, decât utilizarea pedepselor. În grădiniţa de copii, formarea grupei de preşcolari reprezintă actul fondator al socializării ulterioare a preşcolarului. Fiecare grupă reprezintă un context social complex, iar o bună adaptare la cerinţele grădiniţei presupune înţelegerea rolului educatoarei, a aşteptărilor din partea acesteia, înţelegerea relaţiei cu ceilalţi copii şi adaptarea la o serie de reguli. Studiile de psihologie educaţională arată că instrucţiunile educatoarei şi modalităţile de predare, utilizarea unor strategii de modificare comportamentală adecvată modelează tipul şi frecvenţa interacţiunilor dintre copii. Pentru o bună educaţie a copilului este necesară conlucrarea familiei cu grădiniţa. Apreciem că buna cunoaştere a ceea ce copilul trebuie să primească şi primeşte concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică pe baze ştiinţifice, din grădiniţă, în condiţiile unei bune colaborări permanente dintre familie şi grădiniţă, a unei îndrumări suficiente a familiei, reprezintă pârghii de bază în formarea personalităţii preşcolarului. De reţinut că: faptele de astăzi ale copiilor reprezintă o prefigurare certă a celor de mâine; deprinderile şi convingerile "creionate" acum constituie baza modului de acţiune în viitor; atitudinile şi

2111

comportamentele adulţilor cu care vin în contact (îndeosebi ale părinţilor) vor fi primele modele copiate cu fidelitate de către copii. BIBLIOGRAFIE : • „Cei şapte ani de acasă”-Codul bunelor maniere pentru copii, autor:M.Gîgă, Editura Coresi, Bucureşti, 1999; • Revista învǎțǎmântul preșcolar, nr.3-4/2008, MECT, București • Revista învǎțǎmântul preșcolar, nr.3-4/2011, MECT, București

2112

CEI 7 ANI DE ACASĂ prof. înv. preşcolar Stoica Viorica-Angelica Grădiniţa P.N. Dognecea, jud. Caraş-Severin „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Anii de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării Metode prin care părinţii pot stimula dezvoltarea intelectuală a celor mici : Studiile au arătat că bebeluşilor cărora nu li se acordă destulă afecţiune, au creierul mai mic decât ar fi normal pentru vârsta lor. În timp ce i se schimbă scutecul copilului ne putem juca cu cel mic, îl putem alinta. Atunci când plânge, trebuie reacţionat prompt şi cu calm, nu uităm că trebuie să-l strângem în braţe şi să-l alintăm. În acest mod, el îşi va dezvolta sentimentul de siguranţă emoţională. Folosind masajul corporal îl putem elibera pe copilul cel mic de stres. S-a observat şi demonstrat că în cazul copiilor născuţi prematur, masajul efectuat de trei ori pe zi îi face să recupereze mai repede diferenţele faţă de cei născuţi la termen. Se poate asigura un mediu înconjurător sigur în perioada în care copilul învaţă să meargă. Prin explorarea casei, copilul va deprinde cum să se orienteze în spaţiu. Astfel, va fi capabil să-şi construiască, mental, o ,,hartă” a mediului în care trăieşte şi să creeze o relaţie cu acesta. Copilul are nevoie de un anumit spaţiu de mişcare, în funcţie de starea lui sufletească. El are sentimente, dorinţe, opţiuni, înclinaţii şi opinii. El trebuie respectat pentru ceea ce este, trebuie stimulat şi ajutat să-şi formeze personalitatea, să-şi satisfacă anumite nevoi sociale, fizice şi intelectuale. Uneori el doreşte să fie singur, să aibă un loc numai al lui în care să se retragă şi să stea liniştit. Acasă este bine să-i oferim camera lui (sau măcar un loc, care să fie al lui). Pentru a evita rutina şi plictiseala, mediul în care trăieşte copilul, trebuie din când în când reactualizat. Jucăria este accesoriul absolut al jocului, determinând caracterul jocului, conţinutul acestuia şi trăirile emoţionale ale copilului. Alegerea de către părinte a jucăriilor trebuie să ţină cont de câteva criterii şi cerinţe de natură didactică, igienică şi estetică pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Condiţiile de natură didactică se referă la adecvarea jucăriilor la vârsta copilului şi la particularităţile sale individuale, la caracterul lor distractiv, stimulativ, interactiv, funcţional. Sunt preferate în acest sens jucăriile semiconfecţionate sau confecţionate de copii, deoarece ele lasă loc pentru acţiunea variată a copilului si nu limitează posibilităţile de utilizare. Condiţiile de natură estetică se referă la aspectul jucăriei care trebuie să fie plăcut şi interesant, culorile jucăriei care nu trebuie să fie stridente, detaliile jucăriei, care trebuie să fie executate cu o oarecare acurateţe. Criteriile de natură igienică se refera la faptul că jucăriile trebuie să fie sigure, să nu producă accidente prin prezenţa unor colţuri tăioase, să nu invite la comportamente indezirabile: agresivitate, jocuri periculoase, să nu cultive valori pe care părinţii sau educatorii nu doresc să le promoveze, să nu genereze nervozitate sau frustrare, să nu copleşească prin număr sau cost. Jucăria îl învaţă pe copil să desfăşoare o activitate conştientă, orientată către un scop, îi dezvoltă gândirea, memoria, imaginaţia, atenţia, îi educa stăpânirea de sine, trăsăturile voliţionale. Jucăria care reflectă amplu realitatea, natura, contribuie la formarea caracterului şi intereselor copilului, îl ajută să devină curajos, activ, creator.

2113

Se pot alege o mulţime de jucării care să-l stimuleze pe copil. Dacă un copil pune un cub mai mare peste unul mai mic, acestea vor cădea, însa dacă le pune corect, va învăţa că este modul în care trebuie să construiască de acum înainte.. Punându-l să-şi aranjeze jucăriile, el va învăţa să clasifice lucrurile după formă şi dimensiune. Mult mai interesant este să-i oferim copilului beţe de diferite dimensiuni, cuburi colorate, bile, diverse cutii, lucruri care să-i stârnească interesul şi curiozitatea. Copilul trebuie implicat în jocuri care necesită folosirea mâinilor pentru că el reacţionează bine la astfel de activităţi. Tot prin joacă îl rugăm să ne ajute în treburile casnice. Muzica stabileşte o legătură specială între mamă şi copil. Cântecul de leagăn fredonat seara la culcare, cântecele animate din timpul mesei sau dansul şi joaca pe o muzică distractivă, vioaie, sunt toate activităţi care întăresc legătura sufletească dintre mamă şi copil. Dragostea copilului pentru muzică începe deseori cu anumite cântecele de adormit sau rime pe care mama i le spune când copilul e în pătuţ. Mişcările corpului şi ale degetelor îl vor ajuta să facă legătură între sunet, ritm şi dans. Pe măsură ce ei cresc, muzica joacă în continuare un rol important în fiecare etapă a educaţiei lor. Un lucru important este să îi cântăm copilului. Părintele trebuie să-şi adapteze ritmul după temperamentul copilului. În acest fel, copilul îşi va manifesta trăirile în mod natural, fără nici o urmă de inhibiţie. Timpul de odihnă şi orele de masă trebuie să fie percepute de copil ca lucruri pozitive. Oricâtă mizerie ar face în jur atunci când cel mic învaţă să se hrănească singur, părintele trebuie să arate cât de încântat este. Răspundem clar şi pe un ton destins la toate întrebările pe care ni le pune cel copilul cel mic, fiind atenţi la tot ceea ce ne spune sau ne arată. Acest lucru îi confirmă copilului că observaţiile şi preocupările sale sunt importante pentru părinţi. Copilul este interesat de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui şi este curios să afle cât mai multe informaţii. Dacă nu suntem dispuşi să-i oferiţi explicaţii sau o faceţi pe un ton plictisit şi iritat, copilul va rămâne cu impresia că întrebările lui deranjează şi nu va îndrăzni să ne mai abordeze. Neapărat trebuie să-i dezvoltăm pasiunea pentru cărţi. La început, alegem cărţi cu o mulţime de imagini colorate şi se pot imita, împreună cu copilul, sunetele specifice animalelor din poze. Cărţile sunt o sursă importantă de informaţii şi îl vor ajuta să-şi dezvolte o gândire sănătoasă şi un limbaj bogat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere frumuseţea pe care ne-o oferă lumea înconjurătoare. Bibliografie: ,,Cunoaşterea copilului preşcolar”, Colecţia ,,Cathedrea” Editura.Lyceum,1992, Dima Silvia, ,,Ne jucăm-jucării confecţionăm”,Bucureşti,1994, xxx ,,Psihologia copilului”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1994, Evghenia A. Ferina, ,,Jocul şi jucăria”,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1976

2114

Importanta primilor 7 ani din viata copilului Strimbu Anuta, prof.inv.prescolar Scoala Gimnaziala „I.GH.Duca”Tiganesti A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comportă respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învaţă să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea părinţilor. Copilul trebuie obişnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurcă mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este că părinţii să fie un bun model pentru el.Copilul învaţă lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc". Dar bună creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Până la 3 ani Chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confundăm comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârstă de 3 ani nu ne aşteptăm să cunoască şi să respecte mai mult de una - două reguli de politeţe. Desigur, nu este prea devreme să îl învăţăm să utilizeze formule că "te rog", "mulţumesc", "bună ziua" şi"la revedere". Trebuie încurajat să le folosească nu doar cu străinii, ci şi în familie. Astfel, după ce îi oferim paharul cu apă pe care l-a cerut, să îi amintim: "Acum, spune mulţumesc". Adulţii vor fi un bun exemplu pentru el – comportânduse calm şi manierat, fără ţipete şi expresii deplasate şi adresându-se politicos atât lui, cât şi celorlalţi din casă. Astfel, adultul devine un exemplu. Pe de altă parte, copilul trebuie felicitat şi lăudat ori de câte ori micuţul se dovedeşte bine crescut. Între 3 şi 5 ani Cu puţină creativitate, îl putem ajută pe micuţul de 3 sau 4 ani să înţeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joacă este cel mai simplu mod. Putem inventa jocuri în care el să fie actorul principal, el să fie gazdă şi adultul musafir. Va învaţă cum să îşi trateze invitaţii: să le servească prăjiturele sau, pur şi simplu, să poarte o conversaţie politicoasă. Ne vom gândi la situaţiile cu care ne confruntăm zi de zi şi vom găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, şofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admira. El se va distra, iar adultul îşi va atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuţul va deveni tot mai conştient de modul în care acţiunile şi cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur.Se vor folosi şi de poveşti, de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate. Între 5 şi 7 ani De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Adultul începe să supravegheze intervenţiile în discuţii şi să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Între 8 şi 10 ani Este vârstă la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului . Metodă care se poate folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiţii. Dacă până acum s-a mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviinţă, acum a venit momentul când adultul trebuie să fie mai categoric. În unele cazuri se poate recurge chiar la mici pedepse. De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare (în vizită, la o aniversare, etc.) s-a comportat ireproşabil, merită o recompensă, cât de mică. Dacă a greşit, nu trebuie criticat de faţă cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stânjenit dacă i se face morală în public şi va avea tendinţa să procedeze exact pe dos. Trebuie continuat să se cultive respectul pentru cei din jur. Ce ar trebuie să ştie:

2115

Până la 3 ani - să salute şi să răspundă la salut ("bună ziua", "bună seară", "la revedere") - să spună "mulţumesc", "te rog, "cu plăcere" - să dea mâna cu cineva Între 3 şi 5 ani - să spună "Pardon" - să bată la uşa când intră într-o încăpere - să ceară permisiunea ("Mami, îmi dai voie să..." sau "Pot să...") - să folosească batista Între 5 şi 7 ani - să răspundă cuviincios la telefon - să se prezinte, să nu ţipe în receptor şi să nu lase interlocutorul să aştepte la telefon - să îşi ceară scuze atunci când greşeşte - să ştie să ofere şi să primească un dar - să nu întrerupă conversaţia adulţilor - să întrebuinţeze corect tacâmurile Între 8 şi 10 ani - să respecte bunele maniere la masă (să nu soarbă, să nu plescăie, să nu ţină coatele pe masă, să nu se întindă peste masă, să nu gesticuleze cu tacâmurile, să nu mănânce cu cuţitul, etc.) - dacă primeşte o cutie de bomboane, politeţea îi cere să o desfacă şi să îi servească pe ceilalţi - să nu dea replici răutăcioase despre colegi (şi, în nici un caz, când aceştia sunt de faţă). Încă mai credem că “cei şapte ani de acasă” vor constitui “fundaţia” pentru construcţia unei vieţi închinate binelui, frumosului şi adevărului pentru noile generaţii care vor veni, pentru că Pământul, nu-i aşa, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc şi acţionează frumos.

2116

CEI 7 ANI DE-ACASĂ, DEZVOLTAREA GLOBALĂ A PERSONALITĂŢII Prof.pt.înv.primar: STROE CARMEN-ȘTEFANIA Școala Gimnazială Nr.3 Mangalia, județul Constanța Educația, în viața copilului, este continuă; ea începe din primele momente ale vieții sale și durează toată viața, oferind condiţii specifice pentru dezvoltarea deplină și respectând dezvoltarea individuală şi de vârstă a acestuia. Cei 7 ani de-acasă reprezintă baza pentru ceea ce copilul va învăța tot restul vieții lui. Educația primită în primii șapte ani presupune învățare, îngrijire și protecție, cu scopul de a dezvolta timpuriu copilul. Acesta trebuie să fie centru de interes pentru toți cei cu care interacționează: pentru părinți, pentru alți membri ai familiei, dar și pentru personalul din instituțiile de educație preșcolară. Educația primită în primii ani asigură fundamentele dezvoltării fizice și psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale și culturale complexe. Aceste capacități și achiziții îi vor oferi copilului identitate și demnitate proprie. „Cei 7 ani de-acasă“ evidențiază rolul esențial al familiei în educația copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). Pentru o reușită educațională, este nevoie, deci, ca un copil să meargă la grădiniță. Copilul vine în cadrul grupului cu un bagaj experiențial și o serie de noțiuni morale sau coduri impuse de grupurile din care a făcut parte anterior, cel mai adesea: familia. Educatoarea are delicata sarcină de a încuraja manifestările pozitive și de a le corecta pe cele inadecvate fără a submina autoritatea familiei. Copilul trebuie făcut să înțeleagă că fiecare grup sau situație socială necesită un set diferit de reguli și comportamente. Finalităţile fundamentale ale grădiniţei se referă, pe de o parte, la oferirea unei asistenţe educaţionale complexe pentru formarea abilităţilor de bază necesare pe tot parcursul vieţii, iar, pe de altă parte, se referă la dezvoltarea armonioasă a copilului în funcţie de specificul tendinţelor, de ritmul propriu şi de potenţialul individual. Perioada cuprinsă între 0 și 7 ani este cea în care copilul se dezvoltă rapid și în care este nevoie de înțelegerea, în complexitatea lor, a tuturor experiențelor de viață și de învățare ale copilului. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat în această perioadă, mai târziu este mult mai dificilă și mai costisitoare compensarea acestei pierderi. Alegerile făcute în copilăria timpurie și acțiunile întreprinse de părinți și de societate au o influență puternică și de durată asupra copilului. Astfel, investiția în copil, la vârste cât mai fragede, va conduce pe termen lung la dezvoltarea socială și la realizarea susținută a drepturilor copiilor. Pentru ca această dezvoltare să fie armonioasă, este necesar să se promoveze climatul pozitiv în educaţie, în condiţiile comunicării şi relaţionării permanente cu copilul şi, de asemenea, cu părinţii. Trebuie luate în vedere următoarele aspecte: fiecare copil este unic și are nevoi particulare; dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care le oferă jocul; educaţia timpurie nu se adresează “copiilor”, ci fiecărui copil în parte; învăţarea se realizează preponderent prin joc, fiind experenţială şi socială. În mod firesc, instituțiile de educație nu se pot substitui familiei, ci o sprijină și contribuie la dezvoltarea relațiilor intra- și extrafamiliale. Nicio instituție, oricât de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia. Educația trebuie să se preocupe de extinderea strategiilor de stimulare și dezvoltare a copilului și în familie. Parteneriatele active între grădinițe și părinții copiilor trebuie gândite astfel încât părinții să continue acasă ceea ce se realizează la creșă sau la gradiniță și chiar să-șii îmbunătățească practicile parentale. Familia și comunitatea trebuie să participe activ și eficient, încă din primul an de viață al copilului la creșterea, îngrijirea, sănătatea și educația copilului și până la intrarea lui la școală.

2117

Necesitatea concordanţei dintre finalităţile celor două niveluri de învăţământ, preşcolar şi şcoala primară, subliniază un deziderat comun: pregătirea copilului pentru şcoală şi, în viitor, pentru educaţia permanentă. BIBLIOGRAFIE: Borţeanu, S., Brănişteanu, R., Breban, S., Fulga, M., Grama, F.: Curriculum pentru învăţământ preşcolar, Editura Didactica, Bucureşti, 2009; Tipa, Elena, Necesitatea abordării parteneriatului educațional în grădiniță, Revista Învățământului Preșcolar, nr. 3-4/2006; Tomșa,Gh., Psihopedagogie preșcolară și școlară, București, 2005; Vrăsmașu,E., Educația timpurie a copiilor, Editura Polirom, 2002.

2118

CEI SAPTE ANI DE ACASA! PROF.INV.PRESC:STROE IOANA Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Dezvoltarea umană a fost întotdeauna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului. Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Principiile dezvoltării copilului Dezvoltarea este secvenţială. În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor. Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte. Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie dintrun domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul în mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor şi va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa. Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare. Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului. Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex. Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad de precizie. De exemplu, la început copilul va sta în picioare sprijinindu-se. Apoi îşi va dezvolta echilibrul şi va reuşi să stea în picioare nesprijint. Când va dori să meargă, va trebui să aibă abilitatea de a-şi menţine echilibrul în poziţia „în picioare“ utilizând o mişcare alternativă a picioarelor. Pentru a putea fugi, copilul are nevoie şi de abilitatea de a-şi coordona îndoirea genunchilor şi folosirea accentuată a muşchilor piciorului pentru schimbarea centrului de greutate al corpului. Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu.

2119

Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare. De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea copilului). La varsta prescolara,copilul are nevoie de modele de identificare cu o persoana foarte apropiata.Astfel,el se va identifica cu mama sau cu tata.Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi permanenti constienti ca cel mic ne analizeaza,interiorizeaza ceea ce facem. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta,ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament neacceptat de catre ceilalti.

i

 Ursula SCHIOPU, Emil VERZA, Psihologia vârstelor, Editura Dedactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 30    Cf. Graţiela SION, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţia Romînia de Mâine, Bucureşti, 2003, pag.25  iii  Ursula ŞCHIOPU, Emil VERZA, Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1981, pag.73.  iv Idem, pag. 89.  ii

2120

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ ! Prof.înv.primar STROE MARIA-MAGDALENA Școala Gimnazială Nr.13 Rm. Vâlcea,Jud. Vâlcea „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc .

2121

Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004; 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, București 2002.

2122

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ STRUBER EVA G.P.P. TOLDI-SALONTA Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului fiindcă acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici: nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm? După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”. După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei: Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi

2123

copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

2124

IMPORTANTA CELOR SAPTE ANI DE ACASA GRADINITA NR.5”PARADISUL PITICILOR” PUCIOASA PROF. INV.PRESCOLAR: SUDITU PETRUTA-RALUCA Un copil poate sa invete oricand un adult trei lucruri: cum sa fie multumit fara motiv, cum sa nu stai locului niciodata si cum sa ceara cu insistenta ceea ce isi doreste. - Paulo Coelho Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, intrucat el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Pana la 2-3 ani, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău, nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este

2125

important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea personalitatii copilului.

2126

CEI ŞAPTE ANI DE ACASǍ Educatoare SUPURAN ALINA G.P.P. 14 MAI SATU MARE „Copiii care au primii ani din viaţă umbriţi de malnutriţie şi boli sau copiii a căror minte nu este stimulată printr-o bună interacţiune cu adulţii şi cu mediul în care trăiesc, suferă de pe urma acestor neajunsuri de-a lungul întregii lor vieţi – aşa cum suferă şi societatea, de altfel. În comparaţie cu alţi copii mai norocoşi de vârsta lor, aceşti copii se confruntă cu dificultăţi de învăţare, pot abandona şcoala prematur, pot deveni analfabeţi funcţional şi obţin mai greu un loc de muncă în lumea de azi care se bazează tot mai mult pe înalta tehnologie. În ansamblu, privarea acestor copii la începutul vieţii lor de o educaţie adecvată, va afecta productivitatea muncii şi prosperitatea economică naţională.” Armeane M. Choksi Banca Mondială Este bine cunoscut şi evident faptul că alegerile făcute şi acţiunile întreprinse de părinţi şi de societate în copilăria timpurie au o puternică şi mai de durată influenţă asupra progresului individual al copilului şi asupra progresului naţiunilor în sens larg. Calitatea îngrijirii şi a protecţiei în această perioadă sunt cheile care înlătură moartea, boala, întârzierea în creştere, trauma, proasta alimentaţie, întârzierile de dezvoltare atâta timp cât ele asigură o creştere sănătoasă, stima de sine şi abilitatea de a învăţa, lucruri care, în schimb, sunt cruciale pentru pregătirea pentru şcoală, învăţarea continuă, eficacitatea programelor şcolare şi abilitatea viitoare a copiilor de a contribui ca părinţi, actori economici şi cetăţeni. Astfel, investiţia în copii cât mai de timpuriu ne conduce, pe termen lung, la dezvoltare socială şi la realizarea susţinută a drepturilor copilului. Creierul este mult mai maleabil în primii ani ai vieţii decât la maturitate, şi cu cât un om este mai tânăr, cu atât creierul său este mai maleabil, mai receptiv la învăţare, mai capabil de a absorbi orice stimul; cu toate acestea creierul este însă mai vulnerabil la influenţele negative când este vorba de probleme de dezvoltare care sunt cauzate îndeosebi de sărăcie sau lipsa de afecţiune. Ce-ar trebui să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă? Limbi străine? Engleză, germană sau chineză? Nu sunt atât de importante.Putem să-l iniţiem în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate, așa că nici asta nu va conta aşa de mult. Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nici asta nu e suficient. Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață?

2127

Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: să îi învăţam să se poarte frumos cu ceilalti copii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze: părinţii trebuie să fie cu luare aminte, să nu compare, să nu încurajeze excesiv spiritul de competiţie. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Ce bine-ar fi dacă toţi am reuşi să ne-o însuşim. O gândire optimistă : iată încă o lecţie care se prinde din „zbor”. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp. Ar fi fost de ajuns să spun că lecţia esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e dragostea, dar pentru asta, nu-i aşa, e nevoie de o viaţă întreagă.

2128

Importanta celor sapte ani de acasa Profesor invatamant primar, Mihaela Surghin Scoala Gimnaziala Nr.2 Tudor Vladimirescu-Albesti Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Educatia unui copil consta in ceea ce traieste copilul in familie.Copilul traieste faptele parintilor si mesajul din spatele frazelor care i se spun.Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copiii foarte inteligenti ,ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similar de viata cu cele in care au fost date. Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei.Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a devein un bun exemplu la scoala.Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare:sociala,psihologica,intellectual-cognitiva etc. Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Un copil paseste pe un drum in viata cu cunostintele si educatia ce au primit-o in cei sapte ani nu ce invata la scoala. De aceea cei sapte ani de acasa sunt mai important decat douazeci de scoala.Dupa cum stim la orice lucru cel mai important este baza, iar in cazul acesta baza o reprezinta educatia primita in familie. Parintii au o foarte mare influenta asupra copiilor in primii sapte ani de viata,cand le transmit celor mici propriile valori pe care urmeaza sa le respectesi ei odata cu integrarea in societate, acolo unde isi vor asuma alte obiceiuri noi.Este important, asadar sa le transmitem micutilor ,invatamintele pe care le consideram noi necesare si care il vor ajuta sa fie un om respectuos si demn de respect la randul sau. Baza formarii unui comportament corespunzator al copilului este relatia afectiva cu parintii. Dragostea cu care parintii isi inconjoara copilul ii permite acestuia sa se dezvolte,sa aibe incredere in propriile forte.Copilul care se simte protejat,ingrijit,apreciat,percepe in mod pozitiv regulile transmise de acestia.Ei realizeaza ca parintii ii acorda atentie ,ca sunt preocupati de ceea ce face.Totodata ,educarea copilului intr-o atmosfera deschisa ,bazata pe iubire si incredere fac ca regulile sa nu se transforme in disciplina de fier. Pentru parinti cei sapte ani de acasa ,inseamna mai mult reguli de bun simt ,de igiena ,pe care un copil trebuie sa le invete de la ei, pana sa mearga la scoala,dar care desigur se tot repeat pana se fac mari. Asadar, cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor.Un copil se naste in sanul unei familii si devine parte a societatii abia mai tarziu. Invata-l ce inseamna respectul, buna-cuviinta, responsabilitatea si moralitatea, inca din primii ani de viata. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

2129

Copilul-CARTEA DE VIZITĂ a părinţilor Prof. inv. primar, SURU CAMELIA ANGELA, Scoala Gimnaziala “Romul Ladea” Oravita Aşa cum se subînţelege din tema propusă, aceşti “7 ani de-acasă” înseamnă un fel de “prag” între lumea copilului de acasă şi societatea cu care el vine în contact, respectiv colegii, doamna învăţătoare, şcoala, societatea. Este necesar ca până la această vârsta copilul să acumuleze un “bagaj” de cunoştinte şi deprinderi din familie, bineînţeles, de la părinti. Regulile de bun simţ, de igienă, de respect se deprind acasă, sub atenta supraveghere a ambilor părinţi, care trebuie să fie consecvenţi în educarea copilului. Pornind de la sintagma “copilul este oglinda părinţior”, se ştie că cel mai uşor copilul învaţă copiindu-i pe cei din jurul său. Astfel, sunt necesare uneori explicaţii îndelungi, repetiţii interminabile şi exersarea aceluiaşi lucru de “n” ori. Numai insistând în fiecare zi asupra normelor de conduită, corectând si atenţionând neîncetat, vom face din copilul nostru un exemplu bun pentru cei din jurul său. Cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el. Mulţumirea şi bucuria pentru o faptă bună realizată de micuţ îi vor spori acestuia încrederea în sine, la fel cum dezamăgirea, nemulţumirea si ignoranţa vor da rezultate mai bune decat o ceartă sau o palmă care l-ar putea umili. Părintele, primul “profesor” din viaţa copilului, trebuie să conştientizeze faptul că şcoala doar va consolida normele deja deprinse din familie şi că rolul major îi aparţine lui în viaţa odraslei sale, acela de a-i călăuzi paşii pentru toată viaţa. Părintele nu poate controla în fiecare clipă comportamentul copilului său, dar, cu siguranţă, îl poate influenţa. Timpul considerat “pierdut” de unii părinţi în preajma copilului lor, la teme, la joacă, la plimbări sau alte activităţi extracurriculare, care poate îi fac să creadă că “nu mai au timp “ pentru ei, este , de fapt, timp investit în educaţia copilului, în caracterul lui, în viitorul lui... Acest timp “pierdut” acum, la tinereţe, le va fi răsplătit înzecit la bătrâneţe, când copilul căruia i-au dedicat timpul lor va şti să reacţioneze în situaţii critice pentru că “aşa a învăţat” şi pentru că i-au fost insuflate, cu răbdare, valori morale adânc înrădăcinate în sufletul lui. Vor putea spune cu mândrie: “Nu, copilul meu n-ar face asta, doar l-am crescut EU!” Relaţia dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmit copilului, vor face din acesta o persoana catalogată de către ceilalti ca având ”cei 7 ani de-acasă” sau nu. Copilul va fi mereu “cartea de vizită” a părinţilor, prin el ne putem da seama de nivelul de educaţie, de cultură şi de implicare al părinţilor săi. Nu există mândrie mai mare pe lume decât aceea de a fi crescut un OM bun, cinstit şi onest! Totul porneşte de la “cei şapte ani de acasă”!

2130

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. Primar SUSAN AURELIA Colegiul Național ”Iosif Vulcan”Oradea, jud. Bihor ”Copiii spun ce aud și fac ce văd. Părinții se pot vedea în copiii lor, ca într-o oglindă, ca pe ei înșiși” Jurnalul unei mame

Trăim într-o lume modernă, aflată într-o continuă mișcare, și auzim frecvent în jurul nostru expresia “Nu ai cei șapte ani de acasă”. Nu-i avem, dar știm cât de importanți sunt acești ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți, suntem și dascăli și o auzim și mai frecvent asta și în preajma micuților noștri, dar și legat de noi, adulții. Dacă avem acești ani, e foarte bine, nu ne felicită nimeni. Dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie definită în doar șapte ani? Copilul începe grădinița la 3 ani, apoi merge la școală. Ar trebui ca începând cu primul an, în fiecare lună, să-i învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață tot mai multe lucruri și tot așa ca la final, să fim experți! Și asta nu în fața oricui, ci în fața adulților, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe (dar școala începe la șase ani , cu clasa pregătitoare). Despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu cei mari, cu oamenii mai în vârstă, cum să își salute profesorii, cum să mănânce, cum să circule pe stradă și mai ales să înțeleagă ce înseamnă “Să fii copil cuminte!”.Uităm că activitatea specifică celui mic este jocul. Uităm că cel mic nu este un robot. Uităm că noi, cei mari, nu suntem atotștiutori, dar cerem de la cei din jurul nostru, în special copii, să fie perfecți din toate punctele de vedere. Ne punem o întrebare: cei șapte ani de acasă se termină odată ce micuțul merge la școală în prima lui zi, în clasa pregătitoare? Sau nu se termină niciodată? De foarte multe ori, atunci când ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane, a unui copil, ne gândim că nu este educat corect sau nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasă” sau ”nu l-a învățat școala să se comporte”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită sau nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Ce bine ar fi dacă toți părinții ar avea o ”școală de părinți” în care să învețe să ”predea meseria de părinte”, ar avea locuri de muncă de la care ar veni lângă cei mici veseli, odihniți, gata să împărtășească dien experiența lor, ar fi părinți cu normă întreagă, nu ar lăsa bonele să crească copiii pe care i-au dorit ei. Cei mici ar fi perfecți, iar cei mari ar fi mulțumiți și nu ar mai avea cui să reproșeze ceva. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să înțeleagă ce este bine și ce nu, să aibă în jurul său exemple pozitive de comportament, pe care să le înțeleagă și să le aplice în moment propice. Copiii de azi sunt mai bine informați, mai angrenați în cotidian, deci pot fi tratați ca ”mici adulți”, pot fi implicați în activități care să le dezvolte abilități, comportamente, atitudini, să le dezvolte imaginația, creativitatea, spiritual civic, chiar dacă ei nu știu acest lucru. Fiecare moment petrecut alături de copil poate fi un prilej din care acesta să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Fie că se află în parc, pe terenul de sport, în sala de cinematograf, în autobus, la plimbare, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2131

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis 3. Sas Cecilia, Cunoașterea și dezvoltarea competenței emoționale, Editura Universității din Oradea, 2010 4. w.w.w.didactic.ro 5. w.w.w.suntparinte.ro

2132

ACTIVITĂȚILE EXTRACURRICULARE-mijloc de întărire a unui comportament sănătos SUTA MARIA Atât sistemul cât şi procesul de învăţământ, direcţionat spre inter- şi transdisciplinaritate, oferă prin conţinuturile şi competenţele stabilite, construirea unei personalităţi capabile să-şi creeze un mod de viaţă longeviv. Educaţia pentru sănătate concretizată şi desfăşurată în special în activităţile extracurriculare, urmărește formarea şi cultivarea capacităţii specifice de proiectare şi organizare raţională a vieţii în condiţiile rezolvării unor probleme specifice educaţiei pentru petrecerea timpului liber, educaţiei casnice moderne, educaţiei nutriţionale, educaţiei sexuale (Cristea, 1996, p.51). La nivel primar activităţile de acest tip variază ca dimensiune temporală de la cele care se derulează într-o secvenţă de lecţie, la cele care se întind pe distanţe mai mari, în special cele care reprezintă parteneriate cu instituţii, în acest caz de tip medical, bio, ecologic, anul acesta având perteneriate cu mai multe ON G –uri. Stilul de viaţă sănătos presupune o educaţie aleasă, care devine autoeducaţie, şi urmăreşte trei segmente: timpul liber, alimentaţia și preocuparea pentru protejarea mediului. În acest sens, voi prezenta pe scurt un program de activități extracurriculare care însumează activităţi desfăşurate într-un an şcolar, cu şcolarii clasei aIII a, care pot fi foarte utile pentru crearea unui stil de viaţă sănătos. Luna septembrie – prezentarea în cadrul şedinţelor cu părinţii a programului UN STIL DE VIAȚĂ SĂNĂTOS şi a activităţilor derulate în cele două semestre; - informarea în trei etape a elevilor şi părinţilor despre problemele care ţin de alimentaţia sănătoasă, de utilizarea mijloacelor media în exces şi despre modalităţi de protejare a mediului înconjurător prin recilare şi curăţare a spaţiilor verzi. Luna octombrie- SALATA DE FRUCTE ȘI LEGUME – introducerea in meniul de prânz a salatelor de legume şi fructe realizate personal de ei la şcoală şi acasă. -PATRULA DE RECICLARE– amenajarea spaţiului de colectare selectivă, incluzând şi o modalitate de colectare a bateriilor. Luna noiembrie – UN ZÂMBET SĂNĂTOS ȘI STRĂLUCITOR – control de rutină şi informare pentru părinţi şi copii-invitat medicul stomatolog -LUMEA MINUNATĂ A CĂRȚII– ore dedicate citirii poveştilor împreună cu părinţii, atât în clase, cât şi acasă. Luna decembrie – IATĂ VIN COLINDĂTORI – scenete scurte cu mesaje specifice programului UN STIL DE VIAȚĂ SĂNĂTOS Luna februarie –ȘEZĂTOARE LITERAR-ARTISTICĂ- Tema –Un stil de viață sănătos Luna martie - SĂ NE CUNOAȘTEM ORAȘUL - excursie tematică, educarea spiritului de aventură şi explorare -RECICLĂM ȘI FOLOSIM – confecţionare de obiecte decorative din materiale reciclabile şi afișarea lor în școală Luna aprilie –PARCUL ȘCOLII– plantarea unor copaci și flori,petrecerea timpului liber în natură Luna mai – DE ZIUA ȘCOLII- crearea de către elevi a unor meniuri care să respecte cerinţele piramidei alimentelor; activităţi de gătit împreună cu părinţii la unii dintre ei acasă Luna iunie- ÎMPREUNĂ PENTRU UN ORAȘ CURAT– activităţi de ecologizare. Nevoia educării unui stil de viaţă sănătos este prezentă, noi trebuie să-i pregătim pe copiii noştri în acest sens, pentru ca ei la rândul lor să poată pregăti generaţiile care vin. Comportamentele devin automatisme abia după ce au fost exersate în prealabil de elevi, în prezenţa adulţilor. Puterea exemplului cadrului didactic, al părinților și al colegilor prezenţi în cadrul activităţilor derulate pe parcurs, se vor împleti cu dorinţa personală a elevilor de a se forma, devenind astfel din educaţi autodidacţi şi formatori. Bibliografie Vali, Ilie, Formarea stilului didactic din perspectiva noilor educaţii, Editura Universitaria, Craiova, 2011, p. 242.

2133

Cristea, Sorin, Pedagogie pentru pregătirea examenlor de definitivat, grad didactic II, grad didactic I, reciclare, vol II, Editura Hardiscom, Piteşti, 1996, p. 232. Mureşan, Florica (coord.), Abordarea unui stil de viaţă sănătos- necesitate şi oportunitate pentru generaţia de mâine, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2011, p. 418.

2134

Cei şapte ani de acasă Prof. Szabo-Condrei Maria Şcoala Gimnazială Bethausen, Judeţul Timiş Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul. Părinţii îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci,contraporunci, programe şi permisiuni. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc” şi “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Însă educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de

2135

comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus “mulţumesc” la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Copiii pot învăţa următoarele lucruri în cei şapte ani: deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte), consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţa în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Bibliografie R. L. Harwood, S. A. Miller, R. Vasta, Psihologia copilului, COLLEGIUM, 2010.

2136

COPILUL ŞI FAMILIA Prof. SZABO CORINA GRĂDINIŢA PP.NR.14, TIMIŞOARA Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze. Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune. Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent, o astfel de situaţie este creată prin diferenţa de atitudine între părinţi şi bunici, aceştia din urmă protejând copilul faţă de cerinţele disciplinare ale părinţilor. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce este bine şi ce este rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neputând înţelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relaţiile cu străinii. Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social. În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se

2137

înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi). Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie şi tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniţi din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înţelegere, de afecţiune, dacă nu încearcă să şi-i apropie, să-i privească apropiat, aceştia devin dezadaptaţi, trişti, retraşi sau încăpăţânaţi, neascultători, ambele forme de reacţie determinând scăderea randamentului şcolar, obţinerea de note slabe la învăţătură. Psihicul copilului este sensibil faşă de situaţiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecţiune faţă de el şi între părinţi, este puternic tulburat de certuri, neînţelegeri. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte de noi. Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecţiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiţionăm obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independenţă de la o vârstă mică.Vom obţine în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi. “Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat. O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă. Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş. Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia. Bibliografie: Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006 Colecţia revistelor,,Tribuna Învăţământului, 2009-2010

2138

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preșcolar SZEP ADRIANA Școala Gimnazială ,,P. H. Zangopol” – Buzău Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de rolul ambianţei familiale şi înclinaţiile către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor cu îndemnul :”Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite.Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală când a comis-o, el cu siguranţă că se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala respectivă.” Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care cel mic nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „Bună ziua!”. Comportamentul în public- un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii- jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă faptul că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei. Manierele la masă- o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Tact şi toleranţă- un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Recunoaşterea greşelilor- „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

2139

Concluzia este următoarea: ,, Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm! ” Victor Hugo )

2140

(

CEI ȘAPTE ANI DE ACASA Szigeti Mihaela Raluca Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

2141

MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Sfatul psihologului În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2142

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! STILURI PARENTALE Prof. înv. primar Szilagyi - Tomoiu Mihaela Școala Gimnazială Nr. 3 Cugir Familia reprezintă primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecțională. Aceasta are rolul de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referință, dar și de formare a primelor conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia constituie mediul cel mai natural ce exercită o influență imensă, de cele mai multe ori în mod implicit, ascuns, indirect. Carențele manifestate la acest nivel își pun profund și pe termen lung amprenta asupra comportamentului celor tineri. Familia este cea care îl inserează pe copil în civilizație, având mai mult rolul să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat, familial primele impresii, formându-și conduite prin mimetism și contagiune directă, imitând comportamentele părinților. Rose Vincent prezintă următoarele tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi consecinţele acestora asupra personalităţii copilului. Părinţi rigizi - impun copiilor propriile idei, opinii, modul de a trăi şi a vedea, obişnuinţele lor, fără nici o abatere şi fără să ţină cont de particularităţile individuale ale fiecăruia. Asemenea părinţi întipăresc în mintea copiilor repere foarte precise în timp şi spaţiu, care pot ajuta la înţelegerea lumii înconjurătoare. Dacă însă rigiditatea se combină cu o îngustime de vederi şi de interese, vor apărea drept consecinţe în dezvoltarea copiilor unele atitudini de infantilism şi renunţare, iar mai târziu o sărăcie a personalităţii. Părinţi boemi - aceştia lasă copiii mai mult în seama altor persoane sau în voia lor. Ca o consecinţă poate să apară la copii o “lipsă de prezenţă” care să provoace o delăsare morală, lipsa unor puncte de reper în viaţă şi a unei baze suficiente care să le garanteze un sentiment de securitate. Părinţii anxioşi - fac ca asupra copilului să planeze o presiune, deoarece acesta se simte spionat şi strict supravegheat. Deoarece din gesturile sale se naşte teama, copilul ajunge la un fel de deposedare de el însuşi. Părinţii infantili - refuză să se autodefinească în calitate de părinţi şi se retrag din faţa oricărei responsabilităţi, fiind, de regulă, prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare personală. Această depărtare se anulează uneori brusc, părinţii adoptând o poziţie prea apropiată de cea a copilului, printr-o identificare exagerată. Drept consecinţă, copiii părinţilor infantili riscă să nu aibă prea mare încredere în forţele proprii şi să fie dependenţi şi uşor influenţabili. Părinţii incoerenţi - se caracterizează printr-o mare instabilitate privind modul de relaţionare cu copiii. Activitatea educativă prezintă multiple neregularităţi, exigenţele cele mai nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală. Dacă copilul nu are sprijinul unei personalităţi puternice care să se substituie părinţilor, el va prezenta adesea o stare accentuată şi continuă de descumpănire. Părinţii prea indulgenţi - nu manifestă nici un fel de limită şi nici un fel de rezervă în a acorda copilului tot ce acesta îşi doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va putea mai târziu să suporte nici o frustrare, cultivând totuşi un anumit sentiment de vinovăţie. Părinţii prea tandri - creează, de regulă, un climat prea încărcat de stimulente afective, fiecare părinte revărsându-şi fără nici o rezervă întreaga lui afectivitate. Asemenea atitudini pot favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor comportamente deviante pe linie sexuală. Specialiştii nu au putut formula o reţetă comportamentală care să fie aplicată. Părintele trebuie să ia câte puţin din fiecare stil parental şi să îl adapteze în funcţie de personalitatea copilului şi de situaţia care se impune. Părinţii “normali”, cu un stil optim de interacţiune cu copilul, combină autoritatea şi fermitatea în luarea hotărârilor cu o modalitate de relaţie cu copilul căruia îi cultivă independenţa şi recunoaşterea drepturilor. Niciun părinte nu-şi doreşte un copil “dificil”, neadaptat social, un copil răsfăţat, cu probleme de comportament, că fiecare părinte vrea doar ce e mai bun pentru copilul său, dar, cu toate acestea, întâlnim la fiecare pas copii “problemă”. Cauzele pot fi multiple ele regăsindu-se în personalitatea fiecărui individ, în situaţia economică a societăţii, în contextul vieţii sociale. BIBLIOGRAFIE:

2143

Bunescu, Gheorghe, Alecu, Gabriela, Badea, Dan, (1997) Educaţia părinţilor, strategii şi programe, Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti Cucoș, Constantin, (2014), Pedagogie, Editura Polirom, București Vincent, Rose, (1972), Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

2144

Educația începe în familie Prof. Șapte Corina Liceul Tehnologic Cogealac - Structura Școala Gimnazială ,,Cristea Caraman” Deseori afirmăm: ,,Copiii din ziua de astăzi nu mai au cei șapte ani de acasă”. Suntem oare nedrepți cu generațiile actuale? Am rămas noi cantonați într-un sistem al valorilor mult prea restrictiv? Eu cred că cerem prea mult și oferim prea puțin. În goana nebună după averi sau ... pur și simplu acaparați fiind de treburile zilnice, uităm să fim părinți. Uităm că prin exemplul personal îi călăuzim pe copii, că noi le suntem adevărate modele. Poemul lui Dorothy Law Nolte, ,,Copiii învață ceea ce trăiesc”, este elocvent: ,,Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească./... Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea./ Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul./ Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.” Educatori nu sunt doar cadrele didactice, ci, în primii ani de viață, părinții. Suntem cu toții de acord, oameni ai sistemului de învățământ sau nu, că educația începe în familie. Fiecare dintre noi nu suntem doar educatori, ci mai ales părinți. Investim în formarea copiilor noștri nu atât cunoștințe, cât sentimente, afecțiune. Nu cred că a judeca pe alții ar trebui să fie țelul nostru, ci a căuta să îndreptăm anumite lucruri, să ne responsabilizăm. Părintele este, în adevăratul sens al cuvântului, cel dintâi educator al copilului: educatorul fără diplomă. Figura mamei, a tatălui dăinuie în mintea și în sufletul fiecăruia ca o icoană sfântă. Prin tot ceea ce întreprinde, prin exemplul personal, părintele este un modelator al personalității copilului, în perioada hotărâtoare a devenirii sale. A educa înseamnă a oferi în primul rând dragoste. Copilul simte nevoia de a fi iubit și prețuit. Nu contează ce li se spune copiilor, pentru că ei au tendința de a imita ceea ce văd. De aceea, părintele trebuie să fie un model de comportament pentru copilul său. În ciuda faptului că nu are o pregătire psihopedagogică, altele sunt atributele care îl recomandă: căldura sufletească, iubirea necondiționată, grija permanentă, bunătatea, răbdarea, consecvența ... . În familie, copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitație, și mai puțin printr-un comportament conștient. Vârsta primei copilării este esențială în conturarea unui comportament social adecvat. Este perioada în care familia îl învață să se raporteze la ceilalți, să se integreze într-un grup, să se obișnuiască cu anumite cerințe și realități sociale. Educația primită într-un cadru instituționalizat, grădiniță și mai apoi școală, nu poate decât să confirme și să consolideze normele, regulile deja deprinse în familie. De asemenea, poate ameliora eventualele carențe educative, dar nu le poate anula. O condiție esențială a socializării primare o constituie integritatea familiei, în care mama simbolizează afectivitatea, iar tatăl - autoritatea. Dar ce înseamnă ,,cei șapte ani de acasă”? În primul rând, ... a saluta. Un copil binecrescut, cu o educație aleasă, se adresează politicos, folosește cuvintele magice te rog, mulțumesc, este manierat la masă, punctual de fiecare dată, se comportă civilizat în familie, cu prietenii, în public, adoptă o atitudine corectă în orice situație, își recunoaște greșelile, este mărinimos, dă dovadă de tact, respectă libertatea altuia de gândire și de exprimare ... . Într-adevăr ceea ce numim ,,cei șapte ani de acasă” reprezintă o convenție, o înțelegere de a admite anumite norme, deprinderi stabilite prin tradiție. Regulile de bună purtare au apărut în contextul condiției de ființă socială a omului. Nu reprezintă un deziderat al fiecărui individ, dar au un rol esențial în societate: evită stările conflictuale, asigură buna colaborare, într-un cuvânt, sunt rețeta pentru buna înțelegere în relațiile interumane, pentru o viață trăită în armonie. Nu trebuie să uităm că regulile de bună purtare n-au fost mereu aceleași. Au evoluat odată cu lumea, cu societatea, reflectând schimbările. În prezent, valorile la care se raportează tinerii sunt altele. Și perspectiva asupra vieții, asupra relațiilor cu ceilalți este alta. Dacă în trecut sintagma ,,cei șapte ani de acasă” cuantifica tot ceea ce presupune politețea, astăzi aceasta se poate traduce și prin libera exprimare a fiecăruia, dar în măsura în care nu-i lezează pe ceilalți. Respectul nu înseamnă supunere, acceptare tacită a unor reguli, ci conștientizarea lor, transformarea în deprinderi pe deplin asumate. Există tendința copiilor, a oamenilor în general, de a se opune regulilor, fie ele și de politețe, considerându-le restrictive. Dar fiecare om ajunge să accepte că bunele maniere contribuie la devenirea noastră, ajutându-ne să conviețuim cu semenii, să ne integrăm în societate. Regulile de conduită sunt esențiale și pentru conturarea unei personalități armonioase a copilului. Dezvoltarea personală în acest sens înlesnește stabilirea de raporturi sociale de calitate. Principiile respectului, bunătății, politeții, pe care se clădesc și se axează bunele maniere, vor învăța copiii și, mai târziu, adulții să devină atenți la propriile

2145

nevoi, dar și la nevoile celorlalți. Nu este prea mult spus că ,,cei șapte ani de acasă” sunt eticheta caracterului uman frumos. Familia, prin urmare, joacă un rol major în educația timpurie a copilului, în modelarea personalității adolescentului și, tocmai de aceea, trebuie să-și împlinească, responsabil, datoria. A fi părinte nu înseamnă a asigura doar confortul zilnic al copilului, ci a-ți asuma răspunderea pentru formarea lui ca întreg. Învățăm bunele maniere de la părinți, iar ele trebuie să ne ghideze mereu în viață!

2146

Cei șapte ani de acasă P.I.P Șobraneț Carmen Oana Școala Gimnazială nr. 40 ”Aurel Vlaicu”, Constanța

Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe si cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea ta. Obișnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Incepe să îl înveți lucrurile simple încă de la vârsta frageda: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Ațadar, cum îl înveți bunele maniere? Ce faci si ce nu faci? A-l învața bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp si vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Ține minte aceste sfaturi: -chiar dacă a gresit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una sau doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. -explică-i clar și învată-l ce anume trebuie să facă sau nu. In loc să îi spui un scurt (și pentru el greu de înteles): "Nu mai fi atat de grosolan", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masa, dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Incetează cu țipetele în casă", ci fii mai blândă, ca să înțeleagă în fond ce aștepți de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă". Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde", tu corecteaza-l spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu îți place deloc spanacul". Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, gresim adeseori, daramite ei... Educația se face doar acasa, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili si nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de fată cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atentă la lecțiile de bune maniere. Fii consecventă. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le foloseasca. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârsta. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Psihologul N. Mărginean, căutând să facă un sondaj în privința influenței pe care o are mediul si ereditatea asupra formării persoanei afirma: "Dacă ar fi ca acțiunea mediului social să fie egala cu cea a ereditații anume 50% acordate mediului, 25% ar trebui puse în seama familiei". (Psihologia persoanei, Cluj, 1941). Și aceasta se întamplă pentru ca aicea (în familie) se cultiva pentru prima oara dragostea nefățarnică, autentică sau chiar jertfelnică, care e condiția principală în educație. Același autor completează: "Iubirea de copii poate merge până la jertfa totala", deși între soți acest lucru se întampla rar. (Condiția umana, Bucuresti, 1973) . Acestea ar fi teorii, însă ele se justifică practic. ”Cei șapte ani de acasa” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui, frumosului si adevărului pentru noile generații care vor veni, pentru că Pamântul, nu-i așa, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc și acționează frumos. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”(Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu.În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei

2147

şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă).Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei.Lipsa de informaţie, de comunicare între cadrele didactice şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc.În acest demers se poate implica şi cadrul didactic, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2148

Cei ,,șapte ani de acasӑ” și rolul pedepsei ȋn corectarea comportamentului copiilor ȘORCARU ECATERINA Mulți dintre pӑrintii zilelor noastre ajung, nu de puține ori, sӑ recunoascӑ ȋn fața cadrelor didactice cӑ nu ȋși pot controla copiii. Nu de puține ori, noi la rândul nostru, ajungem sӑ fim judecӑtorii care condamnӑ pe loc un astfel de comportament, ba mai mult decât atât susținem cu tӑrie cӑ nouӑ nu ni se va ȋntâmpla așa ceva niciodatӑ. Ca un prim ,,tratament” li se recomandӑ pӑrinților fie pedepsirea copilului, fie o vizitӑ la psiholog. În aceste condiţii am ȋncercat să aflu ce reprezintă pedeapsa, care este scopul acesteia şi cât de eficientă este. Pedeapsa poate fi definită ca măsură de represiune, sancţiune aplicată celui care a săvârşit o greşeală.Mai simplu spus, a pedepsi copiii, ȋnseamnă, de obicei, a le face ceva neplăcut- sau a-i ȋmpiedica să aibă parte de ceva plăcut- cu scopul de a le modifica comportamentul viitor. Teoria ȋnvăţării sociale postulează, că, iniţial, comportamentul copilului este controlat prin recompense şi măsuri punitive din partea părinţilor. În cadrul aceleiaşi teorii Bandura susţine că observarea modelelor pedepsite pentru un comportament imoral va favoriza copilului experimentarea pedepsei substitutive, rezultând evitarea acelui comportament. Din perspectiva dezvoltării cognitive, potrivit lui Piaget, există o progresie treptată ȋn simţul moral al copilului ȋn strânsă legătură cu stadiul de dezvoltare cognitivă: I.Stadiul moralităţii eteronome sau a realismului moral: Regulile sunt exterioare, implică o completă acceptare a prescripţiilor adultului ; Regulile sunt inflexibile; Dreptatea este redusă la obedienţă, la regula impusă de adult; Consecinţa acţiunilor defineşte ceea ce este rău; Judecata morală coincide cu decizia adultului; Pedepsele arbitrare sau severe sunt acceptate, ca fiind meritate şi corecte, de către copii; Pedeapsa este văzută ca o consecinţă imediată a unei greşeli şi ȋndreptarea greşelii sau judecata şi pedeapsa este văzută ca inerentă. II. Cel de-al doilea stadiu, moralitatea autonomă sau relativismul moral, apare ȋn jurul vârstei de 7-8 ani şi este stadiul unei moralităţi a cooperării: Regulile sunt văzute ca fiind consecinţa ȋnţelegerilor reciproce, consimţite; Dreptatea este arbitrară de comun accord; Judecăţile de bine şi rău se bazează pe intenţii precum şi pe consecinţe; Consecinţa judecăţii morale este apreciată ȋn termenii de justeţe, tratament egal; Justeţea pedepsei este dată de gradul greşelii. Într-o ȋncercare de a explora ȋnţelegerea noţiunii de sancţiune (pedeapsă) de către copii, de vârste diferite, Piaget le supune atenţiei următoarea povestire: ,, Un băieţel se joacă ȋn camera lui. Mama ȋi cere să meargă să cumpere pâine pentru prânz.În loc să meargă imediat băiatul răspunde că nu are chef, că o să meargă mai târziu. Trece o oră şi el tot nu a plecat. Până la urmă vine prânzul, şi la masă nu este pâine. Tatăl copilului se supără şi se ȋntreabă cum săl pedepsească, pentru ca pedeapsa să fie cât mai dreaptă. El se gândeşte la trei pedepse: să-i interzică să meargă a doua zi la căluşei; să-l lipsească pe băiat de pâine;să ii răspundă cu aceaşi monedă atunci când ȋi va cere un serviciu.”Copiii sunt ȋntrebaţi ce pedeapsă merită băieţelul? Se ȋntâlnesc două tipuri de reacţie faţă de sancţiune. Pentru unii este dreaptă şi necesară; ea este cu atât mai dreaptă cu cât este mai aspră (sancţiune expiatoare-corelate cu constrângerea şi cu regulile de autoritate). Răspunsul lui Fil de 6 ani: ,,Dacă aş avea o carceră l-aş pune pe băiatul acela să stea ȋn ea până seara şi i-aş cârpi o palmă zdravănă. Să vedem mai face!” Pentru alţii, ispăşirea nu este o necesitate morală; printre sancţiunile posibile, singurele drepte sunt cele care cer o reparare a lucrurilor sau care constau ȋntr-un tratament de simplă reciprocitate (sancţiuni prin reciprocitate). Răspunsul lui Desar de 7 ani: ,, Să nu-i dea pâine pentru că nu s-a dus după ea.” Pe lângă sancţiunile expiatoare, cele prin reciprocitate ,Piaget mai aminteşte şi sancţiunile care constau ȋn a-l priva pe vinovat de un lucru de care a abuzat; sancţiuni pur ,,restitutive” prin care cel vinovat trebuie să ȋnlocuiască obiectul stricat sau furat.

2149

Vedem cât de ataşaţi sunt aceşti copii de concepţia clasică a sancţiunii: pedeapsa este necesară din punct de vedere moral, ca ispăşire, şi utilă din punct de vedere pedagogic pentru a preveni recidiva. Pe fundamentele cercetării lui Piaget, Kohlberg (1969), a ȋncercat să realizeze o analiză mai detaliată a dezvoltării morale, Kohlberg consider că dezvoltarea morală se desfăşoară pe trei niveluri, fiecare conţinând două stadii distincte: Nivelul preconvenţional (copilăria mijlocie) Stadiul 1: pedeapsa şi orientarea spre obedienţă (regulile sunt respectate pentru a putea fi evitată pedeapsa; comportamentul bun sau rău este determinat de consecinţele fizice); Stadiul 2: orientare instrumental-relativistă (O acţiune ,,bună “este favorabilă mai degrabă propriei persoane decât celorlalţi. Se acordă o oarecare atenţie trebuinţelor celorlalţi, dar numai ȋn cazul ȋn care rezultatul este favorabil individului ȋnsuşi); Observăm aşadar că atât teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale, cât şi cea a lui Kohlberg aduc ȋn prim plan idea necesităţii utilizării pedepsei ca formă de disciplinare cu scopul de a inhiba un comportament indizerabil. Vincent Rose ȋn lucrarea sa ,, Cunoşterea copilului” vorbeşte la un moment dat despre pedepse ,,bune” şi pedepse ,,rele”. Autorul susţine că o disciplină bazată pe pedepse fizice şi materiale (folosirea forţei, privaţiunii, etc) produce la copii formarea unei morale bazată pe ,, frica de jandarm” şi dorinţa de a nu se lăsa prins. De asemenea, o disciplină bazată pe ,, retragerea dragostei”, expresie direct dar nu fizică a mâniei, (să ȋntorci spatele copilului, să-l ignore, să-l izolezi, să-I spui că nu ȋl mai iubeşti,etc.) poate să provoace anxietate şi pare puţin eficace. Soluţia propusă la final de către autor , deşi pare mai greu de aplicat, este aceea a unei discipline bazată pe convingere (inducţie). Atunci când părinţii ȋi arată copilului consecinţele afective ale acţiunilor lui asupra celorlalţi, (ex: obiectul pe care l-ai spart era de la bunica) apelând astfel la simpatia lui faţă de sentimentele celorlalţi, poate să aibă o influenţă pozitivă asupra formării sale morale. Ea ȋi permite, datorită cunoaşterii răului pe care-l poate pricinui, să generalizeze şi ȋn alte cazuri. În general, pedepsele de ordin fizic şi moral pot ȋnlătura pentru o perioadă de timp comportamentul nedorit la copil, dar nu pot ȋntări comportamentul dorit. Aşadar, pedeapsa fizică sau emoţională, este inutilă, ȋn timp ce discuţiile constructive, explicaţiile şi puterea exemplului să fie mai folositoare decât pedeapsa. În speranţa că cei ce aplică pedepse fizice şi morale copiilor lor, elevilor lor, vor renunţa să facă acest lucru şi se vor ȋnarma cu multă răbdare şi iubire pentru a atenua chiar şi cele mai supărătoare greşeli le dedic poemul lui Dorothy Law Nolte ,, Copiii ȋnvaţă ceea ce trăiesc”: ,,Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne; Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi; Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi; Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea; Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi; Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia; Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi; Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători; Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea; Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea; Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească; Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine; Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel; Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi; Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr; Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi; Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul; Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi; Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”

2150

BIBLIOGRAFIE: Osterrieth Paul, Introducere ȋn psihologia copilului, Ed. Didactică şi pedagogică, Buc, 1976; Piaget Jean, Judecata morală la copil, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980; Rose Vincent, Cunoaşterea copilului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc,1972; Sion Graţiela, Psihologia vârstelor, Ed. Fundaţiei România de mâine, Buc, 2003; Kohn Alfie, Parenting necondiţionat, Ed.Multi Media Est Publishing, Buc, 2013; http://trove.nla.gov.au/version

2151

Cei şapte ani de acasă Înv. Şorodoc Claudia Liceul Tehnologic Special Bivolărie, loc. Vicovu de Sus, jud. Suceava A avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Educaţia în familie reprezintă „şcoala de pe genunchii mamei” -Pestalozzi, iar aceasta exercită asupra copilului o influenţă atât de puternică, încât îşi pune amprenta pe întreaga lui viaţă. Primul model, în ceea ce priveşte comportamentul, copilul îl descoperă în familie, astfel afirmaţia conform căreia „ceasul naşterii copilului este începutul educaţiei sale”, pare pe deplin firească, după cum şi afirmaţia că „familia este prima şcoală a omenirii”. ,,Meseria” de părinte este, în acelaşi timp, cea mai uşoară şi cea mai dificilă meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi adecvat la întrebări ,,puerile”, să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui, dar de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului, al societăţii şi chiar al omenirii pe termen lung. De aceea părinţii trebuie să fie buni, plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile lor să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului dezvoltat armonios atât psihic cât şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat. Muncă început acasă, în sânul familie, este continuată la grădiniţă si ulterior la şcoală. Atât educatoarele cât şi învăţătoarele “predau” zilnic lecţii de bună-cuviinţă şi politeţe prin: comportament personal, prin activităţile de predare-învăţare, prin desfăşurarea a diferite activităţi cum ar fi jocuri de rol (“La magazin”, “În tramvai”, “La teatru”, “În vizită” ş.a.), lecturarea şi punerea în scenă a unor poveşti, teatru de păpuşi – realizat de copii şi cu copii, cu puternic mesaj educativ. Cu tristeţe constat că de câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor. În ziua de astăzi tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Este necesar să-i învăţăm pe copii oriunde şi oricând: *Cum, când şi pe cine salutăm?, *Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, *Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, *Cum, când şi de ce oferim cadouri?, *Ce şi cât vorbim?, *Cum şi când să fim recunoscători?, *Când să zâmbim?, *Cum ne ajutăm prietenii? etc. Copiii trebuie corectaţi atunci când se comport necuviincios, apreciaţi atunci când purtările lor sunt bune şi încurajaţi permanent, însă în tot acest parcurs puterea exemplului este cea mai puternică şi trebuie aplicată permanent. În cazul copiilor cu care lucrez - copiii cu deficienţă de auz - care trăiesc în sistem instituţionalizat, uneori, odată cu şcolarizarea copilului educatoarea, respectiv învăţătoarea iau locul mamei trebuind să ofere copilului dragoste şi model comportamental. Sunt copii care provin din familii dezorganizate în care întâlnesc, încă de la o vârstă fragedă, comportamente deviante şi care abia în şcoală învaţă ABC – ul bunei purtări. Copiii noştri, elevii noştrii sunt “oglinda noastră” a părinţilor, a dascălilor. În primul rând trebuie să formăm OAMENI, după cum spune şi un vechi cântec popular “A fi domn e o-ntâmplare, a fi OM e lucru mare”.

2152

În îndeplinirea dezideratului mai sus menţionat, este necesară menţinerea unei legături strânse între şcoala şi familie, acolo unde acest lucru este posibil. Acest parteneriat Şcoală – Familie poate fi extins prin includerea Bisericii – ca factor activ. Personal consider că un om “cu frică de Dumnezeu” va da permanent dovadă de bun-simţ, va respecta spaţiul celuilalt, persoana de lângă el. Încă de mici, copii trebuie să ştie că „În căminul familiei, copiii trebuie să-i respecte pe părinţi, în afara căminului pe toată lumea, iar în singurătate pe ei înşişi”, - regele grec Demetrius. *Când copilul este preţuit, el învaţă să aprecieze. *Când copilul este încurajat, el învaţă să fie încrezător. *Când copilul trăieşte în dreptate, el învaţă să fie cinstit. *Când copilul trăieşte într-un mediu care-l apreciază, îl aprobă, el învaţă să se placă pe sine. *Dacă copilul trăieşte într-un mediu în care se manifestă acceptare şi prietenie, el învaţă să găsească dragoste în lume.

2153

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Liceul Tehnologic,,I.C.Petrescu” Profesor Ștefan Cătălina Când n-ai cei șapte ani de acasă,nicio școală nu te mai educă. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ şi este un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional. Este cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a instruirii şi educaţiei, determinată de prezenţa educatorului ca persoană investită de societate şi pregătită în mod special pentru conducerea acestui proces. Procesul de învăţământ se organizează şi se conduce în baza unor norme, legi, teze, principii descoperite în practică şi generalizate de experienţa pozitivă a practicii educaţionale. Fiecare principiu exprimă anumite cerinţe care răspund unor necesităţi psihologice şi pedagogice, prin respectarea lor, procesul de învăţământ dobândeşte temei ştiinţific, metodic, este sistemic, armonios. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ar putea fi asimilat principiului accesibilităţii şi exprimă cerinţa ca activităţile să corespundă vârstei şi particularităţii sau individualităţii copilului. Preşcolarii se aseamănă între ei, dar fiecare are „istoria” lui, „drumul” lui concret. Personalitatea fiecăruia se făureşte în joc, în scenarii organizate de educatoare, ţinându-se seama de stadiul de dezvoltare atins de fiecare copil. Copilul, luat ca entitate, e acela care „spune” educatoarei cum să-l ajute şi să-l îndrume în activitatea de joc. Cunoscându-i bine individualitatea, educatoarea îl poate antrena diferenţiat în activităţile comune şi libere. În acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau subsolicitarea, sunt antrenaţi copiii cu lacune, cu dificultăţi, cu înclinaţii speciale, este favorizată capacitatea de învăţare, de relaţionare, de cooperare şi competiţie. Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii. În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor educative ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune. Calitatea acestei legături este dependentă de existenţa nevoii de colaborare a părinţilor cu grădiniţa sau de stimularea acestei nevoi de către educatoare, dar şi de competenţa şi responsabilitatea cu care educatoarea se angajează în această relaţie de colaborare. Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor. Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului. Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate corespunzător de către grădiniţă. Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci de participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice.

2154

Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.

2155

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar: Ștefănescu Carmen, Liceul Teoretic Radu Vlădescu, Pătârlagele, jud. Buzău Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. La această vârstă copilul se află într-un cadru instituționalizat. Aici se consolidează deprinderile formate acasă. Școala oferă un mediu propice aplicării acestora. În diverse situații de comportament, copilul este pus în situația de a aplica ceea ce și-a însușit deja. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească sau să socotească pentru a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: psihologică, socială, intelectualcognitivă. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Copiii trebuie încurajați să se exprime, lăsaţi să termine ce au de spus şi să nu l-i se facă observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Un copil manierat este mândria oricărui părinte. Însă părinții sunt cei care au responsabilitatea și rolul de a-i educa pe copii într-un spirit sociabil si politicos. Aceeași datorie și responsabilitate revine și învățătorului. Cadrul didactic reprezintă un model pentru elev. El trebuie să fie permanent preocupat de aspectul său fizic și moral, de gesturile și comportamentul său social. Toate acestea sunt copiate de elevi, iar faptele lor vor demonstra acest lucru. Școala, prin disciplinele abordate, încearcă să pregătească elevii pentru a intra în viață cu cât mai multe cunoștințe: să respecte familia și pe cei mai în vârstă, să respecte profesorii, colegii și prietenii din cercul lor. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștri. Dacă îi respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate. Copiii trebuie învățați să îi respecte pe cei apropiați lor, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu ei și nu în ultimul rând pe cei din mediul familial. Acum, după cum am văzut în viață, sunt multe persoane care pur și simplu nu pot fi respectate, pentru că nu știu să se comporte în societate și care probabil nu au cei șapte ani de acasă, care să le confere un echilibru și respect față de cei din jur. Mulți, datorită comportamentului ciudat față de semenii lor, se autoizolează de cei din jur și tind să dispară așa treptat din viața socială, de multe ori alcoolul sau drogurile fiind singurii prieteni de suferință. În rest, acești șapte ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde felul cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur și bineânțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. Școala oferă programe de consiliere, o bună colaborare cu părinții și un mediu în care elevul să socializeze. Unele din însușirile dobândite în această

2156

perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competiție, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini.

2157

„CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!’’ Educatoare:Ștefănescu Raluca Georgiana Grădinița:Valea Voievozilor Motto: ” Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm !” ( Victor Hugo) Când ne referim la cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care părinții și bunicii le-o da copiilor, la formarea atitudinilor, a aptitudinilor și a comportamentului până când aceștia pleacă la școală. Se numesc “Cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul „își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii familiei au cea mai mare influență asupra lui. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne referim la faptul că acesta are bunele maniere, știe să vorbească politicos, să se comporte și să socializeze civilizat. Din punctul de vedere al unor specialiști, educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Pentru a-și forma un comportament corespunzător, părinții trebuie să-și înconjoare copilul cu multă dragoste, să-l învețe să-și capete încredere în forțele proprii, să se simtă iubit, protejat și în siguranță. Totodată copilul trebuie să se simtă apreciat de către părinte, să i se acorde atenție și să se arate preocupați de către aceștia. Educarea copiilor trebuie să se realizeze într-o atmosferă bazată pe încredere, iubire și într-un mediu plăcut, în siguranță. Părinții reprezintă modele pentru copii. Ceea ce copii văd, ei iau acest comportament ca un model ce trebuie urmat, fie dacă este bun sau rău. De aceea, atunci când un copil face un lucru bun trebuie lăudat, exprimându-ne bucuria și mulțumirea. Atunci când un copil greșește ignorarea sau arâtandu-ne dezamagirea față de ceea ce a făcut este mai indicat decât o ceartă sau chiar o palmă. Totodată este necesar ca părinții să conștientizeze faptul că copiii întotdeauna observă și analizează. De aceea, ceea ce facem noi, ca părinți, cei mici vor fi tentați în a copia un comportament, fie el bun sau rau. Puterea exemplului bun este foarte important la această vârstă. Printre cele enumerate mai sus, copiii în cei șapte ani de acasă pot învăța cum să fie ordonați, igiena personală, curățenia și exprimarea propriilor nevoi, concentratrea atenției, altruismul, cooperarea, spiritul de observație, deprinderi de autoservire. Aceste însușiri pot fi însușite de către copil pe tot parcursul vieții. In concluzie, de acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles îți poti ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.

2158

Rolul familiei în educația copiilor Profesor psihopedagog: Ștefănoiu Daniela C.S.E.I. Sighetu-Marmației, Maramureș A.S.Makarenko se adresează părinţilor astfel: “Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi.” Cu toții cunoaștem expresia „cei șapte ani de acasă”. Copilăria reprezintă perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă” ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educative. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască, este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest cadru intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. Marele psiholog, Alfred Adler, a susţinut în teoriile sale o ipoteză destul de simplă în aparenţă, însă foarte complexă în esenţă. El a afirmat şi a susţinut ideea conform căreia,”familia este comoara copilului”. Această premisă a constituit punctul de plecare al multor dezbateri şi va rămâne în continuare o noţiune abstractă pentru mulţi dintre noi. La o analiză mai atentă, oare aveam capacitatea de a traduce acest citat? Câţi dintre noi conştientizăm adevăratul rol al părintelui în viaţa de familie? Care este de fapt rolul familiei în viaţa copilului? În opinia mea, familia este singurul factor determinant, care modelează principiile şi realizările unei persoane. Familia are o puternică influenţă asupra a ceea ce am devenit, asupra modului în care ne vedem pe noi înşine şi tot aşa se va întampla şi cu copiii noştri. Familia, stilul relaţional dintre părinţi şi stilul educativ al părinţilor afectează viaţa şi socializarea copilului, abilitatea de a învăţa şi de a fi independent, de a se înţelege cu ceilalţi, de a constientiza importanţa regulilor, inclusiv progresul şcolar şi respectul de sine al copilului. O educaţie sănătoasă pleacă încă din familie, încă de la primii ani de viaţă. Cand familia nu reuşeşte să îndeplinească această sarcină şi să ofere copiilor o educaţie pozitivă, cand adulţii nu sunt modele de urmat, impactul asupra vieţii lor poate fi distrugător. În altă ordine de idei, familia este cea care pregăteşte copilul pentru viață, oferindu- i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoştinţe asupra realității şi pentru formarea primelor principii de viaţă. Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Acesta îi oferă copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu

2159

numai prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale , în special cu şcoala . Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. BIBLIOGRAFIE: Vîntanu, Nicolae, “Educaţia adulţilor”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998; Şchiopu Ursula “Curs de psihologia copilului”, Editura Didactică ş i Pedagogică, Bucureşti, 1963

2160

Cei şapte ani de acasă! Profesor: Ştiucă Oana Sorina Şcoala Gimnazială Nr. 1, Băileşti, Dolj Copilul , imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie duc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele dintre ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune despre unii oameni că nu au “cei 7 ani de acasă” . În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice, care trebuie să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma si fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei, educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. Trebuie consideraţi ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, fără a constitui totuşi cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Stăruinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulţumesc!”, fără ca el, la rândul lui, să constituie un exemplu în acest sens. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Desigur că se vor întreba mulţi:”Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative. După vârsta de 3 ani, copiii încep să aibă o activitate nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară. Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică. Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientate, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească dupa ele în practică. Un loc important în educarea copilului până la 10 ani au jocurile şi jucăriile. În jocurile colective, părinţii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată şi expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Daca în casă este bună înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm şi de bună dispoziţie. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă. După 5 ani, tatăl trebuie, prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrând în mod subconştient toate stările lor sufleteşti. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare, va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea “celor şapte ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.

2161

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2162

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar Şuteu Laura ŞC. GIMN. NR. 11 "DR. C-TIN ANGELESCU" C-ŢA Familia reprezintă primul contact al copilului cu socialul,cu reguli şi comportamente pe care le asimilează treptat şi care-i influenţează personalitatea şi modul în care se raportează la ceilalţi. Aşa numita expresie" Cei şapte ani de acasă",deşi este neglijată în ultimul timp, în sensul că părinţii nu mai dau importanţă prea mare modului în care îşi educă proprii copii,lăsând aceste aspecte în seama creşei,grădiniţei,bonei sau televizorului,capătă valenţe deosebite atunci când depăşiţi de unele situaţii se întreabă: "De ce se comportă aşa?"De ce spune d-na învăţătoare că deranjează orele de curs?" etc. Pornind de la aceste aspecte trebuie să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de educaţia pe care o realizăm în primii ani de viaţă ,dându-i importanţa cuvenită. O primă influenţă este relaţia dintre mamă şi tată ,care se va regăsi în comportamentul copilului.Un băiat se va purta cu fetele aşa cum a văzut la tatăl lui,la fel şi în cazul fetiţelor.Aşa că relaţiile interpersonale se stabilesc din sânul familiei prin imitaţie.Copilul le consideră normale,le preia "ca atare" deoarece el nu cunoaşte altă realitate.Atmosfera din familie va determina tipul de "parenting" pe care acesta îl va adopta. Tot în cadrul familiei copilul deprinde sarcina muncii şi are prima expunere la meserii prin asimilarea activităţii părinţilor. Această atitudine se va reflecta în poziţia sa faţă de şcoală,faţă de sarcinile de învăţare,manifestând seriozitate sau delăsare,dezinteres. Asupra personalităţii şi comportamentului viitorului adult ,acţionează mai mulţi factori din cadrul familiei,dar ceea ce trebuie să ne preocupe ca şi părinţi, este implicarea directă în educaţia copilului,interesul pentru transmiterea valorilor morale,culturale,religioase etc. necesare adaptării la mediul social.Un copil care ţine cont de opiniile altora,care acceptă diversitatea ,care este învăţat să coopereze,să se plieze pe schimbările continue din toate domeniile , va reuşi ca adult să construiască o societate benefică pentru el . Acest lucru nu se poate realiza decât pornind cu o bază creată în familie şi ţinând cont de însemnătatea celor şapte ani de acasă.

2163

Cei șapte ani de acasă! prof. învăţământ preşcolar Tacu Maria Mirela Grădiniţa cu program prelungit nr.14, Târgovişte Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilăria este prima şcoală şi cea mai importantă din toate câte există pe lume, ea reprezintă cei şapte ani fundamentali în educaţie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educatie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Educaţia copiilor se realizează atât prin intermediul procesului instructiv-educativ, cât şi în cadrul activităţilor extraşcolare, un rol important fiind deţinut de familie. Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe în familie, unde se formează "ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter" –după cum spunea Loisel. Familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi "ucenicia" pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia. Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie. În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. Năzuinţele copilului se formează în mica copilărie prin exemplul celor din jur. În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri, convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Marele pedagog John Locke, convins de puterea exemplului în familie, afirma: "Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ce nu vreţi să imite". Zestrea de echilibru relaţional şi adaptativ pe care copilul o moşteneşte din tiparul reprezentat de familia sa este cea mai sigură investiţie pe terenul viitoarei lui personalităţi asigurându-i detenta realizării de sine şi a succesului în general. Din contră, dacă este crescut într-un climat tensionat, conflictual, instabil, copilul se poate inhiba ba chiar se poate maturiza afectiv şi conjunctiv. Urmarea este, fie o puternică motivaţie prosocială de evitare a tot ce se aseamănă cu cele trăite acasă, fie într-o motivaţie antisocială ca expresie a nevoii de pedepsire a celor din jur, de răzbunare permanentă, de ură, rezultat al frustrărilor afective acumulate în primii ani de viaţă. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Bibliografie: 1.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2.Mărgineanţu Dorina, Petroman Pavel, Educaţia noastră cea de toate zilele, Editura Eurobit,Timişoara,2008 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com

2164

Despre importanta celor 7 ani de acasa Prof. Talposi Jenica Gradinita cu P.P. „Tudor Vladimirescu”, Craiova Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

2165

« CEI ŞAPTE ANI DE ACASǍ » Prof. TǍNASE GABRIELA G.P.N. IONEŞTI-BUZOIEŞTI Motto: „Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă, voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume”. (din Child's Appeal, Mamie Gene Cole) „Cei şapte ani de acasǎ”, reprezintǎ o oglindǎ a educaţiei pe care pǎrinţii o oferǎ copiilor în prima parte a copilǎriei.Specialiştii susţin cǎ regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţǎ ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor principal în formarea personalităţii copilului. Loaisel afirmă că: „în familie şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume - omul de caracter”. De modul în care familia influenţează dezvoltarea copilului în primii ani de viaţă depinde comportamentul socio-relaţional al viitorului adult. Părinţii trebuie să mediteze la rolul important pe carel au în formarea personalităţii acestuia. Se spune, şi pe bună dreptate, că familia este prima şcoală a copilului în care învaţă cum să se comporte în viaţă şi în societate. Acţiunile educative exercitate de părinţi trebuie să fie continue, raţionale, şi să ţină cont de dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. În familie copilul se bucură de un climat afectiv sporit care-i conferă mai multă siguranţă. Climatul de căldura din familie, preocuparea părinţilor de a le oferi copiilor condiţii cât mai bune de viaţă constituie un factor important al educaţiei. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii sunt de ataşament, de încredere reciprocă ceea ce face posibilă o bună comunicare între ei. Părinţii trebuie să comunice permanent eu copiii şi nu doar prin vorbe ci şi prin componente neverbale, afectiv-emoţionale, gesturi vizibile. O privire încruntată din partea părinţilor îl poate face pe copil să se izoleze, să se teamă, în schimb o privire caldă, tandră care însoţeşte mesajul verbal îl face pe copil să capete mai multă încredere în el. Copilul face multe năzdravănii, însă părinţii trebuie să ştie când şi cum să-l oprească atunci când efectul acestora dăunează atât lui cât şi celor din jur. Părintele este un model de viaţă pentru copil. J.Look spunea: “Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă vreo vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală, când aţi comis-o, el cu siguranţă că se va apăra, invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se pune în aşa măsură la adăpostul acestui exemplu încât greu vă veţi atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala respectivă” . Autoritatea în familie trebuie manifestată cu calm şi cu măsură, exagerările fiind de multe ori dăunătoare. Există familii în care tatăl este autoritatea supremă, iar mama întăreşte acest lucru în faţa copilului ori de câte ori acesta face ceva rău. În aceste familii, copilul este traumatizat, trăieşte cu spaimă, cu teama de a fi pedepsit. De aceea consecinţele nu întârzie să apară, punându-şi amprenta asupra personalităţii copilului. El va deveni timid, izolat, fără încredere în forţele proprii. Mai târziu, când scapă de sub tutela părinţilor, se vor comporta diametral opus: vor fi agresivi, se vor revolta. În alte familii climatul afectiv exagerat face ca copilul să devină egoist, să simtă că lui trebuie să i se ofere totul de-a gata, el nu mai este supus unui efort fizic şi intelectual. De aceea în relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să existe un simţ al măsurii. Părinţii trebuie să cunoască foarte bine personalitatea copilului pentru a şti ce fel de atitudine să adopte în relaţiile cu el. Ei trebuie să fie mereu consecvenţi în ceea ce cer copilului şi dorinţa acestuia. Nu toţi părinţii manifestă înţelegere faţă de nevoile copilului. De mic, copilul simte nevoia să fie în centrul atenţiei. El vrea să fie ascultat atunci când relatează cum şi-a petrecut o zi la grădiniţă sau la joacă; să picteze împreună cu părinţii ceea ce l-a impresionat; să asculte o poveste sau chiar să fie un mic actor alături de părinţi. De multe ori părinţii, pe motiv că sunt obosiţi, nu dispun de timp pentru copii şi le refuză aceste plăceri. În astfel de cazuri copilul se simte neglijat, respins şi se închide într-o lume a lui. Părintele trebuie să lase deoparte problemele ce-l preocupă sau oboseala şi tandru, surâzător să se apropie de sufletul copilului să-l facă să simtă că este şi el o mică stea în constelaţia familiei.

2166

După expresia lui Pasos, familiile sunt „fabrici” care produc personalităţi umane. Familia este cea care îl introduce încet pe copil în viaţa de zi cu zi, îl pune în contact cu lumea înconjurătoare, îi oferă modele umane pe care copilul să le urmeze sau să le respingă. Familia este o rampă de lansare pentru copil. De la părinţi, copilul învaţă primul abecedar al muncii. Tot părinţii sunt cei care le dezvoltă voinţa, perseverenţa, spiritul de iniţiativă, curajul - trăsături care marchează personalitatea copilului. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

2167

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ PROF.INV.PRESC.TANASE IOANA LILIANA GP.P. FANTEZIA COSTESTI Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care copilul îşi desfăşoară aceste activităţi. Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială, în mod conştient, sistematic, organizat, se realizează în instituţii de învăţământ. Sistemul de învăţământ este principalul subsistem al sistemului de educaţie şi se defineşte ca ansamblu al instituţiilor specializate în proiectarea şi realizarea funcţiilor educaţiei prin conţinuturi şi metodologii specifice, organizate formal şi nonformal. Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ şi este un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional. Este cea mai înaltă formă de organizare şi desfăşurare a instruirii şi educaţiei, determinată de prezenţa educatorului ca persoană investită de societate şi pregătită în mod special pentru conducerea acestui proces. Procesul de învăţământ se organizează şi se conduce în baza unor norme, legi, teze, principii descoperite în practică şi generalizate de experienţa pozitivă a practicii educaţionale. Principiile nu sunt elaborate subiectiv, întâmplător, după dorinţele cuiva, ci pe temeiul cunoaşterii legilor funcţionării normale a predării şi învăţării. Ele izvorăsc din logica didactică, adică din logica organizării optime a învăţării. Învăţarea optimă presupune respectarea mai multor legi: legea organizării percepţiei, legi ale memoriei, uitării, exerciţiului, cauzei şi efectului, întăririi, asociaţiei, interiorizării. Fiecare principiu exprimă anumite cerinţe care răspund unor necesităţi psihologice şi pedagogice, prin respectarea lor, procesul de învăţământ dobândeşte temei ştiinţific, metodic, este sistemic, armonios. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ar putea fi asimilat principiului accesibilităţii şi exprimă cerinţa ca activităţile să corespundă vârstei şi particularităţii sau individualităţii copilului. Preşcolarii se aseamănă între ei, dar fiecare are „istoria” lui, „drumul” lui concret. Personalitatea fiecăruia se făureşte în joc, în scenarii organizate de educatoare, ţinându-se seama de stadiul de dezvoltare atins de fiecare copil. Copilul, luat ca entitate, e acela care „spune” educatoarei cum să-l ajute şi să-l îndrume în activitatea de joc. Cunoscându-i bine individualitatea, educatoarea îl poate antrena diferenţiat în activităţile comune şi libere. În acest fel, îi „procură” copilului bucurie, se înlătură suprasolicitarea sau subsolicitarea, sunt antrenaţi copiii cu lacune, cu dificultăţi, cu înclinaţii speciale, este favorizată capacitatea de învăţare, de relaţionare, de cooperare şi competiţie. Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii. În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor educative ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune. Calitatea acestei legături este dependentă de existenţa nevoii de colaborare a părinţilor cu grădiniţa sau de stimularea acestei nevoi de către educatoare, dar şi de competenţa şi responsabilitatea cu care educatoarea se angajează în această relaţie de colaborare. Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării educaţionale. La orice copil, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor. Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului.

2168

Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate corespunzător de către grădiniţă. Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci de participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice şi eficinte.

BIBLIOGRAFIE: Bocoş, M., Catalano, H., (2008), Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, Presa Universitară Clujeană. Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi. Dumitrana, M., (2000), Didactică preşcolară, Editura V&I Integral, Bucureşti. Mateiaş, A., (2003), Pedagogia pentru învăţământul preşcolar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Tomşa, G., (coord.), (2005) , Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Editura Coresi S.A., Bucureşti. Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.

2169

Importanța celor șapte ani de acasă Profesor: Tănase Teodora Școala Gimnazială Poplaca, jud. Sibiu Educația, valorile morale, spirituale și culturale, bunele maniere, puterea exemplului personal al părinților (dar și al bunicilor, fraților și al tuturor persoanelor cu care relaționează) oferit copilului de-a lungul primilor șapte ani de existență în principal reprezintă piatra de temelie a vieții acestuia, cheia către adaptarea și integrarea lui în societate! În această perioadă, copilul își formează personalitatea şi comportamentul, care sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să mănânce, să vorbească, să se îmbrace, să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la școală. Aceasta se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă șamd. Cei șapte ani de acasă sunt, adesea, caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu cei din jur! De părinţi depinde ca adolescentul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Printre principalele “ingrediente” care formează ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil “bine crescut” regăsim: salutul (e prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care prichindelul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă cu “Bună ziua!”), comportamentul în public (un copil “bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte), comportamentul cu prietenii (jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Un copil “bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui.), recunoaşterea greşelilor (în felul acesta, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate), manierele la masă, înțelegerea normelor sociale. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Iubirea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe! Copilul iubit de părinţi se simte protejat, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi, percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. La doi ani, de exemplu, copilul nu realizează ceea ce este bine şi rău. Este necesar ca părinții să fixeze limite, întrucât el trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă, îl pot învăţa formulele de politeţe. Îi arată cum şi când se spune: “Bună ziua!”, “Te rog!”, “Mulţumesc!”, iar copilul învaţă prin imitaţie, întrucât nu are puterea raționamentului și-n consecință, după cum am subliniat, nu poate distinge binele de rău. De la trei la cinci ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, în perioada aceasta este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă etc. A-l învăţa să fie manierat este, însă, un proces de durată, care va prinde contur zilnic, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă, realmente potrivită pentru el sunt întâmplările curente din spaţiul familial! Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, hăinuțe, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună! De aceea, este important ca aceștia să îl laude de fiecare dată când se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă! Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în instruirea copilului! Este imperativă nevoie ca acesta să fie educat în mod responsabil, empatic, etic, cu dedicație, să primească, așadar, exemplul viu al unor mentalități și atitudini corecte, puternice, sprijinite pe o bază temeinică! Pentru a putea creste sănătos, normele de conduită învățate de copil în familie trebuie să se afle, categoric, în concordanță cu principiile Adevărului, cu valorile veritabile, sempiterne, universal

2170

valabile, generate de și pentru Creatorul întregii existențe! Şcoala şi alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze aceste norme deja deprinse din familie. Întrucât vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia unui comportament social adecvat, copilul trebuie să fie în mod constant ajutat de ambii părinți să-și formeze o busolă morală internă strașnică, care să îl ghideze corect, să îl ajute realmente în toate provocările cu care va fi nevoit să se confrunte în viață! Trebuie susținut să devină om în toată puterea cuvântului!

2171

FAMILIA-PRINCIPALUL FACTOR ỈN EDUCAȚIE Prof. Tanc Anca-Florina Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “ mulţumesc”,” te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament . Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 ani sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc,la grădiniţă.A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături,vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu alţi copii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în

2172

administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos.În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2173

Cei șapte ani de acasă ai copilului modern TANȚĂU ANAMARIA Cine nu a auzit expresia „cei șapte ani de acasă”? E o expresie celebră care în opinia mea sintetizează întregul bagaj de cunoștințe și deprinderi privitoare la modul în care ne comportăm și relaționăm în societate. Când cei mici treceau pragul școlii în clasa I se evalua modul în care au fost educați în familie și grădiniță în perioada preșcolarității. Dacă în trecut, așa cum textual spune expresia, educația era primită de cei mici mai mult în familie, o dată cu transformările survenite în societate, adulții petrec tot mai multe ore le locul de muncă și prin urmare cei mici stau mai multe ore în grădiniță. Deci, cei șapte ani de acasă nu mai sunt petrecuți acasă iar educatoarea este cea care preia mare parte din îndatoririle părinților în ceea ce privește educarea comportamentului celor mici. Am să pornesc această lucrare de la o afirmație a unei mame care își aducea copilul într-o dimineață la grădiniță. Copilul a deschis ușă sălii de grupă, a intrat și s-a îndreptat spre centrele de lucru pregătite fără să privească spre mine sau să scoată vreun sunet. L-am salutat întrebându-l ce face și reamintindu-i că dimineața e frumos să salutăm atunci când ne reîntâlnim la grădiniță. Mama a reacționat imediat spunând că ar trebui să-l învățăm să salute înainte de a-i face observație. Această afirmație m-a șocat mai întâi dar apoi m-a pus pe gânduri. Oare e de datoria educatorilor să facă acest lucru? Nu am reușit să aflu răspunsul corect dar această întâmplare m-a mobilizat în diversificarea metodelor de lucru cu cei mici în vederea educării eficiente a comportamentului lor. Știm cu toții că poveștile sunt un izvor nesecat de exemple de comportamente dezirabile și au fost folosite întotdeauna cu succes în educarea celor mici. Am descoperit că această metodă poate fi exploatată și mai mult prin introducerea metodelor interactive de grup care solicită la maxim implicarea celor mici în decodarea mesajului transmis și extragerea învățămintelor care urmează a fi folosite de copii în viața de zi cu zi. Activitățile extracurriculare vin de asemenea în sprijinul nostru prin multitudinea de locuri în care copiii pot fi duși să-și îmbogățească bagajul de cunoștințe și în același timp să-și exerseze deprinderile comportamentale dezirabile însușite în cadrul familiei și al grădiniței. Tot prin intermediul activităților extracurriculare părinții pot fi aduși mai aproape de cei mici chiar dacă timpul nu le permite întotdeauna acest lucru. Realizarea unor activități în cadrul grădiniței și nu numai în care copiii sunt așezați alături de părinți în dorința de a realiza o lucrare , un proiect apropie părintele de grădiniță și în același timp crează cadrul propice de întărire a legăturilor dintre copil, părinte și educator în vederea alegerii strategiei celei mai potrivite de lucru cu fiecare copil în parte. Efortul educatorilor trebuie completat de familie. Familia este mediul cel mai important pentru copil și care ar trebiu să-i ofere stabilitate, încredere în sine, confort și sprijin în fiecare clipă a vieții. Perioada preșcolară este cea în care copilul este asemeni unui burete însetat. Toate înformațiile pe care le primește se înmagazinează în mintea lui pregătindu-l pentru viitoarele etape și pentru viața de adult. Și uite așa observăm că cercul se închide. Concluzia este că oricât de ocupat ar fi părintele trebuie să aibă în grijă de cel mic și să nu uite că este modelul suprem pe care copilul îl are și imită. Prin urmare cei șapte ani de acasă sunt dați de exemplul adulților în fiecare clipă a unei zile atât prin comportamentul verbal cât mai ales prin cel nonverbal care de cele mai multe ori este neglijat. Părinți, bunici, educatori sau alți membrii ai familiei sunt de fapt marea familie a celor mici pe care dacă-i privim mai cu atenție vom vedea că nu sunt altceva decât copii miniaturale ale adulților în comportament și limbaj. Bibliografie: Georgeta, Puiu, Metode interactive de grup, Editura Arves, Timişoara, 2012 Crenguţa, Lăcrămioara, Oprea, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009 Bocoş Muşata, Avram Iftinia, Catalano Horaţiu, Someşan Eugenia, “Pedagogia învăţământului preşcolar. Instrumente didactice”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

2174

Cei șapte ani de acasă Prof.pt.inv.prim.Taran Hingan FloareaNiculina Sc.Gimnaziala,,O.C.Taslauanu,,-Bilbor-Harghita Eu una am fost terorizată cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și tot de când mă știu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micutilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la varsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual desi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe,

2175

mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială - sintetizează psihologul.

2176

Importanța celor șapte ani de acasă Tarța Cristina Victoria Liceul Teoretic ,,Eugen Pora,, , Cluj-Npoca ,,Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă.,, Valeria Mahok De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelușul este atașat de mama și de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca și mine, suntem puternici amandoi pentru că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că acest lucru nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățaminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curațenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere și comportament - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topică ori dezacord dintre părțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvență în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverență în realizarea unei sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva.

2177

Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot -spiritul de competiție

restul vietii:

- altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalți. 10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș, citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" si concentrează-te pe disciplina pozitiva! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reusi să rezolve conflicte pe cale pasnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spuna mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc.

2178

Cei 7 ani de acasă Ţăruş Simona Rodica Liceul Teoretic “Ion Codru Drăguşanu” Oraşul Victoria, Judeţul Braşov „Copilăria este ca o oglinda care reflectează în viaţa de mai târziu primele imagini.” Samuel Smiles A avea cei şapte ani de acasă este echivalentul la a fi fost bine educat în copilarie. Mai exact este vorba de educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi în prima parte a copilăriei, până cand acesta merge la şcoală. Aceasta nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe, ci la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului. Expresia este folosita mai des de catre cei mai în vârsta decât noi, făcând referire în special la lipsa de respect sau la o atitudine nepotrivită unei situaţii, însă, ea defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Astfel, până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Multi considera ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, dar realitatea este ca gradinita si apoi scoala ar trebui doar sa consolideze normele deja deprinse din familie. Astfel, părinţii vor rămâne primii educatori deoarece sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii, familia ofera modele pe care copilul le imită,iar modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului si comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui.

2179

Caracterul psiho-social se formează în copilărie Educatoare TATIANA TUDOR Grădinița STEP BY STEP nr. 5 Onești, jud Bacău Calitatea educaţiei, a îngrijirii si protecţiei copilului de la naştere până la 6/7 ani depinde de noi, toţi cei care interacţionăm cu copiii, zi de zi: părinţi sau educatori, consilier şcolar sau asistent medical, toţi acţionând coerent şi având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui. Educaţia timpurie se constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă intervalul de la naştere până la 6/7 ani, interval în care au loc transformări profunde şi achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului. Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece această perioadă este cea în care au o dezvoltare rapidă. Procesul de dezvoltare nu trebuie neglijat deoarece mai târziu, pierderile vor fi mai dificil de recuperat şi mult mai costisitoare.Studii recente cu privire la dezvoltarea creierului unui bebeluş ne arată că cei mai mulţi neuroni se formează în perioada de la naştere la 8 ani. Aşadar, dacă un copil nu primeşte hrană suficientă şi adecvată vârstei şi necesităţilor organismului, suficiente îngrijiri, dragoste şi atenţie din partea părinţilor sau educatorilor cu care interacţionează, precum şi dacă nu e suficient stimulat în această perioadă crucială, el poate rămâne cu un deficit în dezvoltare, care poate pune în pericol evoluţia lui ulterioară pe parcursul şcolarităţii şi în societate. Pentru a evita multe neplăceri care pot apărea pe parcursul vieţii copilului în grădiniţă, cele două instituţii – grădiniţa şi familia - trebuie să se afle într-o conexiune strânsă şi permanentă, să dezvolte relaţii permanent pozitive şi durabile. Toţi partenerii educaţionali trebuie să aibă drept valori fundamentale: democraţia, civismul, umanismul, specificitatea, diversitatea, toleranţa. Cu alte cuvinte, perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Din prima etapă a vieții, copilul primește sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii dascăli din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și, ulterior, la școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Pe tot parcursul dezvoltării sale integrate, copilul se raportează la susţinerea adultului. Acesta este partenerul său de joacă privilegiat, este sprijinul său, este un reper afectiv. Copilul este dependent de adult, însă alături de el îşi descoperă independenţa. Dacă relaţia cu adultul este pozitivă, aceasta îl ajută pe copil să-şi câştige încrederea în sine, îl valorizează şi îl susţine în explorare. Mediul familial este cel care completează programul de grădiniţă al copilului şi este tot la fel de important ca aceasta. A fi părinte este o provocare complexă, o misiune nobilă, care necesită, pe lângă o pregătire anterioară în acest scop, voinţă, dăruire, entuziasm, dragoste, înţelegere, muncă şi învăţare permanentă.

2180

Cei șapte ani de acasă prof. înv. primar Tănase Ștefania-Verginica Școala Gimnazială Vădăstrița Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației, pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc.. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Psihologii spun că, educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește în mare măsură viitorul adult, fiind piatra de temelie pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani deacasă”, deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Nu este de ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că, aceasta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi parinți, de a fi permanent conștienți că, cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu, în societate. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă, pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. Ar fi bine ca părinții să stimuleze copilul să vorbească de ceea ce îl interesează. Emoţiile determină comportamentele copilului. Ei tind să repete o experienţă plăcută, valorizantă (să deseneze o floare care a fost apreciată de părinţi) şi evită să repete o experienţă care care îi poate pune în dificultate, în situaţie de vulnerabilitate. Este importantă pentru dezvoltarea copilului modalitatea în care adultul (părintele sau educatorul) facilitează sau descurajează exprimarea emoţiilor specifice: experimentarea exagerată sau lipsa experimentării unor emoţii de către copil poate dezvolta riscul apariţiei unor perturbări în dezvoltarea. Copilul trebuie să fie ajutat să îşi exprime sentimentele, emoţiile, chiar dacă nu le poate descrie. Vorbind cu el, îl ajutăm să îşi descopere emoţiile, să şi le definească, punându-le nume. Dincolo de comunicarea blândă, putem să-i oferim ocazia de a se juca cu jocuri sau jucării care îl ajută să se detensioneze: jocul cu apa, cu nisipul, plastilina, jucării care se pot lovi, poate desena şi picta. Înţelegerea sentimentelor copilului de către părinţi este importantă, precum este important pentru copil să se simtă în continuare iubit de ambii părinţi. Părinţii sunt primii educatori, deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii. Familia este modelul pe care copilul îl imită; modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei. Comunicarea intrafamilială influenţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Educatorul poate susţine momentul separării copilului de părinţii săi, devenind un pilon principal pentru copil în procesul de adaptare în noul mediu. Acest profesionist trebuie să utilizeze toate mijloacele (metode, tehnici, spaţiu) necesare pentru ca un copil să se dezvolte într-o manieră armonioasă, în absenţa părinţilor săi.

2181

Profesor Tecla Ilea Grădiniţa cu program prelungit “Aşchiuţă” Cluj-Napoca

A învăţa copilul, de la cea mai fragedă vârstă, să fie îngrijit, să respecte regulile de igienă personală, să se obisnuiască cu un regim raţional de alimentaţie, înseamnă a pune bazele trainice formării comportamentului igienic. Deprinderile elementare de igienă trebuie imprimate de timpuriu pentru a deveni elemente ale modului de viaţă cotidian . Deprinderile igienice o dată formate, îi dau copilului siguranţa în acţiune, încredere în posibilităţile lui, chiar îi formează o oarecare independenţă. Lipsa deprinderilor igienice creează dificultăţi în respectarea regimului în grădiniţă, îngreunează activitatea educatoarei, diminuează calitatea procesului de învăţământ. Educaţia pentru sănătate se începe din prima zi în care copilul păşeşte în grădiniţă ( ca o prelungire al activităţii din familie), când vede unde se află şerveţelul, cum trebuie să îl folosească, cum mergem împreună cu rândul la toaletă, de câte ori foloseşte toaleta trebuie să se spele pe mână cu săpun, înainte de mâncare, gustare, trebuie să se spele pe mână, după desen, activităţi practice, pictură, educaţie fizică, la fel, se spală pe mână. La mine în grupă, dacă se întâmplă să uit să îi duc la baie sau spălat pe mână, îmi amintesc copiii acest lucru, ca dovadă că deprinderile de comportare igienică au fost corect formate. Educaţia igienico-sanitară din grădiniţă se realizează şi prin jocuri, poveşti, dramatizări, vizite, întâlniri cu cadre medicale, iar ca formă de evaluare se realizează expoziţii tematice, concursuri, serbări. Aceste activităţi vor stimula copiii dezvoltându-le şi acea motivaţie interioară de care au nevoie. Exemplul personal oferit de educatoare şi părinţi este un alt factor care contribuie la reuşita educaţiei pentru sănătate. Modul de abordare al acestor activităţi pleacă de la ideea că este bine pentru copii să înţeleagă de mici că sănătatea nu înseamnă numai absenţa bolii, ci si un mod de viaţă echilibrat şi sănătos. Regimul raţional de alimentaţie, este de asemenea un factor primordial în dezvoltarea unei persoane echilibrate, sănătoase. Astfel, obişnuindu-se cu a mânca la ore fixe, cantităţi şi calorii bine calculate, copilul va avea o dezvoltare armonioasă, echilibrată. După cum am observat, grădiniţa este doar prelungirea activităţii de formare a familiei, care stă de fapt la baza creşterii micului copil. O igienă mentală, comportamentală, este de asemenea foarte importantă în dezvoltarea copilului. În cele ce urmează voi dezbate un mic aspect în acest sens. Pe baza studiului efectuat de prof. Beatrice Gabriela Stoian, de la Grădiniţa cu program prelungit „Dumbrava minunată”Constanţa (Învăţământul preşcolar şi primar, 3-4din 2013, pag. 204), după intrarea copilului în grădiniţă, părintele nu mai dă aşa mare importanţă aspectelor formative ale copilului, lăsând sarcina educaţiei şi formării copilului, în seama grădiniţei. Astfel, în urma unei analize SWOT al acestei situaţii, concluzionează: „- sunt părinţi care nu acordă copiilor lor un timp calitativ pentru a se apropia şi a transmite tot ceea ce au nevoie copiii;

2182

Nu toţi părinţii adoptă un model bazat pe deschiderea faţă de preocupările şi activităţile zilnice ale copilului; Inexistenţa de cele mai multe ori, a unei raţiuni în stabilirea, aplicarea şi respectarea consecventă al unor reguli; Sunt copii, cărora părinţii nu le oferă responsabilitate în dezvoltarea unor probleme personale, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate; Majoritatea părinţilor nu adoptă metode adecvate de acţiune pozitivă în relaţia cu copiii lor considerând că este suficientă intervenţia educativă a grădiniţei;” Având în vedere toate aceste concluzii, o conlucrare între grădiniţă şi familie este esenţială, în sprijinirea părinţilor în vederea înţelegerii şi asumării responsabilităţilor ce le revin cu privire la creşterea, îngrijirea şi educarea propriilor copii. Prin activităţile din grădiniţă, urmărim influenţarea familiilor, părinţilor, în a dobândi abilităţi şi deprinderi noi în educarea copiilor, metode noi de acţiune pozitivă în relaţia cu copiii, în stabilirea şi aplicarea unor reguli, bazate pe toleranţă şi afecţiune, dar nu în exces.

2183

Mama-izvor de viață Prof.Teiușanu Cristina Liceul Teoretic Ioan Petruș, Otopeni, jud. Ilfov Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă și mai frumoasă din viața unui copil. Această etapă este una a inocenței, a bucurie, a jocului. În toată această etapă copiii sunt ghidați de părinți care devin adevărați mentori dar și modele comportamentale pentru copiii lor. Ei sunt adevărate icoane de nădejde pentru copiii lor dar și izvor de înțelegere și eternă iubire. Luându-mă drept exemplu, viața mea a depins de voința unei singure femei։ mama. Datorită ei am deschis ochii spre soare, spre lumină, iradiind căldură și dându-mi speranță. Ea este cea care m-a făcut om, din lacrimi și speranțe, contribuind la temelia caracterului meu. Primele bastonașe, prima excursie, primele lecții, primele teste și note erau atent notate de dânsa. O admiram defiecare dată când îmi explica cu vocea ei caldă și blândă despre importanța școlii și rolul învățării. Este prototipul mamei perfecte...conștiincioasă, de-o mare căldură și bunătate sufletească. Tata o sprijinea în toate deciziile pe care le lua. Îmi amintesc cu drag de primele jucării, de prima carte, de prima vizită la muzeu, la un spectacol de teatru, de vacanțele petrecute împreună. La școală când mă ducea , în fiecare dimineață, asculta cu răbdare toate prostioarele pe care adesea i le spuneam, îmi zâmbea și îmi spunea câteva cuvinte de încurajare. Cei șapte ani de acasă reprezintă temelia tuturor activităților întreprinse în viitor, dar și fundamentul și modelul comportamental și social al viitorului adult. Oricât ar încerca școala să te formeze, familia joacă un rol fundamental în formarea personalității copilului, respectiv a adultului, în pregătirea sa pentru viață. Educația copilului reprezintă una din preocupările primordiale ale școlii și ale societății. Ea are drept scop formarea personalității elevului, în vederea pregătirii acestuia pentru eventualele situații cu care se va confrunta în viață. Profesorii trebuie să aibă la îndemână o serie de instrumente de predare spre a-i atrage pe elevi dar, în același timp să-și adapteze stilul de predare la cerințele societății moderne în care aceștia trăiesc. Orice profesor acționează asemenea unui actor. Își creează un scenariu didactic, îl transpune în cuvinte, îl transformă în artă, pentru ca mai apoi să culeagă roadele muncii sale, fie admirația, fie respingerea actului său de predare. Copilul, asemenea florii, simbol al perfecțiunii, tinde spre perfecționare, deschizându-și brațele asemenea unor petale și pășind în lumea minunată a cunoașterii, a științei, a artei care îl poartă în lumea sa fantastică, făcându-l părtaș în incomensurabilitatea și la nemurirea ei.

2184

Cei 7 ani … de-acasă! TEMPELEU CRISTINA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile

2185

copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. www.scribd.com 4. www.didactic.ro

2186

Mai au copiii 7 ani de acasă ? Grădinița cu Program Prelungit ”Floare de Colț” Pitești Prof. Minciună Teodor Ionuț „Manners make man”(comportamentul îl face pe om) – este celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea cea mai de preţ pe care trebuie să o aibă fiecare om, aceea de a fi manierat. Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai mult valorile tradiţionale. Continuăm să trăim într-o lume în care tânărul nu mai oferă locul în autobuz celui mai în vârstă ci, din contră îl împinge la urcare pentru a-şi croi primul loc, etc. - o lume pe care noi nu o înţelegem şi care ne dă senzaţia că înnebunim pe zi ce trece. În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? Răspunsul e unul singur: buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine ca apoi să-i poată respecta pe cei din jur. Alterarea comportamentului îşi află rădăcinile în etapa de vârstă preşcolară. O tot mai mare libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea părinţilor, par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la copil. Pornind de la aceste consideraţii şi de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea felului în care trebuie să se comporte cu ceilalţi, considerăm că expresia ”cei 7 ani de acasă” își găsește actualitatea în mediul social contemporan. O expresie folosită atât de des și în exces, încât cred că începe să-și piardă din sensul ei adevărat. Dar care este sensul adevărat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârstă decât noi, nemulțumiți de o anume atitudine și făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcție de o situație anume. Dar ce înseamnă mai exact cei 7 ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Vouă ce vă evocă atunci când auziți făcându-se referire la cei 7 ani de acasă? Presupun că aproape imediat și fără să vreți, se declanșează pe ecranul minții filmul copilăriei voastre, cu diverse scene, împreună cu diverse peisaje și persoane care au făcut parte implicit din aceste amintiri. Cei 7 ani de acasă inseamna, de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la școală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori, responsabili părinții. Din punctul meu de vedere, și făcând un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasă, înseamnă mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul față de alții, se rezumă în mod special la respectul pe care îl avem față de noi. Dacă avem respect față de noi, vom avea respect și față de ceilalți. În cei 7 ani la care se face referire, acumulăm o mulțime de amintiri -frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm învățături - bune sau mai puțin bune, dar putem acumula și neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulțumiri .Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru că în momentul în care nu mai putem duce, se transforma în traume care distorsionează dorințe, plăceri, vise. Se mai poate transforma și în tulburări care distorsionează adevarata realitate în care traiești prezentul și în care percepi trecutul, etc. Așa că, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evoca într-un simplu reproș cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilăria, familia noastră. Dar ma întreb, cei care cresc sau au crescut în centre de plasament sau în alte locații, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasă? Acasă! Acasă înseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar și buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinții, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măști. Măști pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata față, pentru că implicit mai intervine și cenzura, cenzura impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzură, se manifestă, nu cum au fost învațați, ci așa cum se

2187

simt bine, neținând cont de cei din jur sau că vor primi reproșuri, sau că nu se încadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiți. Pe ce și de ce sunt răzvrătiți? Răspunsul se poate afla în cei 7 ani de acasă, dar fară niciun dubiu se află în ei, dar nu fiecare este dispus să-l găsească. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult ți face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experiențele noastre, amintirile noastre, învățăturile noastre ți cu ce anume a rămas fiecare din toți acești ani. În zilele noastre cei 7 ani s-au transformat în 5 ani jumătate - 6, oare copiii mai au timpul necesar să acumuleze deprinderi morale, sunt ei capabili să recupereze timpul luat... Bibliografie: Aurelia Marinescu, “Codul bunelor maniere astăzi”, Editura Humanitas, 2009

2188

Educația celor șapte ani de acasă Prof. Teodora Irimia Școala Gimnazială Pielești, Jud. Dolj Atunci când se discută despre cei șapte ani de acasă, ne gândim la educația primită de către copil de la părinți și familie, la formarea personalității și comportamentului copilului până când merge la școala. Trecând peste faptul că, în realitate, nu mai există cei 'șapte ani de acasă', deoarece copii sunt incluși mult mai devreme în diverse forme de învățământ, rămâne idea de bază a acestei expresii: normele de conduit se învață în familie. Familia este mediul în care copilul deprinde regulile principale de bună purtare. Vârsta primei copilării rămâne esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Mai târziu, școala și celelalte medii educaționale nu pot decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Când spunem despre un copil că are cei șapte ani de acasă, ne referim la faptul că acel copil este bine crescut, știe să salute, să spună 'mulțumesc', să spună 'te rog', un copil care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi părinții să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2189

Bibliografie: Oana Maria Udrea, medic spitalul de copii 'Grigore Alexandrescu', București www.desprecopii.ro www.didactic.ro

2190

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ PROF. INV. PRIMAR TEODORESCU MARIA SCOALA GIMNAZIALA NR.1 LOC.ALBESTI JUD.BOTOSANI Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.

2191

Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2192

Importanța părinților în educația copilului prof. înv. preşcolar Teompa Elena Blanca G.P.N. Unirea Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Cercetări recente asupra dezvoltării creierului uman au demonstrat ca părinții sunt într-adevăr primii profesori ai copiilor lor. În primii trei ani de viață ai copilului - tot ceea ce părinții fac sau nu fac în mod obișnuit se va regăsi mai târziu și în obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul căruia i se citesc în mod curent povești va dovedi mai târziu un interes mai mare pentru citit. Din păcate însa, nu prea mulți părinți își fac timp pentru a le citi copiilor povești în fiecare zi. După primii trei ani de viață, creierul copilului ajunge pâna la 90% din greutatea unui creier de adult, așa că nu-i de mirare că în acești trei ani copilul își dezvolta capacitatea de învățare. Atunci când părinții le vorbesc, le cântă sau le citesc copiilor, creierul este realmente "pe recepție", adică se creează legături noi între celulele nervoase, iar legăturile vechi se întăresc. Acest proces de dezvoltare a creierului trebuie susținut nu numai printr-o alimentație adecvată copiilor ci și printr-o bună stimulare a simțurilor (auz, văz etc.). Exemplul părinților este esențial în formarea copilului. Atitudinea lor față de literatură și de citit în sine este de asemenea un factor ajutător în procesul de învățare, chiar și numai prin entuziasmul arătat de părinți pentru cărți. Copiii care-și văd părinții citind cu plăcere vor învăța astfel că cititul este ceva distractiv și vor fi mai târziu receptivi la învățarea lui în școală. Orice părinte trebuie să înțeleagă că joaca este de fapt "munca" copilului, iar învățarea este mai ușoara cu ajutorul jocului. Ideile originale nu sunt de lepădat, așa că trebuie incurajați/ajutați să învețe o poezioară, un cântecel sau chiar să "regizeze" o mică piesă de teatru pentru familie. Doctorii încurajează cititul poveștilor de către părinți, ca pe o adevarată metodă de stabilire a legăturilor dintre părinte și copil, în plus, cititul poveștilor sau răsfoirea împreuna a unei cărti cu poze pentru copii dă prilejul petrecerii unor clipe fericite împreuna cu copiii. Părinții nu sunt însă singurele persoane care-i pot citi copilului, mai ales dacă programul lor este încărcat. Bunicii sau orice altă persoană care se ocupă de copil îi pot citi acestuia sau chiar să-i spună povești. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va

2193

prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Bibliografie A.S. Makarenko- Carte pentru părinţi ,E.D.P.,Bucureşti , 1961 G. Berger – Omul modern si educatia sa, E.D.P., Bucuresti 1973 Paul Popescu-Neveanu – Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1990 R. Vincent – Cunoasterea copilului, E.D.P. Bucuresti, 1972 Ursula Şchiopu şi Emil Verza - Psihologia vârstelor, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti - 1981 V. Pavelescu –Invitaţie la cunoaşterea de sine Ed. Stiinţifică, 1970 , Bucureşti

2194

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof.înv.preșcolar ȚERESCU MARIANA Grăd.P.P.Nr.1, Orșova Mehedinti „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natur ă: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc.

2195

- să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spr e grădini ţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală

2196

Amaltea,

1998

Cei şapte ani de acasă Prof. Tiana-Mihaela Herman Şcoala Gimnazială Zăvoi Jud. Caraş Severin Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citeasca şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Putem spune că există un abecedar al celor „şapte ani de-acasă”, o carte nedesluşită a vârstei copilăriei şi a adolescenţei fiecăruia dintre noi, o carte de vizită sau chiar un album inconfundabil care se răsfoieşte mereu când zburăm „pe aripile vântului”, pentru că întotdeauna copilăria ne poartă pe cărările nebătătorite ale vieţii acesteia, fără să realizăm cât de importantă este lectura fiecărei file. De multe ori, psihologii atrag atenţia asupra faptului că, în prezent, regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern, mai ales că în majoritatea culturilor lumii, deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare este o parte esenţială a educaţiei celor mici, în pofida faptului că mereu, “cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani de-acasă”, atunci când sunt număraţi cum se cuvine! Conştientizăm pe deplin că singura diferenţă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a ajuns de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic şi mai permisiv, bazat pe un gen de complicitate cu capriciile celor mici, dar aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de cel de alături într-un mod civilizat şi decent, mai ales că a te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă, de fapt, să ştii să trăieşti frumos şi ordonat. Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească, pentru că la această vârstă, copilul caută să le arate celorlalţi copii cu care intră în contact, „regulile jocului” său, ale unui joc „învăţat” în familie. Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv şi nerăbdător, cred că va fi, în cele din urmă, indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă „regulile jocului” pe care el însuşi le invocă. În linii mari, părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “educatori” abia când copilul are doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur, deoarece se constată că de cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului, care începe să-şi descopere autonomia, şi regulile pe care i le impun treptat adulţii. Pe de altă parte, copiii au, începând de la patrucinci ani, o mare dorinţă de a-i imita pe cei din jur, de a prelua reacţii comportamentale, pentru că sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, abia atunci când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se şteargă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă, iar în momentul în care i se va spune „nu face asta!” sau „să faci aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele permisivităţii părinţilor sau ale anturajului. Cred că din această cauză, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie mai degrabă un exemplu tăcut pentru cei mici, decât să le impună un anumit model. Chiar deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari, deoarece, pentru a-i adapta pe cei mici la algoritmul politeţei în cadrul familiei, psihologii le recomandă părinţilor

2197

să impună un anumit „ritm al familiei”, pe care toată lumea, inclusiv părinţii, trebuie să îl respecte. Să reţinem faptul că o masă cu întreaga familie pe săptămână, de la care niciun membru să nu lipsească, poate constitui o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei, pentru că atunci se învaţă, practic, cum trebuie să stea la masă, cum să mănânce, cum să se comporte în situaţia respectivă, când poate să vorbească, să înveţe să-i asculte pe ceilalţi, cum să se folosească de tacâmuri, să utilizeze formule de politeţe. Educaţia porneşte de la „cei şapte ani de-acasă” şi aş dori să închei cu ceea ce înseamnă invitarea la masă a unor musafiri, ca un bun prilej de a-i învăţa pe copii, nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prietenii sau rudele, plăcerea şi emoţia firească de a face şi de a primi cadouri, generozitatea de a dărui celui drag, pentru că, în cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

2198

,,Cei șapte ani de acasă” Profesor, Țibre Maria Sintagma ,,Cei șapte ani de acasă” reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copilului în prima parte a vieții. Asemenea temeliei unei case: cu cât e mai solidă, cu atât este mai rezistentă, acești ani fiind definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația începe în prima zi de existență a copilului și continuă apoi toată viața. Ca și o plantă copilul crește foarte diferit, în funcție de hrană, de lumină, de ambianța favorabilă sau defavorabilă a mediului familial. Această ambianță poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal, iar răspunderea o purtăm noi, ce mari. Când mediul în care trăiește copilul este un mediu normal, când membrii familiei trăiesc în mod echilibrat, în bune relații, într-o atmosferă de înțelegere, dragoste și respect reciproc, copilul se va dezvolta normal. El va fi un om deschis la contactele sociale, va fi încrezător în cei din jur și în propriile sale forțe. Într-un mediu familial caracterizat prin dificultăți și obstacole, într-un climat dur și penibil, copilul va fi obligat la o luptă precoce cu viața, la tot felul de privațiuni afective, va trăi permanent în nesiguranță, ceea ce va face din el un închis în sine, un susceptibil, un sensibil exagerat, fără încredere în sine și în ceilalți oameni. Așadar, climatul familial marchează în mod inevitabil personalitatea, viața copilului. Din punctul meu de vedere, baza formării unui comportament corespunzător copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Pentru aceasta însă, este necesar ca părinții să fie bine formați, să fie ei înșiși echilibrați psihologic, renăscuți spiritual. Datoria lor este să organizeze viața copilului lor în așa fel încât acesta, pe de o parte, să se simtă liber, iar pe de altă parte, să aibă conștiința profundă că nu trebuie să facă tot ce dorește. Nu pentru că va fi pedepsit, ci pentru că este posibil să facă greșeli. El trebuie să știe că există cineva care are multă experiență, îl iubește, îl îngrijește, îl îndrumă și îl conduce acolo unde trebuie să ajungă. Trebuie respectată libertatea copilului, dar viața lui se impune a fi organizată: masa, somnul, joaca, învățarea, toate acestea nu se pot întâmpla când vrea copilul, ci trebuie să fie programate, în așa fel încât, să se vadă că toate-i slujesc lui, că îi sunt folositoare și el se simte bine. Autoritatea, iubirea, grija, protecția părinților trebuie să existe ca o cale sigură pe care copilul să pășească cu nădejde, în așa fel încât să trăiască și să se dezvolte normal. Părinții trebuie să inspire copilului încredere pentru a-l determina să spună mereu adevărul, fără să se teamă că relația lor va fi afectată în vreun fel. Trebuie, de asemenea, să îi aștearnă calea astfel încât să poată vedea lumea în cea mai bună lumină posibilă. Să o considere și să o ajute să devină un loc în care este plăcut să trăiești. O lume în care să aibă parte de acceptare, aprobare și recunoaștere, o lume în care să dăruiască din tot sufletul și să aștepte în schimb corectitudine, bunăvoință și considerație. Acești șapte ani, reprezintă cea mai importantă perioadă pentru achiziționarea unor deprinderi, a unor cunoștințe și stabilirea unor atitudini care să funcționeze pe tot parcursul vieții. Relațiile care se stabilesc între părinte și copil sunt hotărâtoare pentru calitatea relațiilor pe care le va stabili acesta din urmă, de-a lungul vieții, în diferite contexte. Este vorba despre prima școală a copilului în care el asimilează tot ce-i poate fi util, fără a fi obligat să o facă într-un context autoritar, formal. Acum are nevoie de stimulare intelectuală, care i se oferă prin jucării, cărți dar și prin intermediul părintelui, care participă la investigațiile și curiozitățile lui. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba, chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială - dulciuri, jucării, bani - , ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să fie lăudat ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

2199

Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important să fie consecvenţi în educarea copilului. Cred că este esenţial să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să-i învăţăm să ofere şi să primească mai târziu. Să-i educăm, în primul rând, pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le croii drumul în viaţă. Atunci vom avea și noi, un loc special în sufletul copiilor noștri. Nu-i uşor, ... nici puţin, ...e nobil însă ... . Desigur, de multe ori uităm că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numește instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină.

2200

“Cei sapte ani de acasa” Tifescu Geanina Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Expresia care face referire la cei sapte ani de acasă este deja cunoscută tuturor. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârsire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu sigurantă nu îti doresti un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară si de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acesti sapte ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte îsi poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Cei mici vor fi mai tentati spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfintenie atunci când le spui ce să facă si ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la cos. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îti doresti ca cel mic să procedeze la fel. Obisnuieste-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnesti curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, Invată-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curătenie. Amândoi sunt adulti care muncesc pentru familiile lor si trebuie respectati în aceeasi măsură. Afirmatiile de genul ”dacă nu esti cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromii sunt o etnie rea si că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia.

2201

Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Zece reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la sapte ani; Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2 Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde isi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, asadar, să le transmitem micuților învătămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos si demn de respect la rândul său.

2202

Cei șapte ani de acasă! Prof. Înv. Primar Timiș Maria Ileana Școala gimnazială nr. 8 Borșa, Maramureș „Când prima oară ochii i-am deschis Credeam că mă trezisem dintr-un vis. Vedeam pentru întâia oară chipul tău Și îmi doream să pot striga: «Ăsta sunt eu»! Dar tu știai! Doar erai mama mea, Chip minunat ce mereu îmi zâmbea.” Este prima zi în sânul familiei. Copilul, care timp de nouă luni a stat ocrotit în pântecul mamei , deschide pentru prima oară ochii către univers. Poate că nu-i place ceea ce vede, pentru că începe să plângă și să-și acopere ochii cu degețelele rozalii ca niște petale de trandafiri. Sânul mamei îi alină plansul și la căldura lui simte că se liniștește și că prinde curaj: poate că, totuși lumea e frumoasă! Apoi, alte chipuri zâmbitoare răsar: tata, bunica, bunicul, poate și niște frați mai mari. Se simte tot mai bine. E pregătit să pornească pe cărările întortocheate ale vieții. Primii care-i îndrumă pașii șovăielnici sunt părinții. Atmosfera caldă și de înțelegere în familie reconfortează și creează climatul necesar copilului. În schimb, lipsa de înțelegere, severitatea, exigența prea mare sau „dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului. Ca părinți iubitori, putem face totuși greșeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem rău. Astfel, unii părinți sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze și să-i răsfețe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă, copiii devin fricoși, lipsiți de inițiativă, sunt tot timpul „agățați de fusta mamei”, în același timp, însă devin mici „tirani”, devin pretențioși, neascultători, greu-adaptabili la regulile vieții sociale în afara casei. Un crud și aș putea spune neajuns adevăr al celor „ șapte ani de acasă”, este exodul enorm al părinților spre țări unde câștigă mai bine, ca să le poată asigura un viitor mai bun. Și de cele mai multe ori rolul în educarea copiilor revine bunicilor. Aceștia, încercând să suplinească lipsa părinților, le iartă orice năzbâtie, le satisfac orice dorință. Dacă , dimpotrivă părinții sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. În astfel de condiții ei sunt continuu lipsiți de duioșie, de afecțiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariția unor tulburări de comportament, și dezvoltare psihică. Acești copii vor deveni la randul lor plini de duritate și asprime fașă de cei din jur, iar relațiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecțiune. Unii părinți greșesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii, când sunt prea severi, cand sunt prea îngăduitori. O altă problemă este punerea de comun-acord a celor doi părinți. Adesea, tatăl și mama pot avea atitudini diferite față de copil: unul prea sever, altul prea îngăduitor, gata de a-l răsfața si apăra față de excesele impuse de celălalt părinte. Foarte frecvent o astfel de situație este creată și prin diferența de atitudine între părinți si bunici, aceștia din urmă protejând copilul față de cerințele disciplinare ale părinților. În aceste cazuri, copiii sunt nelămuriți, nehotărâți cu privire la ce este bine și ce este rău, având comportare neechilibrată și oscilantă, neputând înțelege ce atitudine să ia în anumite ocazii în familie sau în relațiile cu străinii. Uneori este foarte mare dorința părinților de a-și realiza propriile aspirații prin copilul lor, ca atare, acesta fără înclinații deosebite este forțat să facă sport, să ia lecții de limbă străină, să învețe să cânte la un instrument. Lipsa talentului sau a înclinării duc la suprasolicitarea copilului și inevitabil sfârșesc cu oboseală, nemulțumire, neîncredere în forțele proprii. Copilul se simte vinovat față de părinți că nu-i poate mulțumi și acest lucru poate duce la introvertire. Psihicul copilului este sensibil ca o mimoză. El simte cele mai mici schimbări de afecțiune față de el. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalități armonioase, căldura căminului părintesc, așadar afecțiunea părinților, înțelegerea familială, sunt esențiale. In creșterea, formarea și educarea acestuia, este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înțelegerii și afecțiunii cu autoritatea părintească. Dacă sunt neascultători și greșesc uneori, să-i „pedepsim cu vorba”, să le explicăm cu calm și fermitate ce au greșit și să le canalizăm activitatea spre fapte bune și comportamente corecte.

2203

Intrarea și integrarea lui în colectiv va fi mult mai ușoară, iar dacă a frecventat și grădinița, mediul educațional în care se formează personalitatea copilului de la 2 la 6 ani, trecerea în clasa pregătitoare va fi lină și simplă pentru copil. Învățătoarea îl va primi în brațele ei și-l va mângâia ca o a doua mamă.

2204

Cei șapte ani de acasă! Prof. TIMOFTE SIMINA Liceul Tehnologic ʺDaciaʺ Caransebeș Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“: până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit sa primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.

2205

CEI 7 ANI DE ACASĂ ȚINTEȘAN ESTERA Grădinița ,,Peștișorul de aur,, București ,,Cei 7 ani de acasă”, defineste tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă este considerată, perioada cea mai intensă de dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de insușire a comportamentelor, atitudinilor, limbajului, etc. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. El ştie că atunci când mama sau tata,vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membri familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sau prieteni, rude, sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur: copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, să nu i se facă observaţii în public. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil este exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face,iar el nu trebuie să-i dezamăgească. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să fie acceptate cu mai mare ușurință. ,,Copilul este oglinda părinților,, .

2206

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. înv. primar: Ţîrtea Adriana – Anca Şcoala Gimnazială nr. 2 Bucuroaia, Bihor Familia este nucleul societăţii, care are funcţii bilogice, psihologice, sociale, economice, culturale, educative. Ea se deosebeşte de alte grupuri sociale prin forma de organizare, relaţiile dintre membrii săi, scopurile şi atribuţiile pe care aceasta le are. Familia îndeplineşte un rol important între influenţele educative şi acţiunea educativă. Relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei şi valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor constituie mediul familial. Structura familiei determină expansiunea relaţiilor şi influenţele lor educative. Agenţii acestor relaţii oferă anumite modele comportamentale ce vor fi asimilate de către copii prin imitaţie. Mediul familial este mediul natural al copilului. Influenţele educative ale familiei sunt o expresie directă a relaţiilor ce se stabilesc în interiorul familiei şi a modelelor culturale pe care le oferă. Acţiunea educativă a familiei se exercită de către un subiect conform unui scop. Mediul familiei imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi, astfel, subiectul educaţiei este reprezentat de către toţi membrii familiei, fiecare, însă, exercitându-şi atribuţiile în funcţie de experienţa şi posibilităţile sale, de concepţia despre educaţie şi de autoritatea pe care o are. Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei, acumulate involuntar sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie. Adevărata autoritate se câştigă şi nu se impune, este rezultată a întregului comportament adoptat de părinţi în viaţa şi activitatea lor din familie şi din afara ei. Acţiunea educativă a familiei se răsfrânge asupra tuturor componentelor personalităţii copilului. Sunt cunoscute modificări de ordin fizic şi fiziologic ce se produc de-a lungul dezvoltării ontogenetice a copilului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru formarea deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptarea unui regim de muncă şi odihnă, de fortificarea organismului şi de întărirea sănătăţii sale. Pe linia dezvoltării intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice a copilului, prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltarea a diverselor sale componente: limbaj, memorie, gândire, atenţie. Un mare volum de informaţii sub formă de percepţii, reprezentări, idei privitoare la viaţa înconjurătoare se asimilează sub îndrumarea familiei. Asigurarea unui echilibru între educaţia ştiinţifică şi cea umanistă, prin orientarea lecturii şi dezvoltarea gustului pentru citit, la care familia are o mare contribuţie, pe care acesta trebuie să o acorde activităţii de învăţare a copilului prin urmărirea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative şi a formării unui stil individual de muncă. Un alt rol important pe care îl are familia asupra copilului în primii săi ani de viaţa este în educaţia morala a copilului. Aici se formeză orimele deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, începând cu respectarea celor mai elementare reguli de comportare până la formarea unor reprezentări, noţiuni, convingeri prin care se exprimă atitudinea copilului faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni şi faţă de el însuşi. Educaţia dată copiilor în ziua de astăzi este foarte diferită faţă de cea din trecut. Copiii îşi petrec tot mai puţin timp alături de familiile lor. În acest timp copiii sunt preocupaţi de calculatoare, telefoane, tablete. Astfel, se creează un gol între membrii familiei. În momentele în care familia este reunită, părinţii încearcă să facă tot ceea ce îşi doresc copiii, acest lucru conducând, de cele mai multe ori, la un comportament urât al copilului. În cele din urmă se va observa faptul că acelor copii le lipsesc cei şapte ani de acasă. Bibliografie: Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

2207

www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

2208

DESPRE POLITEȚE Prof. Tisescu Irina Școala Gimnazială „Alexandru Sever“ Moinești Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viată ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învața să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Politețea este „ceva“ care se învață... și se învață ușor. Primele reguli de politețe le învățăm de la părinții și bunicii noștri. Apoi, învățăm de la doamna educatoare, de la doamna învățătoare și de la toți profesorii noștri. Toți acești oameni din jurul nostru ne dau sfaturi. Și ne dau sfaturi zilnic: „Spune Bună ziua!, când te întâlnești cu cineva cunoscut!“ – spune mama; „Nu vorbi cu gura plină!“ – spune bunica; „Pune-ți batista la gură când strănuți!“ – spune tata; „Spune Te rog! când ceri ceva!“ – spune doamna învățătoare; și multe, multe alte sfaturi. Este foarte bine că primim atât de multe sfaturi. Noi, copii, de cele mai multe ori ținem cont de ele. Dar, se întâmplă să mai greșim, nu-i așa? Când greșim, nu suntem tocmai bucuroși pentru că, întotdeauna, cineva are grijă să ne facă obsrvații. Și nu e deloc plăcut să primim observații și reproșuri. Aceasta este problema pentru noi. Din fericire, problema are o soluție: politețea. Dacă suntem politicoși cu toată lumea, în tot cursul zilei, scăpăm de observații. Ba, mai mult, vom fi apreciați și lăudați. Ceilalți vor fi, la rândul lor, politicoși cu noi. Viața noastră de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă și chiar mai veselă. Așadar, merită să ne străduim să fim politicoși. Când greșim nu trebuie să ne speriem, ci să căutăm să ne corectăm. Când nu știm cum să ne comportăm într-o situație, trebuie să îi întrebăm pe cei mari cum să procedăm, fără să ne fie frică sau rușine, pentru că, să ne amintim, politețea se învață. A avea „cei șapte ani de acasă“ înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună-cuviință în tot cursul zilei, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Salutul este primul semn al politeții. Să ne ferim să ne spună cineva, vreodată, „Bună ziua, căciulă, că stăpânul n-are gură!“ Pe cine salutăm? Salutăm orice persoană cunoscută, indiferent de locul în care o întâlnim. Pe stradă, la piață, în magazin, în parc etc. Salutăm chiar dacă nu suntem siguri că persoana căreia îi adresăm salutul ne-a văzut. Dacă nu ne răspunde la salut nu ne supărăm. Probabil că nu ne-a obsrvat. Salutăm colegii când intrăm în clasă, vânzătorii din magazinele mici, etc. Cine salută primul? Băieții salută primii fetele, bărbații salută primii femeile, copii și persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă; Când intrăm într-o încăpere, îi salutăm pe cei aflați deja acolo; Când ne alăturăm unui grup, salutăm primii. După ce salutăm, nu întrerupem discuția în care sunt anrenați membrii grupului; Întotdeauna salută cel care merge pe cel care stă pe loc, cel care se află într-o mașină pe cel care este pieton. Dar.. nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutați. A saluta este o dovadă de politețe. A aștepta să fii salutat dovedește impolitețe. Așadar, nu trebuie să fim zgârciți cu salutul. Nu se salută persoanele necunoscute dintr-o stație de tramvai, din mijloacele de transport în comun, din magazine, piașță etc. Cum salutăm?

2209

Întotdeauna salutul trebuie să fie însoțit de un zâmbet. Când salutăm, trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat. Nu salutăm o persoană stând cu spatele către ea sau privind în pământ ori spre cer. Nu salutăm ținând mâinile în buzunare și nici cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefirești, cu mâinile. Băieții trebuie să-și scoată căciula de pe cap, când salută. Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu formulele: „Salut!“ sau „Bună!“. De multe ori salutul se limitează la schițarea unui gest cu capul, respectiv la înclinarea ușoară a capului. Când distanța sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal (folosind cuvinte de salut), atunci salutăm prin înclinarea ușoară a capului. Oamenii mari obișnuiesc să-și dea mâna atunci când se întâlnesc și se salută. Copiii, însă, nu trebuie să întindă primii mâna unei persoane adulte. Dar, dacă un adult ne întinde mâna trebuie să-i răspundem, întinzând la rândul nostru mâna. Între copii, regula este flexibilă. Deci, când îi salutăm pe colegii și prietenii de aceeași vârstă sau de vârstă apropiată, putem să însoțim salutul de gestul întinderii mâinii. Când și cum răspundem la salut? Când suntem salutați, întotdeauna răspundem la salut. De la ceastă regulă nu trebuie să existe nicio abatere. Răspunsul la salut se face cu bunăvoința, cu respect, fără a ține mâinile în buzunare. Dacă cineva ne atrage atenția: „Te-am salutat ieri, dar nu mi-ai răspuns la salut!“ ne cerem scuze politicos, spunând „te rog să mă scuzi, dar nu te-am observat.“ Bibliografie: Michiela Gîgă – „Codul bunelor maniere“, Editura Coresi, București 2000

2210

Să avem grijă de “Cei şapte ani de acasă” din viaţa fiecărui copil ! Autor: profesor în învăţămăntul preşcolar:TiţaTomescu Grădiniţa cu Program Prelungit nr33-step by step-structură a Şcolii Gimnaziale „Ecaterina Teodoroiu”Brăila

“Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, Se bucură şi Dumnezeu. Şi oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puţin al său.” Sfântul Ioan Gură de Aur Educaţia trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: "Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu" (Vasile Băncilă, "Iniţierea religioasă a copilului", p. 21). Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: "Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea" (Marcu 10, 15). Alături de şcoala şi grupul social, familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia oamenilor se ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de acestea sunt mai puţin organizate decât cele care provin din partea familiei, şcolii şi a grupului social. Familia exercită o influenţă deosebit de profundă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, copiii le datorează educaţiei primite în familie. (Utilizarea în limbajul comun a expresiei: "A avea cei şapte ani de acasă"). Din perspectiva sociologica, familia este instituţia fundamentală din toate societăţile. Familia este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune". În societatea românească, suntem familiarizaţi cu anumite versiuni ale familiei: familia nucleu şi familia extinsă. Mai există şi un al treilea tip de familie, familia poligamă. Familia nucleu (nucleară) - "constă în doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie sexuală aprobata de societate, împreună cu proprii lor copii sau adoptaţi.Familia extinsă (cosangvină) - "constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, care include legaturile între fraţi şi surori". Educaţia din familie afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire.Educaţia în familie este întregită de educaţia în biserică, apoi se suprapune şi cu educaţia din grădiniţă! Sunt voci care, în numele libertăţii de conştiinţă, susţin astăzi cu vehemenţă, eliminarea disciplinei religie din şcoală, propunând soluţii "ingenioase": scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opţionale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiţia şcolii româneşti, practica europeană, dar şi impactul actual al educaţiei religioase asupra elevilor. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, familia, şcoala,biserica, grupul social, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor corecte şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate. Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viaţa care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi adaptarea la viaţa comunităţii, educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educaţia morală acordându-i fundament divin. Educaţia moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă în familie.Apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere a copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii,

2211

deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Rolul familiei este foarte important in dezvoltarea copilului, din urmatoarele puncte de vedere: 1.Fizic 2.Intelectual 3.Moral 4.Estetic 1. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiţii cât mai bune de odihnă şi se ăngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obisnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. 2. Din punct de vedere intelectual în cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinţi. Ca prim factor de educaţie, familia ajută copilul să aibă aproximativ 90% din cunoştinţele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. 3. Educatia morală a copiilor. În familie ar trebui să se formeaze cele mai importante deprinderi de comportamant: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire si atitudini, ordinea. Părinţii sunt primele modele pentru copii. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului sau şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl indrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. 4. Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţile naturii (culorile şi mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viaţa socială (tradiţii, obiceiuri străvechi etc.). Mijloacele mass-media şi în mod special televiziunea, exercită astăzi o influenţă puternică asupra educaţiei estetice şi nu numai. Nu se poate vorbi despre o influenţă strict pozitivă sau strict negativă; pe de o parte există numeroase emisiuni culturale, de îmbogăţire a cunoştintelor, dar pe de altă parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginaţia inocenţa a copiilor într-un sens negativ. Părinţii trebuie să îi controleze tot timpul pe care copil, cât timp petrece în faţa televizorului cât şi conţinutul emisiunilor pe care le urmăreşte.Omul reprezintă cea mai frumoasă realizare din creaţie, de care însuşi Dumnezeu este mândru. Sufletul este esenţa personalităţii, îl reprezintă pe om!!!Cea mai frumoasă creaţie este copilul de care toţi trebuie să avem grijă!!! Bibliografie Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro

2212

CE ÎNSEAMNĂ CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ? PIP Toc Loredana Şcoala Gimnazială Nr.2, Orbeasca de Jos, Teleorman Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, pentru „Adevărul“, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului. Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, spune Adina Mesaroş, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”, explică ea. Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, Adina Mesaroş spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”, explică ea. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda

2213

familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social- sintetizează psihologul.

2214

COLABORAREA CU FAMILIA Prof. înv. primar Todea Cecilia Șc.Gimnazială nr.30, Timișoara În pedagogia tradiţională, acestă temă era tratată sub denumirea « colaboarea dintre școală şi familie ». Actualmente, dimensiunile aceste relaţii sunt mai cuprinzătoare datorită lărgirii conceptului de colaborare spre cel de comunicare prin cooperare, şi, mai nou, prin conceptul de parteneriat care le cuprinde pe toate. În plus, exprimă şi o anumită abordare pozitivă şi democratică a relaţiilor educative, în sensul implicării active şi al valorizării experienţei şi statutului fiecărui actor în egală măsură. Introducerea colaborării între părinţi şi educatori specializaţi, comunicarea periodică şi permanentă între aceştia, ca şi cooperarea în anumire momente, sunt cerute chiar de eficienţa învăţământului. Aceasta presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului. Experienţa dovedeşte că o atmosferă destinsă între agenţii educaţionali este facilitatoare învăţării. De asemenea, existenţa unor reguli comune, cunoscute şi fixate împreună, uşurează mult efortul învăţării. Dacă părinţii participă la programul educativ iniţiat de școală, ei vor fi mai buni educatori pentru ceilalţi copii ai lor. Studiile au demonstrat că părinţii generalizează implicarea lor şi la ceilalţi copii ai familiei. Astfel, dacă ne ocupăm de un copil, acesta se va dezvolta. Dacă ajutăm părinţii, dezvoltăm întreaga familie. La copiii cu vârste între 6/7-10 ani este foarte important ca familia şi învățătoarea să comunice liber şi deschis despre copii şi activităţile lor. Există o mare varietate a activităţilor care se pot desfăşura cu părinţii. La analiza relaţiilor stabilite cu părinţii este bine să se ţină seama de ce fel de informaţii necesită aceştia, de oferta activităţilor, de graficul întâlnirilor şi de următorii parametri: părinţii nu formează un grup omogen; părinţii sunt o resursă importantă pentru cunoaşterea copilului şi pentru sprijinirea programului educativ; părinţii oferă şi solicită informaţii; de multe ori, părinţii nu îşi identifică problemele sau nu au încredere să solicite sprijinul în rezolvarea lor. Ajutând părinţii să fie mai implicaţi în dezvoltarea copiilor lor, mai târziu aceştia devin mai obiectivi şi stimulativi, iar învățătorul poate întări interacţiunile şi relaţiile dintre părinţi şi copii, îşi poate asigura un sprijin în propia ei activitate şi poate uşura rezolvarea diferitelor probleme didactice şi extradidactice. Aplicarea metodelor interactive şi de grup în relaţiile cu părinţii poate fi un prim pas către o educaţie deschisă, flexibilă şi dinamică a personalităţii copilului. A face acest pas înseamnă o colaborare cu familia altfel. Iată ,în cele din urmă, câteva sugestii practice pentru determinarea unei comunicări interpersonale eficiente : - încercaţi să cunoaşteţi părinţii, ceea ce îi interesează, munca lor, familia lor; - întâmpinaţi întotdeauna părinţii cu blândeţe, ca să se simtă bine veniţi; - încercaţi să folosiţi sugestiile pe care părinţii le-ar putea da, atunci când ei simt că ideile le sunt luate în serios, aproape sigur se vor implica mai mult în sprijinirea copilului şi a școlii; - gândiţi-vă la părţile bune ale copilului şi amintiţi părinţilor acele lucruri pe care el le-a făcut bine; - ţineţi lecţii deschise pentru părinţi şi, în general, daţi-le voie să asiste la anumite activităţi; - implicaţi părinţii la acele activităţi la care vă pot ajuta, iar programarea şedinţelor cu părinţii şi a întâlnirilor periodice să fie un moment de colaborare şi relaxare.

2215

PROIECT EDUCATIONAL NATIONAL Cei sapte ani de acasa ! Toma Carmen-Maria “Fie-va dragi copiii, purtati-va cu ei bland, invatati-i ce e de folos, fiti drepti si veti vedea ca nu-s salbtici. Schimbati-le des ocupatia, jucati-va cu ei, caci intre copii trebuie sa fii si tu copil. Nu va varsati veninul amaraciunii voastre in sufletul copiilor, ca-i pacat…..” (Ion Creanga) Ce frumos vorbeste Ion Creanga despre copilarie si copil, intruchipat de Nica-copilul universal in care ne regasim fiecare dintre noi, de “amintirile “ si povestile lui care ne-au mangaiat copilaria,dar si propriile noastre amintiri,nazbatii cu cate i-am suparat si noi pe parintii nostrii.Parintii sunt cei care ii ocrotesc pe copii,dar si cei care le modeleaza caracterul,care indruma si vegheaza copilul,parintele fiind model pentru copil,primul cu care copilul intectioneaza. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Familia este mediul in care copilul creste si se dezvolta armonios din toate punctele de vedere,fizic,cognitiv,etc si cel mai important aici se deprind normele de conduita,aici se pun bazele celor sapte ani de acasa.De aceea, familia trebuie sa reprezinte un mediu cald,prietenos si cel mai important aproape de copil. Educatia copilului nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur.Niciun parinte nu-si doreste ca propriul copil sa dea dovada de proasta crestere,acasa sau in societate,din contra,fiecare parinte ar vrea ca fiul sau sau fiica sa sa fie un exemplu de buna purtare in toate contextele sociale,incepand de la comportamentul in mediul familial si pana la conduita celui mic la scoala,pe strada,in vizita,la teatru,oriunde merge. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile Regulile de comportament si educatie oferite in primii sapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei si care este definitorie in formare viitorului adult.Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti,educatia se reflecta in toate domenile de dezvoltare : sociala,psihologica,intelectual-cognitiva. Puterea exemplului este foarte importanta,de aceea parintii trebuie sa ii invete pe copii sa se poarte frumos.Degeaba ii spunem copilului sa nu mai tipe prin casa,daca el aude frecvent certuri intre parinti.Ii cerem copilului sa spuna multumesc la magazin,dar el nu a auzit niciotata acest cuvant in casa.Este bine ca parintii sa stabilesaca reguli si limite in comportamentul copiilor,pentru a intelege cat si pana unde le sunt permise anumite lucruri. Comunicarea este extrem de importanta,aceasta construieste o relatie solida intre parinti si copii,de asemenea Timpul alocat copiilor este important-cand un parinte este impicat si devotat cei sapte ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el.Copilul trebuie invatat sa fie corect,sa spuna adevarul,dar face acest lucru daca si parintii sunt corecti pentru ca ei pot fii copiati foarte bine de catre

2216

copiii lor.Educatia copiilor trebuie sa se realizeze prin disciplina pozitiva si a se evita educatia”cu palma la fund”,copiii nu trebuie abuzati fzic,emotional sau verbal. Copilul trebuie iubit neconditionat-indiferent de note,de performantele fizice ,intelectuale sau de alta natura,Acest lucru trebuie aratat zilnic prin gesturi tandre,imbratisari,sarutari pe frunte,obrajori. Parintii trebuie sa fie amandoi consecventi in educarea copiilor si in acelasi timp,parintii trebuie sa fie intelegatori si sa accepte greselile involuntare.Sa nu uite ca si adultii gresesc uneori,daramite copiii. Valorile pe care parintii le au si le transmit copiilor,relatia afectiva dintre copiii si parintii creioneaza cei sapte ani de acasa si infuenteaza major dezvoltarea ulterioara a copilului. Un copil manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul caruia ii lipsesc cei sapte ani de acasa. Cheia catre adaptarea copilului in societate sunt educatia ,bunele maniere , regulile morale pe care acesta si le-a insusit in perioada varstei mici.

Bibliografie: -surse net”Copilul.ro” -www.despre copii.ro M.Dulman”Educatia parintilor”

2217

Responsabilitate pentru cei şapte ani de acasă Prof. inv. presolar : Toma Dorica Scoala de Arta ,,S. Celibidache” Roman, Jud. Neamt Motto:,Fii atent ce faci, copiii ascultă…şi învaţă.” Steven Sondheim „Cei sapte ani de acasa!" Câţi dintre noi nu stim această formulă, des auzită si folosită la adresa copiilor nostrii?! Dragi mămici si tătici, această formulă nu s-a referit niciodată la faptul că un copil şi-a petrecut primii şapte ani din viaţă lângă familia lui, ci la educaţia pe care a primit-o in cadrul ei. Comportamentul uman în familie şi societate are ca bază educaţia şi deprinderile acumulate în primii ani de viaţă. Expresia ”cei şapte ani de acasă” cuprinde totalitatea elementelor de formare şi educaţie din mediul familiei şi eventual din primii ani de grădiniţă sau şcoală. Deprinderile de comportament, stima de sine, atitudinea faţă de ceilalţi si faţă de şcoală, se formează in acesti 6-7 ani. Primele elemente ale comportamentului civilizat şi de bună creştere sunt oferite copiilor în familie prin comportamentul părinţilor şi mai apoi prin sfaturi şi educaţie. Treptat, cei mici vor deprinde regulile de bună purtare şi mai apoi bunele maniere atât de necesare convieţuirii în societate. Puterea exemplului personal al părinţilor în modul de comportament este esenţială în primii ani de viaţă ai fiecărui copil. Nici o acţiune educativă exercitată asupra copilului nu ete lipsită de rezonanţăpsihică în individualitatea sa, care poate persista în timp, condiţionând alte manifestări observabile. Profunzimea consecinţelor unor influienţe asupra personalităţii copilului suntdiferite.Unele au efecte psihie immediate, altele nu,dar sunt urmate de o serie de consecinţe în timp, cu manifestări cumulative în structura personalităţii şi comportamentului. Există studii de specialitate care evidenţiayă greşelile făcute de către părinţi, rude, bunici, cadre didactice în educarea copiilor. Cele mai frevente greşeli specificate în aceste studii ar fi: Lipsa unui regim de viaţă ordonat, a unui program coerent; Răsfăţul; Severitatea excesivă; Dezinteresul unor părinţi faţă de copil; Decizii arbitrare; Curmarea brutală a unor dorinţe arzătoare ale copilului; Reproşul de a se fi născut fată sau băiat; Tratamentul discriminatoriu al părinţilor în raport cu ceilalţi fraţi; Aplicarea unor pedepse iraţionale şi disproportionate; Supraestimarea sau subestimarea posibilităţilor reale ale copilului; Interzicerea prieteniilor sau a contactelor sociale; Supraîncărcarea cu activităţi dorite de părinţi; Abandonul socio-afectiv părintesc Erorile pot proveni de la principii necorespunzătoare asupra educaţiei, din idei nerealiste, prejudecăţi ori o mentalitate învhechită sau de la un modernism prost înţeles. Urmările greşelilor educative ale adulţilor în evoluţia ulterioară a copiilului sunt multiple şi diverse, de la situaţii de eşe social şi şcolar, conflicte cu cei din jur, multiple dificultăţi de adaptare socială la un mediu schimbat, sentimente de însingurare, timiditate, până la depresii, nevroze, tulburări psihice grave. Deaceea o modalitate eficientă în prevenirea acestor efecte nedorite este o informare corectă şi la timp a familiei atât asupra aspectelor imăortante referitoare la dezvoltarea normal a copilului, cât şi asupra atitudinilor care trebuie avute/ afişate faţă de copil. Dragi parinti, folositi diplomaţia si tactul, nicidecum frica si bătaia. Nu trebuie să bombardaţi cu informatii inutile copilul, nu evidenţia ceea ce nu poate să facă, ci spune-i ce este în stare să facă. Copilul nu are voie să facă orice reprezintă o greşeală, altfel devine răsfăţat, agresiv, nerespectuos, distrugător, indisciplinat. Copilul preferă adulţii fermi şi siguri pe ei şi devine neascultător când percepe adultul ca fiind temător, nesigur. Dar , mai ales, nu uitaţi că mama şi tata sunt modelele cele mai importante.

2218

IMPORTANTA CELOR CEI 7 ANI DE ACASA TOMA MARIA LILIANA Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialisit sustin de regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca sia deveni un exemplu bun la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociale, psihologica, intelectual, cognitiv etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de mainierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

2219

Împreună construim cei 7 ani ….. de acasă ! Şcoala Gimnazială ,, Avram Iancu ,, Unirea, jud. Alba Prof. Înv. Primar Toma Maria „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera grădiniţei şi intră într-o colectivitate mai mare şcoala, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea clasei pregătitoare are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la şcoală, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la şcoală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al şcolii şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între învăţătoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a şcolii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la şcoală, ce materiale vor fi utilizate, ce competenţr vor fi vizate. Ei pot solicita învăţătoarei informaţii despre cum decurge o zi la şcoală, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi învăţătoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la şcoală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la şcoală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la şcoală, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul învaţătorului, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la şcoală. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc.

2220

- să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre şcoală: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com

2221

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. primar: Toma Mimi Lenuța Școala Gimnazială ,,Emil Brăescu” Măgura, Județul Bacău „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei și apoi a școlii are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă sau la școală, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă și cel de la școală pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei și al școlii cu cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare, învățătoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei sau a școlii. Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului. Rezultatele cercetărilor recente au schimbat percepţia asupra copilului, accentuând tot mai mult competenţele şi aptitudinile copilului ca persoană şi importanţa recunoaşterii faptului că un copil trebuie să fie recunoscut ca atare de toţi adulţii care îl înconjoară: în familie, în comunitate sau în societate. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu. Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare. De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea copilului și apoi școala care are rolul principal în educarea și instrurea acestuia). Mic portret al copilului 3 - 5 ani: • creşte în înalţime de la 92 de cm la 116 cm;

2222

• apar mugurii dentiţiei definitive şi se osifică oasele lungi; • se dezvoltă motricitatea fină: se poate pieptăna, se poate îmbrăca singur; • se dezvoltă capacitatea de a-şi menţine echilibrul; • încep jocurile simbolice: a se juca „de-a şcoala“, „de-a mama“; • se bazează pe vocabular în comunicare; • la 3 ani vocabularul copilului cuprinde între 700-800 şi 1000 de cuvinte, la 5 ani el ajunge să cunoască 2300 de cuvinte; • îşi ştie numele şi prenumele. Spre 5 ani, îşi poate cunoaşte adresa; • povesteşte despre activităţile şi experienţele zilnice; • desenează un om din patru elemente (de exemplu, cap, corp, mâini, picioare); • sentimentul de independenţă se dezvoltă, se separă de părinţi pentru a explora din ce în ce mai autonom; • îi plac jocurile de mişcare, de construcţie, desenul, modelarea plastilinei; • apar sentimentele şi emoţiile estetice şi morale. 5 - 6 / 7 ani: • dentiţia provizorie este înlocuită cu dentiţia permanentă; • creşte capacitatea de autocontrol la nivelul musculaturii: mersul pe bicicletă, înot, patinaj, fotbal etc.; • asimilează un mare volum de cunoştinţe, dezvoltându-şi noi modalităţi de cunoaştere: observarea atentă, atenţia, exprimarea în mod logic a ideilor, imaginaţia; • deprinde scris–cititul; • începe să clasifice, să includă obiectele după anumite însuşiri esenţiale în categorii şi clase; • foloseşte cuvintele de legătură „ca“, „pentru că“, „deoarece“; • are loc dezvoltarea relaţiilor sociale şi valorificarea noilor experienţe de viaţă (apar prieteniile, se reduce dependenţa de părinţi şi devin mai interesaţi de colegi şi prieteni). Eforturile depuse de părinţi şi educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informaţii, de experienţe şi pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare ale copiilor. Este recunoscut faptul că dezvoltarea integrată a copilului se află în dependenţă cu respectarea nevoilor specifice ale copilului. Practica educaţională recunoaşte trei nevoi fundamentale: nevoia de securitate afectivă, care constituie baza autonomiei în procesul de asumare a independentei copilului; nevoia de diferenţiere, de recunoaştere a identităţii copilului, construirea imaginii de sine, care se stabileşte doar în măsura în care el experimentează; nevoia de explorare, de stăpânire a mediului, în contextul în care nevoile afective şi de diferenţiere sunt satisfăcute. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Bibliografie: 1.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2.Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

2223

,,Cei sapte ani de acasa!” Profesor invatamant prescolar: Toma Olivia Gradinita Nr. 2 Maneciu, Judetul Prahova

Motto: ,,Binele este invatat de copii doar de la cei care ii iubesc.” Sintagma ,,cei sapte ani de acasa” se refera la educatia pe care copilul o primeste de la parinti, la un copil bine crescut, mai precis la dobandirea unor bune deprinderi: -deprinderi igienico-sanitare; -deprinderi de comportare civilizata; -deprinderi de ordine si curatenie. Vorbim de cei sapte ani de acasa deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Regula celor sapte ani de acasa se invata fara constrangere, prin comunicare, indrumare si foarte multa rabdare. Progresele copilului sunt lente, insa trebuie sa stim ca acestea se inradacineaza pe masura ce creste, si se sedimenteaza bine in caracterul copilului pe termen lung.

Copiii se educa cu vorbe bune, cu rabdare, cu iubire, in timp si din frageda copilarie. Desigur ca in viata copiilor pot exista atitudini stangace, care au nevoie sa fie indreptate prin sfaturi parintesti. Echilibrul copilariei isi are sursa in bucuria pe care copilul o traieste in prezenta celor dragi. Copilul are nevoie sa stie cu precizie incotro se indreapta. Educatia copiilor trebuie sa fie dirijata in sensul dezvoltarii personalitatii si talentelor lor, pregatindu-i pentru o viata activa, cultivandu-le respectul pentru drepturile fundamentale ale omului, din care decurg si Drepturile Copilului. Varsta prescolara este perioada din viata in care apar si se dezvolta trasaturile de vointa si caracter in care se schiteaza personalitatea viitoare a omului. La aceasta varsta copilul este sensibil, usor impresionat de ceea ce il inconjoara, are o mare putere de asimilare si mai ales de imitare a celor mari. El dobandeste impresii vii si puternice despre evenimentele din jur, despre atitudinea adultilor. Familia are rolul cel mai important in formarea deprinderilor. Oglinda educatiei pe care o ofera parintii copiilor o reprezinta comportamentul copiilor in public. Deprinderile, odata formate, il scutesc pe copil de alte solicitari, care mai tarziu ar necesita un consum mai mare de energie si timp. ,,Nici o alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuintelor, la manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nici o alta institutie nu cuprinde fiinte legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama...”.(P. Osterrieth)

2224

LOCUL ŞI ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI PREŞCOLAR Prof. TOMA SABINA Şc. Gimnz. Nr. 1 Bunteşti (G.P.N. nr. 7 Brădet), Bihor Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Ideea centrală este aceea că fiecare copil este unic iar unicitatea lui reprezintă punctul de plecare în toate deciziile luate în privinţa lui, cu scopul primordial de a-l ajuta să se dezvolte pe deplin. Tot ceea ce ştim, credem şi gândim despre copil se reflectă în tot ceea ce facem pentru el. Cu cât ne vom apropia mai mult de el şi îl vom înţelege mai bine, cu atât vom învăţa mai multe despre ceea ce ar trebui să facem pentru a-l ajuta să crească şi să se dezvolte la nivelul întregului potenţial de care dispune. În educaţie nu există reţete, există experienţă acumulată, idei, teorii bazate pe cercetări noi, practici confirmate care şi-au demonstrat în timp eficienţă, valori, principii, reguli. Respectarea drepturilor fiecărui copil, asigurarea egalităţii şanselor la educaţie, valorizarea sinelui (cultivarea respectului faţă de sine, a stimei), dezvoltarea relaţiilor cu semenii bazate pe respect, politeţe, toleranţă, colaborare, încredere, onestitate sunt aspecte care stau la baza dezvoltării unui om cu caracter și principii sănătoase. Familia a fost considerată, până nu de mult, un domeniu intim al existenţei omului, pătrunderea în intimitatea acestei lumi, încercarea de a impune norme de conduită membrilor ei a fost, dacă nu imposibilă, de cele mai multe ori ineficientă. Familia nu poate subzista izolat de restul societăţii, ea este o componentă a societăţii, un organism viu care trăieşte şi respiră odată cu ea. Schimbările din viaţa socială au atras schimbări în viaţa de familie. Revoluţia industrială a modificat mărimea familiei: familia este constituită din mamă, tată, cu sau fără copii, divorţaţi, văduvi, etc. Trecerea de la familia tradițională la familia redusă a fost însoţită de mai multe schimbări economice şi psihologice. Într-o societate industrializată familia trăieşte din câştigul membrilor ei, nu mai trăieşte din propria ei producţie, ea nu mai poate servi ca loc de muncă. În familia modernă femeia contribuie la echilibrarea bugetului familial, contractează obligaţii şi responsabilităţi în afara căminului. Consecinţa negativă a acestei situaţii se manifestă prin reducerea timpului pe care mama îl consacră pentru creşterea copiilor. Familia contemporană este caracterizată de o constelaţie de probleme şi de situaţii care de multe ori o fac inaptă de a şi le rezolva singură, trăieşte drama complexităţii situaţiilor economice, culturale şi relaţionale din epoca noastră. Transformările în structura familiei sunt determinate de transformările mediului social, unele schimbări fiind atât de mari, încât însăşi noţiunea de „familie” a devenit relativ neclară, acoperind un spectru tot mai larg de asocieri şi realităţi diferite, altele decât cele caracteristice generaţiilor precedende. Nu ne putem aştepta ca instituţia în care toţi ne petrecem cea mai mare parte din viaţă –familia –să rămână neschimbată într-o perioadă de schimbări sociale, economice şi tehnologice rapide. Încă din prima zi, copilul intră într-o lume a relaţiilor (reprezentată în primul rând de relaţia părinţi-copil), a interconexiunilor, intră în mediul familial care îi asigură protecţia şi securitatea de care are nevoie, îi asigură un mediu de existenţă omogen şi liniştit, îl pregăteşte pentru intrarea de mai târziu în viaţa socială, pentru integrarea în lume, în societate, îl pregăteşte în primul rând pentru activitatea şcolară. Nu poate fi contestat faptul că modul în care copilul se adaptează la diferite medii de viaţă şi, mai ales, la mediul de viaţă şcolar (de care depinde în primul rând reuşita şcolară) este dependent de educaţia primită în familie şi de natura relaţiilor părinţi-copii. Familia urmăreşte să asigure satisfacerea unei game complexe de trebuinţe şi aspiraţii ale membrilor săi. Printre aceste trebuinţe se numără: nevoia de afecţiune, de interrelaţionare socială, de cultură. Hrana primordială a vieţii sufleteşti, afectivitatea, mobilizează în jurul ei toate energiile biopsihice ale persoanei, determinând modul în care se va desfăşura viaţa ei, viaţă animată de aspiraţiile propriei personalităţi. Echilibrul unei familii adevărate, precum şi îndeplinirea îndatoririlor şi a responsabilităţilor pe care fiecare membru al unei familii le are, depind de relaţiile dintre soţi, şi de modul cum evoluează acestea de-a lungul întregii vieţi familiale. Părinții tot timpul trebuie să comunice între ei și de asemenea cu copiii. Pentru dezvoltarea limbajului este bine ca părinţii să-i vorbească copilului de câte ori acesta este treaz. De câte ori copilul vorbeşte, ori ascultă, structura socială din care face parte este întărită în el.

2225

Prin urmare pot spune că rolurile pe care le îndeplinesc părinţii, în principal afective şi comunicaţionale şi mai ales prin intermediul mamei, creează condiţiile ulterioare de acţiune ale educatorilor, ale celor ce vor influenţa, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanţa acestor roluri rezidă din faptul că fiinţa tânară îşi însuşeşte tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la modelele de comportare, tipurile de acţiune şi de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi dependente de valorile, trebuinţele şi normele pe care le manifestă părinţii, ca principali arhitecţi ai fiinţei sociale a copilului.

2226

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar Tomacu Cristina Şcoala Gimnazială N. Bălcescu PITEŞTI Educația unui copil nu se limitează doar la a-l invita să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea ta. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fie părinții un bun model pentru el. Trebuie învățat lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună “te rog” și “mulțumesc”. Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţii să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să

2227

interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com

2228

Pregătirea copilului pentru viață Prof. pt. înv. primar Tomescu Cristina Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și va deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă . Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Adina Mesaroş profesor psiholog, a explicat cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. De pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială . Părinții simt că au reușit în viață atunci când văd și se bucură de succesele copiilor lor. Aceasta este o dovadă a faptului că semințele pe care le-au plantat în sufletele și în mințile copiilor au dat roade bune. Părinţii care îşi protejează excesiv copiii le fac mai mult rău decât bine, avertizează specialiştii. Prima consecinţă este întârzierea procesului de dezvoltare psihică. Un copil dependent de părinţi poate dezvolta tulburări psihofiziologice (anxietate, tulburări de somn şi de alimentaţie). Poate, de asemenea, manifestă un comportament evitant, eschivându-se de responsabilităţi şi relaţii sociale, explică specialiștii. Psihologii au descoperit pe parcursul cercetărilor sale câteva greșeli de educație comune pe care le fac mulți părinți. Aceste greșeli de educație au efectul unic de a-i îndemna pe copii la neîncredere în forțele proprii, limitându-le șansele de a se realiza cu succes în viitor. Ca părinți, trebuie să modelăm viața pe care ne-o dorim pentru copiii noștri. Acum, noi suntem liderii familiilor noastre, de aceea trebuie să fim sinceri în relațiile cu cei din jurul nostru. Trebuie sa fim atenti la comportamentul nostru, deoarece acesta este mereu analizat de copiii noștri. Dacă nu respectam regulile pe care le stabilim, copiii vor ști că acestea pot fi încălcate și de către ei. Un copil este agresiv atunci când are o frustrare sau o stimă de sine scăzută. Astfel, insecuritatea și stima de sine scăzută se manifestă prin violență. Părinții trebuie să descopere care sunt motivele care-l provoacă pe copil să fie agresiv în mod constant. Uneori copii se poartă urât din cele mai diverse motive, iar alteori

2229

pentru că reacţionează la atmosfera emoţională a familiei. Problema devine mai complicată, fiind o problemă a părinţilor şi a copilului.

Bibliografie:Adina Mesaroș-Publicația ”Adevărul”

2230

CEI ŞAPTE ANI DE ACASA TOMESCU MARIA G.P.N. Petreşti ,,Manners make man” (Comportamentul il face pe om) – este celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea cea mai de preţ pe care trebuie să o aibă fiecare om, aceea de a fi manierat. Se afirmă din ce în ce mai des că în vremurile pe care le trăim au început să se altereze tot mai mult valorile tradiţionale. Continuă să trăim într-o lume în care în discoteci tinerii dansează pe mese, alţii pornesc noaptea pe motociclete cu casetofoane date la maxim de unde răsună o muzică neplăcută, raşi în cap sau cu plete, o lume în care tânărul nu mai oferă locul în autobuz celui mai învârstră ci, din contră îl împinge la urcare pentru a-şi croii primul loc, etc. – o lume pe care noi nu o înţelegem şi care ne dă senzaţia că înnebunim pe zi ce trece. În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? Răspunsul este unul singur: buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru ca ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine ca apoi să-i poată respecta pe cei din jur. Alterarea comportamentului îşi află rădăcinile tot mai mult în etapa de vârstră preşcolară. O tot mai mare libertate a copiilor, lipsa de supraveghere intenţionată şi conştientă din partea părinţilor, par să fie cauzele cele mai frecvente generatoare ale comportamentului nedorit la copil. ,,Faptul ca aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu vă face pianist” (Mihai Levine) Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi atunci când numele tău este înscris pe certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi devenim cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care „îşi creşte” părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se dezvoltă în funcţie de celălalt. Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre copil: ,,este mic, ce înţelege el?!” Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. De exemplu: pentru a putea merge, sugarul are nevoie de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are nevoie de încrederea că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni. Treptat, copilul va învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna care îl sprijină. Viaţa copilului acasă, alături de părinţii săi, toate activităţile care se desfăşoară împreună consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui. Triada mamă – copil – tată oferă copilului posibilităţi de a se defini pe sine, prin jocul comparaţiilor, al imitaţiilor, al rivalităţilor, de a-şi însuşi modele la care se poate referi în mod constant în devenirea sa ca adult. Părinţii sunt primii educatori deoarece ei sunt primii cu care copilul interacţionează constant încă din prima zi a vieţii, familia este modelul pe care copilul îl imită. Modul de viaţă al familiei este principalul reper în viaţă al copilului, el este internalizat puternic în anii copilăriei, comunicarea intrafamilială influienţează decisiv dezvoltarea copilului, formarea personalităţii lui. Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom constata că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise, agresive şi imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine şi supuneri necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli. Imaginea ideală a părintelui bun cuprinde calităţi dificil de atins. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor ,,cei 7 ani de-acasă”. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă,

2231

socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care aceasta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale, diferite de cele din familie. Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din familie, de contexte de învăţare diverse şi structurate. Îl vedeţi când mergeţi cu el în parc cum se îndepărtează tot mai mult de părinţi, cum se alătură altor copii la groapa de nisip, chiar dacă nu îşi împarte încă jucăriile cu ei. Degeaba este chemat, el îşi doreşte să petreacă și mai mult timp acolo, alături de ceilalţi copii. Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor ,,pe cont propriu”, alături de alţi copii, în grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când doreşte să ajungă la o jucărie) în situaţia în care trebuie să îndeplinească sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze. Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formala completează educaţia informală, oferită la vârste mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara grădiniţei şi familiei. În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare pentru copil, pornind de la activităţile integrate centrate pe anumite obiective şi conţinuturi, până la momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi experienţele acumulate prin activităţile integrate. Participarea copilului la activităţile organizate in grădiniţă permite identificarea timpurie a dezvoltărilor atipice.

Bibliografie: 1. PRET – Să construim împreună cei 7 ani… de-acasă 2. Curriculum pentru învăţământul preşcolar, Ed. D.P.H. București 3. Revista Învăţământului preşcolar, Ed. Arlequin, nr.. 1-2/2010 nr. 3-4/2011

2232

Cei șapte ani de acasă! Tomi Neli Liliana „Cei șapte ani de acasă” reprezintă un subiect care a fost abordat, de-a lungul timpului, de psihologi, jurnaliști, cadre didactice sau părinți, despre care se tot discută și care nu va fi, probabil, epuizat vreodată, având în vedere cât este de important. Dar ce se înțelege, de regulă, prin această expresie consacrată? La ce ne gândim, atunci când auzim că cineva are „cei șapte ani de acasă” sau, dimpotrivă, că nu îi are. Dacă ne raportăm, de pildă, la definițiile sau explicațiile oferite de psihologi, atunci trebuie să avem în vedere educația pe care o primește un copil în familie, comportamentul pe care și-l însușește de la părinți în primii șapte ani de viață, regulile de conduită civilizată pe care le deprinde de la aceștia și pe care ar trebui să le probeze, mai apoi, în orice împrejurare a existenței sale. Aceste reguli se referă la exprimarea politicoasă, salutul, poziția corpului în diverse circumstanțe, mânuirea tacâmurilor, igiena proprie, comunicarea cu ceilalți atât de aceeași vârstă, cât și cu persoanele mature, față de care trebuie să arate respect, atitudinea față de animale, față de lucrurile personale sau ale celorlalți și multe altele, fiind cheia către adaptarea copilului în societate. Astfel, un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur, în comparație cu unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Cu siguranță, fiecare părinte își învață copilul toate aceste lucruri, explicându-i, îndrumându-l cu dragoste, oferindu-i propriul exemplu, punându-l în situații diverse, jucându-se cu el „de-a bunele maniere”, încurajându-l, lăudându-l și apreciindu-l atunci când se comportă așa cum trebuie, într-o împrejurare sau alta. Și totuși, noi, profesorii ne confruntăm destul de des cu comportamente care nu denotă o bună creștere și atunci ne întrebăm: „oare ce s-a întâmplat cu acest copil?”, unde au dispărut „cei șapte ani de acasă?”, „unde s-au pierdut acele valori pe care și el le-a primit de la părinți?”, „cine e de vină pentru conduita sa improprie?”. Câteodată aceste întrebări rămân fără răspuns, întrucât suntem prea obosiți, prea dezamăgiți sau dezinteresați să le mai căutăm, alteori încercăm să găsim un răspuns, o motivație plauzibilă pentru comportamentul necivilizat pe care l-am constatat și, astfel, să-l îndreptăm, poate. Dacă găsim răspunsurile potrivite, dacă reușim să înțelegem ce s-a întâmplat cu elevul care a greșit, dacă izbutim să ni-l apropiem, să-l determinăm să-și deschidă sufletul, să comunice, să-și exprime temerile sau nemulțumirile, să participe el însuși la căutarea răspunsurilor, atunci avem șansa de a-l ajuta, de a-l face să procedeze corect, de a-l determina să reflecteze la ceea ce s-a întâmplat, să-și revizuiască conduita, să-și ceară iertare și să redevină tânărul despre care se poate spune că are „cei șapte ani de acasă”, mulțumit de sine însuși și recunoscător față de cel care i-a fost alături, care i-a oferit ajutor și care, chiar dacă l-a criticat, l-a certat sau ironizat în primă instanță, mai apoi, a căutat să-l înțeleagă și să-l sprijine. Oare de câte ori, însă, ne facem timp, ne găsim dispoziția necesară, ne rupem de obligațiile pe care le presupune profesia aleasă pentru a discuta cu elevii noștri despre valorile și atitudinile de care nu trebuie să uite niciodată, dacă vor să se spună despre ei că sunt educați, că au dobândit de la părinți și, mai apoi, și-au cultivat deprinderile unei vieți civilizate? Pe de altă parte, probabil, educația cuiva nu se face doar în șapte ani, nici în zece sau mai mulți, ci pe parcursul întregii vieți. Un proverb românesc spune: „Omul cât trăiește învață”, așadar să manifestăm înțelegere față de elevii noștri atunci când greșesc, să nu ne grăbim să îi catalogăm drept needucați, să le arătăm unde au greșit, să le fim alături, să îi ajutăm să-și schimbe comportamentul, să cooperăm cu părinții, deoarece educația primită în cei șapte ani acasă trebuie continuată pe tot parcursul școlii și mai târziu, când elevii de astăzi vor deveni părinți și își vor învăța copiii să discearnă între bine și rău. Așadar, cei șapte ani de acasă se termină când copilul trece pentru prima dată pragul școlii? Când crește și devine la rându-i părinte, preocupat cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Sau nu se termină niciodată?

2233

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Tomuța Ancuța, Grădinița cu program normal nr.3. Lunca Ilvei. B-N Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Familia fiind instituția de bază în toate societățile, fiind celula primordială a societății, matricea pe care se clădește viitorul, rolul acesteia în educația copiilor este imens, iar responsabilitatea pe măsură. Educația de acasă are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață. Nu este de ajuns să îți îngrijești și săți hrănești copilul, este imperios necesar să-i transmiți educația potrivită. El trebuie să vadă în tine modelul faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologică, intelectual-cognitivă . Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, un copil care știe să spună “bună ziua”, să spună “mulţumesc”, care cunoaște rolul lui “te rog”, un copil capabil să recunoască că a greșit și care știe să spună “scuză-mă”, un copil care se comportă cuviincios cu toți cei din jurul său, fie că sunt de vârsta lui sau adulți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului numai până când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze “de cei 7 ani de-acasă” și după debutul lui școlar, educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale. Probabil ca cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, parinții, un bun model pentru el. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2234

Să construim împreuna cei 7 ani de acasă! Prof. inv. Primar. Tonea Nicoleta Georgeta Şcoala gimnazială “Lucian Grigorescu” –Medgidia Pentru a avea bun simţ, nu ai nevoie de studii superioare, ci de cei şapte ani de acasă. Din păcate , realitatea de zi cu zi a familiilor de astazi este diferită de cea a generaţiilor anterioare . Părinţii îşi petrec din ce în ce mai putin timp alături de copiii lor, majoritatea , canalizandu-şi energia pe asigurarea unui trai decent de viată , chiar dacă acest lucru presupune să plece pentru o perioada mai lungă de timp de langă copilul său, lăsandu-l în grija unei persoane din anturajul apropiat. Părintele pierde contactul direct cu copilul dar şi cei mai importanţi ani din viaţa acestuia. Primul model de comportament pentru copil este părintele. În momentul în care un copil depăşeste sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o noua etapă din viata lui, dar şi a părinţilor. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor înca de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă, astfel încat să se asigure coerenţă şi unitate între demersul educativ dintr-o instituţie şcolară cu cel de acasă. “Politeţea” este ceva ce ea învaţă. Şi se învaţă usor. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi de la bunici, apoi învăţăm de la doamna educatoare, de la doamna învăţatoare şi de la toţi profesorii noştrii.Toţi aceşti oameni din jurul nostru ne dau sfaturi: “Spune bună ziua când te întalneşti cu cineva cunoscut!”, zice mama. “Nu vorbi cu gura plina!” spune bunica. “Spune, te rog , cand ceri ceva!” spune doamna învăţătoare, si multe , multe sfaturi. Este foarte bine că ce primesc atat de multe sfaturi, dar copiii, de cele mai multe ori , mai greşesc şi există întotdeuna cineva care are grijă să le facă observaţii. Şi nu e deloc plăcut să primim observaţii.Aceasta este o problemă .Din fericire problema are o soluţie: POLITEŢEA. Dacă suntem politicoşi cu toată lumea, pe parcursul zilei scapăm de observaţii. Ba mai mult,vom fi apreciaţi şi lăudati. Ceilalţi vor fi , la rândul lor , politicoşi cu noi. Viaţa noastră de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă şi chiar mai veselă. Aşadar merită să ne străduim să fim politicoşi. Când nu ştim să ne comportăm într-o situaţie, trebuie să îi întrebăm pe cei mari cum să procedăm, fără să ne fie frică sau ruşine. Să ne reamintim: politeţea se învaţă. A avea “cei 7 ani de acasa” înseamnă a ne comporta respectuos, şi cu bună –cuviinţă în tot cursul zilei, în orice situaţie, cu toată lumea:cu părinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii cu vecinii,etc. Ca şi învăţător, am îmbinat utilul cu plăcutul şi am găsit întotdeauna , la serbări, scenete care să ilustreze tocmai acest lucru: “Iedul cu trei capre “ de Octav Pancu Iasi “Cine nu munceşte” – scenetă pentru teatru şcolar, de Ştefan Balaci.

Bibilografie: 1.Michiela Gîgă,”Cei 7 ani de acasa” Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi , Bucureşti 2005 2.Vajmaş Ecaterina Adina,” Consilierea şi educaţia părinţilor”,Editura Aramis, Bucureşti 2002 3.Ciofu Carmen, “Interacţiunea părinti – copii” , Editura Medicală Almateea, 1998.

2235

Cei 7 ani de acasă Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Făgăraș Prof. Logoped Torok Mihaela Alina Prof. Logoped Cornea Elisabeta Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. In rest acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles îți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia mea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curațenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative - bune maniere și comportament

2236

- limbaj corect transmis (fără greșeli de pronuntie, topica ori dezacord dintre părțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți ș de a răspunde la diverse provoăari ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de câtre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvența în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, etc. Dezvoltarea de mai târziu este influențată de mulți factori – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Inainte de a judeca o persoana și de a-i pune o etichetă, gandiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalți. Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi. Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu copilul la școală în prima zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?

2237

Cei şapte ani de acasă Profesor pentru învăţământ primar, Ţoropoc Iuliana Şcoala Gimnazială nr. 3, Mangalia, jud. Constanţa Între factorii educaţiei, familia a fost şi este considerată ca factor prioritar şi primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educaţia începe din familie, "celula societăţii" în care se formează însuşirea morală ce oferă fiecăruia dintre noi valoare, şi anume, caracterul. Pe lângă acesta, familia îşi aduce contribuţia în toate sectoarele educaţiei, aici copilul făcându-şi ucenicia pentru viaţă, cea morală rămânând însă esenţială prin substanţa pe care i-o imprimă familia. Ponderea familiei ca factor educaţional este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odată cu înaintarea în vârstă. Primii şapte ani din viaţă reprezintă o perioadă de intensă dezvoltare psihică, deoarece, acum, copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, a atitudinilor, a limbajului, etc. În situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane sau a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos - " nu are cei şapte ani de acasă". Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme de comportare civilizată. Se numesc "cei şapte ani de acasă" deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani când intră la grădiniţă, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. În această perioadă copilul poate învăţa: - deprinderi de autoservire; - cum să-şi ordoneze lucrurile; - deprinderi de igienă şi de curăţenie; - exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative; - limbaj corect transmis( fără greşeli de pronunţie, topică sau dezacord între părţile de vorbire); -bunele maniere; - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător; - consecvenţa în realizarea unei sarcini; - concentrarea atenţiei; - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când doreşte să facă ceva. Climatul afectiv din sânul familiei are importanţa lui. În unele familii însă, acesta se manifestă într-un mod exagerat în sensul copleşirii copiilor cu afectivitate şi cocoloşirii lor prin supraprotecţie. De obicei acest climat este determinat de mamă, dar nu sunt puţine cazurile în care şi tatăl cade în acest păcat educativ. El este dăunător prin consecinţele care apar în comportamentul copilului în relaţiile cu alţi copii şi chiar cu profesorii. Copilul crescut într-un asemenea mediu este egoist şi înfumurat şi stabileşte cu greu relaţii de prietenie. În activitatea de învăţare nu este capabil de eforturi, fiind mereu în urmă cu temele şi cu studiul. În viaţă şi în activitatea profesională se manifestă ca un neajutorat, având mereu nevoie de sprijinul cuiva. La polul opus se află familiile în care climatul educativ este exagerat autoritar. Dacă în climatul exagerat afectiv tonul este dat de obicei de mamă, în climatul autoritar autorul este, de obicei, tatăl. Fără îndoială că orice colectiv - şi familia este un colectiv pe care sociologii îl numesc colectivul primar are nevoie de norme şi reguli pentru a-şi desfăşura normal viaţa şi activitatea, precum şi de o anumită autoritate întruchipată, de obicei, în persoana "şefului familiei" - tatăl. Dar autoritatea trebuie manifestată cu calm şi cu măsură, exagerările fiind dăunătoare. Uneori mamele nu se sfiesc să afişeze o teamă, ameninţându-şi copiii cu formula de speriere:"Lasă că vine tata şi o să vezi ce păţeşti!". În aceste familii copilul trăieşte odată cu teama şi spaima şi sentimentul respingerii şi al izolării. Şi în acest caz consecinţele nu întârzie să apară, imprimându-se în personalitatea copilului. Crescut într-o asemenea atmosferă, copilul se manifestă ca un timid, ca un izolat şi ca un "temător şi de umbra lui" cum se spune în popor. Uneori un asemenea climat educativ are efecte diametral opuse; odată scăpaţi de teroarea disciplinei rigide din familie, aceşti copii se manifestă ca nişte obraznici, ca nişte indisciplinaţi, fiind dispuşi spre harţă şi bătaie cu colegii lor. Este "efectul arcului" care a scăpat de sub controlul

2238

"şurubului" şi se destinde la maximum. O asemenea atitudine se exprimă sub forma agresivităţii, revoltei, vagabondajului şi furtului - consecinţe ale severităţii exagerate, încă de la vârste fragede, a părinţilor. Din cele două situaţii educative, ca expresii ale exprimării exagerate a afectivităţii şi autorităţii, rezultă cu claritate logică necesitatea unui simţ al măsurii în relaţiile dintre părinţi şi copii, simţ al măsurii care presupune cunoaşterea temeinică de către părinţi a structurii de personalitate a copiilor pentru a-şi adecva atitudinea şi comportamentul acestei structuri. Aşadar, ca părinţi, vom fi mai exigenţi cu copilul comod şi cu cel îndrăzneţ şi mai indulgenţi cu copilul harnic, timid şi cu cel mai puţin dotat.

2239

„CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ!” Profesor învăţământ primar, Tritean Alexandra Şcoala Gimnazială „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copiii o primesc în mijlocul familiei, la influenţa tradiţiei acesteia, la formarea personalităţii şi a comportamentului în primii ani de viaţă. Aşa cum spunea şi Sfântul Ioan Gură de Aur, “Copiii vor face în viaţă cele văzute la părinţi”. În familie se formează primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului, de conduita igienică individuală şi colectivă şi de altruism. Toate acestea adunate constituie bagajul educativ al “celor 7 ani de acasa”. Totodată, ne aşteptăm ca un copil, în momentul în care păşeşte pentru prima dată pragul şcolii (undeva în jurul vârstei de 6, chiar 7 ani în anumite cazuri), acesta trebuie să ştie să salute, să mulţumească , să se comporte şi să vorbească respectuos cu cei din jur, să dea dovadă de acele bune maniere care îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Există câţiva factori care influenţează educaţia primită în sânul familiei, respectiv: relaţia afectivă copilpărinte, fundamental eredo-nativ al copilului, personalitatea acestuia, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmit mai departe. Tradiţiile de familie încurajează rădăcinile puternice şi o viaţă sănătoasă. Ele construiesc acea încredere care vor proteja copilul pe drumul său în viaţă. Studiile din domeniul psihologiei copilului au ajuns la concluzia că primii 7 ani de viaţă constituie perioada cea mai fertilă pentru educaţie. S-a constatat că la vârsta de 4 ani un copil posedă jumătate, iar la 6 ani două treimi din inteligenţa adultului. Tocmai din acest motiv se pune accent pe importanţa acestei perioade din viaţa copilului, fiind elaborate o serie de lucrări cu privire la influenţa familiei asupra dezvoltării şi evoluţiei viitorului adult. Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”. Copiii trebuie ocrotiţi şi spijiniţi să se dezvolte. Ei au dreptul de a creşte şi de a se dezvolta. Ei au dreptul la o familie care să-i ocrotească şi au dreptul la o educaţie cât mai bună. Cu toate acestea, adeseori, în familie sau chiar la nivelul societăţii se petrec drame care influenţează viaţa şi soarta unor copii (abandonul copilului, ca atitudine de părăsire morală, afectivă, educativă sau fizică, calamităţile, catastrofele naturale, crizele economice, războaiele, etc.). Tocmai pe acest fundament a apărut ideea lui Englatyne Jebb, cea a elaborării unui document special care să cuprindă drepturile copilului, fondând şi prima organizaţie Salvaţi Copiii în 1919, în Londra. Revoltată de consecinţele Primului Război Mondial şi ale Revoluţiei din Rusia (mii de copii mureau zilnic din cauza bolilor şi a foametei în toate ţările Europei), E. Jebb a luat decizia de a se dedica salvării şi îmbunătăţirii vieţii copiilor din întreaga lume. “Este foarte clar că salvarea copiilor din întreaga lume nu reprezintă o imposibilitate inerentă. Acest lucru devine imposibil doar dacă refuzăm să-l realizăm.” Astfel, prin perseverenţă şi implicare activă, EJ a conceput şi a reuşit adoptarea de către Liga Naţiunilor (astăzi, Organizaţia Naţiunilor Unite) a Declaraţiei Drepturilor Copilului, primul document internaţional în care „drepturile copilului” sunt menţionate şi promovate în mod unitar, iar protecţia copilului se impune de la sine. Această Declaraţie, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspiraţie folosite la redactarea Convenţiei Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989. Potrivit Convenţiei ONU privind drepturile copilului, dreptul la educatie reprezintă un drept fundamental datorită importanţei pe care o deţine educaţia în formarea unui individ. De asemenea, remarcăm valoarea pe care o posedă educaţia la nivel mondial, mă refer la ideea conform căreia copiii de astăzi sunt societatea de mâine, acest lucru creează o responsabilitate pentru calitatea educaţiei din fiecare ţară. După cum ne vom creşte şi ne vom învăţa copiii să se adapteze schimbărilor permanente din lumea noastră de azi şi cea de mâine, încă din primii ani de viaţă, aşa vom asigura continuitatea culturii şi civilizaţiei umane .

2240

BIBLIOGRAFIE: Abrudan,C., Educatia de azi, vol I, Teoria educatiei, Editura Universitatii din Oradea, 2005 Conventia ONU cu privire la drepturile copilului (Publicat in Monitorul Oficial, Partea I, nr 109 din 28 septembrie 1990). Children Right- Right to education; http://childrensrightsportal.org/world/right-to-education/ Ioan N., Rodica M., Copilul si drepturile lui- The child and his right, Editura SemnE, Bucuresti, 2001European Seminar 2000;

2241

PROIECT EDUCAŢIONAL NAŢIONAL CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Înv. Preşc. : TRUŞCĂ ANIŢA-COSMINA Grădiniţa P.P. nr. 32, Timişoara Fiecare copil este diferit, tocmai acest lucru îl face special, însă toţi copiii au nevoie de dragoste, securitate, nevoia de a se simţi protejaţi şi acceptaţi. Un copil este o persoană integrală, de obicei atunci când se vorbeşte de maturizarea lui se iau în consideraţie numai achiziţiile intelectuale, însă trebuie să ne amintim că în aceşti ani timpurii, dezvoltarea socială şi emoţională a copilului este la fel de importantă ca şi aceea fizică şi cea intelectuală. Copiii mici sunt extrem de impresionabili, felul în care sunt trataţi determină modul în care ei se vor comporta. Felul în care copilul se comportă este puternic influenţat de modul de viaţă de acasă, practic de cei şapte ani de acasă. Este adevărat şi faptul că practic cei şapte ani de acasă nu prea mai există deoarece părinţii se întorc mult mai repede la lucru şi copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede. Ideea de la baza a acestei expresii rămâne: normele de conduită se învaţă din familie. Grădiniţa, şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general ci ea a are forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Toate aceste aspecte sunt rezultatul a experienţelor de zi cu zi, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Uneori există devieri de la tipul de comportament pe care părinţii doresc să-l insufle copilului, precum şi zile în care li se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care s-au străduit să le predea copilului au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând, iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate.

2242

Importanța celor șapte ani de acasă Prof. pt. înv. primar, Truța Crina – Valentina Școala Gimnazială „Iuliu Hațieganu” Cluj - Napoca Ce sunt cei șapte ani de acasă? Până în clasa primară, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinții, bunicii cu familia și cei apropiați in general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască și să te educe cum știu ei mai bine, ca tu pe viitor să poți intra în viață cu minim de lecții despre viață în general. Cum să respecți bunicii, cum să respecți familia și pe cei mai în vârstă, mai departe la școală respectul față de profesori, colegi și cercul de prieteni. Respectă ca sa fii respectat și tu la rândul tău, este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinții noștrii. Dacă respecți pe cei din jur, te respecți pe tine și ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă știi să respecți pe cei din jurul tău, chiar și pe cei de aceeași vârstă cu tine. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală! Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cei 7 ani de acasă sunt pentru unii, și pe bună dreptate, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat în societate, cum vei fii agreat de cei din jur și bineînțeles iți poți ordona viața și stilul de viață alături de cei dragi.

2243

ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. Tuculia Florica Liceul Teoretic “Eftimie Murgu”,Bozovici Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

2244

ARE CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. înv. primar, Țuculină Emilia Școala Gimnazială „Alexandru Ștefulescu” Tg-Jiu

Motto „Copilul trebuie iubit, dar nu sufocat, stimulat, dar nu hăituit, îndrumat, dar nu răsfățat, ci ajutat să devină puternic.” Klaus Hurrelmann, Berlin Copilul! Un întreg univers! Suflet imaculat, minte gata să absoarbă tot ceea ce noi, părinții, dascălii, prietenii, comunitatea suntem capabili să-i oferim. El n-a cerut să vină pe lume! L-am adus noi, părinții, pentru că așa am dorit. Deci, noi suntem responsabili pentru micul suflet ce ne face inima să tresară de bucurie. Noi suntem cei ce trebuie să veghem asupra creșterii și dezvoltării sale. Nu toți părinții știu că primele modele de viață ale copiilor sunt chiar ei. Fetițele își copiază mamele, iar băieții îi iau drept model pe tați. Atunci când din familie lipsește unul dintre părinți modelul devine celălalt părinte sau bunicul, bunica, bona sau altă persoană din imediata apropiere a copilului. De aceea trebuie să fim foarte atenți cum sunt persoanele pe care le aducem în prajma copilului nostru. Pentru ca să ne bucurăm de progresele copilului nostru trebuie să-l creștem și să-l educăm sub semnul echilibrului. Trebuie să ne spunem în gând: „Te iubesc atât de mult încât nu te pot lăsa să crești oricum!” Ce reprezintă cei șapte ani de acasă? Este codul bunelor maniere ce trebuie să-l însoțească pe individ toată viața. De unde îl învață? De la noi, exersând în fiecare zi. Cum? Copilul învață ușor prin imitație. Mergând cu părinții și observând că aceștia salută vecinii, se salută între ei, îl salută pe el când se despart sau când se întâlnesc va învăța cu ușurință să salute. Copilului trebuie să-i explici că salutul este o formă prin care ne manifestăm respectul față de noi, în primul rând, și apoi față de cel de lângă noi. Observăm ce se întâmplă în jurul lui și îl punem în situația de a răspunde întrebărilor: „Ce-ai fi făcut dacă ai fi fost în locul lui? Ți-ar fi plăcut să fii tratat așa?”... Copiii învață din familie ce este adevărul, dreptatea, corectitudinea, toleranța, înțelegerea, copmasiunea, adică învață care sunt valorile sufletești, dar tot de aici învață să condamne, să-și facă dreptate cu pumnul, să mintă, să nu-și asume faptele, să găsească totdeauna vinovați pentru orice rău, dacă intervenția parentală este defectuoasă. Încă de mici, majoritatea copiilor sunt educați să se teamă de păcat, de pedeapsa părinților sau de cea divină. Eu cred că este o mare greșeală. Dumnezeu este Iubire și în nemărginita Sa bunătate, bineînțeles că iartă greșelile copiilor așa cum le iartă și părinții. Cred că ar trebui să ridicăm stima de sine a copiilor încât să îi învățăm că ei nu-și permit să aducă prejudicii altei persoane, în felul acesta el nu acționează din teamă. Politețea, comportamentul la masă, în vizită, la o petrecere, la teatru, la film sau la circ, folosirea „cuvântului magic, mulțumesc” sunt alte elemente obligatorii ale codului bunelor maniere pe care copilul le învață experimentând, nu din povestiri. Încă de la 2-3 ani când copilul îți întinde obiectul pe care l-ai solicitat poți să spui „Mulțumesc!”. Prin repetiții el va învăța că atunci când primește ceva trebuie să mulțumească. Când mai crește, sfera folosirii cuvântului se mărește. Fiecare comportament trebuie explicat în familie, exersat prin joc, exemplificat prin povestiri, și apoi experimentat. Ce facem atunci când a uitat să folosescă ce a învățat, a acționat incorect sau chiar opus celor învățate. Mulți părinți trec cu vederea spunând că este copil și învață. Nu va învăța dacă nu vom discuta cu el cele întâmplate. De multe ori părinții constată că fiul deține în vocabular cuvinte sau gesturi urâte, care nu se folosesc în familie. Cea mai mare greșeală ar fi să râdem deoarece atitudinea noastră l-ar încuraja. Ar trebui discutat să vedem de unde le-a învățat. Deseori anumite atitudini violente, un limbaj trivial, gesturi

2245

indecente vom avea surpriza să constatăm că i le-am oferit chiar noi prin jocurile video neverificate, prin desenele animate al căror conținut nu l-am urmărit. Toate comportamentele indezirabile se corectează în familie prin puterea exemplului, prin îndemnuri, cu răbdare și înțelegere pentru vârsta fragedă a copilului. Critica, asprimea, pedeapsa îl vor învăța pe copil să critice, să fie intolerant, să fie umil sau revoltat, când este pedepsit, să nu-și asume greșelile și să nu și le corecteze. Cu toate insistențele noastre, copilul în momentul în care iese din familie și se integrează în alte grupuri, primește și bune și rele. El trebuie învățat să selecteze comportamentele bune și să ignore, dacă nu poate corecta pe cele negative. Nu putem să-l creștem într-un glob de sticlă și de aceea trebuie să-l învățăm să aleagă binele de rău. Deprinderile de comportament, educația primite în primii ani de viață în familie și continuate în grădiniță și la școală vor fi baza comportamentului uman în familie și în societate a individului pe tot parcursul vieții sale. Oricât ar fi de greu, părinții trebuie să știe că sămânța bună semănată în primii ani de viață ai copilului va încolți viguros, va crește, va înflori și va da roade bogate pe parcursul vieții lui și oricând cei din preajma copilului nostru vor putea spune: „Are cei șapte ani de acasă!”

2246

Familia şi importanţa celor şapte ani de acasă Tudor Andreea Cosmina – profesor învăţământ primar Şcoala Gimnazială Numărul 13, sector 1, Bucureşti „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi săşi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie . Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), progra me şi permisiuni. ”Toti copiii îşi iubesc părinţii (sunt dependenţi emoţional de ei) dar nu toţi părinţii îşi iubesc copiii. Însă, unii copii îşi iubesc părinţii cu ochii deschişi, alţii cu ochii închişi. Cât timp durează iubirea copiilor? Toată viaţa, dacă părinţii se iubesc autentic între ei. Dacă aceştia nu s-au iubit, iubirea copilului devenit adult, devine din ce în ce mai confuză. Puţini realizează conştient că părinţii lui nu s-au iubit niciodată. Însă, inconştient, mulţi copii devenţi adulţi vor reacţiona, în moduri neplăcute pentru părinţii impostori sentimental. Şi aşa capătă sens ceea ce spunea Isus acum 2mii de ani: „Cine urăşte pe tatăl şi pe mama sa, nu e demn de Mine”, adică, cine e dependent emoţional de părinţi, cine şi-a făcut d-zeu din oameni, fie ei părinţi, soţi, soţie, şi nu are ochii deschişi, îşi merită soarta. ” Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde

2247

contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18).

2248

Cei 7 ani de acasă Prof. TUDOR FELICIA Lic. Teoretic ,,Horia Hulubei’’ Măgurele, jud. Ilfov Familia reprezintă prima etapă şi cea mai importantă în educaţia permanentă a copilului, este cea care trebuie să creeze un climat favorabil atât educaţiei cât şi creşterii copilului, ca o personalitate complexă. Familia constituie primul mediu de viaţă socială şi culturală, iar prin valorile pe care le transmite asigură premisele dezvoltării intelectuale, morale şi estetice ale acestuia. Familia asigură pe de o parte siguranţa afectivă, iar pe de altă parte educaţia primară. Pentru copii, familia reprezintă mediul socio-educativ în care se realizează socializarea primară. Conţinutul socializării primare se structurează în jurul unei dimensiuni cognitive şi al unei dimensiuni afective . Dimensiunea cognitivă presupune însuşirea limbajului, instrumentul privilegiat al socializării primare - şi apropierea "lumii de bază" (un prim mod de a înţelege lumea înconjurătoare) - în versiunea grupului de contact (grupul familial). Dimensiunea afectivă se referă la identificarea emoţională a copilului cu persoanele apropiate lui (parinţi, rude - "altul semnificativ"). Familia îndeplineşte şi alte funcţii educative, în afară de funcţia de socializare. Funcţiile educative ale familiei au fost sintetizate de N. Mitrofan dupa cum urmează: . funcţia instituţional formativă realizată prin influenţe directe de tipul răspunsului la întrebari, explicatii, informatii, dar si indirect, prin mediul informational din familie; . funcţia psihomorală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinţi, dar şi prin discuţiile purtate cu copiii pe marginea unor conduite curente sau problematice; . funcţia socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei de acţiune, dar şi printr-un climat familial dominat de relaţii de încredere şi sprijin reciproc, conlucrare între generaţii, în care maturitatea de gândire a adulţilor se îmbină cu entuziasmul şi energia tinerilor; -funcţia cultural - integrativă, prin implicarea copiilor în viaţa culturală şi prin mediul cultural al familiei. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Familia asigură hrana şi îmbrăcămintea copiilor, îi fereşte de pericole, le lasă timp de joacă, le creează condiţii cât mai bune de odihnă şi se îngrijeşte de sănătatea lor. Un regim raţional de viaţă nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală şi socială şi îl obişnuieşte să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. În cadrul familiei copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, precizia vocabularului şi corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de parinţi în această direcţie. Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştintele uzuale. Familia se preocupă şi de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observaţie, memoria şi gândirea. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. In realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinţii le spun copiilor ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste nţtiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg şi prieten. Familia contribuie şi la educaţia estetică a copilului. Părinţii sunt cei care realizează contactul copilului cu frumuseţile naturii, cu viaţa socială. În concluzie, ăarinţii realizează socializarea primară a copiilor lor prin trei importante mijloace de influenţare: a) reglarea directă a comportamentului copilului (de exemplu, încurajări, controlul efectuării temelor, supravegherea executării sarcinilor primite etc); b) comunicarea cu copilul (schimbul de informaţii, comunicarea de opinii, confidenţe etc); c) cooperarea, participarea la activităţi comune (vizite, ieşiri, jocuri etc.).

2249

A fi părinte înseamnă a transmite, respectiv a acţiona ca intermediar între societate (categorii, clase, grupuri) - ai cărei (căror) agenţi învestiţi cu puterea de a transmite sunt părinţii - către copii; complementar, a fi copil înseamnă a primi (recepta) mesajul pe care părinţii îl transmit. Poziţia de părinte este sinonimă cu competenţa cognitivă şi interacţională, cu certitudinea, în timp ce copilăria echivalează cu absentţ cunoştintelor şi abilităţilor, cu neputinţa. Investiţia în copil la vârste cât mai fragede conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială şi la realizarea susţinută a drepturilor copiilor. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Copilăria este prin excelenţă vârsta creşterii, a dezvoltării, a permanentelor acumulări. Copilul învaţă să fie perseverent, să capete gustul lucrului bine făcut. Părinţii încrezători şi hotărâţi, care încurajează eforturile şi recompensează reuşitele vor motiva copilul să devină un membru folositor şi corespunzător societăţii. Aşa cum ,,părinţii clădesc viitorul copiilor lor’’, nu este mai puţin adevărat că, la rândul lor, copiii pregătesc viitorul părinţilor. Bibliografie 1. Baran - Pescaru, Emilia - "Familia azi. O perspectiva sociopedagogica", Editura Aramis, Bucuresti, 2004 2. Bistriceanu, Corina - "Sociologia familiei", Editura Fundatiei "România de mâine", Bucuresti, 2005 3. Cristea, Sorin - "Dictionar de pedagogie", Editura Litera. Litera International, Chisinau-Bucuresti, 2000 4. Dima, Silvia - "Cei sapte ani de acasa", Editura Didactica si Pedagogica, R. A., Bucuresti, 1999 5. Nicola, Ioan - "Tratat de pedagogie scolara", Editura Aramis, Bucuresti, 2000 6. Plugaru, Liviu - "Introducere în sociologia educatiei", Editura Psihomedia, Sibiu, 2004 7. Stahl, Paul H. - "Familia si scoala - contribitii la sociologia educatiei", Editura Paidea, Bucuresti, 2002

2250

Cei 7 ani de acasa: reponsabilitate si ingrediente ale educatiei copilului TUDOR IOANA Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilului Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. 5 reguli pentru reusita educatiei copilului Educatia copilului are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau educatorii. Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului sau. Iata legea celor 5 reguli pentru reusita educatiei copilului tau. Iar, educatia are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau educatorii. Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului sau. Dar, uneori, isi da seama ca aceste reguli nu sunt respectate. Nu ezitati sa ii re-amintiti copilului regulile casei sau regulile de educatie pe care le-ati stabilit. Puneti-va de acrod, ambii parinti cu aceste reguli - este foarte ne-propdictiv ca mama sa accepte incalcarea regulilor stabilite de tata - sau invers.

2251

Cei 7 ani de acasa Consilier scolar Tudor Lacramioara Scoala Gimnaziala M. Sadoveanu Bacau Pornind de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea felului cum să se comporte cu persoanele din jur, am ales introducerea unor activitati de dezvoltare personala care să pună bazele unui comportament adecvat. Activitatile au avut ca scop principal promovarea unui dialog şi a unei comunicări între copiii din grădiniţă şi a unui comportament civilizat. Sunt copii bine crescuţi, care ştiu să se poarte şi să vorbească frumos, în preajma cărora este o plăcere să te afli. Cei care nu şi-au însuşit de mici un comportament adecvat vârstei, vor fi respinşi de colegi, vor deveni răi şi se vor afla în permanent conflict cu cei din jurul lor. Pentru a nu face parte dintre aceştia, învăţăm să ne purtăm civilizat, fapt ce reprezintă o carte de vizită cu care vom deschide mai uşor uşile bunăvoinţei celorlalţi. Obiectivele vizate au fost: Cunoaşterea şi folosirea unui limbaj adecvat în relaţiile interumane; Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalti; Dezvoltarea unei atitudini civice în societate; Cunoaşterea şi respectarea unor norme de comportare civilizată; Formarea şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotite a mediului înconjurător, în vederea educării unei atitudini pozitive faţă de acesta. Să cunoască regulile de comportare şi importanţa acestora; Să-şi adapteze comportamentul propriu la cerinţele grupului din care face parte (familie, grădiniţă, grupul de joacă); Să recunoască comportamente pozitive şi negative în manifestările lor şi ale celorlalţi copii; Să participe cu opinii proprii la respectarea normelor de conduită civilizată; Să găsească şi să dea soluţii diverselor situaţii provocate de comportamente neadecvate; Să capete abilitatea de a intra în relaţie cu cei din jur, respectând norme de comportament corect şi util celorlalţi.

2252

Cei șapte ani de acasă prof. înv. prim. Tudorache Gina Scoala Gimnazială Tătărani, jud. Prahova “Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume. ”(E. Key, 1976) Cei care dețin în mâini viitorul unui copil sunt părinții (familia) deoarece reprezintă prima instanță socială cu care acesta intră în contact. Fiind primul intermediar în relațiile copilului cu societatea, familia oferă acestuia cheia pentru o bună adaptare socială, reprezentată de educație, reguli morale, bunele maniere. Bazele unei bune adaptări sociale se pun înainte ca cel mic să meargă la școală. În această perioadă, copilul dobândește cei șapte ani de acasă, adică ”învață să se comporte respectuos și cu bunăcuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc.” (M. Poenaru, 2013, p. 5). Însă, educația primită în prima parte a copilăriei depinde de o serie de factori, precum: principiile și valorile familiei pe care, ulterior, le transmite și copilului, specificul de dezvoltare al copilului, relația afectivă dintre părinți și copil. Dragostea pe care părinții o oferă copilului, îi permite acestuia să dobândească încredere în forțele proprii, să se simtă protejat, apreciat, iar acest confort oferit de siguranța resimțită îl deschide spre învățarea și asumarea regulilor de conduită. Indiferent de principiile și valorile pe care le are la bază, potrivit teoriei învățării sociale a lui Bandura, familia exercită trei modalități principale de încurajare a socializării copilului, prin procesul de imitare și identificare, ceea ce implică pedepse și recompense și trasmiterea expectanțelor sociale. ( N. Hayes, 2003, p. 392). Imitarea reprezintă calea cea mai scurtă de învățare, permițând copilului să dobânească rapid și eficient o serie de deprinderi, pe baza unui act de reproducere. Conduita ambilor părinți reprezintă prima sursă de imitație după care copiii încep să-și ghideze conduita. Pe măsură ce cresc, aceștia adoptă modele comportamentale și din alte surse ( TV, cărți, grup de prieteni etc). În cazul în care conduita părinților este una adecvată și îl stimulează pe copil în direcția bună, acesta va ajunge să socializeze în mod normal și cu șanse de a reuși în viață. Dacă modelele de conduită pozitivă ale părinților sunt absente, atunci copilul va întâmpina dificultăți în procesul de socializare, dificultăți care pot avea repercursiuni pe termen lung asupra dezvoltării personalității acestuia, mai ales când el nu este ajutat la timp să le depășească. Identificarea are loc într-o perioadă de timp mai mare decât imitarea. Aceasta începe cu procesul de imitare, timp în care copilul se modelează după o altă persoană. Astfel, învățarea se interiorizează rapid, copilul ajungând să se identifice cu persoana și rolul respectiv. Teoreticienii învățării sociale acordă o deosebită importanță modelelor de rol în dezvoltarea umană, susținând că ”în jurul copilului trebuie să existe oameni pe care acesta să-i poată copia, ca să-și formeze o idee despre felul în care o ființă umană reală se comportă într-un anumit rol social. Astfel de modele de rol îi oferă copilului un reper care îl va ghida către un comportament adecvat în viață” (N. Hayes, 2003, p. 392). Deși copiii învață foarte mult prin imitare și identificare, totuși, există și unele lucruri învățate pe baza reacțiilor directe ale adulților, a întăririlor pe care aceștia le aduc în comportamentul copilului. Această idee a fost explicată de Skinner care subliniază rolul important al întăririi în învățare ( teoria condiționării operante). Aceasta poate fi realizată în două moduri: fie pozitivă oferind satisfacție individului, fie negativă, determinându-l să evite comportamentele care au consecințe neplăcute. Pedeapsa reprezintă consecința negativă a unui comportament care scade probabilitatea apariției în viitor a comportamentului în cauză. Deși înlătură comportamentul nedorit, pedeapsa nu reprezintă o tehnică adecvată pentru modelarea comportamentului deoarece nu întărește comportamentul dezirabil. În procesul socializării copilului, un grad ridicat de importanță îl au explicațiile pe care părinții le aduc pentru a lămuri expectanțele și regulile stabilite. Însă, acest concept capătă o nuanță diferită, de la un grup social la altul. Cercetătorii au constatat că părinții din clasa muncitoare au tendința de a da copiilor ordine, fără explicații ulterioare, pe când părinții din clasa mijlocie le explică, în general, copiilor motivele care stau la baza regulilor stabilite, ceea ce-i încurajează pe cei mici să se comporte sociabil. Părinții din

2253

clasele superioare le explică copiilor sistematic motivul regulilor, astfel încât ajungând la maturitate, aceștia sunt conștienți atât de manifestarea unui comportament dezirabil, cât și de motivațiile lui. În concluzie, cei șapte ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copilului în prima parte a copilăriei, iar regulile de conduită și educație, transmise prin cele trei procese de socializare despre care ne vorbește Bandura în teoria învățării sociale (imitare, identificare, transmiterea expectanțelor sociale), poartă pecetea principiilor și valorilor familiei care vor influnța formarea personalității și comportamentului copilului. Bibliografie: Hayes, N., Orrell, S.,2003, Introducere în psihologie, Editura All Educational, Iași Kay,E., 1976, Secolul copilului, EDP, București Poenaru, M., 2013, Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura ePublisher,București

2254

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof. Înv. preșcolar Tudoraşcu Florentina Liliana Gradiniţa cu P.P. “Floare Albastră”, Craiova „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialistii sustin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu costă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a devein un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. “Cei 7 ani de acasă…” sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalti. Când vorbim despre “Cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are “cei 7 ani de acasă…” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc “ cei 7 ani de acasă…”. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. În “cei şapte ani de acasă…” copilul învată : - deprinderi de autoservire; - ordine; - igienă; - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative; - bune maniere şi comportament; - limbaj corect transmis -fara greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părtile de vorbire; - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator -este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc.; - consecvenţa în realizarea unei sarcini; - concentrare a atenţiei; - perseverenţa în realizarea unei sarcini; - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea sa facă ceva. Unele din însusirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competitive; - altruismul; - cooperarea; - atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc.

2255

Iar altele influentează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezator în forţele proprii. În concluzie, „Cei şapte ani de acasă...” reprezintă piatra de temelie pe care se asează educaţia, succesul copilului de mai târziu, în viată şi la scoală.

2256

GRADINITA CU PROGRAM PRELUNGIT “1-2-3” SUCEAVA Str. Tineretului nr. 8A Tel. Fax : 0230 519 795 www.gradinita123.ro e-mail : [email protected]

Cei șapte ani de acasă Prof. Tudosă Dana G.P.P. „1-2-3”, Suceava După denumire, ”cei 7 ani de acasă”, ar reprezenta educația pe care copilul o primește de acasă, din familie. În fapt, „cei 7 ani de acasă”, reprezintă o oglindă a educației, pe care părinții, în colaborare cu personalul grădinițelor, cu bone, bunici, vecini, prieteni, a dau copilului. Educația copilului este în primul rând obligația familiei, iar mai apoi, a instituțiilor educaționale (grădiniță și școala) în colaborare cu familia. În primii doi-trei ani de viața, copilul se învârte într-un cerc inchis, într-un mediu cunoscut lui, mediul familial, care poate cuprinde, pe lângă părinți, frați, bunici și persoane foarte apropiate familiei, cu care copilul a avut contact, încă de la naștere. În această perioada, susținerea lui în dezvoltarea fizică, intelecuală și afectivă intră exclusiv în sarcina familiei. Așadar, primii trei ani din viața copilului, anii care își pun în mod evident amprenta asupra formării și dezvoltării personalității copilului, precum și a pregătirii acestuia pentru integrarea cu succes într-o societate în continuă dezvoltare, este o provocare pentru părinți, cu atât mai mult cu cât întâlnim din ce în ce tot mai multe familii care nu reușesc să echilibreze viața profesională cu viața familială, cea din urmă având de cele mai multe ori de pierdut. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de generația anterioară. Întâlnim din ce în ce mai mult copii lăsați în grija bunicilor, a prietenilor, copii care spun „mamă” bonei, copii lipsiți de ceea ce mai demul însemna „grija unui părinte”. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine” există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. De aceea, odată cu intrarea copilului în grădiniță, colaborarea între familie-educatoare este esențială în dezvoltarea socială, psihologică, inteletual-cognitică, afectivă, motrică, a viitorului adult. Primii 2-3 ani petrecuți în familie, împreună cu următorii 3-4 ani petrecuți în grădiniță acumulează ceea ce denumim primii „cei 7 ani”, care, adesea se caracterizează prin cât de manierat este copilul, dar și ce bagaj de cunoștințe, specific nivelului de vârstă, îl are la intrarea în ciclul primar. Grădinița, reprezintă mediul educațional în care copilul își formează și dezvoltă primele deprinderi, capacități, aptitudini, însă fără ajutor din partea familiei acestea,rareori, se pot concretiza în comportamente măsurabile. Învățăm la grădiniță să ne purtăm frumos, să nu vorbim peste alții, să fim respectuoși și manierați, însă ,bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului; aici o deosebită influență o are mediul familial în care copilul crește. Așadar, împlicarea responsabilă a familiei în viața grădiniției, și de asemenea, o bună comunicare între educatoare-părinte/tutore legal, duc spre formarea și dezvoltarea armonioasă a copilului din toate punctele de vedere, și, bineînțeles, pregătirea lui pentru viața de adult, pentru integrarea cu success într-o societate în continuă schimbare. Formarea încrederii copilului în viața de zi cu zi, ține în mare parte și de relația părinte-copil. În sensul conturării unei relații armonioase, în sesnsul sprijinirii copilului în dezvoltarea sa emoțională, psihologii au creionat câteva sfaturi pentru părinți, dintre care amintim: Limitați timpul petrecut la televizor, calculator, tabletă în favoarea cominicării cu copilul sau a activităților care antrenează copilul alături de părinte; arătați-le astfel utilitatea; Citiți-le povești încă din primele luni de viață, iar mai apoi susțineți-i în a explora cartea până când învață să citească, în acest fel le dezvoltați dragostea față de lectură;

2257

Jucați-vă cu ei; Lasați-i sa se bucure de copilarie; nu încercați să facți din ei un geniu înainte de vreme; Nu abuzați în niciun fel de copil (fizic, emoțional, verbal etc).; evitați educația cu "palma la fund" și concentreați-vă pe disciplina pozitivă! Susțineți-i în a-și exprima emoțiile și sentimente; numai așa vor reuși să rezolve conflicte, să-și controleze impulsurile și să renunțe la agresivitate. Învățați-i să spună mereu adevarul! Petreceți cât mai mult timp cu ei. „Cei 7 ani de acasă” se vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu micuții noștri! În concluzie, primii 7 ani din viața copilului, reprezintă piatra de temelie a vietii pe viitor. Sunt anii la care, așa cum am mai spus, se pun bazele personalității viitorului adult, anii de care depinde integrarea în societate, realația cu cei din jur, formarea unei familii și conturarea unei vieți profesioanle.

Bibliografie: Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.comunicarepersonala.com

2258

CEI „7 ANI”… DE ACASĂ ASPECTE PRIVIND FORMAREA PERSONALITĂŢII ŞI A CARACTERULUI Prof. înv. primar Tudose Carmen Şcoala Gimnazială nr. 9 Galaţi Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri. În cazurile acestea aprecierea este oarecum greşită şi pur formală. În realitate trebuie consideraţi ca “lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă, fără a constitui totuşi cazuri patologice. Educaţia trebuie să urmărească, pe lângă obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obţinute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinţii lor. Străduinţa de a face din copii nişte animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Este o greşeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulţumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să exist un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale. Părinţii trebuie să vegheze pentru ca copii lor să capete un ansamblu de trăsături morale şi intelectuale necesare formării unei personalităţi superioare. Educarea lor trebuie să fie dirijată spre obţinerea modificărilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale şi sociale. De aceea părinţii trebuie să lupte pentru ca orizontul moral şi intelectual al copilului să fie în continuă lărgire. Copilul nu trebuie considerat ca o statuie de bronz care are un loc fixat, din care nu mai poate fi schimbată. El trebuie să fie activ şi adaptabil, iar părinţii au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecţioneze şi să-şi mărească mereu valoarea umană. Formarea personalităţii la copil este dependentă de inteligenţa lui, de gusturile şi elanurile lui, de instructajul primit anterior.

2259

O componentă a personalităţii unde părinţii pot interveni şi este de dorit să o facă este caracterul. Caracterul reprezintă atitudinea omului faţă de realităţile întâlnite în viaţă, privind însuşirea permanentă şi persistentă a unui fel de a fi, caracterizat prin purtare cinstită, corectitudine psihică şi voinţă fermă. Acest fel de manifestare trebuie să fie însuşit de copil încă din perioada preşcolară, când trebuie să se înceapă pregătirea lui pentru a avea o comportare civilizată. Un colectiv familial bine închegat are în formarea caracterului o mare influenţă. Copilul nu este influenţat atât de sfaturile, cât de exemplele pe care le constată în familia sa. El este mai influenţat de ceea ce vede, decât de ceea ce i se spune. O morală plicticoasă mai mult dăunează decât foloseşte. Pentru a stimula la un copil o justă îndrumare în formarea caracterului, el trebuie ajutat să fie conştient de insuficienţele lui de caracter şi asigurat că orice defect poate fi lichidat, dacă vrea. Copilul trebuie să asculte de educatorii săi, iar aceştia trebuie să-l laude, desigur când este cazul, pentru a-i ridica moralul. Copilul de caracter trebuie să fie simţitor, să voiască şi să gândească. Trebuie să fie prietenos cu colegii, trebuie să se conformeze formelor de viaţă corecte, adevărate, în măsura în care le cunoaşte şi le aprobă. Rolul părinţilor este să aprecieze justa valoare a caracterului copilului să ştie să se dăruiască lui prin iubire. Numai astfel se vor obţine consideraţia, iubirea şi supunerea la îndemnurile constructive pe care le dau copilului.

2260

Importanţa celor şapte ani de acasăîn evoluţia copilului Autor: profesor invaţământ primar Tudose Ecaterina Diana Amprenta pregnantă în structura personalităţii umane o definim sintagmatic “cei şapte ani de- acasă”. Factorul genetic ar putea fi comparat cu un sol de o anumită stabilitate pe care se poate turna o fundaţie durabilă în vederea ridicării unui edificiu. Baza solidă pe care se va înălţa viaţa este educaţia individului dobândită în cei şapte ani de-acasă. Copilul devine bun, manierat, vesel, comunicativ, conlucrativ, cinstit şi dornic să descopere, să experimenteze, să aibă reuşite. Aceste valori se însuşesc treptat: percepe, imită, înţelege. Aş începe chiar cu primul zâmbet al mamei, cu îmbrăţişările, mângâierile ei, cu cântecul de leagăn, cu atenţia acordată bebeluşilor, cu joaca părinţilor cu aceştia. Această zestre mentală, acest fond educaţional începe să fie dobândit încă din mica copilărie pânâ în jurul vârstei de şapte ani. Se dobândesc principiile de bază ale unui om educat. Încă de la trei ani micuţul va lua masa împreună cu familia, i se va cere părerea în anumite situaţii ce pot dezvolta simţul estetic (asocieri de culori, de forme şi mărimi, aranjamente florale). Tot atunci jocurile copilului sunt diversificate, cu noi sugerări din partea părinţilor, adulţilor. Părintele, prieten de joacă devine un prieten pentru toată viaţa. În cadrul familiei se regăseşte deasemenea climatul ambiental al copilului: afecţiunea parentală, puterea exemplului personal, stimularea cunoaşterii în mod atractiv şi adecvat. În lărgirea orizontului îi sunt angrenate mai multe laturi participative: simţurile, curiozitatea, bucuria descoperirii, înţelegerea, dorinţa participativă. Într-o abordare pozitivă, interacţiunea în cadrul microclimatului familial se desfăşoară în limitele respectului, calmului şi al limbajului decent. Copilul este ascultat şi i se răspunde totdeauna, altfel ar deveni frustrat, s-ar izola. Deprinderile corecte de igienă personală ale copilului, independent în a se spăla pe mâini, pe dinţi, în a se îmbrăca, a se încălţa, obişnuinţa în a-şi aşeza jucăriile, lucrurile personale, înţelegerea rolului unei alimentaţii sănătoase şi la timp, respectarea orelor de somn şi de privit la televizor sunt câştiguri esenţiale pentru dezvoltarea fizică şi psihică a copilului. Independenţa personală şi atenţia zilnică acordată proprii persoane se vor regăsi în mod benefic şi în viaţa departe de familia sa. Deasemenea contactul vizual dar şi fizic al copilului cu lumea vie înconjurătoare îi stimulează o emoţie constructivă. Micile drumeţii au un impact pozitiv asupra puterii lui de percepţie, a noţiunilor de apropiat şi îndepărtat. În acelaşi sens acţionează socializarea acestuia cu grupuri de copii apropiate vârstei lui. Îl dezinhibează, îi dezvoltă personalitatea sub toate aspectele ei. În jocurile alături de alţi copii, adesea el imită comportamentul părinţilor lui, acţionând şi exprimându-se aşa cum ştie şi a învăţat în familie. Prin joc învaţă să fie inventiv, să găsească o soluţie spre a evita un fapt sau altul ce-i crează neplăceri. Prin integrarea copilului într-o colectivitate, el învaţă că prietenia înseamnă apropiere, întrajutorare, colaborare într-un scop comun. Copilul este la vârsta când deprinde formulari politicoase de adresare, saluturile către micii lui amici cât şi către adulţi. De altfel, valori ca: cinstea, corectitudinea sunt încurajate de părinţi. Prin determinările lor bine dozate copilul spune întodeauna adevărul, fără a ascunde faptul unei greşeli ce a comis-o. Cu siguranţa aşa, o jucărie pe care a stricat-o nu o va ascunde de ochii adultului. Prin intermediul poveştilor copilul îşi însuşeşte noţiunea de bine-rău, prin delimitarea acţiunilor personajelor antagonice . Va iubi binele, va fi de partea personajelor pozitive, va înţelege că trebuie să se ţină departe de ceea ce este rău. Cunoaşterea a cât mai multor poveşti, regizarea lor în care copilul să devină pe rând personaje diferite, îl pune în faţa unor trăiri imaginative intense. I se dă posibilitatea să schimbe în bine, intervenind în calea răului ca un prinţ salvator. Stimularea imaginaţiei, a creativităţii prin desen, imbinări, asamblări, asocieri, au rolul de a educa copilul în spiritul frumosului, al creativităţii, al ambiţiei de a se achita integral de sarcinile propuse. Dacă în realizarea unei sarcini de îndeplinit copilul întâmpină greutăţi el este încurajat, ambiţionat, îndrumat. O reuşită îi dă încrederea să abordeze şi alte provocări impuse. Pentru toate reuşitele lui este apreciat, lăudat. Copilului i se va promite doar ceea ce i se poate oferi. Copilul învaţă să respecte propriile-i realizări şi să recunoască, să aprecieze reuşitele altora.

2261

O aplecare atentă, afectuoasă, cu mult timp alocat din partea părinţilor asupra copilului cât şi participării lui la cursurile preşcolare asigură premisele unei bune instruiri. Indubitabil parinţii sunt factorii primordiali în sedimentarea conceptului educational, devenit definitoriu pentru un copil bine crescut. Dacă relaţiile în familie se bazează pe respect, colaborare, afectivitate, limbajul este decent, tonul este echilibrat, fără accente autoritare, gesturile sunt măsurate, momentele tensionate impuse de anumite privaţiuni se consumă departe de ochii copilului, viitorul adult se va dezvolta respectând şi mai ales respectându-se pe sine. Seriozitatea cu care părinţii abordează sarcinile ce le aparţin sunt un exemplu pentru copil. De altfel şi climatul familial destins căruia îi aparţine copilul este generator de bună dispoziţie şi optimism pentru acest micuţ. Relaţiile de colaborare trebuie să se defăşoare prin întrajutorare de la mic la mare şi de la mare la mic. Numai aşa se produce responsabilizarea copilului asupra păstrării ordinii şi al aspectului plăcut al locuinţei. Părinţii sunt cei ce vor determina copilul să găsească bucuria în lucrurile ce el însuşi le-a realizat, în frumuseţile oferite de natură, în gesturile frumoase ce i le adresează oamenii. Sub tandreţea părinţilor, prin emulaţia frumosului sufletul copilului se deschide ca o floare. Părintele devine raza de soare ce dă strălucire şi culoare copilului ce poate fi asemuit cu o cupă de floare. Ca să conchid, pot afirma că doar desfăşurarea vieţii micuţului într-un climat armonios poate conferi copilului statutul de deţinător al celor “şapte ani de-acasă”.

2262

Importanţa „celor 7 ani de acasă” în educația copiilor Profesor înv. preșcolar Tudose Roxana Florina Liceul Tehnologic „I.C. Petrescu” - G. P . N. Stâlpeni - sat Educația unui copil nu se limiteazădoar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine înrelațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul caruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fie, parinții, un bun model pentru el. La început se învață lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, săs pună „te rog" și „multumesc". Dar buna creștere nu trebuiesă se opreascăaici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum se învață bunele maniere? Ce se face și ce nu se face ? A-l învăța bunele manière este un proces zilnic, care va dura în timp și vor fi multe ocazii să fie îndrumat în direcția corectă. Sunt de ținut minte aceste sfaturi. Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu se trage concluzia că este prost crescut sau că părinții au uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una două lecții de bune manière pentru ca problema să se rezolve. Explicândui-se clar și învățându-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să i se spună un scurt : "Nu mai fi atât de grosolan", să i se spună: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă,să nu i se spună: "Încetează cu țipetele în casă", ci trebuie blândețe, ca să înțeleagă în fond ce se așteaptă de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă". Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu trebuiesă i-o retezăm scurt, ci trebuie încercată o altă reformulare. De exemplu, când el zice: "Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde", trebuie corectat spunăndui-se: "Frumos ar fi fost să spui că nu îți place deloc spanacul". Trebuie multă înțelegere și trebuie sa acceptate greselile. Este de amintit faptul că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei… Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu se țin prelegeri și nu trebuie criticat în public, nu trebuie umilit și nu trebuie jignit față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scena de față cu alții dovedește că nici părintele nu a prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Trebuie multă consecvență. A fost învățat de la doi ani sa spună „te rog" și „multumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e nici odată prea tarziu ca să învețe ceva! Pâna la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să fie confundat comportamentul lui culipsa de maniere – este o etapă firească a dezvoltării sale. Până la vârsta de 3 ani nu trebuie neapărat să cunoască și să respecte mai mult de una – două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să fie învățat să utilizeze formule ca „te rog", „mulțumesc", „bună ziua" și „la revedere". Trebuie încurajat să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Astfel, nu trebuie uitat că, după ce i se oferă paharul cu apă pe care l-a cerut, să îi fie amintit: "Acum, spune mulțumesc". Trebuie să fim un bun exemplu pentru el – să ne comportăm calm și manierat, fără țipete și expresii deplasate și trebuie să ne adresăm politicos atât lui, cât și celorlalți din casă. Astfel, devenim noi înșine un exemplu. Pe de altă parte, trebuie uitat să îl felicităm și să îl lăudăm ori de câte ori micuțul se dovedește bine crescut. Între3 și 5 ani cu puțină creativitate, poate fi ajutat micuțul de 3 sau 4 ani să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Trebuie inventate jocuri în care el să fie actorul principal. Trebuie să i se propună să fie gazdă și cei mari musafiri. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prăjiturele sau, pur șisimplu, să poarte o conversație politicoasă. Gândindu-ne la situațiile cu care ne confruntăm zi de zi vom găsi pentru el numeroase roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar părinții își vor atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Trebuiesc folosite poveștile, cărti cele cu imagini, muzica sau casetele video cu desene animate.

2263

Între 5 și 7 ani odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că părinții nu vor fi tot timpul alături de el, va trebuie să îi fie dezvoltată mai mult capacitatea de a comunica cu cei din colectivitate, copii și adulți. Acumar trebui să cunoască și să respecte manierele de bază la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversări, etc. Se poate începe să fie supravegheate intervențiile în discuții și să îi fie explicat că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Vor fi folosite exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă, dar fară să facem pe profesorii. Nu trebuie amenințat, folosind expresii ca: "Să nu te prind că faci vreodată ca Andrei, că îți rup urechile". Când greșește, trebuie atrasă atenția și se amintește ce are de făcut. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Aşadar, nimeni nu poate abdica de la rolul de educator, deoarece prin ceea ce spunem şi prin ceea ce facem influenţăm, voluntar sau involuntar, în sens bun sau în sens rău, pe cei din jurul nostru.

Bibliografie: Laborator Prescolar –ghid metodologic - ed. V&I Integral Bucuresti 2001 Batrânu, E., Educația în familie, Ed. Politică, Bucuresti, 2005;

2264

Familia-eticheta viitorului adult Prof.inv.primar,Ţurcanu Mihaela Şcoala Primară Nr.1 Todireni MOTTO:,,Nimic în viaţă nu este fără sens;mai târziu se văd influenţele copilăriei” ,,Meseria” de părinte este poate cea mai grea din lume.Părinţii sunt primele persoane care îşi pun amprenta asupra formării copilului.Viaţa unui om,de la naştere şi până la moarte este ca o mare scenă iar părinţii sunt cei cărora le revine primul act,oferindu-le astfel prilejul să-şi pună primii amprenta în formarea unei personalităţi sănătoase a copilului,cu un caracter puternic,cu valori şi principii morale bine punctate. Când vorbim de cei şapte ani de acasă,ne gândim în primul rând la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până ajunge în şcoală;reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. De fapt,ce sunt cei şapte ani de acasă pe care persoanele mai in vârstă îi invocă?Până în clasele primare,copilul stă mai mult cu părinţii,bunicii,în general cu familia şi cei apropiaţi.Cei din familie încearcă să îi educe aşa cum ştiu ei mai bine,ca pe viitor să poată intra în societate cu minimum de cunoştinţe ,despre viaţă în general:cum să respecte bunicii,cum să respecte familia şi pe cei mai în vârstă,mai departe la şcoală respectul faţă de profesori,colegi şi cercul de prieteni pe care îl are.,,Respectă ca să fii respectat”este una dintre vorbele din bătrâni,spuse şi de părinţii noştri.Dacă îi respecţi pe cei din jur,te respecţi în primul rând pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să îi respecţi pe cei din jurul tău,chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu tine. Familia are pe drept cuvânt o treaptă superioară de legătură interpersonală intimă,realizată din dragoste.Orice familie trebuie să fie un garant de securitate,de protectie fizică,afectivă,mentală,morală şi socială pentru toţi membrii ei,dar mai ales pentru copii.Relaţiile din sfera familiei trebuie să fie speciale,să aibă la bază sentimente de dragoste şi respect reciproc. Baza formării unui comportament trainic şi corespunzător al copilului este relaţia afectivă pe care o are cu părinţii.Dragostea cu care aceştia îşi înconjoară copilul,îi permite acestuia să se dezvolte,să capete încredere în propriile forţe.Un copil iubit de părinţi se simte protejat,îngrijit,iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.Educarea copilului trebuie să se realizeze într-o atmosferă deschisă,bazată pe iubire şi încredere astfel încât regulile impuse să nu se transforme în disciplină de fier. Regulile morale,educaţia,bunele maniere,sunt aspecte foarte importante în viaţa unui copil,reprezintă de fapt cheia uşii către adaptarea cu succes a copilului în societate.Un copil care deţine această cheie se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur şi va reuşi cu uşurinţă să se facă plăcut şi astfel să deschidă treptat şi celelalte uşi pe care le va întâlni pe parcursul vieţii. ,,Cei şapte ani de acasă”ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume.Toţi părinţii îşi doresc să aibă copii frumoşi,sănătoşi,bine educaţi.Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri primite de la Dumnezeu,în educaţia copiilor,părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie,cu atentie şi responsabilitate. Expresia mai sus menţionată defineşte tot bagajul de cunoştinţe,deprinderi,comportamente şi atitudini acumulate în primii ani de viaţă.Este perioada considerată,,culmea achiziţiilor”,una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii,de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,atitudini,limbaj. Cei şapte ani de acasă sunt piatra de temelie a vieţii pe viitor.De aceşti ani depinde cum va fi integrat copilul în societate,cum va fi agreat de cei din jur.La rândul lor,odată cu trecerea timpului,când vor deveni mai înţelepţi,vor da şi ei aceste sfaturi copiilor lor,nepoţilor şi celor dragi,ca şi ei să aibă la bază cei şapte ani de acasa,să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. BIBLIOGRAFIE: Popescu E.,”Cum să ne creştem copiii”,Editura Booklet,Bucureşti,2007 Danion V.,”Cum să ne creştem copiii”,Editura Sophia,Bucureşti,2012 Momanu M.,”Introducere în teoria educaţiei”,Editura Polirom,Iaşi,2002

2265

NICIODATĂ NU ESTE VINOVAT COPILUL!!!!! Înv. Turcu Teodorescu Cristi Ioan Şcoala Gimnazială « NR.1 SLOBOZIA CONACHI, STRUCTURA SCOALA GIMNAZIALA NR.1 IZVOARELE » judeţul Galaţi Poate că de puține ori ne gândim la copii cu toată seriozitatea. Lumea lor nu e lumea noastră. Poate, la vârsa maturității, nu am înțeles ce pierdem când am început a pierde copilăria. Copilul se identifică cu lumea lui – imagiinație și realitate la un loc. Cei care se joacă de-a școala, chiar sunt învățători, cei care se joacă de-a spitalul, chiar sunt medici, cei care se joacă de-a magazinul, chiar sunt vânzători și cumpărători. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei/ școlii are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă/școală, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă/ școală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei/școlii şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între cadru didactic şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei/scolii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă/scoala, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita cadrului d idactic informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă/școală, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă/școală, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă/ școală?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Cheia rezolvării multor probleme cu care se confruntă copiii stă în familie. Părinții ar trebui să înțeleagă că școala nu-i poate substitui în rolul pe care-l au în raport cu proprii copii. Învățătorul nu poate suplini lipsa de autoritate a unor părinți.

2266

Menirea noastră este cu totul alta! De regulă, când un copil creează probleme la școală, ceva nu este în regulă acasă. El devine agitat, alteori absent în timpul orelor. Pentru a preveni insuccesul școlar, trebuie să știm cu ce probleme se confruntă fiecar elev. Prin discuții purtate cu părinții, putem să-i învățăm adevărata gramatică a relațiilor umane, care nu se bazează numai pe comunicarea verbală și scrisă. Este un sistem de reguli cu care ar trebui să fie deprins copilul din familie și grădiniță și apoi șlefuit în școală: comunicarea corporală (gestualitatea, mersul, mimica); fii tu un exemplu; obișnuiește-l cu regulile; învață-l despre egalitate; explică-i despre bunele maniere în public etc. Toți beneficiarii educației ar trebui să înțeleagă că „Nimic nu le dăruiești oamenilor dacă nu te dăruiești pe tine însuți.” Axel Munthe

2267

Educaţia timpurie Prof.înv.primar Tuţă Silvia Şcoala Gimnazială Nr.2, Timişoara Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care înseamna creştere, hrănire, cultivare. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale, constituie obiectul de studiu al pedagogiei, abordabil din perspectiva dimensiunii sale funcţional-stracturale. Definirea educaţiei la nivelul unui concept pedagogic fundamental, presupune stabilirea unor repere metodologice necesare pentru delimitarea funcţiilor specifice activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii şi a structurii specifice de proiectare şi de realizare a acesteia. În această perspectivă, educaţia reprezintă activitatea psihosocială proiectată la nivelul unor finalităţi pedagogice care vizează realizarea funcţiei de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane prin intermediul unei acţiuni pedagogice structurată la nivelul corelaţiei educator-educat, desfăşurată într-un câmp pedagogic deschis. Etimologia cuvântului, de origine latină, sugerează complexitatea fenomenului educaţiei la nivelul a trei semnificaţii primare: a) educatio = creştere, hrănire, formare; b) educo-educare = a creşte, a hrăni, a forma, a instrui; c) educo-educere = a scoate din. Dicţionarul de pedagogie , dezvoltă trei semnificaţii secundare, care pot fi valorificate la nivelul unor repere metodologice necesare în analiza fenomenului: a) educaţia ca efect, realizat conform unui model propus de societate; b) educaţia ca proces, realizat prin dezvoltarea tuturor resurselor interne ale fiinţei umane; c) educaţia ca 'ansamblu de acţiuni', integrate într-o activitate complexă de formare-dezvoltare a personalităţii. Educaţia are un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă. Prin educaţie ca fenomen social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Importanţa educaţiei se poate vedea şi prin faptul că orice guvern, din orice stat cât ar fi el de sărac, are un minister sau un departament al învăţământului căruia îi alocă un procentaj din buget. Educaţia copiilor şi a tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute atât şcoala, cât şi familia; cu alte cuvinte, educaţia se formează într-un mediu mai puţin formal cum este familia, iar apoi se continuă în mediul instituţionalizat cum sunt şcoala şi biserica. Educaţia se referă atât la însuşirea unor cunoştinţe teoretice, cât şi la un anumit comportament etic acceptat de societate. În primă instanţă vorbim despre o persoană care are o educaţie bună, posedă un set important de noţiuni teoretice, este educat prin formarea profesională şi printr-o cultură generală impresionantă. Accentul pe care îl pun în acest articol este pe educaţia morală, pe un comportament sănătos între oameni. Un concept greşit despre educaţie este că responsabilitatea în educaţie revine în mod exclusiv şcolii. Nimic mai greşit. Şcoala echipează cu cunoştinţe teoretice, transmite informaţii în formă ordonată şi structurată, dar niciodată nu poate înlocui rolul părintelui. Educaţia se formează în primul rând în căldura şi încrederea din familie. Este vorba despre educaţia numită “cei 7 ani de acasă” Aici copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să se achite de responsabilităţi. Pe bună dreptate, în limbaj popular se spune despre cineva că „are (sau n-are) cei şapte ani de-acasă”, pentru că aceştia sunt cruciali pentru tot restul vieţii. Educaţia timpurie reprezintă totalitatea experienţelor individual realizate şi social existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă, cu rol de a proteja, creşte şi dezvolta fiinţa umană cu capacităţi şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice, cu identitate şi demnitate proprie. Aceasta reprezintă începutul educaţiei şi autoeducaţiei continue. Ea asigură fundamentele dezvoltării fizice şi psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale şi culturale complexe. Ceea ce învaţă copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa tot restul vieţii. Educaţia timpurie se realizează ca educaţie informală în familie, în relaţii de vecinătate şi în relaţii comunitare, prin mass-media – ca educaţie formală în creşe, grădiniţe şi alte instituţii de ocrotire şi

2268

educaţie; şi sub forma educaţiei nonformale în cluburi sportive, cluburi ale copiilor şi elevilor, dar se poate şi prin biblioteci, muzee, activităţi ale unor organizaţii nonguvernamentale ş.a. Educaţia timpurie pentru valori reprezintă un tip de educaţie care îşi asumă misiunea şi responsabilitatea de a promova valori în mod explicit şi eficient prin finalităţi clare. Un personaj moral, echipat cu principii sănătoase de viaţă poate învinge nedreptatea şi are toate atuurile să devină un formator de opinie, unul care să exercite o influenţă bună şi asupra altora. BIBLIOGRAFIE: Niculescu, Rodica, Pedagogie preşcolară, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999; Tomşa, Ghe., Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005; Vrăşmaş, Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Bucureşti, Editura „Aramis”, 2002; www.edu.ro

2269

Formarea și dezvoltarea personalității copilului. Importanța celor șapte ani de acasă Prof. Înv. Preșc. Țifrea Doina Grădinița P.P. Nr. 14, Arad ”Nu ce faci tu pentru copilul tău, ci ce l-ai învățat pe el să facă pentru el, asta îl va ajuta să fie un om împlinit.” (Ann Landers)

Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ”Mulţumesc!”, ”Te rog!”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau

2270

prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Relațiile pozitive dintre copii și părinți conduc la structurarea pozitivă a personalității copilului în timp ce relațiile defectuoase dintre părinti și copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai târziu în viața adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate. Copilul înțelege și resimte tot ceea ce se întâmplă în familie, conflicte, certuri, despărțiri. Copiii trebuie protejați de abuz și neglijare în toate aspectele vieții lor. Acei copii care sunt expuși la violența sau educați prin metode violente, atât verbal cât și fizic, pot dezvolta probleme emoționale și comportamentale care îi impiedică să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți și care le vor afecta viața relațională ca adulți. Atunci când părintii asigura experiențe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc și îmbogățesc dezvoltarea creierului. Este recomandat să radeți cu copilul, să îl lăudați, să vorbiți și să vă jucați cu el. Pentru a alege metodele educationale corecte, adecvate, părinții trebuie să își cunoască foarte bine copilul, să știe ce presupune fiecare vârstă și care sunt caracteristicile ei, să țină cont de părerea celorlați, a educatorului, a psihologului sau a medicului. Atât părintii, cât și educatorii au nevoie de a fi sustinuți și încurajați pentru a fi implicați în mod activ în viețile copiilor.

Bibliografie: Poenaru, M., Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, București, 2012 http://jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-copilului/cei-7-ani-de-acasa-317519.html http://www.copilul.ro/comunicare-copii/educatie-fara-violenta/Primii-sase-ani-de-viata-si-importantaacestora-pentru-formarea-unui-adult-echilibrat-a10287.html

2271

Importanţa celor şapte ani de acasă Ţira Ionela Lia Şcoala Gimnazială Lăpuşnicu Mare Jud. Caraş-Severin Ce înseamnă cei şapte ani de acasă? Este această sintagmă atât de uzuală, încât îi uităm, de fapt, semnificaţia? Sunt importanţi, într-adevăr, cei şapte ani de acasă? Sunt doar câteva întrebări care circulă prin mintea noastră atunci când ne gândim intens la acest concept. Cei şapte ani de acasă se referă, în princiupiu, la anii pe care îi petrec copiii în sânul familiei, acei ani dinaintea şcolii. Odată cu trecerea timpului, această expresie s-a transformat într-o metaforă în spatele căreia stau ascunse mai multe semnificaţii. O persoană care are cei şapte ani de acasă este considerată: educată, deţinătoare a bunelor maniere, responsabilă, onestă, pe scurt, o persoană care să deţină toate normele de conduită deprinse de la părinţi şi consolidate în şcoală. În perioada contemporană nouă, auzim tot mai des că aceşti ani (consideraţi elementari în creşterea şi educarea fiecărui copil) lipsesc, cu desăvârşire, unor persoane. Ca părinte, nu vrei sa ajungi să auzi astfel de vorbe spuse la adresa copilului tău şi atunci faci tot ce ţine de tine pentru a-l creşte şi educa într-un mod cît mai bun. Chiar şi asa, nu toţi părinţii reuşesc ceea ce, iniţial, îşi propun. De ce? Ce este, cu adevărat, important în procesul implementării celor şapte ani de acasă? Cea mai importantă, în procesul de educare a unui copil, este puterea propriului exemplu. Toţi încercăm să implementăm copiilor nostri concepte corecte după care să se ghideze în viaţă, doar că, ei, fiind la o vârstă fragedă (până în şapte ani), reuşesc cu greu să distingă ordinele sau sfaturile primite de acţiunile pe care părintele, practic, le face. Nu poţi să implementezi unui preşcolar să facă ceea ce un părinte îi spune, şi nu ceea ce adultul face. Aici intervine puterea exemplului şi tot de aici se trage, probabil, şi expesia Aşchia nu sare departe de trunchi. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul şi numai un miracol îl poate schimba” – cum spunea psihologul Eric Berne. Cei şapte ani de acasă însumează întreaga educaţie primită de la adulţi în perioada de formare. Acest timp este unul relativ şi diferă de la caz, la caz (7, 8, 9 ani etc.). În consecinţă, termenul şapte este conceptual, nefiind relevant din punctul de vedere al timpului.

2272

,, CEI SAPTE ANI DE ACASA ‘’ Prof. Udrea Marcela-Adriana Gradinita cu PP Nr.1 Motru -Gorj Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. El trebuie sa invete si cum sa se comporte cu ceilalti, iar asta e raspunderea ta. Obisnuieste-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia catre succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. În viaţa copilului cea mai intensă perioadă de progresare este cea de la naștere până la perioada preşcolară.Dupa aceasta perioadă doar rectificăm. Cănd tinerii părinți primesc copilul lor, ca un cadou, se transforma. Se dezvoltă triunghiul emoțional, atenția părinților este îndreptată mai întâi spre copil și apoi către pereche. În cazul în care exista dragoste , apreciere si respect reciproc, pe scurt părinţii sunt pe un plan, copilul vede acest model între cei doi părinți și încearca să imite acest lucru. In acest caz vom primi un şcolar echilibrat emoțional. El se va adapta în timp scurt si se va simţi bine in comunitate. Din păcate democratia a dat naștere la un nou model de familie în care comunicarea lipsește, pentru un motiv oarecare. Se spune ca copilul este oglinda familiei. Incercarea părintelui de a-şi învaţa copilul să vorbească frumos , este în zadar , când el înșiși spune cuvinte urâte la nervi. În mintea copilului cel mai bine se va întipări imaginea mamei nervoase, tatălui nervos. Încărcarea emoţională al unei astfel de moment este atât de mare încât suprimă înțelegere emoție. Ce este călduţ, obişnuit zi de zi nu se inscripţionează eventual se lipeşte.Dar evenimentele cu bubuitură rămân. În lumea canalelor de știri, cu foame de senzație auzim doar povesti rele despre crimă, accidente, jafuri, incendii și dezastre. Ce înțelege din acestea un copilul în vârstă de şase ani? Nu trebuie să ne fie milă de toată lumea.Trebuie să ajutăm acolo unde putem, în comunitatea în care trăim acolo trebuie să-l prindem pe cel care cade în împejurimea noastră, să-l salutăm pe vecin, să nu aşteptăm să ne salute el, acolo trebuie să culegem murdăria de pe stradă, dacă colegul meu l-a aruncat, nu ignorant , spunând că el l-a aruncat. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.

2273

Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2274

Autoportret al comportării civilizate Udrea Mihaela, profesor în învățământul primar, Liceul Teoretic ,,Gheorghe Lazăr” Pecica Asemenea florilor ce cresc in grădină, primind botezul de lumină al soarelui, legănate de adierea zefirului, când vine înserarea și când se ridică pleoapa zilei, la vârsta copilăriei, totul pare creat pentru a le făuri, apăra și spori fericirea. Bunele maniere se învață din copilărie, începând cu primul cuvânt rostit de prunc și se constituie într-un imens bagaj incomensurabil, denumit ,,cei șapte ani de acasă”. Ele contribuie la formarea noastră ca oameni, la bucuria noastră de a trăi printre semeni civilizați. Codul bunelor maniere este alcătuit dintr-o mulțime de legi, având toate un numitor comun: a nu-l deranja pe semenul tău, ci a-l face să se simtă bine în preajma ta. Nerespectarea acestora este sancționată de fiecare om înzestrat cu o minimă doză de bun-simț. Niciodată nu e prea târziu să învățăm ceva bun, însă cu cât se învață mai devreme ce se cuvine și ce nu, ce se face și ce nu, viața noastră va fi mai ferită de surprize dezagreabile. Iată un tabel cu ajutorul căruia putem îndruma copiii noștri să realizeze un ,,autoportret” al comportarii civilizate, pe parcursul unei zile, atât la școală, cat și în alte locuri pe care le vor frecventa cândva. Nr. Întrebări D Nu Sunt de acord să crt a îmbunătățesc acest aspect 1. Păstrezi lucrurile personale la locul lor? 2. Cureți zilnic de praf îmbrăcămintea și încăltămintea? 3. Te speli zilnic pe dinți, dimineața și seara? 4. Te speli pe corp în fiecare seară? 5. Porți uneori îmbrăcăminte murdară? 6. Îți controlezi ținuta înainte de ieșirea din casă? 7. Urci animalele în pat? 8. Faci patul în camera ta? 9. Ștergi praful? 10. Te joci in timpul mesei? 11. Faci zgomot când mănânci? 12. Ajuți părinții la treburile gospodărești? 13. Faci cumpărături? 14. Saluți politicos părinții? 15. Răspunzi urât la observațiile părinților? 16. Știi datele de naștere ale aniversării părinților? 17. Oferi mamei florile ei preferate? 18. Poți spune ce culoare au ochii și părul mamei tale? 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31.

Ești necăjit dacă ești trimis după unele cumpărături? Îți cerți cu cuvinte urâte frații sau prietenii? Păstrezi curate cărțile împrumutate? Uiți să restitui cărțile împrumutate? Acorzi ajutor vârstnicilor? Vorbești cu colegii în timpul orelor de curs? Te consideri nedreptățit când primești o notă mică? Folosești întotdeauna un limbaj manierat? Acorzi importanță notei la purtare? Îti ceri întotdeauna scuze când greșești? Iei atitudine când asiști la o faptă necivilizată? Îți dai cuvântul de onoare și când spui un neadevăr? Le scrii părinților când ești plecat în tabere?

2275

32. 33. 34.

Spui mereu mulțumesc pentru serviciul făcut? Râzi cănd vezi căzând un trecător? În mijloacele de transport, cedezi locul persoanelor in vârstă? 35. Călătorești fără bilet? 36. Arunci hârtii pe jos? 37. Traversezi strada prin locuri nepermise? 38. Ești punctual? 39. Îți scijelești numele pe scoarța copacilor? 40. Rostogolești pietre pe panta munților? 41. Rupi plante ocrotite de lege? 42. Aprinzi focul în pădure? 43. Lași resturi alimentare în pădure? 44. Te descalți de pantofi când călătorești cu trenul? 45. Arunci gunoaie pe fereastra trenului? 46. Vorbești în timpul vizionării unui spectacol? 47. Arunci cuvinte urâte celor care te lovesc din neatenție? 48. Îți anunți vizitele la rude? 49. Folosești un limbaj decent în convorbirile cu colegii? 50. Este necesar să te comporți mereu civilizat? Bibliografie: Adina Grigore, Mihaela Crivac, Mihaela Hațegan, Margareta Lauruc, Mădălina Oprișan, Liliana Popescu, Să învățăm bunele maniere!, Costești jud Argeș, editura Ars Libri, 2010, p.3, 69,70

2276

“Cei şapte ani de-acasă” UGLEAN MARICICA ŞCOALA GIMNAZIALĂ VETIŞ G.P.N. DECEBAL Cei şapte ani de acasă reprezinta o oglindă a educaţiei oferită copiilor in prima parte a copilăriei. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Considerarea deprinderilor de comportare civilizată si de politeţe sunt aspecte de bază in procesul instructiv-educativ. Preşcolarii, mai tarziu şcolari, participă la diferite activităţi in mod organizat ; ei trebuie să acţioneze conform sarcinilor primite din partea educatoarei, a învăţătoarei si să respecte disciplina. Aceasta se bazează pe procesele de inhibitie, care sunt slab dezvoltate la varsta de 3-6 ani. In procesul educativ din grădiniţa, ca in primele clase, formarea disciplinei se bazează pe dezvoltarea capacităţii de inhibiţie. In vederea realizarii acestei capacitati se pot desfăşura cu copiii jocuri care dezvoltă răbdarea, stăpânirea de sine, perseverenta. Dacă deprinderea de a fi indisciplinat nu s-a format la varsta prescolara, mai tarziu va fi mai greu, copilul va fi permanent neadaptat, nu va raspunde cu usurinta cerintelor impuse de diferite activităţi. Oricât i s-ar cere copilului de către mama să fie disciplinat, dacă nu acelaşi lucru îi cere şi tata şi bunica - socotind că e mic si că "are timp să înveţe", deprinderea nu se formează. Discuţiile în contradictoriu, neîntelegerile, certurile care au loc în familie în prezenţa copilului, reprezintă un exemplu negativ cu o mare si puternică influenţă nefastă asupra comportamentului acestuia. Este deosebit de important ca părinţii să ştie că disciplina nu se obţine folosind tonul grav, violent, teroarea sau bătaia. Unui copil de 2-3 ani, nu trebuie să i se explice de ce i se cere un anumit comportament, pentru că tot nu înţelege. Trebuie să i se arate cum să procedeze şi el să imite. Cand este mai mare, între 3-6 ani, i se poate motiva : "Mănâncă frumos că aşa este civilizat", sau "Acum trebuie să te joci în linişte, deoarece sora ta îşi face lecţiile şi nu trebuie să faci zgomot" etc. Începând cu vârsta de patru ani, el întelege ceea ce i se spune, are putere să se stăpânească, treptat începe să conştientizeze. Eu cred că,valorile morale se transmit cel mai bine în mediul rural. Aici părinţii oferă copiilor mai mult din preţiosul lor timp.Este adevărat şi faptul că oamenii se cunosc şi”nu vor să se facă de ruşine. “Uneori se exagerează cerând copiilor să facă totul bine, doar pentru a fi lăudaţi de rude şi prieteni.Cerem copiilor să facă ce dorim noi fără să ţinem seama de ce preferă ei. Lovim copilul în propria lui personalitate, îi rănim sufletul, doar pentru a arăta că noi suntem adulţi şi trebuie să fim respectaţi. Aşa copilul nu va beneficia de cei şapte ani de acasă, se va răzbuna mereu pe cei care din anumite motive nu au ştiut să îl respecte şi să îl iubească necondiţionat.

2277

GRĂDINIȚA ȘI ACTIVITĂȚILE PRACTICE PROF. ÎNV. PREȘCOLAR UNGUREAN LOREDANA LUMINIȚA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.27, STRUCTURĂ GRADINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.3, TIMIȘOARA, JUDEȚUL TIMIȘ De-a lungul timpului conceptual de “munca” a dobandit o serie de semnificații la nivel social, cultural şi individual.Astfel, munca poate oferi o semnificație și un sens vieții, poate furniza experiente,ofera posibilitatea interacțiunii sociale, dezvoltarea competențelor, ofera identitate personală și socială. Nimic din ce făurește omul în efemera sa existența pe acest pămînt nu se ridica atât de sublim, la creație, dăruire de sine, jertfă și împlinire, pe cât este creșterea, educarea și dezvoltarea copiilor, cea mai deplină și sensibilă bucurie a vieții. De buna lor creștere, educare și cultivare depinde viitorul umanității însăși. Încă din primii ani de viața, în familie, copilul vine în contact cu diferite forme de muncă. Mai târziu, în grădinița, el este încadrat și în forme de muncă special organizată-activitățile manuale.În cadrul acestora, copiii își însușesc cunoștințele legate de executarea acţiunilor simple necesare pentru confecţionarea unor imagini sau jucării care reproduc obiecte din mediul înconjurător. Activitaţile practice exercită o fluenţa benefica asupra formării personalităţii preşcolarilor nu numai pe plan estetic ci şi pe plan moral, afectiv, intelectual. Capacitatea copiilor de a se exprima practic poate fi considerată ca un prim pas care îi pune pe calea manifestării fiinţei lor și care le înlesneşte o comunicare directă, impresionantă şi personală cu viaţa. În timpul reproducerii concrete a unui obiect oarecare din mediul înconjurator, copilul este pus în situația de a executa o serie de mișcări precise, coordonate și sistematizate. Executarea mișcărilor se face cu ajutorul mâinii.Mâna copilului, la intrarea în grădiniță, nu este suplă în mișcări. Copilul nu-și coordonează și nu-și proporționalizează efortul în funcție de greutatea actului ce-l are de executat; el nu are dibacie și îndemânare.Exercițiile pe care copii le desfașoară organizat în activitățile manuale de aplicații, construcții și confecții stimulează activitatea analiticosintetică a scoarței cerebrale, mărind funcțiunea ei de reglare a centrilor subcorticali în zona motorie(regiunea motorie). Datorita acestui fapt, copilul ajunge să facă o mare diferențiere a mișcărilor, să elimine mișcările involuntare și inutile. Mânuirea materialelor și a obiectelor în diferite acțiuni practice influențează exactitatea și profunzimea percepțiilor și reprezentărilor copiilor, formarea deprinderilor practic gospodărești atât de necesare în activitățile de mai târziu, pe tot parcursul vieții. În timpul lucrului, copilul are posibilitatea să aprecieze calitățile artistice ale modelului, analizează coloritul, forma și mărimea, iar în executarea lui își aduce propria lui contribuție la realizarea obiectului propus, devenind astfel un creator al lumii lui înconjuratoare. Creativitatea este educabilă, cu convingerea rezultată în primul rând din rațiuni concrete, obiective; experimentele prin care s-a investigat aceasta problematică confirma faptul că variabilele creativității asupra cărora s-a acționat, au înregistrat îmbunătățiri evidente. PARNES spunea ca stim putin, deocamdată, despre cea ce este cu adevărat creativitatea, dar știm , în schimb, cum să stimulăm la indivizi o conduită creatoare. În funcție de elementele preluate din literatura de specialitate, considerăm creativitatea ca reprezentând cel mai înalt nivel comportamental uman, este procesul prin care se focalizează într-o sinergie de factori( biologici, psihologici, sociali ) întreaga personalitate a individului și are drept rezultat o idee sau un produs nou, original, cu sau fără utilitate și valoare socială. A fi creator înseamnă a fii capabil să stabilești legături ( relatii) artistice noi, neasteptate, între cunoștințe dobândite sau între acestea și cele noi, a face diferite combinații artistice cu o anumită intenție, întrucât activitatea creativă are întotdeauna un scop clar conturat. Dar orice activitate creatoare în acest domeniu presupune mai întâi un bagaj de cunoștinte artistice, însușite și integrate, în sisteme, cu ajutorul unor concepte metaforice. Rezultatele obtinute în diferite activități manuale determină trăirea unor stări emotive pozitive și emoții de bucurie și satisfacție rezultate din constiința contribuției la efectuarea unor lucrări folositoare lor și celor din jur. Aceste trăiri condiționează de fapt formarea sentimentului de dragoste față de muncă.

2278

BIBIOGRAFIE. 01 Bacus, Anne

(1998) - “Jocuri pentru copii de la o zi la șase ani” Editura Teora, Bucuresti

02. Ciofu, Carmen

(1998) - “Interacțiunea părinți-copii” Editura “Amaltea”, Bucuresti

03. Cucos, C

(1998) - “Pedagogie” Editura “Polinom”, Iasi

04. Dragan, I. Nicola, I.

(1993) - “Cercetarea psihopedagogică“ Editura “Tipomur”, Tg Mures

05. Flerina, Evghenia A.

(1976) - “Jocul și jucăria” E.D.P., Bucuresti

06. Munteanu, Anca

(1998) - “Incursiuni în creatologie” Editura “Augusta” , Timisoara

07. Munteanu, Anca

(1998) - “Psihologia copilului și adolescentului” Editura “Augusta” , Timisoara

08. Prelici, Viorel

(1997) – “A educa înseamnă a iubi” E.D.P.-R.A., Bucuresti

2279

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. Ungureanu Georgeta Școala Gimnazială Merișani, Județul Argeș „Cei șapte ani de acasă!” reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “Nu are cei șapte ani deacasă!”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Dar cei șapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieți. Nu lăsa însă lucrurile să se oprească la teorie. Copiii învață prin imitare. Exemplul tău contează. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea ta. Obișnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Prin urmare, cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fii tu, ca părinte, un bun model pentru el. Începe să îl înveți lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici! Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratati cu respect. Asadar, cum îl înveți bunele maniere? Ce faci si ce nu faci? A-l învăța bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp și vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcția corectă. Ține minte aceste sfaturi: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una sau două lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt: "Nu mai fi atât de grosolan!", spune-i: "Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îți ceri scuze". Sau, dacă zbiară prin casă, nu-i spune: "Încetează cu țipetele în casă", ci fii mai blândă, ca să îțeleagă în fond ce aștepți de la el: "Te rog, nu mai ridica vocea în casă!". Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegătoare și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori, darămite ei... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșala a fost destul de mare. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! În concluzie, când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. BIBLIOGRAFIE: Eberly Sheryl, Eberly Caroline, Bunele maniere pentru copii în 365 de zile, Editura Corint, 2012 Poenaru Michiela, Cei șapte ani de acasă – Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, 2007

2280

Cei șapte ani de acasă Prof. Înv.primar UNGUREANU OANA ȘCOALA GIMN. EMIL BRĂESCU MĂGURA, BACĂU Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului" este de părere psihologul Oana-Maria Udrea. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude

2281

frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2282

CEI 7 ANI DE ACASĂ – FUNDAMENT AL PERSONALITĂȚII Prof.URDEA LENUȚA G.P.P. ”TOLDI”Salonta jud. Bihor Pe parcursul existenței sale,omul traversează schimbări, transformări si prefaceri concretizate în evoluția biologică ce privesc modificările fizice, morfologice și biochimice, în evoluția psihică, care duc la cristalizarea și transformarea întregii activități psihice și în evoluția socială, tradusă în structura conduitelor de adaptare față de normele mediului social. Dezvoltarea psihică și socială în copilărie se realizează în funcție de experiențele de viață și de acumulările și conduitele exersate și concretizate în deprinderi, obișnuințe, de structurile de personalitate ce se elaborează prin continue acomodări la situațiile concrete.În asamblu dezvoltarea psihică semnifică un process continu de transformări cantitative și calitative în care este antrenat întregul palier al proceselor, funcțiilor și caracteristicilor planului psihologic ce duc la structuri psihocomportamentale diferențiate și adaptate contextului în care se desfășoară. În procesul dezvoltării umane se conturează seturi ale achizițiilor biologice, psihologice și sociale în care factorii ce-i influențează sunt formulați prin conceptele de ereditate, mediu, educație.Acești trei factori influențează bazele presonalității copilului în primii șapte ani de viață. Modul nostru de a exista ca personalitate este influențat de factorii de mediu care sunt și factori educativi:familia, grădinița, școala, cercul de prieteni, tovarășii de joacă, în fond societatea întreagă, care ,dacă nu apare sub aspecte concrete bine definite, este totdeauna prezentă prin concepții, mentalități, trediții, stil de viață, forme de cultură materială și spirituală etc. Practica educativă familială s-a format prin experiența mileniilor de existență a umanității.Orice activitate presupune existența unui scop și a mijloacelor necesare pentru a-l realiza.În cazul educației, scopul ia înfățișsarea unei serii de aspirații, de valori ce trebuie sădite în conștiința copilului, valori inspirate de un model cât mai apropiat de personalitatea umană ideală.Mijloacele sunt sau ar trebui să fie norme bine gândite și eficiente.Nu s-ar putea spune că majoritatea părinților au o conștiință clară a scopurilor și mijloacelor cu care se angajează în dificila sarcină de formare a personalității copiilor cărora le-au dat viață.Viziunea lacunară sau nearmonios închegată a obiectivelor, procedeelor neadecvate la specificul situațiilor și la caracterul evolutiv al prestației educative se reflectă inevitabil asupra produsului acestei prestații. Cerințele și exigențele adultului nu sunt numai verbale;Copilului i se propun modele comportamentale, constând într-un întreg sitem de gesturi, acte, care grație imitației sunt preluate de acesta.Pe o traptă superioară a evoluției, odată cu dezvoltarea capacității de reprezentare, copilul își va construi o imagine de sine, care corespunde în mare parte imaginii pe care adultul i-o propune.Când cerințele și interdicțiile sunt adecvate capacităților și nivelului de toleranță ale copilului, iar repetarea se produce în prezența unui motiv, acesta va ajunge în curând la anticiparea lor.Actele copilului se vor ghida acum după o reprezentare a ceea ce trebuie să facă.”De fiecare dată când copilul acționează după cerințele și interdicțiile părinților săi, fără a trebui să le audă din nou, el face un pas spre interzicerea acestor ordine și interdicții”și deci spre autonomie.Supunerea face loc responsabilității personale.Drumul spre autonomie este în același timp drumul contactelor și relațiilor cu societatea. Putem spune că bazele educației până la șapte ani este modelul comportamentului psiho-uman achiziționat, corelat cu “a învăța să fii”și mai ales”a învăța să devii”. Bibliografie: “Copilul și copilăria”-Redacția Revistei de Pedagogie 1979 „Copilăria-fundament al personalității”-Revista Învățământul Preșcolar 1997

2283

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Înv. Primar Urian Cornel Prof. Înv. Primar Urian Nadia Școala Gimnazială Cristeștii-Ciceului Deoarece , la vârsta mică, educaţia în familie se face şi prin intermediul povestioarelor, am îndrăznit să vă trimitem una dintre povestrile pe care ni le spunea mama şi pe care şi dânsa o auzise de la bunica. Banii şi înţelepciunea Era odată un om şi omul acela avea trei feciori. Se întâmplă că moare omul şi la moartea lui le-a lăsat lor toată averea sa care era de două mii de galbeni, să o împartă între dânşii. Dar cum banul e ochiul dracului, vorbă veche de când e lumea, se şi ivi gâlceava. Cei trei feciori nu puteau împărţi banii cu dreptate şi se mai încolţeau între ei. Aşa, dacă vede cel mai mititel, care era suflet mai bun, zice într-o bună zi celorlalţi fraţi: -Măi, fraţilor! Nu vă uitaţi chiorâş unul la altul . Două mii de galbeni sunt? Luaţi unul o mie şi altul alta, iar mie să-mi daţi câte un galben, să am de cheltuială , acum când mă întorc în lume, după noroc. Bine? Dacă nu, pace bună! Ceilalţi doi fraţi , s-au învoit bucuroşi, i-au dat câte un galben şi plecat a fost, după cum i-a fost vorba. Unde să se ducă, însă? Ştia el, într-un târg, un dascăl priceput în ale cărţii și-şi zise atunci, băiatul: -Am să mă duc la dascălul acela, am să-i dau un galben să mă înveţe carte, un an. Şi s-a dus . Dascălul s-a învoit, iar băietanul, într-un an ,învaţă cât şi dascălul. -Bun, zise el, acum să ne ducem după noroc. Merge şi ajunge la o împărăţie. Acolo tocmai murise sfetnicul împăratului şi împaratul n-avea pe cine pune în loc. Sta băietanul cât sta oploşit, pe lângă curtea împăratească , şi, într-una din zile, se duce drept la împărat să-i dea o slujbă. Împăratul tocmai avea judecată în divan cu nişte împricinaţi. Unul se văita că celălalt i-a furat o sumă de bani , celălalt se jura că nici nu ştie una ca asta, că el banii ia găsit şi nicidecum nu i-a furat . Împăratul a dat dreptate celui dintâi. Atunci băietanul nostru se face că se uită în legea împărătescă , citeşte şi zice că împăratul n-a judecat drept. Cel ce furase banii îi aude de frică şi spune: -Măi băiete, tu taci din gură. Iaca- ţi dau şi ţie jumătate din ei. Băietanul îi ia şi se duce întins, la împăratul. -Înălţate , Împărate ! Au venit doi împricinaţi la Măria Ta şi să mă iertaţi, dar nu i- aţi judecat după cum scrie în legea împărătească, şi de aceea nu i-aţi judecat drept. -Dar, tu ştii să citeşti în lege, ştii carte aşa de multă? l- a întrebat împăratul. -Ştiu, Măria ta, a zis băiatul dârz. Eu i-am spus celui ce a luat banii că i-a luat pe nedrept; atunci el mi-a dat jumătate, ca să-mi astupe gura. Acu, Măria Ta, şi un prost pricepe că, dacă banii ar fi fost ai lui şi dacă el ştia că judecata-i dreaptă, nu mi-ar fi dat nici un ban, da încă jumătate! Împăratul s-a minunat mult, i-a plăcut judecata băiatului, a chemat apoi pe cei doi oameni şi le-a făcut dreptate, iar pe băiat l-a făcut sfetnic, dându-i mare cinste. Băiatul n-a dat pe împărat de ruşine şi s-a bucurat împăratul că i-a trimis Dumnezeu aşa slujbaş vrednic. Dar, dacă împăratul era mulţumit cu el, ceilalţi boieri, sfetnici şi dregători, să nu-l vadă în ochi! Băiatul în fiecare zi se închidea în odaia lui şi citea mereu legi peste legi, răscolind toate cărţile împărăţiei. Ceilalţi boieri îl pârâră la împărat că şi-a adunat comoara din vistieria ţării şi acum o socoteşte. Împăratul auzind asta, s-a mâniat şi a dat poruncă să se strice uşa şi să intre la el Înăuntru, ce socotiţi că a văzut împăratul?

2284

Băietanul citea, socotea, scria. -Ce faci tu, aici? l- a întrebat împăratul, nedumerit. -Caut o comoară ce s-a furat din vistieria ţării. -Cum aşa? întreba împăratul şi mai nedumerit. -Apoi, Măria Ta, de când a murit sfetnicul şi n-a avut cine să ţină socoteala împărăţiei, boierii Măriei Tale, au făcut ce-au vrut . Eu am căutat şi am găsit nedreptatea şi vinovaţii. Atunci boierii, au dat cinstea pe ruşine şi au dat, fiecare, tot ce au furat şi au făcut la loc comoara împărătescă. Împăratul, de bucurie , văzându- l aşa de priceput, i-a dat pe fiica sa de nevastă, iar la bătrâneţe l-a pus în locul lui , în scaunul împărătesc . Cei doi fraţi ai lui, unul s-a apucat de negustorie şi altul de plugărie. Dar negustorul, neştiind carte, îi furau toţi din toate părţile, până ce a calicit şi a rămas cu un galben. Celălalt s-a judecat pentru pământ şi şi-a cheltuit toată averea în judecăţi, până ce a ajuns şi el la un galben. Atunci s-au dus şi ei în lume şi au dat de un dascăl. Dascălul i-a învăţat carte, iar ei au plecat mai departe, au ajuns la împărăţia unde fratele lor era împărat . Împăratul tocmai judeca trei împricinaţi . Murise tatăl lor şi le lăsase moştenire două mii de galbeni. Acum nu se pricepea cum să-i împartă. Împăratul le zise: -Întâmplarea voatră s-a mai întâmplat şi la alţii. Care din voi se lasă păgubaş şi se mulţumeşte , cu doi galbeni şi să se ducă să înveţe, cu ei? Însă n-au vrut, niciunul , lucrul acesta, zicând că azi cartea e pentru proşti , nu pentru dânşii. Lor să le facă dreptate, că ei după asta au venit. Cei doi fraţi ai împăratului, care erau de faţa şi-şi aşteptau rândul, nu mai putură răbda şi cel mare grăi: -Prietenilor, nu vă lacomiţi la galbeni , că ei cum vin, aşa se duc, ci mai bine e să ştiţi taina cărţii , decât să aveţi banii în pungă. Căci cu ştiinţa căpătată uşor poţi căștiga avere prin pricepere şi judecată, iar dimpotrivă, dacă eşti neştiutor şi prost, pierzi şi ce ai avut de rămâi calic cum suntem noi de faţă... Cei trei împricinaţi n-au ţinut seama de vorbele acestea şi au plecat , iar împăratul cunoscându-şi fraţii, ia îmbrăţiţat şi i-a făcut cei dintâi sfetnici , care au împărţit cu sfinţenie, dreptatea şi slujesc şi azi, dacă nor fi murit. Vedeţi dar că ştiutorul de carte se îmbogăţeşte cu mintea şi dacă are chibzuială chiar şi cu bani, pe când cel fără carte, ajutat numai de noroc, dacă se îmbogăţeşte mai uşor apoi se ştie că vine vremea când prin şiretenia altora şi prin nepriceperea lor, sărăcesc şi mai uşor.

2285

Ne pot influenţa ,,cei 7 ani de acasă” formarea personalităţii? Prof. înv. preşc. Urieşu Eugenia Mihaela Şcoala Gimnazială Singidava/ G.P.P.Prichindel Loc. Cugir, Jud. Alba ,, Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală, el intră într-o civilizaţie.” ( M.Montessori) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituţie socială, pentru multiplele funcţii pe care le îndeplineşte. Rolul ei în formarea copilului pentru viaţă este hotărâtor. Ea este intermediarul între societatea globală şi copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalităţii. Familia ocupă locul central în viaţa copilului: aici el îşi trăieşte primii ani, află informaţiile iniţiale, îşi însuşeşte valorile, începe să descopere lumea şi pe sine, acumulează şi simulează modele de comportament, care îi determină ulterior personalitatea. Educaţia în familie constă dintr-un ansamblu de acţiuni sistematice orientate spre formarea şi dezvoltarea calităţilor intelectuale, morale şi fizice ale copilului, acţiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui. Astfel, pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult) familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurând condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei "şapte ani de acasă", ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el. Până la trei ani copilul învaţă ,,ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie (reproduce comportamente ale adultului). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpăţânare şi protest, adultul prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în perioada preşcolară (3-6 ani), evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea personalităţii. Copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră?” sau “îmi acordă atenţie!"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. El trebuie încurajat să se exprime, lăsat să termine ce are de spus şi să nu îi facem observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt cei care au o influenţă definitorie în formarea la copil a respectului de sine. Dacă părinţii au o imagine de sine sănătoasă, ei vor realiza într-un mod diferit educarea copiilor lor, decât dacă

2286

ar avea o imagine de sine scăzută. Formarea respectului de sine la copii se află într-o dependenţă strictă de acceptarea lui necondiţionată din partea părinţilor. Mesajul de valoare şi unicitate transmis copiilor din partea adulţilor previne apariţia neîncrederii în sine. Dragostea necondiţionată din partea părinţilor (nu doar dacă copilul îşi face ordine în cameră, ia note mari, vine acasă devreme etc.) precede aproape întotdeauna acceptarea şi respectul de sine. Iubirea condiţionată a părinţilor faţă de copii este în strictă dependenţă de performanţele acestora, şi dacă performanţa nu este cea aşteptată, iubirea nu se manifestă. În cazul când copilul nu simte că merită dragostea propriilor părinţi, el presupune că este nedemn de a fi iubit, de aceea nu are de ce să ţină nici el la sine. În consecinţă, copilul se simte inutil - un nimeni - şi îşi formează o imagine de sine scăzută. Copiii cu un respect de sine scăzut nu reuşesc să facă faţă situaţiilor de risc, eşecurilor, să construiască relaţii interpersonale eficiente. Şi invers, cei cu un respect de sine avansat reuşesc să depăşească situaţiile de criză, să construiască relaţii eficiente, să se afirme pozitiv în plan social. Modelele de conduită oferite de părinţi, calitatea afectivă a căminului familial creează condiţii favorabile pentru formarea şi afirmarea unei personalităţi apte a se integra eficient în societate, respectînd normele şi legile acesteia. E bine să se ţină cont de faptul că, lipsiţi de influenţa benefică a unui mediu familial favorabil, deseori din cauza stilului comportamental neadecvat al părinţilor, al deficitului de afecţiune şi încredere în relaţiile cu aceştia, copiii ajung să săvîrşească abateri de la normele de convieţuire socială. Bibliografie: Constanta Constantin, "Cei 7 ani de-acasă"; Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; Elvira Creţu,Psihopedagogia şcolară pentru învăţămantul primar, Editura Aramis, Bucureşti, 1999.

2287

Cei şapte ani de acasă – oglinda educaţiei Ursu Viorica Iulia - Profesor Învățământ Primar Școala primară Brădișoru de Jos, județul Caraș-Severin Atunci când se folosește expresia „ cei şapte ani de acasă”, ne gândim la educaţia pe care copiii o primesc de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentul lor până merg la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc „cei şapte ani de acasă”. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare al copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. A avea cei șapte ani de acasă înseamnă un comportament respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Să educi bine un copil înseamnă să faci tot ceea ce trebuie ca acesta să se comporte bine şi mai departe, când devine adult, pregătindu-l în acelaşi timp să urmeze, mai târziu, exemplele părinţilor. Putem să ne străduim să le insuflăm anumite valori, însă copiii noştri vor absorbi doar valorile pe care le transmitem noi, prin intermediul comportamentelor, sentimentelor şi atitudinilor noastre de zi cu zi. Modul cum ne exprimăm şi ne controlăm propriile sentimente devine un model pe care copiii noştri şi-l vor aminti toată viaţa. Fiecare copil este o făptură unică, cu un grăunte de inteligenţă, creativitate şi înţelepciune care îi aparţin numai lui. Noi suntem martorii permanenţi ai înfloririi personalităţii lor. Deci trebuie să adaptăm toate sfaturile pedagogice la caracteristicile de vârstă şi individuale ale copilului nostru. Trebuie să apreciem şi să îngrijim cu iubire şi înţelepciune resursele interioare ale copilului şi modul în care îşi afirmă personalitatea pe măsură ce învaţă cum să participe şi să contribuie la viaţa de familie. Copiii învaţă într-adevăr ceea ce trăiesc. Apoi, cresc şi ajung să trăiască exact ceea ce au învățat. În concluzie, metoda de bază în educarea copiilor noştri este exemplul nostru. Abia apoi vin şi celelalte metode. În cei șapte ani la care se face referire,se acumulează o mulțime de amintiri frumoase sau mai puțin frumoase, se acumulează sentimente frumoase sau mai puțin frumoase, se acumulează învățături bune sau mai puțin bune, dar se pot acumula și neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulțumiri... Fiecare copil este o făptură unică, cu un grăunte de inteligenţă, creativitate şi înţelepciune care îi aparţin numai lui. Noi suntem martorii permanenţi ai înfloririi personalităţii lor. Deci trebuie să adaptăm toate sfaturile pedagogice la caracteristicile de vârstă şi individuale ale copilului nostru. Așa că, cei șapte ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproș cu trimitere la „acasă” al fiecăruia. Făcând un rezumat pe scurt a celor șapte ani de acasă, înseamnă mult mai mult, nu se rezumă doar la respectul fata de alții, se rezumă in mod special la respectul pe care fiecare individ și-l cultivă pentru sine. Dacă un copil, un tânăr are respect față de li însuși, va avea respect și față de ceilalți.

2288

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. primar UȘURELU DANIELA TÎRGU-MUREȘ ”Cei șapte ani de acasă” este o formulă des folosită atât de părinți dar si de cadrele didactice deopotrivă. De cele mai multe ori am auzit că e folosită în sens peiorativ, cu rol de mustrare a unui copil care nu respectă, nu cunoaște anumite comportamente, încalcă reguli ale unui comportament civilizat. ”Cei șapte ani de acasă” oferă oglinda educației pe care părinții o oferă copilului în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în această perioadă de timp sunt definitorii pentru formarea viitorului adult. Educația pe care copilul o primește trebuie să influențeze toate domeniile de dezvoltare : intelectual-cognitivă, psihologică, socială, afectivă. ”Bagajul” acesta de educație îl va însoți apoi pe copil în toată călătoria sa prin viață. Pentru prima dată, copilul trebuie să își însușească cîteva reguli de bază ale unei educații necesare în perioada în care va socializa, va frecventa grădinița, apoi școala. În cadrul acestor instituții deprinderile dobândite acasă vor fi consolidate și completate. Consider că educația primită în familie trebuie să formeze câteva deprinderi, obișnuințe de bază cum ar fi: SALUTUL, una din primele norne de conduită politicoasă. La început reprezentată prin diferite, apoi prin formule de salut. COMPORTAMENTUL ÎN PUBLIC adică copilul trebuie să învețe să aștepte, să asculte, nu intervină peste interlocutor. Acest aspect este omis în mare parte din educația actuală. Mulți copii intervin în discuțiile adulților, nu ascultă când cineva le adresează o întrebare, nu au răbdare să le vină rândul într-o conversație cu alți copii. COMPORTAMENTUL CU CEILALȚI COPII este esențial în momentul în care începe socializarea copilului. Copilul trebuie învățat, trebuie să i se explice că în relație cu alți copii este important să vorbească, să se comporte civilizat, să dea dovadă de altruism și multă înțelegere. Jocurile trebuie să presupună respectarea regulilor de către toți participanții, indiferent de personalitatea unor copii cu tendință puternică de a conduce și a fi lider permanent. REGULI DE IGIENĂ ȘI COMPORTAMENT MANIERAT sunt dobândite în mare măsură prin copierea comportamentului adultului-părinte de către cei mici. Copilul face de multe ori ceea ce a văzut acasă, la părinții săi : folosește formule politicoase multumesc, te rog, cu plăcere, servește masa și își strânge apoi tacâmurile personale, respectă regulile de igienă. Esențial în formarea acestor comportamente este EXEMPLUL PERSONAL și PERSEVERANȚA de care trebuie să dea dovadă părinții în această perioadă a formării personalității copilului. Pe lângă însușirea acestor reguli de comportament este esențială formarea, dezvoltarea stimei de sine, a încrederii și independenței copilului. Independența unui copil trebuie să fie stimulată de la vârste fragede, deoarece dacă mereu altcineva ia deciziile în locul copilului, acesta va tinde spre una din cele două extreme: ori va încerca totul, ori va evita totul. Dacă e obișnuit de mic să înfrunte diverse situații și să ia numite decizii, să facă anumite alegeri – pe măsura lui și controlate din umbră de adult- pe măsură ce va crește îi va fi mult mai ușor să ia hotărâri în ceea ce-l privește. Copilul trebuie să descopere, să exploreze lumea înconjurătoare ți să conțtientizeze pericolele ce pot apărea. Un alt aspect important în educația primilor șapte ani este timpul petrecut alături de copii. Este vorba atât de calitatea cât și de cantitatea de timp. Copilul trebuie să se simtă iubit, să fie mereu încurajat chiar și în situații mai puțin plăcute, astfel el dobândește încredere în propriile forțe. Dragostea oferită copilului creează ideea de siguranță, deschiderea și asumarea acestor norme de comportament transmise de părinți. Educația primită în familie se completează în această perioadă cu educația pe care o primește copilul la grădiniță. Aceasta urmărește de asemenea formarea unor priceperi, deprinderi și obișnuințe necesare integrării și adaptării copilului în viața de zi cu zi. Având în vedere cele expuse anterior, consider că educația primită de copii în PRIMII 7 ANI ACASĂ este esențială în formarea personalității viitorului adult. Ulterior, grădinița, școala va completa bagajul educațional al copilului desăvârșindu-i formarea lui armonioasă sub toate aspectele intelectual, emoțional, profesional, comportamental, etc.

2289

Cum ne educam copilul Prof. Vaduva Anca Scoala Gimnaziala Anton Pann Gradinita cu P.P.Ostroveni 2 Rm.Valcea De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi.

2290

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Educatoare: VÂJÂEAN ALINA Grădiniţa cu P.N. Arlechino, Structura II Loc. Dej, jud.Cluj În vederea dezvoltării personalităţii copilului precum şi pentru dezvoltarea unei relaţii adecvate şi a unei comunicări eficiente între părinte şi copil, pe lângă satisfacerea nevoilor de bază ale copilului, foarte importante sunt şi nevoile emoţionale ale acestuia, realizate prin: respect, sinceritate, acceptare, dragoste, răbdare, timp acordat, corectitudine, înţelegere etc. Chiar dacă este doar un copil, el are nevoie de respectul şi de valorizarea celorlalţi, ca orice alt individ. Respectarea copilului înseamnă oferirea de alternative, explicarea motivelor care impun un comportament sau altul, libertatea de exprimare şi de a lua decizii şi multe alte lucruri. Copiii au nevoie de sinceritate din partea celor din jur, cu atăt mai mult din partea părinţilor. Astfel, vor învăţa să cunoască oamenii, să aibă încredere în ei. Minciunile sau adevărul spus pe jumătate nu fac altceva decât să-i facă să fie confuzi şi să-şi dezvolte un stil de comunicare bazat pe minciună şi nesinceritate. Copilul are nevoie să fie acceptat şi valorizat de părinţii săi indiferent de succesul sau insuccesul acţiunilor sale, lucru care se poate realiza atât prin încurajări verbale cât şi prin încurajări nonverbale, în general, părinţii au mai mult tendinţa de a valoriza şi recompensa succesul copilului şi de a critica sau pedepsi eşecul acestuia. În timp această atitudine a părinţilor duce la deteriorarea comunicării dintre cele două generaţii şi nu-l fac pe copil decât să se ferească de ei şi să-i mintă, pentru a nu fi criticat sau a i se aduce reproşuri. Un copil are nevoie tot timpul de dragostea părinţilor săi, adică atât în momentele fericite cât şi în cele triste. Părintele îşi poate exprima dragostea faţă de copil atât verbal, cât şi nonverbal – îmbrăţişări, strângeri de mână, mângâieri etc. Alternarea comportamentelor de manifestare a dragostei cu cele de neglijare, de indiferenţă sau cu cele agresive, îl pot face pe copil să nu mai aibă încredere în părinţii săi, să-i evite, să-i mintă sau, mai rău, să-i respingă. Cei mai mulţi părinţi se aşteaptă şi doresc ca, o dată ce au cerut un anumit lucru copilului lor, acesta să-l realizeze fără a lua în considerare faptul că, mai întâi, copilul are nevoie să înţeleagă de ce este necesar acel lucru. Copilului nu-i putem cere ceva ,,aici şi acum ”, căci are nevoie de timp şi de explicaţii pentru a se putea adapta unui comportament solicitat de adult. Copilul are nevoie de compania şi de atenţia părinţilor săi. Nu se poare construi o relaţie între părinte şi copil atâta timp cât părintele nu are timp pentru copilul său, este la serviciu mai toată ziua sau are alte priorităţi atunci când este acasă. A fi corect faţă de copil înseamnă a stabili reguli şi limite clare ( în colaborare cu el), iar odată stabilite să fie aplicate corect şi constant. Relaţiile, în general, se bazează pe înţelegere astfel că, şi copilul, are nevoie să fie ascultat şi înţeles de părinţii săi. Bineînţeles că, cele afirmate mai sus, referitoare la nevoile emoţionale ale copiilor, se pot continua, iar motivul pentru care le-am adus în atenţie nu e întâmplător, deoarece tot mai mulţi părinţi tind să le piardă din vedere şi să se axeze doar pe satisfacerea nevoilor de bază ale copilului – hrană, îmbrăcăminte, locuinţă şi alte lucruri materiale. În prezent, părinţii sunt foarte interesaţi de aspectul financiar, muncesc mult, uneori toată ziua, motivaţi de gândul: ,,Copilului meu să nu-i lipsească nimic! ” şi, ca atare, nu mai au când să construiască o relaţie cu copilul lor, nu mai au când să discute cu el şi să-l asculte, să-l cunoască şi să-l facă să aibă încredere în el. Foarte mulţi specialişti- psihologi, pedagogi- au venit cu sfaturi şi recomandări pentru părinţi, cu scopul de a-i ajuta să aibă o relaţie armonioasă şi o comunicare eficientă cu propriul copil. La venirea copilului în şcoală, după perioada primei copilării, a ,,celor şapte ani de acasă” imaginea de sine a micului şcolar trebuie să fie una pozitivă şi bine conturată, să fie sociabil şi să manifeste comportamente dezirabile specifice vârstei, acestea fiind temelia pe care profesorul va reuşi să clădească instrucţie şi educaţie, modelând adultul de mâine.

2291

Importanța celor șapte ani de acasă în dezvoltarea viitorului adult Profesor pt. Înv. Primar Adriana VĂLEAN, Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu”, Cluj-Napoca Etapele de dezvoltare cuprinse între vârstele 0-6/7 ani, reprezintă cea mai importantă perioadă din viața unei persoane, cunoscută sub forma expresiei ”Cei șapte ani de acasă”. Considerată o perioadă esențială în dezvoltarea copilului, această etapă își va pune amprenta și asupra dezvoltării viitorului adult. Achizițiile (bagajul) cu care copilul vine de acasă sunt fondul pe care se vor creiona personalitatea, intelectul, inteligența emoțională și dezvoltarea fizică ale acestuia. Între 0 și 3 ani, familia este mediul afectiv, social și cultural, cu rolul de a susţine şi influenţa trebuinţa copilului de a deveni autonom, de a se constitui ca o persoană individualizată şi socială. ”Funcţionează ca model şi instanţă de evaluare a „binelui” şi a „răului” şi este în acelaşi timp suportul afectiv necesar.” ”Socializarea este dificilă, asistăm la manifestări de egocentrism, de agresivitate, de egoism, dar şi de adaptare şi integrare socială. Adultul trebuie să ştie să acţioneze în consecinţă, să ignore reacţiile neadecvate şi să le recompenseze pe cele adecvate. Cele mai frecvente atitudini/ comportamente cu urmări negative în evoluţia copilului sunt cele de supraprotecţie sau opusul său de respingere. Supraprotecţia este tendinţa părinţilor de a nu se despărţi niciodată de copil, de a-i acorda diverse privilegii, de a-l feri de riscuri imaginare. Astfel părintele se aşează între copil şi restul lumii. Supraprotecţia determină dependenţă, egocentrism, lipsă de iniţiativă, copii “rupţi de realitate”. ” Perioada de vârstă cuprinsă între 3 și 6/7 ani este etapa în care se produc schimbări esențiale pe toate cele trei planuri: fizic, mintal, emoțional. Este perioada în care se conturează primele elemente ale conștiinței de sine, alături de dezvoltarea socială. Copilul iese din familie (debutul preșcolarității) și începe să se descopere pe sine. Unele dintre caracteristicile esențiale sunt jocul și tipurile de relații. Datorită dezvoltării intense a limbajului, copii pot identifica şi denumi majoritatea emoţiilor, se dezvoltă empatia, adică abilitatea de a fi interesaţi şi de a înţelege emoţiile celorlalţi. În contextul interacţiunilor cu copii de aceeaşi vârstă se dezvoltă comportamentul prosocial, care constă în sensibilitatea faţă de nevoile celorlalţi şi iniţierea unor acţiuni conştiente de ajutor, cooperare, întrajutorare. Conflictele cu colegii îl ajută să înţeleagă că şi ceilalţi au păreri, emoţii sau puncte de vedere diferite de cele proprii. Tot în această perioadă se formează și stima de sine. Dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relaţiilor pe care copilul mic le stabileşte cu adulţii din mediul său, aceasta fiind o perioda de maximă receptivitate emoţională - vârsta de aur a copilăriei. În concluzie, putem afirma că ”cei șapte ani de acasă” reprezintă punctul de plecare în dezvoltarea armonioasă a viitorului adult, în care principalii factori care influențează această educație primară sunt familia, mediul și ereditatea. ”Educația nu reprezintă ce ai putut să memorezi, și nici măcar cât de multe știi. Educația îți permite să diferențiezi cunoașterea de necunoaștere.” Anatole France

Bibliografie: Dincă M., Psihologia copilului şi a adolescentului -Curs pentru învăţământ la distanţă Şchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică

2292

„Cei 7 ani de acasă!”

Profesor în înv. preşcolar: Vălean Milena Cuvântul educație derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Educaţia este o acţiune care se desfăşoară printr- un lanţ nesfârşit de acţiuni, în fiecare moment un subiect- individual sau colectiv acţionează asupra unui obiect- individual sau colectiv în vederea transformării acestuia din urmă într-o tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectiva societății. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur. Copilul trebuie să ştie ce are voie să facă şi ce nu, să respecte reguli realiste, echilibrate şi să cunoască consecinţele nerespectării acestora. Totodată, este important ca, în educarea copilului să fim consecvenţi.

2293

Să construim împreună cei 7 ani... de-acas` Prof. ȋnv. primar Valentina Dumitriu Ṣcoala Primarǎ Nr. 1 Sarata-Basarab, com. Hǎneṣti, jud. Botoṣani Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de îngrijire. Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare. Creşterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic şi creşterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Dezvoltarea este secvenţială. În fiecare domeniu de dezvoltare există etape care se succed într-o anumită ordine. Unii copii nu parcurg toţi paşii incluşi într-o etapă de dezvoltare (de exemplu, un copil poate să meargă în picioare fără a fi mers de-a buşilea anterior). Atunci când un copil sare peste anumiţi paşi, înseamnă că el are un nivel al abilităţilor care îi permite să treacă la pasul următor. Un domeniu de dezvoltare le influenţează pe celelalte. Un domeniu de dezvoltare nu poate fi gândit şi evaluat separat de celelalte, deoarece orice achiziţie dintrun domeniu de dezvoltare le susţine pe celelalte. Copilul care are abilitatea fizică de a ţine creionul în mână, va putea desena „o floare“, astfel dezvoltându-se limbajul: va dori să îşi arate desenul părinţilor şi va vorbi despre acesta, se va simţi important pentru reuşita sa. Copiii au ritmuri diferite de dezvoltare. Unii copii par să fie „înaintea“ altora: Matei a mers la 9 luni şi a început să vorbească la 2 ani, iar Alexandra a făcut primii paşi la 11 luni început să vorbească la 1 an şi 4 luni. La 3 ani însă, ambii copii sunt la fel de performanţi în ceea ce priveşte atât domeniul motricităţii, cât şi cel al dezvoltării limbajului. Dezvoltarea se desfăşoară de la simplu la complex. Fiecare etapă de dezvoltare presupune învăţarea unor abilităţi. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, majoritatea comportamentelor nou învăţate sunt mai complexe decât precedentele şi presupun un alt grad de precizie Modul de dezvoltare individuală depinde de caracteristicile înnăscute, dar şi de mediu. Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi. Dezvoltarea copilului este determinată de o relaţie permanentă, în cadrul careia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare. De obicei, această relaţie se crează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea copilului). Emoţiile îndeplinesc două funcţii esenţiale: • Emoţiile determină comportamentele copilului. Ei tind să repete o experienţă plăcută, valorizantă (să deseneze o floare care a fost apreciată de părinţi) şi evită să repete o experienţă care care îi poate pune în dificultate, în situaţie de vulnerabilitate (nu vor încerca să urce o scară, deoarece au căzut anterior). • Copiii utilizează emoţiile pentru a-i determina pe adulţii sau copiii din mediul lor social să le satisfacă nevoile (zâmbesc sau plâng când doresc să atragă atenţia asupra lor).

2294

Este importantă pentru dezvoltarea copilului modalitatea în care adultul (părintele sau educatorul) facilitează sau descurajează exprimarea emoţiilor specifice: experimentarea exagerată sau lipsa experimentării unor emoţii de către copil poate dezvolta riscul apariţiei unor perturbări în dezvoltarea. În perioada preşcolară copiii înţeleg cauzele emoţiilor şi comportamentelor celorlalţi şi le vor integra în schemele de comportament social. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Copilul dobândeşte competenţe emoţionale: • prin reacţiile părinţilor sau ale educatorilor la emoţiile exprimate de el; • prin discuţiile despre emoţii; • prin exprimarea propriilor emoţii. Câteva momente esenţiale în dezvoltarea copilului cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6/7 ani, momente care vor produce comportamente şi emoţii specifice şi care necesită o atenţie deosebită . 1. În jurul vârstei de 3 ani, copilul este începe să fie din ce în ce mai conştient de sine, de abilităţile şi competenţele sale. Este în permanentă dorinţă de asumare a autonomiei, încercând să eludeze toate limitele şi regulile impuse de mediul social. Totodată, nu stăpâneşte abilităţile şi competenţele emoţionale. Dacă atitudinea noastră se menţine constantă, fermă şi caldă, copilul se va orienta în funcţie de reacţiile noastre şi se va simţi în siguranţă, fapt care va atenua această tensiune. Copilul trebuie să fie ajutat să îşi exprime sentimentele, emoţiile, chiar dacă nu le poate descrie. Vorbind cu el, îl ajutăm să îşi descopere emoţiile, să şi le definească, punându-le nume. Dincolo de comunicarea blândă, putem să-i oferim ocazia de a se juca cu jocuri sau jucării care îl ajută să se detensioneze: jocul cu apa, cu nisipul, plastilina, jucării care se pot lovi, poate desena şi picta. 2. Între 18 luni şi 5 ani, copiii încep să fie preocupaţi din ce în ce mai mult de organele sexuale şi mai ales de diferenţele dintre fete şi băieţi. În această perioadă se fac achiziţii referitoare la noţiunea de sex şi diferenţa de gen. 3. Între 2 ani şi 5 ani, sentimentele copilului faţă de adultul de sex opus se amplifică şi se nuanţează. Sentimentele copilului nu trebuie ironizate şi nici sancţionate. Copiii nu trebuie să ne audă vorbind cu alte persoane despre observaţiile noastre, cu atât mai puţin nu trebuie să ne audă râzând de ele. Înţelegerea sentimentelor copilului de către părinţi este importantă, precum este important pentru copil să se simtă în continuare iubit de ambii părinţi. Nici manifestările lor de iubire, uneori exagerate, nu trebuiesc oprite, poate doar temperate. De obicei, în jurul vârstei de 5 ani, interesul afectiv al copilului se mută spre alte persoane: doamna educatoare, o colegă sau un coleg de la grădiniţă. Nevoia copilului de identitate Pentru o dezvoltare armonioasă, copilul are nevoie să-şi dezvolte un sentiment pozitiv al identităţii. Primul element de identificare este corpul. Al doilea element de identificare este familia.

2295

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Inv. Stancu Valentina Scoala Gimnaziala ,,Petre Badea” Negrasi „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Ce învaţă/exersează copilul? -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral - îşi îmbogăţesc vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat

2296

fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.

2297

Cei 7 ani…de-acasă! Prof. înv. Primar Vălimăreanu Oana-Maria „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Este adevărat că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Din punctul meu de vedere, şi făcând un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasă, înseamnă mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul faţă de alţii, se rezumă în mod special la respectul pe care îl avem faţă de noi. Dacă avem respect faţă de noi, vom avea respect şi faţă de ceilalţi. În cei 7 ani la care se face referire, acumulăm o mulţime de amintiri -frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm învăţături - bune sau mai puţin bune, dar putem acumula şi neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru ca în momentul în care nu mai putem duce, se transform în traume care distorsionează dorinţe, plăceri, vise. Se mai poate transforma şi în tulburări care distorsionează adevărata realitate în care trăieşti prezentul şi în care percepi trecutul, etc. Aşa că, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproş cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilăria, familia noastră. Dar mă întreb, cei care cresc sau au crescut în centre de plasament sau în alte locaţii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasă? Acasă! Acasă înseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, ca un burete, pastrează cât poate, interpretează cum poate, dar şi buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face părinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măşti. Măşti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevărata faţă, pentru ca implicit mai intervine şi cenzura. Cenzura impusă de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost învăţaţi, ci aşa cum se simt bine, neţinând cont de cei din jur sau ca vor primi reproşuri, sau că nu se încadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiţi. Pe ce şi de ce sunt răzvrătiţi? Răspunsul se poate afla în cei 7 ani de acasă, dar fără niciun dubiu se afla în ei, dar nu fiecare este dispus să-l găsească. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult şi face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi cu ce anume a rămas fiecare din toţi aceşti ani. Cautaţi în voi!

2298

Cei şapte ani de acasă! prof. Vana Simona G.P.N. nr. 3 – Husasău de Criş, Bihor Pregătirea pentru viaţă a omului de maine începe încă din primele luni de existenţă şi primii chemaţi să pună bazele educaţiei sale sunt părinţii şi familia. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. „Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd şi în autobuz, unde generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate“, explică psihologul Bogdana Bursuc. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. „Copilul de acum 20 de ani era mult mai compliant. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţ al agresivităţii“, adaugă psihopedagogul Sorina Constandache. Cei şapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe, ci la o întreaga suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieţi. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului matur începe în primii 6-7 ani de viaţă, iar după această vârstă şcoala şi societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl constituie bazele educaţiei primilor ani, în familie. "Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Familia reprezintă pentru copil un organism reglator, care permite, în ciuda unei aparenţe sărăcii de mijloace, să trăiască o viaţă foarte intense, o viaţă proprie copilăriei. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social si cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu triplă funcţie(reglatoare, socializatoare şi individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Valorile îi susţin şi îi ajută pe copii să rezişti mai uşor intemperiilor, în timp ce ideologiile se învechesc pe parcursul unei vieţi şi e posibil să nu le mai fie de folos. Până la urmă, fiecare dintre noi

2299

hotărâm o ierarhie între a avea, a şti şi a fi şi parcurgem astfel un proces cognitiv care dă seama de cunoaştere. În cazurile cele mai fericite, acest proces începe cu cei şapte ani de-acasă. Bibloigrafie: 1. “Curriculum pentru Educaţia timpurie” Ed. Diana. 2008, Piteşti 2. Pedagogie preşcolară – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 4. www.copii.ro 5. www.didactic.ro

2300

Ce înseamnă cei șapte ani de acasă? Profesor în învățământul primar VARGA ANA—MARIA Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga” Cluj- Napoca Ce înseamnă cei șapte ani de acasă? Această întrebare ar trebui să și-o pună orice părinte, dar și cadrul didactic pasionat și dornic de a forma generații valoroase societății. Mă gândesc la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Învățarea acestor reguli de comportament se face treptat în diferite medii, dar mai ales în familie.Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Încă de mic îl putem învăţa formulele de politeţe prin imitație ( copilul observă și imită persoanele apropiate). Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere etc. Copilul simte cand este apreciat și că cei din jur sunt preocupați de ceea ce face. De aceea copilul trebuie educat într-un mediu echilibrat, bazat pe iubire și încredere. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În prezent nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult mai fragede, dar rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață în familie. Școala nu poate ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie sau încearcă ” să corecteze”. Eu consider că părinții printr-o bună colaborare cu grădinița, școala ar putea să-i învețe lucruri importante pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. De exemplu: - Să-și spună părerea sau să ia o atitudine obiectivă într-o situație întâlnită ( să știe ce-i place, ce-l pune în pericol, ce-i trebuie, ce nu ar trebui să facă etc.) -Să-și spună părerea și să-și apere interesele în mod politicos. - Să observe și să se implice activ în diferite situații în așa fel încât să evite pericolele sau să ofere ajutor după caz. ( să salute persoane cunoscute, să circule corect , să-și ajute colegul de bancă, un bătrân etc) - Să învețe toleranța. -Să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv, să nu umilească alte persoane. Este important, ca independența copiilor să fie stimulate. Dacă în mica copilărie e mereu altcineva care să ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca să-și afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Dacă e obișnuit de mic să înfrunte niște situații și să facă niște alegeri (evident, pe măsura lui, și controlate de adult) îi va fi mult mai ușor să ia hotărârari în ceea ce-l privește. Școala poate contribui la transformarea pozitivă a copiilor prin diferite activități: folosirea unor texte care să vizeze educația moral- civică, vizionarea de filme, piese de teatru –urmate de dicuții, jocuri de rol, povestirea de către copii a unor întâmplări din viața lor personală, activități de exersare a unor reguli în diferite situații ( vizită la muzee, în parc, la cofetărie , zile onomastice etc). În concluzie școala într-o bună colaborare cu părinții poate și trebuie să contribuie la ”cei șapte ani de acasă” pentru ca viitorii adulți să fie oameni civilizați. Bibliografie: Bunele maniere, Ed Flamingo GD ,2006 , București

2301

Cei şapte ani de acasă ! VARLAN NICOLETA Expresia Cei şapte ani de acasă este o expresie atât de des folosită şi de în exces, încât începe să-şi piardă din sensul ei adevărat. De ce mai multe, cei mai în vârstă folosesc această expresie, nemulţumiţi fiind de o anume atitudine şi făcând referire la respectul pe care ar tre-bui să-l primească, în funcţie de o anumită situaţie.Expresia dată ,în mod sigur, înseamnă mai mult decât acel respect la care fac referire cei care o utilizează. Cei şapte ani de acasă semnifică perioada petrecută în sânul familiei, înainte de a pleca la şcoală, înseamnă educaţia primită de la părinţi responsabili,bunici implicaţi în buna creştere a copilului, înseamnă respectul pe care ar trebui să-l avem pentru cei asemenea nouă, pentru noi înşine în definitiv. Pornind de la adevărul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit,putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat.Dacă avem respect faţă de noi, vom avea cu siguranţă respect şi faţă de ceilalţi. Aceeaşi expresie defineşte însă şi tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”,este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoa-rece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Probleme de educaţie şi comportare civilizată există în întreaga lume şi nu vor fi pe deplin rezolvate niciodată.Este normal să fie aşa,deoarece rezolvarea lor depinde şi de importanţa problemei respective şi de schimbările care se produc de la o epocă la alta. După al doilea război mondial, în societatea românescă,cel mai tragic eveniment a fost distrugerea acelora ca ar fi trebuit să fie modele morale,oamenilor înţelepţi ,cumpătaţi , pe care să-i urmăm ca şi mo-dele.Intelectualii, oamenii de cultură, bătrânii respectaţi şi tinerii entuziaşti au fost aruncaţi în închisorile comuniste, societatea rămânând fără modele, fără exemple de urmat. În perioada comunistă mama din cauza situaţiei economice nu îşi permitea să nu lucreze, să se ocupe personal de educaţia copiilor.Nu se putea trăi dintr-un salariu.Astfel au apărut gene-raţiile numite copii crescuţi cu cheia de gât. Aceştia nu prea aveau de la cine să înveţe de pe stradă şi nici ce să înveţe.Odată cu trecerea timpului aceşti copii cu cheia de gât au devenit părinţi ,ce educă alte generaţii de copii aflaţi în situaţia lor sau chiar mai grav,copii care îşi văd părinţii seara târziu sau chiar a doua zi, la micul dejun, pentru că aceştia au joburi impor-tante care îi solicită 10-12 ore pe zi şi nu mai au timp,energie şi pentru ei .Mulţi copii din vremurile noastre primesc atenţie şi timp de la bunici, bone sau persoane angajate de părinţi să-i înveţe, în timp ce buna creştere, respectul şi valorile rămân într-un colţ de umbră din cauza lipsei de timp a părinţilor sau pasarea resposabilităţii de la un părinte la altul. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze copiii.E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi au renunţat la standardele acestea, de voie sau de nevoie, dar a rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie. Cert este ca educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul său de evoluţie. Unele lucruri, cum ar fi ca un copil să ştie să piardă, dar să şi câştige cu eleganţă, ca un copil să ştie să îşi susţină părerile şi să-şi apere interesele fără a deranja pe cei din jur se învaţă mai mult prin copierea părinţilor şi a altor educatori, mai degrabă decât din predici şi poveşti. Aşa că e de maximă importanţă este ca părinţii să fie un exemplu pentru cei mici. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copi-lul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

2302

Pe umerii părinţilor se aruncă o responsabilitate majoră: de părinţi depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii i-o dau.

2303

Importanța celor șapte ani de acasă Prof .înv. preșcolar. Vásárhelyi Ibolya Șc.Gimnazială Ațintiș –structura Cecălaca Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un copil devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Părintele este dator să înveţe copilul valorile şi atitudinile cele mai potrivite care să-l pregătească pentru viaţă şi societate. Lecţia iubirii, prima şi cea mai valoroasă dintre lecţii, formează un copil cu stimă de sine, sigur pe el, cu încredere în propria lui valoare. “În plan psihologic înţelegem iubirea ca un ataşament securizat în relaţia părinte-copil. Părintele investeşte afecţiune şi timp în relaţia cu propriul copil, îi acceptă individualitatea şi răspunde prompt nevoilor sale. Copilul îşi va forma, astfel, în prima parte a vieţii, o bază de securitate absolut necesară pentru a se dezvolta armonios în plan intelectual (limbaj, gândire, memorie, etc.), social (sociabilitate, asertivitate, etc.) şi valoric (respectul faţă de ceilaţi, responsabilitate, spirit civic, toleranţă, etcResponsabilitate şi consecvenţă. O altă sarcină importantă a părinţilor este legată de „predarea” lecţiei responsabilităţii şi consecvenţei. Copilul învaţă, imitând comportamentul părinţilor, cum trebuie să-şi gestioneze agenda emoţională şi propriile acţiuni legate de mediul de creştere şi dezvoltare. Copilul trebuie învăţat de mic să-şi asume responsabilitatea pentru actiunile sale, să discearnă între bine şi rău, să înţeleagă de ce anumite fapte i-ar putea afecta pe ceilalţi şi în ce fel. Un părinte care va şti cum să-şi gestioneze emoţiile şi nevoile, care va adopta un comportament consecvent în relaţia părinte copil sau faţă de alte cerinţe ale existenţei va forma un copil independent care îşi va asuma eşecul într-o manieră adaptativă şi mai ales succesul în viaţa de adult. Puterea cuvintelor: Capacitatea de a comunica este cea mai importantă trăsătură a unui viitor adult de success .Cel mai frumos cadou pe care un părinte îl oferă copilului său îl reprezintă lecţia comunicării. Cuvintele transmit informaţii şi emoţii, motivează şi inspiră. Calea cea mai eficientă de a ne exprima personalitatea este prin comunicare. Prin cuvinte ne definim relaţia cu noi înşine (limbajul intern) şi relaţia cu ceilalţi (limbajul verbal şi expresiv). Capacitatea de a comunica este cea mai importantă trăsătură a unui viitor adult de success. Lecţia acceptării şi toleranţei, cheia relaţiilor autentice Copilul trebuie, de asemenea, învăţat să accepte că noi, oamenii, suntem diferiţi, că anumite situaţii nu trebuie judecate, dar în paralel cu a se asuma şi a cere celorlalţi să respecte acest lucru. Dacă copilul va învăţa valorile acceptării şi toleranţei va dezvolta relaţii autentice şi profunde atât cu propria individualitate (îşi va accepta imperfecţiunea şi iraţionalitatea specific umană), cât şi cu ceilalţi oameni (va tolera diferenţele individuale şi perspectivele diverse, ca semn al normalităţii). Lecţia gândirii raţionale va forma un adult cu o bună capacitate decizională Un copil care va fi învăţat să gândească singur, să fie critic, să perceapă în mod raţional realitatea şi ceea ce primeşte din mediu social şi cultural îşi va forma un sistem de valori autentic şi adaptat cerinţelor vieţii. În lipsa acestei lecţii, vom avea un adult influenţabil, uşor de manipulat, care va prelua fără discernământ tot ceea ce societatea oferă. Lecţia gândirii raţionale va forma în timp un adult cu capacitate decizională, care nu va fi copleşit de emoţii dezaptative în faţa provocărilor vieţii. Cei şapte ani de-acasă, despre care ne învăţau părinţii, au dispărut. Văd copii mici care sunt învăţaţi să fie răi, distructivi. Nici măcar nu te poţi atinge de ei, că nu ştiu ce e respectul. Cum salutam, cum trebuie să ne comportăm pe stradă, în vizite, la școală, în excursii, la spectacole, cum mâncăm, cum vorbim și ce vorbim,bineînțeles aceste deprinderi cel mai bine se memorează din exemplele părinților. Dacă am fi conștienți am înțelege că politețea ne inspiră să-i mulțumim pe alții, leagă prietenii durabile, ne ajută să facem o primă impresie memorabilă. Politețea este o disciplină a vieții care se învață și se respectă în fiecare zi. Un om politicos este remarcat cu ușurință, este apreciat și recomandat cu mare încredere. Nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere și politețea se pot învăţa, însă, cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine pentru constituirea zestrei educaţionale a copilului!

2304

Bibliografie adev.ro/nxs5s8 http://expertizapsihologicajudiciara.ro/ http://www.viata-libera.ro/reportaj/tag/cei%20sapte%20ani%20de%20acasa http://www.urbankid.ro/educatie/ce-inseamna-cei-sapte-ani-de-acasa-4943 http://viataingorj.ro http://ea.md/politetea-normalitate-sau-comportament-deosebit-inceputurile-celor-7-ani-de-acasa

2305

PRIMII EDUCATORI AI COPIILOR PROF. VASILE MARIANA, GRAD. 178 ED. CONSTANTIN STEFANA, GRAD. 178 Parintii sunt primii pedagogi cu care vine copilul in contact. Se pune intrebarea: cand ar trebui sa se pregateasca acestia pentru a reusi in educarea lui. Imi permit sa raspund ca totul incepe de timpuriu, dinainte de a veni pe lume puiul de om, cu a analiza temeinic ce si cum doresc sa devina viitorul adult, cu a studia si observa aspecte din societatea actuala, cu a elimina, pe cat posibil dorinta de a-i «programa» viitorul dupa bunul plac. Daca, in general, familiile isi inteleg rolul sau important, fundamental, il indeplinesc, manifesta grija si preocupare pentru copil, sunt insa si cazuri cand familia nu isi indeplineste atributiile sau, si mai rau, constituie un exemplu negativ in opera de formare si de instruire a copilului. Copiii invată inregistrand ceea ce vad la ceilalti, iar parintii reprezinta prima şi cea mai sigura sursa de informatii, primele modele pe care le urmeaza. De multe ori se intampla ca, ce isi planifica parintii sa nu se potriveasca cu ceea ce intampina in momentul cand, copilul pare ca nu reactioneaza la ceea ce adultul ii spune, il sfatuieste. Atunci este momentul sa ceara sfatul unui specialist sau daca copilul este integrat in gradinita, cadrelor didactice, respectiv educatoarelor. Din proprie experienta pot spune ca, dupa 20 de ani de munca la catedra, ultimii ani au fost cei mai dificili. M-am confruntat, atat cu copii cu un comportament dificil si greu de corectat, dar si cu parinti care nu inteleg sau nu vor sa inteleaga ceea ce se intampla cu copiii lor. Pe langa faptul ca, timpul dedicat copiilor este din ce in ce mai redus (o ora max doua ore pe zi si doar unul din parinti), acestia nici nu colaboreaza cu educatoarea pentru a afla motivul pentru care copilul se manifesta intrun anumit fel. Sunt studii intregi unde suntem invatati ce si cum sa ne comportam, noi parinti si cadre didactice (factori principali in educatia copilului), in momente de rascruce. Ce ne facem cand doar de o parte se vede interes si consecventa, iar de cealalta parte indiferenta ? Parintii ar trebui sa inteleaga faptul ca vor trai alaturi de copiii lor toata viata. Ei trebuie sa se ocupe in special de corectarea unor comportamente nepotrivite. Uneori par ca renunta, ca « depun armele », ca sunt neputinciosi. Acesti sunt primii care ar trebui sa invete sa-si tina in frau emotiile si nervii, nu copiii. Este prima regula pentru ca si cei mici sa invete, prin puterea exemplului, cum sa se descurce cu propriile emotii. Parintii trebuie sa-si inabuse impulsul de a pedepsi si sa nu-i arate mereu copilului ca este furios, reactionand agresiv, aceasta fiind o atitudine care nu face decat sa se intoarca impotriva celui care o foloseste. Sunt mici „siretlicuri” pe care ar trebui sa le folosim cu totii. Repetitia sau respectarea unei rutine este cheia educatiei, metoda care trebuie urmata fara abatere din primii ani de viata, de la felul in care invata sa se spele pe dinti, sa aiba grija de lucruri sau de animale. Rutina este importanta mai ales in ceea ce priveste respectarea si adoptarea unor comportamente de baza, dar este si „structura“ pe care se cladesc aspecte mult mai importante. Din nou, rabdarea este esentiala in ceea ce-l priveste pe adult. Copilul nu va intelege mai bine ca trebuie sa se spele pe dinti in fiecare zi, daca se va tipa la el. Important este ca aceste obisnuinte sa fie dezvoltate in timp, intr-un mod care sa-l atraga pe copil, chiar daca presupune ca parintele sa gaseasca o metoda prin care sa transforme rutina intr-o joaca, indiferent daca este vorba despre spalat pe dinti sau despre facut ordine in camera. Parintii trebuie sa incerce sa stabileasca o legatura cu copilul inainte de a incerca sa corecteze o problema. Nu trebuie sa uitam ca un copil are tendinta sa fie mult mai neascultator atunci cand se simte vinovat fata de parinte si cand simte ca a dezamagit. De aceea, parintele trebuie să-i arate copilului ca ii pasa de ceea ce simte si ca face eforturi sa-l inteleaga. Copiii obisnuiti sa petreaca in fiecare zi timp de calitate cu parintele, reusesc sa-si exprime mai bine emotiile. Nu exista "prea tarziu" cand un parinte vrea sa repare greselile pe care realizeaza ca le face in educarea copilului sau.

2306

Cei șapte ani de acasă- cum să devenim părinți ? prof. înv. preșc.Vasile Simona Relația dintre copil și părinte este esențială în primii șapte ani de viață a copilului și este definită ca fiind una de dependență, sensul acestei relații fiind acela de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenței. Pe măsură ce un copil dobândește abilități, părintele trebuie să poată și să știe să se retragă din demersul său protectiv și să îl ajute pe copil să și le consolideze. Apoi va avea nevoie doar să știe că părinții sunt în apropierea sa pentru a avea către cine să se îndrepte în cazul în care se va simți în nesiguranță. Pe parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună pe copil în situația de a experimenta și de a alege, dându-i ocazia să își cunoască limitele și competențele, să-și construiască un set de valori. Când vorbim de parentalitate, dar și de bune practici în asumarea ei, există câteva repere generale care trebuiesc urmărite și care se reflectează în dezvoltarea copilului, în forma de manifestare a acestuia, în obiceiurile pe care le are, în tipurile de interacțiuni în care intră, în modul în care copilul face față situațiilor problematice, în inițiativele pe care le are. Valorile unor relații parentale de calitate ar trebui să fie următoarele: Căldură și afecțiune; Limite clare și bine precizate; Răspuns imediat la nevoile copilului; Disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; Sancționare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile a copilului; Respect; Deschidere și comunicare; Recunoașterea calităților și a reușitelor; Confidențialitate și încredere reciprocă. Dacă analizăm relația dintre stilul părintesc și comportamentele sociale ale copilului, vom constata că relațiile mult prea permisive, fără limite și reguli, determină comportamente imprecise, agresive și imprevizibile din partea copiilor. Relațiile de autoritate pot fi cheia lipsei de inițiativă, de respect de sine și supunerii necondiționate din partea copilului. Prin atitudini superprotectoare sunt determinate comportamente pasive, dependente și lipsa de reacție la stimuli. Pentru reușita unei educații eficiente, în cei șapte ani de acasă, părinții ar putea ține seama de câteva aspecte ale comportării acestora față de copii, și anume: Tratați-i egal pe copii! Nu vă certați în fața copiilor! Unitate între părinți între cerințele educative! Descurajați răul care l-a biruit pe copil, dar nu copilul! Răbdare! Arătați iubire copiilor, dar o iubire corectă! Pedepse constructive și prudente! Fiți model moral pentru copii! Câștigați încrederea copilului! Educația copilului în familie este un demers care presupune un schimb de experiență, de valori și competență între adulții care îl susțin în demersul său de dezvoltare integrată. Una dintre competențele parentale importante pentru fiecare dintre noi este aceea de a putea observa progresele copilului nostru, reacțiile sale la stimulii pe care îi oferim și, nu în ultimul rând, deschiderea spre cunoaștere. Nu este neapărată nevoie să învățăm scalele de dezvoltare, este suficient să petrecem mult timp împreună cu copilul nostru și să-i recunoaștem unicitatea, personalitatea, nevoile. Statutul familiei ca prim educator al copilului reprezintă un factor important în stabilirea parteneriatului între grădiniță și familie. Familia reprezintă primul spațiu formativ pentru copil, reprezintă mediul sociocultural în care copilul s-a năascut, în care crește. De aceea este foarte important respctul pentru moștenirea culturală a fiecărei familii și valorificarea acesteia în spațiul în care copilul se află separat de copiii săi. Eforturile depuse de părinți și educatori trebuie să se bazeze pe un schimb bogat de informații, de experiențe și pe colaborare în asigurarea celor mai bune condiții de creștere și dezvoltare ale copiilor.

2307

Părinții au nevoie să regăsească un sprijin în grădiniță, să se simtă reponsabili și responsabilizați pentru a colabora cu educatorii și a participa la orice activități realizate împreună cu și pentru copii. Părinții trebuie să cunoască cine și cum îi poate sprijini în eforturile sale de îngrijire, creștere și educare a copilului. Bibliografie: Boca, Cristiana, să construim împreună cei 7 ani... de acasă, Educația 200+, București, 2008 Moisin, Anton, Arta educării copiilor și adolescenților în familie și școală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

2308

CEI 7 ANI DE-ACASĂ Prof. Vasilescu Sofia Clubul Copiilor Costeşti Orice om mare a fost copil. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă pe care părinții o oferă copiilor în primii ani de viață. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite copilului în primii ani de viață sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Construcția celor ,,7 ani de acasă” este un proces îndelungat, proces în care este nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi,de ce anume ne leagă,cine suntem ,,noi” și cine suntem fiecare dintre noi;Ce știm să facem și ce putem face fiecare , pentru a reuși să facem împreună. Pentru dezvoltarea copilului în primii și cei mai importanți ani de viață sunt necesare cateva concepte care fac parte din limbajul cotidian, pe care le folosim fără a bănui care este importanța lor. Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creștere , nici de dezvoltare este acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acțiunilor întreprinse de părinți , bunici sau comunitate,în vederea asigurării sănătății, nutriției,dezvoltării psiho-sociale și cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecție, alimentație, asistență medicală,dragoste și afecțiune, interacțiune și stimulare. Pentru înțelegerea atât a fiziologiei cât și a patologiei vârstei, acestea fiind complementare, este absolut necesară cunoașterea creșterii și dezvoltării copilului. Creșterea se referă la schimbările specifice de ordin fizic și creșterea în dimensiune. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe și mai detaliate. Este un proces continuu ordonat,în care copilul achizitionează deprinderi, dobandește cunoștințe, are comportamente adecvate, adaptabile si se autodefinește în raport cu sine si cu ceilalți. Dezvoltarea copilului este influențată de factorii ereditari și de mediu, unici în cazul fiecărui copil, aceștia influențând ritmul și calitatea . Notiunea de etapă de dezvoltare definește totalitatea trăsăturilor comune specifice unei anumite etape specifice pentru copiii de aceeași vârstă. O modalitate răspândită de clasificare a domeniilor de dezvoltare a copilului cuprinde: dezvoltarea fizică, dezvoltarea cognitivă și dezvoltarea psiho-socială. Aceste domenii de dezvoltare contribuie la concentrarea asupra unor elemente ale dezvoltării normale și sunt utilizate pentru a descrie evoluția copilului de-a lungul procesului de dezvoltare. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani.

2309

FAMILIA ŞI ROLUL EI ÎN VIAŢA COPIILOR Prof.înv.primar,Vasiloiu Doiniţa Şcoala GimnazialĂ “Emil Braescu”Magura „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Familia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18) Doctrina creştină, defineşte familia ca fiind o comunitate de viaţă şi de iubire. Ea este chemată săşi asume planul Lui Dumnezeu în condiţiile lumii noastre şi să-l realizeze. Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consaguinitate capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale. Ştiinţa sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Relaţiile de rudenie sunt legături de sânge care se înfiinţează fie prin căsătorie, fie prin descendenţă. ,,Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă ,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta) Familia, factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copii Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)

2310

Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială. Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală. În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este me-diul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. ,,Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt „copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua nunţii părinţilor, adică din clipa zămislirii. Bibliografie: Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro

2311

Prof. ROXANA VATAVU Liceul Pedagogic ”Nicolae Iorga” Botoșani Culegem ce semănăm! În articolul de față, mi-am propus să ating unele aspecte teoretice legate de educația în familie, din primii șapte ani de viață a unui individ. Familia este colectivitatea socială capabilă să-i asigure individului acea capacitate emoțională absolut necesară echilibrului psihic, să-i asigure încrederea de care el are nevoie pentru a rezolva cu succes problemele vieții. Funcțiile familiei apar ca funcții interne – cele biologice, cultural-educative, de asigurare a condițiilor materiale de viață, de creare a climatului afectiv, de unitate și solidaritate familială și ca funcții externe – cele de pregătire a integrării individului pe toate planurile vieții: profesional, moral, social. Îndeplinirea optimală a acestor funcții depinde de o serie de condiții intra și extra familiale, unele obiective, altele subiective. Cele obiective, concret-materiale, privesc tipul și forma legală a familiei, structura ei, baza economică, starea sănătății membrilor. Cele subiective sunt determinate atât de interrelațiile familiale, cât și de relațiile ei în exterior. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea omului, punându-și amprenta pe întreaga sa personalitate. Cea dintâi școală a omului a fost și rămâne familia; ea dă temelia pe care se clădește edificiul personalității, iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. Funcția educativă a familiei este pregătirea copilului pentru viață. Primele valori sociale sunt transmise de familie; înainte de a beneficia de educația instituționalizată, copilul învață în familie o serie de lucruri pe care școala le consideră cunoscute la începerea procesului de educație. Chiar și după școlarizare, familia continuă procesul de formare sub toate aspectele lui. Căile procesului formativ ce se desfășoară în cadrul familiei nu sunt altele decât cele ce stau la baza procesului educațional în general, dar ele sunt particularizate la specificul educației în familie, specific ce are următoarele trăsături de bază: Educația în familie începe prin realizarea scopului de ansamblu al educației; ea constituie temelia peste care se vor suprapune celelalte influențe educative. Educația în familie are un caracter spontan, neorganizat și este deseori inconștientă și nefinalizată. Influența formativă a familiei este permanentă și se exercită în cadrul acțiunilor de viață curente, fiind astfel strâns legată de ea. Această influență este foarte puternică, deoarece se bazează pe afectivitatea naturală ce leagă copilul de părinte. Exercitându-se asupra individului în formare, la o vârstă când ele prezintă, fizic și psihic, cea mai mare plasticitate, lasă amprente puternice în personalitatea individului. Atâta timp cât familia constituie unul din elementele de bază a societății, educația în familie este și va rămâne un fenomen social permanent. Căile și mijloacele de realizare de educației la nivelul familiei pot fi descrise, după cum urmează: Calea participării directe: trăind împreună cu copiii, părinții îi pregătesc progresiv pentru viață, făcându-i părtași la ea, obișnuindu-i să se descurce într-o viață complexă. Calea muncii: constă în folosirea unor activități prin care copilul se formează pentru a fi util colectivității. În familie copilul învață să iubească munca, să găsească satisfacție în ea, să se adapteze ei, să aprecieze și să respecte valorile materiale și morale. Calea exemplului: comportamentul social al copilului este determinat de relațiile sociale care domnesc în sânul familiei. Membrii ei sunt răspunzători de valorile morale pe care educația în familie le transmite copilului. Calea autorității, bazată pe cunoașterea copilului: formarea anumitor obișnuințe sociale, a anumitor deprinderi de comportare presupune intervenția fermă a părinților, care favorizează, declanșează și obligă copilul să efectueze anumite acțiuni sau, dimpotrivă, le frânează. A crește și a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu înseamnă că ea nu impune și rațiune, bazată pe cunoștințe precise.

2312

Ca și o plantă, copilul crește foarte diferit: în funcție de hrană, de lumină, de ambianță favorabilă sau defavorabilă a mediului familial. Această ambianță, acest climat poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal și răspunderea o purtăm noi, părinții lui. Bibliografie: 1. Psihologie generală, Andrei Cosmovici, Editura Polirom, Iași, 1996 2. Educația în familie, Emilia Bătrânu, Editura Politică, București, 1980 3. Copilul de la 3 la 6 ani, Anne Bacus, Editura Teora, București, 1998 4. Tratat de pedagogie școlară, Ioan Nicola, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

2313

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. VÂRVONI MARINELA LICEUL TEHNOLOGIC “DECEBAL” CARANSEBEȘ “ Suprema pedagogie este casa părintească.” Fiodor M. Dovstoievski. Dacă aș căuta o interpretare a cestei afirmații, aș spune că tot ceea ce nu avem din naștere,de la natură, ne este dat prin educația ce vine de la familie. Un alt mare filozof,Confucius,vorbind despre educație,spunea că “ Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”. Care sunt insă inceputurile educației? Am răspunde cu toții: “ Cei șapte ani de acasă”. Auzim fregvent această expresie și despre cât de importanți sunt acești ani pentru viitorul unui copil. Ajungând părinți, simțim responsabilitatea acesteia asupra nostră si a copiilor noștrii implicit. Dar se reduce oare educația doar la acești șapte ani? De ce îi numim așa? Cine modelează copilul ? Despre ce educăm copilul în cei șapte ani? Depășirea acestora se finalizeaza oare cu un examen de bună purtare si atăt? “A fi copil cuminte”este oare singurul scop al educației?....și câte alte întrebări nu se năpustesc asupra noastră atunci când incercăm să deslușim tainele acestei sintagme. În căutarea răspunsurilor aș spune că suntem convinși cu toții că educația nu se face in șapte,zece,douăzeci de ani, ci atîta timp cît trăim. Înainte de toate,noi ca părinți, învățăm cum să ne creștem copiii și despre cee important și necesar pentru ei. De ce îi numim așa? Pentru că acești ani sunt petrecuți în special cu familia și cei apropiați,ei având cea mai mare influență asupra transformării copilului. Acești ani reprezintă o “culme a achizițiilor” deoarece, la această vîrstă,copilul are o capacitate foarte mare de acumulare a informațiilor. În ceea ce privește “copilul cuminte” ca scop final al celor șapte ani de acasă, se întâmplă des să rezumăm acești ani la atitudinea sau comportamentul unui copil ce oglindesc doar norme și reguli de comportament în special. Cei șapte ani de acasă definesc însă un întreg bagaj de cunoștințe, deprinderi, atitudini, fără a generaliza insă, pentru că acestea nu înseamnă peste tot același lucru, fapt influențat atât de societate cât și de standardele subiective ale fiecărui părinte. Personal, cred că cele mai importante lecții in timpul celor șapte ani de acasă sunt acelea despre dragoste necondiționată, bunătate,empatie, răbdare, respect, autocontrol, bună cuviință, optimism,curaj,incredere in forțe proprii,voință și dorința de a descoperii lumea,transmise in mod constant,nu ocazional si, cel mai important, prin exemplul propriu. Copiii devin astfel o prelungire a noastră,iar succesul sau eșecul in adolescență sau maturitate ne face responsabili ,fie ca ne asumăm sau nu această responsabilitate. Cei șapte ani de acasă sunt nimic altceva decât primul pas in drumul spre o maturitate frumoasă, spre ați definii caracterul, pentru că:“Învățătura iti dă lumina dar nu te înalți decât prin caracter” Ovid Densușianu

2314

Cei sapte ani de acasa! Profesor inv. Prescolar VENTRI CAMELIA G.P. N. TOMSANI-DAMBOVITA Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care îi vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care îi se spun. Expresia ``Cei 7 ani de acasa`` este cunoscută tuturor. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârşire, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă. Ca părinte, cu siguranţă nu îţi doreşti un copil despre care s-ar putea face o asemenea afirmaţie şi de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului. Din păcate, cei mici vor fi tentaţi spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta atunci când le spun ce să facă şi ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă ambalajul la coş. Atunci când îi spui copilului că nu are voie să facă un lucru nu faci altceva decât să îi stârneşti curiozitatea cu privire la ce se întâmplă dacă face acel lucru interzis. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecinţele acţiunilor lui. „Dacă pui mâna pe uşa de la cuptorul aragazului te frigi şi faci buba şi vei avea nevoie de medicamente ca să te faci bine.” Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, ţipetele şi urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenţia asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat, atunci când vrea să doarmă, de exemplu. Explică-i că dacă îi nemulţumeşte ceva ţipetele şi crizele de nervi nu îi vor ajuta să obţină nimic, din contră. Descoperă ce îi nemulţumeşte şi căutaţi împreună soluţii. Pentru a prevenii astfel de crize pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face astfel în public. Toţi copiii îşi iubesc părinţii, sunt dependenţii emoţional de ei, dar nu toţi părinţii îşi iubesc copii. Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii 7 ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei o dată cu integrarea în societate. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţăminte pe care să le considerăm necesare şi care îi vor ajuta să devină un om respectuos şi demn de respect la rândul său. Iubeşte-ţi copilul necondiţionat şi arată-i asta zilnic. Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre-săruturi pe frunte, obraji, îmbrăţişări etc. Nu abuza în nici un fel de copil, fizic, emoţional, verbal etc., evită educaţia cu „palmă la fund” şi concentrează-te pe disciplinarea pozitivă. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Copilul imita ceea ce vede şi aude în jurul lui. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău. Fii un părinte implicat şi devotat, iar „cei 7 ani de acasă” vor oglindii efortul şi calitatea timpului petrecut cu el.

2315

Cei șapte ani de-acasă Întocmit, prof. înv. primar Veres Monika Expresia ”cei șapte ani de-acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește în bună măsură viitorul adult. Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg ”de la sine”, există factori care pot influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții își petrec din ce în ce mai puțin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuțiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depășește sfera familiei și intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieții lui, dar și a părinților. La începerea grădiniței are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conținutului activităților și reperelor orare, ci și privind mediul în care își desfășoară aceste activități. Este important ca părinții să cunoască programul copiilor de la grădiniță, pentru a putea adapta activitățile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerență și unitate între demersul educativ al grădiniței și cel al familiei. Lipsa de informație, de comunicare între educatoare și părinți poate conduce la situații în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obținere de performanțe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinți, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniței. Pentru ca părinții să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activități se vor desfășura la grădiniță, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi, deprinderi și cunoștințe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informații despre cum decurge o zi la grădiniță, cum sunt organizate activitățile, cum este organizat spațiul etc. În acest demers se poate implica și educatoarea, prin afișarea programului săptămânal și inițierea părinților în citirea acestuia. Comunicarea dintre părinți și copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniță, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înțelege, este nevoie ca părinții să-i ajute pe copii să-și exprime emoțiile fără teamă. În situația în care nu i se oferă atenție, începe să bombardeze cu păreri puternice și afirmații emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Foarte importante sunt și activitățile complementare celor de la grădiniță, desfășurate cu copilul în contexte diferite de viață. Pentru a le fi mai ușor, părinții pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea și alegerea unor activități care să fie potrivite vârstei copilului și care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învățat la grădiniță. Activitățile propuse copiilor țin de imaginația, inspirația și priceperea fiecărui părinte, precum și de interesele și particularitățile copiilor. Părinții trebuie să le pună la dispoziție materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spațiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spații, să interacționeze cu adulți și copii și, nu în ultimul rând, să ofere din propriul lor comportament modele de urmat.

2316

FAMILIA ȘI IMPORTANȚA CELOR 7ANI DE ACASĂ Prof. Inv. Primar Veronica Bucicoiu Lic. Tehnologic ,,Matei Basarab” Mânăstirea

„Lumea mică a copilului e o părticică din UNIVERS”, „de aici începe el ca om” Maria Montessori considera că în copil se manifestă şi se dezvoltă „energii interioare” prin care copilul formează omul, adică „toată munca de formare o face copilul însuşi”. Dar el n-ar putea construi omul fără ajutorul mediului şi al adultului însuşi. Însă, pentru că mediul, chiar şi cel natural, este oferit şi îngrijit de adulţi, putem spune că copilul se formează şi se educă prin relaţia şi acţiunea comună adult copil, mijlocită de mediul educativ. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citeasca şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi, ele sunt percepute mai totdeauna de inconştientul care le emite apoi conştientului în situaţii similare de viaţă cu cele în care au fost date.Felul în care un copil percepe şi stochează în inconştient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni),contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conţine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte(două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive didactice şi terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii şi redate textual deşi majoritatea sunt percepute ca senzaţii. Terapeuţii sunt intens preocupaţi de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihică de mai tarziu.” Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igienă - curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât pozitive, cât şi negative - bune maniere şi comportament - limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topica ori dezacord dintre părţile de vorbire) - modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvenţa în realizarea unei sarcini - concentrare a atenţiei - perseverenţa în realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: - spiritul de competiţie - altruismul

2317

- cooperarea - atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini Iar altele influenţează dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gânditi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de către ceilalţi. ,,Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie” (Eugen Heroveanu)

2318

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. înv. primar VERONICA LACUREZEANU Şcoala gimnazială „A. S. Puşkin” Brăila ”Copilul care nu a fost disciplinat în familie va fi disciplinat de societate şi nu întotdeauna cu dragoste şi corectitudine” (Adele Faber) Expresia „cei şapte ani de acasă” şi-a pierdut dimensiunea strict temporală, rămânându-i doar simbolistica socială: ansamblu de principii comportamentale de bază învăţate în familie, în primii ani de viaţă. Spun lucrul acesta deoarece un copil începe să frecventeze grădiniţa de la o vârstă foarte fragedă, iar la şcoală intră când nici nu împlineşte 6 ani. De la naştere şi până la prima formă de învăţământ grădiniţa, familia acţionează cel mai mult asupra educaţiei copilului, împreună cu mici influenţe ale societăţii - grupuri de copii în activităţile de joc, acţiunile oamenilor mari. În familie învaţă primele comportamente sociale, prin imitaţie şi prin interacţiune. Frecventând grădiniţa, copilul cunoaşte lumea regulilor, a normelor şi a valorilor morale. Odată cu intrarea în şcoală, copilul are un nou statut. Ajutat de învăţătoare, precum şi de interesul manifestat de către părinţi, el îşi însuşeşte treptat rolurile ce-i revin. De obicei un elev posedă un set de reguli pentru şcoală, unul pentru acasă şi unul pentru grupul de prieteni din care face parte. Ciocnirea dintre acestea poate genera comportamente negative dacă învăţătorul nu observă la timp acest lucru şi nu ia măsuri adecvate. Toate tulburările de comportament ale micului şcolar pot fi îndreptate dacă între şcoală şi familie există o legătură normală, obiectivă. Atunci când cadrul didactic semnalează nişte neajunsuri, iar părintele le respinge, vine cu tot felul de argumente sau are o altă părere despre comportamentul propriului copil, căile de soluţionare sunt anevoioase şi, adesea, sortite eşecului. De aceea, o componentă extrem de importantă a activităţii mele a reprezentat-o activitatea cu părinţii. Nu este simplu să lucrăm cu părinţii, dar este necesar şi extrem de eficient, mai ales când este vorba despre conduita copiilor! Relaţia cu părinţii mi-am construit-o pe adevăr, bun-simţ şi profesionalism şi nicidecum pe duplicitate ori linguşiri. Le-am transmis atât informaţii pozitive, cât şi negative cu privire la comportamentul copiilor lor, prezentându-le însă într-o serie ce debuta cu cele pozitive şi se încheia cu măsuri clare de remediere a celor negative. Colaborarea dintre şcoală şi familie a presupus nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de copil, ci şi consilierea părinţilor asupra problemelor pe care le comportă acţiunea educativă, înarmarea lor cu tehnica folosirii metodelor şi a mijloacelor de cunoaştere şi de educare a copiilor. Activităţile extraşcolare s-au bucurat de atenţia şi participarea elevilor şi a părinţilor, fiind considerate ca parte componentă a „timpului de învăţat”, utilizat însă într-un mod specific, distinct faţă de partea de timp destinat progresului şcolar. Folosind un limbaj simplu, direct, adaptat fiecărui părinte, am precizat faptul că fiecare copil este unic şi valoros; că fiecare are puncte tari şi puncte slabe; că fiecare elev poate să înveţe cum să-şi controleze singur comportamentul, astfel încât să nu mai fie nevoit să se bazeze pe disciplinarea venită din partea altora; la şcoală formăm o a doua familie şi trebuie să ne asumăm răspunderea unul pentru celălalt. Activitatea educativă are în vedere un ansamblu foarte cuprinzător şi variat de obiective cognitive, afective, atitudinale şi practice şi permite elevilor să se descătuşeze, să se asculte unii pe alţii, să respecte părerea celorlalţi, să aprecieze corect, sincer, nepărtinitor, punctual anumite fapte, să respingă păreri dacă nu le recunosc aducând contraargumente, să primească criticile fără a rămâne afectaţi sau etichetaţi. I-am încurajat pentru ca impulsul de a se purta bine să pornească din interior, să devină aptitudine de autocontrol şi de autodisciplină. În timpul activităţii educative, am şansa să descopăr cum sunt copiii cu adevărat, nu cum îşi doresc părinţii, de aceea sunt consecventă în ceea ce le cer copiilor şi în ceea ce aştept de la ei. Pe cât posibil, ar trebui să existe consecvenţă între casă şi şcoală, în ceea ce priveşte aşteptările pe care le au atât părinţii, cât şi învăţătoarea. Atunci când apar diferenţe, să i se explice elevului motivele acestora, astfel încât să înţeleagă şi să fie în stare să se adapteze.

2319

Astăzi, codul bunelor maniere nu mai poate fi o listă plictisitoare de norme ciudate, ci o etică a concretului. Valorile pe care dorim să i le transmitem trebuie să fie comunicate şi prin exemplul nostru. Trebuie condusă personalitatea elevului către autoeducaţie, pentru ca acesta să reuşească, cu timpul, să-şi pună sub control propria sa devenire, să-şi formeze capacităţile de discernământ. Ideea este de a construi competenţe sociale: a-i învăţa pe copii să se comporte în mod inteligent pentru a se înţelege cu aproapele în cele mai dificile cazuri, pentru a şti să gestioneze şi să distingă situaţiile şi pentru a înţelege punctele de vedere ale altora. Nu este vorba de bune maniere, ci de bună educaţie: ceva mult mai profund, care depăşeşte respectarea normelor. Politeţea este un comportament superficial, se referă doar la modurile de comportament. Amabilitatea, felul nostru de a ne comporta vorbeşte despre noi! Momentul de bilanţ, la sfârşitul fiecărui an şcolar, mă determină să rememorez doar episoadele de împlinire. Perioadele mai grele, mai încurcate, n-au reprezentat decât o atenţionare asupra drumului pe care trebuia să-l aleg pentru reuşită în educarea copiilor. Bibliografie: Adele, Faber; Elaine, Mazlish; Lisa, Nyberg; Rosalyn, Anstine, Templeton – Comunicarea eficientă cu copiii. Acasă şi la şcoală, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2013

2320

Importanţa celor “7 ani de acasã” Prof.înv.primar: Vesa Titiana-Laura Şcoala Gim.Nr 1. Bunteşti-Jud.Bihor De multe ori când întâlnim un om căruia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre acel om cã nu are cei 7 ani de acasă. Atunci când afirmãm că un copil are cei 7 ani de acasă ne duce gândul, vrem nu vrem, la un copil bine crescut, care ştie să salute lumea , să folosească cuvintele magice , care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Când subiectul abordat se referã la cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Parerea mea , si acum ma refer la calitatea de parinte nu la cea de dascãl, este aceea cã părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. În zadar îi atragem atenţia că nu a folosit cuvintele magice în societate dacă în sânul familiei nu aude niciodată aceste cuvinte. Consider cã normele de conduitã se învaţã din familie. Şcoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sã confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Ca si consolidare si formare a unui comportament asteptat pornesc de la ideea că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea felului cum să se comporte cu persoanele din jur, de aceea e bine sa introducem ca dascãli activităţi care să pună bazele unui comportament adecvat. Activitãţile pot avea ca scop principal promovarea unui dialog şi a unei comunicări între copiii din şcoalã şi a unui comportament civilizat si aici dau exemple de activitãţi cum ar fi în cadrul orelor de Limba si literatura românã şi aici amintesc poveşti din care sã desprindã norme de conduitã în societate, Educaţie civica, Religie, Muzicã şi mişcare ( cântece din care sã reiasã bunele maniere). Printre principalele norme de conduita care compun “cei şapte ani de acasa “ai unui copil „bine crescut” întâlnim: Salutul. Comportamentul pozitiv în public. Comportamentul pozitiv cu prietenii. Înţelegerea normelor sociale. Bunele maniere la masă Recunoaşterea greşelilor Tact şi toleranţă Cei care nu şi-au însuşit de mici un comportament adecvat vârstei, nu au venit de acasã cu “cei şapte ani” vor fi respinşi de colegi, vor deveni răi şi se vor afla în permanent conflict cu cei din jurul lor. Pentru a nu face parte dintre aceştia, noi, dascãlii avem datoria sã-i învăţăm să se poarte civilizat, fapt ce reprezintă o carte de vizită cu care vor deschide mai uşor uşile spre viitor. Bibliografie: http://www.desprecopii.com http://www.parinti.com

2321

În cǎutarea copilǎriei Prof. Inv. primar Vida Daniela Şcoala gimnazialǎ nr. 25 Braşov Devenirea ca om, ca individ în cadrul unei societǎţi este foarte importantǎ pentru copil, fiind un proces continuu, în cadrul cǎruia familia, mediul, instituţiile educaţionale, ereditatea şi societatea prin modelele şi experienţele cu care îl întâmpinǎ, converg şi se completeazǎ. Însǎ, la primul contact cu toate celelalte, copilul, încǎ de la naşterea sa, este privit ca rezultat al familiei din care provine, în care a fost crescut şi unde a învǎţat primele cuvinte, norme, reguli de conduitǎ. Deşi educaţia tradiţionalǎ punea mare accent pe ,,cei 7 ani de acasǎ”, în epoca modernǎ putem spune cǎ acest termen, în sensul lui de bazǎ, a cam dispǎrut. Copiii sunt lǎsaţi de la vârste foarte fragede (6 luni sau un an) în grija unor bone, bunici sau creşe. Cei mai norocoşi vor fi duşi la creşǎ sau grǎdiniţǎ abia la 2 ani, dar şi atunci, programul prelungit, de 8-10 ore, îi ţine în mare parte a zilei despǎrţiţi de pǎrinţi. Odatǎ ajunşi acasǎ, dupǎ o zi extenuantǎ la serviciu, pǎrinţii simt nevoia sǎ se relaxeze la un film, o emisiune TV sau sǎ facǎ unele treburi casnice. Astfel, copilul, deşi este în acceaşi casǎ cu pǎrinţii sǎi, deseori este abandonat în seama celor mai ieftine şi la îndemânǎ ,,bone”: tableta, telefonul sau televizorul. Cum mai putem vorbi, în aceste cazuri, despre cei 7 ani de acasǎ? Cât de apropiatǎ şi strânsǎ mai este relaţia pǎrinte copil? Plin de remuşcǎri faţǎ de lipsa timpului petrecut împreunǎ, pǎrinţii încearcǎ sǎ îşi explice absenţa şi lipsa de implicare prin argumentul cǎ muncesc sǎ aibǎ copiii tot ce-şi doresc, sǎ nu le lipseascǎ nimic, aşa cum le-a lipsit lor în copilǎrie. Copiii învaţǎ, cu sufletul greu şi lacrimi în ochi, sǎ-şi doreascǎ lucruri, obiecte fǎrǎ suflet, care înlocuiesc prezenţa caldǎ a pǎrinţilor. Astfel, când aceştia intrǎ seara pe uşǎ epuizaţi, copiii ajung sǎ se bucure mai mult de cadourile din geanta lor. Creştem astfel, copiii sensibili emoţional, care vor cǎuta afecţiune şi sprijin în altǎ parte, se vor manifesta în moduri pe care nu le înţelegem, iar legǎturile din cadrul familiei vor fi rupte sau foarte fragile. În experienţa mea de cadru didactic, am auzit deseori pǎrinţi spunând: ,,Nu-l dau încǎ la şcoalǎ, îi mai las timp de copilǎrit.” sau ,,De ce sǎ-i fur copilǎria, sǎ mai stea un an la grǎdiniţǎ!”. Şi ma întreb aproape de fiecare datǎ ,,De când copilǎrie = tabletǎ şi desene animate?”. Ce câştigǎm noi ca societate sau fiecare familie în parte? Unde sunt pǎrinţii care când ies în parcuri cu copiii lor îşi închid telefoanele şi tabletele şi încearcǎ sǎ se conecteze la jocuri, la nevoia de apropiere, de încurajare şi sprijin pe care aceştia le au? În concluzie, cred cǎ noi, adulţii, ar trebui sǎ devenim mai conştienţi de faptul cǎ încǎ de mici, copiii noştri au nevoie de multǎ atenţie, rǎbdare şi…timp din partea familiei. Acceptarea ca individ, disciplinarea pozitivǎ, dragostea şi încrederea conduc la echilibru psihic şi emoţional, comportamental, la dezvoltarea copilului şi, în viitor, la împlinirea sa ca individ.

2322

Părinții –parteneri în educaţie Prof.Vidrașcu Marilena Șc.Gimn.,,N.Romanescu,, Grădinița ,,Floare de colț,,Craiova “Acceptă copiii așa cum acceptăm copacii - cu recunoștință, fiindcă sunt o binecuvântare - dar să nu ai așteptări sau dorințe. Nu te aștepta ca un copac să se schimbe, il iubești așa cum este.” Isabel Allende Copilaria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa unui individ prin consecinţele durabile pe care le are asupra dezvoltării ulterioare a acestuia. Ultimii douăzeci de ani au adunat numeroase dovezi în acest sens şi au determinat schimbări majore asupra modului în care este privită această perioadă şi, mai ales, asupra practicilor de îngrijire şi educaţie a copilului. In condiţiile în care internetul, televizorul, presa, radioul promovează false modele şi valori, violenţa, imoralitatea ş.a., devenind "educatorii" vremurilor de astăzi, creşterea şi educarea copiilor depind fundamental de prezenţa şi exemplul părinţilor. "Familia, fie în forma ei veche patriarhală, fie în forma ei nucleică actuală, nu încetează să fie cadrul optim al dezvoltării normale a copiilor. Încercarea de înlăturare a ei şi transferarea lucrării de creştere a copiilor către alţi factori s-au dovedit un eşec. După cum s-a dovedit, caracterul copiilor nu se formează atât prin sfaturi, cât prin viaţa şi exemplul părinţilor, dar şi, în general, al anturajului lor. Copiii, ca receptori sensibili ai comportamentului celor mari, suferă automat influenţele lor. La aceasta contribuie şi tendinţa lor de a-i imita pe cei mari şi în special pe părinţi. Legătura aceasta cu părinţii, care este mai intensă la vârsta copilăriei, nu încetează de-a fi importantă nici mai târziu. Din studii care s-au făcut asupra unor copii aflaţi înaintea vârstei pubertăţii şi la pubertate, s-a constatat că majoritatea zdrobitoare consideră mustrările făcute de părinţii lor mai importante decât cele primite din partea profesorilor sau a celor mai buni prieteni. Acest lucru mărturiseşte legătura pe care o menţin de obicei copiii cu părinţii lor chiar şi când vin în contact cu cercuri mai largi ale societăţii şi îşi creează relaţii sociale mai extinse. De altfel, este cunoscut că tendinţa copiilor de a se identifica cu părinţii lor se menţine chiar şi când îşi formează propriile familii. Îndeosebi, legătura armonioasă a părinţilor constituie cea mai bună premisă pentru dezvoltarea morală şi spirituală a copiilor. Din contră, lipsa armoniei în relaţiile părinţilor influenţează negativ întreaga viaţă a copiilor", explică teologul Georgios Mantzaridis. O resursa si un sprijin permanent în educarea si dezvoltarea copiilor o constituie implicarea familiei, părinţilor ca parteneri în educaţie. Părinţii sunt încurajaţi să ia parte la planificarea şi derularea programelor educative pentru copiii de vârste mici, ceea ce implică o responsabilizare şi o eficienţă sporită.În zonele urbane nivelul de ocupare a populaţiei a crescut; părinţii nu au suficient timp să-şi supravegheze copilul în familie, pe când în zonele rurale natura ocupaţiilor, în special cele legate de agricultură, oferă,aparent, mai mult timp părinţilor pentru supravegherea copilului în familie. De asemenea, modelul familiei lărgite (părinţi, copii şi bunici), care este conservat îndeosebi în zonele rurale, este în favoarea educării copilului în familie în această perioadă a vârstelor mici. Parteneriatele încheiate cu familia, în special cele încheiate în cadrul unităţilor educaţionale în care activăm ca şi cadre didactice, vizează dezvoltarea şi implementarea unor programe de formare pentru părinţi, inclusiv formare pentru creşterea implicării taţilor. De asemenea, formarea trebuie să garanteze faptul că părinţii vor deveni mai sensibili la problemele sociale şi psihologice. Astfel, părinţii au posibilitatea să-şi cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viaţa de grup, pot înţelege mai bine rolul lor educativ. "Mare parte dintre lucrurile care alcătuiesc viaţa sunt bune şi tot ele sunt cele mai puternice. Însă există şi lucruri rele, pe care greşeşti dacă încerci să i le ascunzi copilului tău. Important este nu să il fereşti de realitate, ci să îl inveţi că binele va triumfa întotdeauna în faţa răului" Walt Disney Printre obiectivele pe care tind să le atingă acest gen de parteneriate în dezvoltarea copilului de vârstă timpurie amintim: înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării grădiniţă - şcoală –

2323

familie; creşterea gradului de implicare a părinţilor în toate activităţile şcolare şi extraşcolare; schimbarea mentalităţii neadecvate a unorpărinţi faţă de grădiniţă / şcoală; cunoaşterea de către părinţi aposibilităţilor şi nevoilor psiho-fizice ale copiilor; învăţareaunor deprinderi şi cadre-didactice. Datorita acestor parteneriate se stabilesc relatii mai apropiate şi mai deschise între educatoare şi părinti , iar părinţii,cunoscâdu-se mai bine între ei, pot colabora mai uşor în luarea unor decizii importante pentru grădiniţă. Prin urmare, accesul părinţilor, familiilor, tutorilor, al persoanelor care au în îngrijire copii şi al copiilor înşişi la o gamă completă de informaţii, servicii este o prioritate, parteneriatele încheiate cu familia fiind menite să sprijine educaţia copiilor de vârstă timpurie. Rolul acestor instituţii este de a crea viitori cetăţeni, iar acest lucru nu este suficient a se învăţa doar în cadrul activităţilor de educaţie pentru societate. De aceea, este nevoie de participarea la activităţi extracurriculare, la viaţa comunităţii. Astfel, procesul educaţional început în familie,apoi grădiniţă se extinde şi asupra comunităţii. Copilul are posibilitatea să recunoască problemele acesteia, să fie mult mai atent la ce se petrece în jurul lui, să caute să rezolve probleme, să-şi dezvolte spiritul de iniţiativă. Educaţia este contiună. Ea începe din primele momente ale vieţii şi se încheie odată cu ea.Fiecare copil este unic, iar educaţia trebuie să ţină cont de particularităţile individuale ale fiecărui copil. Rolul educatoarei este extrem de mare în acest sens.Educatoarea este persoana care trebuie să ofere ocazii de dezvoltare fiecărui copil în parte, pentru că grădiniţa este locul unde are loc procesul de dezvoltare a personalităţii ca parte componentă a educaţiei timpurii. De aceea, formarea continuă a cadrelor didactice, a asistenţilor sociali şi a altor categorii de personal de îngrijire care, prin activitatea lor, trebuie să colaboreze cu părinţii-parteneri egali- în domeniul educaţiei şi îngrijirii copilului, este una dintre componentele psihopedagogice esenţiale în atingerea scopului propus.

Bibliografie: 1 . Şovar.R.-Educaţia timpurie a copiilor de la 0 la 6 ani-Ministerul Educaţiei si Învăţământului şi Reprezentanţa UNICEF în Romania,- 1998. 2 . Şchiopu Ursula-Psihologia copilului-E.D.P.1987 3. Tomşa Gh.-Psihopedagogia preşcolara şi şcolară-Bucureşti 2005 4. Vraşmaşu Ecaterina-Educaţia timpurie a copiilor –Editura Polirom 2002 5. Curriculum pentru educaţia timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani-M.E.C.T. -2008

2324

Cei sapte ani de acasă! Un copil fericit este idealul parintilor Prof. înv. primar Vieru Elena Georgeta Şcoala Gimnazială “Elena Doamna”, loc.Cuza Vodă, jud. Galaţi Educaţia este cea care face diferenţa între oameni. Acordată de la o vârstă timpurie, devine o necesitate pe parcursul acelei vieţi. Nu neg faptul că fiecare copil are ritmul său personal de evoluţie. Astfel, unii copii la sapte ani sunt un exemplu de comportament, alţii mai puţin. Nu trebuie să comparăm caracterele micuţilor de sapte ani. Un copil bine-crescut, cu educaţie din familie , este acel copil care: -Foloseşte un limbaj politicos, -Are un comportament corect în public, -Salută şi răspunde la salut, -Respectă atât partenerii de joc cât şi regulile jocului, lucru care îl pregăteşte pentru corectitudine în viaţă. Prin imitaţia părinţilor,copilul înţelege ceea ce se cuvine a se face şi ce nu în societate. Puterea exemplului este definitorie la această vârstă. Copilul îşi alege un model de persoană care îi este în preajmă şi va încerca să îl imite din toate punctele de de vedere. De aceea este deosebit de important să avem grijă, ca părinţi, ce exemple de persoane se găsesc lângă copilul nostru pentru a evita eventualele probleme de comportament apărute la copil. O monitorizare atentă asupra acestui aspect ne scuteşte de efortul pe care va trebui să îl depunem în a repara obiceiuri prost însuşite de copil. Ca părinţi trebuie să îi învăţăm pe micuţi că este important să recunoaştem atunci când greşim. Acest lucru nu este o dovadă de slăbicine a comportamentului nostru, ci, din contră , sinceritatea şi exprimarea regretului sunt semne de respect şi demnitate. Toleranţa faţă de persoanele din jurul nostru este un aspect care trebuie înţeles de copii. Cu cât învaţă mai devreme acest lucru, cu atât le va fi mai uşor să accepte faptul că suntem diferiţi, dar acest lucru nu trebuie să fie o piedică în calea comunicării, a învăţării unora de la ceilalţi. Un copil care înţelege acest aspect nu va râde de defectul fizic, psihic sau de slăbiciunea celui de lângă el. Copilul va învăţa de la părinţi diferenţa între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte şi supără persoane.Va şti să îl evite pe cel din urmă. Toate aceste aspecte legate de comportamentul micuţilor sunt rezultate obţinute cu mult tact, efort fizic şi intelectual.Motivaţia că vom avea un copil care va şti să se bucure din plin de tot ceea ce viaţa îi oferă ne mulţumeşte ca părinţi şi merită efortul. Copilul trebuie să ştie că fiecare acţiune a lui are o urmare, o consecinţă. Este la vârsta la care trebuie îndrumat pas cu pas. Felul în care este ascultat, sfătuit în familie îl va învăţa cum să acţioneze mai târziu. Trebuie să ştim, ca părinţi, că un copil independentva fi un copil responsabil, capabil să facă alegerea potrivită pentru el.Reversul este o persoană temătoare, nesigură pentru că nu îşi cunoaşte adevărata valoare, îi lipseşte încrederea în a duce un lucru la bun sfârşit cu ajutorul forţelor proprii. Din prea multă dragoste şi atenţie pentru copii putem ajunge în această situaţie de care suntem răspunzători noi, părinţii. Un copil înţeles este un copil fericit. Nu trebuie decît să îl ascultăm, să îl îndrumăm cu atenţie , dar mai ales să ştim când să îi acordăm libertatea de a face singur lucruri în siguranţă. Fericirea copilului este cea mai bună investiţie a părintelui pentru acesta.

2325

MĂIESTRIA DE A FI PĂRINTE ÎN EDUCAŢIA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.inv.preşc. Vîlcea Vasilica Prof.inv.preşc. Glogoveanu Ana Felix Grădiniţa Tudor Vladimirescu, Craiova „Eu sunt copilul. Tu ţii în mână destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume. ” Child`s Appeal

Educaţia este un proces complex şi nobil de modelare a fiinţei umane. În actul său sunt antrenaţi mai mulţi factori: familia - şcoala – comunitatea. Legislaţiile şi proiectele de reformă educativă ale anilor 90 au definit în majoritatea ţărilor Uniunii Europene, noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaţionale, prin implicarea părinţilor la gestiunea actului educaţional ce se află în centrul legislaţiilor actuale nu numai cu rol informaţional şi consultativ, dar şi cu rol decizional şi de control. Decizia de a fi părinte este o mare responsabilitate, ei au un drept şi o datorie în educaţia ce urmează a o primi copilul, deoarece familia este primul grup de socializare din care acesta face parte şi prima influenţă în formarea comportamentului copilului prin transmiterea de valori şi a unei anumite viziuni asupra mediului ce-l înconjoară. “Meseria” de părinte este grea. De aceea părinţiitrebuie să fie plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile lor să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Legăturile afective ale membrilor familiei cu copilul îşi pun amprenta asupra conduitei emoţionale a acestuia, prin formarea stimei de sine. Dezvoltarea şi menţinera stimei de sine ale copilului reprezintă o provocare pentru fiecare părinte, dimensiunea ei trebuie privită ca rezultat din perspectiva dimensiunii sociale. Părinţii nu trebuie să uite că sunt un model pentru copiii lor, şi ca atare, comportamentul părintelui faţă de copil trebuie să fie corect şi exemplar. Afecţiunea şi modelul pozitiv al părintelui îi dau copilului încredere, siguranţă, respect. Copiii care se respectă pe sine sunt deschişi, privesc viaţa cu realism, dar şi optimism, fiind capabili să-şi gestioneze emoţiile cu inteligenţă spre deosebire de cei ai căror respect de sine este deficitar. Aceştia sunt predispuşi la anxietate, frustrare ori complexe de inferioritate care iî vor marca toată viaţa. În această societate în permanentă schimbare, aflată sub presiunea competiţiilor de orice fel, acţiunea educativă din familie continuă ca o necesitate cu educaţia timpurie în grădiniţă, principalul partener educativ al familiei şi se împleteşte în mod organic dacă colaborarea acestora este asigurată. Partreneriatul familie – grădiniţă evidenţiază tot mai mult necesitatea implicării familiei în demersul educativ, ca o implicare autentică şi nu doar formală de dragul democratizării educaţiei. Pornind împreună la drum, părinţi şi educatoare vor realiza sisteme de îmbunătăţire a educaţiei pentru a-i ajuta pe copiii să se dezvolte prin formarea unor atitudini, comportamente şi abilităţi sociale, pregătindu-i pentru succesul şcolar, viaţă şi carieră. Cooperarea familiei cu grădiniţa poate fi privită ca un test profesional pentru educator şi ca o datorie profesională ce duce la eficacitatea actului educativ. Relaţia cu părinţii este o modalitate de a prevenii disonanţele dintre un proiect educativ „ideal” şi viaţa reală a copilului în familie. În activitatea mea didactică am plecat mereu de la ideea ”Părinţi mulţumiţi, copii fericiţi”, iar parteneriatul familie – grădiniţă s-a desfăşurat în mod amiabil şi cu respect reciproc, oferind un mediu propice influenţării pozitive în educaţia copilului.

2326

Atitudinea părinţilor influenţează considerabil adaptarea copilului la grădiniţă prin ceea ce simt aceştia vis-a –vis de grădiniţă: copilul este în siguranţă, este bine educat, socializează cu alţi copii şi adulţi. Aici se reliefează măiestria mamei şi a celor din familie cum pregătesc copilul pentru intrarea în grădiniţă. Totul poate începe print-un joc „De-a grădiniţa” când mama îl stimuleză pe copil în jocuri constructive: să coloreze, să construiască cu lego, să modeleze şi, din cuvintele ei, copilul va simţi că toate acestea le va face împreună cu alţi copii care-i vor deveni prieteni. Una din condiţiile fundamentale în realizarea optimă a demersului educativ este întotdeauna asigurarea şi respectarea unui sistem de cerinţe în instruirea şi educarea copilului ce trebuie respectat în egală măsură de ambii parteneri. De la natură copilul nu este nici bun, nici rău, dar poate deveni rău sau bun dacă în educaţie metodele nu au fost alese adecvat şi dacă sistemul unitar de cerinţe nu a fost respectat de una din părţile implicate în educaţie. De aceea, pentru a avea succes, părinţii au datoria de a fi sinceri în informarea educatoarei cu privire la atitudinile şi comportamentele copiilor în familie, iar aceasta are menirea să acţioneze diferenţiat în demersul educativ, stabilind un program educaţional pe individ care să fie respectat şi în familie. Pregătirea părinţilor pentru transformarea lor în factori activi şi conştienţi de rolul pe care îl au în educaţia copilului s-a realizat în primul rând prin informarea acestora cu valorile pe care grădiniţa le promovează, dar şi cu strategii de educaţie ce trebuie continuate în activitatea educativă din familie, în cadrul întâlnirilor lunare în care au fost prezentate referate cu teme educative ori s-au desfăşurat dialoguri în care s-au conturat stiluri parentale adoptate în educaţie de fiecare părinte. În cadrul meselor rotunde le-au fost sugerate părinţilor câteva strategii de comportare în relatiile cu copiii lor: să cultive o atmosferă blândă, dar să aibă stabilite şi standarde de comportare specifice vârstei (standarde ce au fost conturate împreună cu părinţii la masa rotundă cu tema „Din legile copilului.” Aceste legi fiind adaptate în raport cu personalitatea fiecărui copil.); să-l ajute să aleagă programele potrivite la televizor, jocuri pe calculator, evitându-le pe cele care promovează violenţa şi alte comportamente negative; să aducă argumente la ceea ce fac şi la ceea ce-i cer copilului să facă; să citească şi să povestescă împreună cu copilul lor „Biblioteca pentru copii şi părinţi”; să-şi laude copiii, să le încurajeze eforturile şi să-i ajute să persevereze „Bravo, tu vrei, tu poţi,tu faci!”; să le stimuleze potenţialul creativ prin antrenarea în acţiuni suplimentare la cercuri artistice şi culturale. Pentru îmbogăţirea experienţei de a fi un părinte pregătit să facă faţă tuturor provocărilor copiilor, aceştia au acceptat ideea de a participa la o serie de întâlnirii în cadrul unui curs de iniţiere psihopedagogică, numit „Şcoala părinţilor”, organizare instituţionalizată în cadrul CJRAE – Dolj. La întâlnirile care s-au desfăşurat, părinţii au fost sinceri în prezentarea anumitor situaţii prin care au trecut, avându-i ca protagonişti pe copiii lor, iar împreună cu profesorii psihopedagogi şi consilieri au găsit soluţii în scopul rezolvării situaţiilor de natură educaţională. În parteneriatul derulat cu părinţii i-am considerat, pe aceştia, mereu co-educatori şi am popularizat activitatea desfăşurată în grădiniţă prin prezentarea frecventă a unor activităţi demonstrative din procesul instructiv educativ, precum şi prin prezentarea unor fişe didactice de evaluare. Astfel i-am pus pe părinţi la curent cu progresul copiilor pe tot parcursul procesului instructiv-educativ şi după fiecare concurs la care au participat , iar în particular la orele de consiliere le-am relatat percepţia pe care o are grădiniţa despre calităţile şi problemele copilului. Activităţile educative şi extracurriculare: vizite, excursii, serbări, şezători, concursuri, ateliere de lucru, în care au fost implicaţi părinţii, au favorizat aprecierea efortului pentru desfăşurarea lor, dar şi satisfacţia dată de rezultatele obţinute ceea ce au constituit noi experienţe de învăţare pentru fiecare. Promovând participarea părinţilor la activităţile din grădiniţă şi ţinând seama de opţiunile lor am reuşit săi atrag din ce în ce mai mult în scopul comun de a educa şi dezvolta armonios personalitatea copilului. Legătura dintre familie şi grădiniţă este necesară să fie permanentă pentru a avea o continuitate în întraga activitate educaţională, care să ducă la crearea unor valori educative superioare al cărui beneficiar este copilul, iar cheia unităţii de acţiune deschide porţile succesului educaţional.

2327

Bibliografie: Băran-Păscaru Adina, „Parteneriat în educaţie”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004; Catrinel A. Stefan şi Kallay Eva, „Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la prşcolari” – Ghid practic pentru educatori, Ed. ASCRED, Colecţia Educaţie, Cluj, 2010; Dolean Ioan, Dolean Dacian Dorin, „Meseria de părinte”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002; Dumitru C., „Constelaţia familială”, E. D. P., Bucureşti, 1973; Mihăilescu I., Familia în societăţile europene”, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1999; Osterrieth P., (trad.), „Copilul şi familia”, E. D. P., Bucureşti, 1973; Stăncilescu E., „Sociologia educaţiei în familie”, Vol. I, Ed. Polirom, Iaşi, 1997; Turliuc, M. N., „Psihologia cuplului şi a familiei”, Ed. Performantica, Iaşi; E. A. Vrăşmaş, „Consilierea şi educarea familiei”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002.

2328

„Cei 7 ani de acasă!” Prof în înv. preşcolar: Viman Cristina Diana

„Ceea ce vom semăna în sufletele copiilor,aceea vom culege la urmă.Caracterul moral este un mărgăritar prețios,care strălucește ca un diamant,oriunde s-ar afla:într-o căsuță modestă ori într-un palat,luminează,clădește,răspândește bunătate în jurul său.” Vasghen Gabrielian Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o ofera copiilor în prima parte a copilăriei.Pentru fiecare individ,familia reprezintă rădăcina educației,părinții fiind primii profesori din viața copilului.Ei sunt cei care pun bazele în educația,formarea și dezvoltarea acestuia.Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală,ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui,de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară.Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Relația afectivă Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii.Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copiii au nevoie de dragoste:să fie iubiți,să se simtă iubiți,să li se spună că sunt iubiți,și asta indiferent de comportamentul lor,și la bine și la rău. Un copil va da tot ce e mai bun din el dacă se va simți îngrijit și iubit din tot sufletul, fiind mult mai ușor să-l educi și formezi. Pentru a crește echilibrat din punct de vedere emoțional un copil și pentru a comunica afectiv cu acesta, părinții trebuie să-i satisfacă în mod permanent nevoia de: a fi mângâiat, a fi îmbrățișat,a-l asculta, a-l susține, a-l încuraja, a-l înțelege, a avea răbdare, a fi toleranți, a fi lângă el când are nevoie. Toate aceste lucruri reprezintă hrana emoțională de care copilul are nevoie în fiecare zi. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Specificul de dezvoltare a copilului Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului,pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Pana la varsta de 2 ani este mai important pentru copil să se miște liber și să exploreze mediul Înconjurător, să stăpânească anumite deprinderi mai degrabă decât să învețe codul bunelor maniere. Până la vârsta de 1 an si jumatate-2 ani copilul nu poate să înțeleagă ce conduită trebuie adoptată pentru a nu-i deranja pe cei din jur. Copilul consideră că tot ceea ce el vede este în mod automat al său (de exemplu: mașinuța fratelui, păpușa surorii etc.) și chiar recurge la un comportament violent pentru a obține lucrurile care de fapt nu-i aparțin. Părinți pot încerca să-i explice fiind fermi, dar în același timp arătându-i afecțiune, că lucrurile respective nu sunt ale sale și nu trebuie să recurgă la violență.Cam pe la vârsta de 2 ani, copilului i se pare că toată lumea este impotriva lui, deoarece el începe să-și manifeste dorința de independență de care nu se poate bucura din pricina regulilor impuse de părinți. El poate deveni neascultator si tot ceea ce trebuie să facă părinții ca răspuns la acest comportament este să evite confruntarea directă. De acum trebuie să înceapă să îi arate puțin câte puțin regulile unei bune purtări: să îl învețe să salute, să spună “Mulțumesc” și “Cu plăcere!”. Deja de la vârsta de 3- 4 ani, micuțul trebuie să știe să salute corespunzător și să privescă în ochii celui cu care vorbește, să le spună pe nume persoanelor cunoscute, să facă cu mâna, să spună “Te rog“ și “Mulțumesc” și să își ceara scuze dacă greșeste. În ceea ce privește masa, copilul trebuie învățat să se spele pe mâini înainte și după masa, să stea liniștit pe scaun la masă și să știe să folosească tacâmurile. La 4-5 ani copilul începe să vadă în adulții ce-l înconjoara modele și încearcă să-i imite, începe să facă diferența dintre bine și rău și cere cât mai multă autonomie. La această vârstă copilul este pregatit psihic pentru a înțelege faptele rele făcute și a-și cere scuze pentru greșeli, poate conștientiza suferința altor persoane și trebuie învățat să nu râdă de persoanele bolnave sau cu handicap.Este bine să-l educi să

2329

împartă fără probleme jucăriile și dulciurile cu ceilalți parteneri de joacă sau cu frățiorul/surioară. În ceea ce privește comportamentul la masă, el trebuie să știe să folosească tacâmurile,să nu vorbească cu gura plină și să ceară permisiunea de a se ridica de la masă după ce a terminat de mâncat. Pe la 6-7 ani, copilul trebuie pregătit pentru școală. Deoarece în clasă trebuie să fie disciplinat, impune-i disciplina acasă,chiar înainte de a merge la școală învată-l să-și aștepte rândul pentru a vorbi sau a fi servit la masă. La această vârstă comportamentul copilului alternează, când este ascultator și vrea să facă pe plac adulților,când este încăpătânat și nu te poți înțelege cu el. Modele Părinţii sunt modele pentru copil. Părinții sunt primele exemple după care ei se ghidează. Agresiv sau liniștit, calm sau coleric, manierat sau nu, cu preferințe culinare greu de satisfacut, copilul tău este așa pentru că și tu ești de cele mai multe ori la fel. Puterea exemplului funcționează întotdeauna. „Copilul imită tot ceea ce vede.Totul îi obiceiurilor,gesturilor,apucăturilor,vorbirii și caracterului său.”

este

pildă

în

formarea

Samuel Smiles

2330

Cei șapte ani de acasă Prof. Vintilă Paul Liceul Tehnologic Răchitoasa, comuna Răchitoasa, județul Bacău Educaţia este un drept fundamental al omului (toţi copiii trebuie să aibă dreptul la o educaţie gratuită şi de calitate), care permite fiecăruia să dobândească cunoştinţele necesare pentru a înţelege lumea de astăzi şi pentru a putea participa în mod activ la aceasta. Ea contribuie la păstrarea valorilor, stă la baza învăţării de-a lungul vieţii, creează încredere, te face mai independent şi totodată conştient de drepturile şi posibilităţile proprii. Ea îl învaţă pe individ cum să se comporte în calitate de cetăţean responsabil şi informat. „Cei șapte ani de acasă ” reprezintă perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ. Acum primesc copiii primele sfaturi și noțiuni educative, punându-se bazele unei educații trainice și de valoare. Familia este cea mai veche formă de comunitate umană, care menține continuitatea biologică și culturală, asigurând sentimentul siguranței, al condițiilor de viață pentru copil, fiind primul factor în educația și instrucția copilului. Familia este micronucleul unde se formează viitorul cetățean, omul de mâine. Astfel, familia îi oferă copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, fiind prima școală a copilului, iar contribuția ei se reflectă în dezvoltarea fizică a copiilor, asigurarea hranei și crearea unor condiții cât mai bune de odihnă și de trai. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială. „Ca formă de comunicare umană, familia este, poate, cea mai trainică, fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială.” (Maria Constantinescu, 2004, p.10). Primii profesori ai copilului sunt de fapt părinții săi, primele modele sociale observate de copii în familiile lor. De aceea ei trebuie să ofere un climat cald, primitor, binevoitor, pentru ca micuții să se dezvolte în armonie cu mediul. Numai părinții pot oferi copiilor acele acte de educație, prin care ei să devină responsabili și capabili să-și asume roluri în societate. Acte precum respectul, grija pentru semeni sau iubirea sunt dezvoltate în familie și transpuse mai apoi în societate. Arta de a fi părinte presupune ca părintele să îndeplinească mai multe roluri în viața copilului său: protector, prieten de joacă și consilier. Rolul de protector îl are părintele pe întreaga durată a vieții. Părintele devine prieten de joacă încă din primele zile de viață ale copilului, ajutându-l să exploreze mediul și să-și formeze propriul raționament, îl învață să-și depășească temerile, îl încurajează să se joace, să vorbească. Părintele devine consilier abia după ce reușește să capete încrederea copilului. Copiii vor fi tentați să facă exact aceleași activități pe care le desfășoară părinții și își vor însuși aceleași deprinderi și obiceiuri. Părinții sunt primii oameni care se ocupă de educația, de creșterea și de dezvoltarea armonioasă a celor mici. În educație, ambii părinți trebuie să-și asume roluri și trebuie să se completeze reciproc în luarea deciziilor, fără a-și reproșa unul altuia hotărârea în fața copilului. Astfel, copilul va ști că există reguli și încălcarea lor aduce cu sine unele efecte. Așadar, nu ni se permite să facem întotdeauna chiar tot ceea ce dorim. Puterea exemplului personal este elementul esențial pe care ar trebui să îl aibă în vedere un părinte. Copilul va imita cumva, în primii ani din viață sau poate mai târziu, o serie dintre activitățile părinților. Copiii sunt receptivi și atenți la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Se știe că la naștere copilul are mintea asemeni unei coli albe de hârtie, pe care nu este impregnat nimic. Depinde numai de părinți să facă primele însemnări pe fila vieții copilului lor. Aceste însemnări vor fi bazele educației primare, primele norme de comportare civilizată, valabile în orice loc și în orice societate. O bună educație se realizează în timp și pornește de la lucruri elementare, reflectate în acte precum: a saluta, a mulțumi, a bate la ușa unei încăperi, a ruga, a întreba politicos, a se scuza. Se continuă cu atribuirea responsabilităților în cadrul familiei, mici sarcini pe care copilul trebuie să le ducă la bun sfârșit. Astfel copilul va învăța noțiunea finalității și va avea satisfacția lucrului realizat de el, fapt ce-l va încuraja și-i va crește respectul de sine și încrederea în propriile forțe. Copilul trebuie învățat să facă față acestor situații, pregătindu-l totodată pentru competițiile de mai târziu.

2331

Personalitatea copilului depinde de educația primită în familie, de modul în care i-au fost îndrumați pașii de către părinți în primii ani de viață. Copilul are nevoie de afecțiunea ambilor părinți, de atenția și de preocuparea lor. În educația copilului, părinții se completează reciproc, ridicând încet și sigur acea piramidă a valorilor, de care are nevoie copilul, pentru a se integra total în societate. Copilul va fi învățat de mic să distingă binele de rău, adevărul de minciună, frumosul de urât. Aceste trepte trebuie să fie trecute de fiecare copil în parte și ajutat să le depășească în cadrul familiei. Exemplele cele mai elocvente vor fi găsite în basme, povești și povestiri, iar copiii vor face primele lor acte de judecată. Exemplele trebuie mereu oferite copiilor și trebuie mereu să ne raportăm la nivelul lor de înțelegere și la modul lor de a gândi. Totuși, educația primară ține și de formarea copilului ca individ social. De aceea, este bine să observăm copilul și dincolo de porțile căminului cald și primitor. Toți acești factori vor contribui la dezvoltarea și împlinirea socială a copilului. Capabil de a face operațiuni complexe și abstracte, el poate să-și descopere aptitudinile, în funcție de personalitatea și de natura sa interioară.

Bibliografie Ciupercă, Cristian, Cuplul modern – între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, Alexandria, 2003. Constantinescu, Maria, Sociologia familiei, Editura Universității din Pitești, 2004. Mitrofan, Iolanda și Nicolae, Familia de la A la....Z., Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1995. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiei, Editura Polirom, București, 1974. Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1982.

2332

Cei șapte ani de acasă Întocmit, Prof. Vintilă Sanda Mihaela Liceul Tehnologic Răchitoasa, comuna Răchitoasa, județul Bacău „Ca formă de comunicare umană, familia este poate cea mai trainică, fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială.” (Maria Constantinescu, 2004, p.10). Familia este cea mai veche formă de comunitate umană, care menține continuitatea biologică și culturală, asigurând sentimentul siguranței , precum și condițiile de viață pentru copil. Familia îi oferă copilului primele informații despre lumea înconjurătoare, primele norme și reguli de conduită, creând mediul propice satisfacerii trebuințelor și dorințelor sale. Prima școală a copilului este familia, iar contribuția ei în devenirea copilului este esențială. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor și se îngrijește de sănătatea lor, asigurând hrana și îmbrăcămintea sau creând condiții cât mai bune de odihnă și de trai. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială, obișnuindu-l să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului. Famiile sunt diferite ca structură și membri, fiind adesea asociate cu stabilitatea, echilibrul, moralitatea, responsabilitatea și durabilitatea. În familia tradițională puterea este inegală, de obicei dominând bărbatul, iar autoritatea provine din tradiția familiei dominante. Puterea, ca fenomen social, se manifestă prin intermediul relațiilor sociale. Se consideră că puterea este de două feluri: puterea concretă (puterea de a face) și puterea socială (puterea asupra cuiva). Familia tradițională se caracterizează printr-o ierarhie clară, iar respectarea acesteia menține echilibrul între membrii familiei. Conflictele în cadrul familiei sunt rare, iar comunitatea este adesea intolerantă. Rolul mamei în familia tradițională este de a-și crește și educa frumos copiii, oferindu-le timp, iubire și înțelegere. Familia modernă presupune satisfacerea nevoilor tuturor membrilor, iar ambii soți se implică în echilibrarea balanței, din punct de vedere financiar. Evoluția rapidă a științei și tehnicii a dus la adaptarea societății la standarde de viață din ce în ce mai înalte. De multe ori, pentru a face față noilor provocări ale lumii contemporane, echilibrul familiei a fost mult încercat datorită neînțelegerilor asupra banilor, opțiunilor de viitor, serviciului. Astfel, multe cupluri s-au separat datorită neajunsurilor, neînțelegerilor, sărăciei, șomajului inevitabil, amenințărilor sociale iminente. În centrul acestor conflicte a fost prins adesea copilul. În familia modernă partenerii au aceeași autoritate, iau deciziile de comun acord, totul rezumându-se la obținerea unor venituri din ce în ce mai mari. În goana lor pentru câștigarea unei existențe normale, părinții par să-și uite adesea rolul, neglijându-și adesea copiii. Aceștia, simțind dezinteresul părinților, aleg grupuri vicioase de prieteni sau se ascund în spatele ecranelor virtuale, căutându-și prieteni pe rețele de socializare, tinzând în realitate spre însingurare. Copilului trebuie să i se acorde o atenție deosebită în cadrul familiei în care se dezvoltă, pentru ca mai târziu să transmită generațiilor următoare același cod al valorilor. Educația primită în cadrul familiei în primii ani de viață va contura comportamentul copilului, iar părinții au un rol definitoriu în modelarea, structurarea și dezvoltarea personalității acestuia. Normele elementare ale educației vor fi implantate copilului în sânul familiei. Aici el va cunoaște diverse situații care-l vor forma pentru integrarea socială. Educația se formează în timp, iar copilul are nevoie de afecțiune, de încurajare, de protecție, de ajutor și de reguli. Copilul va fi pus adesea în situații de comunicare, atât cu membrii familiei, cât și cu alte persoane precum: prieteni, colegi, educatoare, profesori, etc. În sânul familiei copilul își însușește cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în fapte, cumpătarea, ordinea, grija față de lucrurile din jur. Modelul parental reprezintă pentru copil primul model al viitorului cetățean. Copilul va putea observa comportamentul celor din jur și va imita actele celorlalți. Puterea exemplului este covârșitoare la copilul mic, iar jocurile și basmele creează primele atitudini și valori în viața lui. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele demne de urmat. Astfel, ei vor înțelege că jocurile au reguli bine stabilite, iar eroii din basme vor

2333

reprezenta noi modele la care se vor raporta. Jocul acoperă necesitatea fiziologică de mișcare și se extinde cunoașterea de sine și apare respectul față de sine. Părinții trebuie să acorde atenție copiilor și să-i susțină în activități. Toate activitățile practicate la vârste mici, trebuie continuate și perfecționate și la vârste mai mari, în niciun caz nu trebuie abandonate sau uitate. Atenția părinților trebuie să fie mai sporită și grija pentru rezolvarea sarcinor impuse copiilor trebuie să fie permanentă. Implicarea părinților în dezvoltarea copiilor pe termen lung implică responsabilitate și devotament. Este nevoie permanent de acțiune, de interacțiune, de schimbare, de adaptare și de dialog între părinți și copii. Este foarte important ca dialogul între părinți și copii să fie liber, deschis, iar copilul trebuie să fie pregătit pentru a primi informații. Calitatea informațiilor depinde de modul în care sunt transmise și de persoana care le emite. Educația primită în familie nu se va opri la o anumită vârstă, ci va continua pe perioada preadolescenței sau a adolescenței. Ea se reflectă prin deprinderi de autoservire, prin exprimarea propriilor nevoi, prin exteriorizarea sentimentelor și emoțiilor, prin modul de relaționare cu cei din jur, prin concentrarea atenției și perseverența în realizarea unei sarcini. Unele însușiri dobândite în această perioadă vor deveni adevărate ancore pentru tot restul vieții, devenind chei către adaptarea copilului în viața socială. Temelia celor „șapte ani de acasă” va dăinui în viața fiecărui om, marcându-i destinul. Bibliografie: Ciupercă, Cristian, Cuplul modern- între emancipare și disoluție, Editura Tipoalex, Alexandria, 2003. Constantinescu, Maria, Sociologia familiei, Editura Universității din Pitești, 2004. Mitrofan, Iolanda și Nicolae, Familia de la A la....Z., Mic dicționar al vieții de familie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1995. Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educației familiei, Editura Polirom, București, 1974. Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de Sociologie, Editura Babel, București, 1982.

2334

„Creştem împreună, dar formăm societatea” Prof. înv. primar Violeta Ungureanu, Şcoala Gimnazială „Leon Dănăilă” din Darabani, jud. Botoşani Ca fenomen al vieţii de relaţie interumană, dezvoltarea afectivităţii trebuie raportată în perioada copilăriei, la procesul identificării care trece prin câteva faze. La 3 ani identificarea se manifestă prin creşterea stărilor afective difuze, în care copilul plânge cu lacrimi şi râde cu hohote, dupa care manifestă o reţinere vinovată, iar la 4-5 ani identificarea devine mai avansată. Identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate, modele parentale. Condiţia de identificare parcurge patru căi. Prima se realizează pe seama perceperii unor similitudini de înfăţişare cu modele parentale (părul, ochii), a doua pe seama perceperii unor similitudini de caracteristici psihice (este tot aşa de inteligent ca tata sau tot atât de frumos ca mama), a treia se realizează prin adoptarea de conduite, atribute si gesturi ale modelelor, iar ultima prin însuşirea de conduite, gesturi şi atribute din ceea ce spun alţii ca seamană copilul cu modelul. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influenţează şi modelează persoana umană.Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei e atat de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliză, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este adevăratul laborator de formare a persoanei.Transformarea individului în persoană, adica în „individ cu status social” este întâi de toate opera familiei. Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare indică eficacitatea acţiunii mediului foarte mare în primii ani, mică mai târziu şi foarte mică după 25-30 ani când totul devine fix şi imuabil, acest privilegiu fiind dublat de un al doilea, acţiunea familiei având pe deplin monopolul ca unicul factor de socializare a copilului de mai târziu. Anii petrecuţi acasă, în compania părinţilor şi a fraţilor sau surorilor, reprezintă activarea şi eliberarea de mai târziu, în societate, a simţurilor şi percepţiilor asupra vieţii viitorului adult. De aceea, climatul educaţional din interiorul căminului pune o amprentă „genetică” în dezvoltarea copilului pe valori prestabilite, generate chiar şi inconştient de „cotidianul” familial. Când este certat de tata e răsfăţat de mama şi bunici sau invers, în aşa fel încât copilul unic e de obicei un copil răsfăţat, conştiinţa de sine pe care o dezvoltă este eminamente egoistă–egocentrică. Pentru copil, părinţii şi cei din jur sunt nişte instrumente şi tentacole de care el se serveşte pentru satisfacerea trebuinţelor. Astfel copilul ajunge să fie un mic tiran, care stăpâneşte pe toţi ceilalţi, aservindu-i printr-o metodă sau alta, printre care plânsul. La început, plânsul este expresia unei dureri cu cauză internă sau externă. Părinţii alertaţi de plânset caută să facă copilului în voie pentru a înceta, fapt care după 10-20 repetări face copilul să înveţe legătura dintre plâns şi sosirea părinţilor - în consecinţă el nu va plânge numai la durere, ci şi atunci când doreşte pur şi simplu prezenţa părinţilor : în acest mod plânsul ajunge sa fie primul act de interacţiune orală cu cei din jur, o comandă către cei apropiaţi pentru a-i face pe plac. Dacă primul copil nu este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic,atunci atenţia părinţilor faţă de el va fi şi mai mult crescută, îndeplinindu-i orice capriciu. Prin urmare copilul nu e numai răsfăţat, dar e şi mai cocoloşit cu fel de fel de griji exagerate pentru a-l feri de boli, uitându-se faptul că această grijă e cea mai sigură cale de a reduce rezistenţa organismului. În cazul venirii altor fraţi sau surori pe lume, din unicul copil el ajunge cel mai mare şi astfel trebuie să fie cel mai cuminte, renunţând la orice conflict în favoarea celui mic. Atenţia părinţilor trece dintr-o dată asupra copilului mic, copilul prim trecând pe un plan secundar făcându-l să sufere un fel de detronare. Copilul mic, datorită faptului că se bucură de afecţiunea şi concursul părinţilor reuşeşte cu ajutorul lor să iasă învingător din cele mai multe conflicte, el va dezvolta o personalitate agresivă şi combativă,va fi o persoană cu o mare putere de iniţiativă şi o fire extrovertă. Relaţiile dintre fraţi şi surori nu depind însă numai de ordinea naşterii, ci de atitudinea părinţilor. E în afară de orice îndoială că educaţia unui copil, judecând după toată experienţa pedagogică de veacuri, precum şi după rezultatele obţinute de nesfârşitul şir al cercetărilor experimentale şi statistice, de laborator, nu se poate obţine nici numai prin pedeapsă, nici numai prin recompensă, ci printr-o justă combinare a lor. Această combinare variază de la individ la individ, după cum natura sa este mai recalcitrantă sau nu, şi după împrejurări, dependente de situaţia socială şi economică a familiei şi bunătatea sufletească a părinţilor; uneori balanţa e păstrată, alteori nu, pedeapsa sau recompensa trăgând

2335

mai greu în cumpănă. Să luăm cazul când balanţa e în favoarea metodelor corective de pedeapsă. E cazul părinţilor răi la inimă de la natură sau înrăiţi de pe urma împrejurărilor prea vitrege în care au trăit. La fel e cazul părinţilor mult prea moralişti, preocupaţi într-o măsură excesivă de desăvârşire morală a odraslelor lor. În toate aceste cazuri copiii sunt pedepsiţi şi adeseori în modul cel mai brutal pentru cele mai mici transgresiuni ale codului familial şi social. Uneori această pedeapsă le e aplicată chiar din senin pentru simplul fapt că părinţii au un necaz care nu priveşte cu nimic copiii; în alte cazuri pedeapsa e aplicată deoarece părinţilor li se pare că progresul copiilor merge prea încet, iar alteori fiindcă soţii sunt certaţi sau eventual bărbatul a suferit o admonestare sau pedeapsă la slujbă. Rezultatele în toate aceste cazuri pot lua două căi : supunerea copiilor sau revolta lor. În cazul supunerii, copilul dezvoltă o personalitate supusă, prin care nu are nici o părere şi nici o iniţiativă, ajungând personalităţi învinse, cu voinţe frânte, cu mentalitate de sclav, incapabili de a da ordine, în societate sunt consideraţi copii cuminţi şi buni, daţi drept model. Situaţia lor devine neplacută atunci când ei părăsesc familia şi intră într-o luptă aprigă a vieţii; de data aceasta ei se dovedesc nişte învinşi, pentru că sunt lipsiţi de iniţiativă şi curaj, nu ştiu să meargă pe propriile picioare şi ajung să fie repede dezarmaţi. „Aluatul” dospit din sânul familiei se va coace la focul potrivit de învăţător şi apoi profesori prin educaţia şcolară, dacă se va crea legătura potrivită între familie şi aceştia, pentru a cunoaşte mai bine plusul şi minusul fiecărui caracter care se vrea inclus în societate. Astfel pot fi corectate multe erori de comportament, dar se şi pot întări şi dezvolta adevărate valenţe pozitive, chiar de geniu, pentru un viitor, putem spune, în parte deja consumat.

2336

Importanța educării copilului în familie Pip Vîrtopeanu Elisabeta Ștefania Școala Gimnazială Vitănești Ritmul trepidant de viata impus de schimbarile socio-economice din ultima perioada, prezinta si aspecte negative, printre ele aflandu-se si "absenta" parintilor in educatia copiilor. Majoritatea parintilor nu mai au timp sa-si ajute copii la rezolvarea sarcinilor scolare se arata in sondajele realizate in ultima perioada. Cadrele didactice au semnalat in mod repetat aceasta situatie, precum si necesitatea elaborarii de strategii si proiecte care sa implice mai mult familia ca partener educativ. Familia trebuie sa inteleaga importanta rolului sau in educatia si viitorul copiilor, necesitatea unei implicari active in relatia cu programele si activitatile scolare. Multe familii considera scoala singura responsabila de educatia si viitorul copiilor. Daca ceva nu merge in dezvoltarea si educatia copilului profesorii sunt singurii responsabili pentru acest impas neplacut. Este recomandata mentinerea vie si intarirea relatiei parinti-scoala. Asa cum exista scoala pentru cei mici este la fel de normal sa existe o scoala si pentru parinti care sa clarifice multe din aspectele legate de dezvoltarea copilului. Cei “sapte ani de acasa” nu mai sunt indeajuns in conditiile schimbarilor si transformarilor majore din societatea contemporana in care se pune tot mai des intrebarea ce se intampla cu noile generatii. Este necesara cunoasterea nevoilor tinerilor, a nevoilor pietei, pentru a oferii masuri educative eficiente, ce ar asigura in felul acesta o sansa reala de integrare socio-profesionala. Performanta si eficienta procesului educativ depinde de gradul si calitatea implicarii tuturor factorilor in acest proces. Noile orientari educative, adaptate nevoilor pietei, sunt un “mister” pentru multi parinti iar consilierea si orientarea profesionala poate oferii raspunsurile necesare copiilor si parintilor deopotriva. In sensul acesta comunicarea joaca un rol esential ce poate hotari parcursul viitor. Implicarea parintilor in dezvoltarea copiilor pe termen lung trebuie facuta cu multa responsabilitate si in deplina constiinta de cauza a situatiei. Modul in care se realizeaza aceasta relatie poate fi un test atat pentru parinte cat si pe pentru copil. Este nevoie permanent de actiune, de interactiune , de adaptare, de schimbare si de disponibilitate catre dialog intre cele doua parti. Succesul relatiei presupune un parteneriat real, o comunicare eficienta, si un mod adecvat de lucru in echipa. Efortul pe care il depun parintii in acest sens este mai important decat prezenta altor factori cum ar fi cei de materiali. Lipsa dialogului parinte-copil este resimtita de catre majoritatea cadrelor didactice; cu greu se pot stabili relatii bazate pe incredere si respect in activitatea scolara daca acest gen de relatie nu este cultivat in mediul familal asa cum se intampla in majoritatea cazurilor. Exista cateva modele ale relatiilor parinte-copil in care se reflecta gradul de angajare, sprijinul, timpul sau receptivitatea parintilor in activitatile copiilor: - permisiv, caracterizat de un control scazut al activitatii copiilor si prin urmare de lipsa unor norme sau reguli de conduita; - autoritar, ce impune reguli si norme rigide dar care nu ofera nici un fel de sustinere; - autorizat, in care se combina controlul cu acordarea de sprijin si care incurajaza libertatea si autonomia de actiune si gandire prin dialog deschis. Invatarea de roluri care sa asigure o buna dezvoltare a copilului este un motiv in plus de stabilre a unei relatii de reciprocitate intre parinti si cadre didactice. Nimeni nu detine adevarul absolut la problemele celor tineri dar calea spre rezolvarea lor se afla in stransa colaborare a celor doua parti.

2337

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. înv. preşc. Vişineanu Georgiana Şcoala Gimnazială „ PETRE BADEA” Negraşi – Jud.Argeş G.P.N. NEGRAŞI Întâlnim adesea expresia – se cunosc cei şapte ani de acasă. Sfera expresiei ne duce cu gândul la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, parcă vedem un copil care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, etc., care se comportă frumos cu cei din jur.Sintetizând toate acestea, - Copilul îl ai cum îl crești.Aşadar comportamentul, copiilor este oglinda reacțiilor noastre, potrivite sau nu privind educaţia în familie. Familia este recunoscută ca fiind primul grup social în care rolul determinant îl ocupă educaţia. De modul în care se realizează aceasta, depinde integrarea copilului într-un colectiv nou şi diferit de cel familial, primul colectiv diferit fiind cel al grădiniţei. De o importanţă deosebită sunt modelele de conduită oferite de părinţi precum şi climatul educativ în care aceştia desfăşoară activitatea educativă, consensul existent între ceea ce spun şi ceea ce fac, climatul afectiv existent în familie, exemplul personal. Astfel, familia oferă modelul primelor deprinderi de comportare civilizată: respectul, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudini, ordinea, cumpătarea, grija faţă de lucrurile încredinţate. Părinţii îşi vor orienta copiii spre ce e bine, ce e corect, ce e frumos în comportamentele acestora. Se impune aşadar cultivarea respectului faţă de toţi oamenii şi de valorile umane. Pentru formarea unei „table de valori” morale corecte este necesară explicarea fiecărei valori morale şi combaterea oricărei păreri morale false pe care copiii o au formată precum şi cunoaşterea de către aceştia a valorii omului. Ei trebuie educaţi că orice om are aceeaşi valoare ca fiinţă umană şi merită acelaşi respect ca cel pentru propria persoană. Astfel că, premisa unei comportări civilizate se bazează pe acest fundament. Modelul parental reprezintă un exemplu pentru copil, ajutându-l să se orienteze şi să evalueze corect comportamentul lui şi a celor din jur. Copilul va realiza prin limitele care îi sunt impuse că toţi din jurul său au nevoi importante care trebuie respectate ca şi ale lui. Astfel, el învaţă să îşi stăpânească impulsul şi acele sentimente exterioare care deranjează pe ceilalţi, devine mai tolerant la frustrare şi dobândeşte maturitate în relaţiile cu apropiaţii. A nu respecta nevoile celorlalţi, însemnă că nu poate funcţiona ca fiinţă umană, înseamnă a fi singur. În acest sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, cu cei din jurul său. Calitatea mediului social incluzând aici relaţiile cu cei care îl îngrijesc constituie factor predominant în formarea personalităţii şi eficienţa psihosocială a copilului.Comportamentele sociale se exersează în cadrul relaţiilor pe care copilul le stabileşte cu persoanele importante din viaţa lui. Acestea se pot dobândi în cea mai mare parte în familie prin intermediul interacţiunilor zilnice. Copiii învaţă de la părinţi cum săşi gestioneze emoţiile intense, cum să adopte un comportament adecvat în diverse situaţii contextuale. Rolul principal al familiei este acela de a oferi modele şi de a modela comportamentele copiilor. ,,Un copil crescut în respect, va fi respectat de ceilalţi. Un copil crescut în răbdare va şti să se arate răbdător, un copil crescut în empatie va şti să se pună în locul altuia (Beliveanu M., 2005, p. 90). În cadrul mediului instituţionalizat al grădiniţei sunt cunoscute şi necesare următoarele abilităţi relaţionale şi sociale după cum menţionează autorul citat:empatia, cooperarea, colaborarea, respectul. Activitatea în grup, trebuie înţeleasă de către copil ca, antrenare şi oprire atunci când este necesar în sensul că libertatea personală se opreşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Lipsa acestor abilităţi relaţionale conduc la distanţarea de grup. Îndeplinirea de către familie a funcţiei sale educative este determinată în mod direct de către o serie de variabile cum ar fi: gradul de coeziune familială; statutul social-economic şi cultural al familiei; tipul de disciplină parentală etc. Statutul profesional al părinţilor urmează în general, o structură conformă cu nivelul de instruire, manifestând ca urmare o influenţă mai mică sau mai mare în educaţia propriilor copii. De nivelul lor de cultură depinde modelarea profilului spiritual, cognitiv sau moral. De exemplu, părinţii cu un nivelul cultural scăzut sunt depăşiţi de sarcinile şcolare ale copilului astfel încât aceştia nu îşi pot aduce un aport semnificativ la susţinerea şi educarea copilului. Nivelul de cultură al părinţilor se reflectă în tipul de disciplină parentală al acestora adoptat la nivelul familiei.

2338

Consider că, succesul sau eșecul de mai târziu în viață a copilului, inclusiv și la vârsta școlară, depind într-o foarte mare măsură de natura și efectul influențelor ce s-au exercitat asupra lui în perioada celor şapte ani de acasă. Bibliografie: -Băran-Pescaru Adina (2004).Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Bucureşti:Editura Aramis -Beliveanu, M. (2005).Necazurile micului şcolar.Piteşti: Editura House of guides.

2339

CEI ȘAPTE ANI DE ACASA PROF. ÎNV. PRIMAR VÎLCAN GABRIELA ȘCOALA GIM. ,, O.C. TASLĂUANU” BILBOR „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familie. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul.Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine.

2340

Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

2341

Jocuri didactice utilizate în clasa pregătitoare Vlad Daniela, Şcoala Gimnazială „Avram Iancu” Unirea, jud. Alba „Fără joc , întreaga viaţă a copilului degenerează ca o floare lipsită de apă şi de soare " . ( Mihai Stoian ) Jocul este o activitate cu caracter dominant la această vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activităţi din viaţa copilului, după durata şi ponderea sa, după eficienţă, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificări în psihicul copilului. Valoarea formativă a jocului se poate aprecia mai bine în funcţie de planul dezvoltării. Prin joc, dezvoltarea intelectuală este puternic influenţată în sensul dobândirii de informaţii pe de o parte, şi a diversificării acţiunilor mintale, pe de altă parte. Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităţilor de creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte şi fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după modelul acţiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului. Jocul didactic, ca metodă de predare-învăţare, dozat cu pricepere în ansamblul strategiei educaţionale, asigură un caracter atrăgător, dinamism, varietate, bună dispoziţie activităţii de învăţare, restabileşte echilibrul psihofizic, furnizează motivaţia secundară, nu mai puţin stimulatoare, fortifică energiile fizice şi intelectuale ale copiilor. Dacă la început copiii reflectă în jocuri situaţii concrete, foarte clare, cu timpul ei se ridică de la reprezentări la noţiuni pe bază de generalizări. Odată cu dezvoltarea gândirii pe baza comunicării, mai ales în jocul colectiv, copilul îşi dezvoltă vorbirea. Denumind elementele de joc, împărţindu-şi rolurile, interpretându-le, copiii sunt puşi în situaţia de a-şi alege cu grijă cuvintele, de a imita vorbirea adulţilor, de a folosi cuvinte şi expresii adecvate. În cadrul jocurilor cu subiecte din poveşti, şcolarii îşi exersează vorbirea, îşi însuşesc expresii literare, folosindu-le în dialogurile şi replicile cerute de situaţia noastră. În joc copiii se corectează uneori în ceea ce priveşte exprimarea, creează îmbinări lexicale, îşi dezvoltă gândirea şi îşi îmbogăţesc mijloacele de exprimare. Jocul stimulează imaginaţia şi contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor copiilor. Ei trebuie să găsească răspuns la numeroasele probleme: cum să construiască, care este materialul cel mai indicat, ce obiecte ar putea folosi în joc, cum să transforme un scaun în maşină, etc. Prin munca îndeplinită sub formă de joc, şcolarul capătă informaţii şi se formează ca membru al grupului social. Numai prin jocul-muncă, elevul va înţelege necesitatea, utilitatea muncii şi va căpăta respectul faţă de munca altuia. La vârsta şcolară mică, munca are un predominant caracter imitativ, împletindu-se permanent cu jocul, fiind subordonată acestuia. 1.Domeniul MEM: jocul " Numără mai departe " Scop: formarea deprinderilor de a număra de la 1 la 10 . Materiale folosite : cartonaşe pe care sunt scrise cifrele de la 1 la 9 . Desfăşurarea jocului: copiii vor primi de la învăţătoare câte un cartonaş; copiii sunt scoşi în faţă şi aşezaţi în cerc după ordinea numerelor indicate pe cartonaşe (1,2,3,4,5,6,7,8,9 ) . Un singur copil nu a primit cartonaş. Acesta va trece în mijlocul cercului. Se indică de către educatoare regulile de desfăşurare a jocului care constau în a număra mai departe , ţinând seama de numărul indicat pe cartonaş . Copiii, învârtindu-se în joc, vor rosti următoarele: “Dacă ştii a număr , locul meu îl vei lua ; apoi se opresc. Cel din mijloc se adresează unui copil din cerc (la alegere): " Numără mai departe !"; acesta va trebui să iasă din cerc şi să numere mai departe, începând cu numărul imediat următor celui indicat pe cartonaşul său. De exemplu, dacă are numărul cinci pe cartonaşul său, va număra mai departe numerele de pe cartonaşele copiilor aflaţi în dreapta lui: şase, şapte, opt, nouă. Dacă numără corect, ia locul celui din mijloc, înmânând acestuia cartonaşul său. Jocul se reia de la început până când toţi copiii vor număra cel puţin o dată . Jocul “Ce e alb?” Scop: fixarea cunoştinţelor despre anotimpuri şi culori. Sarcina didactică: completarea versurilor cu cuvinte care exprimă culoarea albă.

2342

Material didactic: jetoane care înfăţişează denumirea obiectului descoperit, steluţe. Locul desfăşurării: sala de clasă Regula jocului: copilul care descoperă cuvântul ridică jetonul corespunzător. Descrierea jocului: învăţătoarea citeşte versurile, iar copiii trebuie să completeze versul, ridicând jetonul corespunzator cuvântului omis. Multe lucruri albe sunt Hai să le luăm pe rând: O strâng iarna în grămadă, O fac om şi-i de………….. . De pe tort uşor se mişcă Şi îmi place că e …………… . Casa-i nouă. Ce mai dar! Pe pereţi am dat cu……………… . Paşte joiana cât şapte Şi dă un vas plin cu …………… . Pe albastru cer ,uşor Trece-un firicel de ………….. . Lunguieţ, curat şi nou Din cuibar am luat un ………. . Floare e, dar nu-i de măceş, Albă e şi-i de ………………. . Câştigă copilul care a ridicat cât mai multe jetoane. Pentru fiecare cuvânt ghicit va primi o steluţă. 3.

Domeniul

Limbă

şi

comunicare:

jocul

“Spune

repede

şi

bine!”

Scopul: identificarea tulburărilor de limbaj şi consolidarea deprinderii de a articula corect cuvintele. Sarcina jocului: să repete într-un ritm rapid, dar corect, frământările de limbă. Material didactic: cutiuţe mici de plastic în interiorul cărora se află scrisă pe hârtie colorată câte o frământare de limbă; steluţe stimulent. Organizarea jocului: Elevii sunt aşezaţi în băncuţe, grupaţi în echipe. Printr-o numărătoare sau pe baza unei calităţi urmărite de învăţătoare pe parcursul zilei (cel mai harnic, cel mai cuminte, cel mai atent copil, cel mai politicos) se va desemna preşedintele jocului, care va veni şi va alege o cutiuţă. Tot acesta va alege din fiecare echipă câte un elev care trebuie să reprezinte echipa în concursul frământărilor de limbă. Învăţătorul citeşte rar propoziţia, apoi repede, invitând şcolarii să fie atenţi, să memoreze şi să repete clar şi rapid. Răspunsul corect va aduce echipei câte un punct-steluţă. La rândul lor, cei aleşi vor desemna alţi jucători. Concursul va dura până la epuizarea cutiuţelor sau până la acumularea a cinci puncte. Exemple: “Racul croieşte, crapul clămpăneşte.”, ”Nina, Niţă şi cu Nelu/ Se suie-n nuc la bunelu’.“,”Fugi degrabă să ajungi/ Girafa cu picioare lungi! “”Stanca sta-n castan cu Stan.” 4..Domeniul “Om şi societate”: jocul „Inelul” Scopul: cunoaşterea părţii drepte şi stângi a propriului corp, cunoaşterea prenumelui colegilor din clasă. Sarcina jocului: să-şi identifice corect mâna dreaptă şi stângă, să spună corect prenumele colegilor. Material didactic: un inel sau un cerculeţ din metal. Organizarea jocului: Copiii sunt aşezaţi în formaţie de cerc, cu faţa spre interior şi dau din mână în mână un inel în timp ce spun următoarele versuri : „Iau cu dreapta, dau cu stânga Iau cu dreapta, dau cu stânga Stop! Inelul s-a oprit De la cine l-ai primit?” Copilul cu inelul în mână îşi va numi colegul din dreapta sa. El mai poate fi întrebat:

2343

„Cerculeţul îi vei da / Cine e la stânga ta?” Jocul se repetă de mai multe ori pentru a da posibilitatea tuturor elevilor să răspundă la întrebările jocului. 5 .AVAP: jocul „Linia buclucaşă” Scopul: dezvoltarea imaginaţiei libere. Material didactic: hârtie albă, creioane, timp: 3 sau 4 minute; Desfăşurarea jocului: când am să bat din palme veţi începe să trasaţi pe foaie o linie curbă (cu tot felul de bucle), cu ochii închişi, iar când am să bat din nou din palme să vă opriţi. Acordă 10 secunde pentru trasarea liniei. Se cere apoi copiilor să transforme ce au pe foaie într-un desen ilustrând lecţia sau mesajul lecţiei. Au voie să adauge orice la desenul lor, dar nu au voie să şteargă nimic din linia trasată la început. Fiecare va prezenta desenul în faţa clasei. 6.Muzică şimişcare: jocul „Albinuţele şi florile” Scopul activităţii: dezvoltarea atenţiei, a auzului muzical, a simţului ritmico-melodic şi a deprinderii de a executa mişcări motrice de bază. Desfăşurarea jocului: un copil va fi albinuţa iar ceilalţi vor fi flori. Florile vor fi aranjate în cerc, iar albina va „zbura”în interiorul cercului, cu ochii legaţi. La semnal (învăţătoarea va bate de trei ori în trianglu, iar copilul nu are voie să plece până după a treia bătaie), albina va zbura şi toţi cântă şi bat din palme: ,,Albinuţa a zburat/ Să culeaga miere/ Pe-o floare s-a aşezat/ Şi nectar îi cere/ De ghiceşti cum o chema/ Albiniţă dragă/ Cu tine o vei lua/ Albiniţă draga” Albina va prinde un copil în braţe şi va trebui să ghicească numele florii .Dacă ghiceşte,copiii cântă: „Ai ghicit,ai ghicit/ Floarea cea aleasă/ Fericit, mulţumit/ Ai s-o duci acasă” Dacă răspunsul nu este corect, se cântă: N-ai ghicit, n-ai ghicit/ Ce bine ne pare/ De acum ai să fii/ Ca şi noi o floare.” Şi apoi fac schimb de locuri. BIBLIOGRAFIE: Cerghit I., "Metode de învăţământ", Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1980 Libolean I. , "Jocuri didactice matematice pentru gradinita" , - Editura Integral Bucuresti , 1998 Liliana Cioacă, Ştefan Cioacă, Aurelia Arghirescu, „Jocuri pentru orele de educaţie fizică”, Editura Ştefan, 2006 Verzea E., “Omul, jocul şi distracţia ", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

2344

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI ..DE –ACASĂ! Ed.Vlădău Gabriela G.P.N.Theodor Aman C-lung ,,Copilăria e o lume aparte, pentru noi, o lume fantastică , ireală, pentru cei ce fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orale, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a se putea adapta activităţilor de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămânii, cu ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi, deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă cum sun organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citerea acestuia, Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este ,,Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picta, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de număratul, exersează comunicarea fructe (3mere, 4 pere, 2 gutui etc) cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe etc -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -exersează deprinderile igienico-îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să sanitare, de receptare a mesajului scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele oral folosind un cuţit de plastic -îşi îmbogăţeşte vocabularul. -în timplu acestei activităţi părinţii îl pot ruga pe copil să înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe panou la intrarea în grupă.Cu acet prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat cu albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor (,,Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?). Totodată,

2345

părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său (,,Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea (,,Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra coract (,,Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicarea dinre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un ,,interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea ,,Ce ai făcut astăzi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie ,,Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei însăşi despre ce au făcut la seviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoaelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând,să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: În natură: -să alerge, să se joace cu mingea ,,De-a v-aţi ascunselea”, ,,De-a Baba-Oarbă” etc -să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. -să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. -să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. -să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echilibrată, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) -să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete de flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc). b) În gospodărie: -să sorteze îmbrăcămintea şi încăltămintea după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. -să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect -să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: ,,De-a bucătarul”, ,,De-a vânzătorul”, ,,De-a petrecerea”, ,,De-a musafirii” etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra ,,semnalelor” pe care le trimit copii, pentru a putea profita de ,, vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2346

Bibliofrafie: Educaţia timpurie în România,Step by step –IOMC-UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăşmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia ărinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R.,Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

2347

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof.inv.primar Vladuţă Liliana Scoala Gimnaziala, com. Apostolache Jud. Prahova Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Incă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.

2348

Cei 7 ani de acasa şi comportamentul copilului Prof. VLAIC MIRELA-DELIA GRĂDINIŢA CU P.P. Nr. 1 Marghita, jud. Bihor Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. 2 scenarii posibile Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Educatia primita in familie se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regu-lilor jocurilor specific vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.

2349

Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

Bibliografie: www.referate.ro http://www.didactic.ro/materiale-didactice/cei-7-ani-deacasa

2350

Cei sapte ani de- acasa sau standardul educational Vlasceanu Lorena Erika Prof. inv, prescolar, GPP Ostroveni 2 Rm.Valcea Nu de putine ori aud expresia ,,nu are cei sapte ani de-acasa,, si de fiecare data ma simt cumva evaluata, desi este foarte clar ca acum , nu imi este adresata mie. Toata copilaria a fost dominata de aceasta expresie si de o comparatie continua a mea cu verisorii, colegii sau vecinii. Frustrari, nervi, reguli inghitite pe nemestecate de copil, cam asa cred ca se derula acum mai bine de 30 de ani educatia copilului , mai ales pentru a avea cei sapte ani de-acasa, pentru a te incadra in tiparul social. Niciodata nu am considerat decat ca respectul se castiga, corectitudinea trebuie sa fie un deziderat si asa mai departe. A fi educat sau ,,a avea cei 7 ani,, pentru mine inseamna un standard minim in care trebuie sa se incadreze copilul, pentru ca indiferent ce am spune, daca facem un exercitiu de sinceritate, sunt sigura ca suntem de acord cu faptul ca noi adultii suntem principalii responsabili pentru ceea ce este copilul, pentru actiunile lui, pentru comportamentul lui. Cred ca sta in puterea nostra sa selectam stimulii la care sa fie supus copilul, cred ca suntem obligati sa ne implicam cat de mult putem in ceea ce inseamna educatia copilului. Lucrurile se invata mai mult prin copierea parintilor si a altor educatori, mai degraba decat din predici si povesti. In ultimii ani aud profesori care spun ca nu pot face educatie pentru ca nu mai au cu cine, pentru ca scoala nu mai este privita cu respect de catre parinti si copii. Sunt parinti care spun ca nu isi pot controla copiii, care spun ca scoala ,,nu face, nu drege,, adica nu reuseste sa faca ceea ce nu fac ei acasa. La final, intervine si factorul cel mai important al educatiei, elevul, copilul , care spune ca este dezorientat : si acasa si la scoala. Pentru ca nu exista reguli clare, pentru ca nu cunoaste consecintele actelor sale, pentru ca parintele nu-I acorda timp, atentie, iubire, respect, nu-l trateaza ca pe un partner in acesta relatie.Eu consider ca daca ne-am invata copiii, atat in calitate de parinti, dar si in calitate de cadre didactice faptul ca este important sa se respecte pe sine si pe ceilalti,sa critice si sa judece faptele celorlalti, nu persoanele,sa gandeasca critic, sa nu ia de bun "asa se face",sa inteleaga ca ceilalti sunt alte persoane, care au dreptul sa gandeasca si sa actioneze diferit,sa-si infrunte problemele, sa nu le evite , sa oferim un model demn de urmat, poate ca s-ar putea adapta mai usor la o societate in schimbare.

2351

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPIILOR DIN PRIMII 7 ANI DE VIAŢĂ Prof. VODIŢĂ CRISTINA Scoala Gimnazială Filiaşi, jud. Dolj Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimânduși dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Familia, prima scoala a vietii este cea care ofera copiilor primele cunostinte, primele deprinderi dar si primele modele comportamentale, echivalentul psiho-afectiv-stimulativ necesar debutului sociofamilial. In educarea ,,puiului de om”, parintii , educatorii, scoala si societatea, in general, sunt mijloace importante de educatie si instructie. Printre problemele importante ale invatamantului in aceasta etapa de schimbare si modernizare rapida se gaseste si cea vizand parteneriatul cu alti factori educationali, intre care familia ocupa un loc privilegiat. Ca prima veriga a sistemului educativ, familia are responsabilitati clare si diverse. Intrebarea care se pune este daca familia de astazi are timp pentru indeplinirea responsabilitatilor educative, daca este pregatita sa activeze constant ca un factor educativ. Realitatea ne-a dovedit ca nu toate familiile sunt dispuse sa-si indeplineasca consecvent responsabilitatile educative fata de copii, acuzand lipsa de timp, grijile vietii zilnice, minimalizand rolul de factor educativ. Altor familii, desi doresc sa asigure educatia corespunzatoare copiilor, le lipsesc pregatirea psihopedagogica, experienta. Factorii care influenteaza azi mediul educativ sunt: noua conceptie care se cristalizeaza asupra educatiei ca serviciul social si extinderea mass-media. Parintii trebuie sa-si intareasca fundamentarea relatiilor pe baza dragostei lor fata de proprii copii si pe dorinta lor ca acestia sa aiba performante si succes in viata. Aceasta nu se poate realiza daca parintii nu cunosc personalitatea propriului copil. Educatia copilului este factorul principal care dezvolta personalitatea lui. In educatia copiilor trebuie sa existe intre parinti intelegere si acord in diferite probleme si de aici decurg normal si celelalte. In activitatea de educatie in familie un rol important il are ,,climatul”, care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi si carcaterul lor pot forma ,,climatul pozitiv” (favorabil) sau ,,climatul negativ” (nefavorabil) educatiei, adica formarea copilului ca cetatean, ca om. Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercusiuni asupra formarii lor, lucru de care ar trebui sa fie constienti toti parintii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale parintilor, influenteaza atitudinile, comportamentul si modul de a fi al copiilor. ,,O vorba buna rostita la timp, invioreaza sufletul copilului, precum si ploaia buna, cazuta la timp potrivit, invioreaza campul”.

2352

Problematica educaţională în societatea cunoaşterii Prof. Ioachim Iulian Voica Şcoala Profesională „Constantin Argetoianu”, Argetoaia, jud. Dolj Activitatea instructiv-educativă nu reprezintă un proces inflexibil, eminamente prestabilit, utilizând mijloace şi metode uşor de epuizat. Intr-adevăr, când vorbim de o şcoală formativă, ne referim la un sistem care ,,tinde a cunoaşte şi a respecta condiţiunile interne organice ale sufletului individual al elevului.”1 Se va ţine cont de posibilităţile volitiv- energetice, capacităţile intelectuale şi aptitudinile diferite ale elevilor, în încercarea de a sădi anumite valori morale, estetice, civice, etc. Complexitatea fenomenelor din societatea modernă solicită un bagaj de cunoştinţe şi capacităţi din ce în ce mai bogat. De asemenea, viteza cu care informaţia circulă în volum imens inhibă capacitatea receptorului de interpretare în timp util a acesteia. Societatea contemporană este caracterizată prin dinamism, prin înnoire continuă. Ea nu poate fi cunoscută decât prin interpretări personale, variabile şi în mare măsură subiective, simbolice. După cum P. Drucker afirma că ceea ce trebuie înţeles prin cunoaştere este informaţie efectivă în acţiune, informaţie orientată spre rezultate, trecerea de la cunoaşterea ca un ansamblu de cunoştinţe, informaţii, date, la cunoaştere ca un ansamblu de competenţe („a şti să faci/ să acţionezi”) determină o mutare de accent în educaţie; de la expunerea „ex-cathedra” la învăţarea prin experienţă/ prin practică, de la transmiterea şi memorarea de informaţii (informare), la formarea de abilităţi, capacităţi, competenţe. Apare nevoia formării unor indivizi capabili, în primul rând, să analizeze situaţiile concrete, noi, şi să răspundă adecvat utilizând capacităţi de gândire logică, de rezolvare de probleme, de gândire critică, de gândire divergentă etc. Trebuie formate deprinderi de învăţare continuă, capacităţi de adaptare la noile situaţii. Rolul profesorului este acela de a crea situaţii de învăţare în cadrul cărora elevul îşi conştientizează demersurile de învăţare, rezultatele, neajunsurile şi îşi perfecţionează continuu activităţile de învăţare; aceste abilităţi se educă, se învaţă, se exersează încă din primii ani de şcoală. Educaţia, aşa după cum demonstrează inclusiv etimologia acestui concept (lat. educo, educere – a duce, a conduce), nu este o activitate desfăşurată în sine şi pentru sine ci una care urmăreşte atingerea anumitor finalităţi. Aşadar, din perspectivă educaţională, educaţia are un caracter finalist. Ea este produsul acţiunii oamenilor şi, în consecinţă, poate fi explicată şi abordată numai prin prisma intenţiilor urmărite şi a rezultatelor obţinute. G. G. Antonescu, important pedagog român din perioada interbelică, remarcă nevoia permanentă de ideal moral, modelul ideal de personalitate fiind, în viziunea sa, personalitatea puternică şi morală dezvoltată armonios. Personalitatea puternică pe care o avea în vedere se caracteriza prin două note distincte: idealism şi energie. Dintre cele trei tipuri de personalitate (izolate de societate, ,,antisociale” – cele care, într-un fel sau altul, tulbură ordinea socială – şi active în limitele admise de ordinea socială), el alege pe cel de-al treilea, ,,acesta se sacrifică pentru un ideal, dar fără a tulbura societatea”2. Pentru marele pedagog român, componentele educaţiei, în măsură să formeze un astfel de tip ideal de personalitate, erau: educaţia intelectuală, educaţia morală legată de cea religioasă, educaţia cetăţenească şi cea estetică. O personalitate dezvoltată unitar şi armonios este finalitatea oricărui tip de educaţie bine organizată, întemeiată pe valorile umanismului şi democraţiei. Societatea are nevoie de individualităţi ridicate la o formă superioară prin medierea universalităţii culturii, oameni armonic dezvoltaţi, stăpâni pe ei înşişi, determinându-se liber, beneficiari şi coautori ai unei educaţii integrale. În şcoală, prin învăţarea dirijată, elevii dobândesc o vedere de ansamblu, cât mai veridică, asupra lumii şi asimilează, în acelaşi timp, cunoştinţe, abilităţi şi atitudini socioprofesionale, care le permit să se incadreze în lumea din ce în ce mai dinamică a muncii. ,,Formarea intelectuală presupune stabilirea unei interacţiuni informaţie-subiect. Informaţia constituie un mijloc , în vederea dezvoltării maxime a tuturor proceselor şi capacităţilor intelectuale necesare unei activităţi independente şi creatoare. Interdependenţa dintre informarea

1

G.G. Antonescu, Pedagogia generală. Ediţia a IV-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1943 (p.XVII) G.G Antonescu, Apud Ion Ghe. Stanciu (1995), Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX, colecţia ,,Idei pedagogice contemporane”, Bucureşti, E.D.P. R.A., p.172. 2

2353

intelectuală şi formarea intelectuală se realizează în procesul învăţării, în care subiectul participă cu întreaga personalitate”3. Din acest motiv, metodologia educaţiei intelectuale trebuie să ia în calcul diferenţele individuale, sub aspectul capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor, precum şi necesitatea de a stimula mereu iniţiativa şi creativitatea elevului, activitatea independentă a acestuia. Trebuie valorificate unitar experienţa personală a elevului, experienţa sa de învăţare acumulată (nivelul instruirii la un moment dat), ca şi experienţa de învăţare nonformală, extraşcolară.

Bibliografie: ANTONESCU, G.G., Pedagogia generală. Ediţia a IV-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1943. DOGARU-ULIERU, Valentin, DRĂGHICESCU, Luminiţa, (coord.)- Educaţie şi dezvoltare profesională, Editura Scrisul românesc, Craiova, 2011 MACIUC, Irina - Pedagogie. Formarea continuă a cadrelor didactice, Editura Omniscop, Craiova, 1998. NICOLA, Ioan – Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

3

I. Nicola (1996), Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, E.D.P. R.A., pp. 183-184.

2354

Educația copilului Prof. înv. primar, Voican Laura Școala Gimnazială Rădești Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la scoală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacținile cu ceilalți. Specialiștii în psihologia copilului au afirmat ca părintii nu acordă importanța necesară educației copilului. Un tânar are nevoie să își cunoască propria personalitate și să fie conștient de poziția pe care o ocupa în societate. Prin înțelegerea exactă a elementelor care contribuie la dezvoltarea unui copil părintele poate să controleze modul în care acesta îsi formează personalitatea. Părintii trebuie să raspundă nevoilor copiilor, în special cele emoționale, care se concretizează în dorința de a fi ascultați, îngrijiți și apreciați. În funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinților trebuie să fie corespunzătoare. A acorda atenția necesară unui copil de doi ani presupune mai multe eforturi din partea părintelui. Acesta trebuie să îi cunoască bine comportamentul și să îi înțeleagă stările. Fie că este obosit sau îi este foame, s-a lovit sau are nevoie de atenție, bebelușul are nevoie de îngrijire continuă. Pentru a putea percepe sentimentele copilului, părintele trebuie să fie capabil să transmită propriile lui emoții. Uneori este greu să întelegem dorințele celor mici și explicațiile lor nu ne lămuresc. O analiza mai atentă a situației, a mediului în care trăiesc, a pasiunilor lui sau a persoanelor cu care interacționeaza ne poate lămuri. Chiar dacă sunt sinceri, aceștia trebuie să fie stimulați să-si mărturisească gândurile. Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Daca învățăm să facem o reprezentare clară și complexă a țelului pe care vrem să îl atingem atunci situațiile pot fi mai simplu de abordat. Greșelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne întelegem copiii și să le acordăm sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți mai buni și să preluăm exemple din propria educație. Lumea nu este perfectă și nici noi nu suntem părinti perfecți. Trebuie să avem grijă să nu transmitem frustrările și nemulțumirile noastre. Defectele noastre trebuie să fie exemple negative pentru copil iar calitățile noastre să constituie un model demn de urmat. Ideea principală este să determinăm sursa nemulțumirilor care ne afectează și să ne controlăm atitudinea. Echilibrul estetrăsătura perfectă care definește educația copilului. Dilema cu privire la cât de corect este realizată educația unui tânăr a fost dezbtăută de foarte mulți psihologi. Părerea comună este aceea că fiecare cuplu trebuie să aplice metodele care se potrivesc personalității copilului. Nu există o lege strictă ci doar sfaturi care trebuie mai întâi analizate și apoi aplicate. Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici și care, la rândul lor, le vor transmite familiei pe care și-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de părinti ideali; ei își doresc ca acestia sa le reflecte dorintele si sa le inteleaga nemultumirile, sa ii ajute cand sunt nelamuriti si să îi aprecieze atunci când merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legături sincere între părinți și copii și îi ajută să se cunoască mai bine. Este esențial sș conștientizăm că eșecurile noastre constituie un motiv de a îi incuraja pe tineri să lupte pentru atingerea țelurilor și să nu iși prăsească niciodată idealurile. În ciuda eforturilor noastre, există situații care ne depăsesc dar care ne ajută să realizăm că, uneori , dezamăgirile ne transformă în oameni mai puternici. Mediul pe care îl asigurăm copiilor noștri este oglindirea dorințelor și aspirațiilor noastre. Părinții trebuie să se concentreze asupra modului în care se desfasoară comunicarea în familie, asupra felului în care copilul îsi manifestă interesul sau dezinteresul cu privire la propunerile sau regulile care se aplică în casă. Trebuie să își lase nemulțumirile deoparte atunci când discută cu fiii lor și să își canalizeze întreaga atenție asupra lor. Orice cuvânt spus acestora transmite nu doar ideile părinților ci și sentimentele lor.

2355

EDUCAŢIA ÎNCEPE CU CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.Voicu Luminiţa G.p.p. Rază de soare, Piteşti Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de grădiniţă, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la grădiniţă sau la şcoală, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Sunt situaţii în viaţă când comportamentul în societate trădează existenţa, sau lipsa, după caz, a celor şapte ani de acasa. Expresia aceasta recunoaşte practic contribuţia familiei la crearea şi buna dezvoltare a viitorului om mare, pregătit, într-o măsură mai mică sau mai mare, de viaţa în societate. Pe lângă şcoală, familia este cea care are obligaţia de a pune bazele adoptării unui comportament civilizat, corect din punct de vedere social şi moral, integru. Copilul devine, aşadar, reflexie a părinţilor, fapt ce ar trebui să îi facă pe aceştia să se privească mai atent prin ochii celui mic. Educaţia de acasă nu poate fi înlocuită de nici o instituţie de învăţământ. Ea reprezintă baza pentru tot ceea ce va construi şcoala, în anii ce vor urma, iar părinţii trebuie să ştie că lor le aparţine întreaga responsabilitate pentru ca cel mic să crească frumos. Cei şapte ani de acasă nu fac referire doar la bunul simţ şi educaţie, ci şi la cunoştinţele generale, la întregul bagaj de informaţii pe care copilul le primeşte acasă, în sânul familiei. Problemele reale ale educaţiei primite acasă sunt legate de relaţia părinte-copil, de timpul acordat, dar şi de metodele folosite. Studiile efectuate de psihologii elveţieni de la Universitatea din Geneva au pus în evidenţă faptul că numai 20% din părinţi oferă micuţului informaţia necesară vârstei sale, compatibilă cu şansa sa de progres în perioada şcolară şi uneori după terminarea acesteia. Anul trecut, cercetătorii elveţieni au dovedit că aproximativ 80% din părinţi nu oferă posibilitatea propriilor copii de a-şi forma un minim bagaj de cunoştinţe, cauzele fiind extrem de diverse. Astfel, în cele 18 ţări europene studiate de psihologii genovezi, inclusiv România, s-a dovedit că majoritatea părinţilor nu ştiu să explice copilului unele realităţi pe care acesta ar dori să le afle şi cu care se confruntă în viaţa cotidiană. O parte din părinţi nu deţin informaţia cerută de copil, iar cei mai mulţi oferă răspunsuri formale sau incorecte la întrebările micuţilor. Spre exemplu, să luăm banala întrebare a copilului de vârstă mică: "De ce vine noaptea"?. In ţara noastră, această întrebare rămâne fără răspuns în 7% din cazuri, în 15% din cazuri răspunsul fiind: "După zi urmează noaptea" sau "Aşa trebuie să fie". In alte 15% din cazuri se spune că aşa a lăsat Dumnezeu, în 30% din cazuri se răspunde că apune soarele, fără altfel de explicaţii, în alte 15% din cazuri apare o explicaţie astronomică mai simplă, dar nu pe înţelesul şi în limbajul copiilor. Numai în 18% din cazuri copilului i se explică în mod clar şi cu ajutorul cuvintelor pe care el le cunoaşte, asociate unui exemplu, că Pământul se învârteşte şi astfel o vreme este luminat de soare şi o vreme nu mai primeşte lumina. Nu trebuie uitat că micuţul de vârstă preşcolară are nevoia de a cunoaşte oricare realitate pe care o întâlneşte şi are capacitatea de a o înţelege, dacă ne cântărim cuvintele şi îi oferim multe exemple concrete. Nici o întrebare a sa nu trebuie să rămână fără răspuns logic, exact, care să-l satisfacă şi să-i ofere posibilitatea de a-şi crea un bagaj cultural.Mai mult decât atât, trebuie ca noi, părintii, să observăm ce aspecte pe care le întâlneşte îi trezesc curiozitatea şi să-i explicăm simplu, dar foarte precis ce vede şi ce aude. Copilul trebuie învăţat să pună permanent întrebări, chiar dacă acestea uneori îi înnebunesc pe părinţi. Jocurile ce implică construcţia din forme, cărţile cu imagini diverse care cer explicaţii sunt extrem de importante pentru formarea unui bagaj de cunoştinţe. Foarte importante sunt şi basmele şi filmele pentru copii, care trebuie discutate şi analizate într-un joc inventat de părinte, de preferat diferit de fiecare dată.Copilul trebuie să înţeleagă, încă de la o vârstă fragedă, că tot ceea ce vrea să ştie se află în cărţi. Nu în ultimul rând, timpul acordat informării, discuţiilor şi întrebărilor nu trebuie să ştirbească din timpul de joacă, care este la fel de importantă pentru dezvoltarea inteligenţei.

2356

Odată cu educarea raţiunii, a felului de a gândi, micuţul trebuie să aibă o definiţie foarte exactă a binelui şi a răului. Orice aspect legat de moralitate trebuie să aibă un reper al binelui, exemplificat prin modele. Pentru oricare întărire a ideilor morale, micuţului trebuie să i se asocieze unele calităţi umane şi cu modele preferate de acesta din lumea basmului şi chiar din desene animate.Ceea ce mulţi părinţi nu ştiu sau refuză să creadă este faptul că putem promova un model de erou negativ din basm, pe care micuţul îl admiră în secret. Micuţul trebuie să înţeleagă singur că poate fi un erou puternic, ca şi cei îndrăgiţi, numai dacă are respect pentru cei din jur, e capabil să fie fidel celor care-l îndrăgesc şi nu poate fi ademenit să fie altfel, prin mici atenţii materiale. Educaţia de acasă este o investiţie pe termen lung, atât pentru copil, cât şi pentru părinţi şi societate.

2357

PĂRINTELE-PRIMUL EDUCATOR AL COPILULUI Prof. VOINA OANA Grădiniţa P.P. “Floarea -Soarelui” Reşiţa Educaţia este un proces complex şi delicat, este o artă şi o ştiinţă, o înţelepciune. Educaţia copilului îşi pune amprenta asupra întregii sale vieţi. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Părinţii sunt principalele modele pe care copiii le urmează. Încă din primele zile de viață, copilul stabilește prima sa relație socială, relația cu părinții. Această relație este piatra de temelie pentru dezvoltarea armonioasă a copilului și un model pentru viața sa socială, atât în copilărie cât și la maturitate. Cei care inițiază aceasta relație sunt părinții și de comportamentul lor depinde comportamentul copiilor lor. Ideal ar fi să existe un manual cu reguli bine stabilite, care să-i ghideze pe părinți în soluționarea fiecărei situații care apare în „meseria” lor de părinte, însă acest manual nu există. Dar există câteva principii de care părinții trebuie să țină cont, atunci când își doresc o bună relație cu copilul lor. Așa cum am spus mai sus, fiecare copil este o entitate unică. Atunci, elementul cel mai important în această relație este îţi cunoști cât mai bine copilul. Să știi care sunt preferințele lui, ce nu-i place, care este comportamentul lui în diferite situații. Acest lucru te ajută să abordezi mai ușor copilul în situațiile care apar. Pentru copil este important să vadă că părinții țin cont de alegerile lui, de părerile lui și că în felul acesta îi respectă personalitatea. Părinții reușesc astfel să-și cunoască mai bine copilul și în același timp îl ajută să se cunoască pe sine. În orice relație, sunt esențiale respectul și încrederea reciprocă. Părinții care pretind copilului lor să aibă încredere în ei, trebuie la rândul lor să demonstreze copilului, că și ei au aceeași încredere în el. Pentru asta părinții trebuie să-i spună adevărul în orice situație, să-și țină promisiunile și să fie sinceri și deschiși cu copilul lor. Ținând cont de toate aceste aspecte, copilul va înțelege că părinții au încredere în el și îl respectă. Astfel, ei îi demonstrează, prin felul în care îl tratează, că este important pentru ei. Comportamentul lui se va dezvolta armonios, prin observarea exemplelor oferite de către părinți, pentru că un exemplu de comportament, face cât o mie de cuvinte. Nevoia prioritară a copiilor este aceea de a avea o relație foarte bună cu părințiilor, de a primi înțelegere, încredere și dragoste din partea acestora. În același timp copiii au nevoie de părinți fermi, care să îi educe și să îi formeze, care să îi protejeze în diferitele situații și care să le ofere un mediu cald, confortabil și securizant. Relaţia dintre părinţi şi copii aduce cele mai multe satisfacţii unui om. Nici o experienţă trecută sau viitoare nu se compară cu aceea de a avea un copil, de a te implica în creşterea şi dezvoltarea lui, de a-i da cele mai bune sfaturi şi de a-l calauzi în viaţă. Întotdeauna oamenii se vor întreba cum să procedeze pentru a reuşi să fie un părinte bun pentru copilul său. Nu există “reţeta perfectă”. Ce funcţionează la o familie, poate să nu dea roade în alta, însă sunt oricând binevenite idei care să aducă un plus relaţiei dintre parinti si copii. Iată câteva lucruri esenţiale în relaţia părinte – copil: Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între parinti si copii; Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile! Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale pasnica şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta!

2358

Importanța moralității Prof. Voinea Simona-Raluca Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” Bacău Cât de important mai este astăzi considerat a fi moral? În iureșul vieții din zilele noastre, observăm cum sunt apreciați cei care știu „să se descurce”, așa-zișii „băieți deștepți”, care prețuiesc banii, care știu să se impună cu mult tupeu. Sunt cei care nu stau la cozi, care conduc agresiv în trafic, care nu salută, care se impun fizic uneori, care nu par să le pese de norme, de drepturile celorlalți. De unde această percepție? Poate din mass-media, de la programele tv care prezintă tinerilor false modele de urmat, falși idoli. Imaginea unor îmbogățiți peste noapte, fără studii, care fac greșeli de exprimare și recunosc deschis că nu le-a prea plăcut școala, și că oricum prea multă carte le-ar fi dăunat poate, i-ar fi îndepărtat de afacerile lor, astfel de imagini, spuneam, sunt în permanență prezentate ca făcând parte din „viața reală”, de succes. De unde ideea că cei care stau cu nasul în cărți sunt rupți de realitate. Să nu uităm, de asemenea, că așazisul învățământ „gratuit” presupune, în realitate, sprijin și investiții din partea familiei, sprijin de care nu beneficiază toți copiii. În contextul unor probleme sociale din ce în ce mai stringente, cu părinți care își pierd locurile de muncă și pleacă în străinătate, lăsându-și acasă, în grija bunicilor, a vecinilor, copiii sunt cei care au de suferit. Sărăcia, divorțul părinților, consumul de alcool, plecarea părinților în străinătate sunt factori care conduc la o realitate crudă: copii care cresc mai mult singuri, fără o îndrumare din partea părinților, fără repere morale. În alte situații adulții nu sunt plecați, dar nu sunt nici lângă copii, fiind nevoiți să muncească multe ore pe zi pentru a putea întreține familia. Și atunci copiii cresc iarăși fără părinți, fără îndrumare. Când intră la liceu, copiii deja nu mai sunt copii, sunt adolescenți, sunt “prea mari”, consideră ei, ca să li se mai spună ce trebuie sau nu să facă, ce e bine și ce e rău. Se presupune deja că știu să se poarte, să vorbească, știu să distingă binele de rău... și totuși, constatăm uneori că nu se întâmplă așa. E falsă percepția conform căreia odată ajunși la liceu nu se mai poate face nimc. Întotdeauna se poate face ceva dacă credem în ceea ce facem. Dincolo de prelegeri, de ascultarea unor pilde, copiii învață din exemplele din jurul lor, de la oamenii care îi înconjoară. Și cel mai bun exemplu îl constituie familia și, de ce nu, profesorii. Dacă aceștia constituie un exemplu de comportament moral, atunci copiii au o șansă. O șansă de a conștientiza că singurul lucru care ne dă superioritate ca ființe umane este moralitatea. Am constatat nu o dată că este nevoie de a relata povești și la liceu, numai că povești potrivite vârstei. Pentru a putea conștientiza importanța conștiinței morale, copiii trebuie să cunoască normele și valorile morale, să adere la aceste norme și să dorească să respecte în viața de zi cu zi aceste norme. Este de datoria adulților, a părinților și apoi a educatorilor, să îi înconjoare pe copii cu atitudini morale, să îi învețe ce este morala, de ce este bine să fii bun, corect, cinstit, de ce este bine să vorbești frumos, de ce este bine să îți respecți părinții și profesorii, de ce este bine să-i respectăm pe ceilalți, să le respectăm drepturile. Dar acest lucru trebuie să fie realizat într-un mod firesc, cu exemple din viața concretă, nu neapărat prin cursuri sau discursuri moralizatoare. Cea mai bună modalitate o constituie puterea propriului exemplu. Nu putem preda lecții de morală dacă noi, la rândul nostru nu suntem ființe morale, căci cel mai bine vor învăța ceea ce văd, ceea ce trăiesc. Degeaba avem așteptări de la tineri dacă cei mai în vârstă nu respectă cele mai elementare reguli de conduită. Cum ar putea cei mai tineri să se comporte conform normelor morale dacă societatea nu îi oferă astfel de exemple în jur. Este de datoria fiecăruia dintre noi să oferim un bun exemplu celor mai tineri, dându-ne astfel o șansă nouă ca societate, căci doar o lume mai bună din punct de vedere moral va asigura o continuitate omenirii. Bibliografie Cucoș, Constantin (coord.) - Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2009. Marinescu, Aurelia- Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas, București, 2004.

2359

Cei 7 ani de acasă şi comportamentul copilului Profesor educaţie timpurie: VOLOC JENI-FLORIANA Grădiniţa Cu Program Prelungit Nr. 14 Târgovişte Copilul, imediat după naştere, începe să crească şi să progreseze. Modificările corporale cantitative realizate de creştere nu pot fi considerate ca un progres real decât în cazul în care această creştere se asociază cu transformarea treptată a calităţilor psihice ale copilului prin îmbunătăţirea lor. Între creşterea corporală şi dezvoltarea psihică trebuie să existe o armonie perfectă. Perturbările în evoluţie conduc la situaţii deficitare dintre cele mai variate, unele din ele lăsând amprente pe toată viaţa. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiţi de “cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în obiceiuri. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. 2 scenarii posibile -Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile

2360

copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Rolul familiei în educația copiilor Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.desprecopii.com 6. www. copilul.ro 7. www.unparintemaibun.ro

2361

CEI 7 ANI…DE-ACASĂ! PROF INV.VPRESCOLAR VORNICU ALINA GRADINITA ”CRAI NOU”,BACAU Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială sintetizează psihologul.

2362

Cei șapte ani de acasa Profesor pentru învățământul primar,Vrabie Elena Mihaela Școala Gimnazială Coman,com.Sănduleni Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament si educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citeasca și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Nu se poate vorbi de un copil în perioada preșcolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiți de “cei șapte ani de acasă”. Educația nu se stabilește defenitiv și irevocabil doar în primii șapte ani de viață. Ȋn tot timpul copilăriei și adolescenței educația poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor șapte ani de acasă,oamenii îi etichetează pe aceia care sunt într-o formă nemodelată,în această categorie fiind incluși cei neglijenți în îmbrăcăminte,cei lipsiți de atitudini politicoase,cei care nu știu să se comporte adecvat la masă. Educația trebuie să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Bunele maniere sunt dobândite de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd și aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinții lor. Utilizarea formelor de politețe este strâns legată de obiceiurile părinților. Este o greșeală ca un tată să își oblige copiii să spună după masă “Mulțumesc!” fără ca el la rândul lui să fie un xemplu în acest sens. Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legate de observații aspre sau să fie consecință a unor discuții sau rugăminți repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea și la părinți supunere față de aceste reguli. Copilul nu trebuie bruscat căci forțarea aduce încăpățânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă nu se aplică o pedeapsă fizică, pedeapsa psihică dă mai multe rezultate: ”Nu vrei să mănânci cu toată lumea!....Mâine vei mânca singur!” Desigur că mulți părinți se întreabă :”Cum trebuie să mă port pentru a căpăta copilul cei șapte ani de acasă?”În mod normal psihicul unui copil este influențat de condițiile de viață și de educația primită în casa părintească. Exemplele bune din viața familială vor influența în mare măsură comportamentul copilului. 10 reguli esentiale în educația si creșterea copilului 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației 4. Învață-l să iubeasca lectura si carțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur . 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu incerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze si relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" si concentrează-te pe disciplina pozitiva! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate.

2363

8. Învață-l să spună mereu adevarul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle si spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrajori, îmbrățișări.

2364

STIMULAREA CREATIVITĂŢII PREŞCOLARILOR PRIN ACTIVITĂŢILE ARTISTICO - PLASTICE METODE ŞI TEHNICI Prof. Vultur Sorina Ioana Şcoala Gimnazială Vad/Grădinița MOTTO : “Culoarea este viaţa, fiindcă o lume fără culoare se înfăţişează moartă. Culorile sunt energii radiante care ne influenţează pozitiv sau negativ.” (I. Şuşal, O. Bărbulescu) Posibilitatea de a înţelege şi a simţi frumosul din artă, din mediul înconjurător, din viaţa socială şi de a dezvolta aptitudinile de creaţie artistică, se realizează în grădiniţă. La vârsta preşcolară educaţia estetică nu se poate separa de procesul de cunoaştere a realităţii, de contactul direct cu obiectele şi fenomenele din mediul înconjurător. În vederea înfăptuirii acestei educaţii, se ţine seama de particularităţile psiho-individuale, de posibilităţile de percepere a frumosului de către copii mai ales de faptul că la vârsta preşcolară copiii au tendinţa de a exprima în lucrările lor ceea ce văd, aud, că spiritul de imitaţie, dorinţa de cunoaştere, tendinţa de a folosi creionul, culorile, nevoia acestora de continuă mişcare sunt caracteristici ale vârstei preşcolare. Având în vedere particularităţile menţionate, ca şi scopul şi sarcinile ce ne revin, se dirijează atenţia copiilor spre aspectele cunoscute lor din mediul înconjurător, în felul acesta ei vor reuşi să realizeze în creaţiile lor aspecte deosebit de interesante, dându-le posibilitatea să-şi manifeste aptitudinile cât si dorinţele lor estetice.Pictura constituie o activitate prin care jucându-se, copiii ne dau posibilitatea să constatăm felul cum văd, cum înţeleg lumea, ce i-a impresionat mai mult din multitudinea aspectelor văzute, ce lea reţinut atenţia, să descoperim interesele şi năzuinţele lor. În acest scop am căutat să le dezvolt interesul şi dragostea pentru activitatea de desen şi pictură folosind mijloace de realizare diverse. Am observat că la început preşcolarii “desenau” din dorinţa de a acţiona cu creionul, cu culorile, de a trasa linii orizontale şi verticale fără ca mai înainte să-şi fi propus o anumită temă, un anumit subiect, doar o simplă mâzgâleală. Uneori, motivau: “am desenat ceva” şi după multe insistenţe îmi spuneau că este o minge sau o jucărie, ceea ce de fapt îşi doreau să deseneze.Pentru a le trezi interesul pentru pictură, am început mai întâi cu exerciţii de desen, încercând mai multe procedee: am folosit colile mari de hârtie pe care ei au mâzgâlit, ceea ce au vrut, ceea ce şi-au imaginat, apoi am schimbat colile ca numai după aceea să le dau o anumită temă şi numai după aceste exerciţii de desen am trecut la activităţi de pictură.După câteva activităţi în care am făcut exerciţii de preparea culorilor şi combinarea lor, după preferinţa fiecăruia, în scopul redării expresive a imaginaţiei, am trecut la desfăşurarea unor activităţi de pictură cu teme propuse de mine. Toate aceste modalităţi de lucru le-am făcut din dorinţa de a le stimula imaginaţia pentru o astfel de activitate, ei lucrând nestingheriţi au reflectat în picturile lor obiecte şi fenomene din realitatea înconjurătoare. Îndată ce activitatea a luat sfârşit, le-am cerut să verbalizeze ceea ce au realizat şi să motiveze lucrarea proprie. Din răspunsurile primite mi-am dat seama de bogăţiile imaginţiei lor, sau de sărăcia acesteia, de volumul cunoştinţelor pe care-l posedă fiecare copil din grupă. O primă modalitate prin care am căutat să le îmbogăţesc cunoştinţele copiilor pe care le pot transpune cu uşurinţă în picturile au fost plimbările în jurul grădiniţei. Cu această ocazie copiii au observat că toamna frunzele copacilor încep să se îngălbenească, ruginesc, cad, altele mai sunt încă verzi. Le-am cerut să strângă frunze ca să le ducem în grădiniţă. Acţiunea aceasta mi-a dat posibilitatea să constat că preşcolarii au preferinţe pentru anumite culori, deoarece unii au adunat numai frunze galbene, alţii verzi şi câţiva frunze cu un colorit diferit. Într-o activitate le-am cerut să pictăm un parc şi să realizăm şi noi culori asemănătoare, apropiate de culorile frunzelor adunate de ei. Pentru realizarea acesteia le-am pus la îndemână acuarele şi le- am dat şi model câte o frunză, atrăgându-le atenţia să folosească foarte puţină apă. Activităţile de pictură ne dau posibilitatea să le dezvoltăm copiilor gustul estetic, sa-i iniţiem în tehnica picturii şi a combinării culorilor şi să-i obişnuim cu limbajul plastic. Cu cât se va solicita mai mult efortul intelectual şi creativ al copiilor în procesul didactic, cu atât va creşte şansa dezvoltării personalităţii creatoare a preşcolarului. Modernizarea continuă a procesului instructiv-educativ, impune ca strategiile aplicate să fie cât mai riguros selectate şi într-o formă accesibilă, inovatoare. Prin folosirea diversificată a metodelor, se urmăreşte deschiderea în sufletul copilului a dorinţei de învăţare într.un mod eficient şi creativ. În stimularea creativităţii copiilor preşcolari prin activităţile de pictură şi desen un rol important îl au şi

2365

tehnicile de lucru folosite de educatoare. În lucrările realizate am îmbinat elemente de limbaj plastic cu cele de tehnică. Una dintre aceste tehnici este dactilopictura. Mâna lucrează firesc prin contactul tactil cu apa, cu materialele pe care copiii le folosesc. Prin simbolurile grafice reflectate în dactilopictură, prin libertatea în alegerea temei, copiii preşcolari transpun în culoare bogăţia informaţiilor de care dispun şi cu care operează, dau libertate memoriei cromatice şi figurative. Prin contactul mâinii direct cu hârtia, copiii încep incă de la grupa mică să ştie cum să-şi dozeze efortul la apăsare, ating uşor hârtia, cu mişcări fine ale degetelor şi ale mâinii întregi. Folosind această tehnică, mâna copilului capătă o mare flexibilitate, o mai mare siguranţă, iar muşchii mici ai mâinii se dezvoltă şi se întăresc. Această tehnică de lucru are darul de a trezi interesul copiilor pentru activitatea de pictură, stimulându-le independenţa şi creativitatea. Tehnica Suprapunerii sau Pata de culoare: - Pe foaia de hârtie li se precizează copiilor să facă două pete de culori diferite, aşezate una peste alta. Se îndoaie apoi pe marginea petelor foaia pe verticală ,se muchiază şi se presează. Deschizând foaia se cere copiilor să verbalizeze pictura obţinută. Astfel, aceeaşi pictură are 3-4 înţelesuri - seamănă cu un fluture, o frunză, o floare, o pasăre. Această tehnică îi pune pe copii în situaţia.de a-şi imagina conturul unui obiect sau fiinţe ce trebuie realizată, stabilind caracterul analitic sau sintetic al gândirii acestora. Tehnica ştampilelor (cartofi, dopuri de plută, radiere) - Pentru aceasta se folosesc cartofi mai mari şi proaspeţi. Se taie cartoful în două jumătăţi. Cu vârful cuţitului se desenează pe suprafaţa lui modelul dorit. Cu ajutorul cuţitului trebuie scos modelul în relief. Pe ştampila rezultată astfel se aplică cu pensula tempera şi se stampilează modelul dorit Pictura cu palma - Se unge palma cu un strat de vopsea mai concentrată şi aplicând-o apoi pe suprafaţa de decorat, se obţine o pată care sugerează un model oarecare, ce poate fi completat cu ajutorul dactilopicturii sau chiar cu pensula, obţinânduse astfel diferite imagini ca, de exemplu, un cocoş. Aplicând palma de mai multe ori în acelaşi loc şi învârtindu-se în acelaşi timp foaia de hârtie se obţin efecte sub formă de floare, de soare sau alte imagini. Pictura cu paiul: - Se picură mici pete de culoare pe hârtie cu ajutorul pensulei sau a unui burete. Se ţine paiul deasupra hârtiei, orientat în direcţia unde se doreşte sa meargă pictura. Se suflă prin pai, iar culoarea se va întinde pe hârtie. Copiii vor obţine astfel structuri atractive şi creative. Exemple de activităţi: ”Tufişuri”, „ Foc de artificii” Pictura cu sfoara - După ce s-a pus o cantitate mică de vopsea în mijlocul unei foi, copilul se foloseşte de o sfoară pentru a elimina vopseaua şi a realiza un desen; se trage sfoara de la un capăt, după ce a fost aşezată într-o anumită formă peste pata de culoare fluidă între două foi. . Exemple de activităţi: „Vârtejuri” Pictura cu buretele : - Se taie buretele în bucăţi mici, uşor de manevrat. Se udă hârtia şi se întinde pe masă; utilizând un beţişor sau o pensulă, se picură pe hârtie mici pete de culoare; acestea se absorb cu bucăţi de burete de diferite forme; va rezulta o structură interesanta pe care copiii o vor realiza în mod creativ, putându-i da diferite interpretări. Tehnica desenului cu lumânarea - În acest scop se folosesc lumânările pentru pomul de iarnă sau chiar lumânările obişnuite. Cu ele se poate desena pe foaia de bloc. Dacă lumânarea este colorată - de exemplu roşie sau albastră - se vede urma ei pe hârtie; dacă este albă, urma ei este văzută atunci când hârtia este aşezată în lumină. După terminarea desenului se pictează toată suprafaţa hârtiei cu acuarelă în culori tari (roşu, maro sau albastru închis). Pe conturul desenat cu lumânarea, culoarea nu se prinde şi astfel desenul apare alb sau colorat mai deschis pe fondul colorat închis. Teme: „ Peisaj de iarnă” În cadrul activităţilor artistico-plastice este necesar ca preşcolarii să aibă posibilitatea să se manifeste liber, fără teama de a greşi, de a li se face imediat observaţie critică. Se recomandă "amânarea evaluării" până la finalizarea lucrărilor, iar când se fac aprecieri, să se facă în contextul unui climat stimulativ, fiindcă observaţiile critice făcute în alte momente stânjenesc spontaneitatea creatoare a copiilor. În felul acesta se poate cultiva îndrăzneala, independenţa, originalitatea şi creativitatea preşcolarului. În concluzie, se pot face multe pentru educarea spiritului creativ al preşcolarului Dar, se vede necesitatea de a modifica destul de mult modul de gândire şi stilul de lucru la grupă, cristalizate în secole de învăţământ tradiţional, prea puţin preocupat de această latură a personalităţii elevului, care capătă în zilele noastre o valoare din ce în ce mai însemnată.Putem spune aşadar că, creativitatea este însăşi exprimarea de sine a fiinţei umane, în orice domeniu se manifestă. BIBLIOGRAFIE 1. Rafailă, E. - “Educarea creativităţii la vârsta preşcolară”, Editura Aramis , Bucureşti, 2002 2. Stoica, A. - “Creativitatea elevilor”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.

2366

PROFESIA DE PĂRINTE Prof. înv. primar, Zafiu Elena-Magdalena Şcoala Gimnazială ,,Mihai Eminescu’’ Costineşti ,,Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală, el intră într-o civilizaţie.’’M. Montessori Trecând peste realitatea ca nu prea mai exista ,,cei şapte ani de-acasă’’, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mai fragede, rămane ideea de la baza acestei expresii: nórmele de conduită se învaţă în familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitaţie- deci este foarte important să fim un exemplu pozitiv- decât printr-un comportament conştient. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze nórmele deja deprinse din familie. O dată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două lumi diferite- una a familiei, cu modele reuşite sau mai puţin reuşite, cealaltă a şcolii, încărcată de noi experienţe şi reguli. Dacă aceste medii educaţionale- şcoala şi familia- se completează şi se susţin, ele vor asigura într-o mare măsură, dezvoltarea cognitiva şi afectivă a copilului. În ziua de astăzi nu ajunge să fii un părinte bun, căci criza educaţiei ne impune să căutăm perfecţiunea. Ca să revoluţioneze educaţia, părinţii trebuie să se comporte ca nişte părinţi inteligenţi. 7 deprinderi ale părinţilor buni şi ale părinţilor inteligenţi: Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi îşi dăruiesc propria lor fiinţă. Părinţii buni muncesc ca să le dea copiilor tot ce este mai bun pe lume, dar uită să deschidă cartea vieţii lor. Copiii nu au nevoie de fiinţe extraordinare, nu au nevoie de magistraţi, patroni, medici, ei au nevoie de fiinţe umane, de ceea ce suntem ca oameni. Au nevoie să ne jucăm cu ei, să le zâmbim, să facem poezii, să cântăm, să dansăm , să ne rostogolim cu ei pe podea, să facem totul cu plăcere. Este mai important să plângem şi să-i îmbrăţişăm, decât să le dăm averi sau să-i criticăm de nenumărate ori. Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea. Trebuie să ne pregătim copiii pentru ,,a fi’’, căci lumea îi va pregăti pentru ,,a avea.’’Să nu formăm eroi, ci fiinţe umane care îşi cunosc limítele şi forţele. Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îi învaţă cum să gândească.A educa nu presupune a repeta cuvinte şi a produce o stare de încântare. A spune ,,fă asta’’ sau ,, nu face asta’’, fără a le da o explicaţie a cauzelor, va produce roboţi şi nu tineri care gândesc. Dacă vrem să provocăm un impact puternic în universul emoţional şi raţional al copilului, trebuie să ne folosim de sinceritate şi de creativitate. Părinţii buni îşi pedepsesc copiii când aceştia greşesc, părinţii inteligenţi îi stimulează să facă din fiecare lacrimă, o ocazie de a evolua. Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru esecuri. Copiii vor fi mai fericiţi dacă îi vom învăţa să contemple frumosul în momentele de glorie, ca şi în cele de eşec, în florile de primavară, dar şi în frunzele uscate ale toamnei. Să îi stimulăm să aibă obiective, să caute succesul în muncă, în studiu, însă trebuie să-i ajutăm să nu le fie teamă de insuccese. Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni. A sta de vorbă presupune a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga presupune a vorbi despre lumea care suntem, presupune a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia. Într-o societate în care părinţii şi copiii nu sunt prieteni, depresia şi alte tulburări emoţionale întâlnesc un mediu ideal pentru a se dezvolta. Dialogul este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii. Să le limităm timpul petrecut la televizor şi calculator şi să ne concentram pe arta conversaţiei. Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare. Putem să-i învăţăm pe copii mult, vorbind puţin. Să ne captăm copiii prin inteligenţă şi afecţiune, nu prin autoritate, bani şi putere. Părinţii buni oferă oprtunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată. Dacă nu vor auzi ,,nu’’ de la părinţi, nu vor fi pregătiţi să audă ,,nu’’ de la viaţă. În concluzie, profesia de părinte este cea mai importantă din câte avem în viatţă şi totuşi puţini dintre noi suntem cu adevărat instruiţi pentru ea. A fi părinte este o profesie care trebuie învăţată ca oricare alta. Bibliografie: Curry, A-Părinţi străluciti, profesori fascinanţi, Editura For You, Bucuresti, 2005 Vincent, R- Cunoaşterea copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

2367

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Zaharia Veronica, Liceul Teoretic „Ion Creangă”- Tulcea „Şapte ani de acasă”este o veche zicală românească folosită şi astăzi în vorbirea curentă. A avea „şapte ani de- acasă „înseamnă a fi bine crescut,a avea o comportare civilizată ,conform cu normele societăţii. A-i lipsi cuiva „cei şapte ani de-acasă”are înţeles peiorativ. Zicala aceasta are de fapt un înţeles mai adânc, mai cuprinzător. Deşi aprecierea priveşte copilul sau în genere individul despre care este vorba ,ea reprezintă în acelaşi timp si aprecieri asupra modului în care părinţii s-au ocupat de creşterea lui.Este deci un calificativ dat părinţilor,strădaniilor lor şi rezultatelor obţinute. In aceeaşi măsură ,zicala subliniază faptul că ”cei şapte ani de-acasă”sunt hotărâtori pentru dezvoltarea de mai tarziu. Într-adevăr, copilul trece prima probă a forţelor şi calităţilor sale,la varsta de 7 ani,când intră la şcoală. De nivelul de maturizare a copilului din punct de vedere fizic ,intelectual, afectiv şi moral depinde reuşita sa în munca de învăţare sistematică şi de incadrare în societate. Desigur toti părinţii doresc ca,atât în şcoală,cât şi în viaţă ,copiii lor să se afirme cât mai bine;ei trebuie să ştie însă că această reuşită depinde în foarte mare măsură de istoria primilor 7 ani,de modul în care a fost îngrijit si educat copilul,de deprinderile si cunoştinţele acumulate in acest timp. Deşi,reuşita în viaţă de mai târziu a copilului depinde de munca depusă de părinţi în aceşti 7 ani pentru îngrijirea şi educarea sa,precum şi de măsura în care el îşi însuşeşte cele transmise de părinţi. Adevărata educaţie include pe lângă cunoaşterea principiilor educative şi arta cu care părinţii descifrează posibilităţile copilului si ţin seama de ele,arta cu care reuşesc să-l facă pe copil să accepte,cu plăcere sau măcar cu înţelegere ,anumite lucruri necesare bunei sale dezvoltări. Mânuirea delicată şi evitarea traumatismelor afective ,cer din partea părinţilor calm,blândeţe,nelimitată înţelegere pentru toate imperfecţiunile si multă,foarte multă, răbdare. Condiţiile necesare unei bune creşteri a copilului sunt climatul afectiv din familie,stabilitatea familiei,capacitatea educativă, dar şi asigurarea factorilor materiali. Relaţia dintre copil si părinţii săi se sprijină în primul rând pe dragoste ,deşi sunt prezente şi celelalte sentimente pozitive. Dragostea are o importanţă capitală pentru toată dezvoltarea sa socială. Pe baza ei se creează însăşi unitatea părinţi-copil si rămâne ţesătura de fond a relaţiilor dintre ei. Dragostea părinţilor pentru copil trebuie să fie totală si necondiţionată ca să poată realiza legăturile ce vor pune cu adevărat în valoare calităţile copilului. Relaţia părinţi –copil are o evoluţie, după cum are însăşi dezvoltarea copilului . Îşi schimbă deopotrivă forma si conţinutul. Cu fiecare an ,tot alte nevoi are copilul de care trebuie să se ocupe părinţii şi la care el răspunde cu altă maturitate. Legătura de dragoste trebuie să rămână continuă, statornică,egală,adâncă,şi cu fiecare părinte în parte ,spre a fi sprijin sigur şi eficace copilului. Relaţia dintre mamă şi copil este mai strânsă cât acesta este mai mic. Atinge intensitatea maximă în a doua jumătate a primului an ,când copilul îşi iubeşte puternic mama. Curând, ceva din el însuşi îl îndeamnă să umble,să caute,să vadă ce este,să stabilească şi alte legături. În acest timp,o parte din el reţine alături de mamă ,ca şi cum ar căuta siguranţa pe care n-o găseşte în el. Dacă mama înţelege,în acest timp, să-l ajute să-şi câştige independenţa în a se autoservi , îndepărtându-l oarecum de ea,dar să rămână totdeauna calmă, încurajatoare şi fără oscilaţii de bună dispoziţie,îşi ajută foarte mult copilul să se dezvolte social. Dacă îl va supra proteja, dându-i în exces dragostea şi ajutorul ei ,copilul devine fricos,capricios şi legat de ea. Dacă va fi neîngăduitoare, opunându-i copilului mereu un”nu”şi va fi aspră si certăreaţă când copilul îi caută sprijinul de care are nevoie, îl dezechilibrează afectiv şi-i frânează dezvoltarea personalităţii. Mama trebuie să aibă un foarte ascuţit simţ al progresului copilului sau să ştie exact cât să-i ofere ,spre a-l ajuta să se maturizeze. Relaţia dintre tată si copil cu cât se stabileşte mai de timpuriu, cu atât este mai bine pentru copil.Chiar dacă este foarte ocupat ,participarea lui la îngrijirea copilului este răsplătită din plin de evoluţia normală a copilului.

2368

Unii taţi se sustrag de la sarcina stabilirii de relaţii cu copilul lor alţii se rezumă la a pedepsii abaterile ,provocând copilului suferinţe profunde. În asemenea condiţii nu poate fi vorba de o dezvoltare normală .Copilul învaţă să-i ştie de frică ,situaţie la care nu trebuie să se ajungă. Copilul căruia îi este frică de părinţi nu îndrăzneşte să acţioneze cum ar dori şi nu oferă posibilitatea de a fi cunoscut. În schimb, izbucneşte altă dată, când nu este văzut şi neîndrumat. Nu îndrăzneşte nici să vorbească şi să comunice trebuinţele, dorinţele, plăcerile ,hotărârile, întâmplările plăcute şi mai ales neplăcute. Pentru aceasta îşi creează relaţii în afara familiei şi scapă de sub controlul şi îndrumarea părinţilor. Aşa că relaţiile părinţi-copil trebuie să fie mereu controlate si reglate după cum evoluează copilul ,dar niciodată nu trebuie să fie sufocante sau traumatizante. Întărirea relaţiilor dintre părinţi şi copii nu cere metode speciale ,ci preocupare specială şi neîncetată. Convorbirea cu copilul este foarte bună, la orice vârstă. Părinţii află tot ce-l frământă, ce experienţe a înregistrat şi ce tendinţe are. Convorbirea trebuie să aibă loc zilnic, în termeni prieteneşti, să constituie pentru copil o clipă plăcută, reconfortantă, aşteptată şi care să-i servească de stimulen. Dragostea pentru copil este izvorul din care părinţii îşi împrospătează mereu puterile. Dragostea părintească face ca munca de creştere a copilului să fie mai uşoară ,autoritatea blândă şi răbdarea nesfârşită.

2369

Cei 7 ani de-acasă Prof. înv. primar Zaim Georgeta Școala Gimnazială Filipești Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Regulile de comportament și educație oferite in primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitori pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi ca model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obișnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunic, nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, dar este necesar întrucât le dezvoltă capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Trebuie încurajat să se exprime, să termine ce are de spus şi nu să nu primească observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus ”mulţumesc„ la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o incercare de concordanță intre imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul in fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles ca asta nu inseamnă ca să fim stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu și chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insă va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de insușirea responsabilității de a fi parinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii și va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Copiii pot învăța în cei 7 ani: deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative, bune maniere si comportament,limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire), modul de a relationa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului inconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecventa in realizarea unei sarcini, concentrare a atenției, perseverența in realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivațiilor atunci când vrea sa facă ceva. Unele din insușirile dobândite in aceasta perioadă devin stabile pentru tot restul vietii: spiritul de competitie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc.

2370

Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Părintele trebuie să fie un exemplu, trebuie să-l obișnuiască pe copil cu reguli-subtile, trebuie învățat despre egalitate și să-i explice despre bunele maniere. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

2371

Cei 7 ani de acasă ȘAPTE ANI DE ACASA Prof.: Zainea Maria Cristina INTRODUCERE După cum bine știe toată lumea, caracterul și personalitatea unui om sunt influențate de mai mulți factori: propria voință, educația primită în prima parte a vieții (cei șapte ani de acasă), anuturajul, școala, profesia, locul de muncă, familia, etc. Așadar, după factorii de influență, putem observa că educația unui om nu se termină odată cu ajungerea la o anumită vârstă sau odata cu trecerea unei enumite etape a vieții, ci este un proces continuu de formare care se întinde pe toată durata vieții. Niciodată nu trebuie să considerăm ca suntem prea bătrâni pentru a învăța anumite obiceiuri bune. CE REPREZINTĂ ”ȘAPTE ANI DE ACASA”? ”Șapte ani de acasă ” se poate traduce de fapt prin educația pe care o primește copilul în prima parte a vieții, resapectiv de la naștere până la intrarea în colectivitate. După părerea mea, această etapă a educației este de fapt cea mai i mportantă deoarece în această etapă este cel mai ușor de format personalitatea unui copil. Această etapă a educației este influențată în cea mai mare parte de familia în care s-a născut copilul, astfel încât acesta va prelua foarte multe dintre caracteristicile părinților, fraților, și a celorlalți membri ai familiei. IMPORTANȚA FAMILIEI ÎN FORMAREA CELOR ”ȘAPTE ANI DE ACASĂ” După părerea mea, în funcție de gradul de implicare în educarea copilului, există trei tipuri de familii: familia autoritară, familia pasivă și familia implicată. În continuare voi prezenta câteva caracteristici ale fiecărui tip de familie și influența pe care o are asupra educației și a caracterului unui copil. A. FAMILIA AUTORITARĂ Din punctul meu de vedere, acest tip de familie se caracterizează prin faptul că părinții îi impun copilului tot timpul reguli pe care acesta este obligat să le respecte. Într-o astfel de familie copilul nu poate analiza anumite situații și să fie pus în postura de a lua anumite decizii, ci el pur și simplu trebuie să respecte anumiți algoritmi. Acesta nu este un tip de familie care să permită dezvoltarea creativității copilului tocmai datorită regulilor impuse. De asemenea nu îi crează copilului posibilitatea de a discerne dacă un lucru este bun sau rău ci pur și simplu știe dacă are voie sau nu să facă acel lucru. Riscul pe care îl creează acest tip de familie este că odată ajuns într-o situație nouă copilul nu poate lua o decizie asupra modului de rezolvare a acesteia deoarece nu se încadrează în ”algoritmii” pe care i-a învățat el. Pentru acest tip de familie viața este relativ simplă la începutul ei deoarece copilul este obișnuit să respecte anumite reguli, dar se va complica foarte mult mai târziu atunci când copilul va fi pus în postura de a lua anumite decizii și nu va fi în măsură să o facă. Ca o concluzie personală, nu recomand să fim acest tip de familie deoarece are o influență negativă asupra educației copilului. B. FAMILIA PASIVĂ Acest gen de familie este situată la polul diametral opus fată de familia prezentată anterior. Din punctul meu de vedere, această familie se caracterizează prin faptul că părinții nu au nici o implicare în formarea educației copilului. Din diferite motive (pe primul loc fiind oboseala, lipsa de preocupare pentru educația copilului, neștiință, comoditate, etc.) membrii acestei familii nu se implică în educația coplului. În acest tip de familie copilul este lăsat să facă tot ceea ce dorește atât timp cât nu strică ”confortul” celorlalți membri ai familiei. Problema majoră a unui copil crescut într-o astfel de familie este aceea că puțin câte puțin i se inoculează ideea că are voie să facă tot ceea ce vrea. Acest gen de copii este foarte greu de controlat și ulterior vor deveni o problemă pentru colectivele în care va încerca să se integreze. De asemenea va reprezenta o problemă foarte mare în cadrul școlii deoarece percepția lui este că are voie să facă orice lucru la care se gândește și nu va fi ușor de convins că trebuie să respecte anumite reguli impuse de anumite colectivități. Mergând puțin mai departe, pot afirma că cea mai mare pondere în rândul delicvenților o au persoanele provenite din astfel de familii. Ca o concluzie personală legată de acest tip de familie, eu cred că nu este tipul de familie adecvat pentru începerea procesului educațional al

2372

unui copil, deoarece acest gen de copil nu va ști niciodată că în lume există și lucruri pe care nu le poate face, sau mai bine spus pe care nu este recomandat să le facă. C. FAMILIA IMPLICATĂ După părerea mea, acest tip de familie este familia care acordă o foarte mare atenție educării copiilor. În acest tip de familie părinții își petrec foarte mult timp împreună cu copilul. Caracteristica principală a acestui tip de familie este aceea că se află situat undeva între cele două tipuri de familii prezentate mai sus. Copilului nu îi sunt impuse numai reguli pe care trebuie să le respecte, însă nici nu este lăsat să facă întotdeauna ceea ce vrea. Părinții își petrec foarte mult timp cu copilul și tot timpul vor încerca să stabilească împreună dacă este bine sau nu să facă un anumit lucru. După cum spuneam mai devreme, copilului nu îi sunt impuse anumite reguli doar pentru că așa vor părinții să facă un anumit lucru, ci prin discuții copilul este pus în ipostaza de a-și da singur seama că acel lucru este greșit sau nu a fost făcut corect și în acel moment se va hotărâ de comun acord că a fost o greșea care pe viitor ”probabil nu se va mai repeta”. Prin acest fel de abordare copilul este îndrumat să distingă între bine și rău și este pus în situația de a lula singur anumite decizii. Consider că acest fel de familie este cel mai potrivit pentru a forma temelia educației unui copilș deoarece acesta poate decide, ajutat de părinți, dacă este bine sau nu să facă anumite activități. De asemenea, faptul că ți este pusă la treabă inteligența este un lucru care îl va ajuta pe viitor. CONCLUZIE După cum am prezentat până acum, în opinia mea, cel mai important rol în formarea educației primare, ”cei șapte ani de acasă” îi revine familiei. Este un lucru foarte bun să învățăm copilul încă de mic faptul că în societate sunt o serie de reguli care trebuie luate ca atre și trebuie respectate întocmai, cum ar fi regulile de politețe, faptul că trebuie să ne spălăm pe mâini, pe ochi sau pe dinți, etc., însă trebuie să lăsăm și copilului posibilitatea de a descopri singur unele lucruri care nu este bine să le facă. Acest lucru este posibil doar dacă ne propunem să acordăm o importanță deosebită timpului nostru pe care îl avem la dispoziție să îl petrecem în compania tinerelor caractere. Familia este prima responsabilă de succesul sau insuccesul tinerilor în viață. Încă de la cele mai fragede vârste, tinerii trebuie puși în diferite ipostaze în care să fie nevoiți să facă distincția între bine și rău și trebuie să li se sugereze subtil pe care dintre acestea să le aleagă. Prin această metodă ne asigurăm nu numai de faptul că pentru moment copilul va respecta anumite reguli, ci vom avea convingerea că el înțelege de ce trebuie să respecte acea regulă și pe viitor va putea să decidă și singur ce este bine și ce este rău.

2373

Cum pot încuraja părintii creativitatea elevilor Școala Gimnazială Nr.10 Botosani Prof. Zala Gina-Florentina Procesul de invătare nu este specific doar copiilor de o anumită varstă sau unui mediu școlar organizat. Copiii invată rapid imediat după naștere. În nicio altă perioadă un om nu invată și nu se dezvoltă atât de mult că în primii trei ani din viată. Atunci se pun bazele dezvoltării cognitive, emoționale și sociale în funcție de care copiii își pot construi viitorul. Dezvoltarea potenṭialului creativ, nu se realizează de la șine. Sunt necesare acṭiuni continue și organizate, de stimulare și activare. Educația și metodele folosite joacă un rol important în stimularea creativitătii și fără dezvoltarea lor, nu o să te consideri niciodată o persoană creativă. Motivaṭia este acceptată că fundamentală, pentru creativitate, iar cei mai importanṭi factori motivanți sunt auto-motivația și interesul de a efectuă lucrarea (obiectul creației). Persoanele creative sunt la discreția propriilor valori și motivații și se ocupă de problemele, pentru care au o puternică afinitate emotională Această abilitate ar trebui să fie stimulată incă din primii ani de viată ai unui copil, deoarece creativitatea poate jucă un rol esențial în procesul de invătare. Componența principală a creativitătii o constituie imaginația, dar creația de valoare reală mai presupune și o motivație,dorință de a realiză ceva nou, ceva deosebit. Și cum noutatea nu se obține cu usurintă, o altă componentă este voința, perseverență în a face numeroase incercări și verificări. Parinṭii au un rol decisiv în educarea copiilor. Ei pot încă de timpuriu, să evalueze abilitaṭile copilului, în anumite domenii și să determine nucleul inteligenṭei lui. Odată realizat acest lucru, putem încuraja punctele forțe și dezvoltă pe cele mai slabe. Este indicat să se ṭina cont, de anumiṭi factori determinanṭi, care pot favoriza dezvoltarea creativitaṭii, și anume: • -joacă nestructurată • -să citiṭi împreună • -inventaṭi povești împreună • -introduceṭi muzică în viaṭa copilului • -incurajaṭi copilul să inventeze scenarii diferite • -renunṭati la unele reguli și intraṭi în jocul copilului • -acceptaṭi prietenul imaginar al copilului • -fiṭi flexibili când copilul își face publică nevoia de creativitate, cum ar fi folosirea • -culorilor, desenul și eventual exprimarea talentului la picture • -limitați timpul pe care îl petrece copilul în faṭa televizorului • -computerul trebuie folosit de asemenea, în mod echilibrat Fiecare copil se naște având deja creativitate – trebuie doar să-l ajutăm să descopere la ce anume are talent. Indiferent dacă este vorba despre muzică, artă, dans sau pur și simplu joacă imaginativă, nu există reguli pentru creativitate, dar sunt nenumărate căi de a o descoperi, ocroti și dezvoltă la copiii noștri Insuflă-i o pasiune! Indiferent de pasiunea ta creativă, învață-ți și copilul să o aprecieze! Invită-l să împartă cu ține dragostea de a creă lucruri și de a avea amintirea unui părinte care îmbrățișează pasionat un hobby. Copiii iubesc culoarea, muzică, artă și murdăria, așa că nu te gândi că sunt prea mici pentru a face parte din lumea ta artistică și pentru a-și exprimă propria creativitate. Fă artă accesibilă! Creează-i constant copilului tău oportunități să-și exerseze imaginația. Ține la vedere bucăți de hârtie albă, creioane, cretă colorată, acuarele, că el să fie tentat să le încerce pe toate. De asemenea, hainele reprezintă o cale excelentă pentru copii de a se auto-exprimă. Încurajează-ți micuțul să iubească artă imaginativă a costumării. Vei fi uimită să vezi câtă creativitate va avea când va veni vorba să se costumeze! Inventează povești! Părinții se axează în principal pe efortul de a-i învață pe copii să citească și se concentrează doar asupra cărților, pierzând oportunitatea de a inventă ei înșiși povești. Data viitoare când deschizi o carte, lasă-ți copilul să-și spună propria poveste, bazându-se doar pe imagini! Sau începe tu propria poveste și lasă-l pe el să o termine. De asemenea, încearcă să nu descurajezi ideile mai năstrușnice ale copilului tău.

2374

Experimentează pe scenă! Expune-ți copilul la artă live și du-l la un concert, la teatru sau la filarmonică. Chiar dacă nu va avea răbdare să se termine tot spectacolul, copilul va putea ajunge să iubească artă live. Odată ce copiii asistă la un concert, ei vor fi suficient de impresionați cât să încerce să imite același lucru. Du-l la cursuri de artă! Cu siguranță în orașul tău se organizează cursuri de pictură și desen, de teatru sau centre muzicale destinate copiilor. Dacă nu poți găsi unul, gândește-te să discuți cu câteva mame și să va creați propriul curs sau centru. Muzica va capta mereu atenția! Creativitatea implică mai mult decât artele vizuale. Fă din muzică o parte constanța a vieții voastre cotidiene! Expune-ți copilul la diferite genuri de muzică nu doar la genul tău favorit și spune-i despre modul în care muzică te inspiră și îți întregește viață. Mai mult, în loc doar să asculți muzică, poți face muzică! Încurajează-l pe cel mic să cânte, să compună și să experimenteze diverse ritmuri cu ajutorul jucăriilor muzicale sau, de ce nu, să facă pe toboșarul improvizându-și instrumentele din oale și tacâmuri! Lărgește-i orizontul Extinde-i orizontul copilului tău în ceea ce privește artă. Începe să colecționezi nasturi, ață, bucăți de material textil, paiete sau bucăți de bijuterii și lasă-ți copilul să facă ceva creativ cu ajutorul acestora. Scoate la iveală creativitatea din micuțul tău, încurajându-l să se joace, să pună în scenă mici scene de teatru cu ajutorul jucăriilor sale. Implică-te și tu, schimbă-ți vocea și tonalitatea când dai viață uneia dintre jucării, distrează-te împreună cu el! Roagă-l să te ajute cu diverse proiecte Chiar dacă e nevoie de mână unui adult pentru a vopsi, de exemplu, copilul tău va fi mândru să fie implicat în acest proiect. Lasă-l să vopsească puțin sau măcar să te ajute cu cutia de vopsea. Este foarte important timplul de calitate pe care îl petrec petrec parintii cu copiilor, iar informații utile gasesc pe bolgurile de secialitate la fel cum am gasit si eu pentru redactarea acestui articol.

2375

,,ABORDAREA TEXTELOR LITERARE /INFORMATIVE PREMISĂ A FORMĂRII ABILITĂȚII DE ÎNŢELEGERE A UNUI TEXT” P.Î.P. Zamfir Liliana Şcoala Gimnazială ,,Constantin Brâncuşi” Medgidia Lectura- ca formă de acces la orice fel de informaţie - constituie cea mai utilă achiziţie abilitară şi intelectuală din această perioadă. Nici o comunicare nu se poate realiza decât daca se utilizează un limbaj comun, dacă elevii înţeleg la fel sensul cuvintelor, dacă au suficiente motive să comunice fără inhibiţie şi reţinere afectivă. Limbajul contribuie la obţinerea unor rezultate mai bune la învăţătură. Îmbogăţirea acestuia se realizează prin lectura de calitate a unor texte, sursa de noi cuvinte şi de nuanţare a vocabularului. Este necesar să se pună accent pe formarea de capacităţi/subcapacităţi la elevi, excluzânduse tipurile de conţinuturi, de teme, prin care abilităţile de dezvoltare şi nuanţare a limbajului comunicativ devin automatisme. Am ţinut cont într-o anumită măsură de condiţiile şcolare în care lucrez, de nivelul şi capacitatea de comunicare a copiilor pe care îi am în vedere. Am pornit de la ideea că îmbogăţirea limbajului este unul din temeiurile pentru formarea unei exprimări corecte. Cu cât vocabularul este mai bogat, cu atât se asimilează mai uşor deprinderile şi capacităţile de comunicare prin intermediul limbajului. În opinia mea, lectura suplimentară este necesară din mai multe puncte de vedere. În primul rând, continuă sub formă de exerciţiu citirea textelor din clasă. Apoi textele suplimentare îmbogăţesc ,, experienţa literară'' a copiilor. Cititul cărţilor devine un act de obişnuinţă, cartea fiind principalul furnizor de informaţie, trăire sufletească, experienţă indirectă. Consider că lectura nu numai ca are o mare contribuţie la îmbunătăţirea performanţelor elevilor, dar dezvoltă acestora şi alte capacităţi de gândire şi ordine, de îmbogăţire şi nuanţare a limbajului. Acum, în condiţii de acerbă concurenţă pentru achiziţionarea de informaţii prin lectura sau/şi prin imagini audio-vizuale, de tip mass-media, lectura cărţilor devine un act de intelectualitate. Obiceiul de a citi şi de a cumpăra o carte, de a încropi o bibliotecă personală ori de a petrece oarecare timp printre rafturile bibliotecilor ori printre paginile cărţilor se formează din şcoală. De aceea, lecturile literare şi neliterare, lectura cărţilor şi a presei, lectura textelor pe ecranul televizoarelor sau calculatoarelor nu mai poate fi o opţiune. Nu se poate crede că elevii citesc doar ceea ce există în manualele şcolare. Ca disciplină şcolară în învăţământul primar, limba română îndeplineşte mai multe funcţii: - funcţia instrumentală - realizată prin toate compartimentele limbii române: citire, scriere, lectură, comunicare; - funcţia informaţională - realizată în mod esenţial prin citirea informaţiilor din manualele şcolare de la orice disciplină sau prin orice tip de lectură; - funţtia informativ-educativă - realizată prin exersarea actului de lectură de comunicare. Curriculum-ul de limba şi literatura română reprezintă o component fundamentală a procesului de învăţare oferit elevilor în contextul şcolarităţii obligatorii. Importanţa studierii limbii române în şcoală deriva din următoarele aspecte: - limba română este expresia cea mai cuprinzătoare a fiinţei naţionale poporului român; - limba română este limba oficială a statului naţional român; - limba română, având acest statut oficial, asigură dobândirea cunoştinţelor din sfera tuturor celorlalte discipline de învăţământ; - procesul studierii limbii române în şcoală este parte integrată a acţiunii de dezvoltare a gândirii, dat fiind faptul că ideile se prefigurează şi persistă în mintea omului pe baza cuvintelor, a propoziţiilor, a frazelor; - limba română contribuie la cultivarea disponibilităţii de a colabora cu semenii, de a întreţine relaţii interumane eficiente pe diverse planuri de activitate, imperativ categoric al dezvoltării vieţii moderne; - limba română contribuie la cultivarea sensibilităţii elevilor, la nuanţarea exprimării orale şi scrise. Limba reprezintă una din caracteristicile de baza ale fiinţei umane, a fiecărui individ, deoarece fără limbă, omul nu ar mai fi fiinţă umană. Funcţia de bază a limbii este în primul rând cea de a permite oamenilor să comunice între ei, să se înţeleagă. Aceasta nu este specifică fiinţei umane, deoarece şi alte

2376

fiinţe utilizează anumite forme de comunicare, însă doar omul are puterea şi capabilitatea de a vorbi. Acestea determina fiinţa umană la nivel sociologic şi de grup, ca membru al unei comunităţi sociale în cadrul căreia se utilizează o anumită limbă. Aici apar şi caracteristici individuale ale fiecărui om în parte. Limba a apărut, dăinuie şi se dezvoltă interdependent de mediul şi comunitatea în care se foloseşte. Această interdependenţă reiese şi din vasta experienţă umană. Limba, se apreciază de catre Ion Coteanu, reprezintă în acelaşi timp şi expresia relaţiei între om şi natură, între om şi societate şi faţă de el însuşi. Totodată, limba este o formă a creaţiei umane care modifică atât societatea cât şi limba însăşi. Toate acestea fac ca limba să fie complexă precum viaţa umană, permiţând modificări, însă doar în cadrul anumitor sisteme şi procese. Relaţia între limbă şi societate este reciprocă, limba trebuind să ofere fiinţei umane, sub aspect social şi psihic, o viaţă decentă -fiind mijloc de comunicare şi, nu numai atât, ci şi instrument pentru reflecţii filozofice şi cel al inspiraţiei poetice. Formarea şi educarea limbajului prin lectură Receptarea mesajului scris se realizează prin lectură sau citirea unui text. În clasa I, elevii învaţă elementele analitice ale cititului, adică literele, silabele, cuvintele şi combinarea cuvintelor în vederea înţelegerii şi formulării unui mesaj inteligibil. În celelalte clase, actul citirii devine o formă automatizată ca gest, fundamentală pentru achiziţionarea informaţiilor din oricare domeniu de activitate. Lectura se manifestă ca un exerciţiu de performanţă, aplicat la diferite tipuri de texte literare sau nonliterare, cunoscute sau la prima vedere, în limbaj afectiv sau stiinţific etc. În ultima instanţă, învăţarea cititului tine de asimilarea primei alfabetizări, aşa cum rezultă din obiectivele referenţiale ale Curriculum-ului Naţional: să identifice litere, grupuri de litere, silabe, cuvinte în text tipărit şi text scris de mâna; să exprime legătura dintre text şi imagini; să asocieze forma grafică a cuvintelor cu sensul acestora; să înţeleagă semnificaţia globală a unui text dat; să citească fluent şi corect enunţuri cunoscute; să citească, în ritm propriu, un scurt text cunoscut; să manifeste curiozitate pentru lectură. Lectura suplimentară este o prelungire a lecturii textelor din clasa, din manualul şcolar. De aceea, controlul şi îndrumarea lecturii particulare/suplimentare a elevului are menirea de a perfecţiona, prin activitate indirectă, independentă, actul de citire, exersat pe diferite tipuri de texte. Lectura îndeplineşte rolul de sursă principală de informare, de achiziţionare a unor experienţe individuale, cu tentă morală; ea propune, de regulă, valori universale umane, realizând, în mintea copiilor, o ierarhizare şi coagulare a valorilor culturii naţionale şi universale; lectura oferă satisfacţii estetice, propune modele de comportament; lectura contribuie la îmbogăţirea limbajului, la nuanţarea şi dezvoltarea/activizarea exprimării, însuşirea unor structuri comunicative; lectura ,,umple'' în mod plăcut timpul liber al elevilor, oferind clipe de satisfacţie, de meditaţie, fiind principala ,,sursa de miraje''. Iată pentru ce lectura ca act de parcurgere a textelor (literare şi neliterare) în clasă şi în afara clasei, prin importanţa ei, rămâne o obligativitate didactică. Chiar dacă în programa şcolară nu sunt ore speciale pentru lectură, îndrumarea şi controlul lecturii suplimentare rămâne o atribuţie a învăţătorului. Lectura particulară se impune să fie stimulată şi îndrumată, iar în acest proces de formare intelectuală trebuie atraşi părinţii elevilor spre a forma copiilor o bibliotecă personală Există, în stare concurenţială, două tipuri de lectură: lectura textuală (alfabetică, literară) şi lectura electronică (iconică, de imagini). Raportul dintre cele două tipuri de lecturi ar trebui să fie de complementaritate şi nu unul de disjuncţie. De aceea, se impune, din partea învăţătorului, să promoveze ambele tipuri de lectură, prezentând avantajele şi dezavantajele fiecărei categorii. Fiecare dintre cele două aduce ,,lectorului'' avantaje şi ispite (vezi tabelul de mai jos): Lectura electronică Lectura cartilor Imagini colorate, atrăgătoare, clare, uşor de Imaginea e reconstruită ,,mental'', presupunând efort asimilat şi şi gândire Imagini totale, gata alcătuite, cu detalii şi accesorii Imagini sugerate, solicitând ,,investigaţie imaginativă'' Imagini reale, exacte, concrete Imagini voit scriptice, simbolizate în metafore Limbaj direct, simplu, accesibil Confortabilă, domestică, pasivă Ireversibilă, flux continuu

Limbaj mediat, polisemantic, ambiguu Act complex, activ ,,reversibilă şi meniabil''

2377

- limbajul elevilor constituie o componentă de bază în dezvoltarea şi nuanţarea vorbirii şi a stapânirii structurilor de comunicare; - formarea deprinderilor sistematice de vorbire începe în ciclul de achiziţii fundamentale, bazându-se pe investigarea textelor, în primul rând pornind de la limbaj; - pentru dezvoltarea limbajului există o anumită strategie de învăţare a cuvintelor noi, pornind de la un text literar sau nonliterar; - asemenea strategie cuprinde următorul algoritm: inventarierea cuvântului sau expresiei verbale, clarificarea sensului sau înţelesului; utilizarea în alt context decât cel din care a fost selectat; - limbajul trebuie dezvoltat şi nuanţat sub toate componentele limbii; - componentele limbii se referă la fonetică, morfologie, sintaxă, stilistică, toate contribuind în egală măsură la dezvoltarea limbajului; - în ciclul de achiziţii fundamentale, elevii utilizează un limbaj intuitiv, cu structuri de comunicare însuşite ad-hoc, dupa modelul adulţilor; - în şcoală, elevii deprind elemente de comunicare prin limbaj, abilităţi de ascultare, vorbire, citire şi scriere, capacităţi pe care le urmăreşte învăţătorul în învăţarea de către elevi a limbii şi literaturii române; - învăţarea şi educarea limbajului se realizează, în şcoală, pe baza modelului comunicativ-funcţional, aşa cum este surprins el în Curriculum Naţional. - Curriculum National, prin Programa şcolară de Limba şi literatura română, are conţinuturi care au menirea de a asigura nuanşarea limbajului elevilor şi dezvoltarea lui în mod progresiv În actul de lecturare/citire, este nevoie să se angajeze doi ,,actori'': textul şi cititorul. În mod particular, pentru şcoală textele trebuie să fie specifice şi selectate pentru a putea fi înţelese de elevi, cititori cu particularităţi individuale şi de vârstă pentru prima etapa de şcolarizare. În consecinţă, lectura şcolară şi particulară are nevoie de texte şcolare şi lectori şcolari. Daca formarea capacităţii de exprimare orală şi scrisă este asigurată de lectură, atunci trebuie stimulată lectura independentă. BIBLIOGRAFIE: * Alexandru Crişan - ,,Noul Curriculum Naţional: statut, componente şi critici (I)”, în ,,Învăţământul primar”, nr. 2-3, 1998, p.5 * Paul Cornea ,, Introducere în teoria lecturii”, Editia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, 2002 * Liviu Chiscop - ,, Lectura suplimentara a elevilor (organizare, îndrumare, valorificare)”, Editura Gheorghe Tăbăcaru, Bacău, 2002, p.56. * Ioan Şerdean ,, Didactica limbii române în şcoala primară”, Ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.188;

2378

SĂ CLĂDIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI...DE-ACASĂ Prof. Înv. Preșc. Zamfir Monica ,,Eu sunt copilul! Tu ţii în mâinile tale destinul meu.Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă , te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume". ( ,,Child's Appeal”, Mamie Gene Cole) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cu toate acestea, părintele trebuie să-și facă timp pentru copilul său, căci educația unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze, ci trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea familiei.Copilul trebuie obișnuit de mic cu bunele maniere, cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca părinții să fie un bun model pentru el. Copilul trebuie să învețe lucrurile simple încă de la vârste fragede: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum îl înveți bunele maniere? A-l învăța pe cel mic bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp. Iată câteva ,,sfaturi” în acest sens: Chiar dacă a greșit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aiba nevoie doar de una doua lecții de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar și învață-l ce anume trebuie să facă sau nu. Dacă cel mic își exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puțin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. Fii înțelegător și acceptă-i greșelile. Amintește-ți că nu este încă suficient de matur pentru a ști bine cum trebuie să se comporte în anumite situații. Și noi, adulții, greșim adeseori... Educația se face doar acasă, cu discreție, în familie. Nu îi ține prelegeri și nu îl critica în public, nu îl umili și nu îl jigni față de străini, chiar dacă greșeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de față cu alții dovedește că nici tu nu ai prea fost atent la lecțiile de bune maniere. Fii consecvent. L-ai învățat de la doi ani să spună "te rog" și "mulțumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educație nu se oprește la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să învețe ceva! Pana la 3 ani, chiar dacă cel mic este năzuros, obraznic sau supărăcios, nu trebuie să confunzi comportamentul lui cu lipsa de maniere - este o etapă firească a dezvoltării sale. Pana la această vârstă nu te aștepta să cunoască și să respecte mai mult de una - două reguli de politețe. Desigur, nu este prea devreme să îl înveți să utilizeze formule ca "te rog", "mulțumesc", "bună ziua", "la revedere". Încurajează-l să le folosească nu doar cu străinii, ci și în familie. Între 3 si 5 ani,cu puțină creativitate, îl poți ajuta pe micuțul tău de să înțeleagă de ce unele lucruri trebuie făcute într-un anume fel. Joaca este cel mai simplu mod. Inventează jocuri în care el să fie actorul principal. Propune-i să fie gazdă și tu musafir. Va învăța cum să își trateze invitații: să le servească prajiturele sau, pur și simplu, să poarte o conversație politicoasă. Găsește și alte situații în care el să aivă diverse roluri: poate fi vânzător sau cumpărător într-un magazin, poate fi patron sau angajat, șofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admiră. El se va distra, iar tu îți vei atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micuțul va deveni tot mai conștient de modul în care acțiunile și cuvintele sale afectează sentimentele celor din jur. Între 5 si 7 ani, odată ce încep să meargă la grădiniță, cei mici devin tot mai independenți. Pentru că nu vei fi tot timpul alături de el, va trebui să îi dezvolți mai mult capacitatea de a comunica cu cei din

2379

colectivitate, copii și adulți. Acum ar trebui să cunoască și să respecte manierele de baza la masă, să poarte o conversație cu adulții, să știe cum să facă și cum să primească un compliment. De acum înainte va participa mai activ la reuniunile de familie, la vizite, la aniversari. Poți începe să îi supraveghezi intervențiile în discuții și să îi explici că este politicos să îl lase pe celălalt să termine ce are de spus. Folosește-te de exemple din viața de zi cu zi, de la gradiniță, de pe stradă . Când greșește, atragei atenția și amintește-i ce are de facut. Intre 8 si 10 ani, este vârsta la care cei "7 ani de acasă" trebuie să se fixeze definitiv în comportamentul copilului . Metoda pe care o poți folosi este cea clasică, adică a unei continue repetiții. Dacă până acum i-ai mai trecut, uneori, cu vederea lipsa de bună cuviință, acum a venit momentul când trebuie să fii mai categoric. În unele cazuri poți recurge chiar la mici pedepse (îi interzici, de exemplu, televizorul, nu îl mai lași să iasă afară la joacă cu prietenii, etc.). De asemenea, dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, merită o recompensă cât de mică. Dacă a greșit, nu îl critica de față cu alte persoane străine. La această vârstă se simte foarte stanjenit dacă i se face morala în public și va avea tendința să procedeze exact pe dos. Continuă să îi cultivi respectul pentru cei din jur. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002

2380

PRIMELE REGULI IN CRESTEREA ARMONIOASA A COPILULUI Prof inv primar:Zamfiroiu Andreea Liceul Preda Buzescu,Berbesti 1.Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Parteneriatul cu familia- o necessitate GRADINITA “PANSELUTA”, sector 4 , Bucuresti Prof. Zapan Ana-Mihaela Prof. Jalba Cornelia Activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se exercita asupra copilului si mai ales, nu poate face abstractie de acestea. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune coerenta si unitara a gradinitei si familiei. Interesul comun determina o miscare de apropiere dublu sens, familie – gradinita, gradinita – familie, in vederea unei suficiente cunoasteri de ambele parti. Unitatea de actiune este conditionata de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru si de o buna cunoastere reciproca. Disponibilitatea parintilor pentru solutionarea in parteneriat a problemelor prescolarilor trebuie formata si stimulata. Parintii sunt deschisi la sugestiile educatoarei atunci cand sunt tratati cu incredere, ca niste adulti responsabili, cand educatoarea nu pierde din vedere faptul ca parintii isi cunosc bine copiii, chiar daca nu au intotdeauna abilitatea de a actiona intr-un sens favorabil acestora. In cadrul grupei noastre familia reprezinta un partener ideal, de aceea i-am oferit ocazii frecvente si varietate de a se implica in program. Am asigurat un parteneriat real ce a parasit traseele standardizate, ineficiente si a afirmat flexibilitatea strategica si actionala.

2381

Echipa de educatori cu bunavointa si competenta poate avea abilitatea de a face din orice parinte un colaborator. Rezultatele concrete vor dovedi avantajele colaborarii. Dintre multiplele modalitati de colaborare cu familia practicate si care pot avea un real succes prezentam: intrunirile, comitetul de sprijin, afisierul, expozitiile permanente, serbarile, convorbirile individuale, mesajele scrise, participarile la activitati etc. De multi ani s-a depasit momentul cand parintii isi lasau copiii la usa. Acum, echipa de educatori si familiile copiilor isi impartasesc informatii, fac planuri impreuna despre cum sa colaboreze, sa se implice si sa participe activ. Intrunirile parintilor sunt foarte importante. Sunt anuntate din timp, prin convocator . Au fost prezentati parintii copiilor nou-veniti in gradinita. A fost prezentat programul gradinitei, regulamentul de ordine interioara , baza teoretica pentru a nu se ajunge la noncorcondante in comunicare. Au fost stabilite asteptarile parintilor si semnificatia notiunii de „succes” pentru fiecare . Familiile au fost incurajate sa se implice si sa isi ofere serviciile. Intrunirile au oferit prilejul ca educatoarea si parintii sa discute, sa planifice si sa rezolve diferite probleme , atat in cadrul sedintelor cu parintii , cat si cadrul activitatilor de consiliere , conform planificarii. Prin lectoratele pe diverse teme, parintii au fost mai bine informatii in fata problemelor educative si de dezvoltare ale copilului. Mentinerea zilnica a contactului parintilor cu gradinita se realizeaza prin Avizierul grupei care contine informatii ca : Orar; Structura anului scolar ;Proiectul aflat in desfasurare- Scrisoare catre parinti ;Tema saptamanii ; Sa repetam(cantecele, poeziile si jocurile muzicale invatate); Aparitii de reviste pentru copii; Anunturi( vizite si alte deplasari, piese de teatru si alte vizionari evenimente) ; Participari la proiecte si concursuri scolare Actiunile de voluntariat initiate de gradinita , cu mare impact social, vor beneficia intotdeauna de un aport important adus de parinti, ce se vor mobiliza exemplar. Actiunile ii vor face pe copii sa descopere alaturi de parinti actiunea si nu verbalismul. Vor avea conditia de a savarsi fapte bune, de a descoperi binele si nu doar de a vorbi despre el, de a sprijini oameni cu nevoi speciale. Copiii vor intelege prin participare, importanta actiunilor sociale si vor trai satisfactii morale. Actiunile de voluntariat vor fi o evaluare a compartimentului social, etic, moral, religios si o educare in sensul omeniei, generozitatii, receptivitatii la durerile celor din jur. Mostre ale lucrarii copiilor. In expozitia amenajata pe hol se afiseaza lucrarile tuturor copiilor, indiferent de aportul lor adus la ilustrarea temei respective. Expozitia este un prilej de a-i familiariza, atat pe copii cat si pe parinti, cu date si evenimente importante de natura sociala, culturala, ecologica, artistica. Serbarile sunt o modalitate ca parintii sa se cunoasca intre ei, sa evalueze rezultatele copiilor si sa se implice in ornare, decorare, confectionare, sponsorizare si dotare. Prin participarea parintilor la astfel de evenimente, copiii vor capata siguranta, se evita blocajele psihice. Parintii trebuie tratati de la egal la egal, fara diferente intre clasele sociale. Educatoarea trebuie sa cunoasca copilul in contextul familiei si al influentei acesteia asupra copilului. Educatoarea nu trebuie sa exprime critici, ci sa manifeste simpatie, sa dialogheze constructiv, iar in fata copilului parintii trebuie obligatoriu sa fie sustinuti. Este datoare sa echilibreze si sa atenueze tensiuni si conflicte, sa fie sociabila, politicoasa, deschisa fata de familie si problemele ei. Discutiile trebuie sa fie discrete si sa ramana confidentiale. Parintii sa afle ca orice nemultumire sau indoiala fata de educatoare sau fata de program, care de obicei e temporara, nu trebuie exprimata in fata copilului pentru ca nu are decat efecte negative ci, trebuie discutata si clarificata direct cu educatoarea. Succesul parteneriatului gradinita-familiecu parinti va fi confirmat prin prezenta ulterioara si prin implicarea frecventa la actiunile grupei. Valorificarea potentialului uman si constientizarea impactului pozitiv al ideilor antrenate si construite pe parcursul desfasurarii parteneriatului vor dobandi valoare. Parteneriatul Gradinita – Familie este o experienta benefica. Impreuna copii, parinti, gradinita, comunitate valorifica o experienta care stimuleaza si sarbatoreste succesul educatiei. Parteneriatul Gradinita – Familie poate fi terenul unor relatii educative din care fiecare sa fie beneficiar: copil, parinte, educator. Fiecare poate sa invete si sa se simta VALORIZAT SI IMPORTANT.

2382

FORMAREA DEPRINDERILOR LA PREŞCOLARI Profesor: ZÂRNEA DORINA G:P:N: Merei, Jud.Buzău În primii 6-7 ani de viaţă, copilul dovedeşte mare sensibilitate, receptivitate şi mobilitate. Potenţialul afectiv-voliţional este în creştere, înclinaţiile şi aptitudinile se conturează în acestă etapă. Copilul dovedeşte şi o mare putere de acumulare şi asimilare de cunoştinţe. Pornind de la particularităţile ontogenetice ale copilului, familia şi grădiniţa trebuie să îi asigure condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare în funcţie de disponibilităţile individuale. Dintre principalele deprinderi ce li se formează în acestă etapă amintim: deprinderile igienico-sanitare, de comportare civilizată şi politeţe, deprinderile de ordine şi curăţenie. Deprinderile care se pot forma la vârsta antepreşcolară şi preşcolară( familie şi grădiniţă), poartă uneori denumirea de „bune deprinderi” sau „cei şapte ani de acasă”. Ele reprezintă forma cea mai simplă a învăţării de către copii a unor mişcări complexe şi atitudini care vor influenţa comportamentul lor viitor. În acţiunea de formare a deprinderilor trebuie să se ţină seama de trei condiţii: a) de posibilităţile psihomotorii ale copilului; b) de capacitatea lui de recepţionare şi înţelegere a mesajelor verbale; c) caracterul predominant de joc. Conform unui principiu recunoscut în psihologie- orice nouă capacitate comportamentală se formează numai în cadrul activităţii fundamentale pentru vârsta respectivă. Începând cu vârsta de 2-3 ani activitatea fundamentală a copilului este jocul. De aceea, la această vârstă multe deprinderi se pot forma în timpul şi cu ajutorul jocului. Un rol important în formarea oricărei deprinderi îl are imitaţia. La început copiii învaţă mişcările prin imitaţie spontană, apoi prin imitaţie intenţionată. Ei reproduc mişcările pe care le văd la adulţi sau pe care şi le imaginează. Aşadar, atât părinţii cât şi personalul educativ din creşă şi grădiniţă este bine să acorde o atenţie deosebită în formarea şi consolidarea deprinderilor, o participare afectivă şi activă a copilului este absolut necesară. El trebuie să fie pus în situaţia de a executa cât mai corect operaţiile necesare penru fixare. Cu efect stimulator pot fi folosite: lauda, îndemnul, exemplul, acordându-se o atenţie deosebită şi modului cum sunt formulate acestea, precum şi tonului folosit. Când se urmăreşte să se trezească interesul copilului pentru o anumită deprindere, tonul este bine să fie plin de voie bună, blândeţe, înţelegere. Nu este bine să se folosească un ton ridicat. Acesta declanşează copiilor reacţii de respingere a acţiunii. Laudele trebuie folosite cu măsură, apoi din ce în ce mai puţin, până ce nu va mai fi nevoie de ele. Procedând astfel stimulăm copilul să îşi formeze deprinderi care, cu timpul, devin obişnuinţe. În vederea consolidării deprinderilor se pot folosi: povestiri, poezii, lecturi după imagini, jocuri şi ghicitori. *Povestirea are rol în stimularea imaginaţiei şi sensibilităţii copiilor. Se pot utiliza povestiri din literatura pentru copii şi chiar povestiri improvizate. Este bine ca povestirea să aibă o tematică cât mai apropiată de nivelul de înţelegere al copilului, cu subiecte din lumea plantelor, a animalelor, din mediul înconjurător, mediul social, familial, din grădiniţă, în care se prezintă acţiuni care trezesc interesul copilului. *Poeziile şi însoţirea lor de acţiunile sugerate de text; părinţii pot recita poezia în întregime, apoi numai strofa care sugerează deprinderea pe care urmăresc să formeze sau să o corecteze. *Observarea este o altă modalitate de formare şi consolidare a deprinderilor, atât în familie, cât şi în grădiniţă. Modul în care adultul dirijeajă interesul, curiozitatea şi spiritul de investigaţie caracteristice copilului este determinant. *Jocurile de creaţie dezvoltă capacitatea copilului de a-şi imagina şi interpreta rolul unor adulţi. Jocul preferat este „De-a familia”, în care părinţii sunt întotdeauna buni şi blânzi, dacă şi în realitate sunt aşa. În joc apar şi bunici, surori şi fraţi mai mari sau mai mici. Deprinderile de ordine şi curăţenie trebuie să se formeze de la o vârstă foarte mică( când copilul poate fi îndrumat, ce, cât, cum să asimileze), concomitent cu celelalte deprinderi. Părinţii trebuie să îi familiarizeze pe copii de la început cu necesitatea unei ţinute vestimentare curate şi îngrijite. Dacă la 3-4 ani nu li se poate pretinde copiilor să aibă o ţinută vestimentară curată, dar li se aminteşte să nu îşi ude rochia, pantalonaşii când se spală sau să nu se păteze când mănâncă, la 4-5 ani trebuie să crească exigenţele mai ales la cei care dovedesc că sunt dezordonaţi, folosindu-se jocuri adecvate prin care copilul este stimulat să se menţină curat. La 5-6 ani, în mod normal, deprinderea de

2383

curăţenie este consolidată. Copilul s- a deprins cu o ţinută îngrijită, îşi controlează ţinuta în oglindă, se încheie singur la nasturii de la haină, îşi leagă singur şireturile de la încăţăminte etc., chiar dacă trebuie ajutat. Politeţea este o deprindere care începe să se formeze de la cea mai fragedă vârstă. Copilul trebuie obişnuit să salute, să ofere un obiect în mod politicos, să mulţumească pentru un serviciu făcut, să facă un serviciu cuiva din proprie iniţiativă şi nu cu intenţia de a fi răsplătit, să îşi ceară scuze ori de câte ori este cazul. Acasă copilul va fi învăţat să salute începând cu vârsta de 2-3 ani. Copilului de 3-4 ani nu i se poate pretinde să salute din proprie iniţiativă, dar va fi îndemnat să o facă. La 4-5 ani este bine să fie învăţat să salute când întâlneşte persoane cunoscute şi când se desparte de ele. La grădiniţă educatoarele îi învaţă pe copii, începând de la cei din grupa mică, să salute când vin la grădiniţă şi când pleacă; când se despart de educatoare sau când intră cineva în sala de actvităţi. Deprinderea de a se adresa o rugăminte şi de a oferi ceva în mod politicos poate fi învăţată în jurul vârstei de 3 ani. Copilul trebuie să ştie că atunci când vrea să obţină ceva, când vrea să realizeze o acţiune, trebuie să spună: „vă rog” sau „te rog”, astfel copilul învaţă formulele de politeţe, la care se pot adăuga şi alte formule: „poftim”, „mulţumesc”. Pentru a-l deprinde pe copil cu un comportament civilizat se pot crea situaţii în care i se cere să aducă diferite obiecte. A cere scuze este tot o deprindere de politeţe. De mic, copilul trebuie să fie învăţat să îşi ceară scuze, atunci când fără voia lui, a greşit sau când este dojenit pentru o faptă urâtă: „scuzaţi-mă, vă rog că am...” sau „te rog să mă scuzi că te-am lovit”. Pentru formarea şi consolidarea oricărei deprinderi este necesar ca părinţii să ţină seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, precum şi de cele psihofizice. Căile şi modalităţile de educare să fie adaptate vârstei şi puterii de înţelegere a acestora. Întrucât formarea şi consolidarea deprinderilor se realizează în timp, este bine ca părinţii să insiste până la transformarea acestora în obişnuinţe. Pe întreaga perioadă se va minifesta unitatea de vederi în cerinţe, perseverenţă, răbdare, înţelegere, dar şi exigenţă. Procedând astfel, copilul, de mic, se deprinde cu o bună purtare. Aceasta este „cartea de vizită” a familiei. BIBLIOGRAFIE: *Gh.Zapan, P.Popescu Neveanu, Deprinderile. Cu privire la deprinderi şi natura lor, în: Al.Roşca (sub redacţia) Tratat de psihologie experimentală, Editura Academiei, Bucureşti, 1963. *Emil Verza, Omul, jocul şi distracţia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1978.

2384

CEI 7 ANI DE ACASĂ prof. Simona Zdrenghea Şcoala Gimnazială Nr. 2 Sebeş, Alba În societatea modernă conflictul între generaţii pare mai accentuat. Întrebarea care se naşte este dacă această diferenţă pleacă şi de la educaţie, educaţie primită acasă,- „cei 7 ani de acasă”. Până nu demult, interesul pe care părinţii îl aveau pentru formarea copiilor se manifesta concret în primii ani de viaţă, până ca aceştia să meargă la şcoală. Politeţea avea un rol esenţial: felul în care salutau, îşi manifestau respectul acasă sau pe stradă, felul în care se aşezau la masă, în care ştiau să spună „Mulţumesc!” sau „Te rog!”... Toate funcţionau după regulile stabilite, în general, de bunul simţ, dar şi de codurile de bune maniere atât de invocate cândva. Părinţii îşi îndreptau atenţia asupra comportamentului propriilor copii fără ca cineva să le-o ceară în mod special. Era de la sine înţeles că „cei 7 ani de acasă” trebuia să se reflecte în ceea ce făceau. Nu se mulţumeau cu ce se învăţa odată cu intrarea la şcoală şi nu era suficient să ştie limbi străine sau să-şi dezvolte aptitudinile de orice fel. Familia are un rol deosebit în transmiterea tuturor regulilor de bun-simţ, de comportament civilizat, implicarea ei fiind absolut necesară. Astăzi, acestea par să fi trecut pe un planul secund, adulţii fiind preocupaţi pentru a asigura familiei partea materială, mulţumindu-se cu faptul că oferă bunăstare copiilor (haine „de firmă”, gadgeturi de ultimă generaţie, bani...). Toate sunt etalate cu ostentaţie încă din clasele primare. Preocupaţi cu acestea, părinţii lasă, de cele mai multe ori, formarea comportamentului copiilor pe seama dascălilor. Dar astfel nu se mai poate vorbi despre existenţa „celor 7 ani de acasă”. Această expresie devine perimată, îşi pierde sensul, căci educaţia bunului simţ nu se face doar la şcoală. Deprinderile legate de comportamentul civilizat, respect, buna-cuviinţă formate în primii ani de viaţă, cu ajutorul faniliei, rămân pentru totdeauna în felul nostru de a fi. Ceea ce nu a fost oferit atunci, cu greu mai poate fi recuperat pe parcurs. Se spune că cine nu are „cei 7 ani de acasă” nu-i recuperează într-o viaţă. Astfel, îmi doresc ca noi, adulţii, să începem să acordăm atenţie mai mare lucrurilor cu adevărat importante din viaţa noastră: formarea copiilor noştri ca Oameni.

2385

Primii pași în educarea comportamentului civilizat Prof.înv.primar Zdrenghia Maria Școala Gimnazială Nr.2 Sebeș După opiniile unor psihologi educația comportamentală a unui copil trebuie să înceapă încă de la vârsta de doi ani și jumătate. Această vârstă corespunde tocmai etapei în care copilul începe să manifeste curiozitate în tot ceea ce face, fie că e bine, fie că e rău. De aici necesitatea stabilirii unor reguli minore pe care cei doi părinți trebuie să le transmită copilului. Dar nu e suficient să fie doar transmise. Aceste reguli trebuie aplicate și respectate. În paralel, trebuie explicate consecințele ce pot apărea în cazul nerespectării regulilor stabilite. Uneori pot fi aplicate și pedepse ușoare, ca urmare a încălcării regulilor. Copilul are nevoie de modele în devenirea lui. Primele modele pe care le are lângă el sunt cei doi părinți. Lângă ei trăiește primele experiențe de cunoaștere. Îi va imita în tot ceea ce observă la ei. Din momentul în care ne gândim să stabilim reguli pe care copilul nostru trebuie să le respecte, trebuie să analizăm dacă acestea sunt viabile sau nu. Dacă cei doi părinți mereu ridică tonul în prezența copilului, cum va putea acesta să vorbească pe un ton liniștit? Dacă în jurul lui există violență verbală sau fizică, va învăța și el să fie agresiv, crezând că așa e firesc să se întâmple. Principala preocupare a copilului în perioada premergătoare ciclului primar este joaca. Tendința lui este aceea de a împrăștia jucăriile în toată camera, iar după ce s-a plictisit de ele să le abandoneze. Lasă în urma lui multă dezordine și refuză să le strângă. De obicei ne supărăm, îl certăm și-l amenințăm cu tot felul de pedepse, care oricum nu vor fi puse în aplicare. Recomandat ar fi ca fie mama, fie tata să-și facă timp să-l învețe pe micuț cum să-și așeze jucăriile la locul lor. Acest exercițiu trebuie repetat ori de câte ori observăm că cel mic evită să-și strângă singur jucăriile. În timp ce-l ajutăm, e bine să-l lăudăm pentru hărnicia lui pentru a simți că e apreciat pentru efortul ce l-a depus în restabilirea ordinii în spațiul de joacă. O recompensă din când în când pentru strădania de a o ajuta pe mama îl va motiva și mai mult pe viitor. Deprinderea de a păstra ordinea în jurul lui va deveni încet, încet o obișnuință ce-l va însoți toată viața. Obișnuit de acasă cu ordinea, nu va întâmpina dificultăți la școală în ceea ce privește ordinea ce ține de lucrurile ce se află în ghiozdanul lui sau în banca unde-și păstreză lucruri ce nu sunt duse toată ziua acasă. Constatăm că la intarea în clasa întâi puțini copii respectă una din regulile clasei, regulă care le cere ca la plecarea acasă, după orele de curs , fiecare trebuie să lase ordine în bancă sau sub bancă. Ambalajele folosite pentru sandvici sau cele de la dulciurile cumpărate de la chioșcul din curtea școlii trebuie puse în coș, nu lăsate să cadă la voia întâmplării. În ciuda observației pe care o facem zilnic elevilor noștri, observăm că sunt puțini cei care din proprie inițiativă își controlează spațiul de lucru înainte de a părăsi sala de clasă. E un indiciu clar că aceștia au învățat de acasă că trebuie să lași ordine acolo unde muncești și tot acolo au învățat că regulile grupului trebuie respectate. Un alt aspect ce-l întâlnim la clasă și care-și are rădăcinile tot în educația primită în familie în primii ani de viață e acela ce vizează lipsa respectului pentru cel care vorbește. Deși este regulă stabilită împreună cu elevii că trebuie să ne respectăm interlocutorul, se găsesc câte doi , trei să vorbească în același timp, fără să-l asculte pe celălalt. Excepție fac cei timizi sau cei care au fost învățați acasă că atunci când vorbește cineva, e bine să-l asculți, apoi să intervii dacă ești solicitat. Deprinderea de-al asculta pe cel de lângă tine trebuie să înceapă din cadrul restrâns al familiei. Sunt nenumărate cazurile în care familia e reunită și fiecare vrea să spună ceva, de la cel mic până la cel mare. Aici învață copilul ce înseamnă respectul reciproc în timpul conversației. Nu de puține ori copilul intervine în discuția părinților fără ca aceștia să fi terminat de comunicat ceea ce doreau să transmită. E tocmai momentul potrivit în care părinții trebuie să intervină și să stabilească o regulă prin care să-i ceară copilului să-l asculte pe cel care vorbește, apoi să ia și el cuvântul. Dacă cei doi părinți dau această regulă fără ca ei înșiși s-o respecte, puține vor fi șansele ca al lor copil să procedeze altfel. Și atunci dacă acasă nu este respectată această regulă, de ce ar respecta-o copilul la școală? Greu se corectează la școală o deprindere însușită greșit în cadrul familiei. Cele câteva ore petrecute la școală nu sunt suficiente pentru dezvoltarea unui comportament civilizat în cazul fiecărui elev, dacă familia rămâne pasivă în transmiterea și exersarea normelor de conduită atât acasă, cât și în grupurile sociale. Dependența de televizor începe tot din familie. Obosiți fiind, după o zi de muncă, preferăm să trimitem copilul să vizioneze desene animate încă de la vârsta de trei, patru ani. Ajuns la școală, el nu va înțelege de ce nu mai are voie atât de mult timp la televizor și de ce sunt mai importante temele de casă. Nu înțelege de ce trebuie să citească, iar părinții nu citesc. Nu înțelege de ce până să meargă la școală

2386

petrecea multe ore în fața televizorului și acum, brusc, doar pentru el a apărut această interdicție. Copilul își dorește să facă exact ce face mama și tata. Ideal ar fi ca în calitate de părinți responsabili pentru educația propriului nostru copil să citim alături de el, lăsând la o parte alte preocupări mai puțin importante. Deprinderile dobândite în cuibul părintesc vor deveni în timp obișnuințe bune sau mai puțin bune, ce vor marca și vor influența pozitiv sau negativ personalitatea fiecărui individ pe parcursul întregii vieți.

2387

Cei şapte ani de acasă Zelea Lavinia Maria Şcoala Gimnazială ,,Ioan Slavici”, Oradea Deseori, când interacţionăm cu copiii, respectiv elevii tindem să aducem în prim plan cei şapte ani de acasă. Aceşti şapte ani sunt raportaţi în special la manierele pe care copiii le-au dobândit în familie, la comportamentul lor cu persoane de aceeaşi vârstă, cu adulţii cunoscuţi şi necunoscuţi, la grija faţă de obiectele personale sau obiectele înconjurătoare. Rolul celor şapte ani de acasă este de a contribui la dezvoltarea armonioasă a copilului, în special pe plan intern, îi transmite atât valori regăsite în familie, cât şi valori ale societăţii. Unui copil manierat îi va fi mult mai uşor să se adapteze la schimbări, va fi acceptat în grupuri, va colabora mult mai bine cu cei din jur, va învăţa să fie responsabil şi tolerant. Lumea este pentru ei un univers nou, nedescoperit în care învaţă să păşească cu grijă. Impactul acestor ani asupra personalităţii copiilor este conturat în special de relaţia pe care o au cu cei mai apropiaţi membri ai familiei, cu părinţii. De la vârste fragede ei imită comportamentele şi atitudinile pe care le observă în viaţa de zi cu zi. De asemenea, nu trebuie ignorată relaţia afectivă dintre copii şi părinţi, copilul trebuie să se simtă iubit şi apreciat. În momentul în care copiii au încălcat reguli sau au avut un comportament nepoliticos soluţia corectă pe moment a adultului nu este de a ridica tonul sau a-i bate, ci de a le explica cu ce nu au procedat corect, ce urmări au avut sau vor avea faptele lor şi cum ar fi putut acţiona într-o manieră în care să nu deranjeze pe nimeni. Trecerea cu vederea a unor comportamente nepotrivite atrage după sine alte consecinţe, de aceea este nevoie de stabilirea unor reguli clare, pe care acestia să le poată înţelege şi aplica cu uşurinţă. În aceşti ani ei învaţă diferenţa dintre bine şi rău, sunt receptivi la influenţele pozitive şi negative din jurul lor, îşi consolidează valorile şi îşi creează comportamente noi în cercul de prieteni. De asemenea este important ca aceştia să nu se confrunte periodic cu un mediu stresant, violent, agresiv, deoarece îi va influenţa şi se vor manifesta în consecinţă la rândul lor. În familie, la vârsta preşcolară şi şcolară mică le putem oferi diverse sarcini de lucru prin casă, în clasă pentru a-i responsabiliza şi a-i motiva să se simtă utili. Nu este indicat să impunem copiilor anumite şabloane comportamentale, deoarece răpim puţin câte puţin din felul lor de a fi şi modelăm păpuşi care nu vor putea ieşi din aceste tipare. Ca adulţi, trebuie să ţinem seama că experienţa lor de viaţă este îmbogăţită cu fiecare situaţie nouă cu care se confruntă. Bibliografie: Sas Cecilia- Psihologia educaţiei, Editura Universităţii din Oradea, 2012 Schaffer Rudolf- Psihologia Copilului, Editura ASCR Bonchiş Maria- Psihologia copilului, Editura Universităţii din Oradea, 2007 Blândul Valentin- Teoria educaţiei. Noile educaţii, Editura Universităţii din Oradea,2011

2388

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Educatoare: Dorina Zota Școala Gimnazială ”N. Iorga” Bacău Structură, Grădinița cu P.P. nr. 31 Schimbarea statutului de la „puiul mamei” la „preşcolar” are foarte multe implicaţii în psihologia copilului mic, întrucât orizontul acestuia se măreşte considerabil. Cine sunt eu? Cine sunt colegii mei? Ce este grădiniţa? Sunt întrebări pe care le putem citi pe chipul copiilor veniţi pentru prima oară la grădiniţă. Unii veseli, dornici să se joace, să cunoască, alţii cu priviri mult prea iscoditoare şi răzbunătoare pentru faptul că este lăsat de mama la grădiniţă. Intrarea copilului în grădiniţă constituie momentul de debut al vieţii de individ independent. Copilul beneficiază de un mediu stimulativ propice socializării, dezvoltării limbajului şi comunicării. Mediul favorabil dezvoltării copilului este cel care inspiră siguranţă şi îi stimulează autonomia: la grădiniţă copilul învaţă o mulţime de lucruri care au la bază mişcări simple organizate în acţiuni rutiniere (să se îmbrace, să se încalţe, să mănânce singur, să se spele pe mâini fără ajutorul părinţilor). Aceste rutine apar pentru prima dată în viaţa copilului în familie şi este meritul părinţilor care încă de la bun început încurajează copilul să repete şi să efectueze singur tot felul de mişcări, acţiuni. Acestea vor fi urmărite ca şi obiective specifice prin activităţile grădiniţei, dar dezvoltarea lor ţine de colaborarea şi unitatea de vederi şi acţiunea practică a celor doi factori: familie şi grădiniţă. La vârsta de 3 ani sunt copii care vorbesc bine, deşi rămân sunete şi structuri gramaticale care trebuie corectate şi însuşite. Este bine ca micuţul să ştie să şi tacă şi să asculte atunci când este nevoie, educatoarea sau colegii, să fie atent la ce este întrebat pentru a răspunde corect. În experienţa mea de-a lungul anilor am fost preocupată în mod deosebit de observarea comportamentului copiilor la primul contact cu educatoarea, colegii, mediul grădiniţei. Prima zi de grădiniţă este un moment cu o puternică încărcătură emoţională atât pentru copii cât şi pentru părinţi şi nu în ultimul rând pentru educatoare. Micuţii „coboară direct” din braţele mamei, sunt de multe ori speriaţi, timoraţi, se simt abandonaţi, după cum şi părinţii prin emoţiile trăite le amplifică aceste stări. Educatoarea este „adultul matur” în această ecuaţie, ea trebuie să se comporte dând dovadă de empatie dar şi de fermitate, blândă şi să preia în „braţele grădiniţei” copiii şi părinţii deopotrivă, să le canalizeze emoţiile şi să-i asigure că vor depăşi aceste trăiri în cel mai plăcut mod. Am fost întotdeauna preocupată de observarea capacităţii de integrare în grup, de relaţionare cu educatoarea şi cu ceilalţi copii, precum şi de observarea comportamentului copiilor în primele săptămâni de grădiniţă. Puncte tari Puncte slabe 1.Domeniul dezvoltarea limbajului şi comunicării se prezintă, îşi spune numele (prenumele); denumeşte 4-5 jucării; ascultă mesaje şi îndeplineşte acţiuni simple.

pronunţia: frecvente inversiuni, omisiuni sunete; vorbire lacunară şi nu formulează propoziţii simple; răspunde monosilabic; nu cunoaşte poveşti clasice.

2. Domeniul dezvoltare socio-emoţională - manifestă ascultare la solicitări verbale; - nu utilizează formule de salut când vine şi pleacă - în general se joacă împreună cu alţi copii; de la grădiniţă; -încearcă să se autoservească în situaţii simple (la - nu utilizează formulele „te rog”, „mulţumesc” în masă, la spălător, la dormitor). situaţii concrete; - nu recunoaşte când greşeşte dar frecvent „pârăşte” când nu se comportă adecvat sau nu respectă o regulă; -nu adună jucăriile (creioanele), obiectele cu care s-a jucat;

2389

- nu cedează o jucărie dacă este rugat de un coleg; - trece frecvent de la stare emoţională la alta; - de multe ori este alintat, egocentric, vrea să fie întotdeauna în centrul atenţiei, primul. 3. Domeniul dezvoltare cognitivă - face corespondenţă între obiectele uzuale din sala de grupă (şi alte spaţii) şi numele lor; - recunoaşte forma (rotund) şi culoarea (nuanţe) ale unor obiecte; - cunoaşte gustul (dulce, acru); - cunoaşte câteva animale.

- nu ordonează corect cuburile de mărimi diferite pentru a forma un turn sau să le îmbine; - în general nu numără spontan obiectele pe care le foloseşte; - nu diferenţiază animalele după mediul de viaţă; -dificultăţi în denumirea poziţiei obiectelor („pe”, „sub”); - nu sortează jucăriile după anumite criterii. 4. Domeniul dezvoltare fizică, sănătate şi igienă personală

-merge sau aleargă în direcţia indicată de educatoare; - îşi coordonează mişcările cu ritmul solicitat de educatoare ( braţe sus, pe umeri, bate din palme); - cunoaşte obiecte de igienă personală (săpun, periuţă, pastă, pieptăn). 5. Domeniul capacitate şi atitudini de învăţare - participă la activitate şi jocuri îndeplinind diferite roluri spontane pentru scurt timp; - ascultă cu interes cântece şi poveşti pentru copii; - se joacă cu plăcere cu plastilină; - manifestă curiozitate şi sensibilitate pentru muzica ritmată.

- nu pot să stea într-un picior 3 secunde şi uneori merg doar pe vârfuri (nu folosesc toată talpa); - nu au deprinderi automatizate (spălat pe mâini şi şters înainte şi după masă sau după utilizarea toaletei).

Oportunităţi dorinţa şi interesul educatoarei de a descoperi noi metode, căi de stimulare şi dezvoltare psihosocială a copilului ; interesul manifestat de unii părinţi pentru evoluţia dezvoltării copilului, concretizat în colaborarea şi implicarea acestora în derularea programelor din gădiniţă.

Ameninţări bilingvismul temporar prin plecarea copiilor şi revenirea după perioade lungi petrecute în străinătate unde sunt presaţi să comunice într-o altă limbă; fenomenul migrării generat de căutarea unui loc de muncă influenţează negativ suportul afectiv al însuşirii limbajului în familie; influenţe negative din partea emisiunilor TV (desene animate, programe pe calculator care utilizează cuvinte şi exprimă agresiune, violenţă); limbajul copiilor în grupul de joacă din spaţiile nesupravegheate (bloc, teren de joacă).

- nu ţin corect creionul în mână; - nu aşteaptă rândul ca să fie solicitat; - vorbesc în cor.

Concluzii : Îmi propun: utilizarea unor metode, procedee, tehnici de lucru care să permită copiilor dezvoltarea lor la parametrii maximi conform curriculumului preşcolar; accesibilizarea obiectivelor în raport cu particularităţile psiho-individuale ale copiilor, a obiectivelor educaţionale corespunzătoare domeniilor de dezvoltare prezentate.

2390

,,CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ’’ Prof. Paulica ACASANDREI Maria PIRON Gradinita PP ,,AZUR’’ CONSTANTA Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are,, cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii.

2391

Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2392

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. ptr. înv. primar: ADAM PETRONELA Clasa : a II-a A Singurul scop al educaţei este să transforme oglinzile în ferestre. Sydney Harris Când am citi pentru prima dată acest citat nu am ştiut încotro să mă îndrept: spre îndatorirea de cadru didactic sau spre cea de părinte? Se ştie că este foarte greu să formezi copilul în zilele noastre.A fi professor sau părinte înseamnă a te ridica deasupra tuturor elevilor,copiilor şi, totuşi, a te coborî ”la mintea lor”. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia,în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Cei 7 ani de acasa inseamna de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. Din punctul meu de vedere, si facand un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasa, inseamna mult mai mult, nu se rezuma doar la respectul fata de altii, se rezuma in mod special la respectul pe care il avem fata de noi. Daca avem respect fata de noi, vom avea respect si fata de ceilalti. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o multime de amintiri -frumoase sau mai putin frumoase, acumulam sentimente - frumoase sau mai putin frumoase, acumulam invataturi - bune sau mai putin bune, dar putem acumula si neplaceri, regrete, frustrari, complexe, dureri, nemultumiri...Fiecare dintre noi acumulam cam cat putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transforma in traume care distorsioneaza dorinte, placeri, vise. Se mai poate transforma si in tulburari care distorsioneaza adevarata realitate in care traiesti prezentul si in care percepi trecutul. Bebeluşul este ataşat de mama şi de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate şi exprimate de către copil în joaca lui şi în comunicarea cu ceilalţi. Ticurile verbale, reacţia adulţilor la diverşi stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteţi observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vărsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi si cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînteles că asta nu înseamnă că permanent von fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întîmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Asa ca, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Dar ma intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locatii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasa? Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum

2393

poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Rezumand pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani.

2394

Proiect Educațional Național ,,Cei șapte ani de acasă!” Rolul familiei în formarea copilului prof. înv. primar Agiurgioaiei Luminiţa Şcoala Gimnazială “Remus Opreanu” Constanța, Judeţul Constanţa Copilul devine ființă socială numai prin educaţie. Prin intermediul educaţiei omul îşi însuşeşte limbajul, cultura generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează concepţia despre lume, îşi dezvoltă potenţialul creator şi se pregăteşte pentru integrarea socio profesională. Individul care trăieşte într-o comunitate umană beneficiază atât de o educaţie spontană (informală), care acţionează “habitudinal” asupra lui, cât şi de educaţia organizată, (formală) realizată prin instituţii specializate, dintre care cea mai importantă este şcoala. Ereditatea oferă sau nu potenţialul de dezvoltare psiho-fiziologică, mediul oferă sau nu anumite condiţii, dar educaţia poate dirija, prin procesul învăţării, formarea armonioasă şi integrală a personalităţii, fiind factorul determinant al acesteia. Prin intermediul educaţiei, individul îşi extinde existenţa dincolo de limitele biologice, devenind o personalitate deplină. Mediul familial are o importanţă deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a copilului şi anume: structura familiei, nivelul intelectual, cultural, personalitatea şi sănătatea membrilor familiei, metodele educative utilizate ş.a.m.d. O importanţă deosebită o are relaţia afectivă dintre mamă şi copil, mai ales în primii ani de viaţă. Carenţele afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi a copilului. Un alt factor cu o mare influenţă asupra dezvoltării copilului este atitudinea educativă adoptată de părinţi în relaţiile cu copilul. Atitudinile educative au fost clasificate în funcţie de două criterii: - relaţia afectivă dintre părinţi şi copii (atitudine „caldă sau rece”); - gradul de toleranţă (atitudine autoritară sau indulgentă). Cei şapte ani de acasă sunt oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei şi sunt definitorii pentru formarea lui ca adult, adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Pedagogul american Zig Ziglar, care a scris cartea “Putem creşte copii buni într-o lume negativă”, precizează că: “Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi părinţi buni”. El scrie că formarea copilului este un efort de echipă, că disciplina reprezintă cheia măreţiei copilului bun, iertarea, “pozitivul” absolut în viaţă, iar iubirea este adevărata autoritate în formarea copiilor buni. În educaţia şi creşterea copilului până la intrarea în grădiniță / școală, părinţii oferă puterea exemplului în formarea comportamentului etic, în formarea bunelor maniere, stabileşte şi impune reguli, norme şi limite de comportare. Comunică cât mai mult cu el, îl iniţiază în arta conversaţiei, petrec cât mai mult timp cu copilul, limitând timpul petrecut în faţa televizorului, îl învaţă să iubească lectura şi cărţile încă de când este bebeluş, citindu-i poveşti, apoi, treptat, îl lasă pe el să le exploreze până când învaţă să citească si, astfel, să se bucure singur de ele. Este foarte bine ca în această perioadă copilul să simtă că este copil, să se joace cât mai mult, să fie lăsat să se manifeste liber, să îţi exprime emoţiile şi sentimentele, să fie obişnuit să spună adevărul. Chiar dacă se face vinovat de unele lucruri făcute “ greşit” trebuie utilizată “ disciplina pozitivă”, nu trebuie abuzat fizic, emoţional, verbal etc. Copilului trebuie să i se arate cât mai des afecţiune prin gesturi tandre: îmbrăţişări, sărutări pe frunte şi obraji şi să i se spună că este iubit. În lucrări de specialitate această educaţie primită de copil până la intrarea în şcoală este numită “educaţie timpurie”. Este perioada în care au loc transformări profunde şi se produc achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului. Realitatea dură oferită de actuala societate, de a lupta pentru asigurarea traiului de zi cu zi, face ca familia să fie foarte ocupată cu sarcinile zilnice şi să limiteze foarte mult timpul petrecut cu propriul copil. Acest fapt duce la diminuarea exemplelor educative pe care le pot oferii părinţii şi mai tragic la apariţia lacunelor în educaţia cerută de cei şapte ani de acasă. Mai târziu compensarea acestor pierderi este dificilă

2395

şi costisitoare. Investiţia în copil la vârste cât mai fragede conduce, pe termen lung, la dezvoltarea socială a acestora. În concluzie, calitatea educaţiei primită în familie, reprezintă baza devenirii umane, într-o lume morală, civilizată şi plină de respect faţă de copil.

Savin, Ana, (2005) – Totul se întâmplă înainte de 6 ani , Psihologia copilului Ziglar, Zig (1989) – Putem crește copii buni într-o lume negativă, Ed. Curtea Veche, București XXX – Didactica, revistă de comunicări ştiinţifice, nr.17, noiembrie 2010, pp 14 – 17; XXX – Didactica, revistă de comunicări ştiinţifice, nr. 19, februarie 2011, p. 21.

2396

CEI ŞAPTE ANI DE- ACASĂ! ( Încă e valabilă expresia!) Prof. înv. primar ALBERT MIHAELA ȘCOALA GIMNAZIALĂ SCOARȚA- GORJ ,,Numărul 7 este pretutindeni numărul unei totalităţi, dar al unei totalităţi în mişcare sau al unui dinamism total.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri). Sunt 7 zile ale săptămânii care înseamnă încheiere şi un nou început. După ce a creat lumea în 6 zile, Dumnezeu se odihneşte în a şaptea şi o transformă în zi sfântă. Duminica e ziua în care toţi ai casei sunt împreună. E o zi de odihnă, de rugă, de plimbare în natură, de joacă, de vizite, de împlinire şi bucurie în mijlocul familiei- cuibul cald şi ocrotitor al copilului. Modelarea copilului, învelirea lui într-un ,,veşmânt” de valori umane se realizează continuu, aşa cum zilele săptămânii curg una după alta. Dar aşa cum planetele îşi urmează cursul pe orbitele lor în marele spaţiu galactic în jurul măreţului Soare, aşa ,,gravitează” în jurul copilului şi cei care au menirea de a-l ocroti şi ajuta: părinţi, bunici, naşi, rude, educatori, vecini...OAMENI. Spre fiecare, ,,boţul” luminos întinde mânuţele şi îşi revarsă iubirea sa caldă, dar are nevoie de ,,ferestre” deschise, are nevoie de braţe blânde, dar hotărâte, care să dea la o parte ,,norii” ce pot tulbura privirea senină şi creşterea întru împlinire. Ocrotirea copilului este esenţială. Dar ea nu trebuie să se confunde cu o cocoloşire de cloşcă pentru că atunci micuţului nu îi vor creşte prea repede aripile curajului, ale îndrăznelii şi ale căutării Şi pentru că lumina înseamnă şi culoare, de ce nu ne-am gândi la cei 7 ani de acasă pictaţi în cele 7 culori ale curcubeului! Mână-n mână cu copilul să călcăm pe iarba mătăsoasă şi verde şi să ne încărcăm cu energie de la natură. Să admirăm împreună macii roşii din lanurile galbene şi să ne minunăm de podoabele pământului din primăvară până-n iarnă. Să stăm împreună cu mica fiinţă pe malul mării albastre şi nemărginite pentru a-i trezi curiozitatea şi dorinţa de a cuprinde cu mintea şi cu sufletul cuprinsul necuprins. Să-l învăţăm că după violetul şi indigo-ul nopţii vine oranjul strălucitor al dimineţii care ne luminează sufletele. Ochii mari şi curioşi ai copilului cuprind atâta culoare, iar sufletul său vibrează la tot ce este melodios. Veşnic neastâmpărat suie voiniceşte treptele vieţii însoţind parcă cele 7 note muzicale ale Gamei Do. Îi este dor de părinţi, de casa părintească unde se simte cel mai bine. Învaţă respectul dacă este respectat . Nu se împrieteneşte cu minciuna dacă nu este minţit. Iubeşte familia pentru că aici se ,,scaldă” în iubire. Înţelege şi solidaritatea dacă cei dragi îl învaţă că de multe ori oamenii au nevoie de ajutor şi înţelegere. Învaţă că lacrimile nu sunt nişte ,,arme” cu ajutorul cărora obţine tot ce doreşte, dacă atunci când le foloseşte iubirea celor din jur nu se transformă în răsfăţ nemăsurat şi dăunător. Şi învaţă un lucru simplu, dar dureros- nu e bine să fii singur. Aşa cum o notă muzicală nu poate alcătui o melodie, ci doar o monotonie, singurătatea este tristă şi plictisitoare. De aceea, în locul multelor jucării scumpe şi sofisticate, e de preferat o oră în parcul de joacă, la gropa cu nisip, la tobogane, cu bicicleta pe aleile parcului, alături de alţi năzdrăvani gălăgioşi. Acolo învaţă că spaţiul public este al nostru şi trebuie toţi să-l păstrăm, consimte să pună mâna pe maşinuţa sa scumpă şi alt copil, învaţă să mulţumească şi să ceară iertare când a greşit. Şi dacă tot ne jucăm cu 7 de ce să nu-i amintim şi pe cei 7 pitici care o ocrotesc şi o iubesc pe Albă ca Zăpada? Nu seamănă unul cu altul, dar în lumea poveştilor e minunat alături de Mofturilă, de Zăpăcilă,sau poate alături de Urechilă, de Păsărilă, de Iepurilă sau alt...rilă! E lumea copilăriei! Povestea de seară aduce vise frumoase, glasul cald al mamei învăluie sufleţelul mic şi lipeşte genele mângâiate de moş Ene.

2397

Şi uite aşa ajungem să trecem lin pragul celor 7 ani către o altă lume mirifică- lumea cărţilor şi a şcolii. ,,Cifra 7 este totuşi întrucâtva neliniştită, căci ea indică trecerea de la cunoscut la necunoscut: s-a încheiat un ciclu- ce va aduce următorul?” .”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dicţionar de simboluri).

2398

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. înv. primar Albu Bianca Şcoala Gimnazială „Iuliu Haţieganu”, Cluj -Napoca „Lăsaţi copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice şi să se înşele. Nu folosiţi cuvinte când acţiunea, faptul însuşi, sunt posibile.” J.H.Pestalozzi Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Cu toate acestea, nu prea mai exista cei 7 ani deacasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale înca de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se învaţă din familie. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic

2399

sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului , precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Cei 7 ani de-acasă au un rol definitoriu şi în ceea ce primeşte succesul şcolar. Specialiştii spun că există şapte elemente cheie care stau la baza succesului pe care copiii îl vor avea în şcoală (Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională): 1. Încrederea – sentimentul de siguranţă, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în demersul său spre cunoaştere şi devenire; 2. Curiozitatea – dorinţa de a cunoaşte ceva nou; 3. Intenţia – pornirea interioară, conştientă, însoţită de dorinţa de a înfăptui ceea ce îţi propui; 4. Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii; 5. Raportarea – dorinţa şi capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup încercând să se facă înţeles şi să-i înţeleagă pe ceilalţi; 6. Comunicarea – capacitatea şi dorinţa de a transmite şi a face cunoscute celorlalţi, propriile idei şi sentimente; 7. Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun. Expresia de - „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma care i se dă. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

2400

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROFESOR ÎNVĂȚĂMÂNT PRIMAR ALINA SUCIU COLEGIUL NAȚIONAL ,,ELENA GHIBA BIRTA"ARAD Auzim adesea critici de genul ,,nu are cei șapte ani de acasă".Ce sunt de fapt cei șapte ani de acasa?...Din punctul meu de vedere,ei reprezintă... totul...temelia,fundamentul,esența...preludiul,startul omului mic,ce urmează a crește....Mare(și nu ma refer aici doar din punct de vedere fizic). Venirea pe lume a unui copil,prilej de mare bucurie și împlinire pentru o proaspătă familie este de fapt un interviu...un interviu de angajare...Meseria? Cea mai grea meserie din lume...una pe viață...una care nu are program fix,nu are sporuri de noapte,nu are concedii,nici nu îți oferă posibilitatea de a-ți da demisia...vreodată...decât,poate, la finalul vieții.Cât vei trai,vei fi părinte... Odată aparut în viața ta,un copil va deveni responsabilitatea ta .,,Cum ți-l crești,așa îl ai",spune o vorba veche...Cât adevăr... Personalitatea fiecărui individ reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atît fizicul cît și intelectualul. Personalitatea face parte din conștient, alăturîndu-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă. Existența personalității are cîteva trepte: Percepere Sectionalizare Creare Dezvoltare Modernizare Declin De cele mai multe ori,părinții,mediul social,familia,sunt esențiale în formarea viitorului individ.Atâta vreme cât copilul este stimulat să se dezvolte dar,totodată, i se trasează limite,limite impuse de societate,de contexte economice,atâta vreme cât va fi ghidat spre bune maniere,spre ordine,disciplină si respect,va reuși să ,,aibe cei șapte ani de acasă ". La vârste fragede,copilul are nevoie de iubire...de liniște..de sentimentul de siguranță.Iși va găsi modele de urmat în familie: pe mama,că e frumoasă,pe tata că e puternic,fratele mai mare,că e deștept... Fiind în continuă dezvoltare,in continuă cercetare,având mintea precum un burete,dornic să absoarbă cât mai multă informație,în acești șapte ani,rolul părintilor în formarea personalității copilului este esențial...Cu toate acestea,prinși în vâltoarea vieții,orbiți uneori de griji cotidiene,mulți părinți uită acest lucru.Dornici de reușite în afaceri,carieriști sau simplii muncitori,de multe ori uită de copil.Din cauza conflictelor dintre generații,mulți inlocuiesc bunicii cu bone ,creșe,ori grădinițe.Nu contest faptul că învătământul preșcolar are rolul lui..Deloc...Doar că,de multe ori, aceste creșe si grădinițe sunt văzute ca un refugiu,ca și o predare a unei ștafete....Seara,târziu,când copilul înca mai are energie,si părintele este epuizat,ștafeta -copilul este predat în altă parte,si anume gaget-urilor:tabletă,calculator,telefon mobil,televizor ,etc. Cei șapte ani de acasă....LĂSAȚI-I SĂ FIE MAI MULT DE ACASĂ.. Acasă,adică in familie,unde flacăra iubirii ce le-o poartă parinții să le ofere căldură sufletească,iar devotamentul ,implicarea și conduita părinților să le paveze calea spre cel mai bun viitor.

2401

FAMILIA ȘI RELAȚIONAREA CU COPIII Prof. Vasile Anca Grădinița Specială ”Sfânta Elena” Pitești Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Copiii preiau totul şi imită totul. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’

2402

EDUCAŢIA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ Prof. înv. preşcolar: Andreescu Elena Şcoala Gimnazială ,,Tudor Vladimirescu” Structură Şcoala Gimnazială nr. 2 Piteşti Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiţtii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: 1. Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Invaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în nici un fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Invată-l să isi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Invaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle şi spune-i zilnic că il iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. Să ajutăm copiii să-şi îndrepte greşelile mai mult decât să se dezvinovăţească, insistând pe o sinceritate maximă. Este necesar să le repetăm unele lucruri de mai multe ori, dar cu răbdare şi dragoste reuşim să punem ordine în multe. Dacă este cazul să avertizăm, s-o facem cu delicateţe, între patru ochi şi în secret, pentru ca ei să-şi deschidă inima, chiar şi atunci când, în orgoliul lor, cred că nu ar trebui s-o facă. Referitor la pedepse, iată câteva sfaturi inspirate de cei cu îndelungată experienţă în educaţie: a. „Nu pedepsiţi niciodată decât după ce aţi epuizat toate celelalte mijloace". - „Este desigur mai uşor să ne enervăm decât să răbdăm, să ameninţăm un copil decât să-l convingem". - „Este mai comod pentru nerăbdarea şi mândria noastră să-i pedepsim pe cei ce ni se împotrivesc în loc să-i corijăm prin a-i suporta cu tărie şi bunătate". - Sunt rare cazurile când ajută o pedeapsă neaşteptată dată înainte de a fi căutat mai întâi alte mijloace. - Părinţii care nu iartă nimic copiilor, obişnuiesc să-şi ierte totul lor înşişi. - „Se recomandă ca acolo unde e suficientă atenţionarea să nu fie folosit reproşul, iar unde reproşul este suficient, să nu se meargă mai departe". b.„Pentru a corija să se aştepte momentul potrivit".

2403

- „Nu pedepsiţi copilul chiar în clipa greşelii sale ... trebuie să-i lăsaţi timp pentru a reflecta, pentru a intra în el însuşi"... să-şi consume vina devenind conştient de greşeală, izvorând astfel în inima lui dorinţa de îndreptare. - Să nu acţionaţi din pasiune sau furie, dar „mai înainte de toate aşteptaţi să fiţi stăpâni pe voi înşivă". - În anumite momente foarte grave, ajută mai mult o recomandare la Dumnezeu, „un act de umilinţă făcut faţă de el decât o furtună de cuvinte". c.Să fie lăsată totdeauna speranţa iertării - „A uita şi a face să se uite zilele triste ale greşelilor" este marea artă a unui bun educator. Dumnezeu ne iartă în taina spovezii şi aruncă păcatele (greşelile) noastre în Marea Uitării şi scrie: „Interzis pescuitul!" - „Trebuie evitate durerea şi teama inspirate de corijare şi spus totdeauna un cuvânt de întărire". - Uneori e de a juns să-i facem să creadă că nu ne gândim că au făcut-o cu răutate şi-i putem astfel împiedica să mai cadă din nou în aceeaşi greşeală. d.Dacă totuşi e necesar aplicarea unei pedepse, aceasta trebuie să fie de aşa natură încât să-i facă să devină mai buni - Pentru copii şi tineri „este pedeapsă doar ceea ce slujeşte ca pedeapsă". S-a observat, de pildă, că un simplu gest ce exprimă nemulţumirea părintelui, „o privire deloc iubitoare asupra unora produce un efect mai mare decât l-ar produce o palmă..." - „Să ne amintim că forţa pedepseşte viciul, dar nu-l vindecă pe cel vicios". Bibliografie: 1. Sengalli, Gianni - Educare come Don Bosco. Attualità del suo „sistema preventivo", Ed. Elle Di Ci Leumann, Torino, 1979. 2. Nancy L. Van Pelt - Secretele părintelui deplin, Ed. Viaţă şi Sănătate, Bucureşti, 2002.

2404

Educaţia elevilor în spiritul valorilor morale – nucleul formării adevăratei personalităţi Prof. Doina Andrei Liceul Tehnologic Special pentru Copii cu Deficienţe Auditive Buzău În lucrarea „Este o chestiune de opinie”, copilul este definit de un autor necunoscut astfel: „Unii copii sunt precum nişte roabe: trebuie sa fie împinşi. Unii sunt precum bărcuţele: trebuie să fie vâslite. Unii sunt precum zmeiele: dacă nu le ţii strâns de sfoară, vor zbura departe, sus. Unii sunt precum pisicuţele: tare mulţumite când sunt mângâiate. Unii sunt ca nişte remorci: folositoare numai când sunt trase. Unii sunt precum baloanele: tare uşor de vătămat, de nu le mânuieşti cu grijă. Unii sunt mereu de nădejde şi gata să te ajute.” Indiferent însă care este caracterul său, orice copil are nevoie de protecţie, securitate, dragoste, hrană bună şi o educaţie în spiritul valorilor morale, educaţie care ocupă un loc central, dacă nu prioritar. Pe această educaţie se grefează întreg comportamentul individului. Familiarizarea de timpuriu a copilului cu sensul unor noţiuni ca: bine-rău; permis-interzis; minciună-sinceritate; drept-nedrept; cinstit-necinstit etc., reprezintă piatra de temelie a unei conduite morale şi civice reale în forma lui ca OM. Educaţia moralităţii, a trecerii de la general la particular, de la abstract la concret, presupune asigurarea în prealabil a unor repere pe care să se poată construi caracterul moral. O anumită înţelegere, o minimă informaţie, o reală motivaţie, plus un climat favorabil funcţionării unei moralităţi normale sunt condiţii obligatorii ale oricărui început. Îmbinarea educaţiei morale cu cea civică are şi unele particularităţi specifice. Pe lângă faptul că este vorba despre două aspecte (laturi) complementare, este de reţinut şi momentul tranziţiei pe care-l parcurgem şi care a adus în prim planul preocupărilor pedagogice „valorile democratice” şi necesitatea precizării unor noţiuni de înţeles general cum sunt: libertate, independenţă, toleranţă, drepturi şi datorii şi, mai ales, combaterea şi lichidarea unor prejudecăţi şi opinii greşite legate de religie, naţionalitate, rasă, sex, clasă socială etc. Normele morale şi juridice, care garantează o convieţuire socială agreabilă şi civilizată stau la temelia relaţiilor sociale şi a exigenţei oricărei comunităţi umane. Aceasta justifică începerea formării unui comportament moral-civic de la vârsta copilăriei şi implicarea totală a familiei în realizarea unui asemenea obiectiv important. Organizarea acestor elemente (cunoştinţe, tradiţii, experienţe etc.) în funcţie de exigenţele comunităţii, într-un sistem şi un program unitar, reprezintă conţinutul concret a procesului de educaţie, eşalonat pe un număr de ani, în funcţie de o serie de criterii (ani de şcolarizare, tip de şcoală, organizaţii ale tinerilor sau ale unor instituţii cultural educative etc.). Această complementaritate a elementelor de morală cu cele civice, raportate mereu la codul de valori al comunităţii şi asociată cu transformarea lor în modalităţi de răspuns la solicitările sociale sau în trăsături stabile ale conduitei morale, reprezintă cadrul de bază al întregului proces educativ. Contactul cu normele morale şi cu legislaţia ţării trebuie să-l ajute pe tânăr nu numai să le cunoască şi să vibreze afectiv la descoperirea lor, ci şi să-l determine să opteze şi să ia decizii ferme de a le transforma pe cele mai multe, dacă nu pe toate, în calităţi ale caracterului său moral, în principalele însuşiri ale comportamentului şi personalităţii sale.

2405

Educaţiei morale îi revine misiunea să ridice valoarea omului, a umanismului şi civismului şi să facă din fiecare om o valoare supremă. Aceasta înseamnă accentuarea obligaţiilor morale şi civice, întărirea calităţilor care definesc profilul moral al unei persoane, ca: demnitate, responsabilitate, solidaritate, încredere, toleranţă, respect reciproc, apărarea binelui, a dreptăţii, a cinstei etc. Educaţia trebuie să-i ajute fiecărui tânăr, să-şi dezvolte conştiinţa morală, să şi-o pună de acord cu faptele, cu exigenţele colectivităţii şi cu conştiinţele altora. Procesul formării comportamentului moral-civic nu este simplu, uniliniar, neted, determinat numai de explicarea, înţelegerea şi asimilarea noţiunilor şi normelor morale. Pe parcursul acestui proces apar obstacole, stagnări, contradicţii, generalizări pripite, nedumeriri etc. care se cer prevenite sau învinse. Intervenţia oportună şi competentă a educatorului este necesară pe parcursul întregii şcolarităţi a unui tânăr. Conştiinţa morală se dezvoltă unitar, dar inegal sub influenţa condiţiilor existenţei sociale. În procesul dezvoltării morale şi civice are loc o restructurare continuă a experienţei personale sub influenţa conştientizării acestuia şi invers, caracterul conştient se adânceşte pe baza unor numeroase fapte sprijinite pe valorile etice ale societăţii. În ceea ce priveşte metodologia educării morale şi civice, se impune precizarea că două sunt aspectele importante din perspectiva pedagogică a procesului de formare a comportamentului moral şi civic al viitorului cetăţean: a) adaptarea sistemului de lucru sau a metodologiei educaţiei moral-civice, particularităţilor de vârstă şi individuale şi exigenţelor comunităţii în care se formează tânărul şi b) asigurarea unei legături organice, a unicităţii între aspectul informaţional şi cel acţional, altfel spus, între cunoştinţele şi convingerile morale şi conduita reală (concretă) morală şi civică. De fapt, această separaţie între partea teoretică şi cea practică este artificială şi dăunătoare, pentru că în realitate comportamentul moral se dezvoltă simultan, concomitent pe ambele laturi: informaţie-acţiune, convingere-fapte, care în conştiinţa individului se reflectă unitar ca o expresie a caracterului moral sau a moralităţii individului. O constatare care se impune educatorului este că formarea unui comportament moral-civic fiind un proces complex, delicat şi de lungă durată, pretinde o metodologie şi o strategie corespunzătoare: complexă, variată, dinamică şi adecvată numeroaselor componente care trebuie formate şi dezvoltate. Registrul metodelor, mai bogat sau mai restrâns, determină, în parte, succesul muncii educative. În acest domeniu calitatea de educator se manifestă mai pregnant chiar decât în predarea unei lecţii, deşi orice profesor ştie că asimilarea cunoştinţelor, a valorilor şi normelor morale este insuficientă, dacă ea nu stimulează şi aplicarea acestora în practică. „Cunoaşterea”, pentru a determina acţiunea, adică pentru a deveni factor motivaţional dinamizator, presupune o acceptare sau o aderare pe planul vieţii afective, fără de care factorul cognitiv rămâne neutru, ineficient sub raportul acţiunii. Abordarea concomitentă a tuturor laturilor educaţiei morale şi civice, în funcţie de particularităţile de vârstă ale interlocutorului, de natura noţiunii morale în discuţie şi de contextul social în care se cere să acţionăm, reprezintă o condiţie fundamentală care garantează succesul acţiunii. Conduita morală se exprimă în fapte şi acţiuni ca o obiectivare a conştiinţei morale şi, deci, formarea ei trebuie să parcurgă acelaşi itinerar. Două menţiuni se impun în finalul acestor consideraţii. Prima se referă la cadrul organizatoric al educaţiei moral-civice şi care îl constituie procesul de învăţământ, ora de dirigenţie, jocul şi activităţile extradidactice, fiecare dintre aceste forme având valenţe formative importante în cazul utilizării şi exploatării lor cu abilitatea. A doua se referă la necesitatea recurgerii sistematice la un mod de evaluare a nivelului educaţiei morale şi civice a fiecărui elev, pentru a putea supraveghea şi dirija permanent acest proces cu privire specială mai ales la realizarea unităţii dintre conştiinţă şi conduită. Şcoala, la rândul ei, nu-şi va neglija funcţia integratoare a influenţelor diverşilor factori, asumându-şi răspunderea pentru rezultate obţinute şi în acest domeniu. Generaţiile de tineri absolvenţi, cu un profil moral-cetăţenesc evaluat, constituie un titlu de mândrie pentru orice şcoală şi pentru întreg învăţământul ţării noastre.

2406

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. inv. primar Angheli Mariana Scoala Gimnaziala “Sf.Trei Ierarhi” Hanu Conachi-Galati Copilarie… tu, minunata intamplare din viata fiecarui om. Esti cadoul divin pe care il primim la nastere si care ne ramane in suflet toata viata, ferecat intr-o ladita a inimii strasnic pazita, caci este frumos sa ne infruptam din cand in cand din miracolul acesteia si sa redevenim peste ani niste copii. Adultul (parinte, educator) are menirea de a-i construi, consolida, imbogati psihismul si, ulterior, de a-l seconda pe copil in eforturile lui de a lua in stapanire lumea inconjuratoare. Necesitatea educarii , ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi a cerinţelor societăţii.Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, nu va fi bine.Educaţia copilului se va baza pe respectarea unor cerinţe fundamentale. De primă importanţă este faptul ca părinţii să aibă un comportament afectiv, să fie duioşi şi blînzi, stimulînd astfel dezvoltarea psihică a copilului, contribuind la formarea sentimentului de deplină siguranţă. Cerinţele faţă de copil trebuie să aibă un caracter permanent şi să se întemeieze pe posibilităţile reale ale acestora, astfel, prin aprecieri constante, pline de discernămînt, se va contribui la cultivarea respectului de sine, la formarea voinţei copilului.Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc.Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară.Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Cele mai important principiu de viata pe care un copil il invata in cei 7 ani de-acasa este valoarea familiei. Un copil se naste in sanul unei familii si devine parte a societatii abia mai tarziu. Trebuie invatat ce inseamna respectul, buna-cuviinta, responsabilitatea si moralitatea, inca din primii ani de viata.

2407

“Cei şapte ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată.Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult se bucurau când auzind spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”,pentru că ei, cei « şapte ani de-acasă » conturează, de fapt, sfera axiologică în absenţa căreia nu putem evolua. Ş şanse A aptitudini P posibilităţi T toleranţă E eficienţă Parinti…! voi sunteti arcul din care copiii vostri, ca niste sageti vii, sunt azvarliti in iuresul vietii, ca intrun carusel al copilariei Eu sînt copilul. Tu ţii în mîinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvîntare pentru lume... (din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole) BIBLIOGRAFIE Colectia revistelor,,Tribuna Invatamantului”, anii 2004-2005 www didactic.ro ,,Consilierea Si Educatia Parintilor”,ed. Aramis,Bucuresti 2002- Vrasmas Ecaterina Adina Ciofu Carmen-,,Interactiunea parinti-copii”,ed. medAmaltea,1997 www scribd.com

2408

COPILUL, ”CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” ȘI VIITORUL ADULT Prof. Anișoara Matei Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga” Bacău, Structură, Grădinița cu P.P.Nr. 31 “Cei șapte ani de-acasă” reprezintă o bază a educaţiei. Bunele maniere îi modelează comportamentul copilului pentru societate, îl învață ce înseamnă respectul iar copiii respectuoși sunt tratați cu respect . Când auzim expresia “Cei șapte ani de acasă”și suntem deja adulți ne ducem imediat cu mintea la anii copilariei petrecuți în familie și mulți dintre noi ne întrebăm dacă ”cei șapte ani de acasă” se termină odată ce copilul merge la școală în prima lui zi din clasa I, ori acești ani nu se termina niciodată, fiind convinsi că atât cât trăim învățăm. Învățăm cât suntem copii, apoi învătăm cum să ne creștem copiii, cum trebuie să fim în papucii de părinte, cum să îi facem fericiți pe cei de lângă noi, dar speecialistii susțin ca regulile de comportament și educație oferite copilului în primii 7 ani de viață sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Copilul îsi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul este pregătit să primească cele mai multe informații și are o capacitate foarte mare de acumulare, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Cât de importanți sunt acești șapte ani pentru copil, pentru viitorul adult, ajungem să ne dăm seama mult mai bine când devenim părinți și auzim această expresie chiar în preajma copilului nostru, iar . dacă copilul nostru are cei sapte ani de acasă, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid pentru că cei 7 ani de acasă sunt o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei, de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face pentru educația lui nu mai contează. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți, deși suntem convinși că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în toți anii de viață. Educația nu constă numai în a-l învăța pe copil să scrie,să citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se referă la toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. De multe ori când întâlnim o persoană căreia îi lipsesc cu desăvârșire bunele maniere, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă. Ca părinte, nu ne dorim un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să ne implicăm în formarea caracterului copilului în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părinţii sunt modele pentru copil. Părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi părinți să fie consecvenţi în educarea copilului. Sunt părinţi care muncesc de dimineaţă pînă seara pentru copiii lor, iar în realitatea sunt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le dechide drumul în viaţă. BIBLIOGRAFIE: 1.Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 .

2409

EU ŞI FAMILIA MEA (activitate desfășurată cu elevii și părinții acestora) Prof. înv. primar Antonescu Oana, Şcoala Gimnazială Nr. 19, Braşov Tema unității de învățare: Raporturile noastre cu ceilalţi Clasa: a IV-a Termeni cheie: familia (iubire, respect, educaţie, colaborare) Valori si atitudini: receptivitatea la emoţiile celorlalţi, valorizarea relaţiilor interpersonale Scenariul didactic: 1.Moment organizatoric - elevii si parinţii îşi ocupă locurile în sala de clasă pentru buna desfăşurare a lecţiei ; se distribuie atât elevilor cât şi parinţilor câte o fişă de evaluare iniţială a stării sufleteşti pe care o au, acum la începutul lecţiei (sunt argumentate câteva dintre alegerile făcute) 2. Captarea interesului părinţilor şi a copiilor -se audiază împreună ,,Rugă pentru părinţi,,- interpretată de Doina Teodorovici şi se realizează legătura între motto-ul lecţiei, scris la tablă (“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ.” – Decalogul) , şi piesa audiată - voi antrena elevii într-o discuţie pornind de la motto-ul citit, desprinzând Învăţătura despre cum se cade copiilor să cinstească pe părinţii lor - solicit formarea unui cuvânt folosind silabele amestecate, (cuvântul ,,FAMILIA,, întâlnit frecvent în această lecţie) 3. Anunţarea temei şi a obiectivelor operaţionale - titlul va fi scris pe tablă ,, Eu şi familia mea,, şi voi anunţa obiectivele lecţiei prin următoarea modalitate: voi numi un elev să citească Planul de dezbatere al lecţiei : PLANUL DE DEZBATERE Să definim familia si relaţiile care se stabilesc între membrii ei. Să descoperim ce găseşte copilul într-o familie (funcţii ale familiei) Să realizăm o scurtă prezentare după întrebarea ,,Cine sunt?,, Să ne deschidem sufletele faţă de cei dragi. Să lucrăm alături de părinţi anumite sarcini cerute. 4. Dirijarea discuţiilor “Spargerea gheţii: Se prezintă elevilor o ,,scrisoare“ trimisă acasă de o fată aflată într-o tabără de vară Se citeşte conţinutul scrisorii şi are loc o conversaţie dirijată pe baza întrebărilor: Cui a adresat Maria scrisoarea ei? Cum se numeşte grupul format de Maria şi părinţii ei? Cine mai poate face parte din familie? Propun elevilor să prezinte o fotografie cu membrii familiei, apoi să răspundă la următoarele întrebări: - Ce este familia? (Familia este un grup social format din doi sau mai mulţi oameni care acţionează împreună, având un scop comun.) - Din cine poate fi formată o familie elementară? (părinţi şi copii) - Există mai multe tipuri de familii? Care sunt acestea? - Ce găseşte copilul în familie?( hrană, caldură sufletească, un nume, obiceiuri şi modele de comportament) *Scriu pe tablă funcţiile familiei si elevii notează în caiete: - funcţia biologică: dă naştere şi creşte copii; - funcţia afectivă: oferă dragoste şi sentimentul siguranţei; - funcţia economică: asigură hrana, îmbrăcămintea, locuinţa; - funcţia cultural – educativă: transmite limba,obiceiurile etc.

2410

Se propune elevilor un joc didactic ,,Săculeţul fermecat,, (elevii au sarcina de a răspunde, după caz, în scris sau oral, la sarcinile scrise pe bileţele) Sarcina a.: Competaţi spaţiile libere pentru a da un prim răspuns la întrebarea ,,CINE SUNT EU ?,, Mă numesc____________. Sunt fiul(fiica) lui_______________şi al (a)____________. M-am născut la data de _________________, în localitatea___________________, din judeţul___________. Sunt elev(elevă) în clasa_____ la şcoala_____________ . Tatăl meu este______________ şi lucrează la______________, iar mama este__________ şi lucrează la____.Locuiesc împreună cu familia mea la adresa_______________________________. Sarcina b. Realizarea unui joc de rol cu urmatoarele personaje: mama, tatal, copilul, bunica. Sceneta e intitulată “Familia mea – la masa” (se exemplifică două jocuri de rol) Cum vă simţiti când sunteţi acasă, în mijlocul familiei? Cine vă aduce la şcoală? În ce situaţii vă ajută părinţii voştri? Cu cine vă înţelegeti mai bine în familia voastră? De ce? Aţi fost vreodată supărat pe părinţii voştri? Cum aţi rezolvat situaţia? Cine vă ajută la lecţii? Ce calităţi are mama? Dar tata? Ce activităţi desfăşuraţi împreună cu părinţii? Sarcina c. Se prezintă filmul „Hârtia mototolită”. Pe baza filmului se evidenţiază comportamentul pe care trebuie să-l manifeste oricare copil sau adult faţă de semenii săi . Se subliniază în concluzie, faptul că într-o familie trebuie să existe relaţii bazate pe afecţiune, respect reciproc, ajutor, colaborare, înţelegere, încredere. Sarcina d. Solicit cât mai mulţi elevi să completeze oral propoziţiile eliptice, cu ceea ce cred că se potriveşte, apelând la metoda brainstorming. 1. Părinţii mei...................................................... 2. Cred că orice părinte........................................... 3. Un copil model................................................. 4. Cel mai adesea mi se reproşează........... 5. Nu-mi place când părinţii.................................. 6. Pentru că sunt copil eu merit să....................... Sarcina e. Elevii vor fi încurajaţi să noteze, pe coli A4, câte un mesaj pentru un părinte, mesaj pe care nu au avut prilejul să-l formuleze sau mesaj pe care nu au avut curajul să-l spună; acestea vor fi lipite pe o coală de fleep-chart pe care o voi intitula: Mesajul meu ( părinţii elevilor vor avea şansa, la sfârşitul lecţiei, să citească mesajele copiilor şi să mediteze asupra lor) Sarcina f. (valabilă atât pentu părinţi cât şi pentru copii) Se cere participanţilor la lecţie să răspundă la întrebarea următoare, motivând răspunsul :,, Consideraţi că fiecare copil trebuie să fie copia părinţilor? Daca DA, de ce? Daca NU, de ce? (sunt ascultaţi mai întâi elevii, apoi părinţii) 5.Fixarea si sistematizarea cunostintelor Fiecare elev primeşte câteva sfaturi, recomandări prin intermediul unei fişe care cuprinde ideile cheie ale activităţii. Acestea sunt citite cu voce tare şi sunt comentate: Nu ne putem descurca în viaţă fără familie. Familia ne ajută, ne oferă sprijin. Familia ne oferă dragoste. Familia ne învată cum să ne comportăm faţă de alte persoane. Părinţii doresc binele copiilor chiar şi atunci când acest lucru nu este evident. Părinţii ne iartă întotdeauna dar nu trebuie să abuzăm de acest lucru. Părinţii noştri fac multe lucruri pentru a ne proteja, pentru a ne oferi siguranţa şi merită respectul, preţuirea şi dragostea noastră. 6.Obţinerea performanţei Toţi participanţii sunt rugaţi să participe la completarea în grup a acrostihului, orientat pe cele două cuvinte cheie ale lecţiei: FAMILIE si DRAGOSTE ( cuvântul ce caracterizează cel mai bine familia) fiecare literă a cuvântului poate avea semnificaţie despre relaţia dintr-o familie. În încheiere se fac aprecieri colective şi individuale asupra modului de lucru şi a participării elevilor şi părinţilor la activitate.

2411

Cei șapte ani de acasă! Înv. Apostoiu Maria – Adela Școala Gimnazială Nr. 1, Albeni, Jud. Gorj Expresia celor ʺ7 ani de acasăʺ, pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanța pe care această perioadă o are în evoluția psihică a copilului. Este o expresie care nu trebuie tratată mot – à – mot, cei 7 ani de acasă reperezintă EDUCAȚIA DE ACASĂ, bunele maniere, regulile morale, transmise de părinții copilului său. Familia este instituția de bază în toate societățile, rolul acesteia în educația coplilului este imens, iar responsabilitatea pe măsură. Educația în familie are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață / societate. Nu este de ajuns să îți îngrijești și să îți hrănești copilul, este necesar să-i dai și educația potrivită. Copilul trebuie să vadă în părinți modelul faptelor bune și al comportamentului onest, atât față de el cât și față de cei din jurul lui. Când spunem despre un copil că are cei 7 ani de acasă, ne gândim că este bine crescut, că știe să spună ʺbună ziuaʺ și ʺmulțumescʺ, care cunoaște rolul lui ʺte rogʺ, este capabil să recunoască că a greșit și care știe să spună ʺscuză-măʺ și ʺîmi pare răuʺ, care se comportă cuvincios cu toți cei din jurul său, fie ca sunt de aceeași vârstă cu el, fie că sunt adulți. Mi-am pus adesea întrebarea: ʺCei 7 ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Ori nu se termină niciodată?ʺ Școala nu trebuie să reprezinte locul unde se termină responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Un test despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă a fi copil cuminte. Educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic. Cum stabilești care este educația pe care trebuie să o dai copilului? Cum știi dacă l-ai educat așa cum trebuie? Pur și simplu nu știi. Numai viitorul poate dovedi dacă ai dat greș. Până atunci este important sa educăm copii în spiritul celor 7 ani de acasă și să fie înconjurați cu multă dragoste. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe. Copilul se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează deschiderea spre învățare și asumarea regulilor de comportament (subliniază și psihologii acest lucru). Copilul care se simte apreciat de părinți percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceștia. Educația se face astfel, într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire și încredere, și face ca regulile să nu se transforme în disciplină. Educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înțelege lumea în mod diferit la 3, la 5 ani sau la 7 ani. el încă nu realizează ce este bine și ce este rău. Este de asemenea, necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. La vârstă fragedă (2 – 3 ani) îl putem învăța formulele de politețe. Îi arătăm cum și când se spune bună ziua, te rog, mulțumesc, la revedere, iar copilul învață prin imitație. De la 3 la 5 ani începe să fie capabil să împartă jucăriile, este conștient când face un lucru bun și un lucru rău, observă reacțiile părinților în fața comportamentului său (mă ignoră sau îmi acordă atenție), apreciază recompensele, dar conștientizează și semnificațiile pedepsei. Este momentul să învețe bunele maniere: ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniță. Masa alături de familie, vizitele la bunici sunt momente în care copilul este obișuit cu bunele maniere. Între 5 și 7 ani devine tot mai independent. Merge la grădiniță și pentru că nu are tot timpul părinții alături, este necesar să își dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii și adulții. Trebuie încurajat să se exprime, trebuie lăsat să termine ce are de spus și nu trebuie să i se facă observații în public, asta l-ar dezarma și lar face să se retragă, să nu își mai spună răspicat opinia pe mai departe. Consider că este necesar să le transmitem micuților învățămintele pe care considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său!

2412

Cei șapte ani de acasă! Educatoare Asztalos Magdolna Gradinita P. Pinochio Copilul este nucleul care se formează sub îndrumarea părinţilor şi a educatorului, de aceea activitatea lui trebuie situată pe prim plan. „Eu sunt copilul.Tu tii in mainile tale destinul meu. Tu determini in cea mai mare masura , daca voi reusi sau voi esua in viata. Da-mi, te rog , acele lucruri care ma vor indrepta spre fericire. Educa-ma , te rog , ca sa pot fi binecuvantare pentru lume....” (din Child s Appeal, Mamie Gene Cole) Cei saptea ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Regulile de comportament si de educatie oferite copilului in aceasta perioada sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil consta in ceea ce traieste acesta in familie. El construieste faptele parintilor(care-i vor servi drept model) si mesajul din spatele frazelor care i se spun. M. Peretti subliniază:”formarea personalităţii nu e realizată prin cărţi , şcoală,intervenţiile autoritare ale tatălui faţă de copilul mare , ci se consolidează în urzeala relaţiilor trăite în copilărie , adică în relaţiile de comportament cu persoanele întâlnite zilnic , cu modul lor de a explica , de a comanda , de a cere , de a exprima sentimente , preocupări , preferinţe”. Este important asadar, sa le transmitem micutilor invatamintele pe care le consideram noi necesare si care il vor ajuta sa fie om respectuos si demn de respect la randul sau. Familia este prima scoala a copilului, iar contributia pe care o are poate favoriza sau ingreuna activitatea gradinitei . In sanul familiei copilul primeste informatii despre lumea inconjuratoare, primele reguli si norme de conduita, dar si mediul propice necesar satisfacerii trebuintelor si dorintelor sale. Educatia oferita in familie deci cei sapta ani de acasa, contureaza personalitatea copilului , reprezinta totodata factorul principal in dezvoltarea acestuia. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie , citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva. Treacand peste realitatea ca nu prea mai exsta cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi in diverse forme educationale inca de la varste fragede , ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata in familie. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astazi este diferita de cea a generatiilor anterioare.Parintii isi petrec din ce in ce mai putin timp alaturi de copiii lor. Asadar sarcina importanata de a constientiza parintii asupra importantei si rolului pe care il au in educatia copiilor este al educatoarei. Sunt benefice astfel intalnirile cu parintii, cursurile de educatie parentala, organizate de cadrele didactice, includerea parintilor in activitatile zilnice desfasurate. Parintii trebuie informati cum sa stabileasca reguli pentru copiii lor, sa fie si ei consecventi in aplicarea acestora, cat este de important nu numai pentru copil dar si pentru tine ca parinte. Acest mediu este cel in care copilul depinde de principalele reguli de buna purtare , cel mai adesea prin imitare decat prin comportament constient, iar varsta primei copilarii este esentiala in conturarea si achizitia normelor unui comportament social corect. „Copilaria este o lume aparte , pentru noi, ireala ; pentru cei care fac parte din ea, dimpotriva una reala si plina de armonie”. Eugen Heroveanu. Parintii au o foarte mare influenta asupra copiilor in primii sapte ani de viata, cand le transmit celor mici propriile valori pe care le urmeaza sa le respecte si ei odata cu intrarea in societate, acolo unde isi vor asuma alte obiceiuri noi. Gradinita si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja desprinse din familie.

2413

Bibliografie 1. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 2.A.S.Makarenko- Carte pentru părinţi ,E.D.S.P.,Bucureşti , 1961 3.V. Pavelescu –Invitaţie la cunoaşterea de sine Ed. Stiinţifică, 1970 , Bucureşti

2414

Cei șapte ani de-acasa Învățător Avram Elena Alina Școala Gimnazială, Comuna Cărbunești Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. În perioada preşcolară copiii înţeleg cauzele emoţiilor şi comportamentelor celorlalţi şi le vor integra în schemele de comportament social. Experimentarea unor situaţii emoţionale diferite în relaţiile cu părinţii oferă copiilor posibilitatea unei exprimări emoţionale diverse, ceea ce contribuie la înţelegerea situaţiilor emoţionale şi la reacţii adecvate în diferite situaţii. Copilul dobândeşte competenţe emoţionale: • prin reacţiile părinţilor sau ale educatorilor la emoţiile exprimate de el; • prin discuţiile despre emoţii; • prin exprimarea propriilor emoţii. Câteva momente esenţiale în dezvoltarea copilului cu vârsta cuprinsă între 3 şi 6/7 ani, momente care vor produce comportamente şi emoţii specifice şi care necesită o atenţie deosebită . 1. În jurul vârstei de 3 ani, copilul este începe să fie din ce în ce mai conştient de sine, de abilităţile şi competenţele sale. Este în permanentă dorinţă de asumare a autonomiei, încercând să eludeze toate limitele şi regulile impuse de mediul social. Totodată, nu stăpâneşte abilităţile şi competenţele emoţionale. Starea sa este ambivalentă, între dorinţa de autonomie şi dependenţa şi iubirea de părinte. Această ambivalenţă crează un comportament opozant al copilului în relaţie cu adultul: spune „nu“ foarte des, bate din picior când doreşte ceva, iar la orice interdicţie, începe să plângă sau să râdă, fără sens pentru noi. Este un moment greu de trecut şi copilul trebuie înţeles şi ajutat să depăşească această situaţie. Dacă atitudinea noastră se menţine constantă, fermă şi caldă, copilul se va orienta în funcţie de reacţiile noastre şi se va simţi în siguranţă, fapt care va atenua această tensiune. Copilul trebuie să fie ajutat să îşi exprime sentimentele, emoţiile, chiar dacă nu le poate descrie. Vorbind cu el, îl ajutăm să îşi descopere emoţiile, să şi le definească, punându-le nume. Dincolo de comunicarea blândă, putem să-i oferim ocazia de a se juca cu jocuri sau jucării care îl ajută să se detensioneze: jocul cu apa, cu nisipul, plastilina, jucării care se pot lovi, poate desena şi picta. 2. Între 18 luni şi 5 ani, copiii încep să fie preocupaţi din ce în ce mai mult de organele sexuale şi mai ales de diferenţele dintre fete şi băieţi. În această perioadă se fac achiziţii referitoare la noţiunea de sex şi diferenţa de gen. 3. Între 2 ani şi 5 ani, sentimentele copilului faţă de adultul de sex opus se amplifică şi se nuanţează. Admiraţia pe care copilul o are pentru adultul de sex opus este nelimitată, în timp ce adultul de acelaşi sex devine un rival pentru care are sentimente abivalente de ostilitate, iubire şi vinovăţie. Adesea adulţii neagă aceste sentimente ale copiilor, însă trăirile copilului sunt intense, băieţii şi fetiţele reacţionând diferit. Sentimentele copilului nu trebuie ironizate şi nici sancţionate. Copiii nu trebuie să ne audă vorbind cu alte persoane despre observaţiile noastre, cu atât mai puţin nu trebuie să ne audă râzând de ele. Înţelegerea sentimentelor copilului de către părinţi este importantă, precum este important pentru copil să se simtă în continuare iubit de ambii părinţi. Nici manifestările lor de iubire, uneori exagerate, nu trebuiesc oprite, poate doar temperate. De obicei, în jurul vârstei de 5 ani, interesul afectiv al copilului se mută spre alte persoane: doamna educatoare, o colegă sau un coleg de la grădiniţă. Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în situaţia de negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le respecte), în

2415

situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze (de exemplu, când au de strâns jucăriile împreună). Mediul care poate satisface aceste nevoi educative structurate este grădiniţa, prin valenţa formală a educaţiei. Educaţia formală are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă şi supravegheată de către cadrul didactic. Educaţia formală completează educaţia informală, oferită la vârste mici în cadrul familiei şi educaţia non-formală care se realizează prin unele activităţi desfăşurate în afara grădiniţei şi familiei.

2416

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Axinte Iulia Școala Primară nr. 2 Baranca, Cristinești Auzim destul de frecvent expresia „cei şapte ani de-acasă“ și cât de importanți sunt pentru viitorul copilului. Această expresie este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la șapte ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal, prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla temerile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Puterea exemplului- Fii tu un exemplu Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Dacă vrei ca cel mic să vorbească frumos ai grijă la exprimarea ta, dacă vrei ca micuțul tău să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Crizele de personalitate - o etapă normală. Stabileste si impune reguli și limite in comportamentul copilului! Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra părintelui într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Politeţea - oglinda familiei Se întâmplă să uimească un copil bine crescut, care ştie să salute frumos, să se prezinte, să întrebuinţeze cuvintele magice „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”, „îmi pare rău”, dar şi să folosească corect tacâmurile la masă. Pentru a ajunge la aşa performanţe trebuie ca adultul să cunoască toate aceste reguli, pentru a fi un bun exemplu. Un copil va învăţa şi va respecta anumite reguli fiindu-i explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe. De asemenea, aduceţi-i cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistaţi până acestea vor deveni o obişnuinţă. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Învață-l să spună mereu adevărul! Este important pentru copii să învețe că sunt în siguranță dacă spun adevarul în familie. Copiii pot invăța că părinților le pasă de temerile și greșelile lor și că vor fi ajutați de aceștia pentru a le depăși. Si aceasta este o lectie pe care o invață cel mai bine de la părinte! Copilul imita ceea ce vede și aude in jurul lui! Iubește-l necondiționat si arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrătisari etc.

2417

Familia are o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este foarte important să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său așadar tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață.

2418

Cei şapte ani de acasă Prof. înv.primar Baboş Ioana-Aurelia Şcoala Gimnazială” Gheorghe Lazăr” Localitatea Zalău, judeţul Sălaj

În zilele noastre cei şapte ani de acasă putem spune că s-au transformat în doi sau în cel mai bun caz în trei ani. Copilul intră devreme în contact cu mediul educaţional. Azi toţi alergăm încoace şi încolo, uitând ce este mai important- educaţia propriului copil. Educaţia trebuie să fie începută în sânul familiei, continuată în învăţământul preşcolar, primar, gimnazial şi aşa mai departe. Cei şapte ani de acasă trebuie să fie îmbunătăţiţi, copilul trebuie să ştie cuvintele magice: Mulţumesc! Te rog! Iartă-mă!. El trebuie să salute atunci când intră undeva sau pleacă de undeva, trebuie să ştie că cei vârstinici trebuie respectaţi, nu numai în autobuz ci şi pe stradă. Un copil care a primit o educaţie sănătoasă, va fi un copil care se va descurca în viaţă. Va reuşi să treacă cu bine peste eşecuri, să se bucure de lucrurile pe care le realizează, să ajute acolo unde este nevoie, să vorbească când trebuie şi să lase un loc de „ Bună ziua!”. Mereu se spune că unii nu au cei şapte ani de acasă, dar nimeni nu caută o soluţie. Nu se încearcă rezolvarea unor comportamente care câteodată devin „dăunătoare”. La şcoală consilierul şcolar face faţă cu greu zecilor de cazuri zilnice care apar. El dă sfaturi, ascultă, încearcă să corecteze acolo unde se poate şi mai ales unde părinţii colaborează cu el. Cadrul didactic este cel care contiună sau ar trebui să continue educaţia „ celor şapte ani de acasă”, din păcate uneori este nevoit să ajute foarte mult la îmbunătăţirea educaţiei primită în familie. Aici vorbim de categoriile de copii care provin din familiile defavorizate. Există copii care fără vreo vină ajung să părăsească şcoala, deoarece părinţii nu mai vreau sau nu îi mai pot întreţine şi apoi trebuie să meargă să muncească-aici educaţia s-a terminat înainte să înceapă. Unii încearcă să răzbată, deoarece găsesc la şcoală locul potrivit, locul unde pot să îşi deschidă aripile, unde pot creşte, evolua, pot deveni oameni de nădejde ai societăţii româneşti. Şcoala este cea care trebuie să ajute copilul, să îi inducă dragostea pentru carte, pentru frumos, pentru educaţie şi să ajute şi părinţii acolo unde este necesar. „ Cei şapte ani de acasă” mereu vor ghida caracterul unui om.

2419

CEI SAPTE ANI DE ACASA INV. BADANOIU HILDE CLAUDIA SCOALA NR. 1 VIDELE/TELEORMAN Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Ci educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din

2420

familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. In concluzie,părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2421

“Cei șapte ani de acasă”! Prof. Educație Tehnologică Badea Dorina Școala Gimnazială Mănești, Județul Dâmbovița „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul cere o jucărie,trebuie obișnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea,trebuie aduse cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi trebuie insistat până acestea vor deveni o obişnuinţă. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă. Un părinte, cu siguranță nu își dorește un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea părintele trebuie să se implice în formarea caracterului său în acești 7 ani. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Pentru ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, părintele trebuie să fie primul care aruncă mereu ambalajele la coș, care cedează locul în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă astfel,cel mic va proceda la fel. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi.„Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul față de comeseni. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, evitând pe cel din urmă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.

2422

Cei 7 ani de acasă însemnă mai mult reguli de bun simț, igienă, respect, pe care un copil trebuie să le învețe de la părinți, până să meargă la școală, dar care desigur că părinții le tot repetă până se fac mari iar educatorii, profesorii le continuă pe tot parcursul educațional; Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. www.copii.ro 4. www.scribd.com 5. www.didactic.ro 6. http://dilemaveche.ro/sectiune/dilemablog/articol/7-ani-acasa 7. : http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa/#sthash.5DkS1TN4.dpuf

2423

ADOLESCENTUL ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ PROF. BADEA MIRELA ŞC. GIMN. MIRCEA ELIADE PITEŞTI Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social, înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Educaţia copiilor şi a tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute atât şcoala, cât şi familia.Cu alte cuvinte, educaţia se formează într-un mediu mai puţin formal cum este familia, iar apoi se continuă în mediul instituţionalizat cum este şcoala. Omul a fost creat pentru a convieţui într-o comunitate, alãturi de alţi oameni şi în acest scop, el este indiscutabil legat şi afectat de relaţiile ce se stabilesc între cei deopotrivã cu el. Socieatea în care acesta îsi desfãsoarã activitatea îi oferã, sau mai bine zis, trebuie sã-i ofere cadrul propice de manifestare a personalitãţii cît şi aprecierea muncii pe care o face, bineînţeles, într-un scop benefic. Lumea în care trãim este importantã nu numai în ideea cã este spaţiul în care vieţuim, ea trebuie sã exprime dorinţa noastrã de a progresa şi de a urca pe scara umanitãţii. Cei ce vor asigura mai departe continuitatea efortului şi a gândirii umane sunt adolescenţii de azi, oamenii de mâine. Adolescentul este copilul-adult ce cautã senzaţii şi emoţii puternice. El încearcã sã depãşeascã limitele pe care adulţii le impun, adeseori tocmai din dorinţa de a nu se supune lor, cãci ideea e sã trãieşti cât mai diferit şi mai presus de ceilalţi. Experienţa proprie este dovada cea mai puternicã şi mai convingãtoare, care ţine loc de întrebãrile fãrã rãspuns la care adultii, în general, nu se sinchisesc sã caute soluţii. Tânãrul adolescent simte însã şi dorinţa de-a se retrage în sine ca la semnalul unei voci interioare mai presus de vointã. Aceste momente sunt mai intense decãt escapadele dese din cotidian. Ele presupun lupta între diferitele emoţii ce-l încearcã, momemte de rãscruce în conturarea modului de a gãndi şi de a acţiona. Relaţiile cu cei din jurul sãu sunt în mare parte rezultate ale educaţiei însuşite în copilãrie şi nu depind foarte mult, aşa cum se crede, de calitatea de adolescent. Este drept cã tinerii sunt impulsivi şi uşor influenţabili, dar valoarea lor constã în puterea de a diferenţia binele de rãu şi de a se corecta atunci cãnd au greşit; acest lucru este posibil doar în contextul unei bune educaţii morale insuflate de familie. Pãrinţii se dovedesc de multe ori a fi fãrã rãbdare şi refuzã sã-i asculte şi ce-i mai important, sã-i înţeleagã. Frica de a comunica cu cei cãrora le datoreazã viaţa poate fi în egalã mãsurã atribuitã şi tinerilor. La prima confruntare de opinii, legãturile cu familia tind sã se rãceascã şi se distanţeazã, ca mai târziu sã dea frâu liber unor emoţii şi dorinţe faţã de niste oameni mai mult sau mai puţin interesaţi sã valorifice frustrarea lor. Pe fondul unor astfel de problem, pãrinţii înceteazã sã mai fie modelele ideale din copilãrie. Afectivitatea copiilor lor este acumulatã astfel pentru prieteni, care sunt adesea aleşi întâmplãtor. Relaţiile cu aceştia sunt intense şi profunde. Simpatia şi admiraţia capãtã forme şi trãsãturi asemãnãtoare cu ale dragostei, sentiment foarte stimulator pentru adolescenţi, cãci el presupune dãruire, apropiere şi împãrtãşire a dorinţelor, visurilor. Prietenii adevãraţi sunt condiţia necesarã “împlinirii” unui adolescent. Scopul lor e sã-şi împãrtãşeascã unul altuia experienţele şi sã gãseascã un echilibru permanent în cel în care are încredere şi speranţa cã va gãsi rãspunsul la întrebãrile ce-l frãmântã. Ideea e sã gãseşti completarea lipsurilor pe care le ai şi nicidecum imitare; în acest caz nu se mai poate vorbi despre prietenie, ci despre un sentiment de inferioritate. Uneori “edificiul” este mult prea fragil şi se destramã vizibil sub influenţa invidiei şi a trãdãrii sau doar pentru cã prietenul respectiv “nu mai prezintã interes”. Însã existã şi un alt gen de prieteni a cãror influenţã te marcheazã negativ. Naivitatea, poate chiar dorinţa de-a pãrea altcineva în ochii celorlalţi, plaseazã adolescentul într-un anturaj dubios de care este greu sã te desprinzi mai târziu. Viciile, cum sunt drogurile sau bãutura, huliganismul şi dezordinea, sunt “principii” de bazã în astfel de grupuri. Începutul este pus pretextual pe seama curiozitãţii. Pasul urmãtor este dependenţa. Societatea secolului nostru pune un accent mare pe aceste probleme. Manifestãrile negative sunt trecãtoare, însã au urmãri grave. Adolescentul este, fãrã sã fie un copil, în formare, din toate punctele de

2424

vedere. Corpul suportã ultimele schimbãri de definire, iar caracterul se cristalizeazã ca urmare a influenţelor din exterior şi a educaţiei. Adolescenta, desi este o perioadã tulbure şi plinã de frãmântãri, reprezintã vârsta inteligenţei nonconformiste, a marii sinceritãţi. Imaginaţia, puterea de creaţie şi perspicacitatea ating forme maxime. Idealurile de viaţă şi pregãtirea profesionalã încep sã capete contur şi dispar, în mod evident, pasiunile vechi din copilãrie, si de ce nu, chiar interesul pentru şcoalã. Problema orientãrii profesionale se pune diferit în funcţie de capacitãţile intelectuale ale tânãrului şi de dorinţa profilãrii pe un anumit domeniu de activitate. Pentru unii tineri, viitorul profesional este un subiect central, clar şi în acest scop, ei acordã un interes deosebit materiilor şcolare corelate cu viitoarea profesie. Un alt gen de tineri adolescenţi nu au fixatã o profesie anume sau sunt influenţaţi de pãrinţi şi apropiaţi. Pentru ceilalţi, viitorul nu este proiectat în niciun fel. Odatã cu perioada adolescenţei se terminã şi prima mare etapã a vieţii omului, etapã de creştere şi de formare a personalitãţii şi conduitei. O etapã de mare sensibilitate moralã, o perioadã de romantism şi spontaneietate, de poezie. Frãmântãri, iluzii, nelinişti….adolescenţi… Bibliografie: 1.Antonescu,G.G.,Educatie si cultura,1972,Editie ingrijita, studio introductive, note si comentarii de conf.Univ.Dr.Ion Gh. Stanciu, Ed.Didactica si Pedagogica, Bucursti. 2.Cucos Constantin,Pedagogie,2004,Editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Polirom,Iasi

2425

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. inv. primar, Bădescu Marioara Şcoala Gimnazială Cosâmbeşti, Ialomiţa Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă, dar ,,educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. ,, Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările

2426

curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Este bine să-I încurajăm să se exprime, să-I lăsam să termine ce au de spus şi să nu îi facem observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2427

Cei șapte ani de acasă! BAJESCU MARIOARA SCOALA GIMNAZIALA NR.1 COM. COSOBA – JUD. GIURGIU …Cei şapte ani de-acasă ! Ce număr magic! Haideţi să ne dăm de şapte ori peste cap şi să redevenim din nou copiii . Să ne reamintim de perioada cea mai sinceră ,curată,frumoasă şi nevinovată. Fiecare dintre noi am trait la inceput într-o „cameră”sigură şi liniştită ca mai apoi să păşim într-o lume plină de necunoscut capabilă de a transforma totul după bunul plac. Şi totuşi … Există un inceput. La naştere copilul este aşteptat cu braţele deschise de doi stejari falnici MAMA si TATA ,ce formeaza nucleul societăţii – Familia. Aici dobândim pentru prima dată noţiunea de dragoste şi respect când gângurim cuvântul magic „mama”. Privirea ei ne urmăreşte ca un scut divin aparându- ne de orice răutate. Iar dacă te loveşti sau cazi apare tata , care te învaţă să ţii drumul drept, să depăşeşti obstacolele şi să faci diferenţa între rău şi bine . Te învaţă să ai demnitate şi să nu uiţi că orice persoană trebuie tratată cu respect indiferent de împrejurare. Învăţăm să fim capabili ,să gândim şi să acţionăm singuri ,să ne formăm personalitatea ( unitatea psiho-sociala ce caracterizează un individ) şi să ne creem un ideal. În această perioadă înveţi să fii politicos pentru că de multe ori frumuseţea gestului mărunt cumpără totul. Aristotel afirma – „ …copiii moştenesc adesea ceea ce este particular la părinţii lor şi se nasc cu aceleaşi semne…”. Dar tot ei îţi cultivă şi primele valori după care îţi vei orândui viaţa: te învaţă să te porţi frumos, să iubeşti şi să respecţi cărţile, să socializezi, să te distrezi, să te relaxezi. Chiar dacă greşeşti , părintele te iartă şi- ţi spune fără frică că te iubeşte şi că eşti “soarele” lui. NU trebuie să uităm că în această perioadă copilul este cel mai bun imitator al părinţilor : face ceea ce vede ! Cei şapte ani de-acasă depind de relaţia strănsă dintre copil- părinte, de respectul şi afecţiunea dintre ei. Cei şapte ani de-acasă reprezintă temelia educaţiei unei persoane . Cu cât este mai solidă, cu atât este mai benefică. Cei şapte ani de-acasă este cartea de vizită a unei persoane.

2428

Cei şapte ani de acasă! Prof. Bala Elena Centrul Şcolar de Educaţie Incluzivă “Christiana” Bocşa

Deşi, datorită societăţii noastre galopante, copiii de astăzi sunt incluşi de la cele mai fragede vârste în diverse forme educaţionale (mai ales cei din mediul urban), expresia „cei şapte ani de acasă” a rămas dominanta majoră a definirii comportamentului oricărei persoane, copil sau adult. Această expresie, pe care am auzit-o constant încă de la bunicii noştri, nu face altceva decât să definească normele de conduită pe care orice copil le învaţă în familie. Cei şapte ani de acasă sunt esenţiali pentru a pune bazele unei educaţii corecte, a unei conduite corespunzătoare pentru viaţa viitoare a copilului. Prin comportamentul lui în diverse situaţii, prin limbajul adecvat sau inadecvat pe care îl utilizează, prin modul în care comunică cu ceilalţi, putem înţelege cât de eficient i-au fost explicate regulile bunelor maniere. Este vorba, în mod special, de regulile de „bună purtare” pe care copilul la o vârstă fragedă şi le însuşeşte mai ales prin imitarea comportamentului adulţilor, prin imitarea gesturilor acestora, a mimicii, a obiceiurilor. Toate mediile educaţionale ulterioare vin să completeze acest set de norme deprinse de copil în propria familie în acei şapte ani pe care-i petrecea, în trecut, cu mama, acasă. Prin extensie, expresia a rămas aceeaşi şi în condiţiile în care copiii sunt cuprinşi de multe ori chiar şi de la doi ani în forme educaţionale adecvate. De fapt, definim prin ea educaţia din primii ani de viaţă, de care cei mici au parte în familie, educaţie care va defini în bună măsură viitorul adult. Buna purtare a micuţului are în vedere o serie de componente care, bine insuşite, vor duce la formarea corespunzătoare a adolescentului, tânărului, sau, ulterior, a adultului căruia putem spune că nu-i lipsesc cei şapte ani de-acasă. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mai uşor, trebuie să fie explicate pe etape. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, au fost învăţati să spună tuturor «tu».Trebuie învăţaţi să se adreseze adulţilor cu un anumit grad de formalitate, precum „doamnă” sau „domnule”, cu excepţia cazurilor în care cei mari îi roagă să le spună altfel. De pe la 3 - 4 ani copilul învaţă, la început prim imitaţie, regulile de politeţe . Dacă atunci când cere o jucărie este obişnuit să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog frumos”, „poftim”, „mulţumesc”,va şti să perpetueze această normă de politeţe şi în viitor, în situaţii similare. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să salute şi să fie respectuos cu ceilalţi. Dar trebuie învăţat cum să se comporte în public: de ce nu este bine să întrerupă o discuţie, de ce trebuie să-şi aştepte rândul atunci când stă la o coadă, de ce trebuie să respecte ora de linişte a celorlalţi, de ce este important să folosească tacâmurile şi nu este frumos să mănânce cu mâna..

2429

Jocul cu ceilalţi copii îi vor exersa şi testa comportamentul corect. Va învăţa să-şi respecte prietenii de joacă, va înţelege regulile şi se va conforma acestora. Dacă este felicitat de fiecare dată când face un lucru bun, când respectă anumite reguli, va reţine mult mai repede normele corecte de conduită. Dacă este politicos cu toată lumea, va observa că scapă de observaţii, ba mai mult va fi şi felicitat. Asta îl va motiva să se comporte corespunzător şi în continuare. Mai mult de atât, va constata că cei din jurul lui îi răspund cu aceeaşi monedă şi asta îi va face viaţa mai armonioasă, mai plăcută. Un copil cu un bagaj elementar de educaţie va şti mereu să spună „îmi pare rău” atunci când greşeşte şi va întreba cum să procedeze atunci când nu ştie, fără a-i fi frică sau ruşine. Şi asta , pentru că politeţea se învaţă ! Şi în principal se învaţă din familie. Acest întreg arsenal de norme ce defineşte copilul „ bine crescut” presupune ca părintele să fie modelul bun pe care copilul să dorească să-l imite. El trebuie să-l obişnuiască cu regulile subtil, în joacă, explicându-i şi arătându-i de ce e bine sau nu e bine să facă un lucru, să aibă o atitudine. Influenţa părinţilor este covârşitoare în primii şapte ani de viaţă, pentru că ei le transmit micuţilor propriul set de valori pe care urmează ca aceştia să-l respecte.

2430

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof.înv.preșcolar: Baldovin Elena G.P.N.”Găvănești”,Olt Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Puterea exemplului personal este elementul cel mai important pe care trebuie să îl aibă în vedere un părinte. Copilul este cel puțin în primii ani de viață dar și mai târziu, un imitator perfect. Aproape tot ce învață o face imitând pe cei din jur dar mai ales pe mama si pe tata. Copii sunt extrem de vigilenți și receptivi la tot ce se intamplă în jur. Ei vin pe lume cu niște rezervoare goale pe care parinții au misiunea de a le umple: cu dragoste, cunoștințe, adevăruri spirituale. Copiii care au parte de rezervoare cât mai bine umplute sunt și oamenii care vor avea cele mai puține probleme de a vedea și înțelege viața și lumea așa cum e ea, de a fi niște cetățeni buni, niște prieteni adevărați, de a avea relații sănătoase și a-și întocmi la rândul lor familii adevărate. Alcoolismul, divorțurile, problemele psihice ale unui părinte sunt doar câteva din plăgile grave care pot afecta considerabil dezvoltarea copilului. Uneori e suficient ca pur si simplu un comportament inadecvat din partea unuia dintre parinți- sau a amândurora- ca de exemplu copleșirea, protejarea exagerată a copilului față de orice eventual pericol din afara sau dimpotriva egoismul exagerat al acestuia îi poate produce copilului afecțiuni dar mai ales rani greu de vindecat. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Salutul este prima normă de conduită învăţată în familie. Comportamentul în public-un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii-manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale-o bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Recunoașterea greşelilor- „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate.

2431

Cei șapte ani de acasă Profesor Barabas Eva - Grădinița cu program prelungit Nr. 9 Satu Mare Profesor Ponțoc Daniela - Grădinița cu program prelungit Nr. 9 Satu Mare Motto: ”Copilul nu este copil fiindcă este mic- el este copil ca să devină adult. Copilăria este o perioadă de umanizare a individului, de ucenicie a manifestărilor naturii umane”. Ed. Clapar ède Familia are un rol esențial în dezvoltarea personalității copilului, se poate afirma că aceasta este un mediu educativ complex, este un factor prioritar și primordial fiindcă, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, aceasta este modelul pe care copilul îl imită și-l urmează. În familie, copilul își face pregătirea pentru viață. Familia se ocupă de educația copilului din toate punctele de vedere. În privința dezvoltării fizice, familia este cea care asigură hrana și îmbrăcămintea, îl apără de intemperii, îl supraveghează, îi creează condiții optime de odihnă, de somn, adică se îngrijește de păstrarea sănătății lui. O contribuție însemnată are familia și în dezvoltarea intelectuală a copiilor. Copilul își însușește limbajul în familie, limbaj care este un instrument indispensabil pentru dobândirea unor cunoștințe noi, pentru dezvoltarea gândirii. Faptul că, principalele trăsături ale personalității adultului sunt determinate și de experiențele trăite de individ în primii săi ani de viață ne arată că evenimentele din perioada primilor 7 ani au o importanță capitală pentru o dezvoltare armonioasă ulterioară. Putem afirma că, de obicei aceste experiențe sunt pozitive, ele dând copilului încredere în cei din jur, dar din păcate ne întâlnim destul de des cu experiențe neplăcute, nefericite ceea ce il face pe copil să creadă că lumea este rea, neprimitoare și astfel el devine foarte vulnerabil. Statisticile ne demonstrează că, aproape toate tulburările psihice diagnosticate la vâsta adultă se datorează acestor experiențe nefericite, acestor traume suferite în primii ani de viață. Copilul de la cea mai fragedă vârstă are nevoie de afecțiune, de respect, de înțelegere. Copilul se simte în siguranță atunci când este iubit, când adultul are timp pentru el, îl consideră ființă umană, îi înțelege nevoile și dorințele, îi ascultă problemele și îi ia în considerație temerile. Pentru formarea unei imagini pozitive despre sine, copilul, are nevoie de respect și de aprecieri constante. Lipsă de respect îl rănește pe copil și îi sporește neîncrederea. Subaprecierile exagerate și repetate ale părintelui duc la timidități nevrotice, copilul ajungând în situația de a se simți ridicol, inferior și își formează o imgine negativă despre sine. Jignirile și umilințele suportate în copilărie duc la narcisism și la o scăzută capacitate de relaționare. Așadar este foarte important ca adultul să îmbunătățească continuu calitatea relațiilor sale cu copilul acest lucru se poate realiza prin evitarea situațiilor care duc la creșterea anxietății acestuia, prin susținerea în eforturile sale de a-și învinge frica, prin a-l ajuta să câștige încrederea în sine, prin a-i acorda atenție, a-l aprecia și prin a-l încuraja în acțiunile lui constructive. Prin urmare, acțiunile educative exercitate de părinți trebuie să fie raționale și continue, până la vârsta de 6-7 ani, părinții constituie primul model de viață, de comportare, cu cea mai mare influență asupra copilului. În cazul în care părintele este inconsecvent în educația copilului, uneori prea indulgent, alteori prea exigent, pot apărea manifestări violente ale acestuia. Atitudinea părinților în munca educativă este hotărâtoare pentru formarea viitoarei personalități. Un rol foarte important are familia în educația morală a copilului. Sintagma românească a ”celor șapte ani de acasă” se referă tocmai la educația morală, adică la comportamentul copilului. Comportamentul civilizat nu apare de la sine, ci doar dacă părinții sunt preocupați de formarea lui. Formarea unui comportament civilizat, moral se poate realiza prin modelul pe care-l oferă părinții, copilul se va strădui să-l imite. Atât comportamentul pozitiv cât și cel negativ al părinților va fi însușit de copil fără discernământ deoarece pentru el părintele reprezintă modelul de viață. Este o vorbă foarte înțeleaptă din popor și anume : ”Când n-ai cei șapte ani de acasă, nicio școală nu te mai educă !”

2432

Bibliografie: Revista Învățământul Preșcolar Revista Învățământul Preșcolar Revista Învățământul Preșcolar Revista Învățământul Preșcolar

Nr. 1-2/1995 Nr. 3-4/1995 Nr. 3-4/1996 Educația în anul 2000 Nr. 3-4/2000

2433

BUNELE MANIERE Un pas important! Autor: Înv. Bădescu Janina Școala Gimnazială ,,Gh. Banea″ Măcin, Jud. Tulcea Bunele maniere se deprind inca din primii ani de viata, spun specialistii, si este de datoria parintilor sa ii invete pe cei mici cum sa fie respectuosi cu cei din jur si cum sa se comporte civilizat atat acasa, cat si in public.

Iata cateva bune maniere importante pe care copilul tau ar trebui sa le cunoasca si sa le puna in aplicare atunci cand se iveste ocazia. 1. Sa salute musafirii Specialistii spun ca este indicat sa-ti inveti copilul sa salute musafirii. Chiar si un simplu "buna ziua" sau "la revedere" este suficient pentru a face o impresie buna. O buna maniera pe care un copil ar trebui sa o deprinda este si aceea de a raspunde frumos atunci cand i se adreseaza o intrebare simpla, cum ar fi "ce faci". 2. Sa spuna ,,multumesc″ Copiii se bucura intotdeauna cand li se ofera ceva, dar pentru cadoul primit este bine sa stie ca trebuie sa spuna "multumesc". 3. Sa ceara ceva in mod politicos Invata-ti copilul sa ceara ceva intr-un mod politicos si sa spuna "te rog". Astfel, cererea lui nu va suna a porunca si va fi considerata o buna maniera. 4. Sa nu sa se uite insistent la o persoana Expertii spun ca este important sa-ti inveti copilul sa nu se holbeze la o persoana si sa nu arate cu degetul catre o persoana, mai ales daca omul respectiv are un handicap. 5. Sa isi imparta jucariile cu alti copii Invata-ti copilul sa isi imparta jucariile cu alti copii atunci cand iese afara la joaca, deoarece astfel isi poate face noi prieteni. 6. Sa foloseasca tacamurile Invata-ti copilul sa foloseasca tacamurile in mod corect si sa se stearga la gura si pe maini dupa ce termina de mancat. Aceasta buna maniera ii va fi de mare folos dupa ce va mai creste. 7. Sa nu vorbeasca peste altcineva Copilul simte mereu nevoia de a fi in centrul atentiei, de aceea, daca vede ca persoanele din jurul lui nu il baga in seama, incepe sa se manifeste zgomotos tocmai pentru a atrage atentia. Invata-ti copilul sa nu vorbeasca peste un adult si sa nu intrerupa un adult implicat intr-o discutie. Aceasta buna maniera ii va fi de folos la scoala, cand va trebui sa fie disciplinat si sa o asculte pe doamna invatatoare.

2434

BIBLIOGRAFIE: 1)Chereja Fl. - "Dezvoltarea gândirii critice în învăţământul primar" - Ed. Humanitas Educaţional, 2004 Ciobanu O. Cozărescu M - Manual de educaţie interculturală, Ed A.S.E., 2009

2435

CEI 7 ANI DE ACASĂ… Înv. BĂLĂBĂNEANU ANGELA SIMONA SCOALA GIMNAZIALĂ SĂPOCA, JUD. BUZĂU „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special.Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate.

2436

Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini, concentrare a atentiei, perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

2437

Cei 7 ani de acasă Prof. Băloi Cristina Grădinița ”Floare albastră” Craiova Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul.

2438

MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

2439

Cei șapte ani de acasă! Prof.coordonator Bârlea Gheorghe Colegiul Național „Gheorghe Șincai” Baia Mare O expresie folosită atât de des și de în exces, încât cred că începe să-și piardă din sensul ei adevărat. Dar care este sensul adevărat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârstă decât noi, nemuțumiți de o anume atitudine și făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcție de o situație anume. Dar ce înseamnă mai exact cei 7 ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Vouă ce vă evocă atunci când auziți făcându-se referire la cei 7 ani de acasă? Presupun că aproape imediat și fără să vreți, se declanșează pe ecranul minții filmul copilăriei voastre, cu diverse scene, împreună cu diverse peisaje și persoane care au făcut parte implicit din aceste amintiri. Cei 7 ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la școală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinții. Pentru că majoritatea fac referire la educația primită acasă, educația dată de părinți, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl invățăm să-l avem pentru semenii noștri. Din punctul meu de vedere, și făcând un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasă, înseamnă mult mai mult, nu se rezumă doar la respectul față de alții, se rezuma în mod special la respectul pe care îl avem față de noi. Daca avem respect față de noi, vom avea respect și față de ceilalți. In cei 7 ani la care se face referire, acumulăm o mulțime de amintiri -frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai puțin frumoase, acumulăm învățături - bune sau mai puțin bune, dar putem acumula și neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulțumiri...Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru că în momentul în care nu mai putem duce, se transformă în traume care distorsionează dorințe, plăceri, vise. Se mai poate transforma și în tulburări care distorsionează adevărata realitate în care trăiești prezentul și în care percepi trecutul, etc. Așa că, cei 7 ani de acasă înseamna mult mai mult decât se evocă într-un simplu repros cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilăria, familia noastră. Dar mă întreb, cei care cresc sau au crescut în centre de plasament sau în alte locații, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasă? Acasă! Acasa înseamnă acolo unde crești și te dezvolți și unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, înterpretează cum poate, dar și buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinții, fiecare primește cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măști. Măști pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevărata față, pentru că implicit mai intervine și cenzura. Cenzura impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzură, se manifestă, nu cum au fost învățați, ci așa cum se simt bine, neținând cont de cei din jur sau ca vor primi reproșuri, sau ca nu se încadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiți. Pe ce și de ce sunt razvrătiți? Răspunsul se poate afla în cei 7 ani de acasa, dar făra niciun dubiu se află în ei, dar nu fiecare este dispus să-l găsească. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult și face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experiențele noastre, amintirile noastre, învățăturile noastre și cu ce anume a rămas fiecare din toți acești ani. Căutați în voi! Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii / fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni.Unele din aceste tipuri de fraze pot contine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu

2440

înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pâna la varsta de 3 ani. Din motive didactice și terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii și redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai târziu.”

2441

Cei șapte ani de acasă! Prof.coordonator Bârlea Maria Colegiul Tehnic Anghel Saligny Baia Mare Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.

2442

De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, întro vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2443

FAMILIA ŞI DEZVOLTAREA EMOŢIONALĂ A COPILULUI IN PERIOADA 0-7 ANI Prof. BÂTE GABRIELA Gradiniţa cu program prelungit ”Primii paşi” nr. 10 Braşov Familia poate fi considerată un sistem în interiorul căruia persoanele se influenţează reciproc, dezvoltând raporturi interumane dintre cele mai complexe,decisive pentru dezvoltarea personalităţii copilului. Echilibrul funcţional al familiei ca sistem, este condiţionat de modul în care reuşesc să relaţioneze,să comunice membrii acestuia,să empatizeze. Mai precis este vorba despre modul în care reuşesc membrii unei familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse probleme,bariere de comunicare,conflicte sau mici neinţelegeri. Principala condiţie pentru ca un copil să se dezvolte armonios din toate punctele de vedere(psihic,cognitiv,emoţional) o reprezintă capacitatea părinţilor şi disponibilitatea acestora de a-i acorda timp,toleranţă,intelegere,incredere,dar mai ales...iubire!Cei”şapte ani de acasă”, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie,copilul„invaţă”,din exemplul părinţilor, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect,responsabilitate, toleranţă,dacă simte cum este să fii iubit,să manifeşti dragoste faţă de cei dragi, să-i respecti, să spui adevărul, ştiind că ţi se răspunde cu îngăduinţă,intelegere, să aprecieze binele şi frumosul,acest copil va fi la rândul său,precum părinţii:iubitor,tolerant,responsabil,increzător in forţele proprii,cu nivel ridicat al stimei de sine.”Limbajul” iubirii copilului se dezvoltă intr-un mediu familial afectuos,in cadrul căruia părinţii satisfac nevoia de a se simţi dorit,inţeles,ajutat să descopere şi să inţeleagă lumea inconjurătoare,universul imediat apropiat lui,apoi mediul social integrator ulterior.In caz contrar,copilul va căuta să atragă atenţia asupra sa prin comportamente reprobabile,agresive,cu scopul de a determina reacţii ale celor din jurul său,iar părintele,să caute motivaţia oriunde in altă parte,dar nu in propriul comportament: tendinţa de sublinia”nereuşitele”,reproşurile,lipsa laudelor,a incurajărilor,a imbrăţişărilor,a mângâierilor şi a magicelor cuvinte”te iubesc”. Copilul are nevoie de”securitate emoţională”pentru a se dezvolta ca personalitate,cu trăsaturi morale pozitive de voinţă şi caracter.Părinţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă faptul că atitudinile comportamentale de azi ale copiilor lor le prefigurează pe cele de mâine , că pe baza deprinderilor şi a convingerilor sădite acum , vor acţiona în viaţă ca preadolescenţi,adolescenţi şi apoi adulţi. Este ştiut,din psihologie,faptul că”emoţiile şi sentimentele reflectă relaţia dintre om şi obiectele sau situţiile care le-au provocat”,fiind forme ale afectivităţii pană la vârsta de 7 ani,iar afectele şi pasiunile se”dezvoltă”ulterior.Aşadar,rolul familiei,dar şi al preşcolarităţii,prin intervenţia instituţională dirijată este covârşitor in dezvoltarea sentimentelor morale,intelectual-cognitive şi estetice,dar şi a emoţiilor,care devin mai bogate,mai nuanţate,mai reţinute,odată cu trecerea fiecărui an de viaţă şi imbogăţirea limbajului copilului.Acesta trebuie incurajat in exprimarea deschisă a oricărei emoţii (tristeţe,bucurie,teamă,furie etc)şi a oricărui sentiment (iubire,,gelozia faţă de frate sau soră,neplăcere,simpatie etc)pentru a inlătura consecinţa negativă a neglijării acestor aspecte de către părinţi:acte de indisciplină,agresivitate,emoţii negative, atitudini ca aceea de refuz,de respingere,lipsă de colaborare etc.Toate aceste comportamente „negative” incorect gestionate de către părinţi,conturează aşa zisul ”copil problemă”,fără”cei 7 ani de acasă”. Părinţii iubitori,deschişi,apropiaţi, care reuşesc să ofere căldură, modele pozitive copiilor, părinţii care se folosesc in procesul educaţional de calităţile copiilor şi nu de „defectele” lor, cei care nu "strivesc" personalitatea copilului prin autoritate excesivă au copii fericiţi, increzători in forţele proprii,integraţi cu succes in colectivităţi şcolare.Prin această atitudine, ei reuşesc să aibă o comunicare optimă cu copilul in plină dezvoltare socio-emoţională.Autoritate excesivă,bazată pe utilizarea pedepsei fizice, pe ignorarea nevoilor copilului generează,de asemenea, comportamente agresive ale copilului,,imagine de sine deficitară,neincredere in propriile capacităţi,violenţă verbală şi fizică in raporturile cu alţi copii şi chiar cu adulţii(părinţi,educatori,bunici etc).Copilul trebuie ajutat(comunicând cu el)să inţeleagă faptul că propriile acţiuni (comportamente) produc anumite reacţii in mediul lui de viaţă.Interacţiunea părinte – copil este complexa,iar responsabilitatea fiecărui părinte,majoră,de netăgăduit!Ea trebuie conştientizată şi asumată necondiţionat

2444

şi fără rezerve de către acesta,mai ales pe parcursul primilor şapte ani de viaţă,cand particularităţile specifice de vârstă permit ”modelarea”personalităţii copilului.Emoţiile şi sentimentele reflectă relaţiile om-mediu!... BIBLIOGRAFIE Manual pentru liceele pedagogice de educatoare,Psihologia copilului preşcolar,Editura didactică şi pedagogică,Bucureşti.1970. M.E.C.T.,Revista Invăţământul Preşcolar nr.3,Editura C.N.I.”Coresi”S.A.,Bucureşti,2007. GRAŢIELA SION,Psihologia vârstelor,Editura Fundaţia Română de mâine,Bucureşti,2003.

2445

Cei 7 ani de acasa la copiii prescolari Bejan Cristina Nicoleta/Parcalabu Tatiana Gradinita cu P.P. Nr.15 Vaslui Nu se poate vorbi de un copil în perioada prescolară că nu are bune maniere. Se spune de unii oameni că sunt lipsiți de “cei șapte ani de acasa”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificarile cantitative ale creșterii. Dar forma și fondul calitativ nu se stabilesc definitiv și irevocabil doar în primii șapte ani de viață. În tot timpul copilăriei și adolescenței educația poate modifica trăsăturile negative ale copilului. Prin lipsa celor șapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei și asupra fondului omenesc. În această categorie sunt introduși cei neglijenți în îmbracaminte, cei lipsiți de atitudini politicoase, cei ce nu știu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonați în obiceiuri. În cazurile acestea aprecierea este oarecum greșită și pur formală. În realitate trebuie considerați ca “lipsiți de cei șapte ani de acasa” cei care în copilarie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportării normale în viață, fără a constitui totuși cazuri patologice. Educația trebuie să urmarească, pe lânga obiective, să facă din fiecare copil un adolescent politicos. Manierele bune sunt obținute de copii în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd și aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la parinții lor. Utilizarea formelor de politețe este strâns legată de obiceiurile părinților. Este o greseală ca un părinte să oblige copiii să spună după masă “Mulțumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens. Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observații aspre sau să fie o consecință a unor discuții sau rugăminți repetate. Copilul va manca corect daca va vedea și la parinți supunere față de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea și la parinți supunere față de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forțarea aduce după ea încăpățânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu manâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihica dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei sa mananci cu toată lumea! Maine vei mânca singur”. Si dispoziția nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil sa fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitați să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greșeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există și alte firi și diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în fața copiilor gesturile sau cele spuse de invitați, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari și va completa interesul lui pentru cunoașterea lumii. Trebuie să existe un acord între desfășurarea armonioasă a vieții de familie și obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecințele neîndemânării sale în mișcari și cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat și nu prin rațiune. Ele trebuie să aibă ca bază politețea, delicatețea, tactul, bunătatea. Bunele maniere transformate în legături sociale trebuie să fie adaptate la viața colectivă. Desigur că se vor întreba mulți: “Cum trebuie să se comporte parinții ca un copil să capete cei șapte ani de acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influențat de condițiile lui de viață și de educația primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului nervos central. Educația trebuie să duca la obținerea treptată a dezvoltării inhibiției corticale, adică la reținerea unor manifestări negative. După vârsta de 3 ani copiii încep sa aibă o activitate nervoasa mai activă și pot fi influențați de procesul educației și al instruirii primite de la părinți în casa. Nu orice cunostintă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare și îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la varsta denumită preșcolară. Exemplele bune din viața familială vor influența în mare masură comportarea lui psihică. Educația copilului trebuie să fie astfel orientată, încat el, însușindu-și modurile de acțiune ale parinților, să se călăuzească după ele în practică. Un loc important în educarea copilului până la 10 ani o au jocurile si jucăriile. O fetiță are o păpușă. Părinții trebuie să vegheze ca fata să o întrețină în condiții bune, să o îngrijească. Nu trebuie să se admită stricarea jucăriilor. Ruperea și murdărirea lor sunt atitudini care pot obișnui copilul cu dezordinea

2446

și lipsa de igienă. În jocurile colective, părintii nu trebuie să admită certurile, purtarea nedisciplinată și expresiile urâte între copii. Trebuie să se favorizeze jocurile în care copilul poate avea un rol civilizat. Copiii se pot juca de-a spitalul, în care medicul dă “Bună ziua!”, spune vorbe blânde și încurajează pe bolnavi. Se pot juca ,,de-a școala,, , în care profesorul salută copii și spune “Mulțumesc” după fiecare răspuns. În jocuri cu obiecte din viață, copiii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. În scop educativ, parinții pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinați cu procurarea de alimente casnice, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuirea banilor. O sarcina precisă și bine organizată place copiilor și are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlaturarea greutăților casnice, obligația de a vorbi frumos cu alți oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există și exemple proaste de care trebuie feriți copiii. Ambianța familială influențează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună înțelegere ți veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm și de bună dispoziție. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influențat de mama. Dupa 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrează în mod subconștient toate stările lor sufletești. Părinții nu trebuie să se lamenteze și să prezinte în culori negre greutățile vieții. Dacă un copil aude pe unul din parinți cântând, prin imitare va încerca și el sa fredoneze. Pentru formarea “celor șapte ani de acasa” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe. Părinții trebuie să vegheze pentru ca copii lor să capete un ansamblu de trăsături morale și intelectuale necesare formării unei personalități superioare. Educarea lor trebuie să fie dirijată spre obținerea modificarilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale și sociale. De aceea părinții trebuie să lupte pentru ca orizontul moral și intelectual al copilului să fie în continuă lărgire. Copilul nu trebuie considerat ca o statuie de bronz care are un loc fixat, din care nu mai poate fi schimbată. El trebuie sa fie activ si adaptabil, iar parinții au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecționeze și să-și mărească mereu valoarea umană. Formarea personalității la copil este dependentă de inteligența lui, de gusturile si elanurile lui, de instructajul primit anterior.

2447

Importanta celor sapte ani de acasa Prof. Belcota Cernescu Cornelia Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea Parintilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei

2448

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof.înv.preșcolar BIDALACH ANY ALINA G.P.N. SIMINICEA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Ce pot face părinţii? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe; îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.); pregătesc împreună compot sau salată de fructe; îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind un cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Ce învaţă/exersează copilul? -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc; exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral; îşi îmbogăţesc vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la

2449

grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2450

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Întocmit: Institutor Bîclea Codruța Mariana Școala Gimnazială „Alexandru Ceușianu”- Reghin, Județul Mureș Succesul ţi-l măsori doar prin copii. De-s fericiţi şi muncitori, cinstiţi şi blânzi, Indiferent de câte lucruri au, Sudoare, lacrimi, date ca să-i creşti, Se merită – fiindcă succesul ele-ţi dau. (autor necunoscut) Familia este primul mediu de viață al copilului care influenșează în mod deosebit viața copilului. Incă din pântece mama va avea toată grija să-i transmit copilului sentimente de liniște și afecțiune, dar și o alimentație sănătoasă,acestea având un rol important în formarea lui, fiind climatul în care se dezvoltă. Impresiile primate de prunc în timpul sarcinii în pântecul mamei sale determină în mare măsură starea lui fizică, afectivă și chiar spiritual. Climatul familial poate fi analizat după: modul de raportare interpersonală a părinţilor, sistemul lor de atitudini faţă de diferite norme şi valori sociale, modul în care este perceput şi considerat copilul, modul de manifestare a autorităţii părinteşti, gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor, apariţia unor stări tensionate, modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor, gradul de deschidere şi sinceritate a copilului în raport cu părinţii. Părinţii trebuie să-şi folosească talentele creatoare pentru a creşte un copil, astfel vor fi binecuvântaţi cu nişte copii care se vor dovedi o binecuvântare pentru ei şi pentru ceilalţi. Una dintre cele mai dificile misiuni pentru părinte este aceea da a-l învăţa pe copil că „NU” este o propoziţie completă. Pentru a opri comportamentul negativ al copilului vostru ar trebui să încercăm următoarele: Să vorbim cu copiii despre problemele lor; Să le spunem copiilor că vrem să-i ajutăm; Să începem să clădim valoarea de sine a copiilor noștri, să umplem cupele de dragoste, să-i încurajăm. Educația este continuă, cu incidență determinată asupra biobrafiei personale, nu este un produs limita,spațial și temporal. Incepe odată cu prima zi din viață și se sfârșes în ultima zi. Formare individului după principia etice solide trebuie să devină un process continuu și permanent. Indeplinirea acestora impune un effort solidar al familiei, al școlii de toate gradele, al instituțiilor cu profil educative, al mass-mediei, care prin impactul covârșitor al audienței, poate fi o tribună a educației. Individul, aflat în centrul acestui amplu process, trebuie ajutat să-și formeze o concepție corectă a existenșei, bazată pe moralitate și respect social, să adopte și să promoveze valori autentice și să se integreze armonios în societate. Familia şi şcoala sunt de asemenea cadrul în care copilul îşi construieşte atât identitatea personală cât şi cea socială. Dacă în familie copilul primeşte primele iniţieri în învăţarea “mersului” şi a raportării sale la realitatea în care trăieşte , şcoala vine să solidifice şi să construiască în continuare personalităţile “ucenicilor” săi. Un copil are nevoie să simtă că nu este necesar ca el să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit, respectat şi acceptat. Afecţiunea, aprecierea, respectul faţă de personalitatea fragilă a acestuia nu trebuie să fie condiţionate de performanţele şcolare sau de altă natură. Familia şi şcoala sunt instituţiile cheie ce creează cadrul în care copiii se pot dezvolta armonios în funcţie de dorinţele, motivaţiile şi aptitudinile personale. Familia şi şcoala devin astfel locul predilect unde copilul începe să se descopere pe sine, să-şi contureze o imagine despre “ceea ce este el”, locul unde învaţă şi-şi dezvoltă încrederea în sine, astfel putem vorbi de două tipuri de motivaţie care direcţionează aceste conduite: pe de o parte motivaţia extrinsecă atunci când elevul se încadrează în normele disciplinelor şcolare fără un interes direct asupra acestora, ci doar pentru a primi aprecierea din partea celorlalţi, în mod special a persoanelor cu greutate din viaţa acestuia, sau pentru obţinerea unor recompense( îndeosebi morale) sau

2451

eviatrea pedepselor. Pe de altă parte putem vorbi de o motivaţie intrinsecă, ce aparţine direct educabilului şi care are impactul cel mai puternic asupra procesului educativ-instructiv al acestuia - în acest caz învăţarea, dobândirea de noi cunoştinţe ineresează în mod direct educabilul. Și părinții, și educatorii, trebuie să menţină front comum, toate persoanele implicate în educaţia copilului trebuie să fie consecvente, copilul devine frustrat din cauza mesajelor contradictorii. Este nevoie de perseverenţă şi ordine în stilul de viaţă, de educaţie. Copiii au responsabilităţi, și acasă și la școală, iar pentru neîndeplinirea lor trebuie să suporte consecinţele. Copiii au nevoie de dragoste, dar şi de autoritate, dar acestea îmbinate într-o abordare totală. Copiii au nevoie de atenţie pozitivă, ei nu pot trăi fără dragoste, iar cupele lor de dragoste nu trebuie să fie goale. Trebuie să începem să-i corectăm pe copiii noştri înainte să înceapă ei să ne corecteze. Cea mai sigură cale de a face viaţa grea copiilor tăi este să le-o faci prea uşoară. Frumuseţea folosirii consecinţelor naturale şi a celor logice este că niciodată copiii nu vor putea să strige: „ Nu e drept ”, vor înţelege că disciplina este un lucru util şi că merită să sufere consecinţele. Dacă suntem de acord cu ideea că trebuie să facem în aşa fel , încât „ pedepsele ” copiilor tăi să fie pe măsura „ infracţiunilor ” , atunci este bine să urmăm niște principii: Să nu-i protejăm pe copii de consecinţele care, pe termen lung, le vor prinde bine. Să nu le permitem copiilor noștri să-i învinovăţească pe ceilalţi pentru necazurile în care s-au băgat singuri. Dacă urmarea naturală este prea dureroasă sau nu există o consecinţă naturală imediată, atunci aplică o pedeapsa logică, legată de comportamentul lor inacceptabil. Să-i susţinem pe copiii să accepte consecinţa sau pedeapsa ca fiind o experienţă folositoare și sa-i ajutăm să-şi dezvolte concepţia că din fiecare greşeală se poate învăţa o lecţie importantă. Să nu-i lăsăm pe copii să înfrunte o consecinţă majoră sau care le poate produce traume fără să-i sprijinim, astfel s-ar putea descuraja, iar descurajarea conduce la comportamente negative. Să hotărâm dinainte ce pedepse logice vom aplica copiilor pentru orice fapte. Dacă vrem ca şi copiii să rămână cu picioarele pe pământ, să aşezăm responsabilitatea pe umerii lor. Cele mai preţioase cadouri pe care le putem oferi copiilor sunt rădăcinile responsabilităţii şi aripile independenţei. Există două metode majore de schimbare a comportamentului unui copil: să oferi o recompensă pentru responsabilitate și să dai o pedeapsă pentru iresponsabilitate. Familia are un rol esenţial în educaţia copilului. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om. Ea are un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului, respectiv a copilului. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi, binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu este indicată o educaţie cu băţul Sfântului Neculai. Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că, în interiorul familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel. Noi, asistenţii sociali, suntem de părere că educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului.

„Nu putem direcţiona vântul, dar putem direcţiona direcţia vâslelor” -Vince Lombardi

2452

ROLUL ARMONIEI DIN FAMILIE ASUPRA FORMĂRII PERSONALITĂȚII COPILULUI Prof. Blag Monica Scoala Gimnazială Nr. 16, Oradea Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim:salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înțelegerea normelor morale, manierele, recunoașterea greșelilor, etc. La baza expresiei ,,cei șapte ani de-acasă” stă ideea: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Structura însăși a familiei normale raspunde mai bine ca oricare alta trebuințelor afective ale copilului: în cadrul căminului natural acesta găsește terenul prielnic înfloririi personalității sale, teren mai mult ori mai puțin favorabil, după caz. Pe lângă trebuințele pasiv-receptive ale copilului, el are și nevoi active: trebuie să se miște, să acționeze, să facă experiențe care-l pot pune în situații primejdioase. Pentru a-și duce la bun sfârșit experiențele, trebuie să le facă la adăpost de reacțiile prea brutale ale lumii exterioare.mediul familial pare a fi anume făcut pentru a reduce primele șocuri, iar educația pe care o dă urmărește, în parte, să se interpună între experimentator și răspunsurile pe care îndrăzneala sa le poate declanșa. Adeseori părinții, în loc să-l pună pe copil în situația de a lua contact cu realitatea, înalță un ecran ocrotitor care izbutește să i-o ascundă cu totul. Experiențele copilului sunt astfel falsificate, deaorece familia, prin exces de zel, și-a depășit menirea. Aceste experiențe ale copilului se desfășoară atât în domeniul material cât și în cel social și emoțional. Familia este, sau s-ar cuveni să fie, lumea din care știi că nu poți fi dat afară și de către care ești sigur că nu poți fi dezis. Copilul are nevoie de aceste certitudini liniștitoare. Ca să se lanseze cu forță îi trebuie întotdeauna o trambulină trainică. Din nefericire, adăpostul se destramă câteodată. Când se distruge căminul, însăși personalitatea copilului amenință să fie nimicită odată cu el. Analizarea în adâncime a tulburărilor nervoase, psihice și caracteriale, ale unui tânăr pune foarte des în evidență rolul deținut de lipsa de siguranță familială pe plan moral mai mult decât pe plan material. Sănătatea, echilibrul psihic depind într-o largă măsură de felul în care mediul familial își îndeplinește rolul față de copil. Procesul însușirii regululor și normelor comportării morale este deosebit de complex. Aceste reguli și norme sunt transmise generației tinere în primii șapte ani de viață de către membrii familiei. Modul de comportare al părinților, modelele, exemplele oferite de către aceștia, joacă un rol deosebit asupra formării comportamentului copiilor. Personalitatea nu adoptă o poziție pasivă față de aceste influențe exterioare, dimpotrivă, participă activ la preluarea acestor norme și reguli. Modul cum copiii privesc și interpretează lumea din jurul lor, felul cum acționează, valorile lor și sentimentul propriei stime încep cu experiențele zilnice din familie. Când baza autorității e deținută de părinți, copiii învață să se descurce în viață pornind de la o temelie călăuzitoare. Odată ce sunt în siguranță și sprijiniți acasă, pot comunica și experimenta singuri viața din afara familiei. Copiii își dezvoltă deprinderi competente de viață când părinții sunt uniți, stabilesc reguli, definesc consecințe și poartă responsabilitatea. Cunoașterea de către părinți a sensurilor și semnificațiilor diferitelor devieri de conduită ale copiilor este foarte importantă pentru a realiza prevenirea apariției lor sau pentru corectarea acestora. Părinții trebuie să fie conștienți că copiii sunt ca bureții, absorb tot ceea ce facem, tot ceea ce spunem,

2453

învață în fiecare clipă de la noi, învață ceea ce trăiesc: dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi; dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi; dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători; dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea; dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea; dacătrăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți; dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că este plăcut să trăiești în lume. Bibliografie: Nancy Van Pelt – Secretele părintelui deplin, Ed. Viață și sănătate, București 2002 Virginia Scott- Secretul unei familii armonioase, Ed. Aquila, 2006 http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.html http://www.desprecopii.com/info-id-16068-nm-Cei-7-ani-de-acasa-reponsabilitate-si-ingrediente-aleeducatiei-copilului.htm#_

2454

IMPORTANȚA CELOR 7 ANI DE-ACASĂ! Prof. BOBUS RAMONA ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR. 1 BUNTEȘTI, jud. BIHOR Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Familia este principalul agent al socializării. Ea este intermediarul între societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componente ale personalității. Deși familiile realizează funcții socializatoare comune, în realitate există numeroase diferențe în modul în care fiecare familie își socializează copiii. Aceste deosebiri sunt date de tipul de societate (tradițională sau modernă), de categoriile socio-profesionale ale părinților, de rezidență etc. Familia este cea care ne oferă o poziție în societate, determină atribuirea de statusuri precum rasa și etnia și influențează alte statusuri precum religia și clasa socială. Calitatea educaţiei primite în familie – acei ,, şapte ani de acasă” - depinde îndeosebi de nivelul educaţiei al părinţilor şi al celorlalţi membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura şi el, dacă vede că se fură, va fura şi el, dacă vede că se minte, va minţi şi el; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot aşa va face şi el. Până la trei ani copilul învaţă ,,ce este bine” şi ,,ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitaţie (reproduce comportamente ale adultului). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpăţânare şi protest, adultul prin tactul lui poate influenţa conduita copilului. Mai târziu, în perioada preşcolară ( 3-6 ani ), evoluţia fiinţei umane, prin multiplicarea relaţiilor ei cu adulţii, necesită modelarea personalităţii. La această vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoţii şi sentimente, deseori îşi manifestă dorinţa în contradicţie cu posibilităţile sale şi cu cerinţele adulţilor. Nu trebuie uitat că acum copiii îşi pot însuşi noţiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credinţă, încrederea în sine, etc. În familie învațăm să fim umani. În socializarea realizată la nivelul familiei, imitația are un rol important, mai ales în primii ani de viață când este dominantă. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare.

2455

Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2456

EDUCAȚIA ÎN PRIMII 7 ANI DE VIAȚĂ Prof. BOC IOANA-MIHAELA G.P.P. NR. 53 ORADEA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educația pe care copilul o primește de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Așadar, cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papuci de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să-l faci să aibă încredere în tine în fiecare moment al vieții lui. Puterea exemplului este importantă în învățarea bunelor maniere, prin modul în care copilul e învățat să se poarte frumos și să îi respecte pe cei de lângă el. În această perioadă copilul tinde să imite ceea ce vede și aude, și tocmai de aceea accentul cade pe comportamentul celor cu care acesta interacționează. Încă de mic copilul trebuie să cunoască anumite reguli, să știe ce este bine și ce nu, ce are voie și ce nu iar acest lucru binențeles, trebuie dezvoltat de părinți și de membrii familiei și continuat odată cu intrarea la grădiniță. Comunicarea este de asemenea un aspect deosebit de important ce ține de dezvoltarea propice a copilului și reprezintă secretul unei relații solide între părinți și copii. Timpul petrecut de părinți alături de copii, faptul că aceștia nu sunt ,,aruncați" și ,,uitați" zi de zi la televizor sau calculator asigură strânse relații alături de părinți. Copilul tinde să imite iar în această perioadă se sudează emoțiile, trăirile și sentimentul adevărului sau minciunii luate tocmai din comportamentul tău, ca și părinte. De asemenea, lasă-l să-și exprime liber emoțiile, nu-l inhiba și nu-l priva de posibilitatea de a fi omul deschis și sociabil din viitor. Oferirea recompenselor este o altă modalitate de a stimula buna creșterea a copilului. Cea mai prețioasă recompensă pentru copil nu este neaparat cea materială, ci exprimarea bucuriei pe caare părintele i le arată atunci când face o faptă bună. De aceea, este important să fie lăudat ori de câte ori se dovedește bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă și în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulțumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propiile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor. Asumarea responsabilităților este bine să apară tot în această perioadă iar copiii trebuiesc familiarizați cu consecințele faptelor înfăptuite.

2457

PARTENERIATUL PĂRINTE- PROFESOR Prof. înv. primar, Bodriheic Ana Emilia Şcoala Gimnazială „Florian Porcius” Rodna Prof. Bodriheic Doru Călin Liceul Tehnologic „Liviu Rebreanu” Maieru “Copiii bine educaţi sporesc fiinţa neamului, după cum mugurii din fiecare primavară, strângânduse în vârful ramurilor, sporesc coroana copacului, în toate direcţiile.” Simion Mehedinţi Profesorul este şi va rămâne „izvorul viu” al unei vieţi deloc uşoare, cu multe „cărări întortocheate” pe care misiunea de a-i conduce pe alţii spre „ţinta succesului”. Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai grea meserie din lume, fără să şovăi aş răspunde că aceea de părinte. De ce ? Pentru că deseori asuzi mai tare decât un miner, cântăreşti mai atent decât un farmacist, eşti mai minuţios decât un ceasornicar, mai precis decât un chirurg, mai perseverent decât un sportiv de performanţă, mai atent decât un arhitect şi, exemplele ar putea continua. Ce-ţi dă oare tăria de a aduna toate aceste performanţe ? Desigur, dragostea faţă de copilul tău, dragostea faţă de acel pe care vrei să-l faci OM. Fiecare copil este unic în felul lui, este o minune irepetabilă şi ar fi păcat ca prin acţiunea noastră să uniformizăm aceste individualităţi. Personalitatea micului şcolar este în formare, deoarece, ea este rezultatul unei evoluţii lungi care are loc în primul rând în condiţiile interacţiunii cu mediul social Aşadar personalitatea se formează în mod deplin în jurul vârstei de douăzeci- douăzeci si cinci de ani. Aceasta înseamnă că în etapa şcolară surprindem numai unele laturi ale personalităţii, care de-abia încep să se contureze. Colaborarea dintre şcoală şi familie constituie una din sarcinile importante în activitatea educativă şi instructivă a şcolii. Nici o şcoală nu îşi poate realiza conţinutul, sarcinile şi scopul final dacă nu are sprijinul familiei. Atât şcoala care are realizatorul imediat al activităţii educative şi instructive cât şi familia care la fel realizează anumite sarcini pedagogice trebuie să stabilească un contact, o colaborare, o relaţie reciprocă în vederea efectuării scopului final. Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituţie socială, pentru multiplele funcţii pe care le îndeplineşte. Rolul ei în formarea copilului pentru viaţă este hotărâtor. Părinţii nu cunosc pe deplin, cel puţin o mare parte din ei, metodele şi procedeele cele mai corecte şi eficiente de educaţie din care cauză şcoala trebuie să intervină cu pregătirea şi instruirea lor în modul de educaţie. John Dewey spunea: „Cred că educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă. Cred că şcoala trebuie să reprezinte viaţa actuală, viaţă tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă.” Societatea românească parcurge începutul unei etape de schimbări profunde şi spectaculoase, în sistemul relaţiilor economice şi sociale, etapa de trecere către o societate nouă, în care acţionează legile economiei de piaţă şi un nou tip de relaţii interumane. Pentru multe generaţii, formate la şcoala societăţii trecute se pune cu acuitate problema adaptării la noile condiţii. Pentru tânara generaţie însă, întrebarea care trebuie să stea în atenţia tuturor factorilor educaţionali, este aceasta: cum va trebui să educăm copilul de azi-tânărul de mâine, pentru a se încadra în această societate, în care numai componenţa, voinţa, hotărârea, curajul şi dorinţa de a munci îi poate asigura o existenţă optimă ? Răspunsul este deosebit de complex şi nu va putea fi dat decât atunci când întregul învăţământ va fi complet restructurat. În activitatea noastră cu şcolarii am constatat, cu ocazia investigării parametrilor lor de dezvoltare intelectuală, existenţa unor lacune, a căror persistenţă frânează procesul normal de evoluţie. Cauzele sunt direct legate de familia din care provine copilul şi mediul în care trăieşte. Bineînţeles că şi comunitatea locală îşi pune amprenta asupra dezvoltării micului şcolar. “Educaţia trebuie orientată în direcţia dezvoltării depline a personalităţii umane şi a întăririi respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului” Jean Peajet

2458

Rolul familiei în educaţia copilului începe încă de la naşterea acestuia şi continuă treptat în perioada grădiniţiei şi apoi a şcolarizării. Este greşită concepţia unor părinţi, de felul:”l-am dat la şcoală, înveţe-l dascălul”, eliberându-se de propriile-i sarcini cu scuze de tipul: “n-am timp”, “sunt depăşit, pe vremea mea”, etc. si lăsând totul în seama dascălului. Şcoala şi dascălul nu pot suplini în permanenţă absenţa unui părinte sau şi mai rău, nu-şi găsesc eficienţa dorită atunci când nu numai că nu sunt ajutaţi şi sprijiniţi de părinţi, ci între cei doi factori şcoală-familie existând o contradicţie de cerinţe. Dintre cei doi factori educaţionali, rolul conducător în educaţia copilului, dar în calitate de cel mai apropiat colaborator al şcolii, familia trebuie să o secundeze de aproape şi sincer. Dificultăţile apar atunci când părinţii adoptă o altă atitudine faţă de sarcinile trasate de şcoală. În acest caz, părinţii creează mari dificultăţi copiilor, aceştia nu mai ştiu pe cine să asculte, sunt dezorientaţi, adoptă un caracter duplicitar. De aceea este necesar ca părinţii şi educatorii să formeze un front educativ unitar, manifestând cerinţe unitare. Discuţiile libere, sincere pentru a se ajunge la punctele de vedere cerute sunt absolut necesare. Familia constituie un rezervor de modele pe care le oferă copiilor, înlesnind înserarea lor în cultura societăţii. Recunoscând familiei calitatea de prim rezervor de modele, K. Mannheim subliniază importanţa pe care o prezintă şi cercul de prieteni ai copilului, grupul de joacă, un grup primar care, de fapt gravitează în jurul grupului familial. O modalitate reală şi firească pe care le-am propus-o părinţilor, alături de sedinţe, lectorate si vizite la şcoală, este înfăptuirea zilnică a unui control al copiilor de către părinţi. Această preocupare a părinţilor trebuie să fie permanentă şi constantă. Le-am propus ca, în fiecare seară, să controleze efectuarea temelor(cantitatea).Acest lucru are eficienţă asupra educării copilului şi, totodată, dezvoltă autocontrolul. Deşi părinţii nu sunt calificaţi pentru activitatea de instruire, ei au privilegiul, în raport cu educatorul, de a lucra cu mai puţini copii în acelaşi timp. Şcolarul, fiind obiectul grijii mai atente din partea părinţilor, erorile pe care le poate face sunt mai repede corectate. Le-am explicat părinţilor că zestrea nativă a copilului se dezvoltă o dată cu mediul fizic activ şi în mediul social propice. O schimbare în mediu poate conduce la schimbări nu numai în conţinutul a ceea ce copilul învaţă, dar şi în capacitatea sa de a învăţa. Am prezentat în faţa părinţilor referate prin care le-am prezentat şi alte îndatoriri, în afară de faptul că-şi controlează copiii cum îşi îndeplinesc obligaţiile şcolare. De exemplu verificarea relaţiilor pe care le au în afară de şcoală, cu alţi copii sau adulţi, pentru că, unele dintre acestea, nedescoperite la timp, pot fi dăunătoare. Spaţiul şi timpul dintre şcoală şi familie, nu a fost pentru noi niciodată un teritoriu uitat, ci supus unui control, uneori chiar printr-un simplu sondaj. Un proverb românesc spune: “Paza bună, trece primejdia rea”, iar controlul efectuat sistematic de către părinţi asupra copiilor este un răspuns afirmativ la îndemnul acestui sfat înţelept. Vizitele făcute la domiciliul elevilor sunt momentele în care se realizează o cunoaştere amănunţită a împrejurărilor de viaţă pe care le trăieşte copilul, a valenţelor pozitive şi negative ale mediului asupra „eului” elevului. Corespondenţa şi carnetul de note sunt modalităţi cu caracter permanent, dar ele nu sunt suficient de concludente, dacă au un grad mare de subiectivitate şi dacă, dintr-o parte sau alta sunt tratate cu indiferenţă. Dorothy L. Nolte spunea: “Copiii învaţă din felul în care trăiesc”. Astfel, ea redă corelaţia dintre educaţia primită de copil şi mediul în care trăieşte şi învaţă. Pentru ca fiecare elev să rămână unic, educatorul ar trebui să respecte următoarele reguli: 1.Fiecare elev (persoană) e unic, diferit de ceilalţi; 2.Fiecare elev învaţă în felul lui; 3.Să respectăm, valorizăm şi hrănim diferenţele dintre indivizi; 4.Nu apreciem elevii după ceea ce nu pot sau nu ştiu ci după ceea ce pot şi ştiu; 5.Nu este important cât de inteligent este elevul ci cum este el inteligent; 6.Să conştientizăm că există diferite tipuri de învăţare; 7.Tipurile de inteligenţă se dezvoltă diferit la elevi şi cu viteze diferite; 8.Există determinări genetice dar şi influenţe de mediu; 9.Inteligenţele multiple ne ajută să rezolvăm problemele de disciplină; 10.Nici o metodă nu e bună pentru toţi oricând.

2459

Într-o lume în continuă schimbare elevilor noştri le va fi necesară capacitatea de a selecta informaţiile, deoarece ei nu sunt “biblioteci vii” şi vor fi nevoiţi să decidă care dintre ele nu sunt importante. Deci, noi, dascălii lor, va trebui să-i învăţăm să înveţe în mod critic, pentru a da sens în mod creator şi productiv acelor elemente din universul informaţional. Elevul trebuie să devină partenerul dascălului, să comunice ceea ce îl preocupă: nedumeririle, bucuriile lui. “Filosofia începe cu mirarea” afirma Aristotel. Să lăsăm, deci copiii să se mire pentru a putea comunica, să-i facem să gândească pozitiv, să le apreciem orice mic progres pe care îl realizează. Vom reuşi astfel să creem o atmosferă din care va lipsi stresul şi inhibiţia, în care elevul se va simţi neîncătuşat şi apreciat la justa lui valoare. Jean Comenius spunea: „ Profesorul nu trebuie să predea cât poate el să predea, ci atât cât poate elevul să înţeleagă”. BIBLIOGRAFIE ELVIRA CREŢU -„Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar” Editura Aramis, Bucureşti, 1999 ION NEACŞU -„Instruire şi învăţare” Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1990

ION NEACŞU -„Motivaţia în învăţare” E.D.P. Bucureşti, 1978

2460

Și grădinița e familia mea BOGDAN-GODRI ANA-MARIA Profesor învățământ preșcolar Gradinița cu program prelungit nr. 36 Brașov Grădinița continuă ceea ce s-a învățat în familie, iar familia ajută la insușirea de către copil a cunoștințelor predate la grădiniță. Dacă între grădiniță și familie există acest parteneriat, copilul va progresa și va avea încredere în ambele. Regulile îi ajută pe copii să înţeleagă ce comportamente sunt acceptate de societate şi care sunt comportamentele nocive. Regulile stabilesc limitele pe care fiecare dintre noi, ca membri ai unei societăţi, trebuie să le respectăm. Respectarea regulilor înseamnă menţinerea unei stări de ordine şi de decenţă atât în familie cât şi la grădiniță, şi, mai târziu, în societate. Dacă regulile au la bază principii morale şi sunt practicate consistent încă din copilărie, copiii le vor accepta şi le vor utiliza în întreaga lor viaţă adultă. Există reguli pe care adulţii le stabilesc şi pe care copiii trebuie să le urmeze fără a se abate de la ele pentru siguranţa lor şi a celorlalţi. De exemplu, copiilor li se va cere să-şi respecte familia şi prietenii, să nu mintă, să nu fumeze, să nu se joace cu focul etc. Alte reguli pot fi dezbătute sau convenite de comun acord. De asemena, sunt reguli care se pot schimba după o perioadă de timp, pentru a reflecta maturizarea copilului – când să-şi facă temele, cu ce să se îmbrace, sarcinile lor în casă etc. Copiii învaţă repede care sunt regulile care „se negociază“ şi care nu. Aplicarea consecinţelor logice este utilă în învăţarea regulilor de către copii. De ce trebuie să ţinem cont când stabilim un set de reguli: •Este acea regulă bazată pe realitatea copilului sau pe percepţia adultului? •Este regula creată în interesul copilului, pentru a-l menţine în siguranţă? •Este o regulă care îl ajută pe copil să nu intre în conflict cu alte persoane? •Este o regulă care îl ajută pe copil să se gândească la consecinţele acţiunilor sale? •Care sunt consecinţele dacă regula este/nu este respectată? Cum menţinem şi cum consolidăm regulile impuse •Instrucţiuni: Instrucţiunile trebuie să fie clare şi concrete. •Reamintiri: Facem apel la lucrurile deja discutate. •Oferim două alternative: lăsam copiii să aleagă între două lucruri acceptate deja de noi, pentru a-i încuraja să gândească şi să ia propriile decizii. •Facem copilul conştient de consecinţele acţiunilor sale: îi povestim ce se va întâmpla dacă face un anumit lucru. •Atenţionări: Atenţionările nu sunt ameninţări ci o reamintire a efectelor negative pe care le pot avea unele acţiuni. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. De pe urma colaborării familiei cu grădiniţa cu toţii avem de câştigat. Primul beneficiar este copilul, dar câştigă deopotrivă educatoarele, părinţii şi toţi cei implicaţi în educaţia copilului.

2461

Formarea şi dezvoltarea personalităţii preşcolarului Profesor Bondoc Luminița Grădinița P.P. nr. 1 Călimănești, Județul Vâlcea Bazele personalităţii preşcolarului intervin odată cu intrarea copilului în colectivitate, atunci când încep să apară trăsăturile permanente de temperament şi caracter. Personalitatea este trasată în Dicţionarul de Psihologie de Nobert Sillamy astfel: ,,element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o alta persoană”1, în timp ce G.W. Allport defineşte personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic."2 Achiziţiile cele mai importante la nivelul personalităţii preşcolarului sunt: existenţa eului, formarea conştiinţei morale şi socializarea conduitei. Personalitatea umană reprezintă unul dintre cele mai ample procese din univers şi necesită o abordare multidisciplinară. Ştiinţele care studiază personalitatea sunt următoarele: -antropologia fizică şi culturală- care cercetează speciile umane şi culturale; -sociologia- care consideră prezenţa omului vitală în societate: -pedagogia- studiază legile formării personalităţii; -istoria- evidenţiază etapele evoluţiei din cadrul personalităţii; -morala- abordează personalitatea din punct de vedere al valorilor morale; -estetica- abordează personalitatea umană sub raportul creaţiei şi al frumosului; -medicină- evidenţiază balanţa dintre boală şi starea de sănătate; -psihologia- dezbate legile vieţii psihice şi structurile psihice ale personalităţii. Potrivit lui Jung, personalitatea este alcătuită din trei straturi care interacţionează: conştientul, inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Tipurile de personalitate descriu explicit personalitatea. Jung împarte oamenii în două tipuri psihologice fundamentale: tipul extravertit şi tipul introvertit. Tipul extravertit este dornic de a cunoaşte lumea exterioară, mediul social şi fizic, în timp ce tipul introvertit este centrat spre lumea interioară, pentru ei lumea din afară nu este esenţială. În timp ce extravertiţi sunt predispuşi spre dinamitatea vieţii practice, fiind comunicativi, sociabili şi uşor adaptabili, introvertiţii se detaşează de obiecte şi au predispoziţia de a se închide în sine. N. Mărgineanu prezintă elementele importante ale acestor două tipuri de personalitate astfel: Tipul extravertit Tipul introvertit Predispoziţia spre viaţa fizică şi socială; Predispoziţie spre lumea imaginilor, a poveştilor; Viaţa afectivă este redusă, fiind dominată Viaţa afectivă este intensă, emoţiile sunt puternic de spontaneitate; interiorizate; Eşecurile sunt trecute în planul al doilea; Tendinţă de interiorizare; Autocritica şi autoanaliza este absentă; Acţiune centrată pe autoanaliză şi autocritică; Independent faţă de viaţa exterioră; Sensibilitate la critică; Preponderent nesupărăcios; O persoana suspicioasă, care ia lucrurile personal; Predispoziţie spre o concepţie Predispoziţie spre o concepţie ideală a lumii pragmatică. înconjurătoare. A. Adler prin psihologia individuală defineşte personalitatea ca pe o unitate integrală care are la bază tendinţa de perfecţiune, această perfecţiune fiind cheia dezvoltării personalităţii.

1 2

Norbert Sillamy, Dicţionarul de Psihologie,Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2009, p.56 Allport,G.- Structura şi dezvoltarea personalităţii, E.D.P., Bucureşti, 1981, p.91

2462

Importanţa celor 7 ani de acasă Prof. înv. primar, Bontaş Manuela Şcoala Gimnazială ,,Mihai Eminescu”Buhuşi Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Pimul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Dorinţa permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic.Tot acum, se dezvoltă limbajul. Este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spun specialiştii,care atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate

2463

poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său .De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologii. După 5 ani înţeleg regulile Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învăţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare social.

2464

Cei șapte ani de acasă! Prof. înv. pr.: Bora Ana-Maria Școala Gimnazială Livezile, Bistrița „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen N. Herovanu) Atmosfera caldă şi de înţelegere dintr-o familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau „dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor acestuia. La începerea școlii are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Datoria părinţilor este de a-i ajuta pe copii să înveţe cum trebuie să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze timpul. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei șapte ani de acasă“. Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu acesta: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezvoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia lui, fiind locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine a celor din urmă. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la școală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă, etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor și înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor prieteni care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Atunci când copilul primește note mari, trebuie răsplătit cu multă afecţiune, bucurându-l astfel cu laude. Însă nu trebuie condiţionată obţinerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învăţătură şi nici nu e bine să se exagereze cu răsplata, acordându-li-se prea multă independenţă de la o vârstă mică. Se va obţine în acest fel modificarea în rău a comportamentului copiilor, care devin neascultători, încăpăţânaţi, nestăpâniţi.Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi.

2465

Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune. O mare importanţă are şi nivelul de instruire, bagajul de cunoştinţe al părinţilor, pentru buna educare şi pentru a putea ajuta în pregătirea lecţiilor acasă. Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinţii, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin explicaţii cât mai corecte şi clare. Părinţii care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greşeală: copilul rămâne dependent, nu se obişnuieşte să judece şi să lucreze singur, devine comod, răsfăţat şi, cu vârsta, va deveni leneş. Prin menţinerea unor legături permanente, strânse cu şcoala, cu învăţătorul, ca şi prin urmărirea cu atenţie discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple şi comportări rele, părinţii pot avea mai multă siguranţă în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalităţii acestuia.

Bibliografie: Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006. Vrășmaş, E. A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2002. www.scribd.com

2466

10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani Prof. înv. primar, BORCILA CRISTINA DANIELA ŞCOALA GIMNAZIALĂ SFÂNTUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ONEŞTI Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este

2467

certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fostdate.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne).

2468

PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Prof.înv.primar Botoş Veronica Liceul Teoretic ” George Moroianu”, Săcele / Braşov Expresia „ cei şapte ani de acasă ” este deja binecunoscută tuturor şi a devenit o emblemă pentru buna creştere şi educaţie a fiecarei entităţi în parte. De cele mai multe ori, atunci când întâlnim o persoană ale cărei bune maniere îi lipsesc cu desăvârșire, o etichetăm ca fiind lipsită de cei şapte ani de acasă. Această primă etapă din viaţa fiecărui om reprezintă piatra de temelie în conturarea armonioasă a unei personalităţi conform cerinţelor morale şi sociale. În acest sens, familiei îi revine rolul covârşitor de modelare, orientare şi asigurare a unor condiţii prielnice dezvoltării multilaterale a personalităţii copilului. Noi, ca şi părinţi, cu siguranță nu ne dorim o astfel de situaţie, în care copilul nostru ar fi etichetat ca „fiind lipsit de cei şapte ani de acasă”. Din acest punct de vedere, este necesar să se găsească metodele cele mai eficiente prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale, perioadă marcată de foarte multe transformări şi evouţii atât în plan cognitiv, cât şi afectiv. Având în vedere particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor ( gândirea concret-intuitivă, ego-centrismul, animismul, imitarea comportamentelor adulţilor...) sunt necesare stabilirea unor etape şi strategii accesibile. Astfel, ca o primă metodă lesne de utilizat ar fi aceea în care, noi, adulţii sa fim un exemplu demn de urmat pentru copiii noştri. Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul adultului decât spre a asculta cu sfințenie ceea ce trebuie să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă dorim ca cel mic să nu arunce gunoiul pe stradă,noi va trebui sa fim primii care respectă acestă regulă. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Implementarea în mod subtil a unor reguli rezonabile, precum şi respectarea acestora cu consecvenţă duce în mod sigur la dezvoltarea simţului răspunderii şi discilpinării. Atunci când spunem unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu facem altceva decât să îi strârnim curiozitatea cu privire la interdicţia impusă în mod inexplicat. Interacţiunea propriu-zisă cu factorul nociv, dar şi relaţionarea cu repercursiunile acestuia conştientizează copilul asupra factorilor care-i pot dăuna. Astfel, copilul va refuza de la sine şi va înlătura din preajma sa tot ceea ce nu îi este benefic. Acest lucru făcându-se în mod conştient şi nu impus. Nu trebuie să interzicem copilului să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explicăm consecințele acțiunilor sale. Îngrădirea sau mai bine zis limitarea copilului duce la inhibarea creativităţii, a încrederii în forţele proprii şi mai ales estompează dorinţa de cunoaştere, de descoperire, de învăţare prin descoperire.... În acest caz rolul adultului fie părinte, fie cadru didactic este de a dirija în mod subtil şi de a da libertate oarecum supravegheată. Copilul având impresia că este stăpân pe situaţie, că are puterea de a hotărî şi de a decide singur. Introducerea conceptului de egalitate în ceea ce priveşte apartenenţa la un grup social, etnic, religios,... Se impune acceptarea regulilor şi normelor grupului din care face parte, precum şi relaţionarea cu aceştia din perspectiva muncii în echipă, a siritului de întrajutorare, de fair-play şi mai ales de competiţie şi apartenenţă la un grup din cadrul căruia se identifică. Atât în cadrul familiei cât şi în instituţiile şcolare, un lucru foarte important şi des urmărit în atingerea sa, este acceptarea grupului din care face parte, fie grup de prieteni, fie grupa sau clasa de la scoală, toate acestea în vederea integrării sociale cât mai active.

2469

Explicarea bunelor maniere precum şi a exemplelor de bună practică se va face atât în cadrul familiei cât şi în public sau mai bine spus în contexte concrete, însă fără a creea situaţii stânjenitoare faţă de copil. Trebuie indusă starea de confort şi de stăpânire de sine şi de situaţie. Respectarea unor conduite obligatorii în societate nu atrage după sine decât respectul celor din jur. O atitudine impunătoare, de revoltă, de agitaţie, de non-conformism denotă existenţa unor probleme de comportament, de inadaptare nesoluţionate în familie. Exagerările comortamentale denotă inhibiţii şi frustrări personale care sub stricta supraveghere şi buna gestionare din partea familiei vor putea fi înlăturate şi mai ales conştientizate. Întocmirea unui program bine structurat în care părintele să asigure copilului necesarul de atenţie conform particularităţilor de vârstă: activităţi recreative, plimbări, lectură, joc şi mişcare... Ţinând cont de programul tot mai încărcat al adulţilor în general, de cele mai multe ori copiii sunt privaţi de atenţia şi sprijinul acestora, creându-se dezechilibre în educaţia şi comportamentul lor. Acest lucru putând fi mai uşor de observat din prisma rezultatelor obţinute la învăţătură, dar şi din prisma compottamentului dezaprobator care atrage atenţia. În acest sens se impune o colaborare strânsa între familie şi grădiniţă sau şcoală. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta la integrarea lor socială. Având în vedere contextul social şi necesităţile de integrare ale adulţilor, încă din primii ani de viaţă, din antepreşcolaritate şi preşcolaritate, copiii la rândul lor sunt integraţi într-un mediu instituţionalizat creşă sau grădiniţă. Astfel, putem afirma faptul că „cei şapte ani de acasă”, într-o oarecare măsură intră şi în atribuţiile cadrelor didactice care alături de părinţi printr-o bună colaborare, asigură climatul favorabil unei dezvoltări armonioase şi multilaterale ale personalităţii copiilor. Bibloigrafie: „Educaţia timpurie în România”, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004; Vrăsmaş Ecaterina Adina, „Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; P., Emil, R., Iucu,” Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002; Ciofu Carmen, „Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea; www.copii.ro; www.scribd.com; www.didactic.ro.

2470

Să fii om bun Brigitta Koncz Tot mai des îmi amintesc de cuvintele cu care tatăl meu m-a pornit la drum acum mulți ani, ruptă fiind deja de vârsta protectivă a copilăriei: „Indiferent de ce muncă îți vei alege, nu uita că cea mai bună carte de vizită în viață este să fii OM BUN”. Cu timpul am fost întrebată adesea ce vreau să fiu când voi fi mare, apoi dacă am devenit ceea ce mi-am dorit și cuvintele tatălui meu mi-au venit involuntar pe buze: „Om bun!” Uneori expresia feței celor care mă ascultau m-a pus pe gânduri; unii păreau că nu mă înțeleg, alții zâmbeau cu gânduri ascunse sau strâmbau din gură. Eram convinsă că nu vom fi prieteni apropiați niciodată deoarece aveam o scară de valori diferită. Am devenit profesoară de limba engleză, așa cum am visat din clasa a VI-a, din admirație pentru diriginta mea care mi-a deschis noi orizonturi prin excursiile, piesele de teatru puse pe scenă și dragostea ei pentru copii. Când elevii mă întreabă cum am devenit dascăl le povestesc despre toate experiențele care m-au pus pe acest drum și le spun că țelul meu a fost întotdeauna să fiu un om bun. Îi văd cum zâmbesc și le place ce aud, și se pare că ei înșiși stau și cugetă. Iar mie îmi place ceea ce văd pentru că știu că cei ce stau să asculte vor să afle, să învețe, să devină și ei mai buni. Și totuși, când ies pe stradă tot mai des am impresia că mulți oameni sunt răi, din ce în ce mai mulți. Mă întreb oare ce ar zice tata când i-ar vedea, cum ar reacționa la ceea ce vede. Știu că ar zâmbi, ar tăcea câteva momente și s-ar apuca de povestit până aș avea răbdare să îl ascult. Mi-ar spune că oamenii se nasc buni și de aceea necesită mult mai puțin efort să fii bun decât să fii rău. Societatea este cea care șterge joaca, ingeniozitatea, grija reciprocă, zâmbetul și empatia din noi. Este greu dacă îți pasă! Este greu să vezi că de multe ori un simplu salut pare necunoscut unor oameni, că ajutorul altora se preschimbă în invidie, că scaunul din tramvai nu se eliberează imediat când urcă un bătrân sau un simplu muncitor obosit. Este greu să vezi că la auzul expresiei „cei șapte ani de acasă” unii nici nu știu despre ce vorbești sau răspund că ei au mers la școală la șase ani. Copiii învață din exemplele noastre, fie ele pozitive sau negative. Zâmbetul cu care mă trezesc dimineață mă ajută să lupt împotriva nepăsării toată ziua, iar dacă uneori trebuie să zâmbesc în bătălia împotriva nesimțirii, a lipsei de respect sau a răutății și reușesc să deschid ochii unora pentru care încă exemplul contează, simt că am avut o zi reușită și că merită. Sutele de copii cu care vorbesc sau mă întâlnesc zilnic sunt toți și copiii mei. Cuvintele și gesturile cu care vin în contact îi formează, îi educă. Iar dacă stau să mă gândesc câte ore petrec în școală și apoi merg acasă și mai au teme de făcut, lecții de învățat, mă întreb când mai au timp să vorbească cu părinții despre ce e bine și ce se cade. Trăim într-o lume a vitezei unde toate trebuie făcute repede, unde cantitatea e mai importantă decât calitatea, o lume în care cel ce educă trebuie să strângă din pumni și să înghită în sec pentru că e poate prea bine crescut (cu cei șapte ani de acasă), pentru că cei pe care nu a reușit să-i convingă că e important să fii bun îi râd în față. Mă consider un om optimist, călit de viață dar cu valorile neștirbite și știu că atitudinea pozitivă este energie câștigată și oferită în dar celor care o acceptă. La urma urmei cei șapte ani de acasă trebuie să ne ajute pe fiecare să ne croim viața fericită la care visăm. Așa cum scara de valori este un lucru subiectiv, bunul simț, respectul, spiritul de dreptate sunt trăsături care pentru unii sunt importante iar pentru alții nu. Atunci când în loc să reproșăm vom reuși să ne dăm seama, noi ca societate, că cei șapte ani de acasă pot fi ei doar șase, dar să fie bine folosiți în favoarea copiiilor noștri, vom putea accepta cu sufletul împăcat că expresia a dispărut din vocabular. Ce pierdere reușită și benefică ar fi! Puține lucruri se nasc fără efort și muncă. A fi om, a avea cei șapte ani de acasă nu e lucru ușor, dar e dreptul fiecăruia dintre noi să decidă cui vrea să-i semene și cine îi este exemplul de urmat. Eu am avut exemple bune, sunt printre norocoșii care au părinți iubitori, profesori și prieteni empatici și de aceea sunt liniștită în privința marii majorități a celor care mă înconjoară: cei șapte ani de acasă sunt la fel de importanți pentru ei ca și pentru mine. Ca gând de încheiere, sper că am devenit ceea ce mi-am dorit și încerc să nu uit niciodată că ceea ce port în suflet se bazează pe ceea ce am învățat acasă.

2471

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof. BRÎNZEI PĂRUȚA Școala Gimnazială ,,Romulus Fabian“ Vărădia Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a copilariei. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Părinții fiind primii „profesori” din viața copilului . Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său , apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltăm și mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. In educația și creșterea copilului trebuie cunoscute unele reguli: Să se comunice cât mai mult cu copilul ; Lăsat să se bucure de copilărie; De a petrece cât mai mult timp cu el ; Învățat să se poarte frumos; Învățat să spună mereu adevărul; Nu trebuie abuzat în nici un fel de copil – fizic, emoțional, verbal etc. Arătat zilnic că este iubit necondiționat; Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului.

-

2472

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ BUCUR COSMINA GRĂDINIŢA „AŞCHIUŢĂ” CLUJ-NAPOCA Venirea pe lume a unui copil este cel mai frumos eveniment, care se poate întâmpla pentru o tânără familie. În primul an de viaţă, copilul este dependent de mamă, urmând ca treptat, tatăl să ocupe un rol din ce în ce mai important în creşterea şi educarea copilului. Eu nu sunt de acord cu cei care spun că educaţia copilului este responsabilitatea doar a mamei, dimpotrivă creşterea şi educarea copiilor este responsabilitatea ambilor părinţi. Faptul că tatăl munceşte mai mult ca mama nu poate fi o scuză. Nu este important cât de mult timp stai cu copilul tău, ci felul în care petreci acest timp cu el. O oră petrecută cu dragoste poate însemna mai mult ca o zi în care să stai acasă cu copilul şi să nu-i acorzi 10 minute pentru nevoile lui. Copiii se bucură atunci când petrec timpul împreună cu părinţii:se joacă, merg în parc, merg în vizite, merg la filme, la cofetărie. Acum câţiva ani, un băieţel a venit la mine şi mi-a spus că a descoperit ceva. El a descoperit cine este mama lui, că bona este doar doamna care îl îngrijeşte, îl aduce la grădiniţă, iese în parc cu el. Îmi amintesc şi acum zâmbetul de pe chipul lui,care m-a emoţionat. O altă întâmplare despre felul în care copii îşi doresc aproape părinţii îl are protagonist pe un băieţel de grupa mare, care nu înţelegea de ce tatăl este cu ei doar la sfârşit de săptămână. Când tatăl venea de la lucru el dormea, iar dimineaţa pleca înainte de a se trezi copilaşul. Băieţelul i-a spus tatălui că doreşte să fie cu el şi în celelalte zile pentru că el îl iubeşte foarte mult.Tatăl îi răspunde că trebuie să meargă la lucru să câştige bani pentru a-i putea cumpăra jucării, haine, mâncare. După câteva zile, băieţelul a venit la tată, aducându-i toţi bănuţii pe care-i avea, spunându-i:”tati de acum te poţi juca mai mult cu mine şi vei munci mai puţin.” În familie, copilul ânvaţă ce este iubirea, ce este respectul, ce este credinţa în Dumnezeu. Atunci când copilul îşi aude părinţii vorbind cu respect unul cu celălalt, copilul va prelua comportamentul părinţilor, transpunându-l la cei din jurul lui. Într-o zi, P.V. un copil de 4 ani îl loveşte pe D.B. tot de 4 ani. Acesta din urmă începe să plângă. L-am întrebat de ce plânge şi mi-a spus că l-a lovit P.V. O fetiţă din grupă i-a spus să-l lovească şi el, atunci el a zis că nu a putut să-l lovească şi el deoarece pe el mama nu l-a învăţat să lovească, ci să se comporte frumos cu copiii. Bineînţeles că de la această întâmplare am iniţiat o actvitate despre felul în care trebuie să ne comportăm acasă şi la grădiniţă. Băieţelul vinovat şi-a cerut iertare, iar din acea zi nu a mai lovit nici un copilaş în grădiniţă. Politeţea nu se învaţă doar la vârsta preşcolară, ci chiar înainte de aceasta, începând cu vârsta de 23 ani. Copilul va fi învăţat să salute, să mulţumească, să spună „te rog frumos”. În primul rând părintele trebuie să fie un exemplu pentru copilul său. În acest an şcolar am grupa mică, o fetiţă vine la grădiniţă cu tatăl ei, care o trimite în sala de grupă, fără să salute, nici tatăl, nici fetiţa. Situaţia aceasta a durat cam câteva săptămâni, după care m-am hotărât să fiu eu cea care salută prima, pe tatăl şi pe fetiţă. Eu o salut pe fetiţă, îl salut pe tatăl, căruia fiindu-i ruşine, probabil, mă salută. Oare, câte dintre noi nu ne întâlnim cu astfel de situaţii? „ Educatoarele îi învaţă pe copii, începând cu cei din grupa mică, să salute când vin la grădiniţă şi când pleacă acasă, sau când intră cineva în sala de grupă.” După cum spunea N. Iorga : „copiii datorează părinţilor creşterea şi nu viaţa”. Educaţia copilului începută în familie se continuă în grădiniţă,la şcoală şi mai târziu în societate. BIBLIOGRAFIE: Dima, Silvia (1999) „Cei şapte ani de-acasă” EDP, Bucureşti

2473

FAMILIA, PARTENER ACTIV ÎN PROCESUL MODELĂRII PESONALITĂŢII COPIILOR Prof.înv.primar Bujor Anişoara Şcoala Gimnazială Frumoasa Atunci când o reformă a educaţiei sau a curriculum-ului nu produce rezultate scontate, cauzele insucceselor sunt de obicei căutate la nivelul factorilor care intervin direct şi continuu într-o asemenea transformare: familia, scoala,cercetătorii în domeniul educaţiei. Grijile cotidiene,stresul inevitabil într-o perioadă de tranziţie îi fac pe părinţi să le ofere copiilor tot mai puţin timp, să-i înţeleagă tot mai puţin deşi condiţiile în care cresc şi se dezvoltă copiii depind foarte mult de părinţi. Comportarea faţa de copil, la orice vârstă, mediul pe care-l creăm în jurul lui, influenţează în bine sau în rău evoluţia copilului şi are urmări asupra caracterului său mai tărziu . Părinţii intră în conflicte cu copilul, sunt nervoşi, îi fac morală sau chiar îi bat. În această situaţie copilul la început se sperie şi se zăpăceşte (devine nedumerit) neştiind precis ce avea de făcut şi ce a făcut sau nu. Apoi intrvine factorul încăpăţânare, cănd copilul nu mai vrea să facă decăt ceea ce crede el că are de făcut, fără să mai asculte de nici un sfat care este dat cu violenţă. Astfel ajung să stea faţă în faţă doi ,,inamici’’, un părine lipsit de tact, care nu a ştiut ce să facă şi cum să-şi educe copilul şi să şi-l facă prieten şi copilul, care a reacţionat la comportarea pripită a părinţilor. Copiii de astăzi manifestă o maturizare intelectuală mai timpurie , o evidentă precocitate.Ei atestă un spirit mai deschis,mai receptiv, o atitudine de mare sensibilitate faţă de problematica vieţii, faţă de oameni şi lumea valorilor. Avănd în vedere că anii copilăriei sunt şi anii de şcoală, specificul muncii educative din şcoală presupune şi organizarea unor activităţi cu familia copiilor, nu fiindcă aceasta ar căuta să se sustragă de la îndeplinirea atribuţiilor sale educative ci pentru că de foarte multe ori nu ştie sau nu poate să facă acest lucru în condiţii corespunzătoare.Rolul familiei nu se mai poate rezuma la asigurarea condiţiilor de viaţă pentru copil ,la asigurarea supravegherii acestuia, ci trebuie văzută ca primul factor în educaţia şi instrucţia copilului şi un continuator al cerinţelor impuse de practica educaţională ,instituţionalizată. În acest sens am amenajat în scoală un ,,colţ al părinţilor’’ în care am aşezat carţi de specialitate : ,,Mama şi copilul “ , ,,Mamă învaţă să mă îngrijeşti “ , ,,Cum se produc schimbările în educaţia copilului “, ,,Prevenirea violenţei în familie’’, ,,Alcolismul- duşmanul familiei’’ , precum şi reviste de modă ,culinare etc. Dacă la început părinţii au acordat atenţie mai mare revistelor de modă, în timp au început să răsfoiască şi chiar să împrumute cărţi de specialitate , iar acolo unde au avut neclarităţii am asigurat consiliere părinţilor . Tot în colţul dedicat părinţilor am afişat un panou intitulat ,,Dialog cu părinţii’’, în scopul comunicării permanente şi sub aspectul anonimatului . Partea stăngă a panoului am rezervat-o problemelor ridicate de învăţătoare cum ar fi: Sfaturi pentru părinţi Nu uitaţi ! Familia are rol decisiv în educaţia copilului . Nu faceţi în faţa copilului nici un gest care nu v-ar plăcea să-l facă copilul dumneavoastră. Nu oferiţi nimic copilului fără să formuleze expresiile de politeţe : te rog , mulţumesc . Nu-l lăsaţi să se ridice de la masă fără să spună ,,mulţumesc pentru masă’’ . Obişnuiţi-l de mic să salute de căte ori este necesar. Obişnuiţi-l ca seara ,înainte de culcare ,să spună o rugăciune . Pentru a fii un copil civilizat obişnuiţi-l : să-şi facă ordine în camera lui; să adune singur jucăriile după ce s-a jucat; să se joace civilizat cu alţi copii ; să cedeze jucăriile şi altor copii; Pentru prevenirea îmbolnăvirilor obişnuiţi-l : să se spele pe mâini după folosirea toaletei şi înainte de servirea mesei;

2474

să spele fructele şi legumele înainte de a le consuma. Propuneri pentru părinţi ( după caz activităţi culturale, excursii etc.) Partea din dreapta a panoului ,,Dialog cu părinţii’’ am rezervat-o părinţilor, unde le-am fixat următoarele titluri : Ce ştiţi despre copilul dumneavoastră ? Ce vă deranjează la copilul dumneavoastră ? Ce-i place mai mult copilului dumneavoastră ? Ce doriţi să aflaţi să aflaţi despre copilul dumneavoastră ? Cum apreciaţi activitatea din şcoala ? Ce vă spun copii despre învăţătoarea lor ? Sesiyari! Părinţii au reacţionat prompt şi din primele ,,bileţele’’ afişate am aflat: copiilor le place vocea blăndă a învăţătoarei; părinţii sunt încantaţi de activităţile din şcoală ; părinţii nu pot spune foarte multe despre educaţia copilului lor (ei sunt încântaţi de orice manifestare a copilului ) ; părinţii doresc mai multe excursii pentru copilul lor ; copiii şi-ar dori să petreacă mai mult timp în faţa calculatorului. Odată cu afişarea acestui panou am început cursul pentru părinţi intitulat,,Educaţi aşa!’’care l-am desfăşurat pe o perioadă de cinci săptămâni. Prin acest curs părinţii au învăţat cum să se comporte cu copilul în situaţii diferite,situaţii limite: să acorde atenţie copilului şi să aprecieze fiecare gest pozitiv al copilului ; să ştie când trebuie să spună ,,nu’’ si să interzică; să înţeleagă care comportamente ale copiilor pot fi sau nu ignorate şi ce efect are ignorarea ; să înţeleagă în care situaţii trebuie separat copilul şi riscurile dacă pun copilul într-o încăpere care-l poate speria (întunecată); să înveţe ce pedepse sunt nepotrivite sau chiar dăunătoare copilului. Din chestionarele date părinţilor la începutul cursului a reyultat că 45 % din părinţi îşi cunosc copilul dar nu ştiu să acţioneze într-o situaţie dată. Din temele date acasă părinţilor a rezultat că 55 % din părinţi dau atenţia cuvenită unei fapte bune săvărşite de către copil iar 30% folosesc mijloace de costrângere şi chiar violenţa în aplanarea conflictelor. Pe parcursul cursului am cerut părinţilor să aibă timp suficient să se ocupe de educaţia copiilor lor, să aplice abilităţile însuşite treptat în cadrul programului ,,Educaţi aşa!’’ Toate aceste activităţi le completez săptămânal unde,îi aştept pe părinţii dornici să afle căt mai multe despre copilul lor, să primească sfaturi la diferitele comportamente ale copilului,să le explic ceea ce nu înţeleg din cărţile puse la dispoziţie etc. De asemenea părinţii pot veni cu sugestii referitoare la activitatea din şcoală, pot sugera părerile lor şi astfel să lucrăm împreună planurile solicitate de ei ca într-un adevărat parteneriat. Strategia folosită de mine în munca cu părinţii copiilor dă rezultatele cele mai fructuoase când scopurile părinţilor sunt similare cu programul în caz contrar copilul va fi acela care va avea de suferit.

2475

Importanţa celor 7 ani de acasă Înv. Bulhac Mihaela Clarisa Şcoala Gimnazială ”Şt. O. Iosif”-Tecuci, Galaţi Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament. Să vorbim puţin şi despre cei 7 ani de acasă. După anii “90 acest concept a cam dispărut din cotidian, pentru că au apărut familii bogate şi atunci copii au primit o educaţie prin străinătate, şi din ce ştiu eu pe la ei nu există aşa ceva, adică omul se vede la maturitate după cei 7 ani de acasă. De fapt ce sunt cei 7 ani de acasă, pe care cei bătrâni îl invocă atunci când este nevoie de acest lucru? Până în clasa pregătitoare, cam pe la 7 ani, stăm mai mult cu părinţii, bunicii cu familia şi cei apropiaţi în general. Cei din familie încearcă să te sfătuiască şi să te educe cum ştiu ei mai bine, că tu pe viitor să poţi intră în viaţă cu minim de lecţii despre viaţă în general. Cum să respecţi bunicii, cum să respecţi familia şi pe cei mai în vârstă, mai departe la şcoală respectul faţă de profesori, colegi şi cercul de prieteni pe care îl ai. Respectă ca să fii respectat este una dintre bunele vorbe din bătrâni, spuse de părinţii noştri. Dacă respecţi pe cei din jur, te respecţi pe tine şi ai oportunitatea de a fi integrat mai bine în societate dacă ştii să respecţi pe cei din jurul tău, chiar şi pe cei de aceeaşi vârstă cu ţine. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Acum, după cum am văzut în viaţă, sunt multe persoane care pur şi simplu nu pot fi respectate, pentru că nu ştiu să se comporte în lume şi care probabil nu au cei 7 ani de acasă, care să-i confere un echilibru şi respect faţă de cei din jur. Mulţi datorită comportamentului ciudat faţă de semenii lor, se autoizolează de cei din jur şi tind să dispară aşa treptat din viaţă socială, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinţă. În rest aceşti 7 ani de acasă sunt pentru unii, şi pe bună dreptate, piatră de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde de cum vei fi integrat în societate, cum vei fi agreat de cei din jur şi bineînteles îţi poţi ordona viaţă şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul tău odată cu trecerea timpului, când vei deveni mai înţelept, o să dai şi tu aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, că şi ei să aibă la baza cei 7 ani de acasă, să poată merge în viaţă deschis şi cu un viitor sigur. Ce spun părinţii despre cei 7 ani de acasă? - Pentru mine cei 7 ani de acasă însemna mai mult reguli de bun simt, igienă, respect, pe care un copil trebuie să le înveţe de la părinţi, până să meargă la şcoală., dar care desigur că părinţii le tot repetă până se fac mari; 1.să asculţi pe cineva cînd îţi vorbeşte 2. să nu vorbeşti cu gură plină 3. să te speli pe mîini după ce ai fost la toaletă...sau cînd vii de undeva 4. să spui adevărul 5. să nu fii agresiv 6. să dai bună ziua/la revedere 7.să îţi asumi responsabilitatea pt ce faci 8.să respecţi pe cei din jur 9. să nu scuipi pe stradă 10. să nu vorbeşti urît 11. să nu te întinzi pe masă când mănînci

2476

12. să nu te urci cu picioarele încălţate în pat 13.să respecţi proprietatea personală şi a celorlalţi (să nu strici/distrugi) 14.să spui mulţumesc 15. să te spelli pe dinţi seară/dimineaţă 16 să nu te scobeşti în dinţi/ori alte părţi... când vb cu cineva/public (autor: Michelle-USA) - Eu cred că se acordă mult prea multă importantă unui concept ce datează din străbuni. În primul rând, termenul e expirat...se consideră că până la 7 ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la şcoală, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la grădiniţă şi de la 6 la şcoală.Apoi, în cei 7 ani se "predau" lecţii grele de educaţie care pregăteau copilul pentru acel prag de desprindere. Multe energii, timp, nervi şi frustrări copilăreşti se derulau...părinţii ţineau mult la acea educaţie, copiii o înghiţeau pe nemestecate. Astăzi, 7 ani de acasă simbolizează un anumit standard, minim dar cumva obligatoriu, în care trebuie să se încadreze odraslele noastre. Care se încăpăţânează să accepte încadrarea şi au dureri dorsale privitor la dorinţele noastre. E drept, şi părinţii s-au adaptat, mulţi au renunţat la standardele astea, de voie sau de nevoie, dar a rămas aşa, o umbră de parfum de trecut, un fel de deziderat şi, de ce să nu recunoaştem, un fel de termen de comparaţie.Cert este că educaţia trebuie să existe, doar că fiecare copil are ritmul sau de evoluţie, iar obligativitatea a devenit niţel desuetă, aşa că la 7 ani unii copii sunt de pus în ramă iar alţii...mai puţin. Cred însă că nu trebuie să mai facem comparaţii la vârstă de 7 ani.Chiar dacă alţii le fac... (autor: Rufus, moderator Despre copii) Copilul politicos de Tincuţa Gherase Sunt copil politicos Ce ştiu să mă port frumos Spun cuvinte fermecate Ce deschid uşi ferecate: "Mulţumesc!", "Te rog frumos!" Şi-s convins că-s de folos!

Dimineaţa-n gura mare Când sunt gata de plecare, "Sărut mâna!"spun cu drag Bunicuţei că stă-n prag. Pe stradă salut voios, Oamenii,că-s respectuos! Iar acasă când sosesc, "Bună ziua!" eu rostesc.

Această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. www.copii.ro 4. www.scribd.com 5. www.didactic.ro

2477

IMPORTANŢA PRIMILOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ BURCEA ANGELA, prof.înv.primar ŞCOALĂ GIMNAZIALǍ 188, Bucureşti Motto: “În familie trebuie să stăpânească: iubirea, voinţa zămislirii, ordinea, conştiinţa datoriei. Nu plăcerea, ci bucuria pură, produsă de frumuseţea idealului”. Petre Ţuţea Mediul adecvat în care un copil se naşte şi creşte este familia. Aici el trăieşte primii ani ai existenţei, se dezvoltă şi se formează pentru a face faţǎ provocǎrilor vieţii de adult. Ea facilitează un prim instrument de reglare a relaţiilor care se stabilesc între copil şi mediul social şi asigurǎ condiţiile necesare parcurgerii urmǎtoarelor stadii de dezvoltare ale copilului, ele stând la baza structurării personalităţii individului. Sunt de pǎrere cǎ în familie, în relaţie cu cei ce o compun, copilul trece prin prima descoperire a emoţiilor, învaţă să recunoască emoţiile proprii, cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile lui, învaţă cum să gândească aceste emoţii şi cum să aleagă reacţiile, cum să citească şi să-şi exprime speranţele şi temerile. Familia este primul cadru social şi mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane şi oferă garanţii de moralitate, ea este locul unde copilul este pregătit pentru viaţă socială, deprins să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul valorii şi ordinii. Mediul familial reprezintă multitudinea relaţiilor ce se stabilesc între membrii familiei şi valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor. El oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferǎ prielnică pentru o dezvoltare normală şi cumpǎtatǎ. O familie echilibratǎ are atât funcţii biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, dar şi o însemnată funcţie educativă. Ea pune bazele în educarea, formarea şi dezvoltarea oricărui individ, părinţii fiind primii sfătuitori, educatori din viaţa copilului. Tot ea contribuie la organizarea vieţii psihice a copilului prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente, contribuie la formarea primelor deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, începând cu respectarea celor mai elemntare regului de comportare, până la formarea unor reprezentări, noţiuni,convingeri, prin care se exprimă atitudinea copilului faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni şi faţă de sine însuşi . Se desprinde ideea că nu există nici un aspect al educaţiei morale, fie că se referă la conţinut, fie că se referă la structura lui psihologică (cognitivǎ, afectivă, voliţionalǎ) care ar putea fi exclus din sfera educativǎ a familiei. Puterea exemplului personal este foare bine cunoscută, ştiut fiind faptul că, orice copil imită felul de a se comportă şi de a vorbi al părinţilor sǎi. Pentru el părinţii sunt este cel mai important model. Dacă părinţii îi arată copilului apreciere, respect, bunătate, corectitudine, prietenie, generozitate şi oferă complimente, există mari şanse ca şi copilul să facă la fel. De aceea părinţii sunt responsabili de îndrumarea copiilor. Şi îi pot ajuta mult prin încurajarea şi explicarea a ceea ce se aşteaptă de la ei. Dar cel mai bun lucru este exprimarea iubirii necondiţionate pe care părinţii o simt pentru copilul lor. O mare parte dintre cunoştinţele pe care copilul le posedă în primii şapte ani despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, le datorează educaţiei primite în familie. Vârstă preşcolară este perioada când se formează cu cea mai mare uşurinţă automatismele ce stau la baza deprinderilor de comportare. Se poate observa cǎ familia îşi aduce în mare mǎsurǎ contribuția la educația copiilor, însǎ aceasta are un caracter nesistematizat, spontan, uneori eronat. În prezent, deoarece educaţia este o acţiune complexă, printre factorii educaţionali ce acţionează asupra copilului, pe lângă familie se include şi alţii : grădiniţă/şcoală, organizaţiile de copii, instituţiile culturaleducative, fiecare având rol în formarea copilului.

2478

Bibliografie selectivă: 1. Ioan Nicola,Tratat de Pedagogie Şcolară, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996. 2. Ioan Dolean, Meseria de părinte, Editura Aramis, Bucureşti, 2001

2479

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Burcea Cristina Grădiniţa Specială ”Sfânta Elena” Pitești Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copiii foarte inteligenți; ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langa exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţii/fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci (injoncţiuni), contraporunci (contrainjoncţiuni), programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului. Se consideră că la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive didactice și terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii și redate textual, deși majoritatea sunt percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihică de mai târziu.

2480

CEI SAPTE ANI DE ACASA! Prof. inv. presc: Burda Alexandra Geanina Grădinita Cu Program Normal-Gradinile, Jud.Olt „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul, -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -exersează deprinderile igienico-sanitare, de -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să receptare a mesajului oral scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în -îşi îmbogăţesc vocabularul bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la

2481

grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a.

2482

Importanța primilor ani din viață ȘCOALA GIMNAZIALĂ LUNCA BRADULUI, JUD. MUREȘ PROF. ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR BURIAN ELENA În societatea contemporană avem o multitudine de oferte pentru a ne specializa în diferite meserii dar această societate nu ne oferă, practic, nici o posibilitate de calificare în meseria de părinte. În momentul în care o femeie devine mamă este ca și cum societatea iar spune brusc: „sunteți părinte, nu știti mare lucru despre asta, dar încercați să vă descurcați cât mai bine”. A fi părinte înseamnă a fi totodată psiholog și profesor într-un mod cu totul special. Părinții sunt psihologii copilăriei deoarece ei au nevoie să înțeleagă cum funcționează mentalul copilului lor. Totodată sunteți primul educator al copilului dumneavoastră. Lucrurile pe care copilul le învață până la vârsta de 7 ani reprezintă lecțile cele mai importante care depășesc ca valoare lecțiile școlare. A fi părinte este de fapt un curs deschis permantent, nu progresezi decât făcând greșeli și învățând din ele. Totuși, în acest caz, sistemul încercare-eroare este cel mai puțin eficient. Pentru a nu face aceste experiențe pe copilul vostru fiecare părinte ar fi bine să cunoască câteva lucruri din care o parte aș vrea să vi le expun aici. Pentru început este bine să aveți câteva informații despre activitatea cerebrală a copilului până la 7 ani. Se stie că 80% din arhitectura cerebrală a individului se dezvoltă în perioada prenatală. 60% din structurile mentale ale unui adult se formează în primi 3 ani de viață și din acestea 50% înainte de naștere. Copilul se naște cu 100 de miliarde de celule nervoase, între 1/4 și 1/5 din celulele nervoase ale creierului unui adult și petrece primi 3 ani din viață adăugând celule gliale pentru a sprijini și hrăni acești neuroni. În primul an de viață are loc o explozie sinaptică ce este susținută de interacțiunile cu cei care îi îngrijesc. Neuronii sunt capabili să formeze mii de interconexiuni între ei sub forma dendritelor si axonilor care se extind și în alte regiuni ale creierului. La 6 ani copilul are 2/3 din creierul unui adult și are de 5-7 ori mai multe conexiuni între neuroni decât creierul unui copil de 18 luni sau al unui adult. Creierul unui copil de 6-7 ani are o imensă capacitate de a realiza mii și mii de conexiuni dendritice între neuroni. Acest potențial de dezvoltare se finalizează în jurul vârstei de 10-11 ani, când copilul pierde cam 80% din acest volum de conexiuni neuronale. Concluzia este că ceea ce nu dezvoltăm sau nu utilizăm pierdem ca și capacitate. Copiii care secretă cantitați mari de hormoni ai stresului, cortizoli, care dăunează excitării capacitaților cognitive și afectează totodată și funcționarea sistemului imunitar. Copiii care sunt crescuți de mame, care sunt preocupate să-i țină pe copii frecvent piele la piele au crescut în greutate mult mai repede și s-au dezvoltat mental și motor mult mai bine decât cei care nu au fost stimulați în acest sens. Masajul copilului mic este foarte important deorece stimulează o parte a nervului cranian care activează tractul gastro-intestinal, stimulând producerea unor hormoni precum insulina. Cu câte este mai mare nivelul insulinei cu atât este mai eficientă absorbția hranei iar copiii cresc mai repede. Copiii care beneficiază de masaj au un nivel scăzut de cortizoli in urină, hormoni care ucid importante celule imunitare. Trebuie să mai știm că anumite microelemente, cum ar fi fierul, iodul și zincul, sunt extrem de importante pentru dezvoltarea sănatoasă a creierului. Subnutriția duce la letargie, dăunând interesul copilului pentru lumea din jurul lui. Alăptarea îl protejează pe copil de boli, deoarece anticorpii mamei sunt transmiși prin lapte. Acestea sunt doar câteva dintre datele furnizate de cercetatori despre dezvoltarea copilului în primi 7 ani de viață, care întăresc ideea importanței perioadei timpuri din viața fiecărui individ. Totodată și modul în care dezvoltarea copilului este determinată de numeroși factori de îngrijire, protecție și educație ce acționează simultan și potențiază progresul interdependent în toate domeniile de dezvoltare: fizic, socio-emoțional, cognitiv. Nu este de ajuns doar să îngrijim copilul, cum nu este de ajuns doar să-l hrănim sau să-l învățăm lucruri noi. Copilul are nevoie simultan și de hrană sănătoasă, și de îngrijire atentă, și de atenție și căldură, și de stimulare, și de încredere, și de răbdare, și de un mediu prielnic în care să se dezvolte etc., fiecare la timpul potrivit. Știrbirea uneia dintre aceste condiții, în această perioadă de viață, are consecințe pe termen lung.

2483

ÎNVAŢĂ CU MINE CEI 7 ANI DE ACASĂ ! Ed. Burzo Aurica Gr.P.P. nr 2 Bistriţa ,,Copilăria este șuvoiul de apă care izvorăște limpede și curat din adâncurile ființei și la care omenirea aleargă fără încetare să-și potolească setea idealurilor sale de dragoste, de bunătate, de frumusețe , de perfecțiune’’(Francesco Orestano). Se ştie că părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema atribuţiilor din cadrul familiei şi a celor de la serviciu. Însă la un moment vine inevitabil clipa în care copilul mamei şi al tatălui, puişorul cel scump şi iubit depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, astfel începând pentru el o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. În prima zi a grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic avut acasă. Aici avem deja etape orare bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor, ci şi privind mediul în care se desfăşoară aceste activităţi , jumătate de zi la grădiniţă sau mai mult,iar timpul rămas acasă. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă şi grupa dim care face parte ,pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure o coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Acolo unde nu este comunicare între educatoare şi părinte ,mamă,tată sau bunici copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare la grădiniţă, dar mai ales la şcoală mai târziu într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei şi a şcolii în special. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene.Este bine ca orice activitate din familie să se desfăşoare cu un mic ajutor din partea copilului ,acesta fiind ,,partenerul nostru de joacă’’.Toate discuţile cu părinţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Atunci când copilul ne răsplăteşte efortul cu un comportament pozitiv recompensa noastră a părintelui trebuie să fie lauda ,felicitarea şi încurajarea. Exemplu: ,,Ajută-mă să pregătesc tortul pentru sărbătorirea zilei de naştere a tatălui’’, „Vom merge să cumpărăm cadouri pentru mama de 8 Martie’’. ,,Mergem să ne jucăm în parc’’.La terminarea acestor activităţi părintele nu va uita să aducă mulţumire şi laudă pentru efortul copilului său.Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Toate aceste activităţi îl vor face pe copil să înveţe reguli elementare de comportament în societate până la 7 ani. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut şi ce ar fi vrut să facă. Ar fi bine ca mama sau tatăl să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, deoarece răspunsul copilului va fi „Bine!’’ iar discuţia se va termina aici. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, mama sau tata vor vorbi despre ce au făcut la serviciu cu multă seriozitate ,astfel copilul va simţi respect şi încredere din partea părinţilor şi va putea să spună ce a reuşit el să facă la ,,serviciul lui’’. Numai atunci copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot desfăşura acasă : să alerge împreună cu copiii,să se joace cu mingea, „De-a v-aţi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” , să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente), să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.), să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă şi să le pună în şifonier, să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, să

2484

se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” . Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: Vrăsmaş Ecaterina Adina, ,,Consilierea şi educaţia părinţilor’’, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, ,,Educaţia preşcolară în România’’, Polirom, 2002

2485

CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ PROF.CALOIAN FELICIA ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ŞTEFAN LUCHIAN’’-MOINEŞTI

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viaţa fiecăruia, reprezentând vârsta inocenţei şi a candorii. Jocul şi joaca sunt elemente caracteristice copilăriei, ele îi dau farmec, reprezentând o modalitate prin care copiii pot descoperi lumea înconjurătoare şi totodată minunatele lucruri pe care copilăria le poate oferi. Aceste elemente se află într-o legătură foarte strânsă: prin joc, copiii descoperă lumea, iar adulţii se întorc la perioada copilăriei,redescoperind acea vârsta a inocenţei. Copiii trebuie învățați să trăiască momentele unice ale copilăriei astfel încât să-şi amintească cu drag de ele : Învaţă-l să se poarte frumos ; Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului ; Comunică cât mai mult cu el ; Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile ; Lasă-l să se bucure de copilarie ; Nu abuza în niciun fel de copil ; Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente ; Învaţă-l să spună mereu adevărul ; Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău ; Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! În activitatea de educație în familie un rol important îl are climatul care este rezultatul raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi și carcaterul lor pot forma climatul pozitiv sau climatul negativ educației, adică formarea copilului ca cetățean, ca om. Raporturile dintre părinți și copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării lor, lucru de care ar trebui să fie conștienți toți părinții. Dezvoltarea plenară, armonioasă a omului presupune o modelare a acestuia, în planuri multiple: fizic, intelectual, moral, estetic şi practic.

Bibliografie: Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 .

2486

ROLUL PARINTILOR IN CEI 7 ANI DE ACASA Camanaru Cătălina Şcoala Gimnazială “Emil Brăescu”,Măgura, Bacău „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, “nu are cei șapte ani deacasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este considerată culmea achizițiilor, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Acasă, părinţii pot organiza

2487

activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 4. www.copii.ro. 5. www.didactic.ro

2488

Cei 7 ani de acasă - oglindă a educației Prof. Camelia Dinuță Educația unui copil nu consta numai în a-l învăța să scrie, să citească și în a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Psihologii explică modul în care influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Potrivit specialiștilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil. Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului. Psihologii spun că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să încui uşile dulapului, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant. Tot acum, se dezvoltă limbajul. Este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, psihologii spun că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm». Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă, exemplifică psihologii. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza, spun psihologii. Specialiștii atrag atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Şi aici, este mai bine să i se dea un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să fie și lăudat pentru asta. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate.

2489

Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit, explică psihologii. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu». Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ ? Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Psihologii consideră că putem vorbi despre 10 reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani 1. Învată-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citeascaă și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevarul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imitaă ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micuțul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc.

2490

Cei sapte ani de acasa Invatator, Carmen Luchian In zilele noastre expresia ,, Cei sapte ani de acasa “ are se pare o insemnatate mai mica . Expresia defineste in general conduita unei persoane intr- un context anume. Cand vorbim de cei sapte ani ne gandim la educatia pe care un copil o primeste de la parinti, pana merge la scoala. Aceasta perioada este esentiala in formarea personalitatii si comportamentului copilului reflectandu se in actiunile sale comportamentale viitoare. Educatia si bunele maniere, regulile morale reprezinta cheia spre adaptarea copilului in societate. Cel ce va avea insusite normele comportamentale de baza se va integra si relationa mai bine cei din jur decat unul care a fost lipsit de educatia de baza. Aceasta despinde insa de cativa factori cum ar fi: relatiile din cadrul familiei, nivelul dezvoltare fizica al copilului, valorile pe care copilul le primeste in cadrul acesteia. Orice parinte responsabil intelege importanta educatiei copilului dar si consecintele pentru dezvoltarea sa ca adult. Iar educatia, are la baza o serie de reguli care formeaza ansamblul educational. Fie ca este vorba despre viata de acasa, fie ca vorbim despre educatia de la gradinita sau scoala, copilul trebuie invatat sa inteleaga si sa respecte regulilele de comportament sau de interdictiile pe care i le stabilesc parintii sau educatorii. Fiecare parinte are o serie de reguli si incearca sa le aplice cand e vorba despre educatia copilului sau. Acestea trebuie sa fie:clare,concrete,coerente si consecvente. Parintii sunt modele pentru copii. Acestia vor copia din comportamentul adultilor pana cand vor fi capabil sa decida singuri. Reperele morale de peste ani se regasesc in familie, in conduita membrilor acesteia. Regulile de baza care vizeaza salutul, comportamentul in public, comportamentul cu prietenii, intelegerea normelor sociale, manierele la masa, recunoasterea greselilor, tactul si toleranta sunt ingredientele educatiei. Ele se invata dupa incercari si reusite, esecuri si dezamagiri. Solutia pentru educatia unui copil este dragostea si perseverenta. Educatia este ceea ce supravietuieste dupa ce tot ce a fost invatat a fost uitat. Burrhus Frederic Skinner

2491

EDUCAȚIA PARENTALĂ ȘI CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ... Prof.inv primar Cazacu Smaranda Maricela Scoala Gimnaziala Nr. 25 Galati „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Totul pleacă de la cei șapte ani de acasa.... Cei șapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialiștii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii șapte ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei sapte ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani *1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! *2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! *3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! *4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! * 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. *6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! *7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. *8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! *9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el!

2492

*10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 3. www.copii.ro 4. www.didactic.ro

2493

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. înv. primar Călin Corina Șcl.Gimnazială Lungești, jud.Vâlcea Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fostdate.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuților noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fiti voi, parintii, un bun model pentru el. Incepe sa il inveti lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu, la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect.Asa ca, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Dar ma intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locatii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasa? Acasa! Acasa inseamna acolo unde cresti si te dezvolti si unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumuleaza cat poate, ca un burete, pastreaza cat poate, interpreteaza cum poate, dar si buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parintii, fiecare primeste cat poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai tarziu il schimbam cu masti. Masti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata fata, pentru ca implicit mai intervine si cenzura. Cenzura impusa de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzura, se manifesta, nu cum au fost invatati, ci asa cum se simt bine, netinand cont de cei din jur sau ca vor primi reprosuri, sau ca nu se incadreaza in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt razvratiti. Pe ce si de ce sunt razvratiti? Raspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasa, dar fara niciun dubiu se afla in ei, dar nu fiecare este dispus sa-l gaseasca. Bibliografie: ”Cei sapte ani de acasă.Codul bunelor maniere’’-Michiela Poenaru

2494

PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL ,,CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ!” ,, DIN SUFLET, PENTRU MAMA!’’ PROF. ÎNV. PREȘC. CĂLIN CRISTINA GRĂDINIȚA NR. 3, AVRIG, JUD. SBIU În timpul vieții sale omul poate crea orice, dar lucrul său este întotdeauna neînsuflețit. Există o singură variantă când omul este asemenea lui Dumnezeu, creator de viață, atunci când din viața lui ia ființă o nouă viață, o minunăție de copil, care este în mâinile noastre câtiva ani buni, până când va deveni adult. Din acest moment nu mai este timp să te gândești doar la tine, el este pe primul loc. Această meserie, de a fi părinte, este o meserie care nu se asemănă cu nici o alta, care nu se părăsește o dată cu hainele de lucru, o meserie care te învață cel mai bine măsura generozității, a grijii pentru celălalt, a sacrificiului. Uneori este aspră, umilă, exigentă, alteori plăcută, plină de mândrie, bucurie , o meserie care te epuizează, dar te si înviorează, o meserie în care dragostea este sterilă și plină de farmec. Meseria de părinte (educator) îți poate aduce aminte că poți zâmbi în fiecare zi, că poți afla bucuria în lucruri mărunte, că dragostea nu se câștigă cu bani , dar nici respectul cu biciul. Povețele pe care i le dăm copilului în primii ani de viață vor fi amprenta lor pe viitor. Consider că fiecare om este, în fapt, rezultatul propriei copilării, de unde și proverbul ,,Are / nu are cei șapte ani de acasă!” A avea ,,cei șapte ani de acasă” înseamnă a învăța copiii să se comporte respectuos și cu bună cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea. Așadar, de-a lungul copilăriei lor, noi, părinții, trebuie să fim precum un dascăl model: ,,când aud, uit/ când văd, îmi aduc aminte,/când fac, învăț” (proverb chinezesc). Copiii ne observă cu deosebită atenție și ne imită riguros, deci noi ar tebui să fim un exemplu pozitiv întotdeauna, dacă vrem ca și ei să se comporte, la rândul lor, corespunzător. Fără prea multă cicăleală, reproșuri repetate, deoarece acestea îi distrug încrederea în sine și alterează calitatea relației copil-părinte. Exemplul personal consecvent este mai convingător decât toate cuvintele, însă și explicația este o metodă esențială în anumite cazuri. Cu răbdare, calm, blândețe, fermitate și consecvență vom reuși să câștigăm respectul copiilor noștri, iar, la rândul lor, așa vor învăța să se comporte și ei. Putem spune că toate acestea sunt măsura iubirii, a înțelegerii și grijii pe care părintele o poartă copilului său. Fii drept și cinstit cu copilul tău, fără să-ți fie teamă să recunoști în fața lui când ai greșit, pentru că degeaba îți dăscălești copilul, dacă exemplul tău personal nu întărește teoria. Copilul învață să aibă ,,cei șapte ani de acasă” prin disciplinare, iar aceasta se bazează pe explicație, exemplu personal, observație, imitație, încercare și greșeală, repetiție, stimulare și încurajare, recompensă și sancțiune, experiență. Deci, disciplina nu e (numai) corectare, sancțiune, ci mai mult de atât. Fiecare copil e o investiție pentru viitor, o investiție pe care o face, în primă și ultimă instanță familia (pe lângă școală, societate). Asigurându-le îndrumare, sprijin, dragoste vor învăța să ofere și ei, la rândul lor toate acestea. Abia atunci putem fi mândri că am crescut un copil care are ,,cei șapte ani de acasă!” ,,Diamantele strălucesc și în noroi, dar numai șlefuite devin bijuterii!” Copilul poate fi un mic diamant, însă depinde foarte mult dacă diamantul este șlefuit cum trebuie pentru a deveni o bijuterie. Așadar, atenție, dragi părinți, cum vă creșteți odorurile, pentru că cei șapte ani de acasă reprezintă amprenta părinților asupra copiilor lor!

2495

Studiu de caz privind rolul familiei şi al şcolii în asigurarea succesului şcolar prof. Căpriţă Paraschiva Colegiul Economic Buzău Definirea problemei: Elevul M. I., clasa a IX-a „H” (15 ani) are o motivaţie scăzută pentru şcoală, nu se integrează în colectivul clasei, lipseşte zile întregi nemotivat de la şcoală. Descrierea problemei: Cunoştinţele şi deprinderile sunt de nivel mediocru, dar absenţele multe şi indiferenţa faţă de toate obiectele de studiu fac ca elevul să aibă o situaţie proastă la învăţătură. Este dotat cu o memorie bună şi este sănătos din punct de vedere medical. Identificarea cauzelor care au determinat şi dezvoltat problemele identificate: Maturizarea psihică este întârziată, elevul are greutăţi de adaptare atât la mediul şcolar, cât şi cel familial. Prezintă dificultăţi de relaţionare deosebit de pronunţate, este puţin interesat de comunicare, de cunoaşterea altor experienţe de viaţă. Rămâne refractar la mesaje educative de orice fel. Este izolat de colectivul clasei. Identificarea factorilor care menţin şi activează problemele în discuţie: Elevul creşte într-o familie cu o situaţie materială corespunzătoare, părinţii sunt muncitori. Deşi locuinţa este modestă, elevul are camera sa. Tatăl este dezinteresat de familie, în special de educaţia copilului, de problemele şcolare ale acestuia, pe care le lasă în grija exclusivă a mamei. Sunt frecvente certurile între soţi, multe dintre acestea consumându-se în faţa copiilor (mai are un frate mai mic). Mama declară că elevul învaţă zilnic în medie trei ore. În timpul liber urmăreşte televizorul sau se plimbă cu bicicleta împreună cu prietenii. Părinţii sunt dezinformaţi asupra preocupărilor grupului stradal la care copilul aparţine. Schiţarea planului de intervenţie cu insistarea asupra obiectivelor de atins pe termen lung cât şi pe termen scurt: Proiectul educativ preconizat de dirigintă este orientat spre descoperirea unor interese speciale prin care elevul ar putea fi apropiat de şcoală, de învăţătură – acesta fiind un obiectiv pe termen lung. Pe termen scurt solicit colegilor de clasă să-l antreneze şi pe el în diferite proiecte educaţionale din care să obţină diferite diplome şi aprecieri. Tot pe termen scurt se impune activizarea părinţilor, sporirea interesului lor pentru educaţia copiilor în acord cu obiectivele educative promovate de şcoală Fixarea strategiilor, metodelor potrivite de intervenţie ţinând cont de obiectivele fixate: Colegii de clasă îl vor ajuta să-şi pregătească lecţiile acasă iar la şcoală vor comunica permanent cu el. Se va stimula şi comunicarea dintre copil şi tată, acesta fiind invitat la şcoală de către dirigintă. În planul dezvoltării personalităţii se va acţiona pentru cultivarea trăsăturilor pozitive, îndeosebi a celor ce ţin de sfera volitiv-motivaţională, prin valorificarea înclinaţiilor pentru activităţi practice şi stimularea interesului pentru meserie. Evaluarea intervenţiei: Elevul M. I. a început să fie interesat de şcoală în primul rând prin faptul că nu a mai lipsit. Colegii lui au reuşit să comunice cu el şi chiar să-i câştige simpatia. Situaţia la învăţătura a început să se îmbunătăţească. În ceea ce priveşte relaţia cu tatăl său un rol important l-au avut mama şi diriginta care au reuşit să-l convingă să-i acorde mai multă atenţie copilului său.

2496

Șapte ani, pregătire pentru școală și viață prof. Cătălin Lazăr Colegiul Național „Iosif Vulcan” Oradea, jud. Bihor Jean-Jacques Rousseau susținea că orice educator ulterior are o influență mai mică asupra copilului decât a avut cel de dinainte. Deci, părinții au o misiune importantă de îndeplinit! Educația de acasă poate avea rolul cel mai important în pregătirea copilului pentru viață! Iar o vorbă din popor spune că „țâncull trebuie să fie educat când este de-a latul patului nu de-a lungul patului ”. O afirmație extrem de adevărată. Copiii sunt foarte sensibili la mediul în care sunt crescuţi, astfel că ecologia emoţională în care se dezvoltă un copil poate influenţa în mod profund modul în care se dezvoltă sistemul său nervos. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până când merge la şcoală. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Educația și instruirea copilului, în primii ani ai vieții, sunt parte din devenirea sa și tocmai de aceea este important un start bun, este esențial să fie ajutați în dezvoltarea abilităților de învățare, în stimularea curiozității și cultivarea talentelor. În viziunea specialiștilor, factorii care determină dezvoltarea ființei umane sunt adesea grupați în două mari categorii: ereditate și mediu. Prin urmare, mobiliatea este posibilă pentru că în ceea ce noi numim traseul de dezvoltare al unui individ intră ingrediente precum: expresia genică, mediul intern, mediul extern, iar toate acestea în grade diferite și în interacțiuni diferite duc la ceea ce vedem ulterior un adult împlinit. Literatura de specialitate abundă în lucrări și studii care evidențiază importanța familiei, în special a relației precoce dintre părinți și copil în dezvoltarea ulterioară, intelectuală, emoțională și socială a acestuia. A fi părinte reprezintă „unul dintre cele mai dificile roluri pe care și le poate asuma cineva. Copiii de astăzi vor fi adulții de mâine, generația care va avea menirea de a duce mai departe moștenirea culturală și spirituală: valori, tradiții, grija de planetă și preocuparea de a perpetua un arbore genealogic sănătos din punct de vedere fizic și psihic. Evoluția societății depinde de felul în care creștem și educăm generațiile viitoare”1. Rolul parental în dezvoltarea copilului sub aspect fizic, cognitiv, emoțional și social, devine esențial și presupune conștientizarea și cunoașterea responsabilității ce reiese din acest nou statut. Un părinte bun, eficient, este cel care va aborda într-un mod reflexiv problemele, ori situațiile cu care se confruntă și nu va aplica soluții învățate pe de rost, ci își va construi o practică parentală proprie, reflectând asupra situațiilor și a modului de soluționare a problemelor cu care se confruntă în familia proprie, dar și asupra moștenirii din familia de origine. Literatura de specialitate ne prezintă mai multe tipuri/stiluri parentale ca exitență depind de două dimensiuni principale, în funcție de care pot fi definite stilurile parentale: căldura părintească (acceptare), control parental numit și exigență, combinând aceste două dimensiuni se distinge patru stiluri parentale; exigent, autoritar, permisiv și neimplicat. Adoptarea unuia sau a mai multor stiluri de către părinte depinde de personalitatea, de modelul său educativ, de modele culturale și educative, tradiții, nivel de cultură, condiții sociale, structura familiei ori de profesie. Părinții, indiferent de stilul dominat pe care îl adoptă în procesul de educare a copilului, consider că ar trebui să adopte o rațiune a aplicării unor soluții la diferite tipuri de comportament al copilului și acesta,

1

 Elena Bonchiș, Familia și Rolul ei în educarea copilului, Ed. Polirom, Iași, 2011, p. 70  

2497

îndiferent de stil parental, este acela de a-și centra atenția pe comportament și nu pe copil, fără acces la mânie, furie în final la violență. Se poate observa că „efortul familiei este esențial în educarea copilului pentru adaptarea optimă la mediul social, în menținerea sănătății mentale și emoționale, în dezvoltarea și menținerea stării de bine. Starea de bine este dată de următoarele dimensiuni: acceptarea de sine, relații pozitive cu ceilalți, autonomie, control, sens și scop în viață și dezvoltare personală”2. Familia are cel mai important rol în pregătirea copilului pentru viața de adult, încă din primii ani de viață și până târziu în adolescență. Sprijinul, dragostea necondiționată, libertatea de exprimare și alegere, disciplina - toate stau la baza adultului de mâine și trebuie dăruite doar de către parinți, în timpul copilăriei. Bibliografie: Elena Bonchiș, coord., Familia și Rolul ei în educarea copilului, Ed. Polirom, Iași, 2011 Florinda Golu, Manual de psihologia dezvoltării, Ed. Polirom, Iași, 2015

2

 Ibidem, p. 79 

2498

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! ED. CEAMBRU MARIOARA GRADINITA BUJORENI/TELEORMAN Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc.. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia,

2499

inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2500

Ajută-ți copilul să fie un om responsabil și demn de respect la rândul său Prof. înv. primar și preșcolar: Chirilă Elena Grădinița cu P.P. Cîmpineanca, Vrancea Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Auzim frecvent expresia „Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim mai frecvent. De data asta și în preajma micuților noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine cu, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce avem sau vom face cu minuții nu mai contează. Educația unui copil nu constă numai a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: psihologică, socială, intelectual - cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte cu sigurață nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Fii tu un exemplu pentru copilul tău O vorbă din popor relevată la acest capitol „nu face ce face popa, fă ce zice popa”. Cei mici sunt tentați spre a copia comportametul tău decât spre a te asculta, iar atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Exemplele sunt foarte importante la această vârstă. Cedează locul în autobuz persoanelor în vârstă dacă îți dorești ca și copilul tău să procedeze la fel. Aruncă ambalajele la gunoi pentru a proceda și copilul tău la fel, nu să le arunce pe stradă. Copilul tău trebuie să știe de mic și anumite reguli subtile ! Sa nu-i interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător ci mai bine să îi explici consecințele lui. Atunci cănd îi spui că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi stârnești curiozitatea la ceea ce se întâmplă și unde mama i-a spus să nu o facă. „Dacă te urci în copac poți să cazi și să te lovești și o sa-ți curga sânge” sună mai bine decât dacă i-ai spune „Tu nu înțelegi că nu ai voie să te urci acolo !”. O să fii surprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă atât de fragedă. Învață-l despre egalitate în societate Când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici copilului tău că un director nu este cu nimic mai presus decât doamna de la curățenie, dinpotrivă amândoi muncesc pentru familiile lor, amandoi sunt adulți și trebuie respectați în egală măsură. Explică-i în public despre bunele maniere micuțului tău Când mergeți într-un loc public țipetele lui va atrage atenția într-un mod negativ, iar dumneavoastră trebuie să-i explicați, că nici lui nu o sa-i convină atunci când doarme ca altcineva sa țipe. Dacă îl nemulțumește ceva căutați soluții împreună cu cel mic. Atunci când copilul dumneavoastră are un comportament negativ nu trebuie să cedați în fața celui mic, fiindcă face crize în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață și să le transmitem celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte în societate. Să le transmitem copiilor învățăminte care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectos și demn de respect la rândul său.

2501

Copilul și...cei 7 ani de acasă Înv. Chițescu Anca-Nicoleta Școala Gimnazială Buhoci, jud. Bacău ,,Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală și plină de armonie.”(Eugen Heroveanu) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi

2502

în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este ca, părintii să fie un bun model pentru el. Ei trebuie să îl invețe lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul in societate si îl invață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect Bibliografie: Vrăsmaș Ecaterina-Adina, Consilierea și educația părinților, editura Aramis,București,2002 Ecucația timpurie în România,Step by step-IOMC-UNICEF,Vanemmonde,2004 Ciofu Carmen, Interacțiunea părinți-copii,Editura MedicalăAmaltea,1998 www.didactic.ro

2503

Cei 7 ani de acasă: reponsabilitate si ingrediente ale educaţiei copilului Prof. inv. primar: Chivu Aura Magdalena Colegiul Naţional ,, Ioniţă Asan”, Caracal Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. . Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui . Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masă . Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate . Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă . Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit

2504

să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Bibliografie: Drăgan, I., Petroman, P., Mărgineanu, D. , ,,Educaţia noastră cea de toate zilele”, Editura Eurobit, Timisoara, 1992 ,,Dicţionar al bunei cuviinţe – maxime şi proverbe”, Editura Albatros, Bucuresti, 1972 Vrabie, D., ,,Psihologia educatiei”, Editura Evrika, Braila, 2000 http://www.desprecopii.com/

2505

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Înv. Primar Cibu Eugenia Şcoala Gimnazială Nr. 2 Sebeş, jud. Alba Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil.Această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului. Acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate explora tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant. Tot acum, se dezvoltă limbajul. Este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”.Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă. Crizele de personalitate - o etapă normală. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza. După ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta. După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la

2506

început prim imitaţie, reguli de politeţe. Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu». Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

2507

Reguli de educatie INV. CINCU BIANCA SCOALA GIMNAZIALA „ION I. GRAURE”, BALTENI, OLT „Cei sapte ani de acasa!" Cati dintre noi nu stim aceasta formula, des auzita si folosita la adresa copiilor nostrii. Aceasta formula nu s-a referit niciodata la faptul ca un copil si-a petrecut primii sapte ani din viata langa familia lui, ci la educatia pe care a primit-o in cadrul ei. Deprinderile de comportament, stima de sine, atitudinea fata de ceilalti si fata de scoala, se formeaza in acesti 6-7 ani. Iata cateva reguli de educatie prin care pot fi invatate bunele maniere de catre copii de la proprii parinti: Asteapta-ti randul pentru a vorbi! Copiii sunt impulsivi si de multe ori intrerup persoana cu care poarta o conversatie, deoarece sunt nerabdatori sa se faca auziti. Insa tu ca parinte trebuie sa ii explici pe un ton calm si rabdator ca nu este politicos sa o intrerupi pe mami cand aceasta vorbeste cu cineva. Nu este cazul sa-i atragi atentia copilului imediat ce acesta a gresit si niciodata sa nu tipi (de ex. "Lasa-ma, nu vezi ca vorbesc cu cineva!?") deoarece el nu o percepe inca ca pe o greseala ci ca pe o respingere din partea ta. Pentru a evita o asftfel de situatie vorbeste cu fiul sau fiica ta acasa si explica-i cat de important este sa ii asculte pe ceilalti pana la capat, apoi sa-si spuna punctul de vedere. Asculta copilul cu atentie atunci cand are ceva de spus, ba poti sa il tii de manuta, pentru a-i dovedi cat de interesata esti de ceea ce povesteste el. Este un prim pas in dobandirea unei bune maniere de a-si astepta randul si de a vorbi la momentul potrivit. Fara porecle si jigniri! Nu porecli si face haz de numele sau prenumele persoanelor in fata copilului. Chiar daca este foarte "distractiv", tu ca adult stii cat doare aceasta batjocora, iar copii nu indeplinesc maturitatea necesara pentru a face diferenta intre a glumi si a vorbi serios. In loc de a eticheta, poti sa ii explici copilului cum poate el sa-si exprime sentimentele fata de cei din jur, insa fara a jigni. Fii politicos! Invata copilul sa fie politicos. Intotdeauna toti membrii familiei trebuie sa salute cand cineva intra in casa. In funcþie de nivelul de formalitate, iti poti invata copilul sa dea mana cu adultii cunoscuti, dar nu este necesar sa dea mana cu alti copii. Cu toate acestea, copilul ar trebui sa spun intotdeauna, "salut" , buna" sau "sarut-mana", atunci cand vine cineva in vizita. Precizeaza-i celui mic ca numai procedand astfel oaspetii se simte bineveniti. Spune, "Te rog" si "multumesc"cat mai des! Aceste forme de politete exprima respect si apreciere. Lauda copilul atunci cand le foloseste pentru a-i incuraja acest comportament pozitiv. Astfel, vei avea un copil educat si cu bunele maniere invatate de acasa. Fa curat dupa tine! Fie ca esti acasa sau in vizita la un prieten, formeaza copilului deprinderea de as-I strange jucariile sau sa arnajeze acolo unde a facut dezordine. Explica-i ca este mizeria lui, asa ca fiecare trebuie sa curete dupa el insusi. Binenteles, ii poti preciza cazurile exceptionale, in care gazda nu permite ca oaspetele sa faca curatenie sau sa stranga masa, dar copilul trebuie sa stie ca acesta este un gest pe care si el trebuie sa-l faca la randul lui. Fii fair-play! Copiii, de obicei, dupa ce s-au jucat un joc (sport, carti, table, sah etc.) daca rezultatul nu este in favoarea lor se supara si nu se mai joaca in continuare. Tu, mamica, va trebui sa-l educi intr-o maniera pozitiva sa invete sa-si accepte succesul dar si esecul. Indiferent de rezultat, joaca prietenii sau colegii trebuie sa fie o activitate cat mai placuta. Fiul sau fiica ta trebuie sa invete sa ii felicite pe castigatori si totodata sa se bucure intr-un mod civilizat ca a castigat. Primeste complimentele politicos! Daca cineva il lauda pe copilul tau, este bine sa-l inveti sa spuna multumesc, fara a spune " nu e adevarat!" si sa-si expuna defectele. Acest comportament pozitiv il invata pe parcurs de la parinti si din anturajul sau. Fii tolerant! Cand oamenii fac lucrurile diferit fata de cei din familia ta, din cauza diversitatii in cultura, rasa sau religie trebuie explicat copilului ca nu este nimic gresit in comportamentul niciuneia dintre parti si ca oamenii actioneaza diferit. Sublinieaza cat de interesant este modul in care familii sunt diferite si fac lucruri diferite. Oamenii au propriile lor traditii sau ritualuri iar cel mic va invata sa fie tolerant cu cei din jurul sau.

2508

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ CIOFALCĂ MIHAELA Școala Gimnazială Plosca, Teleorman Un program educativ trebuie să înceapă de la vârste foarte mici. Dacă vârstele mici constituie baza dezvoltării personalității, preocuparea educației este de a interveni cât mai devreme în formarea și dezvoltarea copilului. Un program educativ eficient este un program care își propune să ia în seamă copilul de la primele momente ale existenței sale și care implică toți agenții educaționali care contribuie la creșterea și dezvoltarea lui. Copilul mic, până intră în creșă sau grădiniță, este în grija familiei. De asemenea, atunci când copilul este la creșă sau la grădiniță, el face parte și din familie, unde își petrece,firesc, cea mai mare parte a existenței. Instituțiile de educație nu se pot substitui familiei, ci o sprijină și contribuie la dezvoltarea relațiilor intra și extrafamiliale. Educația timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de stimulare și dezvoltare a copilului și în familie. Se vorbește astfel de programe educative care sprijină mamele în timpul sarcinii, pentru a avea un copil sănătos. Studiile au dovedit că educația parentală începe din momentul concepției fătului. Rolurile parentale se învață și se dezvoltă odată cu creșterea și îngrijirea copilului. Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influența această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologilor, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naștere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie – este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie și să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem apar frustrările atât pentru mamă, cât și pentru copil.” Psihologii spun că acea dorință permanentă – manifestată la vârsta de câteva luni – de a fi luat în brațe reprezintă o altă nevoie a copilului și nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în brațele mamei, mama se mișcă, el, copilul, poate explora cu interes tot ceea ce îl înconjoară”. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care – din nou – trebuie satisfăcută cu condiția de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. În jurul vârstei de 1 an se dezvoltă limbajul fiind foarte important ca mama să vorbească în permanență cu copilul și să – i citească povești pentru că el învață prin imitație. Între 1 și 3 ani, este foarte important ca micuțul să aibă în jurul lui foarte mulți stimuli, în special jucării, și este bine să fie încurajați să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinților. De exemplu dacă trage de fața de masă, el face asta, pentru a ajunge la ceva de pe masă, a lua ceva. După vârsta de 1 an apar și crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. Conform psihologilor „Copilul este egocentric și știe că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorința. Foarte important pentru părinți este să încerce să controleze această criză și să – i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană care face criza”. Specialiștii atrag atenția că, după ce trec de un an și jumătate , doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfățat, pe termen lung. Între 1 și 3 ani, apare și conștientizarea identității sexuale, iar între 3 și 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală și socială. Acum se dezvoltă și dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereți desenați cu creioanele colorate. Psihologii recomandă să – i dăm copilului un colț din perete pe care să deseneze și chiar să – l lăudăm pentru desenele sale. Între 5 și 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă și perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eșec) care nu totdeauna pot fi depășite fără un ajutor de specialitate.

2509

Acum sau chiar mai devreme copilul învață, la început prin imitație, reguli de politețe. (Dacă vecina salută, salută și copilul. Dacă părintele vorbește pe un ton răstit așa vorbește și copilul.) Tot în această perioadă se învață și formulele de adresare. Sunt mulți copii care ajung chiar și la gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu „dumneavoastră” tocmai pentru că în familie, a fost învățat să spună tuturor „tu”. Responsabilitatea aruncată pe umerii părinților este o realitate majoră. De noi, părinții, depinde ca adolescentul, tânărul și adultul de mâine să –și asume în acești primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creșteri. Expresia „bună creștere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi părinții o dăm. A fi bine crescut nu înseamnă peste tot același lucru. Contextul cultural – istoric obiectiv al societății cât și standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiția celor „șapte ani de – acasă”. În esență, devine tot mai pregnant faptul că educația copilului înainte de școală nu mai este numai o educație numai „pre – școlară”, adică o pregătire pentru a intra în programele școlare, ci un set de intervenții educaționale tot mai adecvate și adaptate valorii fundamentale pe care o are învățarea la vârstele mici de la 0 până la 8 ani.

2510

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Dragostea faţă de Dumnezeu îşi are rădăcina în primii ani de acasă Profesor: CIOROSLAN ELENA COLEGIUL TEHNIC “ANA ASLAN” CLUJ-NAPOCA Legătura mea cu biserica s-a format firesc şi normal prin intermediul familiei dar mai ales prin intermediul bunicilor materni. Părinţii fiind ocupaţi cu munca cȃmpului eu rămȃneam în grija bunicilor. Dimineaţa cȃnd bunica îşi rostea rugăcunile, eu, în joaca mea de copilă, eram foarte atentă la mesajul transmis de aceste rugăciuni. După prȃnz, bunicul îmi citea dintr-o biblie foarte veche, scrisă cu litere chirilice. Bunica avea simplitatea şi blȃndeţea deosebite ale femeii de la ţară. De la ea am învăţat primele rugăciuni: ”Înger, îngeraşul meu” şi “Tatăl nostru”, rugăciuni pe care le rosteam în fiecare seară înainte de culcare, fiind convinsă că a doua zi ne vom trezi sănătoşi. De cȃteori se ivea ocazia, la sărbătorile mari, la împărtăşanie, duminica la slujbă mă lua cu ea la biserică în casa Domnului. Îmi amintesc perfect şi cu drag ritualurile bisericeşti şi starea de bine din suflet. La intrarea în biserică, sărutam icoana Macii Domnului după care aprindeam lumȃnări pentru cei morţi rugȃndu-ne pentru mȃntuirea sufletelor lor. Neam apropiat de biserică pentru că acolo găseam bunătatea preotului, liniştea sufletească, adevărata credinţă a oamenilor. Biserica de lemn din Sȃnpaul este aşezată pe o colină în mijlocul cimitirului sătesc, dăinuie de aproape trei sute de ani. Pe pereţii interiori se mai văd fragmente de pictură. Biserica a fost pictată de Dimitrie Ispas din Gilău în anul 1788. Biserica se află în lista monumentelor istorice.

În zilele noastre biserica, înconjurată de crucile celor trecuţi în nefiinţă, este lăcaş de rugăciune pentru sufletele celor adormiţi. Rugăciunea pentru morţi, în zilele Postului Sfintelor Paşti s-a păstrat cu credinţă în această localitate. Slujbele de pomenire ale morţilor sunt slujbe prin care familiile se alătură prin rugăciune celor morţi şi prin care se cere lui Dumnezeu să ierte păcatele celui adormit. În ziua de azi mulţi tineri cad prin excesele pe care le fac şi ajung să se desfrȃneze, să nu aibă credinţă. Iată un îndemn al părintelui Arsenie Boca: ”Oare ştii, omule, că din prima şi pȃnă în ultima zi a vieţii tale tu alergi mereu? Îţi transporţi sufletul spre limanul Împărăţiei lui Dumnezeu, în căruţa trupului tău. Fii hotărȃt! Încearcă şi ai să vezi cȃt poate un om care vrea să fie curat.” Religia promovează valorile morale, de conduit în societate, de acceptare şi incluziune a tuturor indivizilor, de progres spre o viaţă spirituală plăcută lui Dumnezeu. Dumnezeu e pretutindeni, doar că trebuie rugat. Uneori chiar o rugăciune scurtă, făcută din tot sufletul şi cu toată inima te ajută dacă o zici cu putere. Viaţa ce elimină rugăciunea din contextul ei vital, devine o paragină. Părinţi, sădiţi credinţă şi dragoste de Dumnezeu în sufletul copiilor voştri!

2511

Sunt un părinte responsabil Prof. înv. şcolar Ciule Iulia Scoala Gimnaziala nr. 1 Letca, Judeţul Sălaj Motto ,, ai grijă ce-ţi doreşti, căci dorinţa poate deveni realitate...” În educaţia copiilor este importantă şi pregătirea părinţilor pentru această "meserie". Nimeni nu se naşte învăţat, însă putem cunoaşte unele lucruri din cărţi sau din sfaturile altora cu experienţă. Părintele caută în cadrul didactic calităţile care îi vor permite chiar lui să găsească o cale mai bună de înţelegere cu propriul copil. Impreună cu părintele, educatoarele,învățătorii trebuie să stabilească o strategie şi o atitudine comună în ceea ce priveşte copilul, care să-i ofere acestuia toate atuurile pentru dezvoltarea viitoare, la adăpost de conflicte, frustrări şi confuzii.Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e şi răspunderea ta, ca şi părinte . Obisnuieşte-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinții, un bun model pentru el. Începe să îl inveți lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc". Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi il învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Orice părinte îşi doreşte copii ascultători, care să răspundă cu promptitudine de fiecare dată când i se cere ceva. De la cele mai fragede vârste, unii copii manifestă indiferenţă la solicitările părinţilor sau, chiar mai mult, preiau ,,controlul,, familiei atunci când se pune problema luării unei decizii. Atunci când ne punem problema ,,Cum s-a ajuns în această situaţie şi ce e de făcut?,, e bine să ne întrebăm întâi ce am făcut noi pentru ca el să devină ascultător. Fiecare copil este unic.Dacă ne fixăm cu îndârjire în minte un prototip al copilului nostru ideal şi încercăm să ne modelăm propriul copil după acest exemplu, avem cele mai mari şanse ca rezultatul să ne dezamăgească într-o bună zi.A-i cere copilului tău să devină ca altul, înseamnă a-l priva de o identitate, ai refuza dezvoltarea sinelui. ,,Să nu sufere ce am suferit eu, să nu-i lipsească nimic,, este o modalitate prin care iau naştere copiii răsfăţaţi, care reprezintă o problemă serioasă atât pentru cadrele didactice, cât şi pentru societate, în general. Copilul obişnuit să i se ofere mult, va avea pretenţia să primească din ce în ce mai mult, iar în momentul în care acesta sesizează slăbiciunea părinţilor pentru el, va începe ,,şantajul sentimental,, la care îi va supune până la epuizare. Pedagogul John Locke, convins de puterea exemplului în familie, de ambianţa şi climatul acesteia şi de înclinaţia către imitaţie a copilului, se adresa părinţilor: „Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârşiţi vreo faptă pe care i-aţi prezentat-o drept o greşeală când a comis-o, el cu siguranţă se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră şi se va pune în asemenea măsură la adăpostul acestui exemplu, încât cu greu vă veţi putea atinge de el pentru a-i îndrepta cum trebuie greşeala.” Ceea ce va deveni copilul tău este consecinţa exemplului oferit. Tu eşti cea mai puternică influenţă din viaţa copilului tău !Fii un exemplu bun pentru copilul tău! Bibliografie : E., A., Vrasmas,Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; Dolean,I.D.(2001) Meseria de părinte,Editura Motiv,Cluj-Napoca

2512

Cei 7 ani de acasă Prof. înv. primar Ciupa Luciana Dacă citim acest titlu oare la ce ne gândim? Ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii în orice situație. Pentru a putea da această educație, trebuie în primul rând ca părinții să aibe cei 7 ani de acasă, pentru a putea fi modelele copiilor. Din păcate de la an la an lipsa celor 7 ani de acasă in ccea ce îi privește pe adulți e tot mai mare. Copilul pentru a se putea integra în societate are nevoie de educație, bunale maniere și anumite reguli învațate in primii 7 ani de viață. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea. Nu putem spune copilului sa nu mai urle atâta timp cât acasă aude doar certuri. Pentru ele comportamentul părinților este un model și nu conștientizează ce e bine și ce e rău. Părinții greșesc și când vine vorba de recompense. Ei dau drept recompensă dulciuri, jucării dar cea mai bună și iubită recompensă este iubirea, afectiunea, aprecierea. Comunicarea copil – părinte este secretul unei relații solide. Când un copil are probleme in ceea ce privește cei 7 ani de acasă toți tindem să dăm vina pe părinți, bunici, dascăli etc. dar cel mai bine noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”. Acești 7 ani de acasă sunt pentru unii, piatra de temelie a vieții pe viitor. De acești ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineînțeles iți poți ordona viața si stilul de viață alături de cei dragi.

2513

Gradiniţa şi familia în formarea comportamentului copiilor Educator: Cîţa Iuliana Unitatea: G.P.N. Traian „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Învaţă-l să se poarte frumos: bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el- comunicarea este secretul unei relaţii solide între parinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! Învată-l să iubeasca lectura şi cărţile-începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citeasca şi să se bucure singur de ele! Lasă-l să se bucure de copilărie- nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Nu abuza în niciun fel de copil- fizic, emoţional, verbal; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitiva! Învată-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. Învată-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede şi aude în jurul lui! Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! Iubeste-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutari pe frunte, obrăjori, îmbraţişări. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul. Părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Pe de altă parte,discuţiile îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu.

2514

Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2515

GREȘELI IN EDUCAȚIA DIN FAMILIE PROF. COCA DUMITRASCU Atmosfera caldă, de înţelegere reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală. Lipsa de înţelegere, exigenţa prea mare,”dădăceala”şi severitatea au efecte dăunătoare asupra copilului, mai ales în perioada când materia de studiat se aglomerează, în perioada tezelor, examenelor când şi starea de oboseală se instalează. Se poate constata cu uşurinţă că volumul de cunoştinţe al copiilor creşte de la o serie la alta, depăşind uneori nivelul părinţilor. Totuşi, datoria părinţilor este de a îi ajuta pentru a învăţa de la ei cum pot şi cum trebuie să înveţe, cum să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Sunt unii părinţi, care din prea multă dragoste fac greşeli în educarea copiilor. Sunt prea grijulii, căutând să-i răsfeţe, să-i protejeze. Aceşti copii vor deveni fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale. Copiii ai căror părinţi sunt prea duri, prea severi, vor avea permanent o atitudine de severitate, de duritate, vor fi lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăind permanent cu teama în suflet. Aceste lucruri duc la apariţia unor tulburări ale dezvoltării psihice. Alţi părinţi, greşesc prin faptul că schimbă frecvent atitudinea faţă de copii, când sunt prea severi , când prea îngăduitori. Des, apare o situaţie conflictuală între părinţi şi bunici. Bunicii vor avea întotdeauna o atitudine mai îngăduitoare faţă de nepoţi. În astfel de cazuri, copiii vor fi nelămuriţi, nehotărâţi cu privire la ce e bine şi ce e rău, având o comportare neechilibrată şi oscilantă, neştiind ce atitudine să ia în diferite ocazii. Sunt cazuri când părinţii doresc să-şi realizeze visurile neîmplinite prin copiii lor, obligându-i să ia lecţii de muzică, limbi străine, să studieze fel de fel de discipline, să facă un anumit sport. Dar lipsa de inclinaţii spre aceste domenii, îl duc pe copil la un efort prea mare, steril şi inutil. Aceste eforturi sfârşesc cu oboseală, nemulţumire, neîncredere în forţele proprii, ducând chiar la scăderea capacităţii de muncă şi la obţinerea unor rezultate slabe. O altă mare greşeală este lipsa de supraveghere , dezinteresul, indiferenţa de ceea ce face şi gândeşte copilul, ducând la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil problemă din punct de vedere social. Situaţiile mai sus amintite, pot contribui şi la dereglări ale organismului, la tulburări nervoase, nelinişti, tulburări de somn. În familiile dezorganizate, unde lipseşte unul din părinţi, copilul rămas adesea cu mama, este răsfăţat prea mult sau poate fi neglijat pentru că părintele caută să-şi refacă viaţa. Apar probleme şi în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, prin apariţia unor noi membri ai familiei. Dacă între ei nu se instalează afecţiunea, dragostea şi înţelegerea, copiii vor deveni nişte neadaptaţi, vor fi trişti sau încăpăţânaţi, ducând la scăderea randamentului şcolar. Căldura căminului părintesc, înţelegerea şi afecţiunea din familie sunt esenţiale pentru buna dezvoltare a copilului. În creşterea şi educarea copilului este nevoie de mult tact, de o îmbinare perfectă a înţelegerii, afecţiunii și autorităţii părinteşti. Există cazuri când părinţii condiţionează obţinerea unor daruri, unor obiecte dorite de rezultatele la învăţătură. În aceste cazuri se va obţine modificarea în rău a copilului, care devine neascultător, nestăpânit, încăpăţânat. O importanţă deosebită are şi nivelul de pregătire al părinţilor. Deseori, întâlnim părinţi care rezolvă temele în locul copiilor. În sarcina familiei trebuie să stea numai îndrumarea cât mai corectă în rezolvarea acestor teme, lăsând copilul să guste bucuria rezolvării temei. Copiii care profită de rezolvarea temelor de către părinţi vor deveni leneşi, comozi şi răsfăţaţi.

2516

Cei șapte ani de acasă! Prof. Coca Georgeta Grădiniţa Colegiul Naţional Mircea Eliade Reşiţa

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Se ştie faptul că pentru copil, familia concentrează primul său univers afectiv şi social. Aici, în sânul familiei, se conturează trăsăturile şi coordonatele personalităţii copiilor, atitudinile părinţilor având consecinţe durabileasupra personalităţii acestora. Ambii parinţi ar trebui să asigure sentimentul de confort şi siguranţă. Deşi amândoi părinţii se implică în procesul de educaţie al copiilor, rolurile lor, sunt diferite. Mama are o funcţie interioară, iar tata una exterioară. Tata reprezintă autoritatea, iar mama asigură căldura afectivă. Pentru optimizarea vieţii de familie, cele doua funcţii trebuie armonios imbinate, altfel o viaţă de familie în care există mari diferenţe de opinie în ceea ce priveşte creşterea şi educarea copiilor, o viaţă de familie plină de tensiuni, lipsită de afecţiune, unde predomină mari devergenţe de familie,va duce inevitabil la stări de dezechilibru afectiv al acestore, la reacţii de inadaptare sau chiar de violenţă. Dar ce ne facem că realitatea de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându -se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Aş putea afirma faptul că nu prea mai există cei 7 ani de acasă. Spun asta deoare ce m-am confruntat tot mai mult în ultimii ani în munca mea cu situaţii în care copiii sunt fie crescuţi de catre un singur părinte, fie de către bunici sau rude şi în cel mai rău caz de către vecini. De aceea , nouă, educatorilor ne revine o mare responsabilitate . În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura lagrădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Pornind de la realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de acasă, ca asa cum am spus mai sus,că la buna creştere şi educaţie a copiilor nu mai contribuie ambii părinţi din motive bine ştiute, redau mai jos câteva dintre părerile lor ca urmare a completării unor chestionare pe această temă: Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la cum îşi formează personalitatea şi cum se comporta el păna merge la şcoală. Pentru mine ca părinte sunt importante nişte reguli de educarea şi creşterea copilului pană la 7 ani:

2517

“Copilul trebuie învăţat să se poarte frumos în societete. Un copil trebuie să ştie să salute, să mulţumească când primeşte, să spună te rog când vrea ceva, să se comporte civilizat cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Bunele maniere se redau cel mai bine prin exemple. Trebuie stabilite şi impuse anumite reguli. E foarte important ca părintele să dea încredere copilului în forţele proprii, să îl facă să se simtă iubit, protejat. Părinţii ar trebui să fie modele pentru copiii lor. Trebuie să comunicăm foarte mult cu el. Comunicarea este foarte importantă în stabilirea unei relaţii solide între părinte şi copil. Trebuie limitat timpul său la calculator şi televizor şi concentrate mai mult pe conversaţiile cu el.” ………………………….. Mama “Pentru mine cei 7 ani de acasă înseamnă să respecţi şi bunele maniere. Oriunde mergi să laşi loc de bună ziua. Respectă şi vei fi respectat. Asta inseamnă pentru mine cei 7 ani de acasă.” Tata “Copilul în primul rând când merge undeva sau vine cineva, trebuie să salute, să nu vorbească urat, să nu scuipe, să nu bată. Cand merge într-un magazin trebuie să înţeleagă că nu cumpărăm altceva decat ce trebuie, nu ce vrea el. Copilul trebuie să fie învăţat să împartă şi la ceilalţi. Dimineaţa când se trezeşte, primul lucru este să meargă la baie, să se spele pe mânuţe, pe faţă, pe dinţi, se îmbracă, nu joaca este primul lucru. Copilul trebuie să ştie că atât şcoala cât şi grădiniţa sunt obligatorii şi trebuie susţinut să meargă. Pe copil, cum îl îveţi de mic, aşa îl ai.” Bunica “Pentru mine cei şapte ani de acasă însemnă reguli de bun simţ, de igienă şi respect pe care copilul trebuie să le înveţe de la părinţi: Să dea bună ziua şi la revedere Să respecte pe cei din jur Să spună adevarul” ………………………….. Mama Consider că activitatea educativă din familie ar trebui să urmarească într-o mai mare masură adaptarea şi raţionalizarea exigenţelor, a cerinţelor familiale, la posibilităţile de înţelegere ale copiilor.Acestea sunt multiple şi se exercită asupra copiilor pe doua căi: solicitare şi interdicţie. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

2518

Cei 7 ani de-acasă Prof. înv. primar:Cojan Elena Claudia Argument:Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Cuvinte cheie:copilărie,educaţie,acasă; O expresie folosită atât de des şi de în exces, incât cred că începe să-şi piardă din sensul ei adevărat. Dar care este sensul adevărat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai in vârstă decât noi, nemultumiţi de o anume atitudine si făcând referire in mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, in funcţie de o situaţie anume. Dar ce inseamnă mai exact cei 7 ani de acasă? Pentru că, in mod sigur, inseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Vouă ce vă evocă atunci cand auziţi făcându-se referire la cei 7 ani de acasă? Presupun că aproape imediat şi fără să vreţi, se declansează pe ecranul minţii filmul copilariei voastre, cu diverse scene, impreună cu diverse peisaje şi persoane care au făcut parte implicit din aceste amintiri. Cei 7 ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la şcoală, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parinţii. Pentru că majoritatea fac referire la educaţia primită acasă, educaţia data de parinţi, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl invaţăm să-l avem pentru semenii noştri. Din punctul meu de vedere, şi făcând un rezumat pe scurt a celor 7 ani de acasă, inseamnă mult mai mult, nu se rezumă doar la respectul faţa de alţii, se rezumă in mod special la respectul pe care il avem faţă de noi. Dacă avem respect faţă de noi, vom avea respect şi faţă de ceilalţi. In cei 7 ani la care se face referire, acumulam o mulţime de amintiri -frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm sentimente - frumoase sau mai puţin frumoase, acumulam invăţături - bune sau mai puţin bune, dar putem acumula şi neplaceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulţumiri...Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru ca in momentul in care nu mai putem duce, se transformă in traume care distorsioneaza dorinţe, plăceri, vise. Se mai poate transforma şi în tulburări care distorsioneaza adevarata realitate in care traieşti prezentul şi în care percepi trecutul, etc. Aşa că, cei 7 ani de acasă inseamnă mult mai mult decât se evocă intr-un simplu reproş cu trimitere la "acasă" al fiecaruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar aceasta inseamnă copilaria, familia noastră. Dar mă intreb, cei care cresc sau au crescut in centre de plasament sau in alte locaţii, cum se pot raporta, mai exact, la cei 7 ani de acasă? Acasă! Acasă inseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, ca un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar şi buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricate eforturi ar face parinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu il schimbăm cu măşti. Măşti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevarata faţa, pentru că implicit mai intervine şi cenzura. Cenzura impusă de societate. Unii nu folosesc aceasta cenzură, se manifestă, nu cum au fost invaţaţi, ci aşa cum se simt bine, neţinând cont de cei din jur sau că vor primi reproşuri, sau că nu se incadrează in acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiţi. Pe ce şi de ce sunt răzvrătiţi? Răspunsul se poate afla in cei 7 ani de acasă, dar fără niciun dubiu se află in ei, dar nu fiecare este dispus să-l găsească. Rezumând pe scurt cele scrise aici, cei 7 ani de acasă înseamnă mult mai mult şi face referire la copilaria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi cu ce anume a rămas fiecare din toţi aceşti ani. Căutaţi în voi!Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă,

2519

lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani deacasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

2520

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ COJOCARIU DACIANA Această atât de consacrată expresie, utilizată mai ales atunci când ne deranjează comportamentul sau atitudinea unei persoane, definește de fapt întreg bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii ani de viață. Este o perioadă de intensă dezvoltare psihică, deoarece, la această vârstă copilul are o foarte mare capacitate de a acumula informații, de a memora și de a-și însuși comportamente și atitudini. Important este cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Realitatea de zi cu zi a copilului de astăzi este cu mult diferită de cea a generațiilor anterioare, atât din perspectiva timpului real pe care acesta îl petrece în familie, alături de părinți, cât și a modului în care este petrecut acest timp. Vremurile moderne ne afectează indiferent de voința noastră. Traiul a devenit mai ușor, dar avantajele, folosite în exces au devenit cu adevărat un fel de droguri ale lumii noastre din care nu mai pot lipsi gadgeturile, televizorul și hrana procesată, de exemplu.Toate aceste oportunități le extindem și le transmitem și copiilor, uneori fără să ne dăm seama. Omul, în general, iar copilul cu atât mai mult, are nevoie de iubire, înțelegere, compasiune, valori la care mulți au renunțat sau pur și simplu pe care le-au uitat fiind prea implicați în procesul dezvoltării tehnologice, prea ocupați să acumuleze bunuri materiale și să-și creeze un standard de viață cât mai ridicat, sau poate prea stresați de grijile zilei de mâine. În educația copiilor este importantă și pregătirea părinților pentru această meserie. Nimeni nu se naște învățat și nimeni nu le știe pe toate. Se poate însă învăța din sfaturile altora sau din cărți. Nu exită nici o rețetă care poate transforma un părinte într-un părinte bun. A fi un părinte bun înseamnă să-ți pese de ceea ce poți face pentru copilul căruia i-ai dat viață. Viitorul copilului stă ascuns în primii ani de viață; ceea ce învață în această perioadă este esențial pentru viitorul său ca om.Tot ceea ce copilul experimentează în această perioadă îi condiționează dezvoltarea pe toate planurile: cognitiv, afectiv, de relaționare. Un părinte bun este un părinte încrezător în forțele sale, este părintele care face tot ceea ce este mai bine pentru copilul său, venind în întâmpinarea nevoilor acestuia. Un părinte bun este acela care reușește să răspundă adecvat nevoilor copilului și să dezvolte respectul individualității și autonomia de la vârstele cele mai fragede. Relațiile permisive determină uneori comportamente imprecise, alteori agresive și neascultare; cele autoritare determină supunere și lipsă de inițiativă și de respect de sine, ori agresivitate, iar cele supraprotectoare tind să realizeze comportamente pasive, dependență și lipsă de reacție. În vederea educării copilului sunt necesare și importante priceperea, simțul răspunderii, sănătatea fizică și psihică a părintelui.Comportamentul acestuia trebuie să asigure o autoritate optimă, să ofere copilului dragoste și acceptare, să manifeste încredere în ceea ce acesta face și în capacitățile lui, să formuleze așteptări realiste, să promoveze un mediu sigur, stabil, cu reguli clare de respectat. Trebuie să găsească timp pentru a-i împărtăși copilului din propria experiență, să mănânce împreună, să se joace împreună, să glumească, să îndrume, să încurajeze, să comunice liber, cu sinceritate, să asculte și să facă împreună aprecieri, să ia decizii și să accepte responsabilități, să poată stăpâni stresul și să rezolve conflicte, să vadă lucrurile și din punctul de vedere al copilului, să nu permită pedepse dure și să încurajeze întărirea pozitivă a comportamentelor bune. Pentru a-i forma unui copil cei șapte ani de acasă e nevoie de răbdare și de perseverență, de transmiterea tuturor valorilor și normelor etice ale societății. E nevoie să-l înveți să trăiască în dragoste și armonie cu cei din jurul său, să trăiască în cinste, adevăr și respect pentru bunurile, convingerile și sentimentele altora. Fiecare părinte trebuie să știe că este important să nu lase evoluția copilului la voia întâmplării sau doar în seama cadrelor didactice. Ceea ce devine un copil este consecința exemplului oferit de familie și de cei din jurul său.

2521

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof. înv. primar Cojocaru Gabriela „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu am sa ma opresc decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine.

2522

E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şiar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“.

2523

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. presc. ColonescuDaniela Grădiniţă cu PP “Crai Nou” Bacău

Familia reprezintă un partener important în educaţia copilului. Educaţia este o obligaţie a familiei, a statului, a fiecărui individ în parte. De toţi aceşti parteneri depinde formarea personalităţii copilului şi devenirea lui ca om de mâine. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. Copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devin evident abia când copiii sunt adulţi.Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot ! Copiii preşcolari se află la vârsta imitaţiei. Acesta înseamnă că oricât de bine l-ar educa părintele pe copil , câtă vreme el este un exemplu negativ, înseamnă că-i dă apă la moară să procedeze la fel. Cu o mâna îi dă şi cu cealaltă îi ia. În această perioadă, modelele morale sunt extrem de importante pentru copil, regulile sunt importante, dar puterea exemplului este cea mai stimulatoare. Copilul are nevoie să înveţe din exemple concrete, atâta vreme cât capacitatea de a gândi abstract încă nu i s-a dezvoltat. Propriile noastre trăsături de caracter, cele puternice, dar şi slăbiciunile, toate se oglindesc în viaţa copiilor. Adesea, lucrurile care ne enervează la copiii noştri sunt de fapt cele mai mari defecte ale noastre. Copilul face ceea ce vede. Fiţi atenţi! Copiii dumneavoastră sunt mai atenţi la ceea ce faceţi decât la ceea ce spuneţi!” Pentru copiii, o fundaţie solidă presupune o bază morală solidă. Părinţii care-şi învaţă copiii să fie cinstiţi, dar care nu reuşesc să fie astfel ei înşişi, creează mari probleme . De exemplu, când părinţii le spun mereu copiilor să fie sinceri, dar sună telefonul şi ei îl strigă de zor pe copil spunându-i “ Spune că nu sunt acasă”, mesajul adresat copilului este clar. Dacă aceşti copii sunt învăţaţi să mintă pentru părinţi, înseamnă că sunt învăţaţi şi să-i mintă pe părinţi. Un alt exemplu este situaţia în care părinţii ţin lecţii copiilor despre respectarea regulilor de circulaţie , dar când aduc copiii la grădiniţă nu trec strada prin locurile marcate. Acest fapt este foarte grav în educaţia copilului, pentru că atunci când se va face mare, tot pe acelaşi drum va păşi spre şcoală, de data aceasta neînsoţit de părinţi-obişnuinţa îşi va spune cuvântul. Degeaba părinţii le spun copiilor să fie credincioşi dacă nu merg niciodată în biserică la o slujbă religioasă sau doar să aprindă o lumânare, să se roage , să se închine. Când vor fi mari , copiii vor păşi la fel de rar în lăcaşurile de cult. Cel mai mult trebuie ţinut cont de limbajul folosit cu copiii. Formulele de politeţe vor fi folosite de către copiii doar dacă părinţii le adresează în mod frecvent. De foarte multe ori părinţii le spun copiilor: “ Îţi dau jucăria dacă spui rog frumos”, deşi in mod uzual ei nu folosesc această formulă când vor ceva de la copiii lor. Cei mari uită să utilizeze frecvent formulele de politeţe atât atunci când vorbesc cu copiii cât şi cu adulţii. Se înţelege de ce copiii nu au în vocabularul uzual aceste formule. Spuneţi în fiecare dimineaţă copilului dumneavoastră “ bună dimineaţa” şi nu va mai fi necesar să vă rugaţi de el când îl aduceţi la grădiniţă să facă acest lucru. Spuneţi mulţumesc de câte ori primiţi ceva de la copilul dumneavoastră sau de la adulţi. Copilul va observa acest lucru şi-l va folosi cu siguranţă. Una din cele mai bune ocazii pentru deprinderea valorilor morale şi a răspunderii constă în aplicarea lor zilnică acasă. Mii de lucruri trebuie făcute zilnic . În multe case, din păcate, există discuţii arbitrare, prin care se decretează : “Asta nu e treaba mea.Tu stai toată ziua cu copilul.” Ambii părinţi participă la

2524

educaţia copilului indiferent de timpul petrecut acasă. Copiii nu vor primi o educaţie bună dacă le spunem “ Fă cum spun eu, nu face ca mine, eu sunt mare şi am voie să fac asta.” Eficienţa părinţilor se bazează pe încredere. În cazul în care copiii ştiu că ceea ce îi învaţă părinţii este în acord cu viaţa pe care părinţii o duc , atunci copiii au încredere în părinţi şi vor reacţiona pozitiv la ceea ce spun aceştia. Glumiţi cu copiii dumnevoastră. Pentru a menţine optimismul şi şansele crescânde de educare a unor copiii buni, trebuie să avem simţul umorului pentru a depăşi problemele, obstacolele şi momentele de descurajare cu care ne vom confrunta din când în când. Ajutaţi-vă copilul să-şi dezvolte simţul umorului. S-a demonstrat de altfel că umorul este una dintre cele mai stimulatoare unelte de care ne putem folosi pentru a-i învăţa pe alţii. Un studiu făcut de San Diego State ( Family Concern, august 1984) arată că umorul îi ajută pe elevi să aibă rezultate mai bune la lucrări. O altă sugestie ce ar trebui reţinută este importanţa aprobării faptelor copiilor cu cuvinte frumoase. Nici nu vă daţi seama cât de importante sunt câteva vorbe sincere şi ce impact pot avea ele asupra vieţii. Copilul trebuie să ştie că este deosebit, unic şi iubit .Încurajaţi toate acţiunile pe care le face. Spuneţi-i tot timpul ce frumos construieşte, desenează, sau îndeplineşte o activitate. Toţi părinţii îşi iubesc copiii, dar nu le spun acest lucru, din păcate nu le arată niciodată dragostea ce le-o poartă. Copiii au nevoie de afecţiunea noastră, de săruturile, de îmbrăţişările noastre, de a le spune cât de mult îi iubim. Iubirea poate face ceea ce nimic nu poate face, doar prin dragoste putem deveni învingători. Copiii au nevoie de răbdarea de a stărui asupra unui fapt pentru a-l face bine, au nevoie de răspunsuri la întrebări, au nevoie de cineva care să-i asculte. Copiii au nevoie să fie lăsaţi să ducă la bun sfârşit un lucru pentru a-i da satisfacţia că l-a făcut bine. Copilul trebuie să ştie cât este de deosebit, unic şi iubit. Să-i spunem tot timpul cât de frumos construieşte, îndeplineşte o activitate, colorează, să le sădim încrederea în suflete . Toate acestea înseamnă comunicare, răbdare, timp acordat copiilor noştri . Timpul şi energia investite în copiii îşi vor arăta roadele într-o iubire şi într-o satisfacţie mai presus de orice imaginaţie. Nu trebuie să gândim că plătim un preţ, ci că ne bucurăm de rezultate. Toate acestea presupun o muncă în echipă. Ambii părinţi sunt parteneri în educaţia copilului. O echipă părintească puternică şi unită are cele mai mari şanse să-şi influenţeze copiii în bine. BIBLIOGRAFIA: Dima, Silvia – „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1999 Piajet Jean, Barbel Inhelder – „Psihologia copilului”, Editura Didactica şi pedagogică, Bucureşti, 1975; Roberta M., Gilbert, MD – „Cum să fii prieten cu copilul tău”, Editura Teora, Bucureşti, 2005; Zig Ziglar – „Putem creşte copiii buni într-o lume negativă”, Editura Cartea veche, Bucureşti, 2000.

2525

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. înv. primar Coltuc Carmen Diana „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.

2526

Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2527

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. preprimar Corina-Cristina Ciolacu Grădiniţa “Lumea Florilor”, Năvodari, jud. Constanţa „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) De multe ori am auzit: „Nu are cei 7 ani de acasă!”. Frecvent această frază este replicată atunci când un comportament lasă de dorit, când o persoană foloseşte un anumit limbaj, când o persoană tânără are nişte replici acide şi neadecvate faţă de o persoană mai în vârstă, şi exemplele pot continua. Prin folosirea acestei expresii se defineşte, de fapt, ceea ce se acumulează, sistematizează ca şi deprinderi, priceperi, cunoştiinţe, comportamente şi atitudini în primii şapte ani de viaţă. Se face referire la această perioadă de şapte ani, pentru că este considerată perioada în care copilul are parte de cele mai multe achiziţii, atunci are loc o intensă dezvoltare psihică, copilul acumulează multe informaţii, memorează foarte repede, îşi însuşeşte diverse atitudini, comportamente, atât prin imitarea celor din jur, dar şi prin explorarea unor situaţii diferite, prin contactul cu diverşi stimuli, persoane. De asemenea, folosirea acestei expresii „cei 7 ani de acasă” face referire şi la perioada petrecută de copil acasă, împreună cu familia, cel puţin până la 3 ani, atunci când copilul intră în colectivitate. În această perioadă, până când copilul intră la grădiniţă, membrii familiei au o mare influenţă asupra copilului, iar acesta învaţă atitudini şi comportamente prin imitarea celor mari, dar şi funcţie de cât de mult este lăsat copilul să exploreze singur mediul. Sunt părinţi care le oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, le satisfac toate dorinţele şi nevoile primare, astfel unii copii nu au formate deprinderile de autoservire, nu se pot descurca singuri la vârsta de 3 ani. Fiecare moment petrecut cu copilul este un prilej ca acesta să înveţe, să descopere lucruri noi, astfel putem profita de această „vârstă de aur a copilăriei” în care cei mici sunt dornici să descopere lucruri noi, să înveţe şi sunt foarte curioşi. În aceşti primi ani, aşa cum am precizat mai sus, copilul învaţă prin imitaţie atitudini, comportamente, reguli de viaţă. El îi imită pe cei din jur, părinţi, bunici, alte rude, persoane cu care intecţionează mai des, de aceea este foarte important comportamentul celor mari, modelul pe care noi îl oferim, pentru că acesta după imitaţie ajunge în cele din urmă să se identifice cu acele modele oferite. Acum se pun bazele formării personalităţii şi multe însuşiri dobândite în acest timp devin stabile pentru restul vieţii. Bineînţeles, formarea şi achiziţionarea de cunoştinţe, comportamente, atitudini, continuă de-a lungul anilor, însă este importantă acestă acestă etapă din viaţa copilului. Poate că în societatea de astăzi, se pune mai puţin preţ pe această expresie, şi se consideră că este timp pentru toate şi copilul nu trebuie să fie îngreunat cu sarcini şi să înveţe lucruri pe care are timp să le achiziţioneze şi aplice. Personal, consider că este importantă această perioadă în viaţa unui copil, viitor adult, acum se formează şi se pun bazele a ceea ce va fi, a personalităţii sale, copilul trebuie învăţat să se descurce singur, să fie independent, dar să fie sprijinit, încurajat, iubit şi apreciat necondiţionat pentru tot ceea ce el realizează. Părinţii, rudele, profesorii sunt pentru copil un sprijin, un model, iar încurajarea şi încrederea transmisă copilului îl fac pe acesta să se descurce singur, să aibă încredere în cei din jur, dar mai ales în forţeţe sale, să aibă ambiţia de a reuşi, dar să nu se teamă nici de un eşec care poate apărea. Toată viaţa omul învaţă, se perfecţionează, studiază, dar toate acestea se aşează, se completează cu „temelia” începută în primii ani de viaţă. Aşadar, sunt de părere că „CEI 7 ANI DE ACASĂ” sunt foarte importanţi, însă este bine să conştientizăm că omul este perfectibil, să nu judecăm sau să etichetăm orice comportament neplăcut observat la cei din jur, este important să sprijinim, să înţelegem şi să oferim puţină încredere şi iubire.

2528

MAMA, AZI DE ZIUA TA-PROIECT INTERINSTITUTIONAL Coordonator de proiect: PROF. INV PRIMAR COROI MANUELA IRINA

Grupul ţintă: elevii şi părinţii claselor P –IV Preşcolarii de la Grădiniţa nr. 209 şi Grădiniţa nr.94 Cadrele didactice din Şcoala Gimnazială nr. 169, Grădiniţa nr. 209 şi Grădiniţa nr.94 Locul de desfăşurare: sala de clasa , curtea şcolii Perioada derulării activităţii:

7 – 11 martie 2016

Scopul activităţii: Sărbătorirea mămicilor cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii Cultivarea sentimentelor de respect şi dragoste faţă de mame Obiective: să cunoască semnificaţia Zilei Internaţionale a Femeii; să confecţioneze felicitări şi cadouri pentru mamele lor; să înveţe şi să interpreteze poezii şi cântece închinate mamelor; să se organizeze într-un program de poezii, cântece şi dansuri, după priceperile fiecăruia să dovedească cât de bine se cunosc; să participe activ la activităţile propuse; Exemple de activităţi: Vizionarea unor prezentări power point cu legende despre Ziua Mamei; Învăţarea unor poezii şi cântece închinate mamei; Confecţionare de felicitări şi cadouri pentru mame; Învăţarea unor dansuri tematice; Spectacol ,,Îţi mulţumesc, scumpă mamă!” Conţinuturi: ☺ ☺ ☺ ☺

Prezentări Power Point despre Ziua Internaţională a Femeii şi cu citate despre mame; Chestionare comune cu exerciţii de cunoaştere mame – copii; Felicitări şi cadouri pentru mame; Dans modern

Resurse materiale: hârtie şi carton colorat, lipici, foarfece, şabloane, farfurii de carton, computer , videoproiector .

2529

perforatoare,

CEI ȘATPE ANI DE ACASĂ- „UN COPIL BINE CRESCUT” Înv. Costina Mariana Școala Gimnazială „Sfânta Varvara” Aninoasa -Iscroni Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la bază a acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Citind un articol pe internet ,, Cei șapte ani de acasă: responsabilitate și ingrediente ale educației copilului” mi-am dat seama că printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” ar fi: -Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care --copilul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. -Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. -Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. -Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. -Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. -Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. -Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări,eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Pentru mine, ca dascăl, ca de altfel și pentru alți părinți, cei 7 ani de acasă înseamnă ca copilul: 1. Să-și poata evalua obiectiv poziția în raport cu o situație. (Trebuie să stie ce-i place, ce-i trebuie,ce poate fi un pericol, ce nu vrea să facă, etc.)

2530

2. Să știe să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur. (Să folosească un limbaj politicos, să nu se miorlăie, să nu fie obraznic, dar să exprime ceea ce simte, nu să evite să-și spună părerea) 3. Să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva. (Începând de la salutul persoanelor cunoscute, continuând cu atenția acordată traficului, pietonilor, adică să nu meargă pe stradă cu căștile în urechi, trimitând SMS-uri, izbindu-se de alți pietoni și ignorând culoarea roșie a semaforului, de exemplu... iar ca ajutor, nu știu, să adune fructele cuiva care și-a rupt sacoșa, să ajute un coleg să-și încheie fermoarul etc.) 4. Să știe să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să câștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut) Lucrurile astea se învață mai mult prin copierea părinților și a altor educatori, mai degrabă decât din predici și povești. Așa că e de maximă importanță ca părinții să fie un exemplu pentru cei mici. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Prin urmare părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie: Steluța Indrei, 2008, Articol „ Cei șapte ani de acasă”, Jurnalul.ro Michiela Poenaru, 2009, „Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii”, Editura ePublishers

2531

ROLUL FAMILIEI ȊN EDUCAŢIA COPIILOR Prof.înv. primar Cozma Mihaela Şcoala Gimnazială „Toma Caragiu” Ploieşti, jud. Prahova „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoase, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente

2532

din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. www.didactic.ro

2533

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar CRICLEVIȚ MIRELA Școala Gimnazială” Leon Dănăilă „Darabani De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de acasă”. Replicam astfel considerând ca nu a primit o educație potrivita ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Aceasta expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente si atitudini acumulate în primii șapte ani de viață. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare si de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine si in ce mod. Se numesc “cei șapte ani de acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, in special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncăm tot ce ne da mami.” Astfel va exista o încercare de concordanta intre imaginea impusă de ceilalți si cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor si nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile si întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea in diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot învață copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igienă; - curățenie si exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor si emoțiilor atât pozitive, cât și negative; - bune maniere si comportament; - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre părțile de vorbire); - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); - consecvența in realizarea unei sarcini; - concentrare a atenției; - perseverența în realizarea unei sarcini; - alegerea motivelor si motivațiilor atunci când vrea sa facă ceva. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție - altruismul

2534

- cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalți.

2535

Rolul familiei în educaţia copiilor până la 7 ani Prof. înv. primar CRICLEVIŢ MONICA Şcoala Gimnazială “Leon Dănăilă” Darabani ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun.” –Eric Berne Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „Mulţumesc!”, “Te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Ştim cu toţii că un comportament civilizat se formează încă de la o vârstă fragedă, sub atenta îndrumare a părinţilor. Dar şi părinţii de astăzi sunt foarte preocupaţi de starea materială a familiei, de propria lor carieră, iar toate acestea cer timp, timp pe care adulţii nu-l mai petrec alături de copiii lor. Trebuie totuşi să ne stabilim priorităţile în viaţă, deoarece educaţia unui copil nu suferă amânare. Toate se fac la timpul potrivit. Există câteva metode esenţiale în educaţia şi formarea unui comportament civilizat la copilul până la 7 ani. Învaţă-l să se poarte frumos- asta presupune să fii tu, ca părinte, un model demn de urmat. « Copiii sunt ca şi oglinda ; tot ce văd şi aud, ei fac. Fii o reflexie bună pentru ei. » (K. Heath). Cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Salută cu respect persoanele cunoscute şi nu fă comentarii vulgare despre cineva de faţă cu copilul. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului- toate acestea îl vor ajuta să devină un adult ordonat, care ştie ce vrea. « Există 3 regului pentru părinţi : iubeşte, pune limite unde e cazul şi lasăi să se dezvolte natural. » - (Elaine M. Ward) Atunci când îi interzici copilui să facă anumite lucruri, nu faci decât să-i stârneşti şi mai mult curiozitatea. Este mult mai înţelept să-i explici consecinţele acţiunilor lui. Vei afla ce inteligent este copilul tău chiar de la o vârstă fragedă. Comunică cât mai mult cu el- prin comunicare vei reuşi să afli ce îl supără pe cel mic, ce îşi doreşte şi puteţi căuta soluţii împreună. Petrece cât mai mult timp alături de copilul tău- numai astfel vei reuşi să-i formezi personalitatea. « Cea mai sigură cale spre inima unui copil este să petreci timp cu el ». Este o mare greşeală să-l laşi uitat pe copil în faţa calculatorului, a televizorului sau cu tableta în mână. Joacă-te cu el, învaţă-l să respecte regulile unui joc, urmăriţi împreună un desene animat sau o emisiune pentru copii, despre animale, apoi comentaţi ce aţi vizionat. Citeşte-i poveşti educative şi află de la el ce i-a plăcut, care personaj i-a stârnit interesul şi din ce motiv, cum ar fi procedat el dacă era acolo, explică-i tu ce este greşit în comportamentul unor personaje. Ieşi cu copilul la teatru, la cumpărături, la plimbare în parc. Toate aceste acţiuni de zi cu zi, banale, sunt de fapt prilejuri de a-l învăţa ce este bun şi ce este greşit, de a-i forma un comportament civilizat, plin de respect şi bun simţ. Învaţă-l bunele maniere. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente- dacă vei fi deschis cu copilul tău, acesta îţi va răspunde cu aceeaşi monedă. Arată-i zilnic ce anume te-a bucurat sau te-a întristat în comportamentul lui, învaţă-l să fie deschis, comunicativ, sincer, să iubească adevărul.

2536

Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i asta zilnic- baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. « Dragostea și respectul sunt cele mai importante aspecte de care trebuie să țină seama un părinte. » Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Este important nu numai să-i arătăm copilului că îl iubim, ci şi să îi spunem, de câte ori avem ocazia, acest lucru. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. « Nu ai cum să fii un părinte perfect. Fii doar unul real. »- Sue Atkins

2537

INFLUENȚA FAMILIEI ASUPRA COPILULUI

MIC

Prof. CRISTEA GEORGETA C.N.I. ,,TRAIAN LALESCU ,,HUNEDOARA Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil., Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt „copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua nunţii părinţilor, adică din clipa zămislirii. Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească adesea, să ţină curăţenie în zilele rânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiasca dragoste pentru toţi… După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i sminească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în faţa Lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor. Prima datorie a părinţilor faţă de copii este aceea de a-i iubi. A doua datorie a părinţilor faţă de copii este de a-i învăţa legea . Familia este considerată nu drept un grup independent, ci un subsistem al societăţii – ’’celula ei de bază’’. De la începuturi şi până în prezent familia rămâne a fi dependentă de societate în virtutea principiului conexiunii dintre sistem şi macrosistem. Prin familie indivizii se integrează în societate, familia constituind, în esenţă, temelia acesteia. Din această perspectivă familia poate fi definită ca un sistem în interiorul căruia elemente, în cazul nostru membrii familiei, se influienţează reciproc, dezvoltând raporturi interumane complexe. Buna funcţionare a familiei ca sistem, este condiţionată de modul în care reuşesc să relaţioneze şi să comunice toate aceste subsisteme. Funcţionalitatea sistemului familial este consecinţa modului în care interrelaţionează subsistemele. Mai precis este vorba de modul în care reuşesc membrii unei familii să-şi îndeplinească rolurile maritale şi parentale, să soluţioneze diverse probleme. De cele mai multe ori se ajunge la situaţia denumită familie problemă, atunci când apar carenţe de structură, dar şi probleme de funcţionare a elementelor integrate. Uneori aceste carenţe structurale şi funcţionale pot pune în pericol coeziunea şi existenţa viitoarei familii, cum este de ex. cazul familiilor, în care unul, sau ambii părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, al familiilor în care părinţii consumă alcool, al familiilor în care violenţa domestică este prezentă, al familiilor în care niciun părinte nu mai are un loc de muncă, etc. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial.

2538

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Cristea Maria Manuela, Grădiniţa cu P. P. Pinochio Zalău “Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală” (Albert Einstein) Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are “cei şapte ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, în parc, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. “Cei şapte ani de acasă” reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi să devină un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor, “cei şapte ani de acasă” fiind din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată, dar care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie.Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se: “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de acasă!”.Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri, nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Educaţia primită în aceşti şapte ani depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba i se spune copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi ori să i se atragă atenţia că nu a spus “mulţumesc” la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

2539

Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în forţele proprii. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Astfel, el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor faţă de comportamentul său, dacă părintele ignoră sau apreciază comportamentul copilului, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bunicii şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să i se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur, copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Iată, câteva reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la şapte ani: 1. Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului, deci copilul trebuie învăţat să se poarte frumos! 2. Regulile şi limitele nu trebuie să lipsească în ceea ce priveşte comportamentul copilului! 3. Comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii, aşadar ar fi indicat să comunicăm mai mult cu copilul decât să petrecem timpul în faţa televizorului sau al calculatorului! 4. Copilul are nevoie să socializeze, să se distreze şi să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin, deci nu este indicat să încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme! 5. Ar fi de pereferat să se evita educaţia cu "palma la fund" ci concentrându-ne pe disciplina pozitivă şi neabuzând în nici un fel de copil! 6. Copilul va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate, doar învăţându-l să îşi exprime emoţiile şi sentimentele! 7. Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui, aşadar ar fi bine să îl învăţăm să spună mereu adevarul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la părinţi! 8. Ar fi indicat să petrecem cât mai mult timp posibil cu micuţii noştri, să fim părinţi implicaţi şi devotaţi iar cei şapte ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Copilul trebuie iubit necondiţionat şi acest lucru să i se arate zilnic! Copilul trebuie iubit indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură! Ar fi indicat să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre, cum ar fi sărutări pe frunte, pe obrăjori, îmbrăţişări! Bibliografie: Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2001; Post, Emily, Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Corint Junior; Vrăşmaş, Ecaterina, Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copilul.ro www.didactic.ro

2540

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ prof.pt.înv.preșc. Croitor Anca Codruța Grădinița ”Ștefania” Tîrgu-Mureș, jud.Mureș Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care adulții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei, fie că este vorba despre părinți, bunici sau educatori. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să picteze, să ”citească” sau în a deveni un bun exemplu la grădiniță. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Fiindcă abordarea celor ”șapte ani de acasă” este un subiect extrem de amplu, în această lucrare mă voi referi la controlul comportamentului unui copil. Indiferent de vârsta la care se află copilul, suntem puși în situația de a-l ajuta să învețe și să deprindă diverse comportamente. Uneori este vorba despre comportamente noi (să se spele pe dinți, să mănânce cu tacâmurile, să respecte o regulă etc), alteori sunt comportamente pe care copiii le cunosc, doar că trebuie să le creștem frecvența (să salute, să spună ”cuvintele magice”- te rog, multumesc). Mai sunt și situații în care dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative cum ar fi: lovirea altor copii, folosirea unui limbaj vulgar, dezordinea, etc. În calitate de educator, dar și de părinte, putem determina copiii să învețe un comportament prin mai multe modalitați. Astfel: prin observarea adulților: Un copil învață să-și spele dinții obeservând adultul cum o face; prin imitarea comportamentelor celorlalți: Un copil învață să spună ”te rog”dacă și adultul foslosește aceste cuvinte atunci când cere ceva; prin modelul oferit de adulți sau de ceilalți copii: Un copil învață cum sa arunce mingea la coșul de baschet privind alți copii sau adulți; prin consecințele pe care un comportament le are: Un copil alege să se ducă la bunica pentru că aceasta îi spune de fiecare dată o poveste. ”Mergem la bunica”este urmat de consecința ”aud o poveste nouă/învăț ceva nou”, ceea ce face ca și altădata să vrea să mearga la bunica. Atunci când dorim să învățăm un copil un anumit comportament, trebuie să avem în vedere câteva aspecte: Copilul să fie capabil să facă ceea ce încercăm să-l învățăm. Mulți adulți așteaptă din partea copiilor să învețe lucruri care depășesc capacitatea lor și uită de vârsta și de stadiul de dezvoltare. Există tendința de a aștepta de la copil mult mai mult decât este el pregătit să ofere. Copilul trebuie să fie pregătit să învețe. De prea multe ori adulții încearcă să învețe copiii câte ceva în momente în care aceștia nu sunt pregătiți să învețe. Nu trebuie să învățăm copilul ceva atunci când el este supărat sau obosit. Copilul trebuie încurajat în tot ceea ce dorim să-l vedem făcând. O greșeală frecventă a adulților este că nu pun în valoare ceea ce este bun în comportamentul copilului, dar fac să iasă la suprafață orice defect. După ce a fost învățat un comportament, este foarte important ca educatoarea/ părinții să-i ofere copilului, din când în când, întăriri pentru menținerea comportamentului. Pentru orice progres copilul trebuie încurajat, lăudat și recompesat. Întărirea este orice stimul, acțiune sau comportament care apare imediat după un comportament și are funcția de a crește probabilitatea apariției acelui comportament. Întăririle se stabilesc în funcție de copil și de comportamentul pe care vrem să-l formăm. Pe lângă toate acestea, atunci când ne propunem să-l învățăm pe copil un comportament, trebuie să fim extrem de atenți la felul în care transmitem mesaje, felul în care vorbim. Putem realiza acest lucru astfel: Focalizându-ne pe aspectele pozitive ale copilului: Excelent! Ai reușit! Criticând comportamentul, nu copilul: Nu-mi place când te cerți cu copiii.

2541

Acordând importanță progreselor făcute de copil și aspectelor pozitive ale situației: Îmi place felul în care... Acceptând diferențele individuale – fiecare copil învață diferit un comportament și reacționează diferit într-o situație: Mă bucur când tu... Arătându-i zilnic încredere în sine: Sunt sigură că vei putea să... Având așteptări realiste față de copil, așteptări adaptate nevoilor și potențialului lui de dezvoltare: Sunt mândră când... Evitând comparațiile și competițiile dintre copii: Pentru mine ești special! Pentru a învăța un comportament, copilul are nevoie de consecvență, ceea ce înseamnă că toți adulții implicați în educația copilului vor aplica aceeași metodă și vor comunica copilului același mesaj, regulile fiind aceleași pentru toți. Bibliografie: Ciofu, C. (1998), ”Interacțiunea părinți-copii”, Ed. Medicală Amaltea Crain, W. (2003), ”Dreptul la copilărie”, Ed. Lucmar www.copilul.ro

2542

Proiect Educațional Național Cei şapte ani de acasă ! Prof. CSABAI TUNDE LICEUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC “SZENT LASZLO”, ORADEA Motto : "Educatia are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de altă parte să le sădească pe cele bune. De aceea este necesar ca ea să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei." (Episcopul Irineu). Educaţia este un fenomen social de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii către generaţiile de copii şi tineri, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. Factorii instituţionali ai educaţiei sunt: şcoala, familia, biserica, armata etc. Totul educă: oamenii, lucrurile, fenomenele, dar în primul rând şi în cea mai mare măsură -oamenii. Între aceştia, primul loc îl ocupă părinţii şi educatori. Casa părintească este ca o grădină în care creşte cea mai nobilă floare: “floarea umană”. Pe aceasta o avem de îngrijit. Ea trebuie să devină puternică, pentru a putea purta roade sănătoase, iar familia are un rol substanţial în atingerea acestui ţel măreţ. Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte din cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral, estetic. Cei 7 ani de-acasă este o expresie ce nu trebuie tratată mot -a -mot, cei 7 ani de acasă reprezintă educaţia de acasă, bunele maniere, regulile morale transmise copilului de către părinții săi. Familia, instituția de bază în toate societățile, fiind celula primordială a societății, matricea pe care se clădește viitorul, are un rol imens în educația copiilor, dar şi o responsabilitate pe măsură. Educația de acasă are un rol fundamental în pregătirea copilului pentru viață. Nu este de ajuns să îți îngrijești și să-ți hrănești copilul, este imperios necesar să-i transmiți educația potrivită. El trebuie să vadă în tine modelul faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de părinţi depinde, în mare măsură, ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea îmbracă forma pe care părinţii i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile, emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială .

2543

Expresia celor “7 ani de acasă”, pe care omul îi are sau nu-i are, reflectă tocmai importanţa pe care această perioadă o are în evoluţia psihică a copilului. Copilul se integrează tot mai activ în mediul social şi cultural din care face parte, asimilând modele de viaţă şi experienţe. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este recunoscută drept una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primeasca informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce manieră.

2544

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Autori: Prof. Cuciula Alina – profesor în invațământul primar Școala Primară Nr. 2 Tășad - Goila Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt

2545

întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2546

CEI 7 ANI DE ACASA PROF.INV.PRIMAR DADULESCU MONICA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Herovean) De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament

2547

- limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce seascunde in patele unui comportament ori atitudine neacceptat. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis

2548

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof.înv.primar și preșcolar: Damaschin Claudia Loredana Necesitatea educării tinerei generații pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi.Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi.Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2549

Să construim împreună cei 7 ani...de-acasă! Prof.înv.primar și preșcolar: Damaschin Claudia Loredana „ Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. In momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi -recunoaşte fructele, exersează număratul, propun să ceară vânzătorului un anumit număr exersează comunicarea cu adultul, folosirea de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc -pregătesc împreună compot sau salată de fructe vocabularul -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă

2550

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: În natură: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect

2551

să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. În drum spre grădiniţă: să numere maşinile de o anumită culoare să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum...”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step - IOMC - UNICEF, Vanemmonde, 2004 ’ Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiuneapărinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

2552

”MESERIA DE PĂRINTE” ȘI EDUCAȚIA COPILULUI Prof. Bulacu Dana Grădinița Specială ”Sfânt Elena” Pitești „Meseria" de părinte este, în acelaşi timp, cea mai dificilă şi cea mai uşoară meserie din lume. Este deosebit de greu să rezişti tot timpul ritmului antrenant impus de copilul tău, să ai răbdare să răspunzi adecvat la întrebări „puerile", să reuşeşti să vezi lumea prin ochii lui. Pe de altă parte, este foarte uşor când vii acasă de la serviciu, să ordoni câteva sarcini copilului, să-1 pedepseşti la cea mai mică greşeală, iar, după câţiva ani să exclami cu mândrie: „Vezi, acela este copilul meu! Datorită mie a ajuns așa!" Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază etc. Practic, de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. A-i cere copilului tău să devină ca altul, înseamnă a-l priva de o identitate, a-i refuza dezvoltarea sinelui. Mai mult chiar, solicitând unui copil să fie asemeni altuia e ca şi cum l-ai forţa să poarte o pereche de pantofi cu câteva numere mai mici, ca în final (prea târziu, când piciorul este deja rănit sau deformat), să realizezi că nu îi sunt buni. Culmea ironiei e că, uneori, după ce te străduieşti câţiva ani să-ţi înveţi copilul ceva ce nu i se potriveşte ajungând să-l exasperezi, îţi vei da seama că modelul urmat e un fiasco. Pentru a ne dori ceva de la copilul nostru este bine să ne întrebăm întâi „Ce am făcut pentru el?" Suntem tentaţi să tratăm copilul ca fiind un bun ce ne aparţine şi asupra căruia avem toate drepturile. Unii exagerează în ilustrarea acestei idei: „Tu eşti al meu!, „Trebuie să faci tot ce spun eu!". Din cauză că ne considerăm proprietarii de drept ai acestui „bun", uităm uneori că este responsabilitatea noastră să avem grijă de el, pentru a nu se altera; uităm uneori că, pentru a avea profit, trebuie făcute investiţii; uneori ne înşelăm crezând că investiţia se rezumă doar la îmbrăcăminte, hrană, jucării şi un acoperiş deasupra capului; uneori uităm că, poate mai mult decât orice, ceea ce îi trebuie copilului nostru este securitate afectivă şi educaţie corespunzătoare. Bibliografie: Vrabie, Dumitru (2002) Psihologia educației, Ed. Geneze, Galați

2553

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. DANIELA IFRIM LICEUL TEHNOLOGIC RACHITOASA SECTIUNEA: învățământ gimnazial / DISCIPLINA: Biologie „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viată ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interactiunile cu ceilalți. 10 reguli esentiale în educația și cresterea copilului până la 7 ani: 1. Învată-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebelus citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca sa faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educația cu "palma la fund" si concentrează-te pe ădisciplina pozitiva! 7. Invată-l să își exprime emoții și sentimente; numai asa va reuși să rezolve conflicte pe cale pasnică și să-și controleze impulsurile sau să renunte la agresivitate. 8. Invată-l să spună mereu adevărul! Si aceasta este o lectie pe care o învata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude în jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tău! Fii un părinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de altă natura! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i

2554

zilnic ca îl iubesti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutări pe frunte, obrajori, îmbrațișări etc. Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 3.www.parinti.com/Importantacelor7anideacasa-articol-2894.html 4.www.copilul.ro/comunicare.../Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.ht...

2555

Sunt părinte - mă implic Prof. înv. preşcolar Daniela Sabău Grădiniţa cu program normal Badon/Judeţul Sălaj Venirea pe lume a unui copil reprezintă un prilej de bucurie pentru orice părinte .Părinții își pun mari speranțe în el,investesc toate resursele de care dispun pentru a-i oferi condiții optime de dezvoltare.Cu trecerea timpului, din păcate, unii părinți nu vor găsi la copilul lor ceea ce au dorit,iar acest lucru se datorează unor greșeli făcute de aceștia în stabilirea obiectivelor ,în gestionarea resurselor. Părinții își stabilesc de obicei obiective ca: să fie cuminte, disciplinat, să fie ascultător, să fie cel mai bun, ,,să nu sufere cum am suferit și eu”, …,dar greșesc adeseori în aplicarea metodelor prin care încearcă realizarea obiectivelor.Scopul oricărui adult implicat în educarea fiecărui copil este de a stabili un echilibru dinamic între interesele personale și cele ale societății. Părinții trebuie să devină modele pentru copiii lor, să fie admirați de aceștia. Problemele generate însă de carențele educaționale din cadrul familiei sunt foarte diverse. Timiditatea este specifică copiilor a căror părinți sunt veșnic preocupați de faptul ca aceștia să nu greșească.Unii părinții sunt mândri de acest comportament, iar alții sunt jenați .Copiii timizi au o stimă de sine scăzută, nu au încredere în ei și sunt dominați de un puternic complex de inferioritate. Ca adulți , acești copii nu vor opune rezistență, vor fi vulnerabili, sensibili, umili și vor accepta situații care îi defavorizează. La polul opus timidității se găsește obrăznicia.Unii părinți sunt de acord cu îndrăzneala copiilor lor și o încurajează, dar această îndrăzneală se transformă de cele mai multe ori în obrăznicie. O dată cu trecerea timpului, acești copii vor avea tendința în viitor să ia decizii fără să țină cont de alte persoane, să dezvolte atitudini ostile, fapt ce le va aduce prejudicii în plan social. Soluția de mijloc dintre timiditate și obrăznicie este învățarea unui comportament asertiv.Copilul va învăța să facă afirmații , să spună ceea ce crede , să-și apere părerile proprii și în același timp să respecte și părerile celorlalți. Temelia ”devenirii ca om” se pune în sânul familiei, care este direct responsabilă de ceea ce devine copilul. Părinții au responsabilitatea cea mai mare pentru modelul pe care aceștia îl oferă.Pe măsură ce copilul crește , influențe vin și din alte părți.Școala are un rol deosebit în evoluția copilului, iar pe măsură ce copilul crește mediul îl va influența într-o foarte mare măsură.Atât la școală cât și în anturajul în care copilul intră, bazele puse în cadrul familie ,,în cei șapte ani de acasă” vor fi hotărâtoare. Bibliografie : E., A., Vrasmas,Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; Dolean,I.D.(2001) Meseria de părinte,Editura Motiv,Cluj-Napoca

2556

GÂNDURI ÎNCHINATE MAMEI Prof.înv.primar: Dănilă Mariana Școala Gimnazială ,,Ax. Sever- Aiud Procesul educațional îmbracă și forme complementare de muncă didactică, activitățile extracurriculare. Acestea sunt apreciate atăt de către elevi, căt și de factorii educaționali pentru că urmăresc lărgirea influențelor exercitate în procesul de învățământ, valorifică și dezvoltă interesele și aptitudinile elevilor, le organizează într-o manieră plăcută și relaxantă timpul liber. Formele de organizare sunt ingenioase, au caracter recreativ, creează un sentiment de încredere participanților și contribuie la dezvoltarea armonioasă a personalității lor. Serbările școlare organizate cu ocazia marcării evenimentelor deosebite din viața școlii, comunității, familiei constituie prilejuri prin care învățătorul și elevii au ocazia de a-și valorifica creativitatea și calitățile artistice. Ziua de 8 Martie este una dintre sărbătorile pe care elevii le așteaptă cu emoție în fiecare an, dornici să-și exprime sentimentele de iubire, atașament și recunoștință față de ființa care le-a dat viață și îi îngrijește cu dăruire. Dacă la clasele mici elevii prezintă programe artistice cu poezii și cântece ale unor autori, elevii claselor III-IV au propus să-și exprime sentimentele față de mame în manieră proprie, sub forma unei scrisori-compunere, la care să se adauge lucrări artistico-plastice, dar și activități gospodărești. Astfel am inițiat proiectul ,,Gânduri închinate mamei”, prin desfășurarea căruia au fost omagiate mamele. Obiectivele proiectului au fost: educarea respectului față de mama, cultivarea sensibilității artistice a elevilor, dezvoltarea capacității de exprimare și a simțului practic, realizarea de lucrări artistico-plastice și activități gospodărești. Activitățile desfășurate în cadrul proiectului au fost: confecționarea felicitărilor și a florilor în tehnica origami, conceperea și citirea expresivă a scrisorilor de laudă și mulțumire pentru mame, realizarea de ornamente, participarea la prepararea salatei de fructe și a dulciurilor, aranjarea meselor, învățarea de cântece în legătură cu această sărbătoare. Serbarea a reprezentat o modalitate eficientă de cultivare a capacităților creative și de comunicare, precum și a înclinațiilor artistice ale elevilor. Copiii și părinții au avut acces la o bogăție de idei și impresii, au trăit autentic, sincer și spontan situațiile prezentate, și-au oferit reciproc căldură și confort emoțional.

2557

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF. ÎNV. PRIMAR DAVID FLORICA SCOALA GIMNAZIALĂ,,FLORIAN DIȚULEASA” VITĂNEȘTI, OLT Adesea auzim expresia ,,Cei șate ani de-acasă”. Când ne gândim că cinevare cei șapte ani de acasă spunem că este bine crescut, stie să se comporte civilizat în societate.Educația, bunele maniere, regulile morale, trebuiesc formate încă din copilărie.Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur. Un factor important în formarea dezvoltării unui comportament adecvat este relația afectivă cu părinții. Copilul iubit de părințise simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranță îi creează acestuia confortul psihic de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios. Copilul apreciat de părinți își asumă pozitiv regulile transmise de aceștia.Copilul se comportă diferit și întelege lumea diferit la trei, la cinci sau la șapte ani.De exemplu la vârsta de doi ani copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, atsfel încât el nu va înțeleage împartă lucrurile cu lucrurile cu alt copil.De la trei la cinci ani începe să împartă jucăriile își dezvoltă simțul binelui și al răului, este conștient că face câte un lucru rău și observă reacția părinților la ceea ce face. Părinții trebuie să observe totul și să încurajeze comportamentul bun cu recompense,iar comportamentul negativ trebuie combătut cu metode eficiente adaptate vârstei. Între cinci și șapte ani copilul devine independent.El merge la grădiniță stă cu alți membri ai familiei și de aceea trebuieîncurajat să comunice.Trebuie ajutat să se exprime, să iși expună părerea și să nu i se facă observație în public. Părinții sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem să nu mai țipe dacă aude certuri în familie.Ei trebuie să îi explice clar ce are voie să facă, să stabilescă niște reguli și să stie dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Implicarea ambilor părinți în educația copilului constituie un factor favorizant . Ei trebuie să fie consecvenți dar și înțelegători cu greșelile copilului să intervină de ficare dată cu blândețe . Educația unui copil nu constă numai a-l învața să scrie , să citescă, să devină un exemplu bun la școală ci se refletă și domeniile de dezvoltare socială,psihologică. În momentul în care un copil depășește sfera familiei,intră în colectivitate, începe o nouă etapă a vieții. La începerea grădiniței are loc o transformarea programului zilnic și de aceea trebuie să fie ajutat de părinți să depăsescă acest moment mai dificil. Activitățile complementare cu cele din grădiniță vin să completeze ceea ce copilul studiază în grădinițăși îl ajută să înteleagă mai bine ce a învățat.Părinții pot colabora cu educatorea, să se informeze despre temele studiate și să desfăsoare activități similare pentru a-l ajuta să aplice ce a învățat în contexte diferite ale veții cotidiene. Trebuie să fim conștienți ca părinți că nu există o,, rețetă ” universală în educarea celor mici dar trebuie să încercăm să respectăm particularitățile de vârstă ale copilului și să ținem cont de sfaturile specialiștilor psihologi și educatori.

2558

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof.inv.primar: Dăgău Nicoleta Cosmina Școala Primară nr. 1 Ferice Necesitatea educării tinerei generații pentru a face fată exigențelor societătii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de bună-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Educația unui copil nu se limitează doar la a-l invăta să scrie, să citeasca și să calculeze. El trebuie să invețe și cum să se comporte cu ceilalți, iar asta e răspunderea ta. Obișnuiește-l de mic cu bunele maniere. Sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale și se va simți mai confortabil in prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, parintii, un bun model pentru el. Începe să îl inveți lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" si "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar intr-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învată ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Așadar, cum il inveti bunele maniere? Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc.

2559

De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2560

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. înv. preşcolar: Deak Alexandra - Florina Grădiniţa cu P.N. „Arlechino” Structura II “Omul poate deveni om numai prin educaţie. El nu e nimic decât ceea ce face educaţia din el.” Immanuel Kant Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „educatori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Importanţa educaţiei se poate vedea şi prin faptul că orice guvern, din orice stat cât ar fi el de sărac, are un minister sau un departament al învăţământului căruia îi alocă un procentaj din buget. Educaţia copiilor şi a tinerilor este o misiune delicată la care trebuie să participe cu eforturi susţinute atât şcoala, cât şi familia. Cu alte cuvinte, educaţia se formează într-un mediu mai puţin formal cum este familia, iar apoi se continuă în mediul instituţionalizat cum sunt grădiniţele, şcolile şi bisericile. Imaginea de sine a copilului se dezvolta chiar din prima zi de viaţă. Copiii devin constienţi de emoţiile şi comportamentul părinţilor. Percep atât cuvintele pe care aceştia le spun cât şi tonul vocii. Observă şi recunosc limbajul trupului. Privesc de aproape expresia facială. Copilul se modelează pe baza lucrurilor pe care părinţii le spun şi fac. Felul în care părintele se comportă şi vorbeşte cu copiii are o influenţă mare asupra dezvoltării lor. Şi mai important poate afecta încrederea în sine a copilului. Atunci când părinţii laudă copilul în mod constant, asigură copilului o dezvoltare cu încredere în sine corespunzătoare. Dar atunci când părinţii sunt critici şi inconsecvenţi, sau chiar neiubitori, copiii invariabil vor creşte subevaluându-se. Unii părinţi se concentrează doar asupra comportamentului nepotrivit al copilului şi îl critică tot timpul. Un anumit grad de criticism poate fi necesar, dar dacă copilul aude doar mânie şi critica, încrederea în sine va fi subminata. Mai mult va învăţa că singura situaţie în care primeşte atenţie este când are un comportament nepotrivit, astfel că se va comporta rău. Lăudarea şi recompensarea comportamentului adecvat este mult mai benefic decât critica constantă. Îmbrăţişarea copilului sau lăudarea lui pentru un comportament adecvat îl va încuraja pe copil să vadă că a te purta bine, plăcut, blând, atrage recompense. De asemeni încurajează încrederea în sine. Copiilor le place să auda că sunt iubiţi. Dacă un copil se poartă rău trebuie criticat comportamentul şi nu copilul. Exemplu: “Maria, este o fetiţă minunată şi te iubesc foarte mult, dar comportamentul tău de azi a fost îngrozitor” este mai constructiv decât a spune: “Maria, eşti o fetiţă rea şi nesuferită”.

2561

Este important ca părintele să-l asculte pe copil şi cu alte ocazii atunci când vine să întrebe ceva sau să discute un subiect. Dacă li se va spune de fiecare dată “nu acum, sunt ocupat” vor pierde dorinţa de a-şi împărtăşi gândurile cu părintele şi vor creşte cu resentimente faţă de acesta şi cu credinţa ca el nu este destul de important pentru a fi pe primul loc. În mod constant copilul încearcă să înveţe de la părinte cum să se descurce în lume. De multe ori copilul imită felul de a se comporta şi de a vorbi al părintelui. Părintele este cel mai important model pentru copilul său. Dacă părintele îi arată copilului respect, bunătate, onestitate, prietenie, ospitalitate, generozitate şi oferă complimente des, există mari sanse ca şi copilul să facă la fel. Părintele este responsabil de îndrumarea copiilor. Şi îi poate ajuta mult prin încurajarea frecventă şi explicarea a ceea ce se aşteapta de la ei. Dar cel mai bun lucru este exprimarea iubirii necondiţionate pe care părintele o simte pentru copilul său. Bibliografie: P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, 2002; Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998; www.didactic.ro.

2562

FAMILIA ȘI ROLUL SĂU ÎN EDUCAREA COPILULUI Prof. Înv. Primar DESCULȚU MAGDALENA Școala Gimnazială nr. 3 Mangalia A fi părinte este una dintre cele mai importante și dificile meserii din lume. Și, ca orice meserie, este alcătuită din abilități ce trebuie deprinse și exersate. Cu toate acestea, până de curând, nimeni nu considera că este necesar să înveți să fii părinte. Meseria de părinte este foarte grea. În condiile unei atmosfere familiale echilibrate și prielnice dezvoltării copilului, familia este în primul rând cadrul existenței biofizice ale acestei dezvoltări. Părinții sunt cei care stabilesc un anumit program zilnic necesar dezvoltării fizice sănătoase ca alimentarea, activitățile, jocurile, plimbările, pregătirea de lecții, ora de culcare și multe altele. Un ghid bun pentru copil în primul rând sunt părinții și anume comportamentul lor în familie, între ei și față de semenii lor. Comportamentul părinților față de copil reprezintă o fază principală în dezvoltarea normală a stadiilor de viață a copilului. Un mod de comunicare liber exprimat fără agresiune, cu prioritate îi permite copilului să se simtă în primul rând liber în gândire și exprimare, în al doilea rând mai deschis spre comunicarea cu ei și spre gândire matură mai timpurie. Principiile adleriene de creștere și educare a copilului sunt: -respect reciproc; - încurajare; - sentiment de securitate; - consecințe logice și naturale / recompensa și pedeapsa; - părinții trebuie să-și vadă de trebuirle lor; - este mai eficient să acționezi decât să vorbești; - atenție pozitivă; - nu interveniți în certurile copiilor; - nu răsfăț, nu neglijare; - înțelegeți scopul copilului; - minimalizați greșelile copilului, a greși e omenește; - întrunirile de familie; - distrați-vă împreună. Un rol destul de important în educarea copiilor este atenția din partea părinților, ei trebuie să fie cât mai atenți la tot ce face copilul lor, spre exemplu: să fie prezenți la activitățile la care participă copiii lor, să fie interesați de hoby-urile lor, să discute cu ei despre activitățile zilnice, să petreacă cât mai mult timp împreună cu ei, să iasă mai des împreună la plimbare, la distracție. Participarea afectivă a părinților la necazurile copiilor, la evenimentele din viața acestora, le dau liniștea și siguranța de care au nevoie. Nu frica, nu teama trebuie să-l determine pe copil la acțiune; e bine să li se explice natura greșelilor săvârșite, gravitatea acestora și să nu se apeleze la măsuri autoritare și drastice deoarece ele produc blocaje psihice și dezadaptare socială. În procesul educativ, părinții trebuie să țină seama de particularitățile de vârstă și individuale ale copilului, de faptul că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin trăsături definitorii care o diferențiază pe cea precedentă de cea următoare. După naștere în viața copilului intervin transformări atât din punct de vedere fizic cât și psihic. Sub influența condițiilor de viață ca și a educației, el poate fi dirijat în direcția dorită, întrucât organismul are o mare putere de creștere și dezvoltare fiind și foarte maleabil. Ca urmare, acțiunile educative exercitate de părinți trebuie să fie raționale și continue, să se bazeze pe faptul că dezvoltarea psihică a copilului se realizează în strânsă legătură cu dezvoltarea sa fizică. Familia trebuie să înțeleagă impotanța rolului său în educația și viitorul copiilor, necesitatea unei implicări active în relația cu activitățile școlare. Există câteva modele ale relațiilor părinte – ccopil în care se reflectă gradul de angajare, sprijinul, timpul sau receptivitatea părinților în activitățile copiilor:

2563

-permisiv, caracterizat de un control scăzut al activităților copiilor și prin urmare de lipsa unor norme sau reguli de conduită; - autoritar, ce impune reguli și norme rigide dar care nu oferă nicio susținere; - autorizat, în care se combină controlul cu acordarea de sprijin și care încurajează libertatea și autonomia de acțiune și gândire prin dialog deschis. Familia este un factor determinant care modelează principiile și realizarea copiilor. Părinții joacă cel mai important rol în formarea copiilor, creșterea și dezvoltarea lor ca personalități. Anume din familie copilul trebuie să învețe normele morale, etice, fiindcă familia este baza fundamentală a formării de sine. Educația trebuie să manifeste în permanență o acțiune unitară, coerentă, iar implicarea educației rezidă în strânsa legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Cercetările care vin din psihanaliză, psihologia socială și sociologie susțin că familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Bibliografie: Păscaru, Băran, Adina - ,,Parteneriat în educație”, Editura Aramis, București, 2004; Stoian, M. - ,,Abecedarul părinților”, Editura Didactică și pedagogică, București, 1972.

2564

CE TREBUIE SĂ ȘTIE PĂRINȚII DESPRE IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Întocmit: prof. înv. primar Diana Elena Dăteșan Școala Gimnazială Rapoltu-Mare, județul Hunedoara În fiecare familie trebuie să se manifeste o relație de colaborare și prietenie între toți membrii acesteia. Această afecțiune se combină cu grija pentru viitorul copiilor, pregătindu-i să devină cetățeni destoinici. În măsura în care în familie se exersează raporturi interpersonale, natura acestor relații interesează atât școala cât și societatea, care veghează la protecția socială a copilului. Deși părinții nu sunt calificați pentru activitatea de instruire, ei au privilegiul, în raport cu învățătorul, de a lucra cu mai puțini copii în același timp. Micuțul, fiind obiectul grijii mai atente din partea părinților, erorile pe care le poate face sunt mai repede corectate. Părinții trebuie să știe că zestrea nativă a copilului se dezvoltă cu mediul fizic activ și în mediul social propice. Cea mai mică schimbare în mediu poate conduce la schimbări nu numai în conținutul a ceea ce învață copilul, dar și în capacitatea sa de a învăța. Capacitatea de învățare a copilului urmează curba activă a mediului. Studii specializate au indicat că fiecare dintre geniile aflate în vârful scării Q.I. (coeficientul maxim de inteligență) a primit o instruire intensivă și precoce în familie, fiecare trăind într-un mediu extrem de activ. Copilul este produsul a ceea ce învață. Inteligența, activitatea și întinderea aptitudinilor sale, sunt o reflectare a mediului său. Conceptele pe care le învață copilul înainte de a împlini 5 ani sunt printre cele mai dificile, iar învățarea, care este un exercițiu complex, trebuie să se facă progresiv. Limbajul este mijlocit cel mai rapid și cel mai sigur pentru materializarea noțiunilor abstracte. De aceea trebuie prezentat un minim de reguli necesare și să se observe cu atenție ce sens acordă copilul unui concept, dar și de rezistența sa când i se cere să renunțe la răspunsurile pe care le știe și să experimenteze noi răspunsuri. Recompensele potențiale pentru sacrificiul la care consimte sunt laudele și sentimentul că a realizat ceva. Copilul trebuie stimulat în permananță, pentru a-l ajuta să se acomodeze cu situația de ”a învăța” și de a depăși cu bine această sarcină care nu-i cunvine, poate. De aceea, părinții își vor fixa un program. Rigidatea manifestată de copii în învățare este o apărare împotriva unei lumi prea pline de surprize. Un program le va permite să știe precis ce se va întâmpla în continuare. Crescând, ei își vor da seama de faptul că rigidatea le limitează accesul la cunoaștere și vor manifesta tendința de a renunța la obiceiurile lor stereotipe. Ar trebui încurajați să facă acest lucru. Explicațiile vor fi scurte și simple, pentru a putea fi urmărite și a căpăta sens pentru copil. De accea părintele este necesar: să examineze cum ar putea prezenta noul concept în modul cel mai simplu; să prevadă interpretările eronate pe care le-ar putea face copilul; să-l dirijeze, evitând impasurile; să corecteze imediat eroarea , făcându-l să înțeleagă ce demers propriu a adaptat care îl conduce la eroare; să pretindă răspunsurile complete, care corespund unei exigențe practice, prin care se fixează reguli (de exemplu: ”Câte zile are săptămâna?” ”Săptămâna are șapte zile”. Nu se admite răspunsul eliptic: șapte); să ceară copilului cel mi mare număr de răspunsuri posibile, profitând de avantajele instruirii individuale; să evite șocurile emoționale în procesul învățării, prin prevenirea răspunsurilor incorecte care prin corectarea celor greșite, introducând cât mai puține elemente traumatizante posibile. Cuvintele care caracterizează eșecul încetinesc învățarea, crescând tensiunea emoțională; să termine lecția pe un ton plăcut, nu morocănos sau certăreț, deoarece ultima parte a lecției lasă cea mai puternică impresie asupra copilului; să pemită copilului să învețe la toate nivelurile de abstractizare; să-l învețe pe copil reguli eficace pentru relațiile interspersonale din cadrul familiei și din afara acesteia și să se cunoască pe sine; să fie consecvenți, dar umani în educația propriului copil; să nu-l mintă pe copil, iar când pune întrebări (șirul de DE CE-uri) să se străduiască să-i

2565

arate că absolut tot din lume poate fi pus în discuție, dar că există limite chiar și în acțiunea de a întreba, atunci când întrerupe conversația persoanelor adulte; să nu se predea șiretlicurilor copilului, care prin întrebări repetate îi determină la crize de autoritate paternă și la amenințări; să nu se teamă să își arate ignoranța prin unele răspunsuri negative sau prin căutarea lămuririlor necesare; să-i acorde copilului mult timp liber; să-l ajute să-și formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre sine însuși; să ajute copilul să fie sociabil, să-i modeleze peronalitatea și modul său de a se apropia de lume. Părinții care se gândesc să-și scutească copilul de suferință, permițându-i să necăjească el anturajul prin îmbufnare și obiceiuri urâte, greșesc, deoarece în afara familiei aceste atitudini nu sunt rentabile; să încurajeze perseverența! Îndemnuri de genul: ”Tu ești insistent. Continuă la fel și vei reuși în tot ceea ce-ți propui”, n-au drept consecințe îndeplinirea cu succes a unei sarcini, efort care trebuie răsplătit cu laude binemeritate; să ajute copilul să se dezvolte pe plan fizic cât și pe plan intelectual. Dacă un copil nu este la înălțime din punct de vedera al capacităților fizice, nu se va asocia celorlalți, se va retrage în sine. Cu cât se va retrage mai mult, va fi în întârziere față de ceilalți copii și va fi mai greu de ținut pasul cu ei sau chiar de egalat. Aptitudinile fizice îl ajută să fie acceptat și de aceea ele trebie cultivate printr-un program echilibrat. să fie capabili să-și recunoască propriile limite! Să arate solidaritate față de copil dar sîă nu se identifice cu acesta sufocându-l și nici să nu-l trateze ca pe un dușman, să încerce să-l stăpânească. Dacă îl ustrează des și îl pedepsesc pentru orice greșeală, copilul va deveni nesigur pe sine și un nefericit. Dragi părinți, creați copilului dumneavoastră un mediu înconjurător activ și realist nu unul stereotip, schematizat în care învață cine este, care îi este rolul, că este iubit, că are drepturi și îndatoriri. Creați un mediu care îl dotează cu instrumente fizice și intelectuale, de care va avea nevoie pentru a se impune în viață.

2566

Importanța familiei în educația copilului - amprenta celor șapte ani de-acasă Prof. Înv. Preșcolar Dincă Elena Alexandra Grădinița "Peștișorul de aur", sector 3, București Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească sau în a se descurca bine la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, cognitivă chiar și afectivă. Folosită adesea în aprecierile sau criticile vizavi de conduita socială a unei persoane într-un anumit context, expresia "cei șapte ani de-acasă" reprezintă oglinda valențelor educaționale transmise de părinți în prima parte a copilăriei, sau altfel spus "bunacreștere". Cei șapte ani de-acasă se reflectă în diferite aspecte ale vieții, și anume: Salutul – este prima normă de conduită însușită în familie, începând de la a face cu mâna până la folosirea expresiilor obișnuite pentru salut; Manierele la masă – o bună educație constă atât în folosirea corespunzătoare a tacâmurilor cât și în respectul acordat persoanelor din jur; Comportamentul în societate – reprezintă un aspect mai amplu având în vedere atât comportamentul cu prietenii în cadrul jocurilor desfășurate, cât și comportamentul în public (la locul de joacă, pe stradă, la cumpărături, în vizită, etc.). Un copil binecrescut știe că atunci când cineva vorbește nu este frumos să-l întrerupă și își așteaptă rândul în cadrul conversației. De asemenea un copil binecrescut se remarcă și în cadrul jocurilor cu prietenii, nu doar în preajma adulților. Acesta își însușește regulile jocului, este tolerant și chiar mediază eventualele conflicte. Un copil binecrescut face diferența dintre bine și rău în ceea ce privește propriul comportament și este capabil să-și recunoască greșelile fără a considera aceasta ca fiind o dovadă de slăbiciune, ci de respect și demnitate. Nu râde de slăbiciunile, defectele fizice sau dizabilitățile celorlalți, fapt ce ne-ar descalifica în primul rând ca oameni. Înțelegerea normelor sociale – copilul deprinde cu ajutorul părinților "ce se face" și "ce nu se face" în societate, regulile nescrise ale unei societăți civilizate: trebuie să așteptăm rândul la coadă; să nu deranjăm printr-un comportament deranjant; să ajutăm persoanele vulnerabile (femei, bătrâni) în caz de necesitate; să folosim cuvinte politicoase în contexte potrivite ("te rog", "mulțumesc" , "cu plăcere", "îmi cer scuze"); să nu încălcăm drepturile celorlalți prin afirmarea drepturilor proprii; să respectăm simbolurile, credințele și valorile celorlalți ș.a. Astfel, conform normelor de conduită socială precum și studiilor psihologice până la 7 ani copilul trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „de-acasă“, un anumit grad de autonomie, un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse în familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Cu toate că în ziua de azi nu prea mai există cei șapte ani de-acasă din punct de vedere practic, dat fiind faptul că majoritatatea părinților optează pentru educația formală chiar de la nivelul creșelor, familia reprezintă mediul educațional cu o amprentă considerabilă în dezvoltarea ulterioară a viitorului adult. Atât grădinița cât și școala pot doar să confirme și să vină în consolidarea normele deprinse deja în familie. Cei șapte ani de-acasă reprezintă, astfel, o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei și sunt definitorii în formarea lor ca adulți.

2567

Suntem ceea ce învăţăm în copilărie Prof. Dinu Magdalena-Ştefania Şcoala Gimnazială Gherceşti, jud. Dolj Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune „exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale. Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”. Educaţia începe în familie şi se desăvârşeşte în şcoală, în societate. Încă din primii ani de viaţă copilul este învăţat de către părinţi sau de către cei apropiaţi cum să se comporte cu cei mai în vârstă şi cu cei de o vârstă cu el. Educaţia primită în familie sau „cei şapte ani de acasă” este, în primul rând, o educaţie morală şi socială vizând comportamentul pe care trebuie să şi-l formeze copilul în relaţia cu ceilalţi semeni. Elementarele forme de politeţe „bună ziua”, „mulţumesc” sau „te rog” sunt învăţate în familie. Copilul care nu a auzit în casă astfel de formule de respect şi le va însuşi mai greu la şcoală. El nu va şti cum să iniţieze un dialog şi să socializeze. Tot în familie copilul trebuie să înveţe să dăruiască, dezvoltându-şi în felul acesta o importantă latură psihologică – empatia, fără de care nu poţi deveni un individ fericit şi integrat social. Tot familiei îi revine rolul de a-l învăţa pe copil să nu mintă, să nu fure, să nu jignească, crescându-l în spiritul onestităţii şi al respectului faţă de semeni. La vârsta preşcolară, individul uman are un comportament mimetic, el copiind felul de a vorbi şi de a acţiona al celor mai mari din jurul său, fie ei adulţi sau copii mai mari. Dacă mama sau tata sunt agresivi verbal şi fizic unul faţă de celălalt este posibil ca şi copilul să dezvolte un astfel de comportament dăunător. De aceea, părinţii trebuie să fie responsabili şi să evite discuţiile aprinse în preajma copilului. De asemenea, un copil care este maltrat este posibil ca la vârsta adultă să se poarte la fel cu propriul copil. Aşadar, părinţii trebuie să fie modele pozitive pentru copiii lor. În concluzie, copilăria este etapa cea mai importantă din viaţa unui om, familiei revenindu-i rolul primordial de a-l învăţa pe copil să vorbească, să relaţioneze cu cei din jurul său. Acum omul ia contact cu lumea înconjurătoare şi învaţă să discearnă binele de rău. Indiferent căt de în vârstă va fi un individ, el se va raporta întotdeauna la copilărie. Suntem ceea ce învăţăm în copilărie. Bibliografie 1cartepesaptamana.ro/40-de-citate-despre-educatie

2568

Familia - factor decisiv de socializare şi educaţie P.i.p Doboşeriu Loredana-Laura Grădiniţa cu P.N.NR.1 Săveni Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau) Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială. Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă,

2569

să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial- familia reprezintând celula primordială a culturii omeneşti.

BIBLIOGRAFIE: Marie-Claude Beliveau –“Tulburările afective şi dificultăţile şcolare” H. H. Stahl-” Functiile familiei” Abraham Maslow- “Piramida nevoilor”

2570

Cei șapte ani de acasă Prof.înv.primar Dobre Raluca Liliana Școala Gimnazială Nr. 142 Expresia „cei 7 ani de-acasă” este des întâlnită în rândul părinţilor. Regula celor şapte ani de acasă nu este o teorie care trebuie învățată pe dinafară, ci mai degrabă reprezintă un cumul de experienţe frumoase, petrecute alături de cei mai dragi actori implicaţi în creşterea şi educarea sa: părinţii. Mediul familial este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale pot ulterior doar să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Afecţiunea şi dragostea părintească sunt elemente-cheie pentru deprinderea unui comportament civilizat. Dragostea părinţilor le permite celor mici să înveţe să se comporte, să aibă încredere în forţele proprii şi să se simtă protejați. Copilul care se simte în siguranţă va fi mai calm, va şti să perceapă pozitiv regulile impuse de părinți. Tot părinţii îl vor face să îşi dea seama că modul în care se va comporta va fi doar pentru binele său pe mai târziu. În funcţie de vârsta copilului, acesta va putea să se adapteze mai uşor sau nu normelor morale. De aceea, este bine ca părinţii să înceapă să le vorbească despre comportament încă din primii ani de viaţă, să nu le impună şi să încerce să îi facă conştienţi de ceea ce se petrece în jurul lor. Regula celor șapte ani de acasă se învaţă fără constrângere. Desigur, pot fi corectate anumite diformităţi ale comportamentului copilului, însă doar prin comunicare, îndrumare şi, mai ales, cu multă răbdare. Progresele copilului sunt lente, însă trebuie să știm că acestea se înrădăcinează pe măsură ce creşte şi se sedimentează bine în caracterul copilului pe termen lung. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. În același timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate, în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i permită controlarea fricilor şi a emoţiilor şi capacitatea de relaţionare socială. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem copiilor învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie un oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

2571

CEI 7 ANI DE ACASA Prof. inv. primar : Dogaru Georgiana Scoala Gimnaziala ,,Ionel Teodoreanu’’, Bucuresti De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva.

2572

Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

2573

Educația începe acasă și continuă pe parcursul vieții Prof. înv. primar Doina Crișan Școala Gimnazială Viișoara jud.Cluj Învăţarea începe acasă, în copilărie şi continuă pe parcursul vieţii. Familia joacă un rol important în a-i învăța pe copii să învețe. Părinţii şi ceilalţi membri ai familiei sunt primii şi cei mai importanti profesori. De când se naşte, copilul intră în legătură cu ambientul în care trăieşte fiind la început îndrumat pe drumul cunoaşterii de către părinţi, de la care învaţă prima dată să comunice şi primele reguli şi norme sociale, iar apoi, de la vârsta de 3 ani, şi de educatori specializaţi în educaţie. Dorinţa sa de a cunoaşte lumea în care trăieşte îl determină ca de la cea mai fragedă vârstă (după unii specialişti chiar din primele zile de viaţă) să exploreze mediul său de viaţă, utilizând analizatorii şi toate simţurile. El doreşte astfel să fie mai mult decât este. Psihanalistul Wilhelm Stekel afirma că "educaţia unui copil începe în prima zi de viaţă". Aceasta este o regulă pe care mulţi părinţi nu o înţeleg, răsfăţând sau neglijând copilul şi considerând că educaţia lui începe în momentul când începe să vorbească şi adultul se poate face înţeles. PĂRINŢII sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa copilului. Deprinderile de comportament, atitudinea faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi, faţă de prieteni, faţă de muncă, formate în aceşti ani vor sta la baza personalităţii lui viitoare. Această perioadă este extrem de importantă deoarece studiile arată că în aceşti ani se formează personalitatea pe tot restul vieţii. Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Din nefericire, mai sunt şi replici din partea unor părinţi, de genul: „Lasă-l, e prea mic, nu înţelege, ce ştie el, mititelul!“, „Când va merge la şcoală, va învăța, se va cuminţi“, pentru a „scuza“ purtarea urâtă sau dezvoltarea neuropsihică nesatisfăcătoare a copilului. Aceste „scuze“ trădează, de fapt, greşelile educative pe care le fac părinţii în primii ani de viaţă ai copilului. Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Nu trebuie uitat faptul că micul copil are nevoia de a cunoaște oricare realitate pe care o întâlnește și are capacitatea de a o înțelege. Nicio întrebare a sa nu trebuie să rămână fără răspuns logic, exact, care să-l satisfacă și să-i ofere posibilitatea de a-și crea un bagaj cultural. Mai mult decât atât, trebuie ca noi, părinții, să observăm ce aspecte pe care le întâlnește îi trezesc curiozitatea și să-i explicăm simplu, dar foarte precis ce vede și ce aude. Copilul trebuie învățat să pună permanent întrebări, chiar dacă acestea uneori îi deranjează pe părinți. Niciodată nu trebuie să oferim o informație superficială sau un răspuns deschis deoarece copilul va fi dezamăgit și interesul său pentru cunoaștere va scădea. Cartea este un aliat de nădejde. Cărțile cu imagini diverse care cer explicații sunt extrem de importante pentru formarea unui bagaj de cunoștințe. Foarte importante sunt și basmele și filmele pentru copii, care trebuie discutate și analizate într-un joc inventat de părinte, de preferat diferit de fiecare dată. Poveştile fac parte integrantă din copilăria celor mai mulţi copii. Ele au funcţie ludică şi formativă, personajele constituind fie modele de urmat în viaţă fie modele de evitat pentru copii. Prin conţinutul psihologic integrat în fiecare poveste, părinţii, bunicii şi educatorii vor reuşi mai bine să contribuie la dezvoltarea unor copii raţionali, sănătoşi din punct de vedere psihologic, emoţional şi comportamental. Poveştile informează, poveştile educă , predau abilităţi, poveştile transmit valori, poveştile disciplinează (au o putere de control asupra comportamentului).

2574

Oamenii de ştiinţă susţin că, până la vârsta de trei ani, copiii noştri dobândesc 80% din cunoştinţele şi deprinderile prin care vor acţiona ca adulţi. Iată de ce este important ca micuţului nostru să i se prezinte o paletă largă de întâmplări de viaţă, cu ajutorul cărora va recunoaşte mai târziu diverse tipologii de oameni, va reuşi să acţioneze şi să ia cele mai bune şi responsabile măsuri, va anticipa şi îşi va face un plan de acţiune când viaţa îl va supune diverselor provocări. Este rolul nostru de părinte de a-l învăţa să învețe pe tot parcursul vieții, pentru a avea un copil fericit şi încrezător în puterea lui de a învinge dificultăţile vieţii.

2575

ŞCOALA ŞI FAMILIAUN PARTENERIAT PERMANENT Prof. înv. primar, Domide Anuța Şcoala Gimnazială „Florian Porcius” Rodna

Şcoala a avut şi are un rol primordial în a colabora cu părinţii copiilor pentru asigurarea educaţiei acestora. Educaţia este o acţiune la care îşi dau concursul şcoala, familia, întreaga societate şi colaborarea între ele apare logica stringentă. Şcoala, la fel, nu poate realiza pe deplin anumite sarcini, mai ales cu elevii care rămân în urmă la învăţătură, dar şi cu cei mai dezvoltaţi/talentaţi dacă nu cunoaşte condiţiile familiale de muncă şi viaţă a copiilor. Apoi, o serie de aspecte ale comportamentului elevilor, absenţe, disciplină, mod de reuşită la învăţătură, etc. nu se pot cunoaşte şi analiza de cadrele didactice fără contactul cu familia. Părinţii nu pot cunoaşte pe deplin psihologia copiilor lor dacă nu află şi modul de comportare a fiului lor în condiţiile şcolare. Activitatea de acasă este o continuare a activităţii pedagogice de la şcoală şi invers-activitatea de la şcoală este o continuare a activităţii de acasă. Întregul proces de educaţie şi mai ales de instrucţie se realizează atât la şcoală cât şi acasă. Acestea sunt motivele pentru care între şcoală şi familie trebuie să existe o colaborare, pentru ca fiecare din cei doi factori să cunoască obligaţiile celuilalt, să se sprijine reciproc. M. Montessori spunea: „Copilul care se naşte nu intră într-o ambianţă naturală, el intră în civilizaţie.” Şcoala colaborează cu familia în domeniul învăţării elevului, în domeniul comportamentului, în domeniul dezvoltării lui fizice, intelectuale, morale şi estetice, în domeniul deprinderilor şi priceperilor de muncă, igienico-sanitare, în domeniul activităţilor libere, angajării copilului în diferite domenii de activitate în afară de clasă şi şcoală. La şedinţele cu părinţii i-am iniţiat pe aceştia cu modul în care îşi pot ajuta copiii în învăţarea lecţiilor, dar mai ales în controlul temelor de casă. Copilul nu poate pleca la şcoală cu temele nefăcute. De aceea părinţii trebuie să cunoască cum se controlează şi ajută copilul în cazul în care întâmpină unele greutăţi în realizarea lor. Totodată părinţii trebuie să cunoască dacă copilul lor are o comportare cultă şi corectă cu învăţătoarea şi colegii de clasă, dacă purtarea lui pe stradă şi în alte locuri este sau nu civilizată. Din experienţa pe care am avut-o până în prezent, ne-am putut da seama că există familii care se mândresc cu atitudinea severă faţă de copii. Securitatea este necesară, dar cu măsură, altfel copilul creşte timorat de gândul pedepsei, începe să mintă şi se îndepărtează de părinţi. Am întâlnit copii care începeau să plângă când luau calificative de bine sau suficient, spunând că vor fi bătuţi şi pedepsiţi acasă. Mai gravă este situaţia când părinţii sunt împărţiţi în „tabere”, unul sever şi celălalt indulgent (unul „procuror”, altul „avocat” sau unul „cloşcă” , celălalt „uli”). Nici într-un asemenea climat familial nu se realizează o educaţie sănătoasă. „Frontul părinţilor” trebuie să fie unitar, căci altfel copilul va exploata orice fisură în detrimentul formării sale. La polul opus al „familiei severe” am întâlnit „familia permisivă”, familie în care toţi se învârtesc în jurul copilului. Acest copil va ajunge un neajutorat , un egoist, un meschin pentru că în familia sa el nu a cunoscut decât drepturi, îndatoririle lipsind total. Cu aceşti copii se lucrează foarte greu şi devin dificili deoarece ei cred că şi la şcoală pot face numai ce vor ei şi au tendinţa de a deveni lideri. Ca orice autoritate, şi cea părintească nu se impune, ci se câştigă prin comportamentul adoptat de părinţi în viaţa de familie şi din afara ei. Mediul influenţează, iar educaţia acţionează nu însă independent, ci concomitent. Mediul familial este cel care imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi. Situaţia existentă în familie se răsfrânge negativ asupra rezultatelor şcolare ale copiilor, aceştia putând înregistra un eşec şcolar.

2576

Pentru a ne da seama de interesul cel manifestă fiecare părinte pentru şcoală şi, mai ales pentru a cunoaşte nivelul de la care urma să pornesc cu micii elevi, în prima zi de şcoală am dat un chestionar părinţilor acestora cu diferite întrebări: „Câţi copii aveţi ?”; „Cum a aşteptat începutul şcolii ?”; „Cum laţi pregătit pentru şcoală ?”; „I-aţi stimulat dragostea , interesul ?; „Ce rezultate credeţi că va obţine la şcoală ?”; „Ce ştia să facă înainte de a merge la şcoală ?”; „ I-aţi pregătit din timp manualele, rechizitele, îmbrăcămintea corespunzătoare ?”, etc. După acest chestionar mi-am putut da seama de părinţii interesaţi, în adevăratul sens al cuvântului, de şcoală, de viitorul copilului. Pentru a-mi da seama de caracteristicile fiecărui elev din clasă, am aplicat metoda sociometrică. Totodată, am sondat şi caracteristicile mai importante ale întregii clase. Pentru ca relaţia dintre şcoală şi familie să fie cât mai apropiată şi să-l ajute pe elev să se încadreze mai uşor în procesul de învăţământ, am implicat direct părinţii în activităţile extradidactice desfăşurate în afara orelor. Astfel, părinţii au fost cei care au venit cu idei la realizarea acestor activităţi: am conceput împreună trasee pentru excursii, am vizitat diferite obiective propuse de ei, am organizat concursuri sportive la care au fost prezenţi şi părinţii, am pregătit măşti şi costume pentru carnaval în colaborare, am ţinut în faţa părinţilor lecţii şi serbări, care au permis acestora să vadă manifestările elevilor, rezultatul muncii lor, trăirile şi comportamentul acestora. Astfel, părinţii se simt utili şi prezintă mai mult interes pentru şcoală. Colaborarea devine familială, nu una protocolară. Disciplinele din planul de învăţământ pentru clasele I-IV, prin obiectivele- cadru şi de referinţe pe care le au în vedere, oferă posibilitatea achiziţionării de către copil a unui set de atitudini necesare atât dezvoltării individului ca fiinţă umană, cât şi pentru integrarea sa socială. La elevul de vârstă şcolară mică, învăţarea are o mare încărcătură afectivă. Conţinutul învăţământului trebuie gândit, preparat şi prelucrat astfel încât să răspundă unui anumit efort intelectual, să promoveze un anumit tip de învăţare. O schimbare a curriculum-ului la clasele I-II o constituie asigurarea unui spaţiu mai mare activităţilor transdisciplinare. Activităţile transdisciplinare asigură o învăţare activă, dau libertate de exprimare şi de acţiune elevilor, cultivă cooperarea şi ajutorul reciproc, nu competiţia, au valoare diagnostică (sunt un bun prilej de testare şi de verificare), dar sunt şi instrumente prognostice (indică măsura în care elevii prezintă, sau nu, anumite aptitudini) şi valorizează experienţa fiecărui elev care este considerată piatră de temelie pentru noile abilităţi şi capacităţi ce vrem să le formăm. Dintre tendinţele care se manifestă azi în educaţie, amintim: introducerea la nivel individual şi social a noului model de învăţare creatoare, participativă şi anticipativă, interes sporit pentru valori şi educaţia morală şi accentuarea caracterului formativ al învăţământului prin promovare de noi moduri de organizare a procesului de învăţământ şi prin încurajarea unor stiluri stimulative. În ansamblul problematicii pe care o generează aplicarea reformei în învăţământ, evaluarea devine o dimensiune esenţială a procesului curricular şi o practică efectivă la clasă. Componenta de bază a reformei învăţământului, evaluarea a fost cea dintâi supusă schimbărilor, ea aducând materialul unei diagnoze care să reprezinte punctul de sprijin pentru restructurările ulterioare. Putem vorbi de o reformă a evoluării rezultatelor şcolare, care este, ea însăşi, o reforma de substanţă, ţintind transformarea completă a sistemului de evaluare anterior. BIBLIOGRAFIE ELVIRA CREŢU -„Psihopedagogia şcolară pentru învăţământul primar” Editura Aramis, Bucureşti, 1999 ION NICOLA -„Tratat de pedagogie şcolară” E.D.P.-R.A. Bucureşti

2577

Încrederea în sine în cei 7 ani de acasă Donca Vasilica Simona, consilier scolar Prima școală în care copilul invață este familia, părinții fiind în mare măsură responsabili de ceea ce devin copii lor, de formarea personalității lor. Observând,urmărind modelul de viață și comportamentul oferit de părinți,copilul învață prin imitare,rațiunea dezvoltându-se mai târziu. Bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. De aceea este foarte important ca în familie să existe înțelegere,respect,dragoste,ambianța familială fiind hotărâtoare pentru modul în care copilul își formează concepția despre lume și viață. Încrederea în sine,primul pas către succesul de mai târziu al adultului, își trage seva din obiceiurile,valorile,relațiile, interacțiunile din familie.Un copil căruia i s-a dezvoltat încrederea în sine,pe parcursul vieții îi va fi mai ușor să comunice cu alții, să învețe lucruri noi, să accepte eșecul,să aibă curajul să învețe din greșeli. Părinții sunt primii care trezesc în copil curiozitatea de a învăța și de a realiza lucruri noi,lucru care îi va ajuta mai târziu să-și dorească să învețe,să se perfecționeze mereu.Calitățile copilului ,fizice și morale,trebuiesc scoase în evidență. Copilul are o imagine de sine așa cum este văzut de ceilalți,el fiind obișnuit să-și cunoască doar defectele sau să se simtă incapabil de a reuși datorită lipsei de încredere și apreciere a persoanelor importante din viața lui. Tot în primii ani de viață este bine ca părinții să-i implice pe copii în luarea deciziilor familiei ;astfel că ei vor fi puși în fața avantajelor și dezavantajelor deciziei lor,lucru care îi va face mai responsabili. Un copil căruia părinții i-au acordat încredere că poate face anumite lucruri singur,că el poate și greși, acesta va deveni un perfecționist încrezător în forțele proprii.Dacă părinții pot să-și păstreze calmul și încrederea în situații problematice,atunci și copilul se va putea autocontrola. Dacă copiilor li se va aminti mereu că pot să facă orice, că sunt capabili, talentați, încrederea lor va fi mare pe tot parcursul vieții Tot în copilărie copilul învață ce este disciplina,respectarea programului organizat de către părinți,fapt care mai târziu își va pune amprenta în capacitatea lui de a-și organiza,planifica viața.Stabilirea și impunerea regulilor și limitelor în comportamentul copilului are un rol important în formarea caracterului.De asemenea, este important ca părinții să își încurajeze ,să-și sprijine copilul,să îl laude,să îl aprecieze și să evite să îl critice, să nu îi cultive sentimentul de vinovăție când greșește.Nu trebuie să fie amenințați cu retragerea iubirii sau să fie umiliți.Ei trebuie încurajați să încerce realizarea unor altor activități care le plac și pentru care au aptitudini.Este bine ca părinții să încurajeze reușitele copilului în mod corect chiar dacă sunt minore,iar în cazul în care sunt mai mulți frați în familie,să fie încurajați în mod egal, să li se sublinieze faptul că fiecare este unic în felul lui, cu calitățile și defectele lor. Ei trebuie să se simtă iubiți necondiționat,să se simtă zilnic iubit indiferent de performanțele intelectuale sau fizice. Comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii,de aceea educația să se concentreze pe arta convesației și mai puțin pe timpul petrecut la televizor sau calculator. În concluzie,cei 7 ani de acasă reprezintă oglinda educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei,regulile de comportament definitorii pentru formarea adultului.

2578

Importanța celor șapte ani…de-acasă! Prof. Doru Dițu, Liceul Teoretic „Anastasie Başotă” Pomîrla, Judeţul Botoşani Sunt foarte multe situaţii în care ne confruntăm cu atitudini necorespunzătoare ale unor persoane ori ale unor copii. În acest caz considerăm că persoana respectivă nu a primit o educaţie potrivită, nu şi-a însuşit anumite norme de comportare civilizată, nu este politicoasă – „nu are cei şapte ani de acasă”. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii dezaprobă neglijenţa în îmbrăcăminte, atitudinea nepoliticoasă, comportarea inadecvată la masă sau în locuri publice ori în mijloacele de transport, adică cei dezordonaţi în obiceiuri. Această perioadă însumează tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumulate, reprezintă culmea achiziţiilor fundamentale din copilărie, este o perioadă intensă de dezvoltare psihică, de acumulare de informaţii, de dezvoltare a vocabularului, de memorare, de însuşire a diverselor comportamente şi atitudini. În primii trei ani ai acestei perioade copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Copilul este ataşat mai mult de mamă, iar comportamentele lor şi limbajul sunt imitate şi exprimate de copil în joaca acestuia cu ceilalţi. Ticurile verbale, modul adulţilor de a răspunde la mediu se pot observa foarte bine la copil, asemenea unei oglinzi. În comportarea lor faţă de copil, adulţii trebuie să fie atenţi nu numai la limbaj, ci şi la exprimarea diferitelor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe etc.), a dorinţelor şi nevoilor lor, astfel încât ca micuţul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa adulţilor, cât şi din cele negative. Este nevoie să conştientizăm faptul că cel mic ne supraveghează, ne analizează şi interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii, iar pe baza acestor comportamente va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale, adică la reţinerea unor manifestări negative. Ea trebuie să facă din fiecare copil, în primul rând, un adolescent politicos. Manierele bune sunt însuşite de copii, încă de la o vârstă fragedă, în contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd şi ceea ce aud. Utilizarea formelor de politeţe este strâns legată de obiceiurile părinţilor. Exemplele văzute şi practicate în mod curent de către toţi membrii familiei sunt piatra de temelie pentru comportamentul de mai târziu al tânărului. Dacă un copil nu respectă o regulă a familiei, de exemplu, servirea mesei împreună cu toţi membrii familiei, pedeapsa psihică dă mai bune rezultate decât pedeapsa fizică. Copilul va fi pedepsit, de exemplu, ca a doua zi să mănânce singur. Iar această hotărâre trebuie să rămână neschimbată. În multe familii, copiii nu au acces în camera în care intră musafirii. Este o greşeală în a face o obişnuinţă din această practică. În contact cu lumea exterioară, copilul constată că există şi alte firi şi alte obiceiuri. În caz că există cazuri de dezaprobare a gesturilor sau spuselor invitaţilor, părintele poate evidenţia aceasta într-o discuţie cu copilul, după plecarea musafirilor, deşi este nepoliticos. Trebuie să existe un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale. Este de preferat ca, la această vârstă, copilul să nu fie pus în situaţia de a asista la scene traumatizante, de violenţă fizică sau verbală, care îl pot afecta emoţional. Începând cu vârsta de trei ani, ca urmare a intensificării activităţii nervoase, copiii pot fi influenţaţi de educaţia primită în casă de la părinţi. Exemplele bune din viaţa de familie vor influenţa în mare măsură comportarea psihică a acestuia. Educaţia lui trebuie astfel orientată încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale părinţilor, să se călăuzească după ele în practică. Începând cu această vârstă, un rol important în educarea sa îl au jocurile şi jucăriile. Dacă fetiţa are o păpuşă, părinţii trebuie să vegheze ca ea să o întreţină în condiţii bune, să o îngrijească. Nu trebuie să admită stricarea jucăriilor. Ruperea şi murdărirea lor sunt atitudini care pot obişnui copilul cu dezordinea şi lipsa de igienă.

2579

În jocurile colective, părinţii/educatorii nu trebuie să admită certurile, purtarea necuviincioasă şi expresiile urâte, trebuie să favorizeze jocurile în care copilul are un rol civilizat. Copiii se pot juca de-a spitalul în care medicul salută, spune vorbe blânde şi încurajează pe bolnavi, se pot juca de-a şcoala, în care profesorul salută şi spune „Mulţumesc!” după fiecare răspuns. În jocuri cu obiecte din viaţă, copiii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de urmat. În scop educativ, părinții pot da copiilor diverse însărcinări casnice. Ei pot fi însărcinați cu procurarea alimentelor casnice. În acest caz, nu li se vor permite nereguli sau minciuni în mânuirea banilor. La această vârstă, printr-o educaţie corespunzătoare, copiii îşi pot însuşi deprinderi de autoservire, de ordine, de igienă, de curăţenie şi de exprimare a propriilor nevoi. Îşi pot exterioriza trăirile, sentimentele şi emoţiile atât pozitive, cât şi cele negative, îşi pot manifesta comportamente pozitive prin imitaţie, îşi pot dezvolta limbajul corect (fără greşeli de pronunţie ori dezacord), îşi pot dezvolta consecvenţa, atenţia şi perseverenţa în realizarea unei sarcini, îşi pot alege motivele şi motivaţia atunci când doresc să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de efectuarea unor sarcini etc. Alte comportamente sau situaţii în care este implicat influenţează dezvoltarea de mai târziu: un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei simţul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă există înţelegere şi veselie, temperamentul copilului va fi calm şi de bună dispoziţie. Cu cât este copilul mai mic, cu atât este mai mult influenţat de mamă. După vârsta de cinci ani, tatăl trebuie, prin autoritatea lui, să intervină mai activ. În mod subconştient, copilul înregistrează toate stările sufleteşti ale părinţilor. Aceştia nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vieţii. Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare, va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea celor şapte ani de acasă exemplele sunt mai folositoare decât discursurile orale. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Fiecare activitate din programul zilnic al grădiniţei poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de„vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibliografie 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 5. www.copii.ro 7. www.didactic.ro

2580

10 reguli de aur pentru a avea un copil educat, care are “cei 7 ani de acasa” Dragoianu Maria-Magdalena Incepand de la varsta de 3 ani, copilul incepe sa-si dea seama ca exista cauze si efecte, ca actiunile sale sunt urmate de consecinte si ca parintii au anumite asteptari de la el. Educarea unui copil solicita multa rabdare din partea parintilor. Coerenta e foarte importanta pentru cei mici: daca ieri nu a avut voie la calculator, nici azi nu trebuie sa aiba voie. Nu iti face griji ca ii repeti ceva de prea multe ori: copiii pot avea nevoie, la propriu, sa auda de cateva zeci de ori un mesaj pana sa il inteleaga de-a binelea. De cand copilul incepe sa mearga si sa vorbeasca si pana cand creste suficient de mare incat sa inteleaga cat de cat regulile dupa care functioneaza lumea – si sa le mai si respecte – cuvantul pe care-l aude cel mai des este “nu”: “nu ai voie sa faci asta”, “nu pune mana”, “nu te duce acolo”, “nu arunca jucaria”, “nu acum” si alte variatiuni pe aceeasi tema. Si totusi, a face educatie unui copil nu inseamna a-i intregi zilnic lista cu toate lucrurile pe care NU are voie sa le faca, pentru ca este mic si inca nu stie ce e bine si ce e rau. Mai degraba, parintii ar trebui sa priveasca disciplinarea micutului ca pe un proces continuu de invatare. A educa un copil inseamna a-l ajuta sa se auto-controleze, inseamna sa-l incurajezi, sa-l indrumi ca sa-si poata corecta singur greselile, sa poata gandi singur pentru el si sa se simta bine in pielea lui. Copilul tau trebuie sa invete sa socializeze cu alti copii, sa se joace si sa fie in siguranta, pe tot parcursul zilei. E un invatacel mereu dornic sa afle lucruri noi, dar cele mai importante lectii – sa aiba rabdare, sa coopereze cu ceilalti, sa fie atent si prudent – nu are cum sa le invete de pe o zi pe alta. E nevoie de cativa ani pentru a si le insusi cu adevarat. Descopra cele 10 reguli de aur pentru a avea un copil educat, care are “cei 7 ani de acasa”: Cunoaste-ti copilul. Stabileste reguli simple si clare, pe intelesul lui. Foloseste cu moderatie si recompensele, si pedepsele. Nu ii oferi cadouri scumpe pentru a incuraja un anumit comportament, dupa cum nu trebuie sa apelezi nici la pedepse fizice. Extremele sunt de evitat; e de preferat sa il trimiti sa stea la colt cateva minute sau pe “un scaun de pedeapsa” daca face un lucru interzis, mai degraba decat sa-i dai o palma. Intr-o zi, nu ai voie sa-l surprinzi facand mai multe lucruri rele decat lucruri bune. Daca il coplesesti de reprosuri in fiecare zi, se va obisnui sa iti atraga atentia numai prin nazbatii si greu il vei mai aduce pe calea cea buna. Ignora detaliile insignifiante, precum tanguirile si plansetele slabe. Fii coerenta si nu face exceptii de la regulile stabilite. Fii o buna ascultatoare a copilului si repeta-i intotdeauna dupa ce vorbeste cu tine ce ai inteles tu din ce tia spus. Lasa-l sa te ajute sa alegi consecintele comportamentului sau (dupa 3 ani). Nu tipa la copil. Vorbeste-i cu respect si va fii mult mai cooperant. Nimenui nu-i place sa auda tipete in jurul sau. Nu ii spune ca este un copil rau, care face numai lucruri rele. In timp, va ajunge chiar sa creada asta despre el. Adu-ti aminte ca fiecare copil e unic si creste in ritmul propriu, iar comportamentul lui difera in functie de stadiul dezvoltarii in care se afla. Majoritatea copiilor care se poarta inadecvat in public nu au avut niciodata limite impuse acasa sau nu li s-a spus vreodata ce este potrivit sa faca si ce nu. Asa ca standardele lor de comportament au fost intotdeauna foarte joase. De ce? Pentru ca multi parinti considera ca, daca ii invata pe copii sa spuna „te rog“, „multumesc“ si „cum spui? Buna dimineata“, gata, au facut copii politicosi.

2581

Celelalte lucruri care inseamna maniere – a vorbi cu voce joasa, a sta linistit si calm in public, a te adresa cu respect, a sti sa asculti ce are celalalt de spus, a sti cand sa vorbesti, a nu da din maini si din picioare ca sa atragi atentia – nu sunt decat niste „porcarii“ demne de comportamentul unui fraier. Baietii (si fetele) „adevarati“ fac cat mai multa galagie, injura din rarunchi, isi baga si scot ce au sau nu au, sunt cool daca sfideaza adultii, iar parintilor lor le creste sufletul vazand ce odrasle tupeiste cu pasaport de reusita in viata au. Mai este si o alta categorie de parinti – parintii „terapeuti“, care au apucat sa citeasca o carte sau o revista cu sfaturi de crestere a copiilor din perspectiva psihologica si care sunt prea atenti la nevoile cognitive, emotionale, psihologice ale copiilor lor. Un exemplu sunt mamicile care permit copiilor lor sa faca orice in casa, nu de alta, dar asa isi dezvolta micutii latura creativa – insa in public, latura lor creativa devine un cosmar. Multi parinti si-au pierdut perspectiva realista asupra lucrurilor. Cand copilul lor urla: „Taca-ti fleanca!“, imediat sar cu explicatia – „scuza-l, este obosit, ii e foame, este stresat de la gradinita“. Acesti parinti considera ca micutii lor sunt prea fragili pentru a li se atrage atentia. Altii se tem sa nu afecteze imaginea de sine a micilor razgaiati prin observatiile pe care ar putea sa le faca, asa ca le spun, de cand s-au nascut, cat de minunati sunt, creand o hiperinflatie a stimei de sine, care duce la proasta crestere. Ei sunt presedintii fan-clubului copiilor lor si avocatii lor inversunati, pregatiti mereu sa le justifice comportamentul si sa le apere ego-ul inflamat ca un balon. Si, bineinteles, devin superofensivi cu ceilalti cand vine vorba de proastele maniere ale copiilor. Si totusi, nu orice copil care isi spune punctul de vedere este un copil obraznic. Expunerea argumentata a punctului de vedere trebuie incurajata la copii; chiar daca acel punct nu ne convine, sa facem bine sa il ascultam si sa discutam. Insa cu calm, fara tipete si impuneri! Luandu-ne pe noi ca modele, asa va invata sa faca si copilul. Nu orice copil care nu saluta pe toata lumea este prost crescut, ci are o proasta intelegere a rolului salutului in viata oamenilor. I-ati explicat vreodata de ce este bine sa salutam sau l-ati intrebat de mic: „Gigel, cum spui!?“. Sau, cumva, nici voi nu stiti care este rolul salutului? Nu orice copil care nu spune „multumesc“ si „te rog“ nu are bune maniere. Nici lui nu i s-a multumit intotdeauna si nici el nu a fost rugat sa faca lucruri, ci, mai degraba, s-au cerut (impus). Nu intotdeauna ceea ce credem noi ca inseamna maniere sunt maniere – veti vedea ca multi adulti considera bine-crescut, manierat un copil care face ce vrea adultul, un robotel care nu supara pe nimeni. Mai rasfoiti cate o carte de bune maniere inainte de a acuza copiii de proasta crestere. Mai e ceva de facut? Sau invatam sa ne protejam de mitocanie? – Constatarea ca, pe timp ce trece, oamenii sunt tot mai „prost-crescuti“ nu ne ajuta in a fi mai fericiti. Daca nu ne place, poate reusim cu cate un gest pe zi sa schimbam lucrurile. Putem incepe nu cu copiii nostri, ci cu noi, iar ei, prin imitatie, vor face la fel. – A pune copiii in situatie de inferioritate spunandu-le ca nu au maniere nu este de mare ajutor. Este mult mai eficient sa le spunem ca au avut in momentul x un comportament neadecvat si sa le oferim variante de comportament acceptabile. Copiii nu vor urma orbeste indicatiile noastre daca vad ca un comportament neadecvat din punctul de vedere al bunei cresteri nu le creeaza niciun fel de probleme. Asadar, strangeti din dinti si nu le mai luati apararea, lasati-i sa suporte consecintele naturale ale comportamentului lor, chiar daca asta inseamna sa le fie facute observatii de alti copii sau adulti. Cu siguranta, aceste lectii nu vor fi uitate.

2582

CEI 7 ANI DE ACASĂ - STARTUL UNEI EDUCAȚII DE CALITATE Prof. Dragomir Cristian Școala Gimnazială Râncaciov- Dragomiresti, Dâmbovița Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru calitatea educației viitoare. În familie, copiii îşi formează primele reprezentări şi noţiuni despre mediul înconjurător, despre viaţă, despre relaţiile umane; tot aici îşi conturează opinii morale, estetice, intelectuale; aici îşi formează atitudini, dintre care cea mai importantă este atitudinea faţă de muncă, îşi dezvoltă trăiri emoţionale, stări afective dintre cele mai însemnate. O caracteristică specială a „primei copilării” este tendinţa de a imita. Iar „modelele” pe care le au la îndemână şi pe care le imită sunt membrii familiei. De aceea, membrii familiei trebuie să constituie modele de comportament, demne de imitat de cei mici, ca şi de cei mai mari. Copiii învaţă „pe bază de modele”. Copilul trăieşte în familie şi după „cei şapte ani de acasă”. Ceea ce înseamnă că familia trebuie să-şi exercite menirea de factor educaţional, de influenţarea creşterii şi dezvoltării psiho-sociale a copilului pe tot parcursul anilor. O premisă importantă cu largi resurse educative o constituie climatul familial, concretizat prin afectivitate, prin folosirea unui limbaj, a unui vocabular ales, chiar în condiţiile folosirii graiului local. Familia devine astfel „filtrul”, poarta deschisă a copilului spre viitor. Important este ca prin acest filtru să treacă tot ce-i ales, ce-i frumos, ce-i nobil, ce-i măreţ; calităţi care să intre în conduita copilului, a tânărului. Familia este cea care răspunde de trebuințele elementare ale copilului și de protecția acestuia, exercitând o influență atât de adâncă, încât urmele ei rămân, uneori, întipărite pentru toată viața în profilul moral spiritual al acestuia. Ea ocupă un loc aparte în sisternul instituțional al educației. Acțiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include și toate laturile formarii personalității. Familia reprezintă unul din mediile de socializare și educare din cele mai complete datorită posibilităților pe care le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situații și de a acționa asupra lui prin cele mai complexe și firesti mijloace. Familia este factorul educativ care are sub îndrumare individul uman pe cea mai lungă durată din viaţa sa. Copilul trăieşte cea mai mare parte din timpul său în familie, unde învaţă limba, obiceiurile şi comportamentele civilizate, de aceea se spune că “cei şapte ani de-acasă” au un rol hotărâtor asupra formării ulterioare a personalităţii. În perioada celor şapte ani, copilul se află în perioada celei mai mari plasticităţi a sistemului nervos, fapt ce oferă familiei posibilitatea producerii prin educaţie a primelor modificări care dau direcţia dezvoltării şi formării personalităţii. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. A avea ʺcei sapte ani de acasaʺ înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Trecând peste realitatea că nu prea mai există ʺcei șapte ani de-acasăʺ, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. BIBLIOGRAFIE 1. Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Ed. Medicală Almatea, Bucureşti, 1998 2. http://pshihopedagogie.blogspot.ro/2008/07/tema-4.htmlz

2583

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Dumitraşcu Ionuţ-Cătălin Profesor pentru învăţământul primar ŞCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA LUNGEŞTI, JUDEŢUL VÂLCEA În expresia “Cei şapte ani de acasă” se regăsesc întotdeauna părinţii. Aceştia trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună “Mulţumesc!”, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, cu atât mai mult copiii sunt pasibili de greşeli. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să se comporte necivilizat acasă sau în societate, de aceea va face tot posibilul pentru a-l determina pe cel mic să-şi însuşească nişte norme de conduit conforme cu societatea în care trăim. Copilul îşi va însuşi aceste norme prin imitare mai mult decât prin comportament conştient, întrucât vârsta lui este prea fragedă pentru a-I putea permite să discearnă perfect între bine şi rău sau să judece precum un matur o anumită situaţie. Desigur că cei şapte ani de acasă au manifestări diferite de la o zonă la alta, de la o epocă la alta, dar şi de la o familie la alta, în funcţie de gradul de cultură, religie, naţionalitate şi concepţie despre viaţă. Generalizând, putem afirma că un copil este bine crescut dacă: Salută – după fluturarea mâini la vârsta de 1-2 ani, se trece la simplul „Bună ziua!”; Răspunde civilizat la întrebările adresate în public; Se joacă frumos cu ceilalţi copii – respectă reguli, manifestă răbdare, împarte jucării, nu ţipă, respectă dorinţele celorlalţi copii, exprimându-şi-le frumos şi pe ale sale; Înţelege ce poate şi ce nu poate sau nu are voie să facă; Mănâncă frumos; Îşi recunoaşte greşelile şi îşi cere iertare atunci când e necesar; Nu minte; Respectă regulile de igienă; Nu este agresiv. Iată deci că putem afirma că în cei şapte ani de acasă se predau lecţii grele, dar vitale, care pregătesc copilul pentru momentul de desprindere, nu totală deocamdată, din sânul familiei native şi pentru intrarea în cea de-a doua familie, şcoala.

2584

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! Dumitraşcu Maria-Magdalena Profesor pentru învăţământul primar ŞCOALA GIMNAZIALĂ, COMUNA LUNGEŞTI, JUDEŢUL VÂLCEA Cei şapte ani de acasă s-au transformat, în ultima perioadă, în cei şase ani de acasă, odată cu introducerea clasei pregătitoare în învăţământul primar. Când vorbim despre aceşti ani ne gândim la educaţia primită din familie, la achiziţiile lui comportamentale cu care elevul vine la şcoala şi pe care le afişează. Se presupune că ştie să spună „Te rog frumos!”, „Iartă-mă!”, „Mulţumesc!”, ştie să salute şi să se comporte frumos cu cei din jur. Tot ceea ce a învăţat copilul de la părinţii săi reprezintă cheia către integrarea lui în orice grup şi către adaptarea lui imediată la cerinţele grupului. Un rol primordial în însuşirea normelor de comportare civilizată în societate îl are relaţia cu părinţii. Modul în care îi sunt transmise copilului nişte valori, nişte standarde de comportament contribuie sau nu la transformarea acestora în automatisme. Ceea ce se face în familie se vede apoi în copil ca într-o oglindă. De asemenea, când valorile comportamentale sunt transmise celor mici cu dragoste si cu răbdare, manifestarea lor ca automatisme se va face din suflet, sincer şi cu foarte mare uşurinţă, nu tremurând sau la îndemnul cuiva, ori în urma unui şantaj, pentru a obţine altceva sau pentru a nu fi privat de un bun anume. Important de reţinut este faptul că cei mici nu trebuie să înţeleagă aceste norme ca pe nişte reguli care i se impun printr-o disciplină de fier. Transmiterea lor se va face într-o atmosferă caldă, în împrejurări fireşti, neforţate sau, de ce nu, prin intermediul jocului de rol. Un alt lucru pe care trebuie să-l înveţe copiii este aşteptarea sau amânarea dorinţelor. La vârste mici, ei sunt foarte nerăbdători şi consideră că totul li se cuvine şi chiar pe loc. Învăţându-i etapele obţinerii unui lucru sau împlinirii unei dorinţe, vor şti să umple uşor timpul până la momentul mult aşteptat. Bineînţeles că această achiziţie comportamentală nu se va face prin teorie, ci prin joc. Nu-i poţi explica unui copil mic ce etape trebuie parcurse, decât umplându-i timpul în mod plăcut cu ele, transformând aceste etape în secvenţe distractive şi utile în acelaşi timp. Împărţirea jucăriilor şi mai apoi împrumutarea lucrurilor reprezintă alte norme de conduită pe care le ştiu copiii în momentul în care intră în şcoală. La fel ca salutul, şi aceste reguli trebuie întipărite în familie, dar şi în grădiniţă. Poate că acasă el este singurul copil şi tot ceea ce primeşte este doar pentru el, dar când jocul se desfăşoară împreună cu părinţii, copilul trebuie să împartă sau să împrumute. La grădiniţă se ştie că toate jucăriile sunt ale tuturor, iar creioanele colorate sau plastilina se pot împrumuta atunci când nu se ajung sau se deteriorează. Aşadar, un rol foarte important îl au părinţii şi atmosfera din familie. Rolul lor este completat de educatoare şi continuat de învăţători.

2585

“Cei sapte ani de acasa” Scoala Gimnaziala Nr. 2 Boldesti – Scaeni Prof. Dumitru Andreea Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentul copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Odata cu intrarea in scoala, regimul de viata al copilului sufera modificari esentiale, principala lui sarcina devenind activitatea de invatare; aceste modificari sunt insa insotite de transformari la fel de importante pe planul personalitatii, al dezvoltarii psihice in general. Pe plan psihic, la varsta de 6-8 ani, scoala organizeaza un intens proces de asimilare a cunostintelor, favorizand formarea a noi capacitati si deprinderi, structura logica a informatiilor, contribuind totodata la dezvoltarea morala: aparitia la un copil a unor atitudini critice, a sentimentului de vinovatie, a mandriei, etc. Etapa respectiva este caracterizata si printr-o sensibilitate deosebita a copilului la reactiile celor din jur fata de comportamentul sau. Copilul este, in continuare, atasat de parinti, dar in viata lui patrunde un nou personaj – invatatorul . Tocmai in acest moment dificil el trebuie serios sprijinit, incurajat si supravegheat pentru a-l ajuta sa depaseasca greutatile inerente activitatii de invatare, cultivandu-i atitudini pozitive fata de scoala, dezaproband consecvent tendintele de delasare, de neglijenta, descurajare ce ar putea aparea atunci cand in mod repetat nu reuseste sa faca fata cerintelor scolii. In acest sens, familia poate contribui din plin la formarea unor trasaturi pozitive de caracter, cum ar fi perseverenta, spiritul de ordine si disciplina, etc. Astfel copilul devine mai ordonat, manifesta preocupari pentru un anumit tip de preocupari, ca si pentru cunoastere in general, este mai sociabil si cu disponibilitati afective fata de cei din jur, are un simt critic mai ascutit si incep sa se cristalizeze o serie de trasaturi de caracter cum ar fi: spiritual de dreptate, cinstea, colegialitatea. Pentru formarea si consolidarea unei atitudini pozitive fata de munca, precum si a respectului pentru munca celorlalti este necesar ca parintii sa asigure un climat favorabil activitatilor gospodaresti. Inca de la o varsta frageda copiii trebuie sa respecte ordinea, sa-si aseze si sa isi pastreze lucrurile personale, sa ajute la punerea mesei, sa efectueze lucrari usoare de mentinerea curateniei, de autogospodarire. Copilul este foarte receptiv la influentele educative, el se afla in plin proces de insusire a modelelor de comportament civilizat, politicos, atent, i se dezvolta sentimentul responsabilitatii. Este periculoasa tendinta unor parinti de a nu-si controla copiii si de a nu-i supraveghea, lasandu-le prea multa libertate in actiunile lor. Aceasta atitudine conduce la efecte negative – pierderea controlului si autoritatii asupra copilului.

2586

Familia ofera copiilor modele de relatii si actiune umana, de opinii, atitudini, care-si exercita influenta asupra comportamentului lor in grupul spontan, asupra interrelatiilor cu ceilalti copii. Ea il poate deprinde cu conduita sociabila si politicoasa, cu rabdarea si calmul, cu modestia. Dar tot ea poate forma un copil dur, neprietenos, cu limbaj violent, impulsiv si egoist, trasaturi ce pot afecta adaptarea acestuia la grup. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Fiecare parinte vrea ca propiul copil sa se afirme, sa aibe succes, sa fie pe deplin realizat si fericit. Dar pentru aceasta, este necesar ca, inainte de toate, sa cunoastem cat mai multe despre personalitatea lui, despre calitatile pe care trebuie sa le sprijinim si despre defectele impotriva carora trebuie sa luptam. Este important pentru parinti sa nu uite ca inainte de “a face” din copilul lor un medic, un inginer sau orice altceva, acestia au, fata de societate, datoria de a face din copilul lor un OM in deplinul inteles al cuvantului. Bibliografie: Copilul nostrum de la 0 la 3 ani, Costantin Paunescu, ed. Stiinta pentru toti, 1981 Organizarea timpului elevului, Elena Irimie, ed. Didactica si pedagogica, 1981 www.copilul.ro

2587

CEI 7 ANI DE-ACASA Prof. înv. preşc. Dumitru Cristina Grădiniţa Băduleşti „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu). De multe ori ne punem întrebarea ,,cine este devină pentru comportamentul tinerilor de astăzi?” În ultimii ani observăm o nepăsare din partea părinţilor faţă de purtarea copiilor şi astfel tupeul a luat locul curajului,obrăznicia se confundă cu isteţimea,iar răsfăţul cu dragostea. Când vine vorba despre ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, până când acesta merge la şcoală. Educaţia unui copil nu presupune doar achiziţia de cunoştinţe,priceperi şi deprinderi,ci şi însuşirea unui comportament adecvat astfel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Când spunem că un copil are ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la un copil poli-ticos care ştie să salute, să spună te rog,mulţumesc,care are o conduită frumoasă faţă de cei din jur, atât faţă de cei de vârsta lui cât şi faţă de adulţi. Educaţia primită în ,,cei 7 ani de acasă” depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre părinţi şi copil, specificul de dezvoltare a copilului şi valorile pe care se bazează familia. Când copilul este foarte mic (0-3 ani) părinţii sunt responsabili pentru tot ce se petrece în viaţa lui.Copilul nu ştie să se hrănească, să se îmbrace, să-şi facă baie şi o mulţime de astfel de treburi,dar odată cu creşterea lui,părinţii trebuie să-l înveţe cum să se descurce singur(cum să se îmbrace, să se încalţe, săşi facă ordine la locul de joacă etc.). Este bine ca de la vârsta mică (5-6 ani) copilul să participe alături de părinţi la unele activităţi casnice cum ar fi :aranjatul mesei,spălatul vaselor, să aranjeze hainele, să şteargă praful, etc. Important este ca părinţii să îi ofere copilului posibilitatea de a alege dintr-o listă de responsabilităţi pe acelea pe care acesta şi le poate asuma.Este bine de ştiut că nu rezultatul obţinut de către copil este important,ci să fim mulţumiţi cu efortul pe care copilul l-a depus pentru a ne ajuta.Rezultatele muncii copilului nu trebuie criticate pentru a nu-i ştirbi încrederea în sine, şi a nu-i dezvolta un sentiment de nesiguranţă în legătură cu capacitatea lui de a purta o responsabilitate. În momentul în care copilul nostru depăşeşte sfera familiei şi intră în colec-tivitate, începe o nouă etapă în viaţa lui.La intrarea în grădiniţă, programul zilnic al acestuia se restructurează atât din punct de vedere al mediului în care îşi desfăşoară activitatea(o parte din zi copilul este în grădiniţă iar cealaltă parte acasă, în familie) cât şi al conţinutului activităţilor şi a reperelor orare. Este important ca părinţii să cunoască care este activitatea copilului de la grădiniţă pentru a putea adapta programul celui mic, astfel încât să se asigure că va exista o coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situ-aţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare,sau dimpotrivă poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru a exista un echilibru, părinţii trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.

2588

Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Părinţii trebuie să pună copiilor la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul poate să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care este nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi.

Bibliografie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, ,,Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. P., Emil, R., Iucu, ,,Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002

2589

Cei şapte ani de acasă EDU MARIANA Primii ani din viaţa fiecărui individ reprezintă cea mai importantă perioadă din punct de vedere al achiziţiilor cognitive, comportamentale, atitudinale, ce pot contribui decisiv la conturarea personalităţii acestuia. Cei şapte ani de acasă reprezintă după părerea mea amprenta factorilor ereditari şi de mediu asupra dezvoltării copilului, care îl face unic, diferit de ceilalţi. Acest subiect mă face să mă întorc în timp şi să-mi amintesc cum au fost aceşti ani pentru mine. Inevitabil voi compara acestă perioadă din viaţa mea cu ceea ce trăiesc copiii din zilele noastre, pentru că există deosebiri, unele pozitive, altele negative. Chiar dacă viaţa noastră în primii şapte ani a fost mult mai simplă, cu mult mai puţine posibilităţi de informare şi puţine oportunităţi pentru dezvoltarea personală, nu înseamnă că a fost mai puţin frumoasă. Aş îndrăzni să spun că a fost o perioadă mai intensă, mai interesantă, plină de farmec şi de amintiri de neuitat. Poate că nu am avut calculatoare, tablete, telefoane, internet, dar am avut jocurile copilăriei, prieteni cu care le jucam şi ce este mai important, părinţii mai aproape de noi, mai prezenţi în viaţa noastră comparativ cu părinţii de astăzi. Am să evadez puţin din „cei şapte ani de acasă” pentru a vă povesti ce făceam eu puţin mai târziu, şcolăriţă fiind, după ce îmi terminam temele. Aşadar, după ce îmi terminam temele, ieşeam afară în faţa blocului şi adunam toţi copiii mai mici decât mine, cu care mă jucam diferite jocuri. Iubeam foarte mult copiii şi îmi plăcea să-i învăţ, să mă joc cu ei, să-i fac să zâmbească, să se simtă bine. Toate aceste lucruri le făceam pentru că şi eu, la rândul meu, am primit din partea părinţilor mei multă iubire. De la ei am învăţat multe jocuri, cum să mă port cu cei mici, pentru că ei se jucau cu noi cu atâta plăcere, iar noi eram nişte copii fericiţi. Aceşti ani, „cei şapte”, graţie părinţilor mei, au prefigurat sensul devenirii mele. Sunt EDUCATOARE şi pot spune că dragostea pentru copii mi s-a cuibărit în minte şi în suflet din primii ani de viaţă, pentru că am crescut într-o atmosferă plină de dragoste. Am primit iubire atunci când trebuia şi cât trebuia, am fost protejată, îndrumată şi am avut în preajma mea modele pe care le-am urmat involuntar, dar care, spre fericirea mea, au fost modele pozitive. Sunt convinsă că toţi părinţii îşi iubesc copiii şi că încearcă, fiecare în felul său, să-i crească cât mai bine. Din păcate părinţii de astăzi trebuie să facă sacrificii pentru a le oferii copiilor o situaţie materială confortabilă. Muncesc mult şi au din ce în ce mai puţin timp la dispoziţie pe care să-l petreacă împreună cu copiii. Chiar dacă compensează absenţa din viaţa lor cu recompense materiale, nu este de ajuns pentru formarea unei personalităţi capabile să se integreze cu succes în societate. Copiii au nevoie de afecţiune şi în primul rând de afecţiunea părinţilor. Ei îşi doresc să fie cei mai importanţi pentru aceştia şi încearcă prin orice mijloc să le atragă atenţia. Dacă relaţia cu părinţii din punct de vedere afectiv este bună, copilul se simte iubit, protejet şi este deschis asimilării tuturor cunoştinţelor şi comportamentelor transmise de către aceştia. Astfel părintele îl poate educa cu uşurinţă. Creşterea şi dezvoltarea copiilor sunt procese complementare, diferite de la o etepă de vârstă la alta, care ar trebui cunoscute. Numai aşa îi poţi înţelege pe copii şi poţi acţiona în beneficiul lor. Familia este prima comunitate din care face parte copilul şi care joacă un rol foarte important în viaţa acestuia. Ea este responsabilă în primă instanţă de îngrijirea şi educarea copilului. Creşterea şi dezvoltarea lui, formarea lui pentru viaţă depind de mediul în care se naşte şi în care trăieşte primii ani de viaţă, copilăria. Părinţii sunt primii educatori cu care copilul ia contact, ei sunt modelele pe care copilul le imită şi partenerii lui de comunicare. Ei pot influenţa pozitiv şi decisiv dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, formarea personalităţii acestuia. „ Nu trebuie să faceţi în faţa copilului nimic din ceea ce nu vreţi să imite” spunea pedagogul John Locke. Grădiniţa are de asemenea un rolul foarte important în educarea copiilor în perioada celor şapte ani, contribuind la conturarea personalităţii şi caracterului viitorul adult. Partenere în misiunea de a educa copiii cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani, educatoarele trebuie să cunoască atât familiile, cu caracteristicile şi potenţialul lor educativ, cât şi copiii, în primul rând culegând informaţii de la părinţi şi apoi observându-i cu atenţie, studiindu-i pentru a le înţelege personalităţile. Parteneriatul dintre familie şi

2590

educatoare este necesar pentru reuşita demersului didactic, educatoarea putând ajuta familia să dezvolte relaţii bune cu copiii pentru a preveni îndepărtarea lor sufletească şi eventualele carenţe educative. La grădiniţă copilul ia contact cu prima formă de educaţie organizată, sistematică şi compententă, învaţă să socializeze, se dezvoltă plenar. Aici descoperă o altă lume, cu alte persoane faţă de cele pe care le cunoştea, un spaţiu nou, cu alte obiceiuri şi reguli, iar figura dominantă nu mai este mama ci educatoarea. Ca să decurgă totul bine educatoarea trebuie să comunice cu copilul pe înţelesul lui, să-l ajute, să lucreze şi să se joace împreună cu el, să devină prietena lui, să-i ofere afecţiune, iar acesta se va deschide, va colabora şi se va adapta uşor la noile situaţii. Chiar dacă trăim vremuri complicate, cu multă muncă şi mult stres, educatoarea şi familia trebuie să găsească timp şi dispoziţie pentru menţinerea unor relaţii bune, bazate pe încredere şi respect reciproc şi împreună, ca o adevăretă echipă, să descopere căile şi metodele cele mai eficiente pentru o influenţă educaţională pozitivă asupra copiilor. Comunitatea în care trăieşte familia poate reprezenta de asemenea o sursă de educaţie, iar parteneriatele cu diferite instituţii întregesc procesul de dezvoltare al copiilor. Comunitatea determină multe dintre valorile familiei, care pot sprijini sau devia viaţa ei şi implicit a copiilor aflaţi în formare. Vorbim de „cei şapte ani de acasă” pentru că cea mai mare influenţă asupra dezvoltarea copilului o are familia, dar în această perioadă el nu poate sta izolat. Părinţii îl scoat din mediul familial şi încearcă să-l integreze în societate urmând paşii fireşti. Grădiniţa pune şi ea o cărămidă la „cei şapte ani de acasă”, dar fără continiutate şi colaborare în armonie dintre partenerii educativi „construcţia” în loc să se dezvolte şi să se consolideze, se poate prăbuşi. Toţi copiii au nevoie de dragoste, de protecţie, de hrană bună şi de sprijinul părinţilor ca să crească, să se dezvolte sănătos şi să înveţe. Părinţii de astăzi, în cea mai mare parte, reuşesc să satisfacă primele trei nevoi însă sunt deficitari în privinţa timpul petrecut împreună cu copiii, iar creşterea, dezvoltarea şi educarea acestora este lăsată în grija altor persoane. Lipsa timpului sau a dispoziţiei, din cauza problemelor vieţii, îi fac pe aceştia să-şi exprime dragostea faţă de copii într-un mod cu totul dăunător, mai precis oferindu-le multe daruri la modă: tablete, leptopuri, jocuri pe calculator, iar copiii, deşi se dezvoltă din punct de vedere intelectual, nu se dezvoltă emoţional, relaţional. Inteligenţa emoţională este indispensabilă integrării şi reuşitei în societate şi tocmai lipsa acesteia este problema copiilor din zilele noastre, care stau prea mult în faţa calculatorului în loc să se joace cu prietenii în natură, să se poarte ca nişte copii de vârsta lor, adică să copilărească.

2591

Prof. it./de sprijin Elena Chisar CJRAE, Constanţa

„Educaţia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învăţat în şcoală.”(Albert Einstein) Ce înseamnă acasă? Acasă este locul unde te naşti, unde te formezi, unde observi un model în viaţă. Acasă este familia, părinţii, care se străduiesc să formeze „puiul” de om, atât spre binele lui, cât şi pentru viaţă, pentru intrarea sa în societate. Când spunem că un copil are „cei şapte ani de acasă”, ne gândim că este bine crescut, că salută, că este politicos şi se comportă cuviincios cu ceilalţi. Psihicul unui copil este influenţat de condiţiile de viaţă şi de educaţia primită acasă, în familie, în mediul în care creşte. Ambianţa, climatul din familie are efecte asupra temperamentului unui copil. Dacă în familie este înţelegere, veselie, climat favorabil, temperamentul copilului va lua aspect de bună dispoziţie şi liniştit. În caz contrar, efectele sunt pe măsură, copilul, mai ales la vârsta micii copilării, imită tot ceea ce aude şi ceea ce vede, în primul rând la părinţii săi, comportându-se asemeni lor. Se spune despre copil, că este „oglinda părinţilor săi”. Modelul din familie este la îndemâna copilului, fiind mai util, în locul „interogatoriilor”. Copilul trebuie stimulat să vorbească despre ceea ce îl interesează, despre ceea ce îl face fericit. Aşadar, familiei îi revine responsabilitatea „celor şapte ani de acasă”, când se deprind principalele reguli de bună purtare. Bineînţeles că celelalte medii educaţionale îşi pun amprenta asupra formării şi dezvoltării copilului ca personalitate, ele putând ulterior să confirme şi să întărească normele deja deprinse în sânul familiei, respectiv să corecteze, în colaborare cu toţi factorii implicaţi, acele comportamente considerate a fi indezirabile. În societatea în care trăim, deseori etichetăm oamenii ca fiind lipsiţi de „cei şapte ani de acasă”, printr-un gest nepotrivit apărut în comportament, prin faptul că sunt neglijenţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, prin faptul că sunt lipsiţi de maniere şi atitudini politicoase. Fiecare copil are propriul său ritm de dezvoltare, propriul ritm de a evolua. Modificările apar în tot timpul copilăriei şi adolescenţei, prin intermediul educaţiei. „Cei şapte ani de acasă” sunt importanţi. În zadar se străduieşte şcoala să educe un copil care acasă este educat necorespunzător, părinţii fiind deseori subiectivi în a lua măsurile necesare care se impun. Intervine comoditatea şi lipsa timpului pentru a sta cu propriul copil. Copilul are nevoie de prezenţa părinţilor şi nu de recompense materiale. Acestea au un efect pozitiv pe moment, însă în timp, prezenţa insuficientă în viaţa copilului, afectează formarea sa ca individ, şi nu în direcţia pe care ne-o dorim. Este corect să cerem copilului nostru anumite conduite, când noi înşine nu avem un comportament cum ni-l dorim la copilul nostru? Important este şi potenţialul cu care ne naştem, problemele de sănătate mintală cu care se confruntă, spre exemplu, copii cu cerinţe educaţionale speciale. În cazul lor este nevoie de multă răbdare, tact şi empatie, de exersare şi de exemplificare. Posibilităţile reduse de a înţelege ceea ce li se transmite, îi împiedică să-şi formeze un comportament propice integrării sale ulterioare. Este nevoie ca toţi cei implicaţi în educaţia copilului să empatizeze, să cunoască particularităţile psihoindividuale ale copilului. Să ajungă să cunoască un copil cu cerinţe educaţionale speciale, să ajungă să-l înţeleagă, să-l accepte şi să-l ajute, pe cât posibil, să aibă măcar un succes zilnic. Un copil cu cerinţe educaţionale speciale este un caz aparte, ce trebuie tratat diferenţiat, ce trebuie ajutat să-şi formeze un minim de autonomie personală, fireşte fiind necesară intervenţia specialiştilor pentru fiecare caz în parte.

2592

Nu putem cataloga un copil cu cerinţe educaţionale speciale ca fiind lipsit de „cei şapte ani de acasă”. Caracteristică acestor copii este imitaţia. Ei imită nu numai comportamente potrivite, ci şi pe cele nepotrivite, ajungând să fie ridiculizaţi, marginalizaţi şi manipulaţi. Au nevoie să fie corectaţi şi nu în ultimul rând înţeleşi. Tocmai lipsa acordării atenţiei, întăreşte dorinţa de a fi luaţi în seamă, de a fi văzuţi. Schimbarea stă în noi ca părinţi, ca specialişti, de noi depinde ca lumea să devină mai bună, mai frumoasă, mai civilizată, cu principii care într-adevăr contează.

2593

„Cei șapte ani de acasă!’’ Prof. înv. preşcolar Elena Dociu Şcoala Gimnazială Mihai Eminescu, Roman Grădiniţa P.P. Nr. 1 “Cultura ştiinţifică modernă, atât de fecundă care ne-a familiarizat atât de bine cu anumite aspecte ale naturii, în schimb ne-a îndepărtat de om. Şi dintre toate ramurile vieţii culturale, cea care a avut cel mai mult de suferit din această cauză este tocmai aceea care are drept obiect de studiu omul însuşi; adică pedagogia şi deci educaţia. Pictorul trebuie să cunoască mai întâi natura şi esenţa culorilor; sculptorul trebuie să trateze în mod diferit marmura, lemnul sau bronzul. Dar dacă aceste lucruri sunt necesare pentru artiştii care mânuiesc substanţele materiale, cum să nu fie necesare şi pentru dascăl, sau părinte pentru cei cărora le este încredinţată cea mai nobilă substanţă, adică însăşi fiinţa umană.”(Educaţia copiilor- o cerinţă general –Rudolf Steiner) Educaţia începe în familie, Loisel spune că „în famile şi pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros în lume- omul de caracter.” Aceasta este dimensiunea morală a educaţiei în familie, este cea care contribuie la formarea copilului în toate sectoarele educaţiei, deoarece copilul îşi face ucenicia pentru viaţă, iar despre morală... aceasta rămâne esenţială prin substanţa pe care o imprimă familia. O trăsătură specifică familiei este afectivitatea sporită. Orice educator imprimă activităţii educaţionale această tentă afectivă, copilul o simte, iar aceasta îi oferă un sentiment de securitate. În cele mai multe cazuri, nucleul familiei este format din părinţi şi copii, rude apropiate (bunici, unchi, mătuşi) care se implică sau sunt implicate în activitatea educativă. Cunoaşterea familiei copiilor are importanţă deoarece fiecare structură creează un climat educativ specific. Mama este cea care începe educaţia. În primul an de viaţă are rol predominant nu numai în hrănirea copilului, ci şi în celelalte dimensiuni ale educaţiei: căldura afectivă, formarea deprinderilor elementare. Locul preponderent în educaţia copilului îl are mama, în primii trei ani de viaţă, în acest timp, copilul poate fi încredinţat creşelor, ceea ce dăunează bunei sale educaţii fiind privat de cădura afectivă maternă. După înaintarea copilului în vârstă, tatăl preia atribuţiile educative într-o măsură mai mare. Aici şi sexul copilului îşi spune cuvântul, fetele rămân în grija mamelor, iar băieţii intră în aria de influienţă a taţilor. Prezenţa bunicilor în educaţia copiilor poate fi benefică dacă aceştia nu ştirbesc autoritatea părinţilor prin tratatrea acestora ca pe nişte copii. Unchii, mătuşile care dau sfaturi, îndrumări în educaţia din familie motivându-şi amestecul în educaţie printr-un eventual sprijin material pe care l-au acordat părinţilor. Sunt familii în care copilul este unic. În aceste familii se creează un climat de superprotecţie, de satisfacere a tuturor dorinţelor sale, condiţii care duc la formarea unor trăsături negative ca înfumurarea şi egoismul. În familiile cu mai mulţi copii dragostea şi exigenţele părinţilor trebuie să fie repartizate echilibrat, copiii să nu trăiască sentimentul proprietăţii sau marginalizării. Copiii învaţă să se iubească şi să se respecte între ei. După ce copilul intră într-o instituţie de educaţie, sarcinile educaţiei se împart între instituţii şi familie. Îndrumarea părinţilor de către educatorii de profesie se face în şedinţele cu părinţii, iar cea individuală se face cu mult tact în funcţie de nivelul de cultură al părinţilor şi de particularităţile de personalitate. Sintagma românească a „celor şapte ani de acasă” vizează tocmai educaţia morală: comportamentul. Comportamentul elevat (cetăţenesc, civilizat, moral) apare în măsura în care părinţii se preocupă de formarea lui. Comportamentul se face în familie prin modelul pe care îl oferă copiilor, care îi vor imita. Într-o familie în care domneşte agitaţia şi tensiunea nervoasă, într-o cameră dezordonată şi lipsită de curăţenie, între părinţi care înjură şi se ceartă în faţa copilului rezultatele vor fi pe măsură. Este foarte greşită ideea că un copil nu înţelege şi nu ştie ce face în primii ani de viaţă, că nu reacţionează până nu începe şcoala, „cei şapte ani de acasă” nu au nicio legătură cu viitoarea personalitate a adultului, doar în limita bunelor deprinderi. Copilul, în primele luni de viaţă trebuie să accepte anumite deprinderi: hrana la ore fixe, baie zilnică, deprinderi care devin tot mai numeroase pe măsură ce copilul creşte. Sunt constrângeri pe care trebuie să le accepte şi pe care nu le înţelege, dar care cu timpul devin obişnuinţe.

2594

Adaptarea copilului la ritmul de viaţă, de odihna, de joc, se face din ce în ce mai bine –dacă măsurile educative adaptate reacţiilor temperamentale ale copilului duc la stabilirea unui echilibru şi la adaptarea lui la mediu. Primul sentiment care se naşte în jurul vârstei de 3-4 ani este cel de ruşine. Copilul se ruşinează când a făcut o faptă rea, el începe să plângă. Sentimentul de mulţumire, copilul înţelege dacă fapta sa este aprobată sau nu. Sentimentul de compasiune apare atunci când i se citeşte copilului o poveste care-l impresionează. Sentimentul de iubire, de dragoste îl încearcă faţă de părinţi, de casa părintească, locul natal. Familia este cea care pune bazele formării unor trăsături de caracter: cinstea, sinceritatea, modestia, prin atmosfera de familie, prin exemplul personal. A.S. Makarenko se adresează părinţilor astfel:”Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau când îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii voastre chiar şi atunci când nu sunteţi acasă. Felul cum vă îmbrăcaţi, cum vorbiţi, cum vă întristaţi, cum vă purtaţi cu prietenii şi duşmanii, felul cum râdeţi sau citiţi ziarul- toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mica schimbare în ton; orice subtilitate a gândurilor voastre ajunge la dânsul pe căi pe care voi nu le observaţi.” (Opere pedagogice alese,4, p.273, vol I, E.D.P., Bucureşti, 1960.

2595

STUDIU DE CAZ Prof. înv. primar, ELENA URSU Școala Gimnazială “George Călinescu” Onești, Bacău

SUBIECTUL: P.V., 7ani, clasa I PREZENTAREA CAZULUI : - inadaptarea şcolară - elevul înregistreaza rezultate slabe la învăţătură,atingând cu greu standardele minimale de performanţă; - lipsa de respect faţă de mama ,dezinteres faţă de activitatea şcolară,nervozitate, agitaţie,tulburări de comportament. ISTORICUL EVOLUŢIEI PROBLEMEI Datorită faptului că tata este plecat în Italia el rămânând în grija mamei, aceasta având grave probleme cu alcoolul , acesta a profitat de lipsa de interes a acesteia pentru evoluţia sa şcolară şi ca urmare au început să se manifeste tulburări de comportament şi sa aiba rezultate slabe la învăţătură. DESCOPERIREA CAUZELOR GENERATOARE: * elevul V. este tot timpul deprimat, nu are prieteni şi nu socializează cu elevii din clasă; * are numeroase absenţe nemotivate. Comportamentul: *nu vorbeşte în clasă decât atunci când i se adresează în mod direct o întrebare; *răspunde ezitant, cu o voce nesigură, abia auzită, se înroşeşte la faţă şi evită să privească în ochi învăţătoarea când i se cere să răspundă oral în faţa colegilor; *când trebuie să lucreze individual în clasă nu-şi termină niciodată activitatea, nu rămâne liniştit in bancă şi îşi deranjează colegii; *V. are capacităţi intelectuale de nivel mediu; *are putini prieteni şi începe foarte rar o conversaţie; *rămâne singur în timpul recreaţiilor, ceilalţi îl ocolesc, pentru că are de multe ori, un comportament violent; -V. spune că acasă nimeni nu-l bruschează, dacă este liniştit. Dialog cu elevul: *V. pare la prima vedere un baiat liniştit care evită să vorbească. *El declară că acasă face numai ceea ce vrea el. Dacă mamei lui nu-i place ce face el la un moment dat, el se supară, iar ea il lasă în pace. *“Când trebuie să răspund cu voce tare în clasă, mi-e teamă că vor râde ceilalţi copii de mine dacâ voi greşi.” Dacă cineva îi zice ceva, imediat, în pauză, sare la bătaie, devine violent. Dialog cu mama:

2596

*Mihai este un alt copil acasă. *Mama ne spune că îi este greu de când a plecat tatăl in Italia, că lui Mihai îi este dor de tatăl lui, că băiatul îi simte lipsa. De la plecarea tatălui are din ce în ce mai multe probleme cu ceilalţi şi de multe ori refuză să meargă la şcoală, dacă nu vorbeşte cu tatăl său la telefon, dimineaţa, înainte de a pleca *Are un comportament ostil şi agresiv faţă de sora lui. Vorbeşte urât, de multe ori sare la bătaie, dacă sora lui îi atrage atenţia că nu vorbeşte frumos *Mama nu-l pedepseşte, pentru ceea ce face, considerând că va veni timpul cănd V. işi va da seama că greşeşte şi nu va mai fi violent, iar când tata se va întoarce, totul va intra în normal. ANALIZA DATELOR ŞI STABILIREA IPOTEZELOR Inadaptarea lui V. la şcoală este atat expresia certitudinii că el nu este capabil să reuşească, cât şi expresia adevărului conform căruia ”Cine sunt ei să râdă de mine?” Problemele copilului în legătură cu terminarea activităţilor la şcoală pun în lumină problema de motricitate fină şi de motivaţie Dacă va avea un număr mai mare de probe orale şi va fi încurajat să le rezolve în timp util, el constata că va reuşi în ciuda problemelor sale motorii. Cu toate acestea există o contradicţie între comportamentul băiatului de acasă ( închis în sine şi ostil) şi de la şcoală (agresiv şi ostil) aceste comportamente îi permit să stăpânească ambele situaţii. CREAREA UNUI PROGRAM DE SCHIMBARE: Fixarea obiectivelor Obiective pe termen lung V. va frecventa regulat toate orele. La şcoală va lua parte la discuţiile structurate şi nestructurate cu toţi colegii. Activităţile scrise vor fi terminate în timp util. Obiective pe termen scurt 1. Va fi implicat în a-şi spune părerea la toate discuţiile din clasă alături de colegii săi. 2. I se vor da sarcini precise, fiind implicat în diverse acţiuni, pentru a fi resposbilizat. Metode şi strategii Conceperea şi punerea în practică a unor metode coerente de lucru cu el. O strânsă legătură cu familia, astfel încât prezenţa sa la şcoală să fie de aproape 100%. Ajutarea lui V. de a depăşi teama de a participa la ore, spunându-şi părerea în faţa colegilor săi, printr-un sistem de sprijin şi încurajare din partea învăţătoarei. Mai puţină exigenţă din partea învăţătoarei în materie de teme scrise. I se va da ocazia să-şi măreasacă încrederea în sine şi să-şi îmbunătăţească aptitudinile în situaţiile în care interacţionează cu grupul de elevi (clasa), prin responsabilizarea sa în competiţii, cocursuri. Se va cere ajutorul condilierului scolar, data fiind natura cronica a problemelor lui V. APLICAREA PROGRAMULUI DE SCHIMBARE: În timpul unei întâlniri la care au participat mama învăţătoarea,directorul şcolii, V. a acceptat să încerce să atingă obiectivele pe termen scurt. Responsabilităţi

2597

I se cere lui V. să răspundă o zi pe saptamana ( lunea) de creta şi buretele pentru tablă, de curăţenia clasei, explicându-i cât de importantă este sarcina sa. Va lucra o dată pe saptamană cu consilierul şcolii. Participarea în clasă Învăţătoarea îl va ajuta în fiecare zi să găsească răspunsul unei întrebări care va fi pusă în ziua următoare. Acest fapt are ca scop mărirea participării lui în clasă, micşorându-i teama de a răspunde în faţa colegilor. Rolul jucat de învăţătoare va scădea în funcţie de progresul înregistrat de elev, astfel încăt să-i permită să participe sau să răspundă spontan la discuţiile din clasă. Participarea luI V. la discuţiile din clasă nu va lasa loc unei intensificări speciale. Băiatul va fi conştient că răspunsurile corecte date în faţa colegilor sunt de fapt o recompensă “ Ceilalţi vor vedea că nu sunt aşa de rău.” Teme scrise: Se va reduce numărul notiţelor pe care trebuie să le ia în clasă. Se va face o evaluare orală a materiei, după fiecare unitate de învăţare, inaintea unei evaluări sumative. Aptitudini sociale În timpul activităţilor de grup, V. va avea ca sarcină să dirijeze sau să coordoneze planul de acţiune după o consultare cu învăţătoarea care il va indruma ce trebuie să spună şi ce să facă în rolul respectiv. Şedinte de consiliere O dată pe săptămână vor avea loc şedinţe de consiliere în cabinetul şcolar. O dată pe lună va participa si mama lui V. EVALUAREA PROGRAMULUI DE SCHIMBARE Evaluarea La interval de două săptămâni, apoi la o lună de la prima întâlnire au avut loc şedinţe cu V., mama şi consilierul şcolar. Obiectivele pe termen scurt au fost realizate şi se observă progrese rapide în relaţiile spontane şi convenabile lui V. cu alte persoane. Nu mai absentează de la ore, dar este bine să fie supravegheat în continuare pe această temă. Numărul mărit de activităţi scrise pare să fi mărit puţin câte puţin siguranţa băitului. Spre exemplu,după perioada de două săptămâni a obiectivului pe termen scurt, elevul a început să participe în clasă din ce în ce mai mult, fiind din ce în ce mai activ. Atunci când a început să participe spontan, el a încercat să afle până unde putea merge (întârzia, dădea răspunsuri nepotrivite, vorbea neîntrebat, vorbea în timpul orei cu alţi colegi, deranjând ora şi se purta la fel ca înainte). Dialogul lui V. cu consilierul şcolar şi cu doamna învăţătoare au arătat că acest comportament reflectă siguranţa crescută a copilului şi încrederea sa în relaţiile cu ceilalţi. REZOLVAREA PROBLEMEI Învăţătoarea a hotărât ca acest comportament să fie considerat pozitiv şi să aibă o atitudine cât mai flexibilă. La sfârşitul primei luni, acest comportament nu ridicase probleme deosebite în clasă.

2598

Randamentul lui V. la învăţătură a crescut, dar s-a impus şi în continuare ajutorul doamnei învăţătoare, prin program de lucru suplimentar printr-o şedinţă de o oră pe săptamână în afara orelor de clasă. Mama continuă să întâmpine dificultăţi în impunerea unor limite acasă, deşi recunoaşte că V. depune mai mult efort pentru a colabora. CONCLUZII Teama pe care o manifestă V. de a nu se face de râs în faţa colegilor, dorinţA lui de a epata prin comportamentul agresiv atât verbal cât şi fizic se datorează lipsei de comunicare atât cu mama cât şi cu tatăl. Îi este teamă să-şi facă prieteni, să se ataşeze emoţional de o altă persoană şi de aici dificultatea lui de a relaţiona cu colegii. Comportamentul său agresiv, faţă de sora lui, faţă de mama este datorat lipsei unei persoane de sex masculin din casă, respectiv tatăl, în care copilul are mare încredere. Momentan, el se simte abandonat de tata. În continuare şi consilierul şcolar, şi doamna învăţătoare vor aplica tehnici experimentale pentru a ameliora starea de teamă şi de inadaptare şcolară pentru elevul V.

BIBLIOGRAFIE: 1. Cristea, Sorin, Managementul organizaţiei şcolare, E.D.P., Bucureşti,2003 2. Jinga,Ioan, Managementul învăţământului, Ed.,,Aldin”, Bucureşti, 2001 3. Iucu, B. Romiţă, Managementul clasei de elevi – aplicaţii pentru gestionarea situaţiilor de criză educaţională, Editura Polirom, Iaşi, 2006

2599

Predarea interactivă centrată pe elev Prof.înv.primar ENACHE DIANA Şcoala Gimnazială Sf. Andrei, Bucureşti Predarea tradiţională în sensul în care profesorul ţine o prelegere, face o demonstraţie, iar rolul elevilor este acela de a urmări, nu produce învăţare decât în foarte mică măsură. Este insuficient pentru învăţare dacă în timpul orei elevii doar ascultă explicaţiile profesorului şi văd o demonstraţie făcută de profesor. Cauza acestui fenomen, ţine de însuşi funcţionarea creierului. Creierul nu funcţionează ca un DVD sau casetofon. Creierul nu este un simplu receptor de informaţie. Creierul funcţionează asemenea unui computer, acesta din urmă a fost proiectat şi creat după modelul de funcţionare al creierului. Pentru ca un computer să înceapă să funcţioneze trebuie să apăsăm butonul de pornire. În cazul în care învăţătoarea este „pasivă”, butonul „pornire” al creierului nostru este activat. Unui computer îi este necesar pentru a fi în stare de funcţionare de un soft adecvat pentru a interpreta datele introduse şi creierul nostru are nevoie să facă unele conexiuni cu ideile ancoră deja cunoscute. Când învăţarea este „pasivă”, creierul nu face aceste legături. Un computer nu reţine informaţia procesată decât dacă acţionăm butonul „salvare”. Creierul nostru trebuie să testeze informaţia sau să o explice altcuiva pentru a o stoca. Profesorii îşi inundă elevii cu propriile lor gânduri profunde şi bine organizate. Profesorii recurg prea des la explicaţii şi demonstraţii de genul „hai-sa-ţi-arăt-cum”. Desigur că, prezentarea poate face o impresie imediată asupra creierului, dar în absenţa unei memorii excepţionale, elevii nu pot reţine prea mult pentru perioada următoare. Un profesor, oricât de strălucit orator ar fi, nu se poate substitui creierelor elevilor şi deci nu poate face activitatea care se desfăşoară individual în mintea fiecăruia. Elevii înşişi trebuie să organizeze ceea ce au auzit şi văzut într-un tot ordonat şi plin de semnificaţii. Dacă elevilor nu li se oferă ocazia discuţiei, a investigaţiei, a acţiunii şi eventual a predării, învăţarea nu are loc. Învăţarea presupune înţelegerea, iar aceasta înseamnă mai mult decât cunoaşterea faptelor. Elevii construiesc cunoaşterea pe baza a ceea ce deja cunosc sau cred. Elevii formulează noile cunoştinţe prin modificarea şi raţionarea conceptelor lor curente şi prin adăugarea de noi concepte la ceea ce cunosc deja. Învăţarea este mediată de mediul social în care elevii interacţionează unii cu alţii. Învăţarea eficientă necesită preluarea de către elevi a controlului asupra propriei învăţări. Transferul, respectiv capacitatea de a aplica cunoştinţe în situaţii noi este afectat de gradul în care elevii învaţă pentru înţelegere şi învaţă cu înţelegere. Fără îndoială, este adevărat că acela care învaţă trebuie să-şi construiască cunoaşterea prin intermediul propriei înţelegeri şi că nimeni nu poate face acest lucru în locul său. Dar nu este mai puţin adevărat că această construcţie personală este favorizată de interacţiunea cu alţii care la rândul lor învaţă. Dacă elevii îşi construiesc cunoaşterea proprie ei nu o fac singuri. Să nu uităm că omul este fundamental social. Adevărata învăţare este aceea care permite transferul achiziţiilor în contexte noi. Este nu doar simplu activă, individual activă ci interactivă. Reciprocitatea este un stimulent al învăţării, când acţiunea comună este necesară, când reciprocitatea este activată în cadrul unui grup în vederea obţinerii unui rezultat, atunci par să existe procese care stimulează învăţarea individuală şi care conduc pe fiecare la o competenţă cerută de constituirea grupului. Gruparea şi sarcinile în care membrii grupului depind unul de celălalt pentru realizarea rezultatului urmărit arată că: elevii se implică mai mult în învăţare decât în abordările frontale sau individuale. elevii odată implicaţi îşi manifestă dorinţa de a împărtăşi celorlalţi ceea ce experimentează, iar aceasta conduce la noi conexiuni în sprijinul înţelegerii. elevii acced la înţelegerea profundă atunci când au oportunităţi de a explica şi chiar preda celorlalţi colegi ceea ce au învăţat.

2600

Iată câteva modalităţi pentru a forma rapid grupuri: cărţi de joc Dacă doriţi să formaţi grupuri de 4 membrii, folosirea cărţilor de joc este foarte utilă. Veţi folosi atâtea grupuri de cărţi câte grupuri vreţi să formaţi. Dacă urmează să lucraţi cu 7 grupe de exemplu, amestecaţi aşii, popii, valeţii, damele, decarii, nouarii, optarii. Elevii urmează să tragă fiecare cate o carte şi să se grupeze apoi la masa de lucru marcată în prealabil cu una din cele 7 cărţi. Se vor forma astfel: grupul decarilor, popilor, valeţilor etc. cartoane cu numere Hotărâţi numărul de grupuri şi numărul de membri al fiecăruia. Scrieţi numerele corespunzătoare numărului de grupe pe tot atâtea cartoane câţi membrii doriţi să fie în fiecare grup. Amestecaţi cartoanele numerotate şi cereţi elevilor să tragă câte unul. Vor afla astfel numărul grupului din care fac parte. De exemplu doriţi să formaţi 6 grupuri de câte 5 membrii. Faceţi 30 de cartoane, câte 5 din fiecare din numerele de la 1 la 6. Plasaţi câte un număr de la 1 la 6 pe cele 6 mese de lucru unde elevii se vor regrupa în funcţie de cartonul tras. cartonaşe cu diferite simboluri Procuraţi jocuri puzzle pentru copii mici (4-6 piese). Folosiţi câte un puzzle pentru fiecare grup. Amestecaţi fragmentele de imagine şi cereţi copiilor să recompună pozele. Se constituie astfel grupele. aniversarea Puteţi grupa elevii în funcţie de lunile în care s-au născut. Această distribuţie este inegală şi trebuie luată decizia a modului de grupare a lunilor în funcţie de numărul copiilor (de exemplu – un grup al celor născuţi în ianuarie şi februarie, un grup al celor născuţi în martie). materiale de lucru Puteţi grupa elevii în funcţie de materialele pe care le distribuiţi. Acestea pot avea marcaje de papetărie de tipul: fişe de lucru prinse cu clame de diferite culori; fişe de lucru pe hârtii/cartoane de diferite culori; etichete cu diferite simboluri etc. În acest mod, elevii se grupează odată cu distribuirea materialelor de lucru în funcţie de marcajele pe care acestea le conţin. Este de remarcat faptul că toate ideile de mai sus se aplică la gruparea aleatorie a elevilor. În funcţie de nevoile elevilor şi de obiectivele avute în vedere, gruparea se poate face şi după criterii de diferenţiere (stil de învăţare, tip de inteligenţă). Pentru gruparea optimă a elevilor este deosebit de util un mobilier modular. Aranjarea meselor se va face în funcţie de nevoile de interacţiune anticipate de profesor şi, evident de spaţiul avut la dispoziţie. În şcoala centrată pe elev, profesorul capătă la prima vedere o „oarecare paloare”, este evanescent, căci, elevul este miezul problemei. Cadrul didactic exercită roluri cu mult mai nuanţate decât înainte. Succesul la clasă depinde de competenţele profesorului de a crea oportunităţile optime de învăţare pentru fiecare elev. Profesorul acţionează mereu, dar adecvat şi adaptat nevoilor grupului.

2601

,,CEI

ȘAPTE ANI DE ACASĂ !”

Prof.inv. preșcolar: Ene Gheorghita G.P.N.Tetcoiu-Matasaru Când vorbim despre ,,cei 7 ani de acasă’’ ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are ,,cei 7 ani de acasă’’ ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină.Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor.Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor.

2602

În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2603

Cei 7 ani de-acasa Prof. inv. primar, EPUREANU MIRELA Cand vorbim despre cei 7 ani de acasa cei mai multi dintre noi se gandesc la primii 7 ani din viata unui om in care invata de la parinti cum sa se comporte in societate si in care i se formeaza personalitatea. De aceea, cand spunem despre un copil ca are cei 7 ani de acasa ne gandim ca acesta este bine crescut, manierat si stie sa se comporte adecvat fata de copiii de varsta lui, dar si fata de adulti. De asemenea, stim cu totii ce rol important joaca acesti primi ani in formarea unui copil. Daca educatia este facuta corespunzator in aceasta perioada, totul va fi numai in folosul lui. Educatia, bunele maniere, valorile, normele sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de acasa. ORIGINI Nu cu foarte mult timp in urma, cei sapte ani de acasa erau cu adevarat....de acasa! Expresia "cei sapte ani de acasa" isi are originile din perioada in care copiii stateau acasa in primii 7 ani de viata. Institutionalizarea copiilor avea loc prima oara la varsta de aproximativ 7 ani, atunci cand ei incepeau sa mearga la scoala. Pana atunci, educatia lor era in intregime responsabilitatea familiei. DRAGOSTEA PARINTILOR Desi multi au tendinta de a asocia educatia cu un comportament mai sever, adevarata educatie se face prin dragoste. De aceea, este foarte important ca parintii, in incercarea de a-si invata copiii ce este mai bine pentru ei, sa le arate si afectiune acestora. In acest mod, nu numai ca regulile vor parea mult mai usor de respectat, dar si copilul va ajunge sa considere dragostea fata de aproape ceva normal si va proceda la fel cu cei pe care ii va intalni de-a lungul vietii. Totusi, asta nu inseamna ca nu trebuie sa i se impuna anumite limite copilului. Chiar daca in primii 3 ani de viata va fi greu, aproape imposibil, sa il facem sa constientizeze ce e bine si ce e rau, el neputand sa vada dincolo de propriile nevoi, asta nu inseamna ca trebuie sa i se permita sa faca orice vrea sau ca trebuie sa ii satisfacem toate dorintele. Altfel, copilul va creste crezand ca i se cuvine totul si in acest caz, nu va mai parea ca are cei 7 ani de acasa. De aceea, copilul trebuie sa invete inca de la inceput ce este asteptarea si amanarea dorintelor. PUTEREA EXEMPLULUI Puterea exemplului joaca un rol extrem de important in educatia fiecarui copil inca de la cele mai fragede varste. Copilul, de mic, are tendinta sa imite tot ce vede in jurul lui. De aceea, parintii trebuie sa fie foarte atenti la modul in care se comporta in preajma lui pentru ca acest lucru ii poate influenta comportamentul. Totodata, datorita faptului ca in primii ani de viata copilul nu poate intelege ce e bine si ce e rau, acestuia i se poate induce ideea de bine si rau prin actiunile parintilor. In acest sens, parintii ar trebui sa se comporte exemplar in fata copiilor lor daca vor ca mai tarziu sa se poata spuna de acestia ca au “cei 7 ani de acasa”. Vazandu-si parintii actionand intr-un anumit fel in mod repetitiv, copiii ajung sa creada ca asa este normal sa actioneze si ei. Sa nu uitam, de asemenea, ca, cel putin cat sunt mici, copiii isi iau parintii drept model si de cele mai multe ori hotarasc sa ii urmeze. Asadar, daca va intrebati de ce copiii dumneavoastra se imbraca intr-un anumit fel, vorbesc intr-un anumit fel, amintiti-va cum v-ati comportat in preajma lor cand erau mai mici. RECOMPENSA Daca totusi considerati ca celelalte metode nu functioneaza asa cum v-ati dori, recompensa ramane inca o varianta eficienta. Prin intermediul ei, copilul va fi motivat sa respecte anumite norme si sa isi insuseasca anumite valori specifice societatii in care traieste. Totusi, trebuie evitata exagerarea acestei recompense deoarece aceasta poate duce la transformarea copilului intr-un adult care nu va face nimic fara sa primeasca ceva in schimb. De aceea, recompensa nu ar trebui sa fie intotdeauna materiala, iar uneori ea chiar ar putea fi inlocuita cu ceva la fel de satisfacator si atractiv pentru cel mic. Spre exemplu, este bine cunoscut faptul ca cei mici isi doresc sa se poata juca cat mai mult timp posibil. In acest caz, daca un copil refuza sa salute la intrarea intr-un magazin, mama sa ii poate spune ca nu va pleca de acolo pana ce

2604

acesta nu se va comporta corespunzator si astfel, cu cat copilul refuza mai mult sa fie politicos, cu atat se iroseste mai mult timp in care ar fi putut ajunge acasa sa se joace. Stiind insa care vor fi consecintele comportamentului sau neadecvat, copilul va hotari sa actioneze ca atare urmatoarea data. Concluzionand, cei 7 ani de acasa sunt foarte importanti pentru fiecare dintre noi, in ceea ce priveste pregatirea noastra pentru intrarea in viata adevarata.

2605

CEI 7 ANI DE ACASA EVA TOMA Copilul imediat dupa nastere,incepe sa creasca si sa progreseze.Modificarile corporale cantitative realizate de crestere nu pot fi considerate ca un progres real decat in cazul in care aceasta creste se asociaza cu transformarea treptata a calitatilor psihice ale copilului prin imbunatatirea lor. Intre cresterea corporala si dezvoltarea psihica trebuie sa existe o armonie perfecta. In realitate trebuie considerata ca''lipsiti de cei sapte ani de acasa''cei care in copilarie nu au progresat din punct de vedere psihic sau al comportarii normale in viata. Dupa varsta de 3 ani copiii incep sa aiba o activitate nervoasa mai activa si pot fi influentati de procesul educatiei si al instruirii primite de la parinti in casa. Exemplele bune din viata familiei vor influenta in mare masuta comportarea lui psihica. Cei sapte ani de acasa sunt ca o temelie la o casa,cu cat e mai solida,cu atat e mai rezistenta. Unui om care nu are cei sapte ani de acasa ii lipseste,in primul rand,credinta in familie. Educatia copiilor in primii ani de viata,pe care si-i petrec mai ales in familie,este una de baza. Caracterul fiecarui om se contureaza,se formeaza in aceasta perioada.In cei 7 ani de acasa trebuie sa gaseasca raspunsuri la intrebarile; -Cum salutam? -Cum ne imbracam? -Cum ne comportam acasa? -Cum ne comportam intr-o vizita? -Cum mancam? -Cat vorbim........si foarte multe altele. Deci cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei.Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

2606

Cei 7 ani de acasa Profesor educator: Fabian Aurelia Mirela Liceul Pentru Deficienti de Vedere, Cluj - Napoca Cei 7 ani de acasa reprezinta oglinda educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatia oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Nu acelasi lucru cred si parintii din ziua de azi, care afirma ca nu se mai poate vorbi de cei sapte ani de acasa deoarece copii merg foarte de timpuriu la gradinita apoi la scoala ,astfel ei(parintii )nu mai pot oferi copiilor educatia la care se refera cei sapte ani de acsa : “Eu cred ca se acorda mult prea multa importanta unui concept ce dateaza din strabuni. In primul rand, termenul e expirat...se considera ca pana la 7 ani copilul statea acasa, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la scoala, se desprindea de familie. Ceea ce acum nu mai este cazul. De la 3 ani e la gradinita si de la 6 la scoala.” Insa sunt si parinti care afirma:” pt mine cei 7 ani de acasa insemna mai mult reguli de bun simt, igiena, respect, pee care un copil treb sa le invete de la parinti, pana sa mearga la scoala., dar care desigur ca parintii le tot repetam pana se fac mari; 1.sa asculti pe cineva cind iti vorbeste 2. sa nu vorbesti cu gura plina 3. sa te speli pe miini dupa ce ai fost la toaleta...sau cind vii de undeva 4. sa spui adevarul 5. sa nu fii agresiv 6. sa dai buna ziua/la revedere 7.sa iti asumi responsabilitatea pt ce faci 8.sa respecti pe cei din jur 9. sa nu scuipi pe strada 10. sa nu vorbesti urit 11. sa nu te intinzi pe masa cand maninci 12. sa nu te urci cu picioarele incaltate in pat 13.sa respecti proprietatea personala si a celorlalti (sa nu strici/distrugi) 14.sa spui multumesc 15. sa te spelli pe dinti seara/dimineata 16 sa nu te scobesti in dinti/ori alte parti... cand vb cu cineva/public” Trecand peste acasta realitate că nu prea mai există cei 7 ani de-acasa, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se învata din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de buna purtare, cel mai adesea prin imitare decat printr-un comportament constient, iar varsta primei copilarii este esentiala în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decat sa confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. In continuare va voi prezenta cateva ingrediente care compun ceea ce intelegem noi prin “cei sapte ani de acasa”: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care micutul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.

2607

Comportamentul fata de copii de varsta lui . Bunele manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilorci si in jocurile copiilor ,care, pe langa ca aduc destindere si voie buna, ii pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil care are„cei sapte ani de acasa” respectă prietenii de joacă, întelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice varstei lui. Întelegerea normelor sociale. Prin imitatie, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. Cei sapte ani de acasa implică si cunoasterea si aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care traim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „multumesc” si „cu placere”, nu facem zgomot în ora de liniste, respectam simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de langa noi. Bunele manierele la masă. Cei sapte ani de casa presupun si folosirea eficienta a tacamurilor, respectul celor care stau la masa şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoasterea greselilor. „Îmi pare rau” este, la fel ca si „te rog”, o expresie magica. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea patintilor si a celor din jurul lui. Astfel, va învăata ca recunoasterea greselilor si sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slabiciune, ci de respect şi demnitate. Toleranta. Un copil care are cei sapte ani de acasa, învaţă de la părinţi că a rade de slăbiciunea, defectul fizic al cuiva nu este frumos si nu este voie sa faca acest lucru, si nici sa jignim pe cei din jurul nostru,deoarece fiecare este diferit in felul lui. Pentru ca nici un parinte nu si-ar dori ca odrasla sa sa-l faca de rusine , sau sa se spuna ca nu are cei sapte ani de acasa, este bines a tinem cont de “regulile nescrise” si sa ne dam exemple pe noi in fata copiilor ,si astfel sa ii pregatim pe micuti sa fie un exemplu pentru societatea in care traiesc si nu in ultimul rand : “copii care au cei sapte ani de acasa”

2608

Familia și Școala partenerii unui copil împlinit prof. Felicia Dima, Colegiul Național „Iosif Vulcan” Oradea, jud. Bihor Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul social şi afectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. Acest tip de relaţie este hotărâtoare şi prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta prin modele de conduită oferite de membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în cadrul familiei. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare masură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor social şi moral. Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin mijloace specifice la formarea tineretului. Familia este prima şcoală a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului şi de protecţia acestuia, exercitând o influenţă atât de adâncă, încât urmele ei ramân, uneori, întipărite pentru toată viaţa în profilul psihologic și moral al acestuia. Familia ocupă un loc aparte în sistemul instituţional al educaţiei. Acţiunea ei pe întreaga perioadă a dezvoltării include şi toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare şi educare din cele mai complete datorită posibilităţilor ce le are de a-l introduce pe copil în cele mai variabile situaţii şi de a acţiona asupra lui prin cele mai complexe şi fireşti mijloace. Modelele de conduită oferite de părinţi – pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare – precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale („cei şapte ani de acasă”) constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale. Este recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio-moral. Obiectivul principal al parteneriatului familie-școală reprezintă „crearea unui mediu educațional care să activeze potențialul de învățare al elevilor și să încurajeze implicarea activă în învățare. În acest sens, școala trebuie să asigure un climat în care atât copiii cât și părinții să se simtă confortabil și, pe cât posibil, să fie protejați de tentația de a asocia școala cu sentimentul de eșec”1. Factorul decisiv în succesul şcolar îl reprezintă raportarea corectă a realităţii în existenţa activităţii comune familie-şcoală. Sunt necesare sisteme complexe de dezvoltare a responsabilităţilor individuale şi colective, în concordanţă deplină cu preocupările, interesele, deprinderile şi aptitudinile fiecărui copil. Procesul de colaborare cu părinţii asigură atingerea scopului educaţional. Pornind de la necesitatea cunoaşterii socopsihopedagogică a copilului, şcoala impune colaborarea cu familia sub diferite aspecte. Cu intrarea în şcoală (de la vârsta de 6 ani) problemele muncii de educaţie devin mai complexe şi odată cu ele şi rolul familiei, şcoala constituind pentru copil un mou mediu căruia trebuie să i se adapteze şi care va influenţa enorm dezvoltarea sa. O serie de sarcini educaţionale sunt preluate în mod special de şcoală (cele privind instrucţia), dar familia rămâne implicată chiar şi în realizarea acestora ramânându-i în acelaşi timp şi multe altele în care rolul principal îl are în continuare. Fără participarea părinţilor, efortul educativ organizat prin instituţiile şcolare poate fi frânt, deviat sau deformat. Aşa cum arăta şi Hans Heinrich Stern „orice sistem de educaţie, oricât ar fi de perfect, rămâne neputincios dacă se loveşte de opoziţia sau indiferenţă din partea părinţilor”. 1

 Elena Bonchiș, coord., Familia și Rolul ei în Educarea copilului, Ed. Polirom, Iași, 2011, p. 145 

2609

A creşte şi a educa un copil este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu înseamnă că ea nu impune şi raţiune, bazată pe cunoştinţe precise. Copilul pe care noi îl creştem şi educăm nu este la fel cu toţi ceilalţi, el este unic pentru noi şi de aceea educaţia pe care i-o dăm trebuie adaptată personalităţii lui. Ca şi o plantă, copilul creşte diferit în funcţie de ambianţa favorabilă sau defavorabilă a mediului familial. Această ambianţă, acest climat, poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal şi răspunderea o purtăm noi, educatorii şi părinţii lui. Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei din jurul său. Să conduci către maturitate o fiinţă umană nu este deloc simplu; eforturile, descurajările, slăbiciunile fac drumul greu. Dacă pe acest drum părinţii şi copiii vor găsi sprijin din partea noastră a educatorilor, mai târziu, peste ani, efortul ne va fi răsplătit. Bibliografie: Elena Bonchiș, coord., Familia și Rolul ei în Educarea copilului, Ed. Polirom, Iași, 2011, Elena Bonchiș, Psihologia Copilului, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2007

2610

Ce învaţǎ copiii în cei şapte ani de-acasǎ Prof. Înv. Primar Filcea Georgeta Sc. Gimn. Lilieşti, oras Bǎicoi Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Bazele educaţiei sunt puse în primii ani de viaţǎ şi reprezintǎ o oglindǎ a ceea au oferit pǎrinţii în aceastǎ perioadǎ.Regulile de comportament şi educaţie primite de copil sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia se reflectǎ in toate domeniile de dezvoltare: socialǎ, psihologicǎ, intelectual-cognitivǎ etc. Expresia ,,cei şapte ani de acasǎ” se referǎ la cât de manierat se comportǎ copilul în relaţiile lui cu cei din jur. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Acesta este bine crescut, ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. El trebuie sǎ fie încurajat să se exprime, să spunǎ ce are de spus, sǎ nu i se facǎ observaţii în public care nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. In aceastǎ perioadǎ când pǎrinţii petrec tot mai puţin timp cu copii, când serviciile stresante îi storc de vlagǎ, se întorc acasǎ doar cu gândul de a- şi îmbrǎţişa copii. Momentul este scurt pentru cǎ încep sǎ îşi împǎrtǎşeascǎ problemele de la serviciu, apoi cele de acasǎ şi într-un târziu îşi întorc atenţia şi asupra lor. Ora este târzie, copiii au prins telefoanele( iphon-urile) şi nu se mai dezlipesc de ele. Când se întâlnesc cu alţi copii se joacǎ foarte puţin ( nu ştiu sǎ-şi organizeze jocul), apoi se refugiazǎ în faţa televizorului sau a calculatorului. Copilul nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacǎ copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament.

2611

A fost odată un copil.... Prof. Florina Bărcan Șc. Gimnazială D. Cantemir Oradea Considerată una din cele mai interesante și mai spectaculoase etape din viața omului, copilăria este deschisă spre multiple transformări,spre achiziții de neimaginat,spunându-se chiar că acum se asimilează circa 80% din experiența specific umană.Primii șase ani din viață sunt considerați, de cei mai mulți autori, un adevărat laborator, fapt ce l-a determinat pe F. Dobson (1987) să spună că totul se întămplă acum. Este perioada în care se achiziționează mersul, limbajul, gândirea,când se pun bazele personalității, când se însușesc primele norme și reguli de conduită în grup, când se învață cum să te adaptezi la mediu și să pui stăpânire pe el, când se învață cum să te joci cu altul, când se învață să scrii și să citești. E. și F. Verza (2000) subliniază că în copilărie se constituie conduitele fundamentalev adaptative, se structurează însușirile personalității, se dezvoltă caracteristicile cogniției și ale celor intelectuale, afective, ale motivației, atitudinilor și sociabilității. Dorința copilului de a se juca, de a învăța multe despre mediul în care trăiește, de a asculta și de a urmări ce fac cei din jur poate fi considerată simultan premisă, dar și rezultat al unui proces accelerat de dezvoltare biologică și psiho- socială. Dezvoltarea funcțiilor psihice generale, posibilitățile de exprimare a dorințelor prin limbaj,măsurarea spațiului, cercetarea cauzelor lucrurilor determină o specializare a intereselor asupra unor obiecte, ocupații, probleme mai precise. Intrând în faza de latență sau faza mută, cum o mai numesc psihanaliștii, curiozitatea sexuală se îndreaptă acum spre cunoașterea lucrurilor necesare luptei pentru existență pe toate planurile.(Dolto, 1993) Trecut de vârsta afectivității pure și intrat în cea a marilor ucenici, copilul care a învățat deja mersul simte explorarea mediului înconjurător ca pe o necesitate. În acest pelerinaj al său va trăi și primele crize de opoziție față de adult, va trăi primele experiențe mai dure, realizând că multe lucruri sunt interzise.Considerată vârsta de aur a jucăriilor educative, a jocului simbolic, vârsta lui a face ca și cum, perioada preșcolară mai este denumită și cea a identificării, întrucât intrarea copilului în grădiniță îi îmbogățește planul afectiv cu noi experiențe,generate de raporturile cu educatoarea sau cu ceilalți copii, raporturi al căror prototip îl constituie relațiile dintre frați. Relația cu adultul poate deveni o veritabilă sursă de emoții și sentimente specifice. Acum apar și se manifestă o serie de reacții emoționale cum ar fi rușinea, atunci când copilul este mustrat pentru săvârșirea unei fapte neconforme cu anumite reguli. Cooperarea, sentimentul datoriei, dragostea față de muncă sunt însoțite de manifestări exterioare evidente: înviorare, zâmbet, jenă, rușine, plăcere, neplăcere.Trăirile emoționale foarte diverse se constituie treptat în motive ale activităților, copilul începe să-și dirijeze comportamentul în funcție de normele și regulile impuse de către adult, dar și de cele proprii. Mirarea intelectuală, dorința permanentă de nou, sunt tot atâtea expresii ale nașterii sentimentelor intelectuale, care devin concordante cu trebuințele copilului.Tot în această perioadă, structurile afective sunt puternic influențate de mecanismul identificării; descoperind diferențele de sex, copilul va începe un amplu proces de căutare a unor similitudini de înfățișare cu modelele parentale, va adopta anumite conduite ale acestora, Băiatul începe să o copleșească pe mamă cu dovezi de dragoste, văzând în tata un posibil rival, care totuși este iubit și admirat. Cu alte cuvinte, tatăl va deveni obiect de identificare. Fata, asemănându-se cu mama, își poate iubi tatăl fără să simtă că îi este amenințată siguranța, se identifică cu părintele rival, acesta devenind model. Părăsind perioada preșcolară, copilul va trăi un al doilea înțărcat, va trăi sentimentul unei lumi duble, una a familiei și alta a școlii, unde va încerca să se apere, recurgând la minciună și disimulare. Eliberat de preocupările afective ale stadiului anterior, copilul se va orienta acum spre lumea înconjurătoare pe care începe să o privească cu mai multă obiectivitate. Registrul afectiv se va diversifica grație grupului, dar și noii activități dominante- învățarea.

2612

IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA! FLORINA IANCU Politetea este “ceva” care se invata. Si se invata usor. Primele reguli de politete se invata de la parinti si bunici. Apoi de la doamna educatoare, de la doamna invatatoare si de la toti profesorii. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Eu sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, sa citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca ”nu are cei 7 ani de acasă”. Ca părinte, cu siguranță nu ne dorim un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să ne implicam în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul nostru decât spre a asculta cu sfințenie atunci când le spunem ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrem ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, parintele trebuie sa fie primul care aruncă mereu ambalajele la coș, sau sa cedeze locul în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă vrea ca sic el mic sa faca la fel. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mama i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te arzi și faci bubita și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Multi parinti vor ramane surprinsi cand vor vedea ce inteligenti sunt copiii inca de la o varsta frageda si cat de repede inteleg lucrurile daca le sunt explicate cum trebuie. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explicam celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromii sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Atunci când mergem cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra noastra într-un mod negativ. Trebuie să îi explicam celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Trebuie sa-i explicam, că, dacă îl nemulțumește ceva, țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Trebuie sa aflam ce îl supără și sa cautam soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedam când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor

2613

asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, “Consilierea şi educaţi părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, “Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen,” Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2614

,,Cei sapte ani de acasa” GABOR EVA Chiar am putea spune,dupa schimbarile noi in invatamant,cei sase ani de acasa,pentru ca copiii ajung la scoala la varsta de sase ani. Sunt ,din pacate parinti,care nu merita sa fie numite asa,dupa felul,in care isi cresc,isi educa copiii.Fara indoiala,anii petrecuti in familie,inainte de a ajunge copilul la scoala,este foarte important in viata,in dezvoltarea intelectuala,morala a celor mici.Am putea vorbi aici in primul rand de conditiile sociale,materiale si morale,in care se naste un copil.Acestea sunt primele factori,care au foarte mare importanta in dezvoltarea lui.Totusi eu as vrea sa vorbesc,de acele factori mai ,,ascunse”,care totusi dupa parerea mea personala,au roluri si mai importante .In familiile mai saraci,nu inseamna,ca micutul este crescut cu mai putina dragoste si ocrotire,decat in familiile cu situatii materiale foarte bune.Greseala cea mai mare,care o poate savarsi o mama sau un tatic,in educarea copilului ,este,ca le ofera copilului orice lucru valoros,sau mai putin valoros,fara ca el sa faca ceva,pentru obtinerea acesteia.Ma gandesc aici,de exemplu, la cumpararea unor jucarii pretioase,sau haine extravagante si scumpe,numai ca copilul sa fie invidiat de ceilalti.Lucrez in invatamant de 33 de ani si m-am intalnit de multe ori cu situatia aceasta.Aici as vrea sa amintesc,ca este un lucru foarte gresit dupa mine,ca legea invatamantului nu mai cere purtarea uniformelor in scoala.Din cauza aceasta se ivesc multe probleme in scoli.In scoala toti elevii ar trebui sa fie imbracati la fel,sa fie tratati si educati la fel.Dar intorcand la tema propusa,un alt factor,care ar trebui luat in considerare de parinti,ca nu toti copii sunt la fel.Copiii cand intra in scoala,intalnesc probleme elementare,la rezolvarea carora nu au fost invatati acasa.Un exemplu foarte simplu,salutul.Nu stiu copiii de astazi,sa salute.Aceasta problema porneste de la varsta frageda,cand parintii zambesc si o iau la gluma,cand copilul nu saluta.Este o greseala dragi parinti!Nu trebuie luat la raspundere copilul in fata altora,dar intre patru ochi,in familie, trebuie discutat aceasta problema.Din pacate parintii ,care au copii de gradinita,si ar trebui sa-si faca timp pentru ei,nu prea se ocupa cu niste lucruri asa de ,,mici”.Oamenii sunt foarte ocupati,nu au timp pentru altii,pentru colegi,pentru rude,dar din pacate ,de multe ori,nici pentru copii lor.Copilaria trebuie trait cu dragoste,aproape de mama,de tata.Copii trebuie ajutati,sa se simte chiar copii,si nu niste adulti nedezvoltati.Intalnim familii,unde copilul este pus la lucru,chiar la 5-6 ani.Este un lucru foarte pretios,sa ne punem copii ,sa ne ajute in casa,in jurul casei,dar nu in timpul,cand ar trebui,sa invete .In viata de azi mamicile tinere nu se gandesc,cum s-au gandit acum 20-30 de ani.Amandoi parinti trebuie sa lucreze.Sigur nu au foarte mult timp,sa steie cu copii,dar acesti ani sunt de nepretuit in dezvoltarea copilului.Ar fi bine,ca parintii sa povesteasca copiilor,chiar in fiecare zi.Sa organizeze excursii,plimbari impreuna,sa aiba timp pentru comunicare,pentru joaca,pentru veselie.Cunosc familii,unde in afara de cele necesare,nu comunica parintii cu copil.Revolutia technicii a adus multe transformari pozitive in viata noastra,dar din pacate si negative.Unul dintre acestia este chiar folosirea in exces al calculatorului.Unii parinti,dupa ce sosesc acasa,imediat se aseaza in fata calculatorului.Nu au timp pentru joaca,pentru comunicare.Raman uimita cateodata la sedintele cu parintii,ca dupa sase luni de la inceperea scolii,parintii inca nu stiu,ce fel de manuale folosesc elevii..Acesta a fost numai un exemplu simplu.Alta situatie,cand copilul vede si aude,tot ce se intampla in familie.Ma gandesc aici la certuri,la alcoolism,la dezordine in casa,si altele.Pana la varsta scolara,copilul invata de la parinti.Invata,cea ce vede si asculta.Noi,invatatorii,nu putem sa dam sfaturi parintilor in legatura cu viata lor personala,dar le putem cere sa evite comportamentele negative in fata copiilor.Poate ca acestea raman numai cereri,dar avem obligatia,sa incercam.Fiecare familie are alte obiceiuri,pe care copilul preia de acasa.Parintii sunt exemple pentru ei.Ceea ce face mama si tata,este bine.Chiar din cauza aceasta ar trebui,ca aspectele negative sa fie evitate din viata copilului. Un alt factor..ascuns”este faptul,ca parintii nu recunosc,eventualele defectiuni al copilului.In familie micutul copil este iubit,este tratat din pacate multi ani,ca un bebelus.Se vorbeste cu el balbait,ca este atat de dulce de exemplu,cand spune,,maie”-in loc de mare.Problema este ca acesta se intampla chiar si la varsta de 5 -6 ani,cand deja copilul ar trebui sa se exprime corect.Multi parinti,nu le duc copiii la logopedie,nici la 7 ani,spunand, ca o sa-i treaca acele defectiuni de exprimare.Datorita acestui lucru,copilul invata la scoala literele si le scrie asa,cum le rosteste!

2615

Deci nu se exprima corect nici oral ,nici in scris.Aici incep problemele mai mari.Noi trebuie sa-i convingem pe parinti,in aceste situatii,dar sunt cazuri,cand intampinam mari greutati. Alta greseala de educatie in familie,ca copilul nu este tras la raspundere pentru faptele negative savarsite.Poate sa faca orice,mama,tata,il iarta si cu asta s-a rezolvat.Nu!Din copilaria frageda,copilul trebuie sa raspunda pentru ceea ce face.Nu e vorba,ca copilul de doi ani,de exemplu,sa adune toate jucariile din camera,dar sa ajute,chiar daca pune mingea la loc,e bine.Sa le punem pe copiii,sa isi aranjeze hainele ,de exemplu.Vin la scoala la sase ani si multi nu stiu,sa-si incheie la palton,sa se stearga pe nas,sa manance civilizat mancarea. Dragi parinti,este rusinea voastra,dar din pacate si rusinea copilului dumneavoastra. Anul trecut am avut clasa pregatitoare.La prima sedinta cu parinti,am discutat regulile interioare al scolii,al clasei.Primele trei zile au avut,,acces”parintii in sala de clasa dimineata,pentru ajutat la dezbracare...etc.De atunci toti elevii se dezbraca,se imbraca singuri.Parintii le asteapta dupa ore pe coridor sau in curtea scolii. Trebuie..educati”si parintii,pentru obtinerea unui rezultat favorabil in educarea copiilor.Am vorbit despre reguli.Acestea iarasi au importanta uriasa.Ar trebui folosite anumite reguli si familii,pe care sa aplice toti membri.Programul copilului nu trebuie sa fie chiar strans legat de ore fixe,dar sa stie ,cand,ce trebuie sa faca.Micutul copilas,de trei ani,sa stie,ca dupa ce se trezeste,se spala,se spala pe dinti,face gimnastica de inviorare(daca mai este la moda),se imbraca.....si asa mai departe.Daca aceste activitati devin obiceiuri,copilul se va adapta mai usor si la programul si regulamentele scolii.Exemplul dat de parinti este cel mai important dintre toate aceste factori.Copilul ,crescut intr-o familie,unde parintii vorbesc frumos,nu striga,nu se cearta,va deveni un adult echilibrat,modest.Trebuie sa stam de vorba cat mai mult cu copiii.Stim, ca deja inainte de nasterea lor,mamica vorbeste cu ei,canta pentru ei...in cazuri bune.Legatura intre parinti si copii are influenta pe toata viata a lor.Cei sapte ani de acasa este important,este fundamentul dezvoltarii copilului.Este un caz foarte pozitiv,daca mama sau tata,sunt un model de urmat pentru ei.Din pacate exista foarte multe cazuri,cand parintii nu traiesc o viata de model .Multi cred,ca micutii de varsta pana la sase -sapte ani,inca nu sunt atenti la intamplarile din jurul lor.Chiar impotriva,aud totul si sunt foarte receptivi la aceasta varsta.Trebuie sa avem mare grija,la ceea ce vorbim si facem in prezenta copilului.Anii petrecuti in familie la aceasta varsta poate domina,poate influenta toata viata lor.Sa vorbim frumos,cu ei,sa fim intelegatori .Copilul trebuie sa se simta in ceea mai mare siguranta langa parinti.Trebuie sa stie inca de la primele clipe traite cu mama,ca ea este persoana,care ii va ajuta intotdeauna.Sa nu strigati pe copiii,niciodata!Orice fel de vina ar avea.Cuvintele rostite cu blandete,toleranta,dragostea,ajuta la rezolvarea problemelor.Copilul crescut intr-o familie,unde se cearta,se striga unul la altul,ajungand la scoala,se va comporta la fel cu colegii sai de clasa.Ei cred,ca e corect asa,cum a vazut acasa.Este foarte greu,cand parintii nu sunt partenerii nostri ,in educatia copiilor.Cei sase sau sapte ani de acasa,mult amintit,desi s-a schimbat lumea foarte mult,totusi joaca un rol mare in dezvoltarea intelectuala,sociala si chiar fizica ,al copilului. In lumea aceasta moderna,de multe ori,uitam de acele frumuseti,de care are nevoie fiecare om,fiecare copil.Avem nevoie de comunicare,de dialog,de joaca,de zambete si de prieteni adevarati.Cine este pritenul copilului la aceasta varsta?Mama.Ea este,cine il asculta,il ajuta,il iubeste,ca nimeni altcineva in lume.Clipele traite imprauna sunt foarte valoroase.Cand un copil,intrand la scoala,este foarte greu de instruit,de educat,isi traieste zilele cu mii de greutati,cine este primul ,,vinovat”?Parintii,familia.Nu se acomodeaza,pentru,ca era tinut,,in vitrina”.Si iar am ajuns la acel factor,care influenteaza cel mai mult viata de mai departe al copilului..Este timid,nu are credinta in sine.Astfel devine singuratic,nu are prieteni,nu vorbeste cu nimeni.In schimb,copilul,care era educat astfel,ca sa se descurce singur in rezolvarea problemelor,se va acomoda cu usurinta in colectivitate,face rost repede de prieteni si va fi un elev harnic,vesel si echilibrat. Sa speram,ca tinerii din Romania primesc o educatie pozitiva,atat in familie,cat si la scoala,sa devina copii ,,de treaba”,sa-si traiasca viitorul visat.

2616

Cei şapte ani de acasă... Prof. înv. Primar Gabriela Gorgan Şcoala Gimnazială Petriş, jud. Bistriţa Năsăud O expresie folosită atât de des şi în exces, încât cred că începe să-şi piardă din sensul ei adevărat. Dar, care este sensul adevărat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârstă, nemultumiţi de o anume atitudine şi făcând referire în mod strict la respectul pe care ar trebuie să-l primească, în funcţie de o situaţie anume. Dar ce înseamnă mai exact cei şapte ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Presupun că, aproape imediat şi fără să vrem, se declanşează pe ecranul minţii filmul copilăriei noastre, cu diverse scene, împreună cu diverse peisaje şi persoane care au făcut parte din aceste amintiri. Cei şapte ani de acasă înseamnă, de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la şcoală, iar de cei şapte ani sunt, de cele mai multe ori, responsabili părinţii. Pentru că, majoritatea fac referire la educaţia primită acasă, educaţia dată de părinţi, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl învăţăm să îl avem pentru semenii noştri. Din punctul meu de vedere, şi făcând un rezumat pe scurt a celor şapte ani de acasă, înseamnă complexitate, nu se rezumă doar la respectul faţă de alţii, se rezumă, în mod special, la respectul pe care îl are fiecare faţă de sine. Dacă avem respect faţă de noi, vom avea respect şi faţă de ceilalţi. În aceşti ani, la care se face referire, se acumulează o mulţime de amintiri frumoase- sau mai puţin frumoase, sentimente frumoase- sau mai puţin frumoase, învăţături bune- sau mai puţin bune, dar se pot acumula şi neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulţumiri... Fiecare poate acumula cam cât poate duce, pentru ca în momentul în care nu mai poate duce, să se transformă în traume care distorsionează dorinţe, plăceri, vise, în tulburări care distorsionează adevarata realitate în care se trăieşte prezentul şi se percepe trecutul . Aşa că, şapte ani de acasă înseamnă ceva mai mult decât se evocă într-un simplu reproş cu trimitere la „acasă” al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare are o rampă de lansare, iar aceasta înseamnă copilăria şi familia. Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii şapte ani de viaţă? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte linştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să işi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru ca toate i se cuvin lui . Bunătatea: o primă lecţie , să nu râdă niciodată de nimeni. Să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să iubească animalele, să ajute aproapele. Să nu invidieze: să înveţe că işi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile sale. Bună cuviinţa: să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Pilda părinţilor va „vorbi” mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar propriul interes: să fie învăţat să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, intr-un cuvânt, să fie altruist şi empatic. Autocontrolul: este una dintre cele mai preţioase lecţii. Trebuie să înveţe să îşi controleze dorinţele, acţiunile, atitudinile şi exprimarea ...chiar şi emoţiile. O gândire optimistă: iată încă o lecţie care se prinde din zbor. Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Lecţiile acestea enumerate mai sus nu le-am inventat eu. Le-am găsit într o carte veche, care este de fapt o scrisoare adresată Corintenilor, iar rândurile reprezintă o descriere a iubirii.

2617

PREGATIREA FAMILIEI PENTRU EDUCATIA COPILULUI PROF. INV. PRESCOLAR GAINESCU AURORA MARIA PROF.INV.PRESCOLAR TOMA AURICA “Eu sunt copilul Tu tii in mainile tale destinul meu Tu determini in cea mai mare masura, daca Voi reusi sau voi esua in viata Da-mi, te rog, acele lucruri care Sa ma indrepte spre fericire, Educa-ma, te rog, ca sa pot fi O binecuvantare pentru lume” (CHILD’S APPEAL, MAMIE GENE COLE) Acesta este apelul oricarui copil catre parintele sau, imediat dupa nastere! Cum sintagma “familia este prima scoala a omenirii” nu mai are nevoie de argumente, asa si afirmatia conform careia “ceasul nasterii copilului este ceasul inceputului educatiei sale” este pe deplin fireasca. Ideile acestea evidentieaza primordialitatea si prioritatea in timp a familiei printre factorii educative.Am putea spune, de asemenea, ca educatia in familie are un caracter continuu, datorita faptului ca parintii actioneaza educativ asupra copilului toata perioada copilariei, apoi adolescentei, atat timp cat este membru al familiei si chiar dupa ce isi intemeieaza propria familie! Marea problema este daca familia este pregatita si apta sa-si indeplineasca toate atributiile ce ii revin. Daca multi parinti au aptitudini si trasaturi temperamental – caracteriale necesare muncii educative, nu acelasi lucru se poate spune referitor la cunostintele, priceperile si deprinderile presupuse de o asemenea activitate. Evident, aceste carente sunt compensate prin munca pe care educatorii de profesie o desfasoara in vederea initierii lor in probleme de educatie, prin activitati de consiliere, expuneri, consultatii, etc. De asemenea, de reala utilitate este mass-media, prin diferite rubrici permanente in ziare, reviste, emisiuni TV, s.a. A fi parinte este o adevarata arta, familia contribuind la educarea integrala a copiilor, pe toate componentele educatiei (intelectuala, fizica, estetica, morala, emotional). Cu toate acestea, institutiile specializate, in speta gradinita, dispun de un cadru special si de personal pregatit, specializat in acest scop.Familia nu dispune de asemenea mijloace, rolul ei reducandu-se, pana la urma, in a crea copilului conditiile necesare si climatul adecvat studiului individual la disciplinile prin care se realizeaza educatia integrala. Dintre componentele educatiei, exista una in realizarea careia famila are rol de “vioara intai”: educatia morala, pentru societate.Bineinteles ca aceasta nu se va realiza prin lectii, conferinte, ci prin atmosfera creata si, mai ales, prin exemplul personal al membrilor familiei, al parintilor. Valorile morale cum ar fi: cinstea, omenia, prietenia, sinceritatea, demnitatea, harnicia, spiritul dreptatii, pot fi invatate foarte bine din familie, parintii fiind exemplul viu, prin comportamentul lor. Astfel se pune piatra de temelie, fundamentul educatiei morale, fara de care celelalte institutii nu vor putea cladi nimic, oricat de competent ar lucra. Climatul afectiv din familie, care nu poate fi intalnit in nici una din institutiile de invatamant ca si in familie, poate suplini cu succes anumite carente ale competentei parintilor in domeniul educatiei, iar acesta are o deosebita valenta formativa, mai ales cand este vorba de ecucatia morala. Se spune ca puterea educatiei in familie se afla intr-un raport invers proportional cu varsta copiilor.Astfel, parintii care au copii de varsta prescolara vor trebui sa acorde importanta sporita educatiei acestora, alocandu-le mai multa atentie si mai mult timp.

2618

,,Cei șapte ani de acasă”- piatra de temelie a dezvoltării personalității profesor pentru ciclul primar GAL EDITH GERLINDE Școala Gimnazială ,,Aurel Vlaicu” Arad Omul este o ființă culturală și, de aceea educabilă. Spre deosebire de mamifere omul are cea mai lungă copilărie. El ajunge la maturitatea sa biologică și psihologică, după ce a parcurs între un sfert și o treime din viața sa. Maturizarea culturală este, însă specifică doar ființei umane. Omul se adaptează mediului cultural dat, pe care îl găsește la naștere și apoi, pe parcurs, îl creează și-l îmbogățește. Astfel, putem spune că cea mai lungă perioadă din viața omului este destinată educației. ,, Omul, cât trăiește, învață” Când vorbim despre ,,cei șapte ani de acasă”, de fapt ne referim la educația primită de copil în primii ani de viață și aspectele vizibile ale educației primite de acesta. Acum, deși copilul nu-și petrece primii șapte ani doar acasă, în mediul familiei, totuși primii ani de viață practic îl canalizează spre educația care urmează a-l forma pentru întreaga lui viață. Prin educație, copilul va deveni un om social, o personalitate. Doar prin intermediul educației, existența individului uman se extinde dincolo de limitele biologice, ajutând la crearea unei individualități, ce urmează a fi confirmată, de-a lungul întregii existențe, de comunitatea socială, din care, invariabil, va face parte. În primii ani de viață particularitățile psihice și acționale ale copilului se dezvoltă concomitent cu dezvoltarea anatomofiziologică și cu evoluția ascendentă, structural funcțională a creierului. Atenția, memoria, gândirea, imaginația capătă, de la o zi la alta noi dimensiuni, intră în noi trepte de dezvoltare. Primele deprinderi, capacități, atitudini, abilități se formează din primele zile de viață. Până la vârsta de trei ani, copilul asimilează, își însușește, învață și aplică tot ce a asimilat, în mod constant, sub influența și îndrumarea strictă a părinților, a familiei. Astfel elementele vitale fundamentale ale primului ciclu de dezvoltare, pe toate planurile: psihic, fizic, emoțional, social îl pregătesc pentru următorul ciclu: grădinița. În momentul intrării în grădiniță, copilul este pregătit pentru a fi format mai departe pe două planuri: cel formal, furnizat de instituția numită grădiniță și cel mai puțin formal: familia. Cele două planuri sunt complementare, fiecare venind în întâmpinarea copilului și întregind ceea ce i se oferă pe celălalt plan. Adică, concret, copilul va aplica acasă ceea ce învață la grădiniță și va acționa la grădiniță, de cele mai multe ori, conform deprinderilor dobândite de acasă. Desigur că surse de educare a copiilor mai intervin și din alte medii, medii din care copiii fac parte, medii pe care copiii le frecventează dirijați de unul sau altul dintre factorii răspunzători de educația lor. Dar este cert că cea mai mare influență asupra copilului la vârsta mică o are familia. Aceasta își lasă amprenta pentru întreaga viață. Dezvoltarea psihică a copilului până la vârsta de șapte ani parcurge cele trei stadii: a copilului mic (0 – 1 an), a copilului antepreșcolar (1- 3 ani)și a copilului preșcolar (3 – 5/6 ani). Întrucât în aceste stadii de dezvoltare influențele interne (ereditatea) sunt mai pregnante decât cele externe (mediul și educația), este benefic ca aceste stadii de dezvoltare să fie bine cunoscute, pentru a putea interveni în mod optim, prin valorificarea educabilității copilului. Familia este cea care îl formează pe copil într-o perspectivă multidirecțională (îi formează primele conduite și îl introduce în valorile grupului de referință). Astfel copilul își formează propriile conduite prin mimetism și contagiune directă. Este bine știut faptul că, la vârste fragede, copilul acționează preponderent împins de spiritul de imitație. Copiii fac și cred precum părinții, imitându-le acestora comportamentele. Acesta este motivul pentru care modelele de comportament oferite copilului, încă din primele sale zile de viață, ar fi de dorit să fie niște modele pozitive. Pentru că, până la urmă, ,,cei șapte ani de acasă” nu înseamnă ceea ce reprezintă, în sens strict literar, adică ,,șapte ani petrecuți acasă” (în sensul timpului fizic), ci reprezintă ,,ce a acumulat copilul pe

2619

parcursul primilor ani de viață”, educația primită (cu toate valorile și dimensiunile acesteia), pe ce fundament i se poate construi mai departe personalitate ce urmează să devină. De ce ,,șapte ani”? Este cunoscut faptul că la șapte ani copilul, de obicei, intra în prima etapă a școlarității, la acea vârstă fiind atins gradul optim de dezvoltare pentru a face față primului ciclu școlar. Acum, bineînțeles, lucrurile stau puțin altfel, deoarece primul ciclu de învățământ, cel al achizițiilor fundamentale, începe cu vârsta de 5- 6 ani și durează trei ani. Dar tot nu vorbim despre ,,cei cinci ani de acasă”. Vorbim tot despre ,,cei șapte ani de acasă” prin prisma a ceea ce copilul a dobândit și dobândește în primii ani de viață. În viața reală de zi cu zi, această sintagmă este folosită cu precădere pentru a ,,cataloga” un anume tip de comportament. Din păcate, referirea se face cu mai mare pondere în sensul negativ. Expresii ca ,,nu are cei șapte ani de acasă” sau ,,îi lipsesc cei șapte ani de acasă” sunt des auzite și fac referire, desigur la comportamente care contravin regulilor de conduită, încalcă bunele maniere. Mai rar, din păcate, aceste cuvinte sunt folosite în sens pozitiv, pentru a scoate în evidență trăsături comportamentale adecvate, rezultate în urma unei educații sănătoase, în concordanță cu cerințele societății noastre. Una peste alta, ,,cei șapte ani de acasă” reprezintă piatra de temelie a evoluției copilului. Instituțiile abilitate pentru educarea copiilor (grădinița, școala, universitatea etc) modelează mai departe copilul, completând ceea ce deja există. Copilul intră în primul cadru formal de educație, având o bază primită de la familie. Pe această bază se va construi, se va înălța, se va dezvolta, pas cu pas, strat cu strat, ciclu după ciclu, personalitatea. Factorii direct răspunzători de furnizarea ,,celor șapte ani de acasă” (părinții, dar nu numai) au obligația de a acționa astfel, încât aceste prime deprinderi, priceperi, atitudini, capacități, comportamente ale copilului să constituie cu adevărat un fundament solid pentru constituirea sa ca personalitate.

Bibliografie: 1. Gabriela Kelemen ,,Psihopedagogia copiilor cu dificultăți de învățare” 2. A. Ilica, V. Binchiciu, D. Herlo, C. Uzum, A. Curetean ,,O pedagogie pentru învățământul primar” 3. Anton Ilica ,,Pedagogia modernă”

2620

Cei 7 ani de acasa! Prof. Invatamant primar Galbenu Aurelia Scoala Gimnaziala Nr. 1 Motru Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.

2621

De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

Sfatul psihologului În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2622

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Cadru didactic: Galea Loredana Anca

În cadrul activităţii didactice, importanţa celor şapte ani de acasă este una majoră deoarece activitatea didactică se valorifică şi sub acest aspect. Mediul, educaţia şi familia au un rol fundamental în dezvoltarea armonioasă a unui individ indiferent de vârsta acestuia. Deşi cei trei factori ai dezvoltării personalităţii nu au o pondere egală, ei influenţează întreaga activitate umană. S- a observat pe parcursul anilor că există un decalaj în ceea ce priveşte implicarea părinţilor în dezvoltarea elevilor deoarece, dacă în vechime exista un cult al profesorului, în ziua de azi observăm din partea tuturor mijloacelor de comunicare o denigrare continuă a sistemului de învăţământ. Observăm o denigrare continuă a profesorului care îşi „face treaba” şi se luptă ca să insufle fiecărui elev o parte din cunoştinţele sale. Dezvoltarea părinţilor şi educaţia acestora se reflectă foarte bine în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului. Cu cât părintele este mai ancorat în tumultul activităţilor cotidiene şi el, însuşi, a avut respect faţă de cadrul didactic, faţă de societatea în care trăieşte sau faţă de părinte, va şti să insufle şi propriului său copil acelaşi respect faţă de fiecare individ în parte indiferent de condiţia sa socială, de religie sau chiar sex (masculin sau feminin). Societatea actuală numeşte în termeni populari „cei şapte ani de acasă” respectul pe care un om ar trebui să-l aibă faţă de interlocutorul cu care discută. Se observă foarte bine, nu numai în practica pedagogică, ci şi în celelalte domenii, copilul care a fost crescut într-un mediu sănătos, care a fost învăţat să facă diferenţa între ceea ce este bine şi ceea ce este rău şi care ştie să treacă prin filtrul propriei personalităţi tot ceea ce se întâmplă în jurul lui şi să discearnă fiecare activitate. Codul bunelor maniere este predat prin exemplul propriu, nu prin vorbe; dacă într-o activitate sau în viaţa de zi cu zi vom şti să le arătăm celor mici cum trebuie să se comporte în fiecare situaţie şi le vom face o comparaţie între ceea ce este corect şi incorect, ei vor şti cum să reacţioneze şi cum să se comporte. Cei trei mari factori care influenţează personalitatea modelează structura internă a unui individ. Ereditatea e ceea ce primeşte individul prin structura ADN-ului, este o înglobare a ceea ce primim din moşi-strămoşi; mediul influenţează prin comportamentul pe care-l afişează fiecare individ într-o anumită situaţie, prin el observăm cum trăieşte un individ şi cum se poate raporta la ceilalţi; chiar dacă avem o ereditate bună, dar mediul este unul nesănătos, acesta din urmă va avea câştig de cauză- este cazul copiilor crescuţi de o lupoaică, aceştia nu au dobândit mersul biped, hrănirea nu s-a realizat cu ajutorul mâinilor, totul a fost împrumutat de la lupoaica respectivă – sub acest exemplu putem observa ce influenţă are mediul asupra unui individ. Educaţia are şi ea un rol esenţial în dezvoltarea omului deoarece se poate realiza în instituţii organizate care au un mai mare impact asupra copilului. Educaţia se realizează, în primii ani de viaţă, în familie – totul este preluat, la început, de către copil, prin imitaţie – de aceea comportamentul adultului trebuie să fie în concordanţă cu normele societăţii în care trăieşte. Cel mai mic derapaj de la aceste norme se va observa în comportamentul copilului- spre exemplu dacă acasă, părinţii se ceartă tot timpul, în orice activitate pe care o desfăşoară individul el va avea un ton arţăgos având impresia că aşa se pot rezolva toate problemele. În primii ani de viaţă familia este cea care-şi pune amprenta pe personalitatea individului. Dacă în dezvoltarea subiectului, familia şi instituţia în care acesta activează nu vor conlucra rezultatele vor fi dezastroase. În concluzie, „cei şapte ani de acasă” se vor reflecta în întreaga personalitate şi activitate a individului indiferent de orice sistem de referinţă am lua în considerare.

2623

ROLUL FAMILIEI IN EDUCAREA COPILULUI MIC Prof.GALESANU CERASELA VIOLETA C.N.I.,,TRAIAN LALESCU,,HUNEDOARA Să începem cu începutul. Noi cu toții, ca indivizi, ne naștem cu o identitate genetică ce ne este daruită din dragoste de părinții nostri, care au moștenit si ei la rândul lor de la bunicii, străbunicii și strămoșii lor, devenind si noi parte din firul întortocheat al codului genetic familial. BineIțeles că fiecare nou născut este adus pe lume cu o anumită structura si deci cu un anumit caracter, dar la naștere sosim cu gradul cel mai înalt de puritate, de aceea poate că si țipăm pentru că avem primul contact cu lumea realității ce ne va forma identitatea de mai pe urma. Aceasta puritate este relativ bine mentinuta in primii ani de viata, copilul fiind o tandra si dragalasa prezenta, cu ochii mari dezvaluindu-ti adancurile frumusetii sufletesti in cea mai pura stare, avand un ras al sinceritatii depline sau un plans si o necajeala a nedreptatii chinuitoare. Copilul este mereu in cautare de dragoste si caldura sufleteasca, cere si necesita cele mai curate sentimente, joaca apare ca factor primordial in dezvoltarea lui, totul in jurul lui apartine unei lumi senine si invaluite in curatul lumii copilaresti. Totodata, apar si primele necesitati ce trebuie satisfacute in existenta copilariei, unele fiziologice, precum mancarea si somnul dulce, altele precum mentinerea universului nealterat al jocului de pur si frumos. Reusita incepe sa nu mai fie chiar deplina, si iata ca apare primul contact cu vicisitudinile vietii, poate neinteles de actorul principal, copilul, pentru ca el nu are inca acea capacitate de discernamant a realitatii vietii.Copilaria, totusi, este pentru multi unul din capitolele cele mai fermecatoare ale vietii si desigur exceptii exista din plin si multi dintre protagonisti ar vrea sa uite multe din intamplarile ei, dar in mare parte aceste memorii unice sunt extraordinar de bine definite. Apar incetul cu incetul cei sapte ani de acasa, formarea copilului si ridicarea lui pe caile educatiei familiale, si apar contactele reale cu lumea exterioara, lenta pe alocuri, spatiul temporal desfasurandu-se inca precum plutirea lenesa a unui rau de ses, mai mult spectator decat participant, mintea copilului absoarbe si observa, descopera si acumuleaza, si mijit incepe sa rasara si primul nivel de intoxicare, sau de influente negative Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului.Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii

2624

sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze.

2625

STRATEGII DE CONSILIERE PSIHOPEDAGOGICĂ A PĂRINŢILOR PENTRU “CEI 7 ANI DE ACASĂ”… MINUNAŢI! Prof. Gălăţanu Dănuţa Marcela Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” Bacău „Cei şapte ani de acasă“ sunt anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii! E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri genetice, în educaţia copiilor, părinţii sunt cei care deţin rolul principal. Familia este o comunitate în care părinţii trebuie să îşi crescă copiii cu atenţie şi responsabilitate. În acest mediu copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Cei şapte ani de acasă- expresia defineşte bagajul de cunoştinte, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Perioada este considerată “culmea achiziţiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Dar ATENŢIE, este foarte important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Bebeluşul este ataşat de mamă, de tată, de bunici iar în comportamentele, limbajul său îi imită pe adulţi. Copilul este asemeni unei oglinzi. Copilul preşcolar are nevoie de modele de identificare cu o persoană foarte apropiată. El se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Semăn cu tata, suntem puternici amândoi”. Categoric părinţii sunt modele pentru copil! Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. El realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului pentru că el înţelege lumea în mod diferit. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Furia prin cuvinte de genul «sunt furios» şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni! Nu este de-ajuns să ne controlăm limbajul, comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea sentimentelor (furie, dezamăgire, tristeţe), a dorinţelor şi nevoilor. Trebuie să ne impunem restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Cea mai preţioasă recompensă nu este cea materială, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată copilului când face o faptă bună. Este important să îl lăudăm ori de câte ori e nevoie. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi părinţii să fie consecvenţi în educarea copilului.

2626

În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii! Ce pot învăţa copiii în cei şapte ani? - deprinderi de autoservire, ordine, igienă, curăţenie şi exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor şi negative, bune maniere şi comportament, limbaj corect, modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la provocări ale mediului înconjurător, consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrarea atenţiei, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini. Altele influenţează dezvoltarea de mai târziu– un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forţele proprii. Socializarea, asumarea responsabilităţilor şi exprimarea emoţiilor sunt o parte dintre abilităţile pe care un copil trebuie să şi le însuşească în cei 7 ani de acasă. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Valorile s-au schimbat. Înainte se punea preţ pe comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele, libera exprimare. Aceste diferenţe se văd şi generaţiile trecute de prima tinereţe se simt ofensate de comportamentul adolescenţilor. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune! Copilul de acum 20 de ani era mult mai constâns. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţii iar gradul de socializare este mai mare. Când copilul ajunge la poziţie de egalitate cu o persoană adultă, balanţa se echilibrează sau se răstoarnă în favoarea lui. Câteva reguli de bază pentru Cei 7 ani de acasă… MINUNAŢI: 1. Bunele maniere se predau prin puterea exemplului! 2. Comunicarea este secretul unei relaţii solide părinţi-copii! 3. Învaţă-l să spună mereu adevarul! 4. Lasă-l să se bucure de copilărie ! 5. Nu abuza în nici un fel de copil ! 6. Petrece cât mai mult timp cu copilul tău! Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Vei fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă! Bibliografie Harwood Robin L., Miller Scott A, Psihologia copilului, Ed. Polirom, 2014 William Dikel, Sănătatea mentală a elevului, Editura TReI, 2013 Helene Renaud, 8 metode eficiente pentru educarea copiilor, Editura Polirom,2011

2627

Cei şapte ani de acasă! George Stanislau Societatea zilelor noastre nu trece doar printr-o criză financiară, ci şi prin una a familiei, în care sacralitatea acesteia şi valorile ei perene au fost lăsate în plan secund, locul lor fiind luat de un nou sistem de valori, "modern". Astfel se face că tinerii se căsătoresc mai târziu, a crescut numărul divorţurilor, al abandonurilor şi al delincvenţei juvenile. Biserica ajută la întărirea familiei şi conştientizarea rolului ei în societate prin rugăciunile ei, prin sfătuirea pastorală. Educarea şi formarea tinerilor înseamnă şi pregătirea lor pentru o viaţă de familie firească. Pentru copii se pot organiza tabere, concursuri cu premii, adaptate în funcţie de vârstă, cluburi sau activităţi atractive, inclusiv în colaborare cu şcolile. Încă de la crearea sa, omul a fost rânduit să trăiască în comuniune pentru că "nu este bine să fie singur", aşa că i-a fost dat un "ajutor potrivit", adică pe femeie, cu care să crească, să se înmulţească şi să stăpânească cele ce i-au fost dăruite. Pentru acestea, Dumnezeu a întemeiat Taina căsătoriei, prin care bărbatul "lasă pe tatăl şi pe mama sa" şi devine un trup cu soţia pentru a creşte duhovniceşte împreună cu ea în interiorul familiei. Mai mult decât atât, însuşi Mântuitorul binecuvintează această Taină la nunta din Cana Galileii, unde face şi prima Sa minune, importanţa instituţiei familiei fiind arătată în mai multe locuri din Sfânta Scriptură, precum şi de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Numai că evoluţia societăţii omeneşti, schimbările sociale, culturale şi de mentalitate au angrenat în mecanismul lor şi instituţia familiei, omul zilelor noastre, omul "modern", schimbându-şi atitudinea faţă de familie, în general şi căsătorie, în special. Omul contemporan a devenit un om care vrea să îşi "trăiască viaţa", un om "liber" şi, prin urmare, fundamentele ce stăteau odinioară la baza societăţii, printre care se numără familia, sunt considerate acum "învechite". De aici avem numărul tot mai mare de cupluri care trăiesc în concubinaj şi care fac copii fără să fie căsătoriţi. Cei mai mulţi văd în căsătorie o simplă formalitate, scrisă pe "o bucată de hârtie", şi nu adevărata dimensiune sacră a acesteia. Exemplele de vedete care îşi schimbă "partenerii", prezentate obsesiv de televiziuni, sunt preluate, din păcate, cu foarte mare uşurinţă de privitori şi considerate repere pentru propria viaţă. Taina căsătoriei este tot mai des lăsată în plan secund, primând relaţiile de concubinaj sau aşa-numitele "căsătorii de probă". Mai mult decât atât, sub pretextul libertăţii şi al respectării acesteia, unele cupluri renunţă inclusiv la fidelitate, având o "relaţie deschisă", atât soţul, cât şi soţia fiind "liberi" să se întâlnească şi cu alte persoane. Acestor cauze ale degradării familiei şi vieţii de cuplu în general se adaugă urbanizarea şi individualizarea, secularizarea vieţii de familie, stilul libertin promovat la rang de virtute în special de filmele americane, precum şi o serie de factori, cum ar fi şomajul, violenţa domestică, alcoolismul, drogurile şi plecarea la muncă în străinătate a unuia dintre soţi. O altă cauză importantă ce a împins familia spre criză este şi importul masiv de mentalităţi aşa-zis democratice, practicate în unele ţări, legalizarea avorturilor sau căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. O amploare deosebită a cunoscut criza familiei după apariţia mişcărilor feministe, prin care a fost recunoscută egalitatea de drepturi între bărbaţi şi femei. Pe de o parte, din cauza înţelegerii greşite a acestor "drepturi", acum fiind promovat tot mai intens dreptul la autodeterminare şi asupra propriului corp, respectiv dreptul femeilor de a face avort. Pe de altă parte, criza familiei a fost amplificată şi de reacţiile apărute la drepturile solicitate de femei, crescând cazurile de violenţă domestică. Pe plan naţional, criza familiei a luat amploare după 1989, ca un efect al libertăţii prost înţelese de români. Sub larga umbrelă a libertăţii au apărut comportamente deviante promovate şi amplificate de-a lungul anilor, comportamente copiate în special de la ţările "civilizate". Acestor cauze se adaugă situaţia materială în general precară ce a avut ca efect scăderea natalităţii, creşterea ratei divorţurilor şi a abandonurilor sau creşterea numărului celor plecaţi la muncă în străinătate. Din familia creştină tradiţională au rămas de multe ori doar amintiri despre care ne povestesc cercetătorii de la muzee. "Cel mai bun exemplu de diferenţă dintre familia tradiţională şi cea din zilele noastre este

2628

unul din viaţa cotidiană, respectiv servitul mesei. Astăzi fiecare mănâncă pe fugă, în faţa televizorului, unii în bucătărie, alţii în sufragerie. Înainte însă, toată lumea se aduna în mijlocul mesei joase, rotunde, lucru care sporea coeziunea, fiecare văzându-l pe celălalt, iar capul familiei lua pâinea, o frângea şi o împărţea şi apoi mâncau. O altă diferenţă este cea legată de respect; capul familiei, fie că era tatăl, fie că era bunicul, devenea o autoritate. Indiferent de meseria pe care a avut-o, el era privit cu respect, deoarece era cel cu experienţă mai mare, lucru care astăzi nu se mai întâmplă", spune cercetătorul Ciprian Voicilă de la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Sociologii sunt de părere că există mai multe forme de criză cu manifestări şi consecinţe diferite. Criza familială reprezintă orice situaţie care induce apariţia stresului, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând convieţuirea familială sau având ca rezultat ruperea ei. Crizele familiale depind de tipul de familie, de stabilitatea şi resursele emoţionale şi financiare. "Cred că cea mai mare problemă a zilei de astăzi este lipsa de repere morale şi spirituale. Omul de astăzi nu mai are o orientare spre valorile ce dau stabilitate familiei. Societatea omenească s-a schimbat, şi-a schimbat structurile, politicile pentru familie şi educaţie şi toate acestea au afectat viaţa şi dimensiunea a familiei. Dacă este să vorbim despre rezolvarea problemei, cred că în primul rând trebuie schimbate politicile faţă de familie şi educarea tinerei generaţii. Este sigurul lucru care poate duce spre salvarea de la această decădere a familiei şi a individului", este de părere profesorul universitar doctor Elena Zamfir, şef de Catedră Asistenţă socială şi psihologie socială din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti. În România, criza familiei se manifestă în primul rând prin amânarea căsătoriei, ca o fază iniţială, apoi prin abandonul copiilor şi cel al părinţilor, în numărul mare de avorturi şi chiar prin creştere a numărului divorţurilor, creşterea violenţei în familie şi creşterea delincvenţei juvenile. Sintetizând, am putea spune că problemele cu care se confruntă astăzi familia creştină sunt slăbirea vieţii spirituale în familie, sărăcia şi şomajul, dorinţa de câştig material imediat şi cu orice preţ, alcoolismul şi drogurile, concubinajul şi căsătoriile de probă, infidelitatea conjugală. De asemenea, lipsa unei educaţii corespunzătoare a copiilor; plecarea la lucru în străinătate a unuia sau a ambilor soţi, avorturile şi disensiunile în familie, literatura şi filmele porno sau ofensiva publică a unor manifestări sexuale contrare familiei tradiţionale. Aceste concluzii au fost formulate în cadrul conferinţelor pastoral-misionare ale Arhiepiscopiei Iaşilor pe tema problemelor familiei, desfăşurate în anul 2007, sub preşedinţia Preafericitului Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Un aspect important al crizei familiei se răsfrânge asupra copiilor şi asupra educaţiei lor şi pleacă de la libertatea acordată de părinţi. Copiii sunt lăsaţi tot mai mult "să facă ce vor", iar copilul nu alege de fiecare dată ceea ce îi este folositor. Problemele încep de la vârste fragede când sunt lăsaţi în faţa televizorului sau a calculatorului, pentru că "stau cuminţi" şi nu deranjează. Numai că acei copii nu primesc educaţia necesară, ei preluând exemplele negative pe care le transpun apoi în viaţa de zi cu zi. Apoi, la vârsta adolescenţei sunt lăsaţi iarăşi să facă ce vor, pentru că "sunt tineri" şi trebuie "să se distreze", alunecând uşor spre panta alcoolului sau chiar a drogurilor. Această problemă a educaţiei copiilor a fost sesizată de Biserică, care se implică pentru rezolvarea ei. "Una dintre cele mai mari probleme este implicarea familiei în educarea copiilor, anume modul în care îşi educă copiii. Şi aş face două precizări, anume că unii părinţi, din prea multă dragoste faţă de copii, îi lasă să facă ce vor, le dau libertate deplină, iar cealaltă categorie, şi cred că sunt mulţi în zilele noastre, din cauza situaţiei financiare şi neîncrederii în Dumnezeu, nu se implică deloc în educarea copiilor. Le dau viaţă şi îi lasă în pace, nedându-le un exemplu pozitiv, creştinesc, pe care să îl urmeze. În ceea ce priveşte remediile, cred în primul rând că este nevoie ca fiecare familie să aibă un duhovnic la care să meargă împreună şi să se spovedească, să primească sfaturi şi să le urmeze. Apoi, un alt remediu poate să îl ofere preotul prin catehezele de sâmbăta şi duminica, pentru că aşa identifică problemele şi poate oferi şi soluţii", susţine părintele profesor Daniel Enea de la Facultatea de Litere şi Teologie Ortodoxă din Timişoara. O problemă foarte gravă este cea a moralităţii şi a deviaţiilor ce pornesc din neînţelegerea valorilor morale. Familia a devenit mai puţin morală, sistemul de valori la care ne referim fiind unul "modern", de regulă după modelul filmelor americane, unde libertinajul este prezentat ca natură proprie a omului. În plus, omul modern se exteriorizează ostentativ, arătând că există şi cere să fie lăsat în pace, chiar dacă el

2629

este cel care agasează prin comportamentul său pe ceilalţi. Iar în această categorie sunt incluse minorităţile sexuale care vor să iasă tot mai mult în evidenţă, în special prin parade, pentru a cere nediscriminare, deşi mai degrabă discriminează ei prin manifestările lor decât sunt ei victime ale discriminării. Din punct de vedere social, criza familiei poate fi rezolvată printr-un set de măsuri susţinute, cu implicare şi cu ajutorul comunităţii. Astfel, în cadrul conferinţelor preoţeşti din Arhiepiscopia Iaşilor au fost stabilite o serie de remedii, precum înfiinţarea de centre de zi în care să se poată oferi un mediu educativ copiilor proveniţi din familiile dezorganizate, soluţie ce poate fi aplicată mai ales în parteneriat cu autorităţile locale şi prin accesarea unor fonduri puse la dispoziţie prin programe specifice. Apoi, problemele pot fi rezolvate şi prin ridicarea nivelului de cultură la sate şi în zonele defavorizate şi interzicerea comerţului (iarmaroace) la sate în zilele de duminică şi prin promovarea spiritului de dialog şi de întrajutorare între generaţii. La fel, schimbarea mentalităţii tinerilor marcată de teribilism şi spirit de frondă, ca rezultat al unei concepţii greşite despre libertate şi ca efect al preluării unor modele de comportament din industria de divertisment şi prin elaborarea unor legi care să încurajeze natalitatea. Din punct de vedere pastoral, preoţii au început să organizeze tabere de concursuri cu premii, adaptate în funcţie de vârstă, să înfiinţeze cercuri de pictură sau cluburi cu activităţi atractive (inclusiv prin cooperare cu şcolile). De asemenea, cunoaşterea problemelor care există în sânul familiei se poate face şi prin vizitele pastorale dese, convorbirile duhovniceşti, consilierea membrilor familiei şi antrenarea acestora în activităţile organizate de parohie, cateheze care trebuie să vizeze pe toţi membrii familiei, tineri şi vârstnici deopotrivă, pelerinaje religioase la biserici şi mănăstiri şi pelerinaje social-filantropice la aziluri, spitale de bătrâni sau de copii, orfelinate. În plus, remedii pastorale se pot oferi prin cultivarea spiritului filantropic prin formarea de grupe între cei înstăriţi material şi cei săraci; înfiinţarea de locuri de joacă pentru copii în curtea bisericilor (cum ar fi grădiniţele duminicale) şi nu numai. Atitudinea românilor faţă de familie este diferită, fiecare având propria viziune despre ea. Totuşi, aproape toţi vedem familia drept o instituţie sacră, un loc de unde ai de învăţat şi unde îţi rezolvi problemele. Indiferent de evoluţia societăţii, familia trebuie să rămână acelaşi spaţiu sacru, ale cărui valori nu trebuie modificate. "Odată ce timpul trece, nimic nu mai este cum a fost odată. La fel se poate spune şi despre familie şi relaţiile din interior. Cu toate acestea, însă, trebuie ca unele lucruri să rămână nealterate peste timp, cum ar fi credinţa, familia cu respectul şi fidelitatea reciprocă, precum şi încrederea în celălalt. În ziua de astăzi este mult mai dificil să întemeiezi o familie, pentru că, inevitabil, problemele financiare au efect şi asupra vieţii de familie. Te căsătoreşti, ai copii, şi apoi îţi dai seama că nu ai cu ce să îi întreţii. Este mai greu să te descurci în ziua de astăzi, pentru că resursele financiare sunt limitate şi, în plus, te gândeşti şi la instabilitatea locului de muncă. Te gândeşti că dacă nu mai ai unde să lucrezi…", este de părere Ştefan Vipie, completat de prietena sa, Andreea Szabo. "Relaţiile din interiorul unei familii trebuie să fie foarte bune. Copiii trebuie să îşi respecte părinţii pentru că le-au dat naştere, i-au crescut şi le-au dat educaţie", este de părere Andreea Ilie, din Bucureşti. "Totuşi, dacă sunt unele probleme la unele cupluri, copiii trebuie să fie atenţi să nu repete aceleaşi greşeli atunci când se vor căsători", completează fratele acesteia, Mihai. "Pentru mine, familia înseamnă totul. Familia trebuie să fie unită, să se înţeleagă bine, pentru că dacă există iubire şi înţelegere, totul se rezolvă. Părerea mea este că în interiorul unei familii, părinţii trebuie să se ocupe foarte mult de copii, să comunice cu ei, să fie prieteni cu ei. Eu sunt prietenă cu copiii mei şi de aceea discutăm foarte mult, îmi spun problemele pe care le au şi încercăm să rezolvăm soluţii. Chiar dacă sunt mari, îmi spun problemele lor şi le rezolvăm împreună", spune Anişoara Grigore.

2630

Cei şapte ani de acasă! prof. Georgeta Raicu Colegiul Naţional "Traian Lalescu" Reşiţa În copilăria petrecută în satul meu natal, în care toată lumea cunoştea pe toată lumea, greşelile de comportament- cum ar fi trecerea unei persoane mai tinere prin faţa unei persoane mai vârstnice, apelarea unei persoane mai în vârstă după prenume, fără folosirea termenului de respect potrivit, utilizarea pronumelui "tu" atunci când te adresai cuiva mai vârstnic- chiar dacă acea persoană era sora sau verişorul cu nici un an mai mare ş.a., erau aspru taxate. Îmi amintesc- şi nu-mi pot săpâni un zâmbet- cum erau apostrofaţi copiii dacă uitau să salute: "Măi neruşinatule, aşa te-a învăţat pe tine la şcoală?" şi imediat aflau şi părinţii şi toată lumea din sat cât de prost crescut erai, bineînţeles spre ruşinea părinţilor care luau imediat măsuri pentru îndreptarea neajunsului. Uneori întrebarea-bobârnac era însoţită de exclamaţia de consolare: "Ei, n-are şapte ani de acasă!". Şi uite aşa am ajuns să mă întreb, în naivitatea mea de copil, dacă nu are şapte ani de acasă, de ce îl ceartă întrebându-l de şcoală? Doară la şcoală se mergea după împlinirea vârstei de şapte ani... Din nefericire, acest tip de admonestare, cu referire la ceea ce a învăţat copilul la şcoală, era auzit de nenumărate ori până nu demult, iar explicaţia cu cei şapte ani de acasă era- şi mai este, din ce în ce mai puţin- legată doar de diverse manifestări nepoliticoase ale unei persoane. Zic din ce în ce mai puţin pentru că, de ceva vreme- oare începând cu generaţia facebook sau chiar de mai înainte?!- nu-şi mai face nimeni probleme cu privire la politeţe... Puţini înţeleg însă adevărata însemnătate a primilor şapte ani din viaţa unui om şi, chiar şi mai puţini, îi acordă importanţa cuvenită. În prezent ştim- şi este dovedit ştiinţific- că toate trăsăturile şi abilităţile de om şi de fiinţă socială se dobândesc, se construiesc până la vârsta de şapte-opt ani. În tot restul vieţii le completăm, le dezvoltăm şi le cizelăm, iar capacitatea noastră de a învăţa este condiţionată de bagajul de cunoştinţe şi deprinderi dobândite până la această vârstă. Este bizar faptul că, deşi toată lumea spune "copiii din ziua de azi sunt mult mai deştepţi faţă de copiii de altă dată", ei sunt tot mai puţin politicoşi şi mai puţin dispuşi să asculte, să proceseze, să selecteze, să înţeleagă şi prin urmare, să aplice lucrurile bune despre care află, chiar dacă, este de la sine de înţeles, acestea le vor aduce beneficii chiar lor. Sunt cadru didactic şi diriginte de 29 de ani... şi mamă de doar 24 de ani. Şi în plan profesional şi în plan familial mi-am dat toată silinţa să fac ce este mai bine pentru copii, pentru familie şi nu am fost întotdeauna mulţumită de rezultate. Mereu se pot face retuşări, dar cum spuneam, trebuie să ai ce retuşa, ce completa, ce cizela. Orice construcţie începe a fi făcută cu fundaţia... ori fundaţia, temelia pe care se ridică omul, este creată de părinţi, de familie, exact în această perioadă a vieţii. Şcoala va completa şi va cizela, dacă va avea ce! Sunt puţini părinţi care, în mod conştient, îşi învaţă copiii lucruri rele, dar este la fel de nociv să nu îi înveţi nimic. Sunt destui părinţi care cer copiilor lor să respecte anumite reguli, reguli pe care ei înşişi nu le respectă şi nu îşi dau seama că, prin exemplul lor neagă tocmai acele reguli, apoi se miră că nici copiii nu le respectă şi îi pedepsesc sau ajung în conflict cu aceştia. Să nu mai vorbim despre părinţii care, din dorinţa unui trai mai îndestulat, pleacă la muncă, departe, pasând cu uşurinţă responsabilitatea formării şi educării propriilor copii, bunicilor, unchilor, mătuşilor, vecinilor sau chiar copiilor mai mari. De multe ori copiii ajung să "plătească" pentru greşelile părinţilor, fiind rapid sacrificaţi pentru lucruri de genul: "trebuie să plătesc împrumutul la bancă, altfel vom ajunge în stradă" sau "dacă vrei ultimul tip de telefon trebuie să merg la lucru în străinătate, altfel nu-l vei avea niciodată". Copilul este oglinda părintelui, dar mulţi părinţi au impresia greşită că doar felul în care este îmbrăcat, hainele de firmă şi jucăriile scumpe oglindesc calitatea lui de părinte bun, comportamentul copilului, felul în care vorbeşte cu părinţii şi cu ceilalţi, felul în care socializează, nu contează. Mai târziu, aceiaşi părinţi, vor povesti câte sacrificii şi cheltuieli au fost ei nevoiţi să facă pentru ca odorul lor să fie bine educat. Câte ore de meditaţii au plătit şi cât de greu au găsit un profesor "corespunzător",

2631

pentru ca micul lor geniu să ia note mari la şcoală, neînţelegând că, de fapt, nu au făcut decât să-şi cumpere liniştea lor sufletească pentru comoditatea de a nu-şi fi asumat dificila profesie de părinte. Despre părinţi şi copii ar fi multe de spus... Ştiu, nu există nici părinţi perfecţi nici copii perfecţi... nici societate perfectă. Nu uitaţi însă, intră în obligaţiile părinţilor să asigure copilului cei şapte ani de acasă pentru ca el, copilul, să devină OM!

2632

SUB PĂLĂRIA CELOR ŞAPTE ANI DE-ACASĂ prof. înv. primar Georgeta-Iulia Popa Şcoala Gimnazială „Gr. Antipa“ Botoşani Astăzi treceam abătută pe stradă…în drumul meu spre acasă…când, iată, mă opreşte cineva, îmbrăcat în uniformă de poliţist. Era A. F., fostul şi dragul meu elev, strălucit student la Academia de Poliţie din Bucureşti, sosit în provincie pentru practica de trei săptămâni. Mi-l amintesc exact în anii ciclului primar: un copil inteligent, cu educaţie aleasă şi cu mult, mult bun simţ. M-a întrebat ce mai fac şi n-am putut să-i spun decât că nu foarte bine, dar acum, că l-am văzut, „fac nemaipomenit de bine“. Cât de banal sunau aceste cuvinte în afară, dar cu câtă vibraţie şi încărcătură se întorceau înlăuntru, cum ar fi exprimat Sadoveanu! Cum ne trece timpul, Doamne, cum ne schimbă starea întâlnirile cu oamenii dragi, cum ne colorează semenii noştri viaţa, uneori în roşu aprins, ţipător, alteori în galben pal, iar de cele mai multe ori în tonuri de gri, neutru ori apăsător! Mă balansez între datul cu aspiratorul şi „Ce spui după bună ziua“, între curăţatul de zarzavat şi „Ce poţi face cu două cuvinte“ (Editura Arthur), ca şi cum întreaga lume ar fi interesată doar de burtă şi eu, în disperare, încerc să le indic drumul spre fantezie, poteca veselă şi luminoasă pavazată cu pietricelele creaţiei… Nu de mult, m-a întrebat o fetiţă ce înseamnă acest cuvânt „fantezie“, că o cam încurcă şi nu prea ştie ce propoziţie ar putea alcătui cu el… Dar pietricelele creaţiei cum arată, oare?... Putem privi prin fereastra sufletului?... Dacă da, ce vede fiecare acolo?... Să scrii cu ceasul pe birou… să-ţi bată fără oprire la ureche, să te grăbească să pui pe hârtie tot ce-ţi trece prin minte, în timp record, aproape fără să te cenzurezi, pentru că nu ai timp, nici să reciteşti, nici să reînnozi fraza, nici s-o piepteni sau s-o coafezi, nici să renunţi la ea nu poţi sau n-ai voie…Aşa sunt regulile jocului…Aţi jucat vreodată acest joc? …Singuri sau cu elevii Dvs.?...Şi dacă aţi jucat, cât aţi rezistat fără să trageţi cu ochiul la celălalt, să comparaţi, să analizaţi, să criticaţi, să invidiaţi?!? Am aplicat de curând, la un curs de formare POSDRU, cu doamna formator A. R., „Metoda Pălăriilor gânditoare“ şi pe drumul spre casă, din nou pe drumul spre acasă, mă gândeam ce bine ne-ar fi dacă ar sta fiecare sub pălăria lui, aşa cum e ea, să nu încerce nimeni să umble la pălăria altuia, nici măcar să nu privească de sub ea, să n-o împrumute, să vadă cum i-ar sta! Ora 11:15…Peste o oră va trebui să-mi lustruiesc „armele“ şi să plec…Din nou la curs…Cunosc atât de bine această viaţă de soldat!…Mereu la datorie…Mereu în mişcare…Mereu în acţiune…Aceeaşi respiraţie, ritmică, sacadată, egală, profundă… Din timpii ei putem da şi altora….Sub aripa ei se cuibăresc şi alţii…părinţi şi copii, laolaltă… Cer, pretind, se-nghesuie, caută, rup fără milă din „acoperiş“, intră încălţaţi, uită la plecare fulare, mănuşi, „bună ziua“, „la revedere“, dar mai ales „mulţumesc“, „mulţumesc“, „mulţumesc“. De la filozofie la…farfurie „Ca să spui bună ziua, trebuie mai întâi să scapi de tot gunoiul care s-a acumulat în mintea ta încă de când ai venit acasă de la maternitate şi apoi să-ţi dai seama că acest salut anume, din momentul prezent, este irepetabil. S-ar putea să ai nevoie de ani buni ca să înveţi să faci asta. Ca să răspunzi la bună ziua, trebuie să scapi de tot gunoiul din mintea ta şi să vezi că există o persoană care stă în faţa ta sau trece pe lângă tine, aşteptând ca tu să-i răspunzi la salut. Şi ca să înveţi să faci asta e posibil să ai nevoie de ani întregi. După ce spui bună ziua, trebuie să scapi de tot gunoiul care-ţi revine în minte: de toate presiunile ulterioare ale nedreptăţilor pe care le-ai trăit şi de toate presiunile anticipate necazurilor în care ai de gând să intri. În felul acesta vei amuţi şi nu vei avea nimic de spus. După ani de exerciţiu, s-ar putea să te gândeşti la ceva care să merite spus.“ (Eric Berne).

2633

Ca să poţi să spui mulţumesc, trebuie mai întâi să scapi de tot gunoiul din sufletul tău, de invidie şi răutate, de orgolii deşarte şi vanitate, şi să alegi să fii, pentru o clipă, Soarele Recunoştinţei. În felul acesta, cuvântul de mulţumire va avea greutatea stâncii şi albastrul senin al cerului. Ca să poţi întâmpina primăvara cu adevărat, ai nevoie de această curăţenie în suflet şi-n gând… Peste memoria afectivă s-a aşternut praful înecăcios al timpului, oglinzile sufletului s-au hidoşit, din găoacea tic-tacului bătrân ies puii secundelor veştede… Prea târzie - înţelepciunea, inutilă trecerea ta în papuci de gumă prin zăpada murdară!…. La colţ de stradă stă aceeaşi femeie cu speranţa zdrenţuită şi coşul plin de ghiocei…Are mâinile murdare (probabil de scormonit prin zăpadă!), şi broboada îi cade pe ochi, ca şi cum nu mai poate să vadă, şiatunci şi-ascute auzul; zadarnic: paşii aceia nu se opresc pentru ea…Bine că încă e frig - îşi spune numai aşa vor mai rezista o dimineaţă, şi poate încă o seară... Sunt fragili, şi, uite- atât de albi… Cum de nu-i vede cineva?… Şi, în tăcerea ce se las- apăsătoare, /o mamă ce-şi târa copilul - nu prea mare, /aruncă peste cerul serii ontrebare:/ „Ce v-a dat azi, la grădiniţă, de mâncare?“/ Răspunsul lui nu m-a mirat prea tare: „Ce-a fost, a fost; eu am şters tot, cu disperare! C-aşa mi-ai spus: că ai dat bani pe-acea mâncare!“ Din ziua ce-a trecut, privind la ceas,/Această replică - atât a mai rămas!/ Când întrebarea: „Ce ai învăţat?“/ E mai banală decât: „Ce ai mai mâncat“?

2634

“Cei șapte ani de acasă!” Prof. inv. presc. GHEORGHE DANA Gradinita cu p.p. Dumbrava Minunata, Ploiesti Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama, cu tata sau cu educatorul. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor

2635

asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educaţia primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de acum 30 de ani, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Învăţaţi-vă copiii să-şi strângă singuri jucăriile sau daţi-le sarcini foarte simple, cum ar fi să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. „Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi“ Cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult decat se evoca intr-un simplu repros cu trimitere la "acasa" al fiecaruia. Pentru ca, vrem sau nu, fiecare avem o rampa de lansare, iar aceasta inseamna copilaria, familia noastra. Rezumand pe scurt, cei 7 ani de acasa inseamna mult mai mult si face referire la copilaria noastra, trairile noastre, experientele noastre, amintirile noastre, invataturile noastre si cu ce anume a ramas fiecare din toti acesti ani.

2636

Cei şapte ani de acasă Prof. înv. primar, Gheorghiu Mariana Şc.Gim.”Ioan Luca”Farcaşa, jud. Neamţ Pretutindeni se vorbește despre cei șapte ani de acasă, indiferet că expresia e folosită pe stradă, la televizor sau în familie. Cel mai adesea, acești trei termeni fac trimitere la educația primită de un individ în primii ani de viață, educație care îl influențează pe tot parcursul vieții. Educația are în general efecte asupra comportamentului și, de aceea, în funcție de acesta putem să percepem o persoană ca fiind educată sau nu, ca are cei șapte ani de acasă sau nu. Este evident că educația primită în familie nu este întotdeauna corelată cu felul în care ne comportăm. Stă în libertatea noastră să interiorizăm sau nu anumite valori. Putem primi cea mai bună asistență și cele mai bune sfaturi fără ca noi să ne schimbăm în vreun fel. Totuși, presupunând că educația din primii ani ai vieții are un efect important asupra oamenilor în general, ar trebui să ne gândim mai mult la cum ar arata o educație corespunzătoare. În același timp pentru a răspunde întrebării precedente ne putem întreba” Ce este educația?” Pentru majoriatea oamenilor, un om educat sau un om cu “cei șapte ani de acasă” este o persoană care prin comportamentul acesteia respectă anumite norme sociale și de conviețuire cu ceilalți. În același timp, o asemenea persoană nu se diferențiază de majoritatea membrilor societății, întrucât, prin felul în care ea se manifestă, nu atrage atenția într-un mod neplăcut și reușește să împartă valori și idei similare cu cei din jurul său. Educația îmbrățișează mai mult decât aspectul legal al comportamentului unui individ. O persoană se poate comporta conform legii și în același timp poate fi considerată needucata sau “prost crescută”. Un exemplu clasic poate fi neîndeplinirea normelor sociale legate de salut sau felul în care ne adresăm celorlalți. Dacă ne întrebăm ce fel de educație putem oferi copiilor noștri în așa fel încât acesta să îndeplinească criteriile descrise mai sus, răspunsurile sunt variate. Termenul „educație corespunzătoare” este relativ și totodată înșelător. Pentru fiecare persoană felul “corect” de a-și educa copilul e unic. În același timp, când etichetăm un anumit lucru ca fiind corect, excludem posibilitatea ca alte lucruri să fie corecte chiar dacă ele nu îndeplinesc condițiile puse de noi. Din experiența mea didactică pot spune că am sesizat două mari abordări ale felului de a educa copiii, care, spre surprinderea multora, duc la același rezultat. Prima abordare constă într-o atenție exagerată pusă pe comportamentul corect sau moral al copilului. Copilul este educat în așa fel încât el să dezvolte un anumit tip de comportament fără ca acesta să interiorizeze anumite valori morale. Mai exact, copilului îi este spus mereu că este greșit să acționeze întrun anumit fel și corect într-altul, fără a i se explica prea multe. A doua abordare pune accent pe felul în care copilul înțelege normle morale. Acestuia i se explică de ce este necesar un comportament adecvat în societate și faptul ca un asemenea comportament aduce nenumarate avantaje. Ca efect, acest tip de abordare lasă liberul arbitru copilului de a îmbrățișa ideile primite. El va înțelege și nu va aplica principiile sugerate din frică sau constrâns de pedeapsă. Cei șapte ani de acasă vor reprezenta mereu un subiect delicat de care trebuie să vorbim cu deosebită atenție. Stă în datoria noastră să ne informăm pentru a crea o socitetate mai bună prin felul în care ne educăm copiii.

2637

Cei șapte ani de acasă prof. înv. preșcolar, Ghileschi Gabriela Școala Gimnazială Nr. 2 Tudor Vladimirescu Dezvoltarea umană, din perspectiva cercetătorilor din domeniul neuroștiințelor, atrage atenția asupra faptului că învățarea începe chiar înainte de naștere, iar valorificarea potențialului de dezvoltare pentru fiecare copil depinde nu doar de accesul la servicii, ci și de accesul la servicii de calitate. Construcția celor ‟7 ani de acasă” este un proces îndelungat în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conștienți de importanța fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem ‟noi” și cine suntem fiecare dintre noi. Ce știm să facem și ce putem face fiecare, pentru a reuși împreună. Știm cu toții: copiii sunt diferiți. Și totuși, câteva lucruri esențiale îi fac să fie asemenea: toți au nevoie de dragoste, securitate, de hrană bună și de stimulare, toți simt nevoia de siguranță, acceptare, recunoaștere, toți caută sprijin în adult și au nevoie de acesta pe măsură ce își dezvoltă încrederea în sine și își dobândesc propria independență. În mod firesc, părinții sunt primii educatori ai copilului. Vine apoi rândul profesioniștilor din grădinițe și școli să se ocupe de educarea și instruirea copiilor la un nivel superior de cunoaștere. Educația copiilor trebuie să fie însă responsabilitatea întregii comunități, este leagănul creșterii și devenirii acestor copii ca viitori responsabili de rolul lor în folosul societății. Atunci când părinții, copiii și ceilalți membri ai societății se consideră parteneri în educație, se creează o comunitate de suport care începe să funcționeze. Educația și îngrijirea timpurie asigură indivizilor succesul integrării personale și sociale ulterioare și creșterea sanselor de angajare în viitor. Educația timpurie reprezintă o etapă complexă de pregătire pentru educația formală a copiilor de la naștere până la 6/7 ani și asigură formare și dezvoltarea fiecărui copil, ținând seama de caracteristicile psihologice acestuia. Ca educatori, este important să-i susținem pe părinți în demersurile lor educative, să știm să-i orientăm în eforturile lor de a avea un copil fericit. Ca părinți, este important să știm ce hotărâri luăm pentru copilul nostru, cum și cu ce să ocupăm timpul copilului, când să îl ajutăm și când să îl lăsăm să se descurce singur. Împreună putem găsi soluții care să ne ajute să depășim dificultățile cu care ne confruntăm în relația cu copilul, fie acasă, fie în mediul școlar. Indiferent de vârsta la care se află copilul, suntem puși în situația de a-l ajuta să învețe diverse comportamente. Uneori este vorba de comportamente noi, alteori de comportamente pe care copiii le cunosc, dar cărora dorim să le creștem frecvența. Mai sunt și situații în care dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative. Pe lângă toate acestea, atunci când ne propunem să-l învățăm un anumit comportament trebuie să ne gândim și la felul în care transmitem copilului anumite mesaje, felul în care vorbim. După ce a fost învățat un comportament, este foarte important să oferim copilului întăriri pentru menținerea comportamentului. Pentru orice proces făcut, copilul trebuie încurajat și lăudat. Întărirea este orice stimul/acțiune care apare imediat după un comportament și care are funcția de a crește probabilitatea apariției acelui comportament și se stabilește în funcție de copil și de comportamentul pe care vrem să îl formăm. Dezvoltarea copilului este un proces individual și, deși etapele de dezvoltare sunt atribuite copilului în general, ține de unicitatea copilului.

2638

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof.înv.preș. Giurescu Gheorghița Mirela G.P.P.Nr.1,Balș, Olt Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însa va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi parinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot învăța copiii în cei șapte ani? - deprinderi de autoservire, - ordine, - igienă, - curațenie și exprimarea propriilor nevoi, - exteriorizarea trăirilor, sentimentelor și emoțiilor atât pozitive, cât și negative, - bune maniere și comportament, - limbaj corect transmis, - modul de a relaționa cu ceilalți și de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurător (este certat de cineva, i se ia jucaria de către alt copil, nu primește cadoul dorit, etc), - consecvență în realizarea unei sarcini, - concentrarea atenției, - perseverență în realizarea uneri sarcini, - alegerea motivelor si motivatiilor atunci când vrea sa faca ceva. Unele din însusirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieții: - spiritul de competiție, - altruismul, - cooperarea, - atitudinea pozitiva față de diverse sarcini, etc. Iar altele influentează dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezator în forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine.

2639

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! prof. înv. primar Grădescu Viorica Şcoala Gimnazială „Dimitrie Cantemir” Feteşti, Jud. Ialomiţa Este adevărat că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Şcoală şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. O expresie folosită atât de des şi de în exces, încât cred că începe să-şi piardă din sensul ei adevărat. Dar care este sensul adevărat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de către cei mai în vârstă decât noi, nemulţumiţi de o anume atitudine şi făcând referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit să-l primească, în funcţie de o situaţie anume. Dar ce înseamnă mai exact cei şapte ani de acasă? Pentru că, în mod sigur, înseamnă mult mai mult decât acel respect la care se face referire. Vouă ce va evocă atunci când auziţi făcându-se referire la cei şapte ani de acasă? Presupun că aproape imediat şi fără să vreţi, se declanşează pe ecranul minţii filmul copilăriei voastre, cu diverse scene, împreună cu diverse peisaje şi persoane care au făcut parte implicit din aceste amintiri. Cei şapte ani de acasă înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut până a pleca la şcoală, iar de cei şapte ani sunt, de cele mai multe ori responsabili părinţii. Pentru că majoritatea fac referire la educaţia primită acasă, educaţia dată de părinţi, mai exact la respectul pe care ar trebui să îl învăţăm să-l avem pentru semenii noştri. Din punctul meu de vedere, şi făcând un rezumat al celor şapte ani de acasă, înseamnă mult mai mult, nu se rezumă doar la respectul faţă de alţii, se rezumă în mod special la respectul pe care îl avem faţă de noi. Dacă avem respect faţă de noi, vom avea respect şi faţă de ceilalţi. În cei şapte ani la care se face referire, acumulăm o mulţime de amintiri -frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm sentimente frumoase sau mai puţin frumoase, acumulăm învăţături - bune sau mai puţin bune, dar putem acumula şi neplăceri, regrete, frustrări, complexe, dureri, nemulţumiri...Fiecare dintre noi acumulăm cam cât putem duce, pentru că în momentul în care nu mai putem duce, se transformă în traume care distorsionează dorinţe, plăceri, vise. Se mai poate transformă şi în tulburări care distorsionează adevărată realitate în care trăieşti prezentul şi în care percepi trecutul, etc. Aşa că, cei şapte ani de acasă înseamnă mult mai mult decât se evocă într-un simplu reproş cu trimitere la "acasă" al fiecăruia. Pentru că, vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare, iar această înseamnă copilăria, familia noastră. Dar ne întrebăm, cei care cresc sau au crescut în centre de plasament sau în alte locaţii, cum se pot raporta, mai exact, la cei şapte ani de acasă? Acasă! Acasă înseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, că un burete, păstrează cât poate, interpretează cum poate, dar şi buretele va fi prea plin la un moment dat. Oricâte eforturi ar face părinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. Acest burete mai târziu îl schimbăm cu măşti. Măşti pe care le folosim pentru a ne ascunde sau a nu se vedea adevărată faţă, pentru că implicit mai intervine şi cenzura. Cenzură impusă de societate. Unii nu folosesc această cenzură, se manifestă, nu cum au fost învăţaţi, ci aşa cum se simt bine, neţinând cont de cei din jur sau că vor primi reproşuri, sau că nu se încadrează în acel respect la care se face referire de multe ori. Unii, de exemplu, sunt răzvrătiţi. Pe ce şi de ce sunt răzvrătiţi? Răspunsul se poate afla în cei şapte ani de acasă, dar fără niciun dubiu se află în ei, dar nu fiecare este dispus să-l găsească. Rezumând cele scrise aici, cei şapte ani de acasă înseamnă mult mai mult şi face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi cu ce anume a rămas fiecare din toţi aceşti ani. Să căutăm în noi!

2640

„MESERIA DE PĂRINTE” Prof. înv. primar Grigoroiu-Gorun Magdalena Școala Gimnazială, com. Bunești, jud. Vâlcea Dacă din punct de vedere juridic, odată cu nașterea copilului, apar o serie de drepturi și de obligații asociate statutului de părinte, din punct de vedere psihologic și psihopedagogic se pune problema în ce măsură proaspeții părinți sunt pregătiți pentru a adopta conduita parentală, cu cele mai bune efecte asupra procesului de creștere și educare a copilului. Care sunt metodele, procedeele educaționale folosite de către părinți, mai ales în perioada primilor ani de viață ? Valoarea și importanța influențelor exercitate asupra copiilor mici este deja demult cunoscută și în teorie și în practică. Formula ‘’ cei șapte ani de acasă ‘’ a devenit pentru mulți scala uzuală de evaluare a calității conduitei vârstnicilor. A îndeplini real rolurile parentale este una din cele mai dificile, mai importante dar și mai nobile îndeletniciri umane. A fi părinte înseamnă să ai cunoștințe, deprinderi și capacități relaționare, valori la care să aderi și care să-ți regleze conduita, orientând-o într-o direcție predominant pozitivă, pro- socială. Desigur, putem vorbi de o conduită parentală generală, ca model la nivel social și de o conduită parentală particulară, individuală pe care o adoptă fiecare părinte în parte. Și această diferențiere este valabilă pentru oricare altă profesie. Există o conduită profesională, individuală, care înseamnă de fapt, modul specific de particularizare a unor aspecte normative ce țin de o anumită profesiune. În ceea ce privește profesiunea de părinte, trebuie să recunoaștem că, deși există mai multe surse de învățare pentru fiecare individ, nu există la nivel social, un sistem coerent și conștient de training. Sursele pot fi foarte diferite de la o persoană la alta, una din sursele comune este modul în care s-au raportat la noi proprii noștri părinți. Așadar, putem accepta ideea că, încă din primele momente ale venirii noastre pe pamânt, începem să’’ învățăm’’ cum să ne purtăm în calitate de părinți. Aceasta este una din sursele care lasă urme adânci în toată ființa noastră și atunci, când ne vine ‘’ rândul’’ să devenim părinți, fără să vrem sau fară să facem eforturi speciale apare în prim plan experiența noastră de ‘’ fost elev ‘’ la școală, privind învățarea profesiunii de părinte. Exercitând în mod deficitar profesiunea de părinte nu vom face rău celor din jur, ci copiilor noștri și poate chiar și urmașilor acestora. Așadar răspunderea noastră este mult mai mare decât ne-o închipuim. Este normal și firesc ca în cazul oricarei profesii, la început să îți pui o serie de întrebari, cum ar fi : Ce trebuie să fac într-o situație ?, Cum trebuie să procedez într-o altă situație ? Cei doi părinți trebuie să fie permanent de acord cu adoptarea unor procedee, metode și moduri de acțiune în ceea ce privește copilul. De aceea este bine să citim cărți de specialitate, să discutăm cu specialiștii pentru că, copilul este o ființă ce prezintă carențe comportamentale specifice vârstei. Sunt mulți părinți care merg pe principiul ‘’ este copilul meu și fac ce vreau cu el’’ , o filosofie care atrage foarte multe aspecte negative dupa ea. În concepția pedagogică a fi părinte competent înseamnă, în primul rând să adopți și să aplici, consecvent o anumită strategie privind conduita parentală. Este cunoscut faptul că în primii șapte ani de viaţă ai copilului, familia pune bazele trăsăturilor sale de caracter: unele abateri de conduită întâlnite mai târziu la copii (negativismele active, minciuna, fuga şi vagabondajul etc.) îşi au originea tocmai în această perioadă, când ar fi putut atât de uşor să fie prevenite. Asupra necesităţii efectuării unei educaţii la timpul potrivit, insistă A. S.Makarenko : „O educaţie justă din cea mai fragedă copilărie nu e a sarcină atât de grea cum ar părea. Dar oricât de grea ar fi, ea nu depăşeşte puterile oricărui om, oricărui părinte. Fiecare poate, uşor, fără oboseală, să-şi crească bine copilul, numai dacă doreşte într-adevăr. Cu totul altceva este reeducarea. Dacă copilul n-a fost bine educat, dacă aţi neglijat ceva, v-aţi preocupat prea puţin de el sau din întâmplare v-aţi lăsat pe ,tânjală şi aţi uitat de copil, atunci multe vor trebui refăcute, îndreptate. Această muncă de îndreptare, de reeducare nu mai e un 1ucru tocmai atât de uşor. Sfătuim pe părinţi să nu uite niciodată aceasta şi să se silească să facă educaţia în aşa fel încât să nu fie de refăcut mai târziu nimic, adică totul să fie bine făcut de la început.”

2641

Dezvo1tarea creativităţii, a spiritului de organizare şi de ordine, a independenţei moral-volitive a copi1ului, reprezintă factorii psihologici hotărâtori pentru efectuarea unei activităţi sistematice şi pentru exercitarea şi coordonarea propriilor posibilităţi şi capacităţi neuropsihice, în raport cu exigenţele socioprofesionale de mai târziu. În actualele condiții sociale mulți părinți nu sunt vigilenți în ceea ce privește educarea copiilor către standardele normale și sociale, copilul creându-și o proprie personalitate care poate fi detașată de adevăratele valori morale. Astfel profesiunea de părinte este una foarte grea, însă este divină pentru că noi, părinții nu suntem viabili decât prin urmașii nostri. Bibliografie : 1. Cunoaşterea copilului preşcolar, Colecţia Cathedra, 1992 2.Vrăjmaş, Ecaterina – Educaţia copilului preşcolar, Editura Pro Humanitate, 1999 3. Glava, Adina; Glava, Cătălin – Introducere în pedagogia preşcolară, Editura Dacia Educaţional, 2002

2642

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. inv. presc. si sc GROSU STELA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Ce pot face părinţii? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.); -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă. Ce învaţă/exersează copilu? -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -exersează deprinderile igienicosanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este

2643

foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează.

Bibloigrafie: 1. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 2. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 3. www.scribd.com

2644

Cei 7 ani de acasa Prof. Groza Elisabeta Grădiniţa cu P.P nr.2 Drobeta Turnu Severin, Mehedinţi

Motto „Cine-l vede pe copil cum creşte?Nimeni!Numai cei care vin din altă parte spun : Vai , ce a crescut! Dar nici mama ,nici tata nu l-au văyut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.” Antoine de Saint-Exupery O expresie folosită atât de des si de în exces, încat cred ca începe să-si piarda din sensul ei adevarat. Dar care este sensul adevarat? De cele mai multe ori auzim folosindu-se expresia de catre cei mai în varsta decat noi, nemultumiti de o anume atitudine si facand referire în mod strict la respectul pe care ar fi trebuit sa-l primeasca, în functie de o situatie anume. Dar ce inseamna mai exact cei 7 ani de acasa? Pentru ca, în mod sigur, înseamna mult mai mult decat acel respect la care se face referire.. Cei 7 ani de acasa înseamnă de fapt, acei ani pe care i-am petrecut pana a pleca la scoala, iar de cei 7 ani sunt, de cele mai multe ori responsabili parintii. Pentru ca majoritatea fac referire la educatia primita acasa, educatia data de parinti, mai exact la respectul pe care ar trebui sa il invatam sa-l avem pentru semenii nostri. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează desCopilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fierchiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Relaţia dintre copil şi părinteeste definită ca una de dependenţă , sensul de derulare a acestei relaţii fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei.Multi sunt aceea care spun despre copil : „este mic ,ce înţelege el?”. Este adevărat , copilul este mic ,însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creste şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenşele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protector şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este

2645

important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2646

Familia-baza unei educaţii sănătoase Profesor: Guguian Claudia Scoala Gimnaziala Nr. 19 Brasov

O preocupare permanentă în întâlnirile cu părinţii a fost identificarea dificultăţilor pe care le întâmpină aceștia în comunicarea cu propriii lor copii, precum și mijloace de optimizare a comunicării dintre aceștia. Părinţii trebuie să fie buni ascultători și să găsească timpul necesar pentru a comunica cu copilul. Când copilul dorește să comunice ceva, părintele trebuie să întrerupă orice activitate, acordându-i atenţia cuvenită, renunţând la atitudinea dominatoare. O slabă comunicare poate crea probleme emoţionale, copilul pierzându-și încrederea în adulţi și retrăgându-se într-o lume a sa. Observând efectele negative ale lipsei de comunicare, dar și satisfacţiile pe care le au părinţii care reușesc o bună comunicare cu propriii copii, s-a concluzionat că pentru a avea un copil „bun” trebuie să depui o muncă susţinută și nicidecum să-ţi neglijezi copilul în favoarea altor preocupări. Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului, pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educaţia din familie și școală își spune cuvântul. Din experienţa la catedră am constatat că educaţia realizată în școală nu este solidă dacă elevul nu are „cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că în familie trebuie să se pună bazele unei educaţii sănătoase pentru viaţă. Este important ca părintele să știe că mediul de viaţă și educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă și atenţie. Ei se simt iubiţi și în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală și nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Autoritatea părintească nu se realizează prin forţă și brutalitate. Ea este rezultatul firesc al unor relaţii echilibrate, morale și umane. O autoritate firească duce la relaţii de destindere și atașament, o falsă autoritate duce la o relaţie tensionată, la conflicte permanente. Autoritatea părintească trebuie să fie suplă, fermă și să se adapteze vârstei. Ea presupune un climat de afecţiune și dreptate, stăpânire de sine, înţelegere și spirit de colaborare între copil și părinte. Familia are un rol important în parcurgerea cu succes de către elevi a diferitelor trepte de învăţare. Anumiţi factori familiali duc la nereușita școlară, cum ar fi: dezorganizarea familiei, lipsa de supraveghere, interesul redus al părinţilor pentru pregătirea școlară a copiilor, lipsa legăturii părinţilor cu școala și starea materială precară. Formarea personalităţii copilului implică și rezolvarea unor situaţii conflictuale și frustrante. Pentru copil este îngrozitor să audă vocile furioase ale părinţilor când unul e contra celuilalt. Este important să-i vadă pe părinţi că își soluţionează diferenţele de opinie în mod ponderat. Stările conflictuale în lanţ dintre copil și părinţi sau dintre părinţi îl fac pe copil să-i fie teamă, să mintă, să părăsească domiciliul, să vagabondeze, să fure. În aceste cazuri, părinţii nu trebuie să-și reproșeze unul altuia deficienţele pe care le au copiii lor, fiindcă ambii părinţi trebuie să colaboreze în educarea lor. În cadrul familiei întâlnim coabitarea unui număr mare de membri, aparţinând mai multor generaţii, cu temperamente și interese diferite, cu atitudini și mentalităţi proprii unor diverse niveluri de viaţă și cultură. Orice familie trebuie să se bazeze pe afecţiunea mutuală și consens între toţi membrii ei. Unitatea de vederi între bunici și părinţi privind educaţia va duce la realizarea și întărirea unităţii lor. Copilul are încredere în părinte, dar aceasta să fie susţinută prin fapte și prin ţinută. Să nu uităm, copiii au nevoie de modele de viaţă, pe care și le iau de regulă din familie, din mediul școlar, din lecturi sau din filme. Familia are rol important în formarea și cultivarea deprinderilor de a alege modelul de viaţă, mai mult decât atât, chiar oferindu-i propriul model. În ceea ce privește familia, se diferenţiază trei grupe de greșeli educative ale părinţilor: grija excesivă, severitate excesivă și indiferenţă. În familiile cu părinţi hiperprotectori, copiii sunt neliniștiţi, fricoși, dependenţi, greu adaptabili. În cazul în care avem de-a face cu părinţi inconsecvenţi, oscilanţi,

2647

care trec de la asprime exagerată la exces de protecţie, îngăduinţă și răsfăţ, copiii au dificultăţi în comportare, tulburări de echilibru emoţional și afectiv. Unii părinţi ţin neapărat să-și vadă realizate prin copii propriile lor aspiraţii, dorind chiar să le impună o anumită profesie. Din această cauză școlarul intră în conflict cu posibilităţile lui de efort, fiind supus unei supraîncărcări ce poate avea repercusiuni de natură psihică. La fel de grav este și dezinteresul faţă de educaţia copilului. În cazul în care tatăl este prea exigent, iar mama prea indulgentă, nu se poate realiza educaţia, în subconștientul copilului născându-se opoziţia tată-mamă. Atunci când ambii părinţi sunt exagerat de severi, climatul educativ va fi aspru, copilul va avea stări de neîncredere în forţele proprii, va fi impulsiv, gata de apărare sau dimpotrivă, se va lăsa pedepsit pentru orice. Părintele este pentru copil și un bun educator, el trebuie să-i stimuleze efortul, spontaneitatea, fantezia, iniţiativa, independenţa, încrederea în sine. Pentru aceasta părinţii ar trebui: – să-și cunoască bine copilul, observându-l și antrenându-l de mic în activităţi, ţinând cont însă de posibilităţile lui psiho-fizice; – să asigure copilului în casă un spaţiu al lui, un loc în care să se poată odihni, juca, în care să poată experimenta, citi și visa sub supravegherea părinţilor; – să-i permită să se antreneze în activităţile extrașcolare pentru a-și satisface trebuinţele de activitate și de cunoaștere; – să-l sprijine în menţinerea unui echilibru între efortul depus pentru pregătirea școlară și timpul afectat pentru activităţile de tip „pasiune”; – să-i ofere modele ale unor tineri și adulţi cunoscuţi care s-au afirmat prin învăţătură și comportare demnă; – să continue munca educativă sprijinind concret copilul în depășirea dificultăţilor. Metoda cea mai adecvată pentru educaţia copilului este dialogul, care poate avea loc în orice împrejurare, la plimbare, la joacă, la spectacol, la muncă etc. Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. O educaţie sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit. Credem că putem ajunge la aceste finalităţi prin educarea integrată, parteneriat educaţional, motivare individualizată și pregătirea continuă a elevului pentru viaţă. Părinţii trebuie conștientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea și sufletul acestuia.

2648

Nu este suficient doar să elaborăm enunţuri teoretice prof.drd.ing.Gurică E. Crina-Adriana *Liceul Tehnologic Roșia-Jiu* Motto: „Educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea” (Nelson Mandela); „ Fără educație ce este omul? Un splendid sclav, un sălbatic al rațiunii” ( Joseph Addison) Un rol deosebit de important pentru reuşita în viaţă îl are educaţia. Prin educaţie ca fenomen social înţelegem transmiterea experienţei de viaţă de la o generaţie la alta, cunoaşterea bunelor maniere şi comportarea în societate conform cu aceste deprinderi. Educaţia se referă atât la însuşirea unor cunoştinţe teoretice, cât şi la un anumit comportament etic acceptat de societate, spunem noi „cei 7 ani de-acasă”. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă imediat ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Sunt de acord că educaţia se formează în primul rând în căldura şi încrederea din familie. Aici copilul învaţă să spună adevărul, să fie cinstit, să aprecieze frumosul, să respecte munca şi să se achite de responsabilităţi. Pe bună dreptate, în limbaj popular se spune despre cineva că „are (sau n-are) cei şapte ani de-acasă”, pentru că aceştia sunt cruciali pentru tot restul vieţii. Și totuși: „Cei 7 ani de-acasă!??!” …….Eu aș zice măcar 3, că restul îi putem dobândi împreună!!! De ce spun asta?!!?! Deoarece copilul, de regulă, de la vârsta de 3 ani merge la grădiniță (cu sau fără program prelungit), astfel o mare parte a responsabilității educației ne revine nouă, dascălilor. Din nefericire sistemul actual de învățământ nu este unul tocmai centrat pe nevoile elevului ca specialist, și nici măcar pe dezvoltatea lui ca individ în societate. Tot timpul am susținut și voi susține că noi dascălii trebuie să creăm mai întâi un indivit pregătit pentru societate - și asta înseamnă să-l pregătim să aibă „cei 7 ani de-acasă”- ca mai apoi să-l facem specialist într-un domeniu, funcție de abilitățile de care dă dovadă. Noi, părinţi și dascăli, ar trebui să ne preocupe în permanență ce ar trebui să facem pentru a creşte un copil responsabil, care să se adapteze în lumea în care trăieşte şi care să se simtă bine în propria piele. Crescând, copiii încep să înţeleagă cine sunt şi care este locul lor în lume, apoi ajung să se valorizeze. Pentru a-i ajuta să se valorizeze, ei trebuie să simtă că sunt preţuiţi şi iubiţi necondiţionat de persoanele importante din viaţa lor. Noi trebuie să creăm un mediu în care copilul să se simtă preţuit, iubit aşa cum este şi vom vedea că, pe măsură ce creşte, îi vine tot mai uşor să-şi exprime ideile, să ia decizii, să rişte şi să-şi asume responsabilităţi. Cum să creăm acest mediu? Sunt două direcții: una venită dinspre familie și alta venită dinspre sistemul educațional. Sfaturi pentru părinți: Faceţi-vă timp să-i oferiţi copilului întrega dumneavoastră atenţie, arătându-i copilului iubire necondiţionată, de a-i spune câteva vorbe bune, de a-l îmbrăţişa și a-l mângâia, pentru a-i oferi ceva bun, fără un motiv anume, ci doar pentru că îl iubiţi. Copiii care se simt apreciaţi şi iubiţi au mai multe şanse de a fi fericiţi şi de a se purta mai frumos. Arătaţi-i copilului că înţelegeţi şi apreciaţi sentimentele lui, chiar dacă uneori nu sunteţi de acord cu ele. Explicaţi-i că oamenii pot avea sentimente diferite şi că nu neapărat unele sunt corecte, iar altele nu. Cereţi-i părerea copilului (oferiți-i câteva variante acceptabile pentru dumneavoastră) astfel îl încurajaţi să gândească singur şi să ştie că şi opinia lui este preţuită, ceea ce îi dă un sentiment de control. Când îl apreciaţi, lăudaţi-l pentru munca depusă şi apoi pentru rezultat; nu vă limitaţi la un simplu ”Bravo!” Recunoaşteţi şi apreciaţi calităţile copilului dumneavoastră şi bucuraţi-vă de ele în loc să încercaţi în permanenţă să-i îndreptaţi defectele. Oferindu-i prilejuri de a-şi dovedi calităţile îl ajutaţi să capete încredere în sine şi să abordeze cu curaj activităţi la care se pricepe mai puţin. Luaţi în serios preocupările şi interesele sale chiar dacă vi se par nesemnificative, plicticoase sau repetitive. Uneori, puteţi chiar să vă lăudaţi singuri cu realizările dumneavoastră, ca să-i arătaţi că vă mândriţi cu ceea ce faceţi bine.

2649

Ocupaţi-vă în mod direct de comportamentul nepotrivit al copilului, fără să-l jigniţi. Evitaţi să vă comparaţi copiii între ei sau cu alţi copii. Copilul trebuie să ştie că este preţuit şi iubit pentru ceea ce este şi aşa cum este el. Atenţie la unele vorbe pe care aţi fost tentat să i le spuneţi: „nătăfleţ”, „papă-lapte” sau „tăntălău” pot fi uşor interpretate de copil ca jigniri dure. Deci, încurajaţi opinia copilului şi apreciaţi-i calităţile. Trăind experienţa succesului va căpăta încrederea şi bucuria ce formează baza unui sentiment pozitiv faţă de propria persoană, adică stima de sine. Din sfaturile pentru părinți majoritatea trebuie urmate și consolidate și de către dascăli: abordarea instructiv-educativă trebuie să se realizeze cu mult tact, răbdare și multă afecțiune; trebuie să încurajăm în permanență opinia elevului, indiferent dacă opinia este diferită de cea a noastră (asta nu înseamnă că e greșită). Căutăm în permanență să relaționăm cu elevul și să identificăm cauzele, motivele și nevoile ce l-au determinat să-și manifeste o astfel de opinie. Elevul trebuie implicat în realizarea diferitelor activități, astfel el se consideră responsabilizat și implicit util; De asemenea, trebuie apreciate, lăudate, încurajate și chiar recompensate calităţile, implicațiile și eforturile pe care le are, indiferent de cât de mult sau de intens o face; Nu trebuie comparați elevii, să nu uităm că toți suntem unici. Nu este suficient doar să elaborăm enunţuri teoretice, ci este imperativ necesar să proclamăm ce trăim, şi să trăim ceea ce spunem. Aşadar, nimeni nu poate abdica de la rolul de educator, deoarece prin ceea ce spunem şi prin ceea ce facem influenţăm, voluntar sau involuntar, în sens bun sau în sens rău, pe cei din jurul nostru. Şi dacă totuşi avem această menire, oare de ce să nu o facem bine? ”Vestea bună este că încă se poate dacă începi de acum, pentru că fibra morală a naţiunii nu este încă roasă iremediabil!”( Lect. drd. Eugen Jugaru)

2650

Cei şapte ani de acasă HALMI CAROLINA CODRUȚA Copilul primeşte în primii ani ai vieţii cele mai fundamentale îndemnuri de la cei care-l îngrijesc,de aceea este de preferat ca cei care-i călăuzesc paşii să fie proprii părinţi , părinţi care să le asigure un climat sănătos ,condiţii decente şi,cel mai important, să fie ei înşişi un model în tot ceea ce-l îndrumă pe copil. Dacă pentru o perioadă copilul va crede in cuvântul părinţilor, pe urmă el va copia modelul lor .Va începe să se comporte exact aşa cum vede la cei din casă . Consider că este greşit să acuzi un copil pentru lipsa unor deprinderi din această perioadă,când , de fapt alţii poartă această această vină. Abia mai târziu el va putea să conştientizeze că anumite deprinderi dobândite sunt greşite şi că dacă nu şi le va corecta , acestea ar putea să-i creeze neplăceri în societate. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi,la formarea personalitaţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut ,care ştie să salute,să spună mulţumesc,te rog,care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia,bunele maniere,regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine in relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7ani de acasă.,,Dar educaţia primită in cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori:relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului,valorile pe care se bazeaza familia şi pe care le transmite copilului”, spune psihologul Oana-Maria Udrea. Cei 7 ani de acasă inseamna mult mai mult decât se evoca intr-un singur reproş cu trimitere la ,,acasă” al fiecăruia. Pentru că,vrem sau nu, fiecare avem o rampă de lansare,iar aceasta înseamnă copilăria,familia noastră . Acasă! Acasă inseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care vom deveni. Fiecare dintre noi acumulează cât poate, păstreaza cât poate, interpretează cum poate. Oricâte eforturi ar face parinţii, fiecare primeşte cât poate, iar unii nu pot mai mult. Toţi copii sunt educabili şi au dreptul la o formă de educaţie pe măsură. De aceea trebuie acordat tot sprijinul de care au nevoie şi ajutaţi să se dezvolte într-un mediu normal. Atenţia acordată copilului pâna la 7 ani constituie una dintre cele mai importante condiţii ale fixării şi pastrării experienţei de viaţă. Ea contribuie la formarea trebuinţei de a cunoaşte, a deprinderii de orientare şi investigaţie, de concentrare si percepere. Lipsa de atenţie, de afecţiune duce doar la apariţia numeroaselor probleme pe care copilul nu le poate depăşi sau compensa, se ajunge la situaţia de eşec. Ambianţa familială influenţează temperamentul copilului. Dacă în casă este bună inţelegere şi veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm si de bună dispozitie.Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influenţat de mamă. După cinci ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul înregistrând în mod subconştient toate stările lor sufleteşti.Utilizarea formelor de politeţe este srâns legată de obiceiurile părinţilor.Este o greşeală ca un tată să oblige copii să spună după masă,,mulţumesc” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu în acest sens.Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate.Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Părinţii nu trebuie să se lamenteze şi să prezinte în culori negre greutăţile vietii. Dacă un copil aude pe unul din părinţi cântând, prin imitare va încerca şi el să fredoneze. Pentru formarea ,,celor 7 ani de acasă” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe.În scop educativ, părinţii pot da copiilor diverse însărcinări casnice.Ei pot fi însărcinaţi cu procurarea de alimente, în care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni în mânuirea banilor.O sarcină precisă şi bine organizată place copiilor şi are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru înlăturarea greutăţilor casnice, obligaţia de a vorbi frumos cu alţi oameni. Educaţia unui copil constă in ceea ce trăieşte copilul in familie.

2651

Este necesar să fixăm limite, întrucăt copilul trebuie să inveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă. De asemenea, acum este momentul pentru al învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul in direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. ,,Dragostea cu care părinţii îşi inconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă incredere in propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament”, subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face.Copilul îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reactiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei.Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere,face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier . Educaţia unui copil în cei 7 ani de acasă se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Educatia unui copil, in special in primii ani de viata, este un proces pe care atat parintii, cat si educatorul sunt obligati, cel putin din punct de vedere etic si moral, sa il ofere copilului. Copilul este ca o bucatica de plastilina ce se poate modela armonios. Educatia inseamna drumul spre o viitoare viata plina de succese si satisfactii.

2652

Părinții și cei ,,șapte ani de-acasă" Prof. Hamat Liliana Colegiul Național ,,Mircea Eliade" Reșița, Jud. Caraș-Severin Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuților noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Eu una am fost terorizată cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și, tot de când mă știu, sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în douăzeci. Cât trăim învățăm: învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, douăzeci sau treizeci de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape, dar și cum să-l determinăm pe copil să aibă încredere în sine, să fie independent sau, ca adult, să răzbată prin propriile forțe în viață. Eu cred că ,,cei șapte ani de acasă" nu se termină niciodată. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil, ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani deacasă”. Replicăm astfel, considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. La modul general însă, această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Ticurile verbale, reacția adulților la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le putem observa la copilul nostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata. Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe), precum și a dorințelor și nevoilor. Va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața noastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent constienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu consta numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă și multe altele. Normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse

2653

din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii, cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: *Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte.*Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. * Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. * Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect și demnitate.*Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa, dar și exemplul personal. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate. Așadar, diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.

2654

CULTIVAREA EXPRESIVITĂŢII LIMBAJULUI ÎN CICLUL PRIMAR PROF.ÎNV.PRIMAR: HOARĂ CAMELIA ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 279 BUCUREŞTI În repetate rânduri,în cadrul orelor de citire,învăţătorul insistă asupra unei schimbări,din partea elevilor,a caracterului comunicării,prin solicitarea de a vorbi/a citi mai frumos sau expresiv.Copiii îşi modifică nu de puţine orifelul rostirii sau al citirii mai mult intuitiv ori prin intuiţie decât raţional.Pracica şcolară a relevat că într-o măsură insuficientă constă în frumuseţea/expresivitatea comunicării şi cum poate fi ea obţinută. Alături de coerenţă,corectitudine,ritm,precizie,expresivitatea este o trăsătură a limbajului corect. A.Şpuntov identifica în termenii următori mijloacele de construcţie a expresivităţii: Principalele modalităţi ale expresivităţii limbajului oral constau în tonul vorbirii,ritm,volum,accent logic,grstică şi mimică. În cadrul lecţiilor de limba română,elevii urmează să se familiarizeze şi să utilizeze aceste elemente generatoare de expresivitate.În activitatea de cultivare a limbajului,nu se pune problema că învăţătorul să opereze cu noţiunile respective,dar el va construi circumstanţele capabile să producă formarea calităţilor de expresivitate a comunicării. Este însă necesar ca învăţătorul să deţină informatie teoretică.Tonul vorbirii exprimă o cantitate generală a comunicării: mlădire,inflexiune a vocii, intonaţie. Ritm înseamnă desfăşurare gradată,treptată.Volumul este forţa sau amploarea sunetelor emise de voce.Accentul constă în intonaţia specială a unei silabe dintr-un cuvâant, pusă în evidenţă prin mărirea intensităţii vocii sau prin varietatea tonului.Prin accentul logic înţelegem intonarea specială a unei părţi dintr-un mesaj cu scopul de a evidenţia valoarea acelei secvenţe,detaşând-o de restul comunicării tocmai prin această accentuare. În cadrul activităţilor şcolare,învăţătorul le va atrage atenţia elevilor asupra componentelor expresivităţii, solicitându-i să identifice şi să compare manifestările expresive de cele neutre/inexpresive. Pentru a exemplifica diferenţelor dintre cele două tipuri de abordare a textului literar şi reacţia elevilor în raport cu ele,oricând învăţătorul poate apela la următoarea activitate:lectura aceluiaşi text de două ori.La prima lectură, nu va schimba tonul,nu-şi va modifica mimica,gestica.A doua lectură va fi realizată cu folosirea tuturor mijloacelor despre care cunoaştem că asigură expresivitatea mesajului oral.După aceea, copiii vor fi întrebaţi care dintre cele două lecturi le-a plăcut,ce nu au înţeles din prima lectură etc.Învăţătorul le poate astfel evidenţia care este rostul mimicii şi al gesturilor,al modulării vocii: de a completa mesajul transmis prin cuvinte,de a-l face mai convingător,mai inteligibil. Alte exerciţii propuse de către învăţător vor avea ca scop obţinerea expresivităţii prin intonaţie şi volum.Fiecare dintre aceste elemente accentuează o anumită parte a mesajului şi reflectă atitudinea vorbitorului faţă de ceea ce relatează.Acelaşi eveniment poate produce o reacţie de bucurie,de întristare,de supresaturare;el este redat prin aceeaşi structură fonetică(aceleaşi sunete),dar intonaţia,prin care se încorporează scopul comunicării,atitudinea vorbitorului faţă de ceea ce relateză,le diferenţiază. Pentru ca elevii să înţeleagă mai bine modul în care vorbitorii apelează la resursele de expresivitate ale limbajului,învăţătorul poate antrena clasa în mai multe tipuri de exerciţii. 1.Va pronunţa interjecţia bravo în faţa elevilor în moduri diferite,solicitând clasa să identifice starea exprimată:laudă,mulţumire,ironie,mustrare.Copiii vor încerca apoi să imagineze situţii în care să se justifice respectivele rostiri ale interjecţiei. 2.Învăţătorul prezintă elevilor un dialog ce s-ar putea desfaşura acasă,pe stradă,în tramvai etc.Dacă el ar fi fost reprezentat în scris ,fără niciun fel de explicaţie cu privire la comportamentul participanţilor,nu s-ar fi sesizat nimic grav,dar,prin rostire,învăţătorul a indicat o conduită nepoliticoasă.De exemplu: - Ionel,poţi să vii mai repede? - Vin!

2655

3.Se cere elevilor ca aceeaşi propoziţie să fie rostită astfel încât să exprime diferite stări sufleteşti.De exemplu: A venit iarna./poate exprima bucuria după o lungă aşteptare a veirii zăpezii şi a sărbătorilor sau părerea de rău ori groaza celui care se află nepregătit în faţa ameninţării frigului. 4.Copiii ascultă mai multe povestiri/poezii şi li se cere să determine tonul utilizat în povestire/poezie:vesel,trist,glumeţ,răităcios etc. “-

Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai vii Înainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adun O grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumut La vecina mea furnică, Fiindcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toată Că m-am dus şi i-am cerut... Dar de-acu, Zise el cu glas sfârşit Ridicând un picioruş, Dar de-acuş s-aisprăvit... (Topîrceanu,30) /ton trist/ (Vă voi da relaţii despre când sunt veseli şoricarii) Ei sunt veseli când îţi stau în poală Şi când străchinuţa nu e goală, Când le-arunci o minge sau un băţ.

Ei sunt foarte dornici de răsfăţ. Ei sunt veseli când se sună-afară sau dacă îi scarpini subsuoară. Ei sunt veseli când le dai biscuiţi sau alune sau cartofi prăjiţi. Şi se-nveselesc cu osebire Într-o atmosferă de iubire.” (Cassian,28) /ton vesel/ Învăţătorul poate veni cu întrebări de orientare: De ce această povestire/poezie am spus-o pe un ton vesel/trist?Ce cuvinte ne obligă să folosim acest ton?De ce nu putem rosti această poezie pe un ton vesel/trist? 5.Pentru acasă, elevii vor fi invitaţi să pregătească povestirea unui text şi să-l povestească pe un ton adecvat conţinutului.În ora următoare, vor fi ascultaţi câţiva copii(4-5),ceilalţielevi urmând să stabilească tonul rostirii şi să motiveze folosirea lui.. Cultivarea expresivităţii limbajului nu are înrâuriri numai în direcţia capacităţii de comunicare a elevilor,ci le îmbogăţeşte viaţa sufletească,le educă sensibilitatea şi receptivitatea faţă de ceea ce există.

2656

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! pr. Hoboi Virginia, Scoala gimnaziala Ioan Luca Farcasa „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2657

Importanţa celor şapte ani de acasă în formarea copilului Prof. itinerant şi de sprijin HORNEA FLORENTINA Centrul Şcolar De Educaţie Incluzivă Braila Şcoala Gimnazială „Ion Băncilă” Braila “Ceea ce copilul nu primeşte, foarte rar se întâmplă ca mai pe urmă să poată dărui.” Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc normele elementare de comportare civilizată. Dar educaţia primită acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. La fel ca majoritatea lucrurilor care dau sens vieţii noastre şi ne aduc satisfacţie, educaţia este un proces extrem de profund şi de complex. Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională porneşte de la faptul că totalitatea acţiunilor noastre – atât cele care privesc chestiunile importante, cât şi cele mărunte, de fiecare zi – ne permit să creăm un echilibru mai sănătos în căminele noastre şi în relaţiile cu copiii noştri, să ţinem sub control emoţiile, în loc să acţionăm impulsiv sau să ne lăsăm copleşiţi de sentimente. Echilibrarea emoţiilor, stăpânirea de sine şi aptitudinile sociale sunt elemente pe care se bazează aptitudinile de gândire. Dacă copiii învaţă să-şi filtreze sentimentele, să reacţioneze la stres fără să devină inaccesibili şi impulsivi şi să comunice eficient cu ceilalţi, atunci vor avea mai multe şanse să facă faţă diverselor situaţii sociale prin chibzuinţă şi responsabilitate. Părinţii îşi pot ajuta copiii să-şi dezvolte aceste aptitudini dacă respectă principiile inteligenţei emoţionale: - conştientizarea propriilor sentimente şi a sentimentelor celorlalţi; - manifestarea empatiei şi înţelegerea punctului de vedere al celorlalţi; - dobândirea echilibrului pentru a face faţă impulsurilor emoţionale şi comportamentale; - construirea de scopuri şi planuri pozitive; - folosirea aptitudinilor sociale pozitive în relaţiile cu ceilalţi. Abilitatea emoţională joacă un rol important şi în familie. Astfel în cadrul unor familii cu copii, modelele de relaţionare sunt greşite şi negative. De exemplu, părinţii pot avea un stil nepotrivit de comunicare cu cei mici ignorându-le sentimentele, fie lăsându-i să facă ceea ce vor ei fără nici o îndrumare. În alte cazuri, nu arată copiilor alternative de răspunsuri emoţionale, folosesc “mituirea” sau tânguirea pentru a determina pe copil să facă ceva sau pentru a-l opri din plâns şi a-l face să-i treacă supărarea, De asemenea, unii părinţi dispreţuiesc sentimentele copiilor şi nu le arată nici un respect, criticându-i în general, dezaprobându-i, pedepsindu-i sau fiind furioşi pe ei că “îndrăznesc” să-şi exprime trăirile lor afective. Este bine de reţinut că timiditatea nu este doar o dispoziţie nativă, o trăsătură care ţine de firea omului, ci este în mare măsură determinată de educaţie. Copiii timizi devin anxioşi când se află în situaţii nefamliliare sau întâlnesc persoane noi. Dacă sunt “ocrotiţi”de educatori şi de părinţi în sensul evitării evenimentelor stresante, a locurilor şi oamenilor noi, atunci au şansa să devină adulţi ruşinoşi, timoraţi, inhibaţi în comportare. Părinţii joacă un rol cheie în stabilirea bazelor inteligenţei emoţionale a copilului lor, deoarece ei reprezintă adevarate modele. Modul în care părinţii reacţionează în anumite situaţii şi îşi exprimă sentimentele are urmări asupra dezvoltării inteligenţei emoţionale a copilului. S-a demonstrat că micuţii ai căror părinţi au nivelul inteligenţei emoţionale crescut sunt mai empatici, îşi conştientizează şi îşi exprimă bine sentimentele şi nu poartă ranchiună, sunt prietenoşi şi sociabili, iar

2658

copiii ai căror părinţi au un nivel al inteligenţei emoţionale scăzut pleacă de la început cu un “minus” care nu poate fi compensat decât pe parcursul vieţii, odată cu acumularea experienţei. Mediul familial în care creşte micuţul şi relaţia de comunicare şi prietenie dintre părinţi şi acesta influenţează pe viitor viaţa afectivă a copilului. Un părinte bun trebuie să se intereseze ce sentimente nutreşte copilul său cu privire la anumite întâmplări. Părintele ideal se interesează de trăirile copilului său şi îl îndeamnă pe acesta să-şi dezvolte independenţa, să perceapă emoţiile celor din jur şi să le anticipeze reacţiile afective. De aceea, copilul nu trebuie privat de experienţele vieţii şi nu trebuie ţinut ca într-un glob de sticlă pentru a nu fi rănit de cineva sau ceva, ci trebuie lăsat să experimenteze şi să înveţe de la viaţă. Dacă copilul nu este conştient de propriile trăiri, el nu îşi va putea stăpâni ieşirile, lăsându-se călăuzit de primul impuls. Astfel nu îşi va putea exterioriza sentimentele şi va face alegeri pripite . Părinţii sunt primii care contribuie la dezvoltarea abilităţilor emoţionale ale copiilor, prin exprimarea propriilor emoţii în familie, prin reacţiile şi răspunsul comportamental la emoţiile copilului şi prin crearea de contexte în care se vorbeşte despre emoţii. De exemplu, un părinte care ridică tonul atunci când este nemulţumit de ceva, îl va învăţa pe copil (prin modelare comportamentală) să ridice tonul în prima situaţie mai dificilă; într-o familie în care nu se vorbeşte deschis depre emoţii şi nimeni nu arată ceea ce simte, copilul învaţă că a-ţi exprima emoţiile şi a vorbi despre ele este neadecvat sau chiar semn de slăbiciune Există metode de a ne apropia de copii, indiferent de momentul în care luăm această decizie. Nu credem în existenţa lui „prea târziu”. Un înţelept a spus cu mai multe secole în urmă că putem să nu ducem la bun sfârşit un lucru, dar nu avem scuze dacă nu am încercat tot ceea ce ne-a stat în putinţă. Astfel, le creăm copiilor noştri condiţiile de a reuşi: nu garanţia succesului, ci cele mai bune condiţii pe care noi, ca şi dascăli, în împrejurările reale ale vieţii, le putem oferi. BIBLIOGRAFIE: Kuzma, Kay, Ascultarea de bună voie, Ed. Viaţă şi sănătate, 2011 Goleman, Daniel, Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea veche, Bucureşti, 2001.

2659

COLABORAREA FAMILIEGRĂDINIŢĂ ÎN CAZUL COPIILOR CU DIZABILITĂŢI HOSSZU MARIA – MIRELA GRĂDINIŢA VOINICEL, TOPLIŢA Natura umană, aşa cum afirma Pestalozzi, trebuie îndrumată, călăuzită, cultivată. Omul se naşte cu seminţele dezvoltării fizice, intelectuale şi morale. Pentru ca aceste forţe să nu rămână nedezvoltate, să se dezvolte prea lent sau contrar firii, împotriva umanităţii, e nevoie de educaţie. Raţiunea ei nu poate fi alta decât aceea de a produce modificări pozitive neîntrerupte în fiinţa fiecărui om. Schimbările survenite în viaţa interioară a omului se vor răsfrânge în mod firesc asupra grupului social din care face parte. Modelarea personalităţii, pregătirea omului pentru integrarea socială- în mod conştient, sistematic, organizat- se realizează în instituţii de învăţământ. Procesul de învăţământ reprezintă principalul subsistem al sistemului de învăţământ şi este un ansamblu de acţiuni exercitate în mod conştient şi sistematic de către educatori asupra educaţilor într-un cadru instituţional organizat, în vederea formării personalităţii acestora în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional. Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permiţându-i să traiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii. Educaţia trebuie făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în familie cât şi în grădiniţă, aceşti factori având un rol hotărâtor în dezvoltarea si socializarea acestor copii. În cadrul unei grădiniţe, cea mai importantă relaţie de colaborare este aceea dintre familie şi educatoare. Această relaţie are ca scop asigurarea unui caracter pozitiv şi a coerenţei influenţelor educative ale factorilor implicaţi în formarea copiilor, în funcţie de consultări şi hotărâri comune. Angajarea şi responsabilitatea familiei în educaţia copiilor este fundamentală pentru reuşita participării educaţionale. La orice copil, în mod particular la copiii cu dizabilităţi, gradul de interes şi de colaborare a părinţilor cu grădiniţa este cel mai adesea direct proporţional cu rezultatele şi evoluţia copiilor. Psihopedagogia modernă, centrată pe copil, se bazează pe convingerea că familia reprezintă principalul educator, având potenţial maxim de modelare a personalităţii copilului. Familiile copiilor cu dizabilităţi sunt adesea responsabile de copiii lor pe tot restul vieţii. Un rol foarte important al grădiniţei este acela de a sprijini familiile copiilor cu dizabilităţi să aibă încredere în resursele proprii, în a face faţă greutăţilor cu care ele se confruntă. Programele de intervenţie şi sprijin trebuie să implice familiile la maximum. Aceste programe ar trebui să fie constituite astfel încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al nevoilor familiei. Părinţii sunt persoanele cele mai potrivite în relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copilului. Ei ar trebui să aibă acces total la toate informaţiile educaţionale şi la „diagnosticele” copilului. Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite, necesităţile lor de a fi sprijinite sau posibilităţile de a oferi sprijin sunt diverse. Fiecare familie are potenţialul şi nevoile sale unice care trebuie valorizate corespunzător de către grădiniţă. Colaborarea cu părinţii şi consilierea acesora conduce la crearea de oportunităţi pentru valorificarea experienţelor dobândite de aceştia în educarea copiilor cu dizabilităţi. Părinţii trebuie să participe la programe de educaţie care vizeză teme majore de educaţie, determinându-i să acorde copilului cu dizabilităţi atenţie sporită, să-i înţeleagă nevoile şi trebuinţele, să-i influenţeze cu tact şi răbdare comportamentul. Apreciindu-l, lăudându-l pentru faptele bune, părinţii învaţă că, stimulând copilul pentru a obţine o imagine pozitivă faţă de sine, îi pot modela caracterul. Prin efortul comun familie- grădiniţă, copilul va scăpa de inhibiţii şi se va uşura integrarea lui cu succes în viaţa socială.

2660

Implicarea directă a părinţilor în lucrul efectiv cu preşcolarii, nu doar în calitate de observatori, ci de participanţi activi, reprezintă un punct important al programului educaţional, asigurându-se astfel continuitatea acestuia şi punându-se bazele unei învăţări autentice şi eficinte. Instituirea unei colaborări între educatori, copiii cu dizabilităţi, familiile lor şi specialişti reprezintă un proces complex, care cere timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. BIBLIOGRAFIE: Abrudan, C., (2003), Psihopedagogie specială, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea. Bocoş, M., Catalano, H., (2008), Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, Presa Universitară Clujeană. Cucoş, C., (1996), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi. Vrăsmaş, E.A., (2002), Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti.

2661

IMPORTANTA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA! Prof. înv. primar: Ienci Adelina Roxana Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele multaşteptate.

2662

CEI SAPTE ANI DE ACASA Ildiko Kicsi Educaţia este o dimensiune constructiva a fiintei umane, este efectul a tot ceea ce constituie umanitate, limbaj, gândire, sentimente, voinţa. Educaţia morală , ca activitate organizată şi sistematică in gradiniţă are o dublă menire , pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de altă parte să le cultive pe cele bune. Bunele maniere pot fi cultivate de la cea mai fragedă vârstă, pentru că primii ani ai copilăriei sunt hotărâtori pentru evoluţia ulterioară a individuluisi este rolul grădiniţei să formeze reprezentări şi deprinderi morale, premize ale unei judecăţi morale. In gradinita se urmareste formarea unor atitudini de comportare civilizată şi educarea dragostei pentru o convieţuire în pace, linişte şi iubire între semeni , prin urmatoarele obiective: educarea unui comportament adecvat, prin intermediul activităţilor din grădiniţa; inţelegerea şi analiza faptelor reale şi posibile în spiritul normelor morale; aprecierea obiectivă a conduitei proprii şi a celorlalţi, potrivit unor imperative morale; conştientizarea rolului pe cre îl are familia în conturarea conduitei morale prin colaborarea tuturor membrilor din familie; realizarea unor concursuri pe teme de conduită morală; Pentru formarea şi dezvoltarea unui comportament de educare a bunelor maniere, vârsta preşcolară este cea mai potrivită,deoarece aceasta este şi vârsta achiziţiilor fundamentale, când copilul prin exerciţiu sau acţiuni repetate, conştientizează ceea ce este bine sau rău în comportarea sa. În general la aceasta varsta ne confruntăm cu unele probleme, cum ar fi: lipsa unei educaţii morale în cadrul familiei, părinţii sunt deseori exemple negative, vorbesc urât, încalcă normele de comportare civilizată în prezenţa copiilor; lipsa unor deprinderi de conduită civilizată; neimplicarea părinţilor şi a altor factori în educarea morală a copiilor; Prin lectorate cu părinţii „ Ce e bine , ce e rău ” , jocuri didactice-- „ Fapte bune, fapte rele ”, povestiri- „ O faptă bună”, Găseşte personajul potrivit faptelor sale ” repovestiri „ Să-i ajutăm să devină buni ” „ Codul faptelor bune ”, prin utilizarea de albume, pliante, diapozitive, siluete ale personajelor din poveşti, păpuşi pentru teatru, imagini cu aspecte din realitatea înconjurătoare privind comportamente diferite, aparat foto, reviste, casete video şi audio, afişier cu afişe , se reuseste schimbarea comportamentului copiilor, a parintilor ,îmbunătăţirea colaborării cu părinţii şi cu ceilalţi factori ai comunităţii locale. Verificarea insusirii normelor de convietuire se pot realiza prin:concursuri , acordarea de diplome celor care posedă mai multe cunoştinţe de respectare a bunelor maniere; - discuţii libere; - impresii în urma derulării proiectului.

2663

Educaţia porneşte de la cei „şapte ani de-acasă”! Înv. Ileana Vîrlan Şcoala Gimnazială „Miron Costin” Bacău În viaţa oricărei persoane familia are o importanţă deosebită. În familie ne naştem, creştem şi ne socializăm. În familie găsim ocrotirea, înţelegerea şi afecţiunea de care avem nevoie. Familia ne sprijină în rezolvarea problemelor, cu cei din familie împărtăşim bucuriile, succesele, realizările. Familia este grupul care ne influenţează cel mai mult dezvoltarea personală. De la părinţi, bunici, fraţi sau alte rude deprindem comportamente, la ei găsim primele modele de viaţă, de la ei aşteptăm preţuire, lor vrem să le aducem mulţumire. Cei „şapte ani” au o importanţă hotărâtoare în dezvoltarea ulterioară a personalităţii copilului. Părinţii sunt cei de la care copiii învaţă să folosească lucrurile din jur, să vorbească, să se cunoască şi să se respecte pe ei înşişi. Văzând grija pe care le-o arată părinţii, copiii pot căpăta încredere în ei, în ceea ce sunt şi în ceea ce pot ei să realizeze. Pentru copii, familia este un factor decisiv de socializare. În familie copiii află care sunt valorile şi normele din societate. Părinţii sunt primii educatori, sunt primii care oferă copiilor exemple de urmat, de la care copiii învaţă ce este bine şi ce este rău, frumos şi urât, corect şi incorect, permis şi interzis. În familie există reguli, iar copiilor li se cere să le respecte. În familie, copiii şi părinţii găsesc intimitatea de care au nevoie. Părintele pentru copil constituie primul lui contact cu lumea înconjurătoare, reprezentând modelul de viaţă şi conduită, el influenţându-i dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. Putem spune că principalele trăsături ale oricărei familii sunt: dragostea, înţelegerea, coeziunea, întrajutorarea reciprocă, mândria că aparţii familiei respective, apărarea împotriva celor care o atacă în vreun fel. Vedem în jurul nostru, în familie, la şcoală, pe stradă, tineri care refuză modul de viaţă al adulţilor, promovând idei confuze, utopice, apelând deseori la excese, agresivitate, violenţă. Cauza acestui comportament trebuie căutată, pe de o parte, în particularităţile psihologice ale tinerilor, iar pe de altă parte, în relaţiile pe care aceştia le au cu diferite medii sociale, în special cu familia. S-a crezut multă vreme că instituţiile de învăţământ poartă întreaga responsabilitate a educării copilului, familia fiind doar beneficiarul acestei acţiuni. Familia nu poate fi parte separată în acest context, rolul părinţilor nu încetează odată cu intrarea copilului în instituţia de învăţământ, se schimbă doar modalitatea de abordare a copilului, în raport cu noul său statul şi în deplină concordanţă cu ceea ce se întâmplă în mediul educaţional. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia ii lipsesc cei șapte ani de acasă. Dar educația primită în cei șapte ani de acasă depinde de câțiva factori: relația afectivă între copil și părinte, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Părinții sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai țipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinți. Sau este inefficient să îi atragem atenția că nu a spus mulțumesc la magazin, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Această perioadă de timp este considerată’’culmea achizițiilor’’, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații ,de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc’’cei șapte ani de acasă’’, deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Unele din însușirile dobândite în această perioada devin stabile pentru tot restul vieții: spiritul de competitivitate, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă față de diverse sarcini, iar altele influențează dezvoltarea de mai târziu. Un copil

2664

criticat permanent, davalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încalca normele ori nu va fi încrezator în forțele proprii. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important să le transmitem micuților învățămintele pe care le consideram noi necesare și care îi vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rîndul sau. Cei șapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieți. Relaţiile dintre părinţi se răsfrâng asupra copilului şi involuntar el este cel care are de câştigat sau de pierdut în formarea sa. Conduita părinţilor, modul lor de adresare, afectivitatea, relaţiile dintre ei conduc nemijlocit la formarea copilului din toate punctele de vedere: cognitiv, socio-afectiv, psihomotor, estetic. Afecţiunea şi stima reciprocă, buna înţelegere, unitatea de vederi, dorinţa de colaborare, împărţirea echitabilă a sarcinilor în gospodărie, simţul de răspundere, experienţa şi cultura, înţelepciunea sunt elemente care creează o atmosferă familială potrivită educaţiei copilului, care va asigura echilibrarea psihică a celui mic. Definiţii ale familiei: „Familia este baza ordinii sociale şi de stat.” ( Victor Branişte). „Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului.” (Aristotel) „O familie este un loc unde principiile sunt ciocănite şi ascuţite pe nicovala vieţii de zi cu zi.”(Charles Swindoll) „Familia este nucleul civilizaţiei”. (Will Durant) „Familia reprezintă raiul într-o lume nemiloasă” (Christopher Lasch). BIBLIOGRAFIE: Cerghit I., "Didactica" , Editura P.R.A. , Bucureşti , 1994 Michiela Poenaru, Cei șapte ani de acasă. Codul bunelor maniere pentru copii Ed. Coresi, 2008

2665

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ” Înv. NEAGU ELEONORA Școala „Prof. Ilie Popescu” Șotânga structura „Teiul Doamnei” Teiș Secțiunea PRIMAR Părinții văd în copilul lor pe cel mai frumos copil din lume. Nu este greșit căci fiecare părinte se emoționează, se bucură când urmărește cum crește și cum se dezvoltă, cum se transformă zi de zi propriul copil.Mama și tata se străduiesc să-i ofere tot ce-i mai bun pe lume ca să ajungă persoana la care visează. Sentimentele de dragoste și iubire se răsfrâng asupra copilului.Familia armonioasă e clădită pe caractere, transmițând copilului calități morale înalte ce vor defini personalitatea acestuia pe viitor.Ca părinte fii convins că încet și cu răbdare exemplul tău va fi urmat. Cei șapte ani de acasă reprezintă educația pe care copilul o primește de la părinți, formarea personalității și comportamentului copilului până merge la școală.Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența semenilor decât unul care nu are cei șapte ani de acasă. De aceea părinții trebuie să constituie cel mai bun model pentru el, obișnuindu-l astfel cu bunele maniere.Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este însă diferită de cea a generațiilor anterioare. Părinții, ocupați în cea mai mare parte a timpului cu serviciul,sunt din ce în ce mai puțin prezenți lângă copiii lor. Deși părinții încearcă să stabilească un echilibru între atribuțiile legate de familie și cele de serviciu, copiii sunt lăsați o mare parte a timpului în grija bunicilor, bonelor, unor cunoștințe, în cămine, grădinițe cu program prelungit etc. Este absolut necesar ca părinții să fie cât mai mult posibil prezenti în viața copilului deoarece ei reprezintă primele modele de viață pe care le copiază copilul și cei care oferă dragoste și siguranță acestuia.Cei șapte ani de-acasă înseamnă un copil bine crescut, care salută,spune „ te rog” și „mulțumesc”. Însă nu trebuie să te oprești aici. Învață-l ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere sau într-o discuție cu cineva apropiat. Învață-l să spună „mulțumesc” pentru că a primit o jucărie, o carte,o ciocolată, că a fost servit la masă, că a primit un pahar cu apă, că a fost ajutat să se îmbrace, să se încalțe, să urce pe bicicletă,să deseneze, să decupeze, să picteze etc.Învață-l să spună„te rog”, „bună ziua”, „la revedere”nu numai cu străinii, ci și în familie. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl invață ce înseamnă respectul.Fii un bun exemplu pentru el, comportându-te calm, manierat, fără expresii deplasate, fără a ridica tonul,adresându-te politicos celor din jur.Folosește-te de exemplele din viața de zi cu zi , de povești , de cărticele cu imagini, de muzică sau casete video cu desene animate. Părinții își iubesc necondiționat copiii și încearcă de cele mai multe ori să le satisfacă toate dorințele.Trebuie însă ca părinții să stabilească și să impună reguli și limite în comportamentul copilului altfel riscă să eșueze în educația acestuia. Pe măsură ce copiii cresc, părinții trebuie să fie mai categorici, să spună și „NU”.În unele cazuri pot recurge la mici pedepse( îi interzici televizorul, tableta, să iasă afară la joacă cu prietenii etc). Nu îl amenința , dar când greșește atrage-i atenția și amintește-i ce are de făcut. Dacă într-o anumită împrejurare s-a comportat ireproșabil, oferă-i o recompensă cât de mică.Fiecare jucărie, fiecare dar reprezintă o răsplată pentru o faptă bună,pentru un merit, pentru o faptă în casă. Să-l lăudăm pe copil la fiecare gest în favoarea bunului mers al familiei noastre, pentru fiecare progres la grădiniță sau la școală. Copilul învață din familie să nu mintă, să nu fure, să fie ordonat, să fie cinstit.Numai așa el va comunica părinților exact și corect fapte, activități, va învăța că prin muncă cinstită obți ceea ce îți dorești și te poți bucura de efortul tău, va deprinde ordinea și disciplina ,va înțelege că a fi cinstit înseamnă a fi corect și va fi prețuit de cei din jur. Să-i învățăm pe copii să iubească și să prețuiască natura,să iubească lectura și cărțile.Dar ca să ne bucurăm de parcuri și de grădini, de flori, copaci, de iarba din fața casei trebuie să le îngrijim, să le

2666

păstrăm curate.Educația pentru curățenie și civilizație se face de cum începe să meargă copilul și până la sfârșitul vieții. Părinții, bunicii îi vor lua pe aceștia cu ei la treabă prin casă, prin curte, prin grădină. De asemenea răsfoirea unei cărți cu imagini colorate, învățarea unei poezii, povestirea unor povești, basme, seara, înainte de culcare, de către mamă sau bunică va trezi în sufletul micuțului emoții, sentimente puternice și dragoste față de carte. Foarte împortantă este comunicarea dintre părinți și copii deoarece îi ajută la formarea imaginii de sine.Copilul trebuie întebat ce a făcut la grădiniță sau la școală, ce i-a plăcut, ce ar vrea să facă.Părinții trebuie să-I ajute să-și exprime emoțiile fără teamă.Dacă nu i se acordă aternție copilul încearcă să se facă auzit prin păreri puternice și afirmații emfatice sau se închide în sine, refuzând să comunice. Părinți, nu uitați să-i iubiți pe copii, să-i faceți să se creadă în centrul atenției! Cu cât copilul simte mai multă iubire cu atât realitatea e mai frumoasă, cu cât nu o simte lumea imaginară e mai tristă. Nu există meserie mai frumoasă ca cea de părinte-educator deoarece copiii sunt ființele pe care le modelăm după aspirațiile noastre. Nu uita: „ Să ai o amintire cu copiii tăi Stai cu ei să vadă că îți pasă Nici o jucărie nu poate înlocui Clipele prețioase petrecute împreună.” Elaine Hardt

2667

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ! Prof. în învățământul preșcolar: Ionescu Georgeta Corina G.P.N. Satu Nou, Ungheni, Argeș Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia, realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului -o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Aceasta se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Este bine ca fiecare copil să știe că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu el. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc.Nu este corect să dăm vina pe alţii. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă”.

2668

FAMILIA - RĂDĂCINA EDUCAȚIEI COPIILOR Prof. Ionescu Georgeta C.S.E.I. ”Sfânta Filofteia” Ștefănești Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.

2669

EDUCAŢIA TIMPURIE Prof. IORDĂCHIOAIE TEODORA Şcoala Gimnazială com. Ion Creangă, Jud. Neamţ Educaţia timpurie, ca prima treaptă de pregătire pentru educaţia formală, se ocupă de formarea copilului de la naştere până la intrarea în sistemul de învăţământ obligatoriu şi ţine cont de caracteristicile dezvoltării fiecărui copil. Educaţia timpurie porneşte de la ideea că vârstele mici constituie baza dezvoltării personalităţii şi ca, pentru reuşita educaţională a copilului, familia, instituţiile educaţionale şi comunitatea sunt răspunzătoare de realizarea obiectivelor educaţionale. Părinţii sunt primii şi cei mai importanţi educatori şi au o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării copiilor lor. Parteneriatul între educatori şi părinţi este benefic pentru dezvoltarea sănătoasa a copilului. Părinţii sunt cei mai importanţi profesori din viaţa copilului, la sugari şi la copiii mici. In acest interval, toţi adulţii, în special părinţii şi educatoarele influenţează viaţa copiilor. Copiii mici sunt capabili de acte de învăţare complexe si variate. Învăţarea la copiii mici se realizează holistic pentru că implică toate celelalte domenii de dezvoltare a copilului: fizic, emoţional, social si intelectual. Aceste domenii de dezvoltare se modifica rapid si uneori se suprapun pe măsură ce copilul creste. Pentru educatoare aceasta înseamnă că o activitate poate să servească mai multor arii de dezvoltare. Copilul între 2 si 3 ani exploatează totul, se mişca repede şi constant, începe să îşi stabilească sentimentele, corpul învaţă să fie independent, vrea să înveţe să se joace cu cei de o vârstă cu el, dar are nevoie de mult sprijin din partea adultului ca să facă acest lucru. Copilul se naşte pregătit să înveţe, învaţă interacţionând cu lumea şi utilizând toate simţurile. Toţi copiii au un impuls înnăscut de a cunoaşte, toate achiziţiile copilului din primii ani de viaţă dau în grad de autonomie şi independenţă. Focalizarea pe educaţia timpurie este firească, ştiut fiind faptul că dezvoltarea copiilor este rapidă în această etapă de vârstă, iar valorificarea potenţialului pe care îl are copilul creează pentru acesta premisele performanţelor lui ulterioare. Cercetările în domeniul educaţiei timpurii preşcolare au evidenţiat corelaţii puternice între frecventarea grădiniţei şi comportamente copiilor ca elevi. Mai concret, remarcăm: • progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul din care provin; • efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale şi reducerea comportamentelor deviante precum şi a eşecului şcolar; • descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine pozitive; • dezvoltarea abilităţilor sociale prin interacţiunile generate de mediul de învăţare; • comportamente centrate pe sarcină; • dezvoltare socio-emoţională; • motivaţie şi atitudini pozitive faţă de învăţare. Copiii care au beneficiat de educaţie timpurie de calitate se simt mai atraşi de şcoală, manifestă atitudini pozitive faţă de învăţare, obţin rezultate mai bune, sunt motivaţi şi doresc să finalizeze întregul parcurs şcolar, ceea ce duce la scăderea absenteismului, creşterea ratei de şcolarizare şi reducerea abandonului şcolar. Educaţia timpurie contribuie la egalizarea şanselor copiilor (copiii în situaţii de risc, care provin din medii socio-culturale dezavantajate, cei care prezintă dizabilităţi sau aparţin unor grupuri etnice minoritare), la progresul acestora şi ulterior la integrarea în societate. Educaţia timpurie contribuie substanţial la realizarea idealului paideic prin factorii implicaţi: calitatea personalului din grădiniţă; mediul educaţional organizat pe centre de activitate/ interes; numărul de copii din grupă;

2670

calitatea proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel macro şi micro (demers personalizat, care presupune elaborarea de instrumente didactice de interpretare personală a programei şcolare în funcţie de contextul educaţional). Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învăţare pentru copii,este activitatea care îi ajută cel mai mult şi eficient să înveţe. Prin joc copiii învaţă să interacţioneze cu ceilalţi, să exploreze mediul, să găsească soluţii la situaţiile problemă, să îşi exprime emoţiile, să achiziţioneze cunoştinţe şi abilităţi care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerinţele şcolii. Copilul are nevoie nu numai de sprijin şi îndrumare, ci şi de libertate şi initiativa personala iar educatorul trebuie să înţeleagă, să accepte şi să încurajeze modalităţile specifice prin care copilul achiziţionează cunoştinţe: imitare, încercare şi eroare, experimentare. Prin excelenţă, jocul constituie cadrul specific unui antrenament al spontaneităţii şi al libertăţii de expresie, un stimul important în cultivarea receptivităţii şi sensibilităţii, a mobilităţii şi flexibilităţii psihice. E plin de promisiuni şi surprize, poate să se dezvolte liber, dar când intervine controlul, jocul se încheie. Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, fiind absorbiţi cu totul de joc, căci resimt jocul ca ceva interesant, atractiv, frumos. Astfel se poate explica refuzul copiilor de a întrerupe jocul „Dea magazinul”, „De-a şoferii”, „De-a animalele din pădure”, „De-a piaţa de flori” când le propunem o activitate în alt centru pentru a rezolva, de exemplu, sarcini matematice, a picta, a scrie semne grafice sau a tăia cu foarfecele. Dezvoltarea cognitivă este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor şi procedeelor de joc. Dacă jocurile practice şi manipulative (de explorare şi manipulare a obiectelor) sunt specifice copiilor până la 2 ani, după această vârstă evoluează capacitatea copilului de a discrimina între planul real şi cel imaginar şi se modifică structura jocului (subiect, scop, reguli, roluri) şi apar jocurile simbolice şi jocurile cu reguli. În concepţia lui Jean Piaget, jocul simbolic are ca principală funcţie asimilarea realului la ,,eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific a ceea ce l-a impresionat mai mult pe copil. Jocul are menirea de a transforma realul la nivelul posibilităţilor şi trebuinţelor Eului. Copiii îşi creează o lume a lor cu ajutorul căreia încearcă să înţeleagă realitatea, rezolvă probleme pe care le întâlnesc în viaţa de zi cu zi, repetă, reinterpretează şi retrăiesc experienţe. Îşi iau rolurile în serios când sunt singuri, cu alţi copii sau cu un adult care se implică în joc şi improvizează, trăindu-şi rolul asemeni unei persoane, animal sau al unui lucru real. Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte şi mai puţin capabil de a-şi corela propria activitate cu a celorlalţi copii, motiv pentru care se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii. După 4 ani, copiii stabilesc reguli, încep să devină preocupaţi pentru concordanţa cu realitatea transpusă în joc a acţiunilor ludice şi a succesiunii acestora, precum şi pentru păstrarea ordinii şi conduitelor civilizate în timpul jocului. De exemplu, când e afişat la magazin ÎNCHIS, nimeni nu are voie să intre aşa cum toţi trebuie să intre la „Grădina Zoologică” improvizată la Centrul de Construcţii, prezentînd biletul la intrare. La copiii mici jocul cu subiecte din poveşti se realizează dintr-o succesiune de scene care nu au legătură între ele, au un număr redus de personaje, sunt bogate în acţiune şi mai sărace în dialog. La celelalte grupe, copiii au nevoie de costumaţie, redau mai exact momentele poveştii, reproduc dialogul în concordanţă cu acţiunea, îşi amenajază cadrul de desfăşurare. Astfel, în jocul „De-a Scufiţa Roşie”, fetiţa poate să nu aibă ceva roşu pe cap, dar are un coşuleţ şi se întâlneşte cu lupul. Preşcolarii mari îşi caută o căciuliţă roşie, execută mişcări imitative şi reproduc dialogurile urmând firul epic al poveştii. Rezultatele unor cercetări recente au demonstrat că dezvoltarea copilului este influenţată în proporţie de peste 70% de către familie. Responsabilitatea creşterii copilului revine cu prioritate părinţilor, care oferă copilului îngrijirile de bază, siguranţă, căldură emoţională, îndrumare, înţelegere. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. De la părinţi, cei mici vor învăţa

2671

să aprecieze ce e bine şi ce e rău, ce e drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportamente. Aceste noţiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său şi a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, tolerant, să colaboreze, să fie un bun coleg şi prieten. Familia reprezintă mediul în care copilul învaţă şi exersează comportamentele sociale, să se descopere pe sine şi pe cei din jur, se familiarizează cu sistemul valorilor sociale şi culturale. Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanţi ai evoluţiei copilului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci este un „candidat la maturizare“ (H. Pierot), deosebit de receptiv la influenţele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. De aceea, copilul trebuie socializat şi modelat, iar fundamentarea personalităţii se realizează, în mare măsură, în interiorul familiei care concentrează primul său univers afectiv, social şi cultural. Trăsăturile şi coordonatele personalităţii copilului se construiesc în relaţie cu mediul social, cu situaţiile pe care trebuie să le trăiască în familie, atitudinile părinţilor având o influenţă importantă asupra personalităţii copilului în devenirea sa ca adult. Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Uneori, între cele două medii educative, există diferenţe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situaţie, copilul este supus adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă, copilul neştiind ce reguli să-şi asume, care valori sunt acceptate social. Mai mult chiar, putem vorbi şi despre o traumă emoţională, copilul simţindu-se vinovat dacă va adera la valorile grădiniţei, în defavoarea valorilor familie (sau invers). Prevenirea unor dezacorduri nu se poate asigura fără o relaţie corespunzătoare dintre grădiniţă şi familie. Educatorul joacă un rol important în cunoaşterea familiei, a caracteristicilor şi potenţialul ei educativ. Cei doi factori implicaţi în educarea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani, familia şi grădiniţa, trebuie să armonizeze modelele educative promovate, să-şi transmită reciproc informaţii privind particularităţile de dezvoltare ale copilului, valorile promovate, climatul educaţional, aşteptări în ceea ce priveşte educarea acestuia.

2672

FAMILIA ȘI VALORILE SALE Prof. Irimia Carmen Grădinița Specială ”Sfânta Elena” Pitești

O veche cugetare ne îndeamnă ca “Tot ceea ce faci, fă cu băgare de seamă și gândește-te la urmări!” Așa cum bine se știe, părinții, bunicii, frații sau surorile sunt modelele copilului mic, sunt sursa lui de formare a personalității, în special a caracterului. Mai târziu, copilul se va identifica în grupul din care face parte, va căuta să fie ,,la modă”, să-și imite prietenii pentru a fi acceptat în gașca lor. La maturitate, va deveni selectiv și critic în ceea ce privește alegerea modelului. Așadar, familia este primul model al copilului. În afara modelului, unde mecanismul imitației funcționează la parametri maximi, familia transmite și valori. Permanent ne dorim să-l învățăm pe copil ce sunt onestitatea, bunul-simț, disciplina, respectarea cuvântului dat, punctualitatea, ambiția, perseverența, colegialitatea, loialitatea, toleranța, indisciplina, modestia, încapățânarea etc. Toate acestea sunt atitudini-valori, sunt trăsături de caracter care funcționează ca un mecanism integrator, orientativ și reglator. Una dintre laudele cele mai dorite, indiferent de vârstă, este să fii apreciat ca o persoană corectă, cinstită, descurcăreață și cu multe alte calități. Toate acestea culmineaza cu o singură frază de apreciere, care le însumează pe toate celelalte: ,,Ești un om de valoare!” sau ,,Ești o persoană valoroasă pentru mine/noi!” Valoarea nu este înnăscută, dar se poate transmite din generație-n generație. Însă, în funcție de personalitatea fiecăruia, poate suferi schimbări. Fiecare familie are un sistem de valori, precum și fiecare școală, instituție, și societate. De aceea, fiecare persoană, în funcție de ceea ce i se spune la școală, de ceea ce este învățat în familie, de pretențiile instituției pe care o frecventează, de relațiile pe care le stabilește cu ceilalți, își va forma propriul sistem de valori, un amalgam al influențelor externe cu cele interne. În familie, sistemul de valori poate conține promovarea cinstei, a corectitudinii, a loialitatii, etc. Ceea ce apărăm, susținem și încurajăm este de fapt ceea ce dorim să învețe copiii din comportamentul nostru, manifestându-se în felul în care considerăm că este bine pentru el ca individ – ceea ce-l ajută să se descurce în viață.

2673

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! EDUCATOARE: MOCAN RAMONA-TEODORA, G.P.P NR.41-ORADEA „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot rugape copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu:

2674

La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să-mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar săcorecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decâtsă îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) - să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare

2675

- să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-coppii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2676

Cei șapte ani de acasă - o necesitate? Prof. înv. primar Molie Iuliana Școala Gimnazială Nr.12, Botoșani De câte ori nu am auzit sau nu am folosit ca justificare a comportamentului unei persoane expresia ”cei șapte ani de acasă”? Utilizată mai ales atunci când este vorba despre o manifestare neconformă regulilor generale, aceasta vine ca o adevărată etichetare pentru acea persoană. Se pare că această expresie se referă la o multitudine de reguli nescrise ale societății în care trăim, nobilimea secolelor trecute asociind-o cu ”bunele maniere”. În prezent, specialiștii consideră că această expresie se referă la educația primită de copii de la părinți, la comportamentul și formarea personalității copiilor până la vârsta școlară. Se spune despre un copil că are cei șapte ani de acasă atunci când este bine crescut, știe să salute, să folosească formulele de adresare și se comportă cuviincios cu adulții și copiii. Pornind de la premisa că ”cei șapte anii de acasă” reprezintă, de fapt, educația morală a copiilor primită până intrarea pe băncile școlii, marii pedagogi și filosofi au emis ideea că omul nu se naște ființă morală, ci devine, în funcție de educația pe care o primește. Totuși, aceștia nu exclud existența unei forțe interioare, care ne spune instinctiv ”ce e bine”, forță pe care Soloviov o numea ”natura morală a omului”. Până în momentul în care copilul își formează propria conștiință morală, aceasta este formată și influențată de anumiți factori externi, între care educația părinților joacă un rol promordial la copilul sub 7 ani. În momentul școlarizării, copilul vine cu un bagaj de valori morale, de conduite și atitudini moștenite în foarte mare măsură de la familie. Modul principal de transmitere a valorilor morale existente într-o familie este imitația. Copilul preia automat cutumele familiale, codul valoric, limbajul, componenta atitudinală a părinților. La rândul lor, părinții au preluat valorile morale din familiile din care provin, dar și din comunitatea în care au trăit și căreia îi aparțin, influențată de diferite apartenențe religioase și reguli sociale, laice. Atunci când copilul, viitor adult, vine în contact cu un mediu nou, diferit de cel familial, despre acesta se va spune că are sau nu ”cei șapte ani de acasă”, în funcție de asemănarea dintre manifestarea propriilor valori morale și normele morale ale acelui mediu. Așadar, expresia ”cei șapte ani de acasă” presupune existența interiorizată a unor norme de comportare a copilului, provenite din preșcolaritate și manifestarea adecvată a acestora în raport cu ceilalți indivizi, influențați de propriile valori morale. Bibliografie: - Crețu, Elvira, Psihopedagogie școlară pentru învățământul primar, Bucuraști, Aramis, 1999; - Momanu, Mariana, Introducere în teoria educației, Iași, Polirom, 2002.

2677

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Ed. Muntean Andreea Alexandra Grăd. P. P. nr. 19, Tg. Mureş „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Tabelul următor prezintă două exemple în acest sens. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -exersează deprinderile -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să receptare a mesajului oral scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în -îşi îmbogăţesc vocabularul bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă

igienico-sanitare,

de

Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat.

2678

Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natur ă: să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.)

2679

b) În gospodărie: să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spr e grădiniţă: să numere maşinile de o anumită culoare să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

2680

EDUCAȚIA COPILULUI ÎN FAMILIE prof. înv. primar Mureșan Maria Eugenia Liceul Teoretic ”Nicolae Bălcescu”, Cluj-Napoca Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilăria timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naștere şi vârsta intrării în școală și reprezintă cea mai importantă perioadă din viața copilului. Intervenția adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi protecţiei copilului în perioada copilăriei depinde de toţi cei care interacţionează cu copiii, un rol major revenind însă familiei. Familia constituie mediul în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare, decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă în familie. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Școala și alte medii educaționale din care copilul va face ulterior parte nu pot decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Primii șapte ani constituie cea mai importantă etapă a vieții omului. În nicio altă etapă nu se învață atât de intens, cu întregul corp, prin toate sim]urile. Copilul manifestă în această periodă un interes necondiționat pentru orice și pentru oricine, o dorință naturală de a încerca ceva nou, de a descoperi, de a învăța, un impuls de a fi activ din proprie inițiativă. Este perioada în care părinții sunt cei care îi transmit acestuia propriile valori, pe care urmează să le respecte și el o dată cu integrarea în societate. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc spunem despre ea că nu are “cei 7 ani de acasă”. Această formulă, des auzită și folosită la adresa copiilor nu se referă strict la faptul că acestași-a petrecut primii șapte ani din viață alături de propria familie, ci mai degrabă la educația primită în cadrul acesteia. Părintele nu își dorește un copil despre care s-ar putea face această afirmație și se va întreba ce ar putea face concret pentru a-și educa copilul. Să nu uităm că la această vărstă copilul e mai tentat spre a copia comportamentul părintelui, decât spre a-l asculta atunci când îi spune ce să facă și ce să nu facă, puterea exemplului fiind foarte importantă pentru cei mici. Nu trebuie ca părintele să-i interzică acestuia să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să-i explice consecințele acțiunilor lui. Să nu uităm că celor mici cuvântul “NU”, nu va face altceva decât să le stârnească curiozitatea. Tot în familie copilul învață comportamentul în public și comportamentul cu ceilalți copii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care aduc destindere şi voie bună și totodatp îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot prin imitaîie și exersare copilul va ajunge să înțeleagă și să aplice normele sociale, acele reguli nescrise ale lumii în care trăim. De asemenea, familia este cea care îl va învăța pe copil că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Un instrument de socializare important îl constituie autoritatea părinților, care trebuie să fie o modalitate de ghidare a conduitei copilului. Exercitată flexibil, prin metode și procedee disciplinare adecvate fiecărui caz și fiecărei situații, constituie o adevărată temelie a autocontrolului și a autoreglării conduitei, la care va ajunge copilul în etapele următoare ale dezvoltării sale psiho-sociale. Părinții realizează socializarea primară a copiilor lor prin implicarea în activitatea familială, prin acordarea autonomiei de acțiune, dar şi printr-un climat familial dominat de relații de încredere și sprijin reciproc, respectiv prin implicarea copiilor în viața culturală și prin mediul cultural al familiei. Exemplul personal, perseverența și efortul susținut cu siguranță nu vor întârzia să dea roadele mult aşteptate de orice părinte. Bibliografie: Dorothy Law Nolte, Rachel Harris,“Copiii ^nva]@ ceea ce tr@iesc”, Editura Humanitas, 2009 Stănciulescu Elisabeta, „Sociologia educaţiei familiale” , Editua Polirom, Iaşi, 1997

2681

Cei 7 ani de acasă pentru copii Pasat Mihaela Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. 10 reguli esențiale în educatia și creșterea copilului până la 7 ani 1. Învață-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educatia lui pe arta conversației! 4. Invață-l să iubească lectura și cărțile - începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evita educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe pozitivă! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reusi să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuțul tau! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l neconditionat și arată-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățișări etc. În loc de concluzii Relațiile pozitive dintre copii și parinti conduc la structurarea pozitivă a personalității copilului în timp ce relațiile defectuase dintre părinti și copii au efecte negative asupra copilului, ce se vor manifesta mai târziu în viața adultului prin agresivitate, hiperemotivitate, instabilitate, anxietate. Copilul întelege și resimte tot ceea ce se întampla în familie, conflicte, certuri, despărțiri. Copiii trebuie protejati de abuz și neglijare în toate aspectele vieții lor. Acei copii care sunt expuși la violență sau

2682

educați prin metode violente, atât verbal cât și fizic, pot dezvolta probleme emoționale și comportamentale care îi împiedica să dezvolte relații sănătoase cu ceilalți și care le vor afecta viața relațională ca adulți. Atunci când părinții asigură experiențe pozitive pentru copii, de mici, ei îngrijesc și îmbogățesc dezvoltarea creierului. Este recomandat să râdeti cu copilul, să îl lăudati, să vorbiți și să vă jucați cu el. Pentru a alege metodele educaționale corecte, adecvate, părintii trebuie să își cunoască foarte bine copilul – să știe ce presupune fiecare vârstă, și care sunt caracteristicile ei, să țină cont de părerea celorlați, a educatorului, a psihologului sau a medicului. Atât părinții, cât și educatorii au nevoie de a fi susținuti și încurajați pentru a fi implicati în mod activ în viețile copiilor. Centrul de Consiliere pentru Părinti al Organizației Salvați Copiii, evaluează și acordă asistență în cazul copiilor martori sau victime ale violenței. De asemenea, ajută părinții și educatorii să facă față stressului și să rezolve adecvat problemele.

2683

Oglindirea gândirii critice prin activităţile extracurriculare la copiii prescolari Sabau Monica Dorina Gândirea critică se reflectă într-un mod de abordare şi rezolvare a problemelor bazat pe argumente convingătoare, logice şi raţionale, ce presupune verificarea, evaluarea şi alegerea răspunsului potrivit pentru o sarcină dată şi respingerea argumentată a celorlalte variante de soluţii. În acelaşi timp, gândirea critică se manifestă prin deprinderea de a interacţiona cu informaţia în mod activ, de a pune sub semnul întrebării noile informaţii, de a aduce argumente pro şi contra, de a le evalua pentru a stabili valoarea lor de adevăr, de a transforma informaţiile şi de a genera noi idei. Gândirea critică are la bază reactualizarea cunoştinţelor, analizarea diferenţelor, observarea relaţiilor cauză – efect, extragerea ideilor din exemple, susţinerea ideilor cu exemple şi evaluarea informaţiilor în funcţie de valoarea de adevăr, de utilitate, de efectele pozitive sau negative. A gândi critic înseamnă: a deţine cunoştinţe valoroase şi utile având convingeri şi credinţe întemeiate pe acestea, a avea opinii independente şi a accepta ca ele să fie supuse evaluării (criticii), a supune analizei propriilor idei şi ideile altora, a construi argumente suficiente care să confere consistenţă propriilor opinii, a învăţa cum se gândeşte eficient evaluând şi testând mau multe soluţii. Deşi unii consideră că dezvoltarea gândirii critice este un proces prea greu pentru copiii preşcolari, acest lucru este posibil cu ajutorul suportului intuitiv. Întrebările care se pun sunt: Gândirea critică forţează maturizarea prea rapidă a copiilor? Li se „răpeşte” copiilor preşcolari copilăria? Impunem astfel unui copil să gândească ca un adult? Este moral ca un cadru didactic să obţină efecte spectaculoase în prezent cu preţul unor posibile consecinţe târzii suportate de copii? Pentru activităţile ce vizează gândirea critică , practica pedagogică preşcolară trebuie să accentueze două direcţii principale de abordare, care pornesc de la premisele: Prin cultivarea curiozităţii naturale a copiilor (faţă de mediul înconjurător, în principal) se antrenează şi se dezvoltă gîndirea de nivel superior; astfel, trebuie desfăşurate cu copiii activităţi ce pun accentul pe stimularea curiozităţii lor, ce le dezvoltă capacităţile analitice utilizate în rezolvarea de probleme. Respectând relaţia valorică direct proporţională dintre calitatea întrebărilor şi calitatea răspunsurilor copiilor, se determină calitatea gândirii lor, deoarece întrebările adecvat formulate adresate copiilor conduc la formarea acestora a unei gândiri nuanţate, având ca repere abstracţia şi intuiţia. Această vârstă a copiilor le permite manifestarea spontană, fără îngrădire, ori de câte ori există o situaţie de învăţare, capacitatea de a gândi critic dobândind-o în timp, cu exerciţiu. Atmosfera favirizantă este cea care le permite să nu se simtă stingheri, să nu le fie teamă de reacţia celor din jur la părerile lor, cea în care li se cultivă încrederea în puterea lor de analiză, de reflecţie. Gândirea critică îi învaţă pe copii să-şi emită şi să-şi susţină propriile idei. Educatoarea având obligaţia de a crea contextul propice declanşării valului de idei personale, de a le da copiilor senzaţia că ei sunt adevăraţii descoperitori ai ,,noului” (deşi e vorba de redescoperire). Valenţe ale gândirii critice: învaţă copiii să privească lucrurile din mai multe perspective; îi pune în situaţia de a descoperi idei noi; le oferă posibilitatea schimbării unui punct de vedere pe măsură ce examinează şi reexaminează idei ce par evidente; oferă libertatea de a-şi exprima propriile opinii;

2684

ajută la descoperirea erorilor şi prejudecăţilor, fiind o cale de libertate în faţa adevărurilor trunchiate şi minciunilor; ajută copiii să rezolve probleme pe care nu le-au putut rezolva cu metode obişnuite. Dezvoltarea într-un cadru adecvat a gândirii critice presupune trei etape: Evocarea. Repere specifice: Cum vor fi dirijaţi copiii către formularea unor întrebări şi identificarea scopurilor momentane de învăţare? Cum vor ajunge să-şi examineze cnnoştinţele anterioare? Realizarea sensului. Repere specifice: Cum va fi explorat conţinutul de către copii? Cum îşi vor monitoriza ei înţelegerea acestui conţinut? Reflecţia. Repere specifice: Cum vor utiliza copiii sensul lecţiei? Cum vor fi îndrumaţi să caute informaţii suplumentare, răspunsuri la întrebările care mai există? Bibliografie: Bocos, M., (2002), Instruirea interactiva – Repere pentru reflectie si actiune, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj – Napoca Kelemen, Gabriela, (2007), Pedagogie prescolara, Editura Universitatii ,,Aurel Vlaicu”, Arad

2685

EDUCAȚIA FIZICĂ ÎN FAMILIE Prof. Sandu Ancuța Grădinița Specială ”Sfânta Elena” Pitești

Educaţia fizică constituie un proces organizat de acţiune asupra organismului copiilor şi adolescenţilor prin exerciţii fizice, măsuri igienice şi factori naturali pentru asigurarea unui anumit nivel de dezvoltare fizică, formarea şi perfecţionarea calităţilor motorii, educaţia deprinderilor şi priceperilor necesare pentru diferite activităţi. Totodată, educaţia fizică este un element important al regimului zilei copiilor şi adolescenţlor. Scopul principal al educaţiei fizice este de a contribui la ameliorarea şi perfecţionarea stării de sănătate a copiilor şi adolescenţilor. Pentru a creşte o generaţie tînără, sănătoasă din punct de vedere fizic şi psihic, optimistă, capabilă să înfrunte orice obstacol, este necesar, ca părinţii să înveţe copiii să respecte regimul zilei, care include: somnul, alimentaţia echilibrată, orele de instruire, odihna, exerciţii fizice, igiena personală etc. Cel mai important lucru insă pentru a avea un copil sănătos este desigur mișcarea, sportul. Părinții trebuie să știe că gimnastica de dimineață face minuni. Cele 5 minute dedicate acestui lucru mențin dispoziția și energia copilului său la nivel optim pe tot parcursul zilei. Antrenamentul la sală, în orele libere, este la fel un lucru binevenit pentru a fi asugurat unui copil. Competițiile sportive, excursiile sunt de asemenea factori destul de importanți care au o influență pozitivă asupra sănătății unui copil, ba chiar mai mult, îi dezvoltă latura sportive, pe baza căreia poate să-și creeze o carieră. În concluzie, putem spune că rolul familei în fortificarea sănătății copilului este esențială și centrală. Pentru că, dacă de mici, copiii sunt educați după un anumit regim (sportiv, alimentar, igienic), atunci la maturitate sigur vor ajunge oameni sănătoși, cu poftă de viață. La toate cele menționate nu pot să nu adaug dragostea care neapărat trebuie depusă și dăruită în toate cele menționate mai sus, și, desigur, dragostea pentru copiii pe care fiecare părinte trebuie să i-o dăruiască copilului sau.

2686

EDUCAŢIA COPILULUI ÎN FAMILIE ÎN PRIMII ANI DE VIAŢĂ Prof. înv. primar STERIE VIOLETA ŞcoalaGimnazială “ConstantinBrâncoveanu”,Slatina,Olt În primii ani de viaţă copilul este dependent de membrii care formează familia, în special de părinți, fapt care reprezintă o etapă importantă în ciclul său de viață deoarece acum sunt dobândite principalele motivații și deprinderi ale viitorului adult. Importanța acestora constă în capacitatea individului de a răspunde cerințelor sociale și în integrarea activă în viața societății din care face parte. Astfel, orice experiență de viață, orice reacție afectivă sau comportamentală vor fi resimțite înfuncție de bazele oferite de familie. Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare. În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente: (1) normativă - prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale; (2) cognitivă – copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formăriic a adult; (3) creativă – copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații; (4)psihologică - pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane este nevoie de dezvoltarea afectivității. Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective: - dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, înformarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților; - asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinilelor au o influență formativă decisivă; - complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să ormeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului. Sentimentul de siguranță, pentru copil, se întemeiază pe sentimentul de a fi acceptat așa cum este și drept ceea ce este de către anturajul său imediat, dar mai cu seamă de către părinții pentru a se simți acceptat înseamnă mai înainte de orice a se simți iubit. Sentimentul de iubire nu poate fi pentru copil un sentiment abstract motiv pentru care dragostea trebuie să fie simțită de către copil, să fie exprimată prin acordarea unor satisfacții concrete. Dovada acestei iubiri constă în atât tandrețea părinților față de copil cât și în calitatea hranei și a îngrijirilor, în gingășia contactelor sale cu mama, înduioșia micilor sale jocuri cu mama și tata. De asemenea, în timp, copilul va simți dragostea părinților și din bunăvoința ce i se arată, din bucuriile ce i se oferă, și, în special, din interesul pe care părinții îl acordă faptelor lui și din timpul pe care i-l consacră. Un copil nu se va simți iubit dacă nu are posibilitatea ca, la rândul lui, să exprime sentimente de afecțiune prin gesturi ca: se agață de gâtul mamei, povestește ceva, când îmbrățișează și sarută, oferă părinților o mâzgâlitură fără pretenții sau un desen frumos, ajută pe mama la pusul mesei sau pe tata la treaba din grădină dovedind astfel dorința de a contribui la bunăstarea familiei, de a participa prin aporturi reale la viața anturajului. Aceasta este modalitatea lui de a-și confirma apartenența la grup. Este bine cunoscut faptul că foarte mulți părinți își copleșesc copiii cu tot felul de cadouri în locul sentimentelor vizibile de duioșie.În această situație copilul trăiește intens sentimentul îndoielii de a fi iubit. El are nevoie să știe, săsimtă că este un izvor de bucurie și de mulțumire pentru părinți, că sunt bucuroșică îl au și că reprezintă

2687

un element de fericire pentru cei apropiați. În caz contrar, dacă copilul simte că este în plus, dacă părinții îl minimalizează, îl neglijează și nu îi oferă ocazia de a-și da seama ce mult înseamnă pentru ei atunci vor apărea tulburări caracteriale în dezvoltarea personalității lui. După cum am precizat deja, dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu eimoticpentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului. Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare: - asigurarea subzistenței și educației; - educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții; - dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom; - orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai largă, spre societate, în așa fel încât adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni înviața de adult.

2688

,,Cei sapte ani de acasa!” Profesor invatamant prescolar: Toma Olivia Gradinita Nr. 2 Maneciu, Judetul Prahova Motto: ,,Binele este invatat de copii doar de la cei care ii iubesc.” Sintagma ,,cei sapte ani de acasa” se refera la educatia pe care copilul o primeste de la parinti, la un copil bine crescut, mai precis la dobandirea unor bune deprinderi: -deprinderi igienico-sanitare; -deprinderi de comportare civilizata; -deprinderi de ordine si curatenie. Vorbim de cei sapte ani de acasa deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Regula celor sapte ani de acasa se invata fara constrangere, prin comunicare, indrumare si foarte multa rabdare. Progresele copilului sunt lente, insa trebuie sa stim ca acestea se inradacineaza pe masura ce creste, si se sedimenteaza bine in caracterul copilului pe termen lung. Copiii se educa cu vorbe bune, cu rabdare, cu iubire, in timp si din frageda copilarie. Desigur ca in viata copiilor pot exista atitudini stangace, care au nevoie sa fie indreptate prin sfaturi parintesti. Echilibrul copilariei isi are sursa in bucuria pe care copilul o traieste in prezenta celor dragi. Copilul are nevoie sa stie cu precizie incotro se indreapta. Educatia copiilor trebuie sa fie dirijata in sensul dezvoltarii personalitatii si talentelor lor, pregatindu-i pentru o viata activa, cultivandu-le respectul pentru drepturile fundamentale ale omului, din care decurg si Drepturile Copilului. Varsta prescolara este perioada din viata in care apar si se dezvolta trasaturile de vointa si caracter in care se schiteaza personalitatea viitoare a omului. La aceasta varsta copilul este sensibil, usor impresionat de ceea ce il inconjoara, are o mare putere de asimilare si mai ales de imitare a celor mari. El dobandeste impresii vii si puternice despre evenimentele din jur, despre atitudinea adultilor. Familia are rolul cel mai important in formarea deprinderilor. Oglinda educatiei pe care o ofera parintii copiilor o reprezinta comportamentul copiilor in public. Deprinderile, odata formate, il scutesc pe copil de alte solicitari, care mai tarziu ar necesita un consum mai mare de energie si timp. ,,Nici o alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuintelor, la manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nici o alta institutie nu cuprinde fiinte legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama...”.(P. Osterrieth)

2689

Parteneriatul cu familia- o necesitate GRADINITA “PANSELUTA”, sector 4 , Bucuresti Prof. Zapan Ana-Mihaela Prof. Jalba Cornelia Activitatea educativa din gradinita nu poate fi izolata, separata de alte influente educative ce se exercita asupra copilului si mai ales, nu poate face abstractie de acestea. Educatia trebuie sa se manifeste permanent ca o actiune coerenta si unitara a gradinitei si familiei. Interesul comun determina o miscare de apropiere dublu sens, familie – gradinita, gradinita – familie, in vederea unei suficiente cunoasteri de ambele parti. Unitatea de actiune este conditionata de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru si de o buna cunoastere reciproca. Disponibilitatea parintilor pentru solutionarea in parteneriat a problemelor prescolarilor trebuie formata si stimulata. Parintii sunt deschisi la sugestiile educatoarei atunci cand sunt tratati cu incredere, ca niste adulti responsabili, cand educatoarea nu pierde din vedere faptul ca parintii isi cunosc bine copiii, chiar daca nu au intotdeauna abilitatea de a actiona intr-un sens favorabil acestora. In cadrul grupei noastre familia reprezinta un partener ideal, de aceea i-am oferit ocazii frecvente si varietate de a se implica in program. Am asigurat un parteneriat real ce a parasit traseele standardizate, ineficiente si a afirmat flexibilitatea strategica si actionala. Echipa de educatori cu bunavointa si competenta poate avea abilitatea de a face din orice parinte un colaborator. Rezultatele concrete vor dovedi avantajele colaborarii. Dintre multiplele modalitati de colaborare cu familia practicate si care pot avea un real succes prezentam: intrunirile, comitetul de sprijin, afisierul, expozitiile permanente, serbarile, convorbirile individuale, mesajele scrise, participarile la activitati etc. De multi ani s-a depasit momentul cand parintii isi lasau copiii la usa. Acum, echipa de educatori si familiile copiilor isi impartasesc informatii, fac planuri impreuna despre cum sa colaboreze, sa se implice si sa participe activ. Intrunirile parintilor sunt foarte importante. Sunt anuntate din timp, prin convocator . Au fost prezentati parintii copiilor nou-veniti in gradinita. A fost prezentat programul gradinitei, regulamentul de ordine interioara , baza teoretica pentru a nu se ajunge la noncorcondante in comunicare. Au fost stabilite asteptarile parintilor si semnificatia notiunii de „succes” pentru fiecare . Familiile au fost incurajate sa se implice si sa isi ofere serviciile. Intrunirile au oferit prilejul ca educatoarea si parintii sa discute, sa planifice si sa rezolve diferite probleme , atat in cadrul sedintelor cu parintii , cat si cadrul activitatilor de consiliere , conform planificarii. Prin lectoratele pe diverse teme, parintii au fost mai bine informatii in fata problemelor educative si de dezvoltare ale copilului. Mentinerea zilnica a contactului parintilor cu gradinita se realizeaza prin Avizierul grupei care contine informatii ca : Orar; Structura anului scolar ;Proiectul aflat in desfasurare- Scrisoare catre parinti ;Tema saptamanii ; Sa repetam(cantecele, poeziile si jocurile muzicale invatate); Aparitii de reviste pentru copii; Anunturi( vizite si alte deplasari, piese de teatru si alte vizionari evenimente) ; Participari la proiecte si concursuri scolare Actiunile de voluntariat initiate de gradinita , cu mare impact social, vor beneficia intotdeauna de un aport important adus de parinti, ce se vor mobiliza exemplar. Actiunile ii vor face pe copii sa descopere alaturi de parinti actiunea si nu verbalismul. Vor avea conditia de a savarsi fapte bune, de a descoperi binele si nu doar de a vorbi despre el, de a sprijini oameni cu nevoi speciale. Copiii vor intelege prin participare, importanta actiunilor sociale si vor trai satisfactii morale. Actiunile de voluntariat vor fi o evaluare a compartimentului social, etic, moral, religios si o educare in sensul omeniei, generozitatii, receptivitatii la durerile celor din jur.

2690

Mostre ale lucrarii copiilor. In expozitia amenajata pe hol se afiseaza lucrarile tuturor copiilor, indiferent de aportul lor adus la ilustrarea temei respective. Expozitia este un prilej de a-i familiariza, atat pe copii cat si pe parinti, cu date si evenimente importante de natura sociala, culturala, ecologica, artistica. Serbarile sunt o modalitate ca parintii sa se cunoasca intre ei, sa evalueze rezultatele copiilor si sa se implice in ornare, decorare, confectionare, sponsorizare si dotare. Prin participarea parintilor la astfel de evenimente, copiii vor capata siguranta, se evita blocajele psihice. Parintii trebuie tratati de la egal la egal, fara diferente intre clasele sociale. Educatoarea trebuie sa cunoasca copilul in contextul familiei si al influentei acesteia asupra copilului. Educatoarea nu trebuie sa exprime critici, ci sa manifeste simpatie, sa dialogheze constructiv, iar in fata copilului parintii trebuie obligatoriu sa fie sustinuti. Este datoare sa echilibreze si sa atenueze tensiuni si conflicte, sa fie sociabila, politicoasa, deschisa fata de familie si problemele ei. Discutiile trebuie sa fie discrete si sa ramana confidentiale. Parintii sa afle ca orice nemultumire sau indoiala fata de educatoare sau fata de program, care de obicei e temporara, nu trebuie exprimata in fata copilului pentru ca nu are decat efecte negative ci, trebuie discutata si clarificata direct cu educatoarea. Succesul parteneriatului gradinita-familiecu parinti va fi confirmat prin prezenta ulterioara si prin implicarea frecventa la actiunile grupei. Valorificarea potentialului uman si constientizarea impactului pozitiv al ideilor antrenate si construite pe parcursul desfasurarii parteneriatului vor dobandi valoare. Parteneriatul Gradinita – Familie este o experienta benefica. Impreuna copii, parinti, gradinita, comunitate valorifica o experienta care stimuleaza si sarbatoreste succesul educatiei. Parteneriatul Gradinita – Familie poate fi terenul unor relatii educative din care fiecare sa fie beneficiar: copil, parinte, educator. Fiecare poate sa invete si sa se simta VALORIZAT SI IMPORTANT.

2691

Importanța celor ”Cei 7 ani de acasă” Prof. Ana VOICU Școala Gimnazială Răzvad, Dâmbovița Structura: Grădinița cu Program Normal Nr. 1 Răzvad

Deseori despre cei șapte ani de acasă se face vorbire în mod disprețuitor, datorită lipsei acestora, mai bine spus a lipsei efectelor pozitive și a acumulărilor de valoare, fiind echivalentul unui comportament grobian, persoana respectivă dând dovadă de grosolănie și așa cum se spune în mod popular: lipsă de educație. La polul opus, un comportament grațios, care imprimă în jurul persoanei respective senzația de om binecrescut va aduce o valență pozitivă termenului de ”cei șapte ani de acasă”, cu laude pentru părinți și toți cei ce au participat la educarea persoanei respective. Limita dintre cele două categorii, total opuse, este foarte fragilă și poate fi sărită cu foarte multă ușurință. De aceea, toți cei care contribuie la fundamentarea acestei perioade de acumulări trebuie să clădească ceva foarte trainic, ceea ce nu se poate face decât într-un mod profund moral și de cea mai bună calitate. Întradevăr în mentalul colectiv al românilor cei șapte ani de acasă sunt apreciați prin evaluarea celor mai bune maniere comportamentale și a respectării regulilor de politețe, în principal a următoarelor situații: acordarea salutului și a tuturor semnelor de respect, în toate împrejurările a persoanelor cunoscute, ordinea salutului (să nu uităm că băieții salută primii fetele) și cum răspundem atunci când suntem salutați; modul în care comunicăm și ne adresăm celorlalte persoane, ce trebuie să vorbim și ce nu și mai ales cât și când vorbim să nu le fie rușine atunci când va folosi cuvintele ”te rog” și ”mulțumesc”; respectarea normelor în ceea ce privește codul vestimentar- purtarea corectă a hainelor și cu ce ne îmbrăcăm în funcție de ocazie, să ne îngrijim cu atenție hainele și încălțămintea; reguli de servire a mesei, inclusiv aranjarea mesei, folosirea corectă a tacâmurilor, dar și faptul ”de nu a vorbi cu gura plină”, să ajutăm la strângerea mesei și chiar la spălatul vaselor; modul de comportament la deplasarea pe stradă, la cumpărături, în diferite instituții și în mijloacele de transport în comun, mai ales că aceste norme sunt extrem de importante pentru siguranța copiilor; cum ne comportăm atunci când suntem în vizită sau atunci când avem musafiri la noi acasă, trebuie să învățăm să fim politicoși cu persoanele gazdă, să îi prezentăm familiei pe cei sosiți la noi în vizită; întrucât trăim într-o perioadă în care mijloacele moderne de comunicare s-au dezvoltat foarte mult, chiar cu transmitere în mediul virtual, este necesar acum să-i învățăm pe cei mici regulile de comunicare în mod civilizat la telefon sau chiar în mediul on-line unde suntem obligați să respectăm normele de conduită și respect așa cum ne dorim ca și alții să ne respecte pe noi; controlarea unor gesturi total nepotrivite (introducerea degetului în nas, ureche, gură), indicarea-”arătatul cu degetul”etc. Perioada celor șapte ani de acasă nu tebuie să fie atribuită numai domeniului bunelor maniere, mai degrabă trebuie analizat întreg ansamblul biopsihocultural, care determină formarea caracterului și tipul determinant al comportamentului individului. Noile reglementări legislative care vizeză domeniul educației, introduc conceptul de educație timpurie, ca segment antemergător învățământului obligatoriu și este etapizat între momentul nașterii copilului și aproximativ vârsta de 6/7 ani cu cele două subdiviziuni 0/3 ani, antepreșcolaritatea și 3/6 ani preșcolaritatea. În prima subdiviziune antepreșcolaritatea, principala achiziție și cea mai importantă rămâne totuși mersul biped urmat de începutul exprimării orale, care se poate realiza în diverse faze și niveluri. Mult mai dinamică este etapa preșcolarității, denumită de toți specialiștii în psihopedagogie etapa descoperirilor fundamentale. Deosebit de importantă în acestă etapă este frecventarea învățământului preșcolar, ca metodă de dezvoltare asistată de personal de specialitate. Copiii care parcurg programul unei grădinițe, au un avantaj net în fața celorlalți, care se vor regăsi în viitorul parcurs școlar de mai târziu.

2692

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Prof.ec. Iorga Georgeta Florina Colegiul Tehnic „Andrei Saguna” Oradea, Bihor „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu de credinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât și la grădiniță/școală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să pomenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moș Crăciun și „iepuraşul“și mai puțin, Ziua de Crăciun și Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri și daruri din ce în ce mai diversificate, în fucție de vârstă.

2693

Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care vine. E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoților/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să își agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia.

2694

Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18). BIBLIOGRAFIE Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

2695

Familia in cei sapte ani de acasa ! Educatoare: Irimescu Mihaela Gradinita PP. Nr. 36 Brasov Familia este un grup social pentru fiecare dintre noi, unde relaţiile sunt foarte strânse datorită căsătoriei de sânge sau adopţie. Părinţii – un model Când trebuie începută educaţia copilului? – Cu douăzeci şi cinci de ani înaintea naşteri lui, răspunde un psiholog, rostind un adevăr esenţial. Când trebuie un copil învăţat să asculte muzică simfonică? Este întrebată mama unui adolescent cu o comportare deosebit de plăcută. – Din ziua în care se naşte! Înainte de culcare , îi puneam un disc cu muzică clasică, mai târziu nu puteam rămâne fără ea, iar acum ascultă când doreşte. De ce doreşte copilul, de ce iubeşte florile şi animalele, de ce nu minte? Pentru că noi facem la fel, este de obicei răspunsul părinţilor. Dar există, din păcate, şi numeroase exemple de copii care nu-şi imită deloc părinţii. Noi citim – lui nu-i plac cărţile; noi muncim îi dăm tot ce trebuie – şi el are note proaste; noi nu bem, nu fumăm – şi el e toată ziua în baruri. Să fie clar, copilul, mai ales când e mic, nu este vinovat! Au intervenit greşeli de educaţie. Vinovaţii sunt numai părinţii, care nu au ştiut la vreme să-i înveţe copii. Din milă şi dragoste prost înţeleasă, i-au scutit de mult efort şi i-au lăsat să facă tot ce au vrut. Dar tot o greşeală este excesiva şi interminabila morală făcută copiilor, mai ales când au o legătură convingătoare cu comportamentul copiilor. Copii sunt dispuşi să-şi imite părinţii în ceea ce fac, nu în ceea ce spun! De la vârste fragede, cei mici îşi fac idoli la părinţi. Feriţi-vă să-i dezamăgiţi! Gândiţi-vă numai la ce cruntă deziluzie îi veţi supune când, devenind mai mari, vor realiza că doar ei nu au voie să mintă, doar ei trebuie să se spele seara pe dinţi, doar ei sunt obligaţi să vorbească frumos. Dacă părintele nu face el însuşi tot ceea ce îi pretinde copilului, nu poate fi vorba de educaţie. Deprinderile muncii intelectuale şi fizice se cultivă la copil încă din vârste fragede. Celui mic îi este lene să citească, şi atunci adultul va recurge la un mic şiretlic: îi va citi el şi va lăsa intenţionat povestea neterminată în momentul cel mai interesant. După cum îi va da în grijă mici treburi în casă, pe care copilul le va face la început din amuzament, iar apoi din obişnuinţă.

2696

Cei șapte ani de acasă Prof. Irina Stoenică Cu siguranță ne gândim toți că expresia aceasta nu mai este valabilă în timpurile noastre, de vreme ce școala începe la 5-6 ani, odată introdusă clasa pregătitoare. De fapt, noile generații se ”desprind” de familie încă de la creșă, grupa baby, sau, în cel mai fericit caz, de la grupa mică (3 ani). Puțini sunt aceia care rămân în sânul familiei în cea mai mare parte a timpului, până la grupa mare sau la clasa pregătitoare. Să se piardă, oare, cei șapte ani de acasă, dacă cel mic pătrunde în preșcolaritate sau școlaritate mai devreme de 7 ani? Pentru a răspunde la această întrebare, e necesar să lămurim percepția asupra acestei expresii. Mai întâi, putem consimți cu toții că aceștia se referă la educația primită de copil în familie, la buna sa creștere. În societatea tradițională, părinții, prin creșterea lor, învățau copiii despre cum trebuie să se poarte, îi învățau ce este bine și ce este rău, îi îndrumau cu sfaturi și exemple proprii, ajutându-i să devină la rândul lor persoane respectabile. Misiunea de părinte este în continuare una la fel de importantă, însă ritmul vieții (în special cel al vieții de la oraș) este unul atât de agitat, încât timpul petrecut de copil alături de părinți este unul din ce în ce mai scurt. Desigur, părinții se ocupă în continuare de educația copilului, în timpul cât acesta nu este la creșă, grădiniță sau la școală, dar oare are aceeași amprentă ca înainte? O observație nu tocmai specializată, dar ușor de realizat, poate fi făcută asupra copiilor care petrec 4-6-8-10 ore în grădiniță. În funcție de calitatea educației, de implicarea cadrelor didactice, se pot observa diferențe enorme. Nu negăm moștenirea genetică și educația parentală, dar este evident că petrecând atâtea ore în cadrul unui alt mediu, copilul își formează cei ”șapte ani de acasă” aici. Sau, dimpotrivă, și-i...risipește. Aș accentua, însă, importanța iubirii și educării copilului încă din pântece – amprentă care, nu cred, personal, să se șteargă vreodată. Cei șapte ani de acasă încep cu cei doi părinți, chiar înainte de concepere. În funcție de cât de pregătiți sunt ei și de nivelul lor de iubire, de bunătate, de educație, amprentele lor vor forma buna creștere a copiilor, într-o mai mică sau mai mare măsură. Consider că cei ”șapte ani de acasă” nu constau într-o magică cifră 7, ci mai degrabă în accent asupra semnificației de ”ACASĂ” – locul unde orice persoană la început de drum, la începutul formării sale, găsește bazele educației și iubirea necesară unei creșteri frumoase. Copilul poate petrece 8 ore în grădiniță sau în școală, însă de noi depinde cum le va trăi pe acestea, chiar și în lipsa noastră. De noi depinde să îi ajutăm să crească și să ia ceea ce este bun din orice mediu în care ar pătrunde. De noi depinde să îi ajutăm să discearnă cele petrecute peste zi, să învețe din greșeli, să își regăsească curajul atunci când sunt descurajați, să reflecteze asupra propriilor experiențe, să împărtășească cele trăite părinților, în măsura capacității lor, desigur. Oricât de mult timp ar petrece în alt mediu, pentru copil pilonii principali rămân părinții. Iar cei ”șapte ani de acasă” contează atât cantitativ, cât și calitativ. Nu trebuie să îi abandonăm sufletește, chiar dacă suntem nevoiți să lucrăm și să îi lăsăm în mâinile educatorilor. Implicarea familiei și a persoanelor cu care copilul intră în contact formează educația și buna creștere a acestuia, educație care va rămâne baza formării sale ca om. Responsabilitatea adulților din viața copilului este imensă, dar și satisfacțiile sunt pe măsură. Pentru că, de ce să nu recunoaștem? Cu toții ne dorim în jur copii și tineri cu cei șapte ani de acasă! Iar pentru aceasta toată societatea are o implicare, îndeosebi părinți, familie extinsă și profesori.

2697

Cum mă comport cu copilul meu? Prof. Istrate-Tilincă Ileana-Tatiana Grădiniţa P.P. Ostroveni 2, Rm. Vâlcea Comunicarea este cheia principală pentru consolidarea relaţiei dintre părinţi şi copii. Iar comunicarea trebuie începută încă de la cele mai mici vârste, astfel încât, la adolescenţă, copiii să fie mult mai deschişi şi chiar să fiţi primii cărora le cere ajutorul sau în faţa cărora să-şi deschidă sufletul atunci când au probleme. Nu fii insistent. Dacă eşti prea insistent în a vorbi cu copilul tău, vei obţine doar efectul contrar. Gândeşte-te cum vorbeşti tu cu un prieten. Sunteţi calmi, nu insistaţi asupra anumitor aspecte dacă celălalt nu îşi deschide sufletul. Urmează aceiaşi paşi şi când vorbeşti cu copilul tău. Preţuieşte tăcerea. Mai multe studii au relevat faptul că unii copii sunt mai închişi şi au nevoie de mai mult timp pentru a-şi face curajul să vorbească. Ia-l în braţe, alintă-l, arată-i dragostea ta. Aşteaptă răbdător până când va simţi că este momentul. Nu critica. Dacă simţi că vrei să faci un comentariu acid, o critică, e timpul să-ţi muşti limba. Nu te transforma într-un procuror sau judecător. Nimic nu întrerupe mai rapid o comunicare decât fraza “Ar fi trebuit să…” sau “Ţi-am spus eu că…”. Ascultă-l când vă jucaţi. Mulţi copii, în special băieţii, sunt mult mai receptivi şi comunicativi când se joacă sau întreprind o activitate împreună cu părinţii. Dacă ai observat asta la copilul tău, găseşte activităţile care-i plac cel mai mult şi vorbiţi câte în lună şi în stele. Poartă discuţiile pe teritoriul lui. De fiecare dată când vrei să vorbeşti cu copilul tău, poartă discuţiile într-o zonă în care el se simte confortabil. Du-te tu pe teritoriul lui şi astfel copilul va fi mai relaxat şi mai deschis. Evită întrebările generale. Întrebările de genul “Ce-ai mai făcut azi?” nu sunt prea stimulatoare. Pune întrebări mai specifice: “Ce poveşti v-a spus doamna azi?”, “Ce v-aţi jucat azi la gradinita?”, “Ce ai făcut în pauza?” etc. Pe lâgnă faptul că pari mai ancorat în realitate, îi demontrezi copilului că îţi pasă şi că ai întrebări concrete. În plus, este mai simplu pentru ei să răspundă unor întrebări concrete, decât să se gândească ce răspuns ar trebui să-ţi dea pentru a te satisface. Nu pune întrebări pentru răspunsuri scurte. Ca să obişnuieşti copilul să vorbească, evită întrebările care presupun răspunsuri scurte. În loc de “Ţi-a plăcut povestea X?” să-l întrebi “Cum ţi-ar fi plăcut să se fi terminat povestea X?”. Găseşte momentul potrivit. Fiecare părinte îşi cunoaşte cel mai bine copilul. Sunt unii care sunt mai vorbăreţi dimineaţa, alţii la prânz, alţii seara. Găseşte momentul în care copilul tău este cel mai receptiv şi poartă discuţiile importante în acele momente ale zilei. Staţi unul lângă altul. Unii copii, în special băieţii, sunt mai receptivi dacă stai lângă ei şi nu faţă în faţă. În acest fel nu se vor simţi în inferioritate şi dominaţi. Cu adolescenţii aceasta este o bună metodă de a discuta. Puteţi vorbi în timp ce sunteţi pe canapea sau în maşină, în drum spre şcoală/magazin etc. Instauraţi momentul “Toată familia împreună!” Cu toţii suntem plecaţi care încotro cu serviciul, afacerile sau şcoala. Indiferent de meseria părinţilor şi vârsta copiilor, trebuie să existe o dată fixă în calndar (cu cât mai des cu atât mai bine), în care membrii familiei să petreacă timpul împreună. Fiecare familie este unică şi nu există soluţia magică, universal valabilă pentru toţi. Cheia este să descoperi ceea ce ţi se potriveşte ţie şi familiei tale. Însă nu uita că cel mai preţios cadou pe care îl poţi da copilului tău este prezenţa ta. Bibliografie: Dumitrana, M. – „Copilul, familia şi grădiniţa”, Editura Compania, 2000 Păisi Lăzărescu, M., Ezechil, L. - „Laborator preşcolar”, Editura V&I, 2002

2698

Cei șapte ani de acasă Prof. Ivanciu Constanta Claudia Scoala Gimnaziala Nicolae Titulescu, Calarasi „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală, la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie.Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii

2699

straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi.

Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi! Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. www.didactic.ro

2700

Cei șapte ani de acasă Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Com. I.C.Brătianu, Tulcea Prof. Împușcatu Antoneta Expresia ”cei șapte ani de – acasă” este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educația din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, definește în bună măsură viitorul adult. Încă de la naștere, fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice și intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg ”de la sine”, există factori care pot influența această dezvoltare, pe toate palierele, iar o parte din acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Între 5 și 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat, etc.) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este însă, și perioada în care apar ”fricile” (frica de întuneric, frica de eșec) care nu întotdeauna pot fi depășite fără ajutor de specialitate. Tot acum – sau mai repede, pe la 3 – 4 ani – copilul învață, la început prin imitație, reguli de politețe. ”Sunt lucruri care se învață implicit. Spre exemplu, dacă își va vedea fratele mai mare că în autobuz își cedează locul unei persoane în vârstă, va învăța că așa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută și o respectă pe vecina de alături, va învăța și el să fie respectuos cu ceilalți. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, și copilul va vorbi calm. În general, copiii care țipă sunt cei în a căror familii se vorbește pe un ton răstit” – sunt explicațiile psihologului – Adina Mesaros. Tot în această perioadă se învață și formulele de adresare. Un copil care va fi învățat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuși să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulți copii care ajung și în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu ”dumneavoastră”, tocmai pentru că, în familie, a fost învățat să spună tuturor ”tu”. Până la 6 -7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate – în principal prin educația primită ”acasă”, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politețe, învățat din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitate de a-și controla fricile și emoțiile și capacitatea de relaționare socială. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste mult prea fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conștient, iar vârsta primei copilării este esențială în conturarea și achiziția normelor unui comportament social corect. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. ”Cei șapte ani de-acasă” – rămâne un concept ce datează din străbuni. Termenul este totuși expirat deoarece se considera că până la șapte ani copilul stătea acasă, eventual cu mama, iar la 7 ani pleca la școală, se desprindea de familie ceea ce acum nu mai este valabil – de la 3 ani este la grădiniță și de la 6 la școală. Apoi, în cei 7 ani se ”predau” lecții grele de educație care pregăteau copilul pentru acel prag de desprindere. Aceste lecții presupuneau multă energie, timp, nervi și frustrări copilărești care se derulau – părinții țineau mult la acastă educație. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și a-l învăța să devină un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare socială, psihologică, intelectual – cognitivă, etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Există o serie de reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la șapte ani și voi enumera câteva sub forma unor îndemnuri: Învață-l să se poarte frumos : bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului!

2701

Comunică, pe cât posibil, cât mai mult cu el – comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii! Limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! Învață-l să iubească lectura și cărțile – începe încă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! Lasă-l să se bucure de copilărie – nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin! Nu abuza în nici un fel de copil – fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu ”palma” și concentreazăte pe disciplina pozitivă! Învață-l să își exprime emoțiile, sentimentele – numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate! Învață-l să spună mereu adevărul. Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede și ceea ce aude de la tine! Petrece cât mai mult timp cu copilul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! Iubește-l necondiționat și arată-i zilnic acest lucru! Iubește-l indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești – demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre. Este adevărat că nu prea mai există cei șapte ani de acasă, rămâne ideea de la baza acestei expresii : normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie.

2702

IMPORTANTA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASA EDUCATOARE: JINGA ROXANA – MAGDALENA GRADINITA SPECIALA „SFÂNTA ELENA” – PITESTI Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglinda a educației pe care părinții o oferă copiilor in prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin ca regulile de comportament si educație oferite in primii șapte ani de viată ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu consta numai in a-l învăța sa scrie, sa citească ci si de a deveni un bun exemplu în societate. Educația se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cat de manierat este copilul in interacțiunile cu ceilalți copii sau adulți cu care intra în contact. Părinții îşi educă copiii (pe lângă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziții fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci, contra porunci, programe şi permisiuni. Unele din aceste tipuri de fraze pot conține mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înțeles opus) sau disjuncte (două enunțuri în aceeași frază care se exclud reciproc). Se considera ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date pana la vârsta de trei ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual deși majoritatea sunt percepute ca senzații. Terapeuții sunt intens preocupați de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai târziu. Ca și părinte trebuie sa fii tu un exemplu. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul părinților decât spre a asculta cu sfințenie atunci când li se spune ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi stârnești curiozitatea cu privire la ce se întâmplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te arzi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi surprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Din punctul meu de vedere, părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

2703

CEI SAPTE ANI DE ACASA Prof.Înv.Preșc: Jurcă Monica Mihaela Meseria de părinte este una dintre cele mai grele, are un program nedeterminat cu multe ore suplimentare şi multă responsabilitate, dar în acelaşi timp ne cere multă răbdare şi iubire necondiţionată. Majoritatea părinţilor îşi doresc să audă despre copiii lor că au “cei şapte ani de acasă”|. Părinţii au sarcina dificilă de ai forma ca oameni civilizaţi încă de la inceput prin respectarea unor reguli de comportament care îi vor ajuta în viitor în procesul de socializare şi relaţionare cu ceilalţi. Copiii vor reusi prin exemplul dat de părinţi, ei fiind modelul pe care il vor urma, puterea exemplului având un rol covârşitor pentru obţinerea unor rezultate bune. Odată cu progresul ştiinţei şi tehnicii se afirmă din ce în ce mai mult că valorile tradiţionale sau alterat sau au dispărut cu desăvârşire. Trăim într-o lume a informaticii, a autoturismelor puternice, a cluburilor, a drogurilor, o lume în care tinerii au uitat de calitatea cea mai de preţ pe care trebuie să o aibă un om, aceea de a fi cu bun simţ. Lipsa de supraveghere, libertatea oferită copiilor din partea părinţilor, par să fie cauzele declanşatoare ale unui comportament nedorit din partea copilului. Educaţia copilului nu se limitează doar la a-l învăţa să vorbească, să se îmbrace, să mănânce, ci şi la comportamentul pe care îl va avea în societate. Folosirea cuvintelor magice “te rog”, “mulţumesc” sunt rezultatul unei perioade lungi de muncă a părinţilor. Pe lângă aceşti doi termeni bunele maniere implică un ansamblu de modele de comportamente, care constituie o bază solidă în educaţia copilului. Atitudini cum ar fi respectul, recunoştinţa, amabilitatea, toleranţa se reflectă într-o bună educaţie. Bunele maniere trebuie sa fie prezente în fiecare moment, atât în casă cât şi în afara ei. Nu este de ajuns să le arătăm copiilor un comportament exemplar în socitate, dacă în casă, cu ceilalţi membrii ai familiei, acesta nu se repetă. Bazele discernământului dintre ,,bine’’ şi ,,rău’’ se învaţă încă din copilărie, în funcţie de reacţiile pozitive sau negative ale persoanelor importante din viaţa copilului, la adresa comportamentului acestuia. Expresia de pe chipul mamei este uneori mai mult decât suficienta pentru ca cel mic să înţeleagă ce a făcut. În acel moment este nevoie de multă precauţie. Supunerea oarbă a copilului nu este în mod obligatoriu o trăsătură pozitivă în evoluţia acestuia. Oare copilul care la şcoală e liniştit şi ascultător, ordonat, harnic, bun coleg şi care are cele mai îngrijite cărţi şi caiete este un copil fericit? Nu cumva ceea ce vedem la exterior, în cazul unui copil cu un comportament impecabil, este doar o mască, iar în sufletul său să fie nemulţumire şi frustrare. Copilul nu este o jucărie, pe care să o arunci când eşti plictisit de ea. El este un întreg univers, plin de gânduri şi sentimente. De aceea, pe lângă învăţătura obligatorie, trebuie să-i ascultăm cu atenţie rugăminţile, temerile, visele, iar la momentul oportun să-l lăsăm să-şi ia viaţa în propriile mâini. Să-i spui copilui tău cum să se comporte, înseamnă să-i arăţi cum să o facă, şi adeseori trebuie să fii tu însuţi un exemplu. Învăţarea dupa model este foarte importantă, având în vedere faptul că un copil imită cu placere atitudinea si comportamentul părinţilor săi. “ Comportamentul îl face pe om”- este celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College din Oxford, care cuprinde în câteva cuvinte calitatea pe care trebuie să o aibă un om.. Bibliografie: Frâncu Nicolae - ,, Comportare civilizată în familie şi societate. Reguli de protocol’’- Editura Garamond, Bucureşti, 2002. Gâgă Michiela - ,,Cei şapte ani de acasa –Codul bunelor maniere pentru copii’’-Editura Coresi, Bucureşti, 2003. Marinescu Aurelia - ,,Codul bunelor maniere astăzi’’ – Editura Humanitas, Bucureşti,

2704

Cei şapte ani de acasă Porf. înv. primar Jurebie Anamaria Nina Şcoala Gimnazială „ Alexandru Ştefulescu“, Tg.-Jiu Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Zece reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la 7 ani ar fi următoarele: 1. Să fie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Să se stabilesască și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Să se comunice cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; să se limiteaze timpul petrecut la televizor sau calculator și să se concentreze în educația lui pe arta conversației! 4. Să fie învățat să iubească lectura și cărțile - începând încă de când e bebeluș, citindu-i-se povești, apoi, treptat, lăsându-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5.Să fie lăsat să se bucure de copilărie - nu să se încerce să se facă din el un geniu înainte de vreme; permițându-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Să nu se abuzeze în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; să se evite educația cu "palma la fund" și să se concentreze pe disciplina pozitivă. 7. Să fie învațat să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Să fie învățat să se spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la părinți! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui! 9. Să se petreacă cât mai mult timp cu micuțul de către părinți! Să fie un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Să fie iubit necondiționat și să i se arate zilnic asta! Iubit indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Să nu se glumească pe seama lui, să nu i se pună porecle și să i se spună zilnic că îl iubește. Să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări etc. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc.

2705

Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Bibloigrafie: Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com www.didactic.ro

2706

Cei şapte ani de acasă Kovács Adél "Suprema pedagogie este casa parintească". Dostoievski Familia a fost dintotdeauna „prima scoala a copilariei”. Urmarile educatiei primite in familie răman toata viaţa. Niciodata nu se uita … cei şapte ani de-acasa. In familie, copiii işi formează primele reprezentari si notiuni despre mediul inconjurator, despre viata, despre relatiile umane; tot aici işi contureaza opinii morale, estetice, intelectuale; aici isi formeaza atitudini, işi dezvolta trăiri emotionale, stări afective dintre cele mai insemnate. O caracteristica speciala a „primei copilării” este tendinţa de a imita. Iar „modelele” pe care le au la indemana si pe care le imita sunt membrii familiei. De aceea, membrii familiei trebuie sa constituie modele de comportament, demne de imitat de cei mici, ca si de cei mai mari. Copiii invaţă, cum se vede, „pe baza de modele”. Iar familia trebuie sa devină ceea ce este deja: celula de baza a societăţii şi, cum s-a mai spus, „prima scoala a vieţii”. Copilul trăieşte in familie si dupa „cei sapte ani de acasa”. Ceea ce inseamna ca familia trebuie sa-si exercite menirea de factor educational, de influentarea cresterii si dezvoltării psiho-sociale a copilului pe tot parcursul anilor. O premisa importanta cu largi resurse educative o constituie climatul familial, concretizat prin afectivitate, prin folosirea unui limbaj, a unui vocabular ales, chiar in condiţiile folosirii graiului local. Familia devine astfel „filtrul”, poarta deschisă a copilului spre viitor. Important este ca prin acest filtru sa treacă tot ce-i ales, ce-i frumos, ce-i nobil, ce-i măreţ; calitati care sa intre in conduita copilului, a tanărului.Intre numeroasele definiţii formulate pentru conceptul familie, ni se pare ca fiind deosebit de relevantă aceea care evidenţiaza ca familia este un model cultural de sistem social, compus din doi sau mai multi membri, care: sunt legati prin legaturi de sange, casatorie, adoptiune sau consimtamant reciproc, locuiesc impreuna,interactioneaza din perspectiva unor statute si roluri repartizate sau asumate, creeaza si mentin o subcultura comuna. Familia este prima scoala a copilului. Ea este cea care răspunde de trebuinţele elementare ale copilului si de protecţia acestuia, exercitând o influenţa atat de adăncă, incăt urmele ei răman, uneori, intipărite pentru toata viaîţa in profilul moral - spiritual al acestuia. Familia ocupa un loc aparte in sisternul institutional al educatiei. Actiunea ei pe intreaga perioada a dezvoltarii include si toate laturile formării personalităţii. Ea reprezintă unul din mediile de socializare si educare din cele mai complete datorită posibilitatilor ce le are de a-l introduce pe copil in cele mai variabile situatii si de a actiona asupra lui prin cele mai complexe si firesti mijloace. Familia ofera copilului primele informatii despre lumea ce-l incojoară, primele norme si reguli de conduită, dar si climatui socioafectiv necesar trebuinţelor si dorinţelor sale. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct - prin acţiuni mai mult sau mai putin dirijate, fie indirect - prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum si prin climatul psihosocial existent in familie. Modelele de conduită oferite de părinti - pe care copiii le preiau prin imitaţie si invăţare - precum si climatul socioafectiv in care se exercită influenţele educationale ('cei sapte ani de acasa') constituie primul model social cu o influenţare hotărătoare asupra copiilor privind formarea conceptiei lor despre viata, a modului de comportare si relaţionare in raport cu diferite norme si valori Asigura, impreuna cu familia, transmiterea obiectivelor si valorilor caracteristice contextului cultural in care acţioneaza. Educaţia primită in familie Printre principalele ingredient care compun ceeace se înţelege, în mod tradiţional, un copil „binecrescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduit învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate salute decât prin fluturare a mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bunăziua”. Comportamentul în public. Un copil „binecrescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voiebună, îi pregătesc pe ceimici pentru rolul de adult.

2707

Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „binecrescut” îşirespectăpartenerii de joacă, înţelegeşi se conformează regulilor jocurilor specific vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceeace „se face” şi ceeace „nu se face” însocietate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectful comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „binecrescut” învaţă de la părinţică a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică înprimul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-linsuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspect legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

BIBLIOGRAFIE : Norman, Goodman (1992) Introducere in sociologie, Bucuresti, Editura Lider. Victor, Tarcovnicu (1975). Pedagogie generala, Bucuresti, Editura Facla.

2708

Metode și strategii specifice gândirii în abordarea unui text liric prof. Cătălin LAZAR Colegiul Național Iosif Vulcan Oradea, Județ Bihor Nevoia de ordonare şi ierarhizare, specifică fiinţei umane, a determinat încercarea de a cuprinde în sisteme unitare marea diversitate a metodelor. De-alungul timpului clasificările au variat în funcţie de criteriile folosite. Unul dintre cele mai rezistente este cel istoric. Vorbim despre metode în termeni diferiţi, referindu-ne la metode vechi, tradiţionale şi metode noi, moderne. Activitatea practică a demonstrat că nu vechimea unei metode este importantă ci eficienţa ei. Eficienţa oricărui act educaţional reprezintă o necesitate şi constă în raportul dintre efortul depus şi ceea ce s-a obţinut. La o eficienţă maximă se ajunge prin corelarea metodei cu obiectivul, conţinutul procesului educaţional şi forma de organizare a învăţământului, implicând raportul profesor-elev, elev-elev, care este un element al tehnologiei educaţionale. G.Văideanu arată că metoda didactică este calea sau modalitatea de lucru care: este selecţionată de cadru didactic şi pusă în aplicare în lecţii sau activităţi în beneficiul elevilor; presupune cooperarea dintre profesori şi elevi, participarea acestora la găsirea soluţiilor; se alege în funcţie de nivelul elevilor; vizează asimilarea cunoştinţelor, stimularea spiritului creativ şi permite profesorului să organizeze procesul de predare-învăţare şi să îndeplinească rolurile de îndrumător sau evaluator. Eficienţa unei metode constă în: implicarea profundă a elevilor în actul instruirii; formarea /stimularea deprinderilor, a capacităţilor; adaptarea la specificul fiecarui ciclu, fiecărui domeniu de cunoaştere, flexibilitate şi deschidere faţă exigenţele noi ale învăţământului; necesitatea de a alterna metodele. O metodă trebuie să devină, dintr-o cale de cunoaştere propusă de profesor, o cale de învăţare realizată de elev, cu ajutorul căreia aceştia să-şi poată construi o personalitate autonomă, capabilă de o gândire critică şi creativă. Nicio metodă nu este responsabilă de eşecul sau succesul didactic, ea fiind doar o unealtă virtuală care devine eficientă, vie, doar prin priceperea profesorului şi în măsura în care contribuie la atingerea scopurilor propuse, reuşeşte să facă lecţia interesantă pentru elev, trezindu-i curiozitatea şi formându-i deprinderile de învăţare. Alegerea metodelor este una dintre etapele importante ale proiectării didactice, de aceea opţiunea trebuie să se facă în cunoştinţă de cauză, fără a urmări folosirea unor metode la modă, ţinând cont că eficienţa este importantă nu caracterul de noutate sau de spectaculozitate al metodei. Procedeul didactic reprezintă o secvenţă a metodei, în detaliu, o tehnică mai limitată de acţiune. Metodele apar ca ansamblu de procedee, folosite în funcţie de oportunitatea lor într-o situaţie concretă de instruire. Nu trebuie pierdut din vedere că relaţia dintre metodă şi procedeu este dinamică, de multe ori delimitarea categorică între metodă, procedeu şi tehnică fiind greu de realizat. Caracterul dinamic reiese din posibilitatea ca o metodă să devină procedeu în cadrul altei metode, iar un procedeu să îndeplinească uneori funcţia unei metode, prin raportare la celelalte procedee. „Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori şi, din acest punct de vedere, educaţia va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o situaţie precisă, indicaţiile generale, date de cărţile de metodologie.”1 În procesul de învăţământ nu este suficient să se răspundă la întrebări de tipul „ce anume se învaţă”, ci mai ales “cum anume se învaţă”. Întotdeauna se pune problema însuşirii conţinutului de către elevi, se stabilesc metodele care trebuie aplicate în scopul utilizării conţinutului şi se stabileşte astfel o relaţie indisolubilă între conţinut şi metodă pentru fiecare tip de mesaj informaţional. Alegerea metodelor trebuie realizată în funcţie de vârsta, gradul de formare al elevilor, gândire, limbaj, memorie şi atenţie. Utilizarea anumitor metode didactice poartă amprenta personalităţii dascălului, deoarece aceeaşi metodă realizată de dascăli diferiţi, poate duce la rezultate diferite. Metoda este un instrument a cărui eficacitate este influenţată de stilul didactic al profesorului şi rezidă în formarea personalităţii elevului. Bineînţeles, că metodele alese trebuie îmbinate cu mijloace didactice potrivite în procesul instructiveducativ.

1

Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

2709

În orice activitate didactică, principala sarcină a profesorului e cea de predare, iar a elevului cea de învăţare. E necesar ca între metodele utilizate în predare şi cele pe baza cărora se realizează evaluarea să se stabilească o conexiune directă şi interdependentă. Evaluarea tradiţională presupune evaluări orale, practice sau grafice care pot fi îmbinate cu utilizarea strategiilor interactive în predare bazată pe proiecte, referate, portofolii, tehnici de autoevaluare. Bibliografie 1.Constantin Parfene, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Editura Polirom, Iaşi, 1999; 2.Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.

2710

”CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” ”SUFLET DE COPIL – învățați să vă accceptați copilul așa cum este el!” Lengyel Claudia – profesor învăţământ primar Școala Gimnazială ”Constantin Brâncoveanu”, Satu Mare Motto:” Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă. Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire, Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume” (din Child’s Appel, Mamie Gene Cole) ”Dacă iubirea e hrana adevărată a omului, respectul personalității și devenirii lui unice, necontaminată de orgoliile și neîmplinirile părinților, ale dascălilor, constituie brazda în care își cresc rădăcinile, tulpinile, frunzele, florile, fructele și toate semințele cele bune, puse de Ddumnezeu în ființa lui”- Eugenia Grosu Popescu Toţi copiii se nasc nevinovaţi şi buni. In acest sens copiii noştri sunt din Rai. Majoritatea părinților găsesc că e la fel de greu să își accepte copiii la modul necondiționat precum este să se accepte pe sine. Acestora le este ușor să îi confunde pe copii ca persoane cu modul în care ei se comportă și îi cataloghează drept buni sau răi în funcție de asta. Dacă un copil întârzie la cină, își lovește sora sau rămâne corigent la matematică, părinții îl numesc adesea rău, în loc să facă distincția dintre copil, care nu este nici rău, nici bun și comportamentul copilului, care poate fi considerat nedorit. Copiii trebuie acceptați așa cum sunt ei, cu defectele, slăbiciunile și greșelile lor, deoarece nu există copii perfecți, la fel cum nu există nici părinți perfecți. SUGESTII: Încercați să vă acceptați pe dumneavoastră întâi. Oferiți un exemplu bun copiilor dumneavoastră. Indicați-le copiilor exact care este comportamentul inaceptabil, atunci când greșesc sau se comportă inadecvat. În loc să-i certați fiindcă s-au comportat ”rău”, ajutați-i șă își schimbe comportamentul. Nu vă manipulați copiii prin intermediul vinei. Evitați să utilizați expresii precum: ”Mă faci de rușine!” Încurajați-i să își accepte propriile lor greșeli. ”A te accepta pe tine însuți înseamnă a nu te desconsidera niciodată ca persoană.” Virginia Walters. ”Copiii sunt din rai!”- Dr. John Gray ”În momente dificile când începem să ne gândim că ceva nu e în regulă cu copiii noștri, trebuie să ne întoarcem și să ne amintim că ei vin din Rai. Că sunt perfecți așa cum sunt și că au încecările lor unice în viață. Învățând să accepte și să înțeleagă limitele impuse de părinți și de lume, copiii învață deprinderi esențiale de viață ca : iertarea, capacitatea de a amâna primirea răsplății, acceptarea, cooperarea, creativitatea, compasiunea, curajul, perseverența, etc. De exemplu: Copiii nu învață să ierte, dacă nu există cineva care să ierte. Copiii nu învață să-și dezvolte răbdarea sau să amâne primirea unei răsplăți, dacă totul le vine de-a gata imediat ce doresc ceva. Copiii nu învată să fie creativi, dacă nu sunt lăsați să facă nimic. Copiii nu învață să se corecteze singuri, dacă nu a dificultăți, eșecuri, sau nu fac greșeli.” ”Copiii comunică cu noi prin priviri, prin calitatea vociilor, prin poziţia corpului, prin gesturi, maniere, zâmbete, salturi, nelinişte. Ei ne arată ce se petrece în sufletul lor prin felul cum fac anumite lucruri, ca şi prin lucrurile pe care le fac. Când ajungem să privim comportamentul copiilor şi prin ochii lor şi prin intermediul înţelesului pe care ei îl dau acestui comportament, putem spune că înţelegem copilul cu adevărat. Înregistrarea căilor de comunicare adoptate de copii ne ajută să vedem copiii aşa cum sunt ei în realitate.” (Cohen şi Stern, 1974, p.5) „A fi bun este un lucru nobil, a învăţa pe alţii să fie buni este şi mai nobil” spunea Mark Twain.

2711

BIBLIOGRAFIE: Popescu, E. G. – Repectați-i pe copii! Dr. Dobson, J.- ”Copilul îndărătnic” Walters, V. – ”Povești raționale pentru copii” Zlate, M. – ”Psihologia socială a grupurilor școlare” Dr. John Gray – ”Copiii sunt din rai”

2712

Importanța celor “șapte ani de acasă” Prof. Mărcuț Ana-Maria Loredana Școala Gimnazială Nr.1 Gura Văii, Județul Bacău Mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă este reprezentat de familie. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referință, dar și de formare a primelor conduite sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Atmosfera afectivă din familie are o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie. În primii ani de viaţă copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacţii emotive care vor determina direcţionarea activităţii şi aptitudinilor de mai târziu. În familie copilul învaţă limbajul şi comportamentul social, îşi formează aspiraţii şi idealuri, convingeri şi aptitudini, sentimente, trăsături de voinţă şi caracter. Întotdeauna ambianţa, climatul din familie influenţează, în raport cu natura sa, personalitatea copilului. Iubirea unui părinte, adesea în exces, nu poate justifica erorile de comportament şi de atitudine în raport cu copilul, mai ales că ele decurg din impasul relaţiilor părinte-copil, părinte cu el însuşi, părinte cu partenerul de viaţă. Dacă într-o familie se cultivă nesăbuit dorinţele, pretenţiile copilului, dar se neglijează dezvoltarea iniţiativei, implicării personale în activitate, apar grave disfuncţionalităţi în relaţiile copiilor cu cei din jurul său, instalându-se unele trăsături de caracter, ca: egoism, lipsa de sensibilitate și atenţie faţă de alţii. Rolul părintelui în existenţa copilului este fundamental; cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei șapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, prin un copil ce are „cei șapte ani de-acasă” regăsim: salutul - prima normă de conduită învăţată în familie comportamentul în public - un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. comportamentul cu prietenii - un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. înţelegerea normelor sociale - prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. manierele la masă - o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul celor din jur şi a celui/celei care serveşte masa. recunoaşterea greşelilor - „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Copilul va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. tact şi toleranţă - un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că nu trebuie să râdă de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva deoarece acest fapt îl descalifică în primul rând pe el. Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. Familia reprezintă locul în care copilul începe: să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate.

2713

BIBLIOGRAFIE: Constantin Cucoș – Pedagogie, Ed. Polirom, 2002 www.desprecopii.com www.jurnalspiritual.eu

2714

Cei 7 ani – anii de început de drum Profesor Învaţământ Preşcolar Luca Elena, Şcoala Gimnazială “Ioan Luca” Farcaşa, Neamţ

Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citeasca şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2715

FAMILIA - UN BUN EXEMPLU COPILUL ÎNVAȚĂ DIN CEEA CE VEDE, DIN CEEA AUDE Prof. prepr. Lucia FODOR Șc. Gim Serafim Duicu Structura Grăd. P. P. Nr.12, Tg. Mureș Activitatea de grup are un efect de facilitare, ceea ce explică o mai mare rapiditate în execuție și rezultatele superioare obținute în îndeplinirea unei sarcini. Acest lucru este posibil deoarece aici are loc un schimb de informații și o combinare a aptitudinilor participanților. Un grup dispune de mai multă informație, deoarece fiecare dintre membrii săi își aduce contribuția și, totodata, are acces la experiențele celorlalți. În grup are loc o compensare a cunoștințelor, întrucât membrii săi pot sesiza aspecte multiple, pot realiza asociații, corelații, dezvoltări ale ideilor avansate, astfel încât ajung la un rezultat inedit. Pe de altă parte, situația de coacțiune devine o sursă potențială de activare, stimulare, motivare și de contagiune a pasiunii. Familia are un rol important în educația și formarea tinerilor în vederea integrării în viața și activitatea socială. Aici în cadrul grupului familial, se exesrcită direct sau indirect influențe educațional-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal prin întreg sistemul său de acte comportamentale constituie un veritabil model social, fiind primul în ordinea modelelor sociale existente. Copilul își formează concepția despre viață, învață să relaționeze, să se raporteze la diferite norme și valori sociale. Prima relație a copilului se stabilește cu mama, iar de confortul și de securitatea acestei relații depinde în mare măsură capacitatea copilului de a stabili alte relații mai târziu, precum și calitatea acestora. Câmpul contactelor sociale ale copilului se lărgește și se diversifică treptat, pe măsură ce el începe să meargă, să intre în legătură cu membrii familiei, cu alte personae care vin în casă Oferind copilului un climat de profundă securitate în condițiile căruia se poate dezvolta armonios, grupul familial îi conferă un ideal de sine, o imagine liniștitoare a propriului eu. Numai o familie unită și care prezintă conduite armonioase ale membrilor săi este capabilă să asigure un climat educativ propriu dezvoltării conduitelor normale și pozitive ale copilului deoarece identificarea cu ambii părinți, imitarea comportamentului acestora și insușirea pe această bază, a unor convingeri și atitudini favorabile solicită imperios un potențial funcțional definit de integralitate și coerență, care să asigure complementaritatea rolurilor și sarcinilor familiale. Când unele funcții ale familiei sunt deteriorate sau absente, apar stări sufletești pe care copilul le resimte în modul cel mai acut cu putință, la nivelul conștiinței sale morale în curs de formare. Intenționat sau nu, sistematic sau spontan, părinții exercită și influențe în plan moral, constituindu-se așa numita “Conștiință morală” primară, care actionează ca un fel de “voce” a părinților, asigurând pe de o parte reglarea conduitelor, iar pe de altă parte o anumită securitate afectivă a copilului. Copilul învață valori morale esențiale din interacțiunile zilnice pe care le are cu cei din jur. Este important ca fiecare interacțiune a lui să fie fructificată într-o lecție de morală, din care să afle și să învețe o mulțime de lucruri prin care să-și construiască în viitor propriul sistem de principii etice. Până atunci însă este de datoria părintelui să îl învețe ce și care sunt valorile morale importante precum diferența dintre bine și rău, respectul, corectitudinea. ACTIVITĂȚI – TIMPUL LIBER Am constatat că sunt părinţi care petrec mult timp cu copiii lor. Iată câteva exemple: Vizitele la familiile cu copii: părinții care sunt prieteni stabilesc întâlniri, evenimente. Colecţia familiei. Putem colecţiona, împreună cu copiii. Campionatele familiei: cărţi, remy, table, şah, scrabble, puzzle, „Nu te supăra, frate!”… În bucătărie. Acordam timp pentru a inventa împreună tot felul de reţete culinare. Voluntariatul. Ne implicam împreună, părinţi şi copii, în activităţi de voluntariat. Exemplu de activitate de voluntariat: Adoptă un bunic! Bunicul stabilește legături de suflet, este ajutat în gospodărie, este însoțit în diferite locuri din oraș, iar copilul învață din exemplul părinților. Colţul vesel. Realizăm un mic panou, plasat la vedere, pe care să notăm diverse mesaje, enunţuri, însemnări, caricaturi, desene pentru membrii familiei. Aşteptând oaspeţi. Pentru organizarea unui eveniment, fiecare membru al familiei va primi sarcini concrete.

2716

Vizionăm un film împreună şi-l discutăm, ne relaxăm. Lumea necuvântătoarelor. Orice animal e bine să fie acceptat ca un „membru” al familiei. În grădină. Pentru cei care beneficiază de o „bucată de pământ”, îngrijirea plantelor (flori, legume etc.) poate fi o modalitate plăcută de relaxare şi o posibilitate de comunicare afectivă. Mediul social al clasei poate accelera sau încetini dezvoltarea individului, îl influențează pozitiv sau negativ. Ceea ce individul sãvârșește în grup depinde de așteptãrile, cerințele, probãrile și dezaprobãrile celorlalti membrii ai grupului. Realizând sarcina ce-i revine, individul își însușește obiectivele comune, spiritul emoțional al grupului, iar reacțiile celorlalți indivizi sunt puncte de reper pentru înțelegerea importanței sarcinii și a contribuției personale la realizarea ei. Viața socialã este un factor educativ nu numai prin realizarea sarcinilor comune în grup și prin angajarea individului în sarcinã, ci și prin însusi procesul trãirii în comun. În loc de concluzii: activitățile menționate reprezintă oportunități de a dezvoltare elevilor, așa numitele ,,life skills” - abilități și componente de a se descurcurca în viața socială. Bibliografie: 1.Buzaș, I., (1976), Activitatea de grup, București: Editura didactică și pedagogic 2..Popeangã, V., (1973), Clasa de elevi, subiect si obiect al actului educative, Timisoara: Editura Facla.

2717

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. înv. primar Lupu Daniela Ioana „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea şcolii are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la şcoală, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la şcoală, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al şcolii şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între cadru didactic şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a şcolii. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la şcoală, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita cadrului didactic informaţii despre cum decurge o zi la şcoală, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi cadrul didactic, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la şcoală, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la şcoală ?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la şcoală, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul cadrelor didactice, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la şcoală. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2718

Cei șapte ani de acasă și de la grădiniță LUPUȘORU EMILIA Profesor învățământ preșcolar Grădinița cu program prelungit nr. 36, Brașov Deprinderile care se pot forma la vârsta antepreșcolară și preșcolară (în familie și grădiniță), deprinderi care, uneori poartă denumirea de "bune deprinderi" sau "cei șapte ani de-acasă"... Ele reprezintă forma cea mai simplă a învățării de către copii a unor mișcări complexe și atitudini care vor influența comportamentul lor viitor. Conform unui principiu recunoscut în psihologie - orice nouă capacitate comportamentală se formează fundamentale pentru vârsta respective. numai în cadrul activității Ori, începând cu vârsta de 2- 3 ani activitatea fundamentală a copilului este jocul. De aceea, la această vârstă multe deprinderi se pot forma în timpul și cu ajutorul jocului. Un rol important în formarea oricărei deprinderi îl are imitația. La început, copiii învață mișcările prin imitație spontană, apoi prin imitație intenționată. Ei reproduc mișcările pe care le văd la adulți sau pe care și le reprezintă (imaginează). Așadar, atât părinții, cât și personalul educativ din grădiniță este bine să acorde o atenție deosebită modului lor de comportare, pentru că ei sunt primul model pe care îl imită. Tot ei sunt cei care contribuie la formarea și consolidarea deprinderilor, încât copilul să aibă o participare afectivă și activă. El trebuie să fie pus în situația de a executa cât mai corect operațiile necesare pentru fixare. Cu efect stimulator pot fi folosite lauda și îndemnul. În vederea consolidării deprinderilor, se pot folosi și povestiri, poezii, lecturi după imagini, jocuri și ghicitori. Povestirea are rol deosebit în stimularea imaginației și sensibilității copiilor. Se pot utiliza povestiri din literatura pentru copii, adaptate vârstei și chiar povestiri improvizate. Este bine ca povestirea să aibă o temtică cât mai apropiată de nivelul de înțelegere al copilului, cu subiecte din lumea plantelor, a animalelor, din mediul înconjurător, mediul social, familial, din grădiniță, în care se prezintă acțiuni care trezesc interesul copilului. Eficiență deosebită în procesul formării deprinderilor o are învățarea unor poezii și însoțirea lor de acțiunile sugerate de text. Se pot recita poezii în întregime, apoi numai strofa care sugerează deprinderea pe care urmăresc să o formeze sau să o corecteze. Recitarea poeziei pe fragmente poate fi ușor reținută de copil. După ce textul a fost învățat, se poate trece la executarea unui joc sugerat de conținutul poeziei. De exemplu, pentru a-l învăța pe copil cum se folosește batista, se recită un fragment din poezie, se explică copilului textul, astfel încât să înteleagă că este vorba, de un copil răcit căruia "batista-i sare în ajutor". După familiarizarea copilului cu textul poeziei, se poate trece la realizarea acțiunii sugerate și astfel copilul învață cum să folosească batista. I se arată o batistă, i se spune ca aceasta trebuie sa se afle permanent în buzunar, i se explică cum se procedează pentru ștergerea nasului, cu o singură mână, iar după folosire, batista trebuie pusă în buzunar. Li se spune copiilor că o dată folosită, aceasta nu se mai împăturește ca la început. Se trece, apoi, la activitatea practică : fiecare copil este pus să-și sufle pe rând câte o nară. Este necesar sa li se atragă atenția acelor copii care-și ,,trag" nasul, sau celor care se scobesc cu degetul în nas. Se va insista și repeta până ce deprinderea corectă va fi bine fixată, deoarece "obiceiurile" urâte odata fixate, cu greu pot fi uitate. Pentru consolidarea deprinderilor, se poate folosi cu succes jocul ca mijloc și procedeu educativ. Li se pot da chiar copiilor mici materiale textile, spunânduli-se că sunt batiste pentru păpuși, cu care să șteargă nasul papușii, chiar al ursulețului sau al iepurașului. Părinţii și cadrele didactice trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca atât familia cât și instituția să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă la grădiniță copilul este învățat să spună mulţumesc, părinții nu vor trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos..

2719

BUNELE MANIERE LA VÂRSTA PREŞCOLARĂ Prof. înv. preşc. Macamete Adela Prof. înv. preşc. Imbrea Nicoleta Grădiniţa P.P. „Floarea-Soarelui” Reşiţa Asemenea florilor ce cresc în grădină, primind botezul de lumină al soarelui– la vârsta copilăriei, totul pare creat pentru a făuri, apăra şi spori fericirea. Părinţii şi dascălii le îndrumă copiilor paşii în viaţă. Li se fac daruri, li se spun cuvinte frumoase, primesc atenţia celor mari, dragostea şi ocrotirea lor. Copiii învaţă să fie oameni, deprind tainele lumii, care îi ajută să fie mai puternici, să ştie mai multe. Regulile unei conduite frumoase se cuvine să le deprindă încă din primii ani de viaţă, alături de bucuriile jocului şi satisfacţia muncii şi a învăţăturii. Bunele maniere se învaţă din copilărie, începând cu primul cuvânt rostit de prunc şi se constituie într-un imens „bagaj” incomensurabil, numit „cei şapte ani de acasă”, contribuind la formarea noastră ca oameni, la bucuria de a trăi civilizat printre semeni. Copiii vor învăţa să aibă un comportament natural şi agreabil, respectând reguli, care s-au impus şi modificat de-a lungul timpului. „Codul bunelor maniere” este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de convenţii, cu un numitor comun: să-i faci pe cei din jur să se simtă bine în preajma ta, fără a-i deranja. Nerespectarea „codului” este sancţionată de fiecare om înzestrat cu o doză minimă de bun-simţ. Nu există legi care să îi pedepsească pe cei care râd zgomotos, pe cei care vorbesc încontinuu şi deranjant sau pe cei care stau nepermis de mult într-o vizită. Niciodată nu este prea târziu ca să deprindem ceva bun, însă cu cât învaţăm mai devreme ce se cuvine şi ce nu, ce se face şi ce nu, cu atât vom fi mai feriţi de surprize dezagreabile. Este necesar ca de la vârsta preşcolarităţii să învăţăm copilul cum arată şi cum se poartă un om manierat, să îl obişnuim cu bunele maniere şi cu: -Cele mai importante şase cuvinte: „RECUNOSC CĂ AM FĂCUT O GREŞEALĂ.” - Cele mai importante cinci cuvinte: „AI FĂCUT O TREABĂ BUNĂ!” - Cele mai importante patru cuvinte: „CARE ESTE PĂREREA TA?” - Cele mai importante trei cuvinte: „DACĂ AI VREA...” - Cele mai importante două cuvinte: „ÎŢI MULŢUMESC!” - Cel mai important unic cuvânt: „NOI” -Cuvintele fermecate, „chei” care deschid orice „uşă” „TE ROG”, „MULŢUMESC”, „EU CU CE POT FI DE FOLOS?”. Politeţea nu este numai o formă, ci este, de fapt, un firesc sentiment de respect faţă de sine şi faţă de cei din jur. Manifestarea vizibilă a politeţii este: Forma în aspect; Forma în gesturi; Forma în cuvinte. Politeţea se învaţă şi se exersează. Deprinderile de politeţe se transmit prin învăţarea în familie, în grădiniţă, în şcoală şi prin imitarea celor care ne pot fi modele plăcute. Salutul este un semn al omului educat. Salutul poate fi tradus prin: „Te cunosc, te-am recunoscut, te respect şi doresc să nu uităm că ne-am cunoscut.” Educatoarele, profesorii pentru învăţământ preşcolar reprezintă un grup profesional de mari dimensiuni, dar şi de profundă, delicată şi rafinată formaţie umană şi profesională. Educatoarea, în sens generic şi în

2720

sens consacrat, este primul pedagog din itinerariul lung de formare sistematică şi continuă a fiinţei umane. Vârsta timpurie aduce cu sine contraste specifice între posibilităţile, premisele de dezvoltare şi vulnerabilităţile, dificultăţile şi blocajele care pot interveni în evoluţia copilului. Dezvoltarea copilului contemporan se află mereu în proximitatea sau în interiorul unor relaţii cauzale circulare de tipul complexitate-vulnerabilitate. Trăim într-o epocă în care nonconformismul este la modă, dar este firesc să nu sărim peste o etapă obligatorie, aceea a cunoaşterii normelor conformismului. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte. BIBLIOGRAFIE: Grigore, M. Crivac, M. Haţegan, M. Lauruc, M. Oprişan, L. Popescu – Să învăţăm bunele maniere!, Editura Ars Libri, Costeşti, Argeş, 2010.

2721

“Cei sapte ani de acasa!” Madin Tinca „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce!” Danion Vasile Lumea copilariei este o lume minunata, o lume a inocentei, a puritatii, a dragostei, a frumusetii si credintei, a dorintei de cunoastere. Educatia unui copil nu se limiteaza doar la a-l invata sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. El trebuie sa invete si cum trebuie sa se comporte cu ceilalti, iar aceasta este raspunderea noastra, educatori si parinti deopotriva. Maria Montessori considera ca in copil se manifesta si se dezvolta “energii interioare” prin care copilul formeaza omul, adica “toata munca de formare o face copilul insusi”. Dar el n-ar putea construi omul fara ajutorul omului si al adultului insusi. Insa pentru ca mediul chiar si el natural, este oferit si ingrijit de adulti, putem spune despre copil ca se formeaza si se educa prin relatia si actiunea comuna adult – copil mijlocita de mediul educativ. Gradinita trebuie sa fie locul in care copilul invata sa lucreze independent pentru a fi capabil sa investigheze mediul sau inconjurator, este incurajat pentru a-si stimua imaginatia, creativitatea si interesul pentru cunoastere pentru a exprima opinii si stari sufletesti personale pentru a le motiva si a reactiona pozitiv in relatiile lui cu cei din jur. Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne oblige sa urmarim in formarea copiilor nostri nu numai achizitia de cunostinte, priceperi, deprinderi, ci si insusirea unui comportament adecvat, in asa fel incat sa faca fata cerintelor societatii. Modelarea si stimularea comportamentului copilului se refera de fapt, la patrunderea in structurile etice ale bunelor purtari si nu la gesturile “de fatada” care nu vor decat sa faca impresie, nefiind motivate de o convingere interioara. Un copil manierat se va descurca mai bine in relatiile sociale si se va simti mai confortabil in prezenta celorlalti decat unul caruia ii lipsesc cei 7 ani de-acasa. Probabil ca cea mai buna modalitate de a-l obisnui cu bunele maniere este sa fim noi, educatorii, parintii, un bun model pentru el. Incepem prin a-l invata lucrurile simple inca de la varsta frageda: sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Dar buna crestere nu trebuie sa se opreasca aici. Va trebui sa stie ce se cuvine si ce nu la masa, intr-o vizita, la o petrecere si chiar intr-o discutie cu un prieten apropiat. Bunele maniere ii modeleaza comportamentul in societate si il invata ce inseamna respectul. Iar copiii respectuosi vor fi tratati cu respect. Joaca este cel mai simplu mod de a face copilul sa inteleaga de ce unele lucruri trebuie facute intr-un anume fel. Trebuie sa inventam jocuri in care copilul sa fie actorul principal. Propune-i sa fie gazda si tu musafir. Va invata cum sa isi trateze invitatii: sa le serveasca prajiturele sau, pur si simplu, sa poarte o conversatie politicoasa. Sa ne gandim la situatiile cu care ne confruntam zi de zi, si vom gasi pentru el numeroase roluri: poate fi vanzator sau cumparator intr-un magazin, poate fi patron sau angajat, sofer sau prietenul unei persoane importante pe care el o admira. El se va distra, iar noi ne vom atinge scopul: cu fiecare rol jucat, micutul va deveni tot mai constient de modul in care actiunile si cuvintele sale afecteaza sentimentele celor din jur. Sentimentele copilului nu trebuie ironizate si nici sanctionate. Copiii nu trebuie sa ne auda vorbind cu alte oersoane despre observatiile noastre, cu atat mai putin nu trebuie sa ne auda raznd de ele. Intelegerea sentimentelor copilului de catre parinti este importanta, precum este important pentru copil sa se simta iubit de ambii parinti. Nici manifestarile lor de iubire, uneori exaggerate, nu trebuiesc oprite, poate doar temperate. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul sa invete, de aceea exemplele pot aparea in orice situatie. Trebuie doar ca atentia sa fie indreptata asupra “semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de “varsta de aur” a copiariei, cand cei mici sunt curiosi dornici sa invete, sa descopere lumea. Este fundamental sa intelegem afirmatia: “Copilul nu poate invata decat in stare de bucurie. Daca iti iubesti copilul, arat-o prin educatia pe care i-o dai”!

2722

Bibliografie: www.didactic.ro jurnalul.ro/viata-sanatoasa/sanatatea.../cei-7-ani-de-acasa www.copilul.ro/comunicare

2723

Cei 7 ani de acasă Prof. Magda Florica Mariana Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: salutul care este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”, comportamentul în public- un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte, manierele la masă-o bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa ,si altele Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

2724

RELAȚIA PĂRINTE- COPII, FACTOR IMPORTANT ÎN CREAREA ATAȘAMENTULUI Prof. înv. Primar Maier Ana- Maria Șc. Gimnazială “Ax. Sever” Aiud, jud. Alba Preocuparea pentru crearea unei relaţii timpurii MAMĂ-COPIL a fost, de-a lungul timpului, obiectivul central al multor cercetări şi cercetători. Primele realizări, pe această filieră, au fost realizate de psihoanalistul René Spitz (1935) care a început prin a observa modul de dezvoltare al copiilor abandonaţi de mame în centre specializate – orfelinate. Aceste observaţii i-au permis să concluzioneze că mama este reprezentantul mediului extern şi, prin intermediul ei, copilul începe să-şi constituie propria obiectivitate. Formele de ataşament se dezvoltă timpuriu şi au o probabilitate crescută de a persista pe parcursul întregii vieţi. Bazat pe modul în care indivizii răspund, privitor la figura maternă, când sunt anxioşi (speriaţi), Ainsworth, Blewer, Waters şi Wall au definit cele mai importante 3 coordonate ale ataşamentului, precum şi condiţiile familiale care le promovează, creând, astfel, un stil sigur, unulanxios şi/sau unul evaziv. Copiii cu un ataşament sigur sunt capabili să-şi transforme surpraveghetorii într-o bază de siguranţă atunci când sunt supăraţi. Supraveghetorii lor sunt persoane sensibile la nevoile copiilor, de aceea, aceştia din urmă, au încredere că persoanele de lângă ei sunt disponibile, că vor le răspunde şi că îi vor ajuta, în caz de necesitate. În domeniul interpersonal, indivizii cu o formă sigură de ataşament tind să fie mai tandrii, mai stabili şi cu relaţii personale satisfăcătoare; în domeniul intrapersonal, ei tind să fie mai optimişti, integraţi şi cu perspective coerente. Copiii cu un ataşament evaziv afişează un dezinteres şi o detaşare aparentă vis-a-vis de prezenţa mamei pe parcursul perioadelor de supărare, tristeţe. Aceşti copii nu au încredere că vor fi ajutaţi, sunt suspicioşi cu ceilalţi indivizi, le este frică de apropierea interumană şi preferă să stea la distanţă de restul. Copiii cu un ataşament anxios-ambivalent răspund cu anxietate intensă la separare şi comportamente de ataşament amestecate cu expresii de protest, furie şi rezistenţă. Datorită inconsecvenţelor emoţionale ale îngrijitorilor lor, aceşti copii nu au aşteptări de încredere în şi de la îngrijitor (mama). Câteva experiente ce pot contribui la creearea relatiei dintre mamă și copil ar putea fi: gestul de a lua copilul în braţe, de a-l legăna, de a-l alimenta, de a-l privi cu atenţie, de a-l săruta şi alte gesturi afective asociate îngrijirii lui, indiferent de vârstă, sunt factori de constituire ai legăturilor emoţionale. Factorii esenţiali care leagă aceste experienţe sunt atât cantitativi, cât şi calitativi. Calitatea interacţiunii dintre părinți și copii depinde de o multitudine de factori: - constituţia genetică şi temperamentală ce modulează capacitatea de adaptare a individului; - factorii culturali, istorico-geografici, condiţiile socio-economice; - tipul de relaţie dintre părinţii copilului şi proprii părinţi – valoare predicitivă a relaţiei părinte- copil; - tipul relaţiilor intrafamiliale şi valenţele cuplului de adaptare la mediul social; - statusul psihiatric al părinţilor – patologia psihiatrică a unuia sau a ambilor părinţi; - dimensiunea familiei. Dragostea părintească şi relaţia părinți- copii nu sunt elemente care să explice şi să determine, într-o oarecare măsură, un comportament adecvat şi o interacţiune optimă între aceștia. Oamenii de ştiinţă consideră că factorul cel mai important în crearea ataşamentului este contactul fizic direct (îmbrăţişările, sărutările, mângâierile etc). Aceste acţiuni generează răspunsuri neuro-chimice specifice la nivelul creierului, ceea ce duce la o organizare normală a sistemelor cerebrale responsabile de ataşarea psiho-emoţională bivalentă (mamă- copil/părinte- copil). Legătura cea mai importantă din viaţa unui copil este reprezentată de ataşarea de mama sa, aceasta primă relaţie constituind “matriţa” biologică şi emoţională pentru oricare dintre relaţiile ulterioare ale actualui copil, viitor adult. O relaţie normal mamă- copil, construită pe experienţele comune, repetitive, din copilărie, prefigurează o bază solidă, durabilă, pentru viitoarele relaţii. Actualmente, relaţia sau legătura de ataşare copil- părinte(mamă/tată) a căpătat o importanţă extraordinară în dezvoltarea/evoluţia normală a oricărei fiinţe umane. BIBLIOGRAFIE: http://www.mamicamea.ro/familie/relatia-mama-copil.html#ixzz40KdV0IVA http://www.mamicamea.ro/familie/relatia-mama-copil.html#ixzz40KdAhXqz

2725

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ! Prof.înv. primar: Manea Mihaela Orice persoană care îşi dă silinţa să aibă o inimă de copil, care îşi face timp să trăiască şi să se amuze în jocul cunoaşterii de sine va reuşi : să recunoască în sine mica fiinţă care are nevoie să trăiască, să fie liberă, care doreşte să exploreze toate forţele ce o determină, în funcţie de situaţii, să experimenteze ceea ce calităţile şi defectele sale îi cer dintr-o necesitate interioară. De această fiinţă însetată de acţiune avem cu toţii nevoie, de a ne împlini într-o muncă, într-o activitate profesională, artistică, ludică sau de orice alt fel. În amurgul vieţii ne vom simţi chinuiţi, chiar sfâşiaţi, pentru că nu am dus până la capăt ceea ce copilul dinlăuntrul nostru dorea să realizeze. Este o necesitate să ne împlinim în întregime în tot ceea ce suntem: corp, suflet, spirit. Se impune, deci, să ne ocupăm mai mult de educaţia familială şi cea şcolară, un rol important îl are grăunţele sădite în inima copilului şi care nu cer decât să înflorească, aşa precum se deschide o floare când apar primele raze ale soarelui. Că ne place sau nu, în momentul când în viaţa noastră apare un copil, va trebui să ne asumăm responsabilitatea unei creşteri şi educări sănătoase, iar noi, părinţii vom fi pentru ei adevărate modele de comportament. Încă din fragedă pruncie copiii vor fi înconjuraţi de căldură şi afectivitate familială. Timpul alocat creşterii şi educării unui copil de multe ori nu este pe placul părinţilor deoarece sunt implicaţi în diverse activităţi profesionale sau sociale, totul depinde de priorităţile pe care le iau în calcul fiecare familie. Dezvoltarea societăţii actuale impune adulţilor un program de lucru destul de solicitant ceea ce duce la o implicare cât mai redusă a părinţilor în educarea copiilor. Părinţii cred că banii suplinesc prezenţa socio-afectivă în viaţa copilului, ceea ce este fals. Mica făptură simte nevoia de comunicare cu familia, de implicare a părinţilor în diverse activităţi ale lor, simt nevoia să fie apreciaţi pentru ceea ce sunt ei, să găsească soluţii împreună la diferitele conflicte care apar, să ascultăm tot ce gândesc copiii, visurile lor, dorinţele şi aspiraţiile lor, să oferim răspunsuri la întrebări, să le acordăm mai mult timp din timpul adultului. Mulţi dintre părinţi angajează bone dar ele nu pot îndeplini rolul părintelui, ele doar au grijă de anumite aspecte de dezvoltare dar legătura afectivă părinte-copil lipseşte cu desăvârşire, ceea ce duce , mai târziu la anumite frustrări, care pe moment nu sunt luate în seamă dar pe termen lung vor avea efecte nocive în dezvoltarea personalităţii copilului, siguranţa de sine va avea de suferit cumplit, vor apărea reacţii violente cu cei din jurul său şi ne vom întreba de ce. Atenţie! Viteza distruge relaţiile dintre oameni! Totul se produce atât de repede, prea repede! Persoanele care reuşesc în viaţă sunt rapide, ele sunt mai ingenioase decât colegii lor…viteza nu are logică, în orice caz, nu în educaţie! Acuz viteza ca fiind responsabilă de climatul nepotrivit care domneşte în anumite săli de clasă sau în anumite familii. Din cauza vitezei se creează anumite stări conflictuale atât între părinţi şi copii, părinţi şi profesori, profesori şi elevi. Suntem prea stresaţi de îndatoririle pe care le avem de îndeplinit zilnic, de obiectivele pe care trebuie să le atingem. Părinţii nu ar trebui să înlocuiască modelul devalorizant al celor care nu au resurse intelectuale cu altul şi mai grav: ,Eşti cineva dacă posezi ceva…adică…A avea este mai important decât a fi. Dincolo de modelele şi de voinţa educatorilor de a face ca toată lumea să pătrundă valorile prioritare ale unei epoci se află PERSOANA, fiinţa fiecărui copil. Fiecare copil este unic şi de la naştere el poartă ascunsă în sine un ideal, o forţă, o vocaţie, un vis, o chemare către a fi ceea ce trebuie să fie, exteriorul constând în calităţile şi defectele sale. Dacă vrem să dăm un sens nou cuvântului educaţie, va trebui să revenim la noţiunea de vocaţie pentru fiecare copil. Rolul părinţilor, apoi al dascălilor, constă nu în a batjocori aceste forţe care se nasc, ci mai degrabă e acela de a-l ajuta pe copil să le descopere, să le îmblânzească, să le canalizeze. Pentru a fi sigur de reuşită , părintele îi propune copiluluicât mai multe situaţii posibile în care îşi va putea recunoaşte forţele şi slăbiciunile. La şcoală va putea să se valorizeze descoperind ce tip de inteligenţă îi serveşte mai bine pentru a efectua diverse sarcini, îl va face să trăiască acasă ceea ce trebuie să trăiască în rolurile pe care îşi dă dreptul să le practice prin intermediul tuturor jocurilor pe care le inventează. Vor exista situaţii, locuri unde copilul se iniţiază în a fi ceea ce trebuie să fie şi unde părinţii şi dascălii nu-l pot urma pretutindeni, colaborarea între ei devine indispensabilă. Cu toate acestea, ea nu se va putea baza prea mult, aşa cum este ea acum, pe un raport de autoritate: dascălul care se plânge că un copil nu răspunde obiectivelor şcolii, ori părintele care îi reproşează dascălului că îi dă prea multe teme, ceea ce incomodează seratele în în familie. În ambele cazuri folosim un raport de forţă ca să obţinem un răspuns din partea copilului

2726

pentru obiectivele noastre de părinte sau de dascăl. Nu ne ocupăm de EU-l copilului. Acţionând astfel nul mai ajutăm pe copil să devină ceea ce trebuie să devină, pornind de la ceea ce simte în interiorul său, ca o chemare oarecum misterioasă. A însoţi o persoană însemnă să mergi alături de cineva, să faci o bucată de drum alături de el, să devii companionul său, nu contează diferenţa de vârstă, presupune un proces democratic, ne acordăm reciproc importanţă şi drepturi asemănătoare, nu există nici dominat nici dominator, căci aici e sursa tuturor conflictelor dintre copii: unul fură jocul celuilalt; celălalt îi mâzgăleşte desenul; unul revine şi îl împinge pe celălalt, se produce scânteia şi lucrurile degenerează apoi în conflict. La baza tuturor conflictelor dintre copii( adulţi) stă o lipsă de respect cu privire la drepturile şi la nevoile celuilalt. În loc să cerem părerea celuilalt, făcându-ne timp să-i ascultăm opinia, îl agresăm. Aceasta este intervenţia cea mai la îndemâna, folosită atât de părinţi şi de către unii dascăli, tocmai din acest motiv lucrurile nu prea funcţionează. Intervenţiile pripite provoacă frustrarea şi mânia, ura sau dispreţul faţă de sine. Pentru a fi siguri de reuşită, părinţii vor trebui să-şi aloce mai mult timp pentru a cunoaşte întreaga sensibilitate şi afectivitate a copilului, să fie atenţi la chemările sale interioare, perceptibile printre calităţile şi defectele sale. Astfel, vor putea să-l facă să-I placă să înveţe, apoi să-I descopere competenţele predominante pe parcursul experienţelor sale de învăţare şi să-i dezvolte principalele abilităţi pentru ca apoi să le transfere în domeniile în care el crede că are mai puţine aptitudini. În misiunea noastră de dascăli sau părinţi, am ales ca prioritatea să fie copilul. Din această cauză, descoperirea şi canalizarea visului acestuia ar trebui să devină principala noastră preocupare, ţinând cont de ceea ce suntem noi înşine în realitate. De-a lungul acestor experienţe pe care le cere sau le provoacă visul său personal, un copil fericit, pentru că ştie din ce în ce mai mult cine este, se va deschide potenţial oricărei forme de învăţate.

2727

CEI 7 ANI DE ACASA SI COMPORTAMENTUL COPILULUI ED.MANOLE ALINA LILIANA GRADINITA NR.1 CALUGARU/TELEORMAN Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”.Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani deacasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie.Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

2728

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

2729

CEI SAPTE ANI DE ACASA PROFESOR ITINERANT DE SPRIJIN: CONSTANTIN MANUELA MONALISA Iubirea, sentimentele, spaima,durerea, teama, pe toate le pot incadra in constructia unui om de cand se naste si pana moare.Cei sapte ani de acasa sunt argumentul trairilor si lantul de care ne agatam in fiecare zi cu disperare intr-o lume plina de surprize. Timpul parca zboara, parca nu ne mai ajunge, parca am devenit setati pe un anumit obiectiv implicit banii, teama ca nu ne ajung.Nu am uitat cine am fost, nu am uitat ca am fost copil, si nu voi uita niciodata.Dumnezeu ne-a creat frumos dar fiecare apuca pe drumul sau, mai mult sau mai putin calauzit de liniste.Consider ca educatia este bilantul dintre bine si rau dar omul se schimba, si uneori uita de respect, de cei dragi….parca ar fi sufocat de atata forfota. Educatia pe care am primit-o eu ca si om imi da si acum, la aceasta varsta foarte multa caldura in suflet.Una dintre cele mai frumoase stari sufletesti o am atunci cand pot aseza pe cineva la masa mea, cand am o farfurie cu hrana pe care o pot oferii, atunci ma simt linistita in suflet, cand aceea persoana zambeste cu drag.Semnul de” cinste”l-am primit de la parintii mei, tatal meu spunea cu glasul tremurand inainte sa se stinga din viata “sa fiti cinstiti!” iar eu m-am gandit ca nu degeaba a spus aceste vorbe frumoase.Ne invata sa ne pretuim demnitatea noastra de oameni prin cinste si modestie. Putem lua multe exemple pozitive de la oameni frumosi, binevoitori, cu frica de Dumnezeu.Educatia trebuie luata din jurul nostru, de la personae calde, sufletiste, blande, care stiu ce inseamna rostul vietii. Pe tot parcursul vietii avem foarte multe lectii de invatat, viata este o calatorie frumoasa!Este bine sa traim impacati sufleteste, fara conflicte cu cei din jur.Invatam din greseli dar cei sapte ani reprezinta oglinda sufleteasca pe care noi, ca si parinti o putem oferii copiilor nostri. Asadar concluzia celor afirmate mai sus este aceea ca trebuie sa fim mai buni unii cu ceilalti, sa ne respectam, iar pe copiii nostri sa-i formam modele blande si frumoase pentru societatea in care traim.

2730

COLABORAREA FAMILIE – ŞCOALĂ PENTRU ASIGURAREA REUŞITEI ŞCOLARE SCOALA GIMNAZIALA IANCU VACARESCU PROF. INV. PRIMAR: MARCU ADRIANA FLORINA Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru a sigura reuşita şcolară. Motto: “ Eu sunt copilul. Tu ţii în mâinile tale destinul meu. Tu determini, în cea mai mare măsură, dacă voi reuşii sau voi eşua în viaţă! Dă-mi, te rog, acele lucruri care să mă îndrepte spre fericire. Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvântare pentru lume!” Din Child’s Appeal Fără sprijinul activ al părinţilor, şcoala nu poate realiza obiectivele educaţionale stabilite, oricât de competenţi ar fi educatorii.Părinţii trebuie să cunoască, să devină conştienţi de influenţa pe care o exercită prezenţa lor în viaţa copilului, să fie convinşi că educaţia dată copilului, pentru societatea actuală este diferită de cele precedente, că societatea actuală va fi diferită de cea actuală, iar copilul trebuie pregătit corespunzător. Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală şi de la comunitate. .Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte despre cunoştinţele despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament, elevul le datorează educaţiei primite în familie. Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic, intelectual, moral estetic. Una dintre cele mai importante preocupări ale familiei şi un punct comun pe care îl are aceasta cu şcoala este orientarea şcolară şi profesională. De aceea între familie şi şcoală trebuie să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce, şedinţe şi lectorate cu părinţii. Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru. Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasioneză, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor. Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional: introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială; oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi; creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;

2731

îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace unele roluri sociale; îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de existenţă; stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei. Se constată că unele familii manifestă totală încredere în rolul pe care şcoala îl are asupra dezvoltării copilului, pe când altele sunt dezinteresate. Parteneriatele dintre şcoală şi familii pot: a. ajuta profesorii în munca lor; b. perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; c. îmbunătăţi programele de studiu şi climatul şcolar; d. îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; e. dezvolta abilităţile de lideri ale părinţilor; f. conecta familiile cu membrii şcolii; Atât părinţii cât şi cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaştere reciprocă şi depăşirea stereotipurilor, şi continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor societăţii şi în special a familiei. Colaborarea cu familia trebuie să se concretizeze într-un program comun de activităţi ale şcolii cu aceasta (lectorate cu părinţii, şedinţe, consultaţii, vizite la domiciliul elevului, serbări şcolare). Părinţii trebuie să vadă în noi un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i poate ajuta prin atitudinea nepărtinitoare pe care trebuie să o afişăm. Aşadar e o sarcină a şcolii să identifice situaţiile problemă din familiile copiilor, să dirijeze pe cât este posibil strategiile educative în favoarea elevului şi să conştientizeze că relaţia de colaborare şcoala-familie este determinantă în educarea copiilor. Educaţia în familie devine astfel un proces de pregătire pentru viaţă, prin întâmpinarea şi rezolvarea problemelor de viaţă. În concluzie, trebuie spus că cei doi factori educativi, familia şi şcoala, trebuie să aibă acelaşi scop – formarea personalităţii umane integrale şi armonioase. BIBLIOGRAFIE : Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L., „ Didactica”, manual pentru clasa a X-a, şcoli normale, E.D.P., R.A., 1997; Kant, Im., Tratat de pedagogie. Iaşi, Editura Agora, 1992. Nica, I, Ţopa, L., Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974; Nicola, I., „ Pedagogie”, E.D.P., R.A., Bucureşti, 1992; 5. *** - „ Tribuna învăţământului”, 2000.

2732

BUCURIILE CELOR MICI-JUCĂRIILE Prof. înv. Primar Marcu Dragoș Adinel Şcoala Gimnazială Giuvărăști, GIUVĂRĂȘTI, JUDEŢUL OLT Jucăria este un stimulent al jocului. Acţiunea cu jucăria poate să reprezinte la un moment dat jocul însuşi, cu precedere la preşcolarii mici. Copilul supine jucăria unei analize si sinteze concrete, directe, tendinţa adesea întâlnită la preşcolari de a dezmembra jucării fiind expresia curiozităţii si interesului pentru cunoaştere. Activitatea cu jucăria îi permite copilului exercitarea unui exerciţiu de putere asupra acesteia, cu rol important in experimentarea prin joc a unor situaţii de viaţa parcurse ( ex.: fetiţa îi impune păpuşii să mănânce, păpuşa ,,plânge’’, însă fetiţa este de neinduplecat ), si intelegerea mai buna a parametrilor acestora. Treptat, pe masura dezvoltarii conduitei ludice, jucăria devine un instrument esenţial pentru iniţierea anumitor jocuri, fie ca aceasta corespunde exact subiectului jocului, fie că este doar un înlocuitor al unor obiecte necesare. Ea este aleasă acum în funcţie de tema şi subiectul jocului. Jucăria este pentru copil un obiect destinat jocului si mult mai mult de atât. Ea este perceputa drept tovaras îndragit, căruia copilul îi confera in planul imaginaţiei, caracteristici umane. Prezenţa jucăriilor îi stimuleaza copilului forţa de creaţie, fantezia, iar în relaţionarea cu diversele tipuri de jucării îi trezeşte trăiri afective, emotive, interese. Jucăria este accesoriul absolut al jocului, determinând caracterul jocului, conţinutul acestuia si trăirile emoţionale ale copilului. Alegerea de către adultul educator sau părinte a jucăriilor trebuie sa ţină cont de câteva criterii si cerinţe de natură didactică, igienică şi estetică pe care acestea trebuie să le îndeplinească. Condiţiile de natură didactică se referă la adecvarea jucăriilor la vârsta copilului şi la particularitatile sale individuale, la caracterul lor distractiv, stimulativ, interactiv, funcţional. Sunt preferate în acest sens jucăriile semiconfecţionate sau confecţionate de copii, deoarece ele lasă loc pentru acţiunea variata a copilului si nu limiteaza posibilităţile de utilizzre. Condiţiile de natură estetică se referă la aspectul jucăriei care trebuie sa fie placut şi interesant, culorile jucăriei care nu trebuie să fie stridente, detaliile jucăriei, care trebuie să fie executate cu o oarecare acurateţe. Criteriile de natura igienică se refera la faptul ca jucăriile trebuie sa fie sigure, sa nu produca accidente prin prezenţa unor colţuri tăioase, sa nu invite la comportamente indezirabile: agresivitate, jocuri periculoase, sa nu coltive valori pe care părinţii sau educatorii nu doresc sa le promoveze, sa nu genereze nervozitate sau frustrare, sa nu copleşeasca prin număr sau cost. Jucăria îl învaţă pe copil sa desfăşoare o activitate conştientă, orientată catre un scop, îi dezvoltă gândirea, memoria, imaginaţia, atenţia, îi educa stăpânirea de sine, trăsăturile voliţionale. Jucăria care reflecta amplu realitatea, natura tarii, contribuie la formarea caracterului si intereselor copilului, il ajuta sa devina curajos, activ, creator, un bun cetăţean al tarii. Tipul, caracterul, conţinutul si forma jucăriilor sunt determinate de sarcinile educative concrete, reportate la vârsta copiilor si la nivelul de dezvoltare a acestora. La copiii de la un an până la 3-4 ani, jucăria se complică. Dezvoltarea mersului si a alergatului este stimulată de mingile mari, bile care se rostogolesc, diferitele jucării mobile care înfăţişeaza animale, păsări, fluturi ( cu aripi mobile ), camioane, autobuze, tramvaie, caluţi pe roţile etc. Aceste jucării dezvolta totodata coordonarea mişcărilor, orientarea, îl bucura pe copil pentru ca ii ofera poisibilitatea unei participari active, stimuleaza jocurile sale creatore. La copiii intre 5-6 ani, preferinţele se concentreaza asupra păpuşilor, a cadrului familial, a veselei, a animalelor, ceea ce le permite ca in jocurile lor sa reflecte realitatea inconjjuratoare. La aceasta vîrstă, copiilor le sunt extrem de utile jucăriile didactice care îi ajuta sa se orienteze in rivinta formei, a dimensiunilor, a culorii. Pentru copiii de 6-7 ani, o importanţă deosebita o au seturile tematice. Seturile didactice îşi sporesc complexitatea in ceea ce priveşte diferentele în distingerea formelor, a marimilor, a culorilor; intervin probleme de sistematizare si clasificare a obiectelor, fapt ce se remarca puternic in cazul jocuri Jucăriilefiguri înfăţişează oameni ( tot felul de păpuşi ), diferite animale, păsări, obiecte de uz casnic etc. Ele se

2733

produc ca obiecte de –sine-stătătoare sau ca grupuri tematice. Sub raport educativ, deosebit de valorose sunt grupurile: ,,Oraşul’’, ,,Colhozul’’, ,,Parcul de cultură si odihnă’’, ,,Calea ferată’’, ,,Aeroportul’’, ,,Portul’’, ,,Cireada colhozului’’, ,,Ferma avicola’’. ( loto, carti de joc cu poze etc.)

2734

JUCĂRIILE - BUCURIA COPIILOR Prof. înv. Primar Marcu Jenica Loredana Școala Gimnazială Giuvărăști GIUVĂRĂȘTI, JUDEŢUL OLT Jucăria este pentru copil un obiect destinat jocului si mult mai mult de atât. Ea este perceputa drept tovaras îndragit, căruia copilul îi confera in planul imaginaţiei, caracteristici umane. Prezenţa jucăriilor îi stimuleaza copilului forţa de creaţie, fantezia, iar în relaţionarea cu diversele tipuri de jucării îi trezeşte trăiri afective, emotive, interese. Jucăria îl învaţă pe copil sa desfăşoare o activitate conştientă, orientată catre un scop, îi dezvoltă gândirea, memoria, imaginaţia, atenţia, îi educa stăpânirea de sine, trăsăturile voliţionale. Cu cât posibilităţile de acţiune pe care le oferă jucăria sunt mai mari, cu atât ea devine mai interesantă pentru copil, cu atât mai mare este valoarea ei educativă. De aceea, jucăria trebuie să posede însuşiri dinamice în mobilitatea reala a părţilor sale componente ( de pildă, la păpuşi mâinile si picioarele articulate ), mecanismul mişcării ( jucăria mecanica ), mecanismul sonor etc. Jucăria reclama o prezentare atrăgătoare, expresiva, cu deosebire jucăria destinata copiilor de vârsta mica. Expresivitatea sporeşte atitudinea emoţională faţă de jucărie. Jucăria populară stimulează gândurile şi fantezia copilului prin înfăţişare, prin tehnica simpla dar ingenioasa a mişcărilor sale, prin sunet şi, în genere, prin aspectul sau decorativ, de basm. Multe jucării sugerează, chiar, o anumita poveste. Aşa sunt animalele sălbatice şi păsările confecţionate la Dimkovsk (curcani si gâşte aurite sau cu pene viu colorate, cai pătaţi sau vărgaţi ). Jucăria populara ne demonstrează psihologia rafinata a poporului care ştie sa-l privească, sa-l înţeleagă pe copil aşa cum e el, cu interesele si trebuinţele sale. O jucărie reuşită stimulează pe copil să gândească, ridică în faţa lui diferite probleme de joc si acest fapt contribuie la dezvoltarea proceselor cognitive. Jucăriile tehnice oferă copiilor, într-o forma atrăgătoare şi accesibilă, imaginea tehnicii moderne. Jucăriile tehnice îi familiarizează cu tehnica construcţiilor, cu mijloacele de locomoţie, cu diferite mecanisme ( combine autopropulsate, tractoare, macarale, benzi rulante, excavatoare, maşini de profilat s.a. ), cu optica ( aparate de proiecţie, pentru copii, aparate de fotografiat, microscoape, lunete, filmodscoape, epidiascoape s.a. ). Printre jucăriile tehnice, extrem de răspândite sunt materialele de construcţie, jucăriile-construcţii ( garnituri de piese metalice, din lemn sau din alte materiale ) si semifabricatele utilizate în construcţii ( scândurele, plăcute, cuie, şuruburi etc. ) care permit copiilor să-şi construiască ei singuri jucăriile sau să şi le repare. Jucăriile distractive sunt cele de tipul ,,găinilor care ciugulesc’’ ( pe o balanţa ), ,,tăuraşului care umbla’’, ,,purceluşului jucăuş’’ ( mecanic ), ,,cocoşelului cântăreţ’’, ,,pocnitoarei’’ si multe altele. Tot de tipul acesta sunt si jucăriile festive, măştile de carnaval, elementele de costumaţie, semnele amuzante cu surprize, moriştile, ţiuitorile. Jocurile didactice sunt cele de tipul diferitelor piramide, castronaşe împreunate, bile, matriosti etc. Aceste jucării îi ajută pe copii să deosebească dimensiunile obiectelor, culorile lor, formele, îi obişnuiesc cu aprecierea distanţei şi coordonarea mişcărilor s.a.m.d. Cu cât posibilităţile de acţiune pe care le oferă jucăria sunt mai mari, cu atât ea devine mai interesantă pentru copil, cu atât mai mare este valoarea ei educativă. De aceea, jucăria trebuie să posede însuşiri dinamice în mobilitatea reala a părţilor sale componente ( de pildă, la păpuşi mâinile si picioarele articulate ), mecanismul mişcării ( jucăria mecanica ), mecanismul sonor etc. Jucăria reclama o prezentare atrăgătoare, expresiva, cu deosebire jucăria destinata copiilor de vârsta mica. Expresivitatea sporeşte atitudinea emoţională faţă de jucărie. În dezvoltarea fizica a copiilor, o importanta considerabila o au: mingea, cercul, coarda, haturile, verso ( joc de copii, cu cercuri ), păpuşile, crochetul s.a. Aceste jucării îi unesc si ii organizează pe copii pentru jocurile in aer liber. Jucăria trebuie sa lărgească orizontul copilului, să-l atragă prin materialul viu, îndrăzneţ pe care îl oferă contemporaneitatea, sa-i trezească interesul pentru tehnica. Jucăria populară stimulează gândurile şi fantezia copilului prin înfăţişare, prin tehnica simpla dar ingenioasa a mişcărilor sale, prin sunet şi, în genere, prin aspectul sau decorativ, de basm. Multe jucării sugerează, chiar, o anumita poveste. Aşa sunt animalele sălbatice şi păsările confecţionate la Dimkovsk (curcani si gâşte aurite sau cu pene viu colorate, cai pătaţi sau vărgaţi ). Jucăria populara ne demonstrează

2735

psihologia rafinata a poporului care ştie sa-l privească, sa-l înţeleagă pe copil aşa cum e el, cu interesele si trebuinţele sale. O jucărie reuşită stimulează pe copil să gândească, ridică în faţa lui diferite probleme de joc si acest fapt contribuie la dezvoltarea proceselor cognitive.

2736

CEI

SAPTE ANI DE ACASA MARIA COMAN

Poti sa fii un om minunat , fara sa fii facut minuni, dar copilul pe care-l cresti si elevii pe care-i “modelezi” sunt minunile tale, creatia mainilor si sufletului tau. Fiecare copil e o stea, un destin,e unic in felul sau,la nasterea sa se aprinde o steluta pe cer: e asteptatcu drag si nerabdare de toata familia.Inainte de a face primii pasi se bucura de atentia si grija mamei , cea care va fi steaua lui calauzitoare. Cei 7 ani inseamna de 7 ori 365 de zile, 2555 de ore de grija, atentie, exemple de comportare, iubire,o perioada foarte importanta pentru ce va deveni omul in viitor. Cei sapte ani de-acasa au importanta si frumusetea curcubeului ce apare sa lumineze lumea.Fiecare culoare reprezinta un an al copilariei cu farmecul , reusitele si regulile de comportare ce trebuiesc stabilite corect si consecvent , de la zile de un galben linistitor sau albastru senin la zile problematice de un rosu arzator sau griji verzui si violete. Toate sfaturile , regulile, zambetele sau supararile copilariei formeaza un arc intre familie si viata asemeni curcubeului care leaga pamantul de cer. Copilul va fi oglinda mamei, va inmagazina in fiinta lui tot ce mama ii ofera in fiecare zi; atentie, educatie si mai ales model , exemplu de comportare , gingasie, dragoste, de frumos dar si modelul tatalui prezent ca ocrotitor si de incredere. Din familie se invata regulile de comportare , curatenie, respect pentru oameni si obiecte, iubire pentru parinti, bunici si frati, egalitate si prietenie. Copilul e asemeni unei bile de lut care trebuie modelata cu delicatete si blandete dar cu siguranta , orice fisura sau neregularitate vor insemna greseli ireparabile uneori.El trebuie invatat sa discearna raul de bine, sa iubeasca natura , vietuitoarele , arta, muzica, culorile, bunicii, sa fie blanzi , sensibili. In acesti ani e clara importanta lucrurilor marunte in educatie, orice cuvant, gest, obiect , au un rol anume in formarea viitorului elev al nostru si viitorului adult. Sa iubeasca versul, sa iubeasca struna, Ce-I curat in lume , ce e nou si viu Cat sunt mici sa-nvete a uri minciuna, ASTA NU SE-NVATA CAND ….E PREA TARZIU. Daca toate acestea fi-vor invatate, cum spunea N.LABIS , parintii vor culege roadele educatiei celor 7 ani in perioada urmatoare, iar noi vom avea elevi bine crescuti, politicosi, indrazneti dar cu bun simt. I n spatele fiecarui copil BINE educat , sta o mama demna de respect, o familie responsabila, un tata bun si intelept, un bun exemplu de comportare , ca mama si educator cu experienta multa cred ca elevii si copiii nostri sunt rezultatul, oglinda educatiei primite si a sufletului nostru.

2737

Jocul, factorul esențial pentru un copil de succes. înv. Maria Dronca, Colegiul Național „Iosif Vulcan”, Oradea, Jud.Bihor Deseori a creşte un copil poate părea, uneori, cea mai dificilă sarcină din lume. Deciziile luate de părinţi în primii 5 ani de viaţă îi influenţează profund comportamentul la maturitate. În ciuda acestui lucru, puţini cunosc descoperirile ştiinţifice care dezvăluie ce decizii importante trebuie să ia pentru a avea un copil isteţ, fericit, într-un cuvânt de succes. Studiile au arătat că un anumit tip de joacă, activităţile cu ţel deschis, ajută foarte mult la dezvoltarea neuronală a copiilor. În cadrul lor, copiii care au desfăşurat activităţi de joacă cu ţel deschis erau mai creativi, aveau un vocabular mai bogat, erau mai pricepuţi în rezolvarea problemelor, aveau o memorie mai bună, mai multe abilităţi sociale şi erau mai puţin stresaţi. Cercetările făcute „asupra acestui subiect au adus și clarificări asupra rolului jocului în dezvoltarea socială, respectiv dezvoltarea autonomiei copiilor, a sociabilității, a colectivismului în însușirea normelor morale și îmbogățirea reprezentărilor despre lumea înconjurătoare. Perioada preșcolară marchează începutul vieții sociale a copilului, întruncât în joc se reflectă viața personală, ambianța apropiată, dar și evenimentele vieții sociale, un întreg sistem de relații sociale”2. Ce înseamnă învăţarea prin joacă? Denumirea oficială este de „mature dramatic play” şi desemnează jocurile de rol, în care copiii trebuie să parcurgă diferite scenarii pentru perioade de 30-45 de minute. Aceste jocuri au ca scop stimularea funcţiilor executive, precum ţinerea sub control a impusurilor şi autoreglarea, ce duc ulterior la rezultate şcolare mai bune. Pentru a obţine toate beneficiile enumerate mai sus, copiii trebuie să dedice zilnic mai multe ore acestui tip de joacă. Spre exemplu, educatorul i-ar putea spune unui copil „Mă prefac că bebeluşul meu plânge. Al tău plânge? Ce ar trebui să îi spunem?”. Ulterior, copiii sunt lăsaţi să-şi desfăşoare imaginaţia, jocul încheindu-se cu o discuţie despre ce au experimentat şi ce au învăţat în timpul exerciţiului. Statisticile arată că acei copii care participă la programele de învăţare prin joacă, devin mai pricepuţi în aşi gestiona propriile emoţii, iar această autoreglare emoţională prezice o performanţă cognitivă mai bună. Jocul reprezintă un gen fundamental de activitate a copilului pentru că ea se află în corespondenţă cu natura copilului. „Jocul facilitează dezvoltarea socială pe parcursul copilăriei, deoarece implicarea celorlalți pretinde un schimb care învață copiii bazele formării unei relații. Abilitățile sociale pretind același proces ca și abilitățile cognitive și emoționale”3. Abilitatea de comunicare a copilului, de exprimare a ideilor și a emoțiilor se dezvoltă tot prin joc. Cum se manifestă copilul în joc se va manifesta adultul mai târziu, în relațiile sale cu semenii ori în raportul cu munca. Iată de ce este necesar supervizarea jocului de către adult și medierea verbală ce reprezintă elemente extrem de importante în facilitarea socializării pe parcursul preșcolarității. Stimularea comunicării cu toate funcțiile ei se realizează mai eficient în cadrul jocului. Prin joc se dezvoltă relațiile active sau pasive, ce au la bază atitudini pozitive sau negative exprimate în colaborare ce facilitează schimbul de obiecte, dezvoltă empatia, înțeleasă ca o transpunere în locul unei alte persoane. Jocul constituie elementul fundamental, în care copilul învată să-și exprime emoțiile. Exprimarea emoțiilor ale copiilor reflectă fidel ceea ce simt, cu trecerea timpului, învață să le proceseze, să le modeleze, să le regleze și să le folosească în moduri adecvate și adaptative. Jocul oferă copilului abilitatea de angajare într-un anumit comportament dezvoltântu -și imaginția, creatvitatea. Desenul vieții viitorului adult este reflectat de importanța crucială pe care o are jocul în copilărie, în etapa preșcolarității, în acest sens atât părinții cât și educatorii trebuie să prezinte un interes pentru beneficiile aduse de joc, recunoscute de către cercetătorii, asupra copilului pentru dezvoltarea fizică, cognitivă, emoțională și socială. Contribuția jocului este semnificativă în toate sectoarele dezvoltării ale ființei umane aducând progrese atât cantitative cât și calitative necesare individului în formarea abilităților, a atitudinilor, oferind o paletă largă de ingrediente esențiale pentru parcurgerea unei vieții reușite.

2 3

Elena Bonchiș, coord. „Psihologia jocului”, Ed. SPER, București, 2014, p. 65 Ibidem, p. 66

2738

Bibliografie: Elena Bonchiș, coord., Psihologia jocului, Ed. SPER, București, 2014 Thea Ionescu, Copiii Altfel, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014

2739

EDUCAŢIA COPILULUI, ARTA FORMĂRII OMULUI DE MÂINE Prof. Marinescu Marilena Şcoala Gimnazială Mircea Eliade Piteṣti A fi parinte nu este o meserie usoara, insa roadele unei bune educatii ii va face pe copii sa nu uite niciodata care le sunt radacinile. Importanta celor sapte ani de-acasa se va resimti atat in societate, cat si in relatia parinte-copil. In societatea de azi, rasfatul poate trece barierele bunul simt, militaria nu se mai poate „da jos din pod" atat de repede, iar consecintele se vor simti pe toate planurile. De asemenea, prea multa cocolosire se va transforma in teama si neincredere in propriile forte din partea copilului. La polul opus, cand adultul nu se implica in educatia copilului, acesta din urma nu se va teme de consecinte, indiferent de ceea ce face, pentru ca stie ca nu va fi pedepsit. In acelasi timp, copilul poate ajunge sa se simta inferior, iar faptul ca parerea lui nu este luata in considerare il va face sa se simta exclus. Curios, dar cei 7 ani de acasa nu se refera in mod direct la educatia pe care trebuie sa o oferim copiilor in primii sapte ani de viata. Aceasta este o interpretare care s-a impus in timp. Initial, sintagma "7 ani de acasa" s-a referit la faptul ca in acesti 7 ani, copilul este un burete care absoarbe informatii de orice fel, este avid de cunoastere si este perioada pe care psihologii o recomanda pentru acumularea de cunostinte. Aceasta este perioada in care se dezvolta si acea parte a creierului capabila sa colecteze cunostinte din toate domeniile, de ex. bunele maniere sau sa inceapa invatarea limbilor straine. Dupa aceasta perioada de 7 ani, de care trebuie sa profite din plin parintii si educatorii pentru a transmite informatii, urmeaza perioada in care se pun in practica cele acumulate in cei "7 ani de acasa", inclusiv informatiile acumulate in ceea ce numim bunele-maniere. Nu exista deci o reteta universal valabila pentru ca un copil sa devina un adult model, iar parintii trebuie sa-si adapteze atitudinea in functie de temperamentul si personalitatea celui mic. Educatia primita se va reflecta in modul in care copilul devenit adult isi va trata parintii si semenii. Problemele dintre parinti se reflecta insa mereu asupra copiilor. Multi nu-l iarta pe cel despre care considera ca a gresit intr-o relatie nici dupa ani buni . Daca in trecut conflictele intre generatii atingeau cote maxime din cauza diferentelor de mentalitate, in prezent, societatea moderna a schimbat tiparele. Conform noii mentalitati, parintii isi pot exprima dragostea si oferind conditii de trai mai bune, cadouri, insa daca acestea nu sunt insotite de manifestarea dragostei, este foarte posibil ca acel copil sa nu stie cum sa le ofere afectiune mai tarziu. Relatiile armonioase dintre parinti si copii pe tot parcursul vietii se cimenteaza prin comunicare care are caracteristici specifice pe fiecare nivel de dezvoltare a copilului. Increderea generata de o comunicarea permanenta dintre copii si parinti, declara specialistii, face sa scada riscul diferitelor tipuri de adictii la care sunt expusi copiii chiar de la varste “mici”, cum ar fi dependenta de calculator, de jocuri mecanice si electronice, iar apoi in adolescenta de drog, tigara si alcool. Exigentele vietii moderne solicita cunostinte si competente parentale, care in urma cu ani nu erau absolut necesare pentru a face fata cresterii si educarii copilului. Este dovedit ca sustinerea invatarii in copilaria mica se realizeaza prin intermediul jocului care solicita functiile intelectuale dar si exersarea si modularea vietii emotional-afective si pregatirea pentru relationarea sociala si regulile sociale. Intrarea copilului in primele forme de educatie, gradinita si apoi scoala este o provocare atat pentru copil, cat si pentru parinti. Cercetari recente asupra dezvoltarii creierului uman au demonstrat ca parintii sunt intr-adevar primii profesori ai copiilor lor. In primii trei ani de viata ai copilului - tot ceea ce parintii fac sau nu fac in mod obisnuit se va regasi mai tarziu si in obiceiurile copiilor. De exemplu, copilul caruia i se citesc in mod curent povesti va dovedi mai tarziu un interes mai mare pentru citit. Din pacate insa, nu prea multi parinti isi fac timp pentru a le citi copiilor povesti in fiecare zi. Dupa primii trei ani de viata, creierul copilului ajunge pana la 90% din greutatea unui creier de adult, asa ca nu-i de mirare ca in acesti trei ani copilul isi dezvolta capacitatea de invatare. Atunci cand parintii le vorbesc, le canta sau le citesc copiilor, creierul este realmente "pe receptie", adica se creeaza legaturi noi intre celulele nervoase, iar legaturile vechi se intaresc. Atitudinea pozitiva a parintilor fata de literatura si de citit in sine este de asemenea un factor ajutator in procesul de invatare,

2740

chiar si numai prin entuziasmul aratat de parinti pentru carti. Copiii care-si vad parintii citind cu placere vor invata astfel ca cititul este ceva distractiv si vor fi mai tarziu receptivi la invatarea lui in scoala. Orice parinte trebuie sa inteleaga ca joaca este de fapt "munca" copilului, iar invatarea este mai usoara cu ajutorul jocului. Ideile originale nu sunt de lepadat, asa ca este bine pentru copil sa fie incurajat si ajutat sa invete o poezioara un cantecel (de ce nu chiar si in alta limba, fara insa a face o intreaga tevatura din asta) sau chiar sa "regizeze" o mica piesa de teatru pentru familie. In concluzie vârsta preşcolară este, fără indoială, temelia educativă a întregii vieţi. Datorită vârstei mici, educaţia preşcolară capătă un caracter specific. Această perioadă, ca îngrijire şi educaţie, formează temelia întregii vieţi de mai târziu. La reuşita copilului în viaţă contribuie, în egală măsură, principalii factori educativi: familia, grădiniţa şi şcoala. Asigurarea unui parteneriat real între aceştia, implicarea tuturor în realizarea unei unităţi de cerinţe va duce implicit la o educaţie corectă a copiilor, la evitarea erorilor în educaţie şi la soluţionarea problemelor inerente care apar.

2741

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Prof.înv.preşc. Marioara Stănică Gradinita nr. 168 - Bucuresti “ Copilăria este o lume aparte; pentru noi o lume fantastic, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” ( Eugen Heroveanu) Părinţii şi ceilalţi factori educativi, trebuie să ţină seama că cele mai multe acumulări pe plan moral, afectiv, voliţional se realizează până la vârsta de şase-şapte ani. Copilul dovedeşte o mare putere de asimilare, mai ales prin imitaţie, şi o deosebită sensibilitate, mobilitate, receptivitate. Aceste trăsături dezvoltate şi consolidate, trebuie apoi desăvârşite în celelalte etape de vârstă. Educaţia care se face copilului în familie urmareşte , pe lângă altele, formarea unui viitor adolescent şi adult cu bune deprinderi, civilizat şi politicos în orice împrejurare. Normele de comportare civilizată trebuie aplicate nu doar la îndemnul părinţilor, ci din proprie iniţiativă. În familiile în care părinţii sunt preocupaţi de buna purtare a copiilor lor, rezultatele sunt pe măsura muncii educative. Faptele copiilor, ca şi modul în care vorbesc, trădează educaţia care li se face. În primii şase-şapte ani de viaţă, copilul dovedeşte mare sensibilitate, receptivitate şi mobilitate. Potenţialul afectiv este în creştere, înclinaţiile şi aptitudinile se conturează în această etapă. Copilul dovedeşte şi o mare putere de acumulare şi asimilare de cunoştinţe. Pornind de la particularităţile ontogenetice ale copilului, familia şi grădiniţa trebuie să-i asigure condiţii favorabile de creştere şi dezvoltare, în funcţie de disponobilităţile individuale. Cei care nu beneficiază în familie de condiţii favorabile dezvoltării lor , au şanse de recuperare , dacă frecventează grădiniţa. Aici procesul instructiveducativ se desfaşoară în fincţie de particularităţile de vârstă şi se urmăreşte dezvoltareaarmonioasă psihofizică, se stimulează găndirea şi inteligenţa, se formează deprinderile de bază. Mai importante în această etapă sunt: deprinderile igienico-sanitare ( de autoservire ), de comportare civilizată şi politeţe, deprinderile de ordine şi curăţenie. Copiii sunt antrenaţi în jocuri şi activităţi care se desfăşoară cu toată grupa şi individual, folosindu-se metode şi procedee specifice fiecărei etape de vârstă. Deprinderile care se pot forma la vârsta antepreşcolară şi preşcolară ( în familie şi în grădiniţă ), deprinderi care, uneori, poartă denumirea de „ bune deprinderi ” sau „ cei şapte ani de-acasă ”. Ele reprezintă forma cea mai simplă a învăţării de către copii a unor mişcări complexe şi atitudini care vor influenţa comportamentul lor viitor. Lipsa bunelor deprinderi face posibilă instalarea unor deprinderi rele. Bunăoară, copilul căruia nu i s-au format deprinderile de autoservire la timpul potrivit, aşteptă totul de la familie, de la părinţi. De aici şi necesitatea ca în familie , ca şi în grădiniţă, să se insiste pe formarea deprinderilor de bază, până ce acestea de transformă în obişnuinţe. Cu toate bucuriile şi necazurile pricinuite de vărstă, copiii cresc, devin majori, încep activitatea profesională, îşi câştigă singuri existenţa. Pornesc în viaţă cu acumulările făcute până acum. Este necesar însă, capărinţii să ştie cu ce bagaj de cunoştinţe şi cu ce deprinderi pornesc copii lor în viaţă. Buna-cubiinţă, politeţea, trebuie să devină obişnuinţe până la vârsta adolescenţei. Este bine ca întotdeauna copilul să asculte cu răbdare observaţiile ce i se fac, indiferent de la ce persoană vin, greşelile sale să fie discutate deschis, sincer, pe un ton calm şi fără cuvinte jicnitoare. Politeţea, buna-cuviinţă şi mai ales bunele deprinderi formate de-a lungul anilor, dovedesc faptul că, „cei şapte ani de-acasă ”, fac parte din zestrea dobândită prin educaţia primită în familie sau prin autoeducaţie. Autoeducaţia este o acţiune permanentă şi la îndemâna tuturor. Este adevărat că nu prea mai există cei şapte ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă în familie. Şcoala şi alte medii educationale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Daţi-le copiilor „ cei şapte ani de-acasă ” ca zestre educativă ! Nu cere efort material şi o poartă cu ei oriunde şi în orice împrejurare. Le va prinde bine în viaţă ! Bibliografie: P. Emil; R. Iucu, „ Educaţia preşcolară în România”, Polirom, 2002;

2742

Vrăsmaş Ecaterina, „ Consilierea şi educaţia părinţilor ” Ed. Aramis, Buc. 2002; Rose Vincent, „ Cunoaşterea copilului ”, E.D.P., Bucureşti, 1972 Silvia Dima , „ Consideraţii privind jocul şi jucăria ”, E.D.P. , Bucureşti , 1980; E. Bătrînu, „ Educaţia în familie ”, Editura Politică, Bucureşti, 1980.

2743

ANALIZA STILISTICĂÎN CICLUL PRIMAR Prof.înv.primar: MASOUD DANIELA NICOLETA Şcoala Gimnazială Sf.Andrei Bucureşti Prin exerciţiul comunicării cotidiene, elevii înţeleg că fiecare cuvânt, formă gramaticală,propoziţie, text are un înţeles. Întâlnindu-se, în cadrul experienţei lor lingvistice, de mai multe ori cu acelaşi cuvânt, utilizat cu acelaţi înţeles, ei descoperă ceea ce în lingvistică se numeşte sens lexical Sensul lexical ţine de natura lexicală a cuvântului, de apartenenţa acestuia la una dintre clasele lexicogramaticale (părţi de vorbire) existente, şi este păstrat de cuvânt în toate formele flexionare(dacă cuvântul este flexibil). Sensul lexical este strâns legat de conţinutul noţional al cuvântului. Sensul fundamental şi caracteristic pentru un cuvânt, sensul lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată se numeşte sens propriu. Învăţând să vorbească, şi ulterior, îmbogăţindu-şi vocabularul, copiii vor folosi în general, cuvintele cu sensul lor propriu. Şi în cărţile destinate lor, vor întâlni aceste cuvinte , dar, pe lângă ele, şi cuvinte al căror sens este altul decât cel obişnuit. Cu timpul, în special prin lectură, ei vor descoperi că, în anumite circumstanţe lingvistice (proprii literaturii artistice), cuvintele pot fi folosite cu alte înţelesuri decât cele comune, obişnuite. Sensul lexical diferit de cel obişnuit/propriu,folosit în scopuri afective, expresive,artistice poartă numele de sens figurat. Înţelegerea limbajului artistic de către copiii de vârstă şcolară presupune , în mod necesar , înţelegerea raportului între sensul propriu şi sensul figurat, între conţinutul cuvântului cu primul statut şi conţinutul aceluiaşi cuvânt cu al doilea statut. Este imposibil ca, în cadrul orelor de limba română , învăţătorul să evite abordarea sensului figurat al cuvintelor şi expresiilor , pentru că, dacă ar ignora acest aspect,elevii săi ar fi lipsiţi de baza raţională a trăirii emotive. Paralel cu identificarea sensului propriu al cuvintelor, învăţătorul va determina împreună cu elevii şi sensul figurat al lor. Pentru elevi va fi un alt înţeles, determinat de intenţiile scriitorului/poet şi prozator şi realizat printr-o combinare, adeseori, neaşteptată a cuvintelor. Vom ilustra întrebuinţarea într-un text literar a cuvintelor cu sens propriu şi a cuvintelor cu sens figurat, referindu-ne la povestirea lui Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată. În fraza: Patrocle, ce facem noi acum? întrebă ea pe căţel. fiecare cuvânt este folosit cu sensul obişnuit, comun şi receptat ca atare de către vorbitor. Dar, în aceeaşi povestire, în alte contexte, cuvintele sunt folosite cu sens figurat. Este nefuncţional şi depăşeşte capacitatea de acceptare a elevului ca învăţătorul să realizeze lecţii de analiză stilistică; nici nu-şi poate propune (şi nici nu are rost) să analizeze toate cazurile de cuvinte/expresii cu sens figurat. Se va opri numai asupra unora, mai expresive, mai deosebite. Cel mai potrivit termen pentru desemnarea acestor structuri nu este acela de expresii frumoase/cum se obişnuieşte), ci de expresii poetice. Nu e potrivit să le considerăm expresii frumoase, deoarece chiar propoziţia Ce facem acum?/este frumoasă, pentru că este corectă. În comunicare, frumos este ceea ce e corect,acceptabil, ceea ce nu este incorect sau vulgar. Când se analizează cuvintele/structurile cu sens figurat, învăţătorul va avea în vedere, întâi,sensul propriu (cel mai bine cunoscut copiilor) şi apoi, împreună, vor încerca să identifice noul sens,obţinut prin raportarea cuvintelor la asociaţiile semantice din care fac parte.Noile sensuri ale cuvintelor reprezintă parte din arta scriitorului şi ele ne determină să ne reprezentăm realitatea,mai bine,mai emoţional. Verbul a săgeta înseamnă a lovi, a răni, a ucide cu săgeata, dar cu alte sensuri este întrebuinţat în textul sadovenian. Patrocle se năpusti asupra mesteacănului şi mierloiul săgetă prin păienjenişul de aur spre tainiţele dumbrăvii. Aici sensul verbului este de a se mişca repede (şi în linie dreaptă) ca o săgeată. Verbul a se furişa,utilizat cu sens propriu ,înseamnă a se strecura pe nesimţite,a pătrunde pe furiş,pe ascuns. La Sadoveanu,sensul lui este de a apărea încet, dar nu este vorba de o fiinţă materială, ci de o stare de spirit.

2744

Niciodată Lizuca nu văzuse luna aşa de aproape şi aşa de mare.O nelinişte i se furişă în suflet. Când un corp se menţine la suprafaţa unui lichid sau se mişcă pe suprafaţa lichidului se spune că pluteşte.Folosit cu sens figurat,acelaşi verb are sensul de a se menţine sau a se mişca încet într-un spaţiu. Deasupra,departe,se pleca cerul albastru spre dumbravă,curgând ca o apă;ş-o împărăteasă pajură plutea pe talazul acela,cu aripile neclintite. În procesul de interpretare a textelor literare – de relevare a semnificaţiilor lor estetice şi etice,a valorilor afective – un rol important îl deţine perspectiva stilistică de abordare.Indiscutabil,a interpreta un text literar din punct de vedere stilistic,reprezintă o operaţie dificilă,dar ea se însuseşte prin exerciţii continue,desfăşurate gradat în funcţie de dificultate,integrate în procesul general de însuşire a limbii române la ciclul primar,prin stimularea intereselor cognitive ale elevilor. Fără să se facă apel la numele figurilor de stil,elevii pot înţelege construcţia şi semnificaţia acestora,pot identifica valoarea lor în contextele date,pot delimita sensul propriu de sensul figurat sau descoperi plusul de expresivitate obţinut prin folosirea figurilor de stil. Epitetul exprimat prin adjectiv subliniază o însuşire socotită esenţială,relevantă pentru obiectul respectiv.În interpretarea secvenţei: În liniştea ce se făcu le auzeam strigătul alb şi straniu.(Povestiri,89)/din Cheia de Mihail Sadoveanu, pentru a se ajunge la valoarea semantică a adjectivului alb, se va pleca de la determinarea cadrului temporal la care se referă autorul şi a caracteristicilor lui: o dimineaţă de început de primăvară, lumină, copii ieşind ca gâzele la soare, planarea pe cer a unui stol de cocori.Folosit cu sens propriu , alb înseamnă de culoarea laptelui, a zăpezii, or, în mod evident ,nu acest sens îl avea în contextul anterior,cu atât mai mult cu cât, deşi se referă la o realitate perceptibilă auditiv (strigătul),adjectivul-epitet este coloristic. În cazul secvenţei: Creştea geana de ziuă;pe ape se desluşeau aburi şerpuiţi(având forma şarpelui când se deplaseză),se poate stabili cu elevii că acest cuvânt provine de al substantivul şarpe,pregătindu-i în felul acesta pentru înţelegerea noţiunii de familie lexicală,cu care se vor întâlni în clasa a V a. Există cazuri când adjectivul este,în acelaşi timp,epitet al substantivului şi al verbului: Domnu` Trandafir ne privea vesel cu ochii lui negri.(Povestiri,88). Prin această dublă subordonare a adjectivului vesel ,şi faţă de substantivul-subiect ,şi faţă de verbul-predicat, se caracterizeză cuprinzător felul de a fi al acestui dascăl,marcat de înţelegere,bunătate, bună dispoziţie.Sintactic, vesel este un element predicativ suplimentar.Învăţătorii trebuie să evite includerea în textele pentru analiză gramaticală a unor asemenea situaţii, pentru că rezolvarea – potrivit cunoştinţelor lor – ca atribut sau complement nu corespunde realităţii.Stilistic însă, această situaţie poate fi discutată. Când substantivul este folosit cu valoare de epitet, el denumeşte de obicei metale , pietre preţioase ,prin intermediul cărora se sugerează culori. Nu numai că sunt mai expresive decât epitetele exprimate prin adjectivele de la care pornesc, dar dobândesc chiar sensuri noi faţă de acestea. Astfel, epitetul – substantiv ( sintactic: atribut substantival prepoziţional ) de purpură are acelaşi conţinut semantic cu adjectivul purpuriu : roşu – închis, dar cu o deschidere semantică mai mare ( înglobează în sens şi haina colorată astfel ). Într-o secvenţă cum este : „ca o fulguire de aur” (Povestiri, 88 ), epitetul de aur înseamnă mai mult decât auriu, pentru că în perceperea acestui cuvânt, culorii i se asociază şi ideea de corp material, de greutate.Elevii pot primi sarcina să determine sensul unor alte structuri: oameni cu inimile de aur.Pornind de la derivările deja realizate: purpură – purpuriu, aur – auriu, se va da elevilor să completeze lista acestor derivări cu : aramă ( arămiu), argint ( argintiu), diamant ( diamantin), rubin (rubiniu), şi să integreze cuvintele nou create ăn enunţuri.Un alt exerciţiu presupune elaborarea de propoziţii în care cuvintele să fie folosite cu alt sens decât cel comun,obişnuit.Are o brăţară de argint/. Are argint în păr./ Acesta e un obiect de aramă. /A vazut din depărtare codrii de aramă./ şi să le explice. Pentru a asigura înţelegerea comparaţiei, învăţătorul poate proceda analitic, prin determinarea structurii ei, potrivit puterii de înţelegere a copiilor: termenul comparat ( folosit cu sens propriu ) şi termenul cu care este comparat. De exemplu, în interpretarea srcvenţei sadoveniene: Era început de primăvară, prin martie, şi pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă, ca o fulgerare de aur.( Povestiri, 88),termenul comparat folosit cu sens propriu, este lumină, iar termenul cu care se compară, ca o fulguire, este folosit cu sens figurat ( cu sens propriu : a fulgui / a ninge cu fulgi rari).Prin grupul ca o fulguire , scriitorul sugerează căderea lentă, caldă a razelor de soare. Pentru a asigura înţelegerea prin efort propriu a acestei figuri de stil, se poate da elevilor un exerciţiu de tipul:Explicaţi sensul grupului de cuvinte indicat: Când deodată , într-o zi, ca într-o scăpărare de lumină, i-am găsit cheia...(= foarte repede). Se va pleca de la

2745

stabilirea sensului propriu al cuvântului a scăpăra: a produce scântei prin lovirea cremenei cu amnarul: ( despre pietre sau corpuri dure ) a scoate scântei prin ciocnire, şi de la constatarea că limina produsă prin ciocnire durează foarte puţin.

2746

CEI 7 ANI DE ACASĂ GRĂDINIȚA PP NR. 36 BRAȘOV PROF. ÎNV. PREȘC. MAZÂLU ANTONELA Când vorbim despre cei șapte ani de-acasă, ne gândim la educația pe care am primit-o de la părinții noștri și pe care o acordăm la rândul nostru propriilor copii înainte de intrarea în școală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de-acasă, ne gândim la un copil bine crescut, care știe să salute, să spună ”te rog”, ”mulțumesc” sau ”scuză-mă”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Educația primită în cei șapte ani de-acasă depinde de câțiva factori importanți: specificul de dezvoltare a copilului, relația afectivă dintre părinți și copil, valorile pe care se bazează familia și pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relația afectivă cu părinții. Dragostea cu care părinții își înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forțe, îl fac să se simtă protejat, iar această idee de siguranță îi creează deschiderea spre învățarea și asumarea regulilor de comportament. Deoarece copilul percepe diferit lumea la 3, la 5, respectiv la 7 ani, educația trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Până la 2-3 ani copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, nu este suficient de matur pentru a ști ce e bine și ce e rău, dar acest lucru nu înseamnă că trebuie lăsat să facă orice sau să îi îndeplinim toate dorințele. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să învețe ce înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. La această vârstă îl putem învăța formulele de politețe. ”Bună ziua”, ”la revedere”, ”te rog”, ”mulțumesc”, ”scuză-mă” sunt cuvinte ”magice”, care pot fi interiorizate prin intermediul jocurilor de rol, prin imitație sau prin învățarea unor rime scurte. Repetate cu consecvență în conversațiile zilnice dintre părinți și copii, vor deveni în foarte scurt timp un bun obicei, apreciat de către cei din jur. Un copil care spune ”te rog” atunci când cere ceva are mai multe șanse de reușită decât unul care uită să folosească acest cuvânt ”magic”. Copilul învață prin imitare, așadar cel mai bun exemplu de bună cuviință suntem noi, părinții lui. Copilul învață prin joc, deci cel mai bun mod de a-l învăța cum să se comporte este acela de a ne juca cu el folosind jucăriile lui preferate. Copiilor le plac foarte mult rimele, pe care le învață cu plăcere, automat la început și mai apoi conștient, de aceea un alt mod plăcut de a-i îndemna să folosească cuvintele ”magice” este acela de a învăța scurte poezii pe care să le repetăm ori de câte ori avem ocazia. De la 3 la 5 ani copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, să socializeze, să fie conștient când face un lucru bun sau rău, observă reacțiile părinților în fața comportamentului său. Acum este momentul să-l învățăm bunele maniere: cum să se comporte la masă, în vizită, pe stradă, în colectiv la grădiniță, în parc. Cele mai potrivite momente în care copilul învață cum să se comporte în diferite situații sunt situațiile în sine: servirea mesei în familie, vizitarea prietenilor sau a rudelor, plimbările pe stradă, joaca în parc, frecventarea grădiniței. Cele mai bune modele pentru copil suntem noi părinții, așadar trebuie să-i oferim exemple pozitive, demne de urmat, să ne comportăm așa cum dorim să-l vedem pe el comportându-se. Între 5 și 7 ani copilul devine din ce în ce mai independent. Și, pentru că petrece mai mult timp la grădiniță sau cu bunica/ bona, este necesar să îi dezvoltăm capacitatea de comunicare cu cei din jur, fie ei adulți sau copii. Acum copilul trebuie să fie capabil să poarte o conversație cu adulții sau cu colegii de grupă, prietenii de aceeași vârstă, să răspundă la telefon, să-și cunoască propria adresă, să-și argumenteze opiniile, să intervină în discuțiile din familie. Este foarte important ca la această vârstă copilul să fie lăsat să-și exprime părerile, să nu fie întrerupt când vorbește (și să nu întrerupă la rândul lui pe cel care vorbește) și, mai ales, să nu fie apostrofat în public pentru o greșeală, deoarece acest lucru îl inhibă și îl umilește. Observațiile se fac acasă, la scurt timp după petrecerea evenimentului, pentru a-i fi proaspătă în memorie întâmplarea și pentru a îndrepta comportamentul nedorit. Părinții trebuie să explice clar copilului ce are voie și ce nu are voie să facă, să stabilească reguli de comun acord cu copilul și tot împreună cu acesta să stabilească și consecințele nerespectării lor. De asemenea, este important ca ambii părinți să fie consecvenți în educarea copilului. În același timp, părinții trebuie să fie înțelegători și să accepte greșelile involuntare.

2747

Să nu uităm că nu trăim într-o lume perfectă, că nu există părinți perfecți, așa cum nu există copii perfecți. În fiecare interacțiune a noastră cu ceilalți putem să adoptăm atitudinea corectă sau pe cea greșită. Căutarea unui echilibru și încercarea de a fi cât mai buni în ceea ce facem ne poate asigura succesul în educația copilului.

2748

CEI 7 ANI ÎN VIZITĂ LA BIBLIOTECĂ – BUCURIA ȘI RESPONSABILITATEA LECTURII Bibliotecar Ciomoș Melania Școala Gimnazială „Dimitrie Cantemir”, Oradea „La om totul trebuie să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile, şi ţinuta, şi sufletul, şi gândurile." (A.P.Cehov în „Unchiul Vanea”) Educația micului școlar, inițiată cu delicatețe și afectivitate în atmosfera destinsă și binevoitoare (uneori, poate, cu exces de toleranță), de încredere reciprocă din familie, își continuă demersurile cu adaptarea la spațiul civic al grădiniței și școlii. Apar sarcini noi, teme de efectuat – de scris, desenat, citit, memorat – activitățile devin mai solicitante și copilul e tras la răspundere/ recompensat pentru realizarea corectă a acestor sarcini sau pentru eventuala nerespectare a lor. Concurența din interiorul microgrupului-clasă dă naștere unui cor de părinți și copii tensionați printre premii, note și calificative. Pe de altă parte – computere și jocuri care stimulează imaginația copilului, încurajează și dezvoltă anumite trăsături comportamentale (curaj, încredere, reacție rapidă de răspuns etc.), dar diminuează timpul de interacțiune cu scrisul și cititul, cu actele de cultură și informare. Și iată cum vine cartea în ajutorul părinților (și al curioșilor care preferă să exploreze, să învețe și să cunoască Lumea, să se formeze pas cu pas). Cartea - și odată cu ea biblioteca, resursă prezentă (mai bogat sau mai sărac reprezentată) în viața școlilor contemporane. Trăsătura principală a copilului nu este ignoranța, ci curiozitatea. Cei 7 ani de acasă – educația care îl conștientizează de colectivul în care își desfășoară activitatea prieteni/ colegi de aceeași vârstă, profesori, familie, copii și adulți, descoperindu-i treptat drepturile și îndatoririle. Copilul află că libertatea alegerilor sale are limita bunului-simț, a empatiei și acceptării normelor, aflate în conexiune directă cu privilegiile proprii și ale celorlalți. Regulile bibliotecii se prezintă și se stabilesc într-o atmosferă deschisă, cu explicații clare și sprijin permanent. Cartea îi pregătește pentru un viitor mai bun; biblioteca prin regulile ei pentru un comportament civic responsabil. Formulele politicoase de salut, de solicitare a lecturii dorite – adică bunele maniere deprinse din familie și de la doamna educatoare, învățătoare – sunt prima carte de vizită a copilului. Sala de lectură aduce în discuție și obligația cititorilor de a păstra liniștea, pentru a nu afecta interesul și concentrarea celorlalți „clienți”. Cei 7 ani nu semnifică doar acest comportament imediat, ci se referă și la modul în care acțiunile lor se reflectă asupra celuilalt – moralitatea subînțeleasă, valorile percepute și integrate în sistemul personal de gândire. Să pătrundem, așadar, cu seriozitate și neastâmpăr, candoare și vârtej de emoții în refugiul din bibliotecă. Un labirint (mai de nepătruns sau mai ușor de traversat – în funcție de fondurile acordate bibliotecii), o navă plutitoare navigând pe cele 20 000 leghe cu 20 000 volume statornice, dar cuprinse parcă de agitație în toată muțenia lor la vederea micilor oaspeți. Încă din clasa pregătitoare, școlarii vizitează această sală, cu dorința de a cunoaște totul, de a cuprinde cu privirea și mintea toate tainele ascunse acolo, între file, și anii de așteptare par prea lungi. Cât mai e până în clasa a II-a, când vor putea desluși toate literele, și vor deveni cititori cu drepturi depline? De ce există două (sau mai multe cărți) de același fel? Cine sunt domnii aceia din portrete-tablouri ce stau de strajă pe perete? Ce scrie pe plăcuța (galbenă) de deasupra raftului? Și literele acelea mari din alfabet, cum s-au rătăcit ele printre cărți? Când o să-și poată pune și ei semnătura pe fișa de lectură? ... Și altele, multe altele, mereu la fel, și proaspete cu fiecare generație. Află acum, la vârsta inocenței, că vor putea împrumuta gratuit cărți de la bibliotecă; că vor deține în bibliotecă o fișă a lor, de cititori; că de aceleași povești pe care le citesc ei acum s-au bucurat înaintea lor și alți copii (sau poate chiar părinții și frații mai mari – dacă au frecventat aceeași instituție de învățământ); că într-o bibliotecă toate cărțile se îngrijesc și se păstrează, pentru ca și generațiile viitoare de învățăcei să le găsească în bune condiții; că a împrumuta nu e sinonimul lui a cumpăra, nici a primi în

2749

dar „de tot”, și că prin urmare volumele trebuie returnate după un anumit interval de timp stabilit prin regulament (15-30 zile). Atrași inițial de evantaiul de imagini și culori: cotoare aliniate disciplinate pe raft, aparținând unor coperți și mai vesel colorate – descoperă existența unor volume vechi și înțeleg cum au trecut acestea din mână în mână, de la părinți la copii, răsfoite de pleiada de cititori înregistrați pe fișe. Categorii diferite de cititori oferă modele comportamentale diferite. Cei 7 ani de acasă nu stau sub guvernarea unor penalități pentru întârziere, în abordarea copilului cu amenințări și acuze, ci invocă drepturile celorlalți cititori de a primi cartea la termen, nealterată. Cărțile împrumutate stau sub un regim diferit de cel al cărților personale, din biblioteca de acasă. Nu vor scrie sau desena pe cartea de la școală pentru că nu le aparține; nu o vor murdări sau pierde – pentru că alți copii așteaptă la rând să o citească, intactă, curată. Igiena e importantă nu doar din considerentul aspectului, ci și pentru că, fiind transmisibile, ele devin purtătoare ale amprentei sanitare a tuturor mânuțelor și mediilor prin care au trecut. Nu îndoim cărțile – știm să utilizăm semne de carte, uneori confecționate în cadrul unor ateliere, ore de abilități practice (și plastice). Conștiințe responsabile în miniatură (și devenire), copiii se sfătuiesc unii cu alții, își fac recomandări, se admonestează pentru întârzieri sau nereguli în returnarea cărților. Și în felul acesta dau dovadă, mai mult sau mai puțin conștient, de cei 7 ani de acasă. În plus, biblioteca deschide prin cărțile recomandate paginile unui comportament elegant, demn, aristocrat: Aurelia Marinescu – „Codul bunelor maniere astăzi”, Emily Post – „Codul bunelor maniere pentru copii”, Michiela Poenaru – „Cei șapte ani de acasă” sau variantele versificate pentru cei mici. Buna creștere este, la urma urmei, o educație permanentă, influențată de medii și anturaje, de evoluția societății și provocările ei, cu accente modelate de propria ființă și personalitate.

2750

,,Fă celuilalt ce ai vrea să-ți facă el ție!” Autor: prof. Meraru Maria Marcela Instituția: Școala Gimnazială ,,I.D.Sîrbu” Petrila- Hunedoara Frumos îndemn pe care l-am adresat, de-a lungul carierei mele, tuturor preșcolarilor care au pășit cu drag, dar și cu emoție, peste pragul grădiniței spre integrarea cu succes în marea familie a ,,grădinarilor”. Credeți că mi-a fost ușor a mă face repede înțeleasă de către micuții curioși în ale explorării lumii prin joc? Nu. Dar, cu siguranță, bazele educației de acasă a micuților au fost puse, zi de zi, de către familie. Pentru noi ca educatoare au contat mult ,,cei trei ani de acasă” la fel de mult pe cât contează pentru societate, ca sumă a indivizilor ei interacționând cu semenii, ,,cei șapte ani de acasă” ai fiecăruia, atunci când relaționăm unii cu ceilalți și dorim o comunicare cât mai plăcută sub toate aspectele. Psihologii au afirmat de-a lungul vremurilor că un copil atinge pragul de maturitate școlară în jurul vârstei de șapte ani. Poate de aceea, învățământul românesc tradițional avea în vedere înscrierea copiilor în prima clasă de școală la împlinirea celor șapte ani de viață, după ce educația din sânul familiei a oferit copiilor posibilitatea deplină de a fi cuviincioși nu doar cu părinții sau alți membrii ai familiei, ci și cu alți copii, alți indivizi din comunitate, societate, tocmai pentru ca relațiile din școală, gen copil – copil , copil – învățător , învățător – copil să se bazeze pe respect, răbdare, înțelegere, empatie, iubirea aproapelui, să existe un feedback real între persoane chiar și din privire, nu numai în urma unui dialog direct. Și astăzi se presupune că până la finele clasei zero copiii vor fi capabili a dezvolta relații juste interumane, care să-i ajute a se integra cu succes în clasa I, pe baza achizițiilor fundamentale de la grădiniță, și a anilor în care primele modele de viață le-a găsit în familie. Până la șapte ani familia oferă copilului un mic univers de reguli de comportare civilizată răspunzând întrebărilor firești ale micuțului: ,,Cum mănânc?”,,Cum mă îmbrac?”,,Cum salut?”,,Cum îmi aleg un prieten?”,,Cum călătoresc?”,,Cum vorbesc?” și câte altele... Dar, în sens larg, școala răspunde mult mai multor nevoi ale copiilor completând și lărgind progresiv universul cunoașterii cu ,,ce, cât și când mănânc”,,în ce condiții mă îmbrac așa...sau la evenimente...”,,care sunt formulele de politețe în situații diverse”,,ce înseamnă un prieten și ce pot eu oferi”,,care sunt drepturile și obligațiile mele de elev”,,cum mă comport în călătorie cu diferite mijloace de locomoție, la spectacol, la teatru, la Zoo, în excursie, cu vecinii, cu profesorii, doctorii, organele de poliție”,,cât de mult și cât de tare vorbesc atunci când dialoghez sau povestesc, sau în timpul mesei” etc, într-un cuvânt, codul bunelor maniere, desigur, pe înțelesul preșcolarilor. Cei șapte ani de acasă sunt, fără tăgadă, miezul tuturor viitoarelor relații ale copilului cu lumea înconjurătoare, fie că vorbim despre persoane, ființe vii, natură, mediu înconjurător cu care, individul intră, la timpul potrivit, în contact. Părinții copiilor au devenit ușor și pe nesimțite parteneri activi în educația propriilor copii încă de la intrarea în grădiniță când, invitați de profesori, au participat activ la activități obligatorii și, mai cu seamă la cele alese de copii, extracurriculare educative, desfășurate sub modalități diverse: jocuri, excursii, expoziții, activități practice de creație sau eco, spectacole, parade, acțiuni patriotice, caritabile, ori de voluntariat, activități care clădesc, atractiv și în timp, personalitatea copiilor și o dezvoltă, îi îmbogățesc calitățile pozitive de caracter, dezvoltă la copii morala creștină și benefică a individului în reațiile lui prezente și viitoare. Astfel copiii au învățat să fie harnici, înțelegători, răbdători, să evite sau să aplaneze conflicte, să lege prietenii, să fie miloși, darnici, mândri de apartenența la poporul român, respectuoși cu colegii, adulții, apreciind valorile tradiționale, copii aparținând altor popoare, rase, culturi, tradiții și obiceiuri diverse de pe mapamond, într-un cuvânt, au învățat să accepte diversitatea, cea care spune că deși nu suntem la fel, totuși ne asemănăm, avem aceleași nevoi, dorințe, idealuri, din copilărie până la maturitate. Concluzionând, putem spune că cei șapte ani de acasă sunt suma eforturilor partenerilor educației copilului spre devenirea lui ca o persoană valoroasă pentru toți. Și atunci putem să ne ducem cu gândul la valoroasa idee creștină ,,-Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”.

2751

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. preșcolar Mercan-Stanciu Steliana Grădinița Dealu-Frumos, Pietroșița

În primii ani de viață, copilul crește și progresează, însă evoluția fizică a acestuia trebuie să fie însoțită de modelarea unui comportament social adecvat. Creșterea fizică trebuie să se afle în deplină armonie cu dezvoltarea spirituală, mentală și emoțională a celui mic, copilăria fiind perioada optimă pentru formarea deprinderilor psiho-sociale. Expresia ”cei șapte ani de acasă” face referire la educația pe care copilul o primește în familie, la bunele maniere și regulile morale de conduită pe care acesta și le însușește, punându-se astfel bazele unui comportament corespunzător în societate. Familia este nucleul în care copilul își desăvârșește identitatea. Felul în care părinții se raportează la copii influențează semnificativ modul în care copiii se vor raporta ulterior la cei din jur. Copilul invață, inițial, prin imitație, iar părinții reprezintă primii și cei mai importanți ”profesori” din viața acestuia. Ei trebuie să îi imprime celui mic principiul comportării civilizate, al respectului, al ordinii și cooperării, prin puterea exemplului. Totodată, părinții sunt cei dintâi care definesc conceptele de ”bine”, ”rău”, ”drept”, ”nedrept”, ”corect”, ”greșit”, contribuind la formarea și dezvoltarea simțului moral al copilului. ”Cei șapte ani de acasă” constituie punctul de plecare în dezvoltarea personalității. În această perioadă, cel mic asimilează cu mare ușurință informațiile primite, învață să se exprime și să comunice eficient și își însușește modelele comportamentale și valorile promovate de părinți. Atmosfera calmă, stabilitatea și armonia din familie creează premisele unei bune modelări a caracterului și simțului moral. Copilul va deveni cu atât mai deschis și mai receptiv la asimilarea regulilor de comportare civilizată, cu cât el va simți mai multă afecțiune și căldură din partea celor apropiați. Va învăța să își manifeste, la rândul său, afecțiunea și va deveni familiar cu conceptul de încredere în sine. De asemenea, dacă în casă este veselie și înțelegere, atunci temperamentul copilului va lua un aspect calm și de bună dispoziție. Pas cu pas, copilul va conștientiza faptul că orice acțiune este urmată de o consecință. În vreme ce faptele bune aduc bucurie părinților, faptele rele îi întristează pe aceștia. Sintagmele ”îmi pare rău” sau ”iartămă” au un rol semnificativ în vocabularul celui mic, care trebuie să fie încurajat să își asume greșelile, nu să le ascundă. Împreună cu părinții, el va descoperi de ce nu este bine să repete anumite acțiuni negative și va căuta modalități de a repara ceea ce a făcut greșit. Cu cât copilul va deprinde mai repede aceste noțiuni, cu atât el va deveni mai responsabil și va începe să își cultive simțul răspunderii. În decursul celor ”șapte ani de acasă”, copilul își va însuși un limbaj corect transmis și un mod adecvat de a relaționa cu cei din jur, va deveni consecvent și va persevera în realizarea sarcinilor diverse, va fi capabil să își exteriorizeze sentimentele și emoțiile (atât pe cele pozitive, cât și pe cele negative), va căpăta deprinderi de autoservire, ordine și igienă. De asemenea, această perioadă este una de cultivare a instinctelor, copilul învățând că focul arde, acul înțeapă, cuțitul taie, pisica zgârie etc. Integrarea ulterioară în societate depinde în mare măsură de modelul de comportare deprins de copil în cursul celor șapte ani de acasă. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai bine în compania celorlalți. O bună parte din însușirile dobândite în această perioadă vor deveni stabile pentru tot restul vieții, cei șapte ani de acasă constituind fundamentul dezvoltării umane și, totodată, cheia către succesul social.

2752

Un copil educat ,un om câștigat Inst. Meșca Mariana Nicoleta G.P.N. Nr.2 ,Rîmnicelu, Jud. Buzău ,,A crește un copil este un lucru riscant; căci reușita depinde de multă trudă și grijă, iar nereușita întrece orice altă durere"(Democrit) Copilul este un adult în devenire, care aspiră cu o energie nesfârșită la viața de om mare. La naștere, el posedă potențialități și predispoziții, este fragil ș i neajutorat, însă de-a lungul anilor va deveni parte integrantă a unei societați complicat organizate. Treptat, copilul incepe să facă primii pași într-o lume a uriașilor, capată autonomie, inițiativă, își satisface nevoi variate, învață să se comporte „ca un om mare”. (http://www.psychologies.ro). Călătoria vieții poate fi palpitantă, fascinantă, dar în același timp plină de obstacole și dificultati. Adultul este cel care insoteste copilul, pana la un anumit punct, in aceasta minunata aventura a descoperirii de sine, a invatarii, a constientizarii. Dezvoltarea psihocomportamentala, intelectuala si sociala a copilului se afla in mainile adultului, care are o sarcina esentiala, dar si o extraordinara responsabilitate. Adultul (parinte, educator) are menirea de a-i construi, consolida, imbogati psihismul si, ulterior, de a-l seconda pe copil in eforturile lui de a lua in stapanire lumea inconjuratoare. Până la varsta de 3 ani copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui . Acum este atașat de mamă și de tată, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de către copil în joaca lui si in comunicarea cu ceilalți. În jurul vârstei de 3 ani, copilul este începe să fie din ce în ce mai conştient de sine, de abilităţile şi competenţele sale, de asumare a autonomiei, încercând să eludeze toate limitele şi regulile impuse de mediul social. Începand cu aceasta vârstă ,copilul are o primă experiență a vieții în societate și anume ,,grădinița".Educația timpurie constituie un cadru nou pentru el, prin dimensiunile si conținuturile sale, prin activitățile variate, noi și interesante. Copilul pășește într-un nou univers social, o lume plină de necunoscut și de provocari, care îl confruntă cu experiențe inedite . Intrarea în grădiniță și frecventarea acesteia favorizează conturarea unui comportament autentic interrelațional. Structura formală și informală a grupului de copii din gradiniță generează un climat psihosocial în care fiecare copil este, în același timp actor și spectator. Preșcolaritatea reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului,întrucât este marcată de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă. Intervenţia adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Educaţia timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naştere - pentru că din momentul când se naşte copilul începe să se dezvolte şi să înveţe, şi până la 6/7 ani - vârsta intrării la şcoală. Educaţia timpurie se realizează în atât în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor specializate, precum creşa sau grădiniţă. ,,Cei 7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care este nevoie de parteneri,proces, pe care îl construim împreună, conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Educaţia timpurie are ca principiu esential centrarea pe nevoile familiilor.Colaborarea grădiniţă– familie nu se poate constitui fără asigurarea unei condiţii de bază, fundamentală: cunoaşterea familiei de către educatoare, a caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Educatoarea trebuie să cunoască mai multe aspecte ale vieţii de familie, deoarece acestea o ajută în cunoaşterea şi înţelegerea copiilor cu vârste cuprinse între 3–6/7 ani. În privinţa aceasta, familia – este o sursă principală de informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind educaţia copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative folosite, valorile promovate, climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le îndeplineşte etc. Educatoarele cât și părinții, sun puşi în situaţia de a-i ajuta să învăţe diverse comportamente , indiferent de vârsta la care se află copilul. Uneori este vorba despre comportamente noi (să se spele pe dinţi, să mănânce cu tacâmurile, să respecte o regulă etc.), de comportamente pe care copiii le cunosc și trebuiesc consolidate (să salute, să spună „mulţumesc“ sau „te rog“), dar şi situaţii în care dorim să eliminăm sau să reducem o serie de comportamente negative cum ar fi: lovirea altor copii, folosirea un limbaj vulgar, dezordinea etc.

2753

Cum învaţă copilul un comportament? • prin observarea adulţilor sau a celorlalţi copii: Un copil învaţă cum să se spele pe dinţi observând părintele care face acest lucru; •prin imitarea comportamentelor celorlalţi: Un copil învaţă să spună„te rog“după ce primeşte ceva dacă şi adultul face acelaşi lucru de fiecare dată când cere ceva; • prin modelul oferit de adulţi sau ceilalţi copii: Un copil învaţă cum să arunce mingea la coşul de baschet privind alţi copii sau adulţi; • prin consecinţele pe care un comportament le are: Un copil alege să se ducă la bunica pentru că aceasta îi dă întotdeauna dulciuri. „Mergem la bunica“ este urmat de consecinţa „primesc dulciuri“,ceea ce face ca şi altă dată să vrea să meargă la bunica. În grădiniță , dar și acasă pentru întărirea unui comportament putem folosi cu mult succes „feţe zâmbitoare“. Copilul învață să împartă jucăria cu alt copil , nu m-ai plânge atunci când se desparte de părinti la sosire în grădiniță etc. pentru fiecare comportament dorit putem acorda „o steluţă“ La cinci steluţe îi oferim o recompensă: mergem în parcul de distracţii, sau organizăm altă activitate care-i face plăcere copilului. Activitătile desfășurate în grădință precum :Intâlnirea de dimineață, rutine , tranziții , activitățile de învățare , Jocurile liber alese sunt ocazii în care copilul copilul îşi dezvoltă anumite priceperi şi deprinderi, dar şi prilejuri de a învăţa lucruri noi. Activităţile de învăţare desfăşurate în familie şi cele din grădiniţă există diferenţe, atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi forma de organizare. Cu toate acestea, indiferent de locul în care copilul învaţă, adulţii trebuie să ştie că activităţile de învăţare trebuie să ducă la : - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curățenie și exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fără greșeli de pronunție, topica ori dezacord dintre parțile de vorbire) - modul de a relaționa cu ceilalți și de a raspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecvență în realizarea unei sarcini - concentrare a atenției - perseverență în realizarea unor sarcini - alegerea motivelor și motivațiilor atunci când vrea să facă ceva. Drumul parcurs de copil traversand substadiile preșcolarității este lung și bogat. Din etapă în etapă, copilul iese din lumea lui confuză și se îndreaptă spre începutul evoluției personalității sale. Este „o înșiruire de metamorfoze, minunate și mișcătoare pentru adultul care le este martor, de victorii triumfătoare pentru copil, victorii ale activitații, ale sensibilității, ale imaginației” (Debesse, 1970, p. 52). Bibloigrafie: 1.Gray, John Copiii sunt din rai. Metode de educaţie pozitivă pentru creşterea unor copii cooperanţi, încrezători şi sufletişti, Editura Vremea, Bucureşti, 2001 2. Nolte, Dorothy Law, Harris, Rachel Copiii învaţă ceea ce trăiesc, Humanitas, Bucureşti, 2006 3. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 4. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro 8. (http://www.psychologies.ro).

2754

Cei șapte ani de acasă! Prof. Înv. Primar: Miclăuș Alina Tudorina C. N. "Mihai Eminescu" Oradea "Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală " Albert Einstein "Cei șapte ani de acasă" reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Dar, să nu uităm că la vârsta de trei ani, copilul merge la grădiniță și aici își însușește deprinderi de comportament care sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația nu constă numai în a-l învăța pe copil să scrie și să citească, ci și în dezvoltarea lui pe plan social, psihologic și intelectual. Fiecare copil are personalitatea și caracterul propriu. Este nevoie ca părinții și cadrele didactice (educatori, învățători) să ajute acești copii la îmbogățirea comportamentului cu reguli ca de exemplu: să știe să salute, să spună mulțumesc, te rog, să se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui și cu adulții. Profesorul american Carl Fitzgerald, de la New England College, Henniker, New Hampshire, SUA, identifica în anul 2009 două posibile modele explicative ale comportamentului uman. Unul dintre acestea este modelul extern care funcționează pe principiul cauză-efect, acțiune-reacțiune. De cealaltă parte, modelul intern încearcă să explice comportamentul uman prin prisma satisfacerii de către fiecare individ a nevoilor umane proprii, deciziile pe care fiecare persoană le ia având menirea să asigure o stare de echilibru între aceste trebuințe. Concret, profesorul american face trimitere la nevoia de securitate ( nevoia de siguranță fizică, hrană, sănătate, siguranță emoțională etc.), nevoia de dragoste și apartenență ( a fi iubit, a aparține cuiva etc), nevoia de afirmare ( a influența, a te simți important etc), nevoia de libertate de decizie ( a se autocontrola, a lua decizii în nume propriu etc), nevoia de amuzament ( fericire, învățare, joacă etc), respectiv nevoia de împlinire spirituală (a avea un scop și un sens în viață) ( C. Fitzgerald, 2009, pp.11-12). Relația afectivă dintre copil și părinți, valorile pe care le transmit copilului sunt foarte importante în creșterea și educarea acestora, de unde și expresia " Cei șapte ani de acasă." Issac Asimov, celebrul autor al seriei de cărți incluse în ciclul Fundația, printr-unul din personajele sale, spunea un lucru extrem de interesant și totodată de adevărat: "Violența este ultima armă a incompetentului!" Iar dacă stăm să ne gândim puțin, chiar așa și este, pentru că omul reacționează violent (verbal sau fizic) în momentul în care și-a epuizat toate celelalte argumente logice și pertinente. Din păcate tot mai mulți copii trăiesc în structuri familiale alternative, indiferent dacă vorbim de reântemeierea căminului în urma unui divorț, de copii adoptați sau care trăiesc alături de bunici, părinții fiind plecați la muncă în străinătate. Studiile susțin că transmiterea familială este influențată și de acești factori. Mai mult, "conținuturile pe care părinții le-ar putea transmite sunt uneori percepute de ei înșiși ca inutile, dacă nu chiar piedici în integrarea socială a copilului". (Stănciulescu, 1997, p.210). Familia este cadrul de bază în care majoritatea copiilor este introdusă în viața socială, aici se dobândesc regulile comportamentului intrepersonal care vor continua să servească drept suport de securitate atunci când întâlnesc lumea din afară (Schaffer, 2005). Bibliografie: Fitzgerald, C., (2009) – Învățarea prin cooperare. Instruire și învățare diferențiată, Suport de curs al Școlii de Vară organizată de Asociația pentru Promovarea Cooperării în Educație Oradea și Universitatea din Oradea în perioada 6-10 iulie 2009; Stănciulescu, E., (1997a), Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași; Schaffer, R., (2005), Introducere în psihologia copilului, Editura ASCR, Cluj-Napoca.

2755

CEI 7 ANI DE ACASA! Prof.ptr.inv.prescolar:Miculescu Cornelia Gradinita „Prichindel” Structura Gradinita „Micul Print” Pucioasa „Copilul nu este o jucărie, el este o cruce care trebuie purtată cu bucuria jertfei asumate, şi de felul în care părinţii duc această cruce, depinde calitatea de creştin adevărat a viitorului adult!” Danion Vasile „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiti să deţină rolul principal. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată,care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile altora când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile parintilor. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii , copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”). La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele

2756

negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani: - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. BIBLIOGRAFIE Cum să ne creștem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, București, 2012

2757

CEI 7 ANI DE ACASĂ. INGREDIENTE ALE EDUCAȚIEI COPIILOR Prof. Miercan Georgiana Nicoleta Școala Gimnazială nr. 1 Vlădești - GPN Prislop Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimânduși dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului.

2758

Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. BIBLIOGRAFIE: Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

2759

CEI ȘAPTE ANI DE-ACASĂ Prof. pentru înv. preșcolar, Mihaela Sîrghie Grădinița cu P.P. ,,Motanul Încălțat” Galați Expresia ,,Cei șapte ani de-acasă” își menține încă sensul, deși anii nu mai sunt șapte, ci șase, iar comportamentele la care face referire nu se mai dobândesc doar în familie ci și în grădiniță. Astfel, până la vârsta de șase ani, când copilul pătrunde într-un alt mediu educațional, are loc un proces de formare de deprinderi exprimate prin conduite alimentare, vestimentare (îmbrăcare, dezbrăcare), consolidate în mod special în grădinițele cu program prelungit, precum și deprinderi de igienă sporite (spălat pe mâini înainte de masă, după folosirea toaletei). Perioada preșcolarității se caracterizează printr-o deosebită receptivitate la influențele mediului înconjurător și printr-un ritm accelerat de dezvoltare psihică, familia fiind factorul cu cea mai mare contribuție la acest proces, de care grădinița trebuie să țină seama. Se apreciază, pe bună dreptate, că părinții sunt primii care contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor lor, atât prin puterea exemplului, cât și prin cea a cuvântului, oferindu-le, prin interacțiunile zilnice, modele comportamentale necesare pregătirii acestora pentru viață. Se știe că cei mici imită frecvent ceea ce fac părinții, chiar dacă gesturile nu li se potrivesc totdeauna. Familia este pentru copil un mediu foarte necesar dezvoltării sale fizice și psihice. Dar oricât de bogată ar fi viața de familie, ea singură nu poate asigura toate nevoile de dezvoltare ale copiilor. Frecventând grădinița, copiii învăță să relaționeze mai bine între ei, devin mai îngăduitori unii față de ceilalți, mai răbdători, mai disciplinați. Problemele existente în viața de familie sunt numeroase și complexe, de la atmosferă tensionată până la situații critice generate de nivelul scăzut de cultură și educație al părinților. Toate acestea conduc la probleme de dezvoltare și de educație a copiilor. Grădiniței îi revine sarcina de a discuta cu părinții copiilor, de a stimula comunicarea permanentă cu aceștia, de a informa membrii familiei cu privire la nevoile psihice și fizice ale copiilor și de a-i orienta către cunoașterea activităților din grădiniță. Activitatea cu părinții ca parteneri, având drept scop dezvoltarea optimă a copilului în programul educativ din grădiniță poate oferi părinților un sentiment de siguranță și încredere în competențele lor, în capacitatea de a educa deprinderile și aptitudinile de comportament ale propriilor copii. Evoluția copiilor este strâns legată de modul în care vor acționa împreună grădinița și familia. Grădinița continuă ceea ce s-a învățat în familie, iar familia ajută la însușirea de către copil a cunoștințelor predate în grădiniță. O educație reală se fundamentează pe familie, continuându-se în grădiniță, apoi în școală. Regulile de comportament și de educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult, părinții trebuind să dovedească multă pricepere, simț de răspundere, voință și, nu în ultimul rând, interes. Ei trebuie să devină conștienți de influența pe care o exercită prezența lor în viața copilului, să fie convinși că educația pe care i-o oferă pentru societatea actuală este diferită de cea precedentă, societatea fiind într-o continuă schimbare, iar copilul trebuie pregătit corespunzător.

2760

Cei șapte ani de acasă și adaptarea eficientă a elevului la mediul școlar prof. Înv. Primar Mihalache Cristina-Valentina Școala Gimnazială nr. 17, Galați Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea pe lângă viață, daruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i Aristotel Cândva, celebrul scriitor Edmondo de Amicis spunea că : „Educația unui popor se judecă dupa ținuta de pe stradă. Vazând grosolănia pe stradă ești sigur că o vei găsi și în casă.” Așadar, este evident faptul că primele influențe educative vin din partea familiei. Societatea secolului XXI împarte responsabilitatea celor șapte ani de acasă, între familie și grădiniță. Astfel, la școală- mai ales la clasa pregătitoare- identificăm două tipuri de elevi: cei care au o bază educațională solidă, ce cuprinde un bagaj de cunoștințe și deprinderi formate special pentru o ușoară adaptare școlară și socială, și elevi care vin direct din familie (fără să fi frecventat grădinița), elevi care au o serie de deprinderi comportamentale asimilate în mod empiric. O parte dintre ele sunt bune, însă majoritatea reprezintă imitații ale deprinderilor și obiceiurilor comportamentale negative, ale părinților. Un colectiv de elevi care conține educabili din ambele categorii impune abordarea diferențiată a conținuturilor, încă din primii ani de școală. Dar ce reprezintă defapt cei șapte ani de-acasă? Specialiștii definesc acest concept ca fiind totalitatea influențelor educative pe care copilul le primește din partea familiei, înainte de a intra în învățământul obligatoriu. Tot specialiștii susțin și faptul că în primii ani de viață se formează caracterul copilului, deci educația din acești ani este definitorie pentru formarea lui ca adult. Observăm că părinții au o mare responsabilitate în ceea ce privește educația copilului. Educația nu reprezintă doar formarea unui bagaj de cunoștințe, ea este un proces complex de formare echilibrată a copilului, pe toate planurile (socioemoțional, psiho-motric și cognitiv). La intrarea în clasa pregătitoare observăm că se disting foarte bine câteva tipologii de părinți: Părinții care se asigură că cei mici sunt mâncați, sănătoși și în siguranță și ignoră celelalte aspecte; Părinți care transformă educația într-o concurență, comparându-și copilul cu ceilalți și forțându-l pentru a obține rezultate excelente; Părinți care opresc copiii în dezvoltare, făcând totul îl locul lor. Aceștia nu acceptă faptul că un copil este capabil de mai mult și de aceea nu au încredere în el; Părinți care găsesc scuze pentru orice eșec în dezoltarea copilului și învinovățesc mereu pe cei din jurul copilului; Părinți care colaborează cu personalul care asigură educația, pentru o evaluare corectă a potențialului copilului și iau măsurile necesare pentru dezvoltarea echilibrată a acestuia, acceptând realitatea. Fiecare tip de părinte oferă, la rândul lui, o educație specifică modului propriu de gândire și de aceea se regăsesc asemănări evidente între aceștia și copiii lor. De cele mai multe ori este important și nivelul studiilor părinților, nu numai pentru că aceștia au o altă viziune asupra educației ci și pentru că există o colaborare mai eficientă cu aceștia. În același timp, statutul financiar nu reprezintă un criteriu de diferențiere, deoarece cei cu posibilități nu sunt întotdeauna dispuși să investească în educația copiilor lor, pe când o parte dintre cei cu posibilități reduse fac eforturi mari pentru a asigura copilului cele mai bune instrumente de învățare. Întrebarea este: putem schimba ceva, ca și educatori, în ceea ce privește educația de acasă? Unii consideră că se poate, într-o oarecare măsură, alții afirmă faptul că atât timp cât influențele familiei au fost și sunt foarte mari, prea puțini reușesc să se desprindă și să devină altfel de oameni. Observăm totuși că elevii, pe măsură ce cresc, învață să-și adapteze comportamentul în fiecare context social, indiferent dacă îi place sau nu. De aceea sunt elevi care acasă au probleme comportamentale, iar la școală au un comportament ireproșabil, și invers.

2761

Concluzia este că indiferent de bagajul cu care vine copilul din sânul familiei, educatorul are obligația să încerce să dezvolte ceea ce este folositor și să corecteze ceea ce afectează dezvoltarea echilibrată a elevului. Acesta trebuie să producă schimbare, sau mai bine zis evoluție, indiferent de procentul de reușită obținut la sfârșitul școlarității.

2762

Cei şapte ani de-acasă sau şi de la grădiniţă? Prof. Mihalcea Vali-Mihaela Gradinita nr.7, Braila Inca din copilarie auzim foarte des expresia “CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ” şi poate nu o înţelegem prea bine la acea vârstă, dar oare odată ajunşi la maturitate ştim ce reprezintă cei şapte ani de acasă? Oare la şapte ani se opreşte educaţia unui copil? Oare numai acasă are loc educarea celor mici? Personal cred că această expresie îşi are originea cu mult timp în urmă, când rolul grădiniţei era suplinit în totalitate de familie, când cei mici nu interacţionau cu covârstnici într-un cadru instituţionalizat. În vremurile contemporane responsabilitatea formării şi dezvoltării armonioase a copilului o împart cei doi factori principali, familia şi grădiniţa. Educaţia în familie constă în aceea că ea se realizează într-un climat de afectivitate ce facilitează transmiterea şi însuşirea valorilor şi normelor sociale. Natura contactelor cu cei din jur, climatul socioafectiv, generează şi întreţin trăiri emoţionale de o anumită calitate, formează atitudini şi reglaje corespunzătoare. Rolul pozitiv al familiei în procesul socializării este demonstrat de natura legăturii afective particulare şi diversificate care îi uneşte pe membrii, de rolul securizant necesar lentei maturizări a copilului, de faptul că, datorită permanenţei sale, îl învaţă pe copil să trăiască în durabil. Nicio manifestare de tandreţe nu trebuie înfrânată sau blocată astfel încât să nu se creeze un climat puţin favorabil creşterii şi dezvoltării personalităţii. Familia ca mediu afectiv oferă prin tandreţe “vitamina psihologică necesară creşterii copilului, iar neachitarea de această funcţie nutritivă spirituală constituie unul din marile defecte ale părinţilor”( Berge, A., 1977, p.11). Factorii afectivi au cea mai mare importanţă în această situaţie, iar climatul familial trebuie să fie caracterizat de dragoste, de relaţii destinse şi deschise astfel încât să nu îi cultive “teama de a nu greși”, provocându-i temeri sau blocaje emotive. Mediul de viaţă trebuie organizat cu cele mai adecvate şi eficiente modalităţi, pe principiul învăţării active şi participative, ca bază a motivaţiei ulterioare, motivaţie ce facilitează transformarea influenţelor mediului şi educaţiei familiale în componente psihice. Se poate astfel afirma că importanţa familiei în primii ani de viaţă este covârşitoare, încât dă naştere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare. Integrarea este în bună măsură determinată de achiziţiile făcute în copilărie prin socializare, în urma cărora copilul va construi, din perspectiva celor învăţate, realitatea pe care o cunoaşte. Influenţa grădiniței, ca agent de socializare secundară, este deosebit de importantă pentru că în preşcolaritate se manifestă o creştere surprinzătoare a capacităţilor fizice şi psihice ale copilului, se realizează echilibrul cu ambianţa în vederea unei adaptări corespunzătoare. Toate evenimentele acestei perioade: relaţii mai complexe cu mediul, contacte directe (şi nu mediate de părinţi ca până acum) cu semenii, experimentele copilului în vederea cunoaşterii lumii înconjurătoare, dorinţa crescândă de a şti cât mai multe, diversificarea repertoriului comportamental, sunt trăite de copil cu seninătatea, exuberanţa şi bucuria specifice acestei vârste, a cărei dezvoltare intensă nu va mai putea fi egalată în perioadele următoare. Astfel, pe bună dreptate, acest stadiu este denumit “vârsta de aur a copilăriei” în care “o personalitate umană se conturează şi reuşeşte să se exprime, un suflet se deschide spre lume’’.(Debesse, M., 1981,p.58) P. Osterrieth subliniază că: “... fixându-şi oarecum singur locul prin criza opoziţiei şi disociindu-se în oarecare măsură de lumea ambiantă, descoperă că există o realitate externă care nu depinde de dânsul şi de care trebuie să ţină seamă dacă vrea să-şi atingă scopurile".(Osterrieth, P., 1976, pp.86-87 citat în Revista Învățământul Preșcolar, nr.1-2/1994, p.40) În această lume externă, cea a lucrurilor şi mai ales, cea a oamenilor, copilul trebuie să se înscrie, să i se adapteze. Mediul social acţionează asupra individului în sensul modelării personalităţii sale prin componentele educaţionale: iniţial, familia, apoi grădiniţa, care continuă şi îmbogăţeşte conţinutul educativ. Avându-se în vedere faptul că preşcolaritatea cuprinde cea mai importantă experienţă socio-educaţională din viaţa unei persoane, aşa cum se afirmă tot mai des în studiile de specialitate, potenţialul formativ al acestei vârste poate fi valorificat cu succes în procesul educativ desfăşurat în cadrul grădiniţei. Pornind de la poveşti precum “Iedul cu trei capre”de Octav Pancu Iaşi, “Povestea măgăruşului încăpăţânat” de V. Colin, “ Nu numai la grădiniţă” de Octav Pancu Iaşi, poezii: “Obiceiuri bune” de V.Carianopol, “Copil rău”de G. Dumitrescu, “Bună ziua!Te rog! Mulţumesc!”de Ghe. Zarafu sau

2763

cântecele cu conţinut moral-civic, educatoarea va forma copiilor atitudini şi conduite civice, prin iniţierea unui comportament conştient, responsabil, capabil de înţelegere, toleranţă şi respect. Aşadar, familia alături de grădiniţă alcătuiesc mecanismul care pune bazele unui comportament adecvat în societate, reprezentând cartea de vizită a fiecărui om. Educaţia nu ia sfârşit însă la această etapă, ci are un caracter permanent.

2764

Cei şapte ani de acasă Ce-ar trebui să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă? MIKE REKA „A educa copiii cum trebuie, iată toata morala noastra! Casa părinteasca este o grădina in care creste cea mai nobila floare: floarea umana. Pe aceasta o avem de ingrijit. Ea trebuie sa devie tare, pentru a putea purta roade sănătoase." (Carneri) Copilăria a fost şi este recunoscută, este valorizată ca o perioadă unică, distinctă faţă de alte perioade ale dezvoltării. Copilăria este perioada cea mai bogată în experienţe de învăţare, pe care se clădeşte evoluţia ulterioară. Copiii îşi construiesc propria modalitate de ţelegere în a lumii. Ei învaţă interacţionând cu adulţii, cu copiii şi mediul înconjurător, corelând noile experienţe cu ceea ce deja au înţeles. Adulţii trebuie să ofere materiale, sprijin, ghidarea copilului pentru a asigura valorificarea oportunităţilor de învăţare. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizeaz ă c ă p ărinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Modelele de conduita oferite de părinti - pe care copiii le preiau prin imitaţie si invăţare - precum si climatul socioafectiv in care se exercita influentele educationale ('cei sapte ani de acasa') constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viata, a modului de comportare si relaţionare in raport cu diferite norme si valori sociale. Este recunoscut faptul ca strategiile educative la care se face apel in familie, mai mult sau mai putin conştientizate, determina in mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum si rezultatele de învăţare ale copiilor, comportamentui lor sociomoral. Familia care reprezinta un bun mediu educativ. "Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei, ci si calea cea mai eficienta a educatiei, dar numai daca ea e potrivita si cu masura". Ce-ar trebui să înveţe copilul în cei şapte ani de-acasă? Limbi străine? Engleză, germană sau chineză? Nu sunt atât de importante. Putem să-l iniţiem în ştiinţe, să facem experimente chimice în bucătărie, să-l ducem în toate orăşelele cunoaşterii din lume şi să-i cumpărăm mii de cărţi. Dar dacă lecţiile esenţiale nu sunt învăţate, așa că nici asta nu va conta aşa de mult.

2765

Putem să-l învăţăm să împartă jucăriile cu alţii, să doneze, să fie tolerant. Însă nici asta nu e suficient. Care sunt, de fapt, lecţiile esenţiale din primii șapte ani de viață? Răbdarea: când îl învăţăm pe copil să aştepte liniştit, să amâne satisfacerea unei plăceri, să îşi urmeze scopul cu perseverenţă, să nu bată din picior pentru că „toate” i se cuvin doar lui, am pus o piatră extraordinară la temelia caracterului sau. Bunătatea: copii să nu râdă niciodată de nimeni, să se poarte frumos cu copiii, mai ales faţă de cei cu nevoi speciale, să nu râdă, ci să poarte de grijă. Să nu invidieze. Cel mic e bine să înveţe că îşi este suficient sieşi exact aşa cum este, iar darurile şi avantajele altora nu-i vor ştirbi din calităţile lui. Bună cuviinţă: este una dintre lecţiile de la sine-înţelese pentru cei şapte ani de-acasă. Însă doar o mamă vă poate spune cât de dificil e ea de predat, cât de multă consecvenţă îţi trebuie să îi predai copilului bune maniere, respect pentru oameni şi bunurile lor şi o purtare frumoasă în public. Din nou, pilda comportamentului părinţilor va vorbi mai mult decât o mie de cuvinte. Să nu îşi urmărească doar propriul interes: de obicei ne învăţăm copiii să facă orice ca să le fie bine, iar un astfel de sfat pare ciudat. Atunci când îl învăţăm pe cel mic să vadă şi folosul celuilalt, să lucreze în echipă, să se bucure de binele celui de lângă el, într-un cuvânt, să fie altruist şi empatic, i-am dat un dar nepreţuit pentru toată viaţa! O gândire optimistă : Când în casă pluteşte optimismul, copilul va învăţa să gândească pozitiv prin imitaţie. Reversul e valabil. Dacă ne lăsăm măcinaţi de gânduri rele, dacă suntem permanent îngrijoraţi şi sumbri, la fel va deveni şi puiul nostru în timp. Esenţială a celor şapte ani de-acasă este să îi învăţăm pe copii ce e dragostea, dar pentru asta, e nevoie de o viaţă întreagă.

BIBLIOGRAFIE: Nicolae, Margineanu (1973). Conditia umana, Bucuresti, Editura Stiintifica. Anthony, Giddens (1997). Sociologie, Bucuresti, Editura Bic All.

2766

Cei șapte ani de acasă Inv. Milea Valentina-Ioana Școala Gimnaziala nr.2 Titu-Târg ( Titu, jud.Dâmbovița)

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Dar educaţia primită acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Cei șapte ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii suțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalti. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi ca model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun.

2767

Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copilul.ro 7. www.didactic.ro 8. www.jurnalul.ro

2768

Familia în educația copiilor Prof.inv.primar, Mirauta Carmen Alina Scoala Gimnaziala Nr.1 Ardeoani Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie.. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. În anii de școală părinții se pot implica în educația copilului prin diferite modalități. Implicarea acestora și manifestarea interesului față de activitățile copilului, îl vor determina pe el să acorde o mai mare importanță procesului educativ. În funcție de particularitățile individuale ale fiecărui copil, părinții îl pot sprijini în mod eficient. Pot să-l ajute la rezolvarea unor teme, să-i cunoască profesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. Raporturile dintre parinti si copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formarii lor, lucru de care ar trebui sa fie constienti toti parintii. Atitidinile, comportamentul nostru, vorbele noastre, ale parintilor influenteaza atitudinile, comportamentul si modul de a fi al copiilor.

2769

Cei şapte ani de-acasă – etapă primordială în viaţa unei persoane Prof.înv. preşc. Mirela Vieru Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare” Dorohoi Grădiniţa Nr. 10 Dorohoi “Diploma celor şapte ani de-acasă ai copilului exprimă calificativul părinţilor.” (Valeria Mahok) Deseori auzim pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la cumpărături, expresia “n-are sapte ani deacasă” adresată unor persoane care nu se comportă civilizat. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Oare primii şapte ani din viaţa unui om sunt atât de importanţi în făurirea caracterului şi a comportamentului unei persoane? Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să devină oameni respectuoşi și demni de respect la rândul lor. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă, etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Nu este de-ajuns, ca şi părinţi, doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristete, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtam ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însa va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţă, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinti, de a fi permanent conştienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Ce pot şi ce ar trebui să înveţe copiii în primii şapte ani de viaţă? Am putea începe cu deprinderile de autoservire, ordine, igienă, curăţenie, exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trăirilor, sentimentelor şi emoţiilor atât positive cât şi negative, bune maniere, limbaj corect transmis (fără greşeli de pronunţie, topică ori dezacord dintre părţile de vorbire), modul de a relaţiona cu ceilalţi şi de a răspunde la diverse provocări ( este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeşte cadoul dorit,este pedepsit pentru diverse fapte), consecvenţă în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţă în realizarea unei sarcini, alegerea motivelor şi motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva.

2770

Unele din însuşirile dobândite în această perioadă devin stabile pentru tot restul vieţii: spiritul de competiţie, altruismul, cooperarea, atitudinea pozitivă faţă de diverse sarcini, etc. Iar altele influenţează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat şi pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendinţe de a încalca normele ori nu va fi .încrezator în forţele proprii. Frecventarea grădiniţei este o altă etapă importantă din viaţa unui copil. Această etapă se suprapune cu perioada “şapte ani de-acasă”. De aceea, trebuie să existe o colaborare strânsă între familie şi grădiniţă deoarece ambele medii oferă, paralel, educaţie copilului. Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Aşadar, “vârsta de aur” a copilăriei este etapa cea mai importantă din viaţa unei persoane, şi, de aceea, trebuie trăită corespunzător. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Bibliografie: www.copii.ro www.didactic.ro

2771

Cei şapte ani de acasă MIRICA LOREDANA Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie,să citească şi a deveni un bun exemplu pentru şcoală.Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare:socială,psihologică,intelectual-cognitivă.Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei şapte ani de acasă,deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede,rămâne ideea de la baza acestei expresii:normele de conduită se învaţă în familie.Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare,cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient,iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament conştient,iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect.Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Încă de la naştere,fiecare etapă din viaţa copilului işi pune amprenta asupra dezvoltării saleafective,motrice şi intelectuale.Chiar dacă ,aparent, lucrurile decurg’’de la sine’’,există factori care pot influenţa această dezvoltare,pe toate palierele sale,iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raporteaza la lumea din jur. Pană la 6-7 ani,un copil trebuie sa aibă dezvoltate în principal prin educaţia primită’’acasă’’,un anumit grad de autonomie(să se îmbrace singur,să se spele,să fie ordonat),un nivel rezonabil de politeţe,învaţă din regulile impuse de familie,un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient,un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla frica,emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Această perioadă de timp este considerată’’culmea achiziţiilor’’,este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică,deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii,de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente,atitudini,limbaj etc. Copilul este pregătit să primească informaţii.De aceea este important cum sunt transmise aceste informaţii,de către cine şi în ce mod. Se numesc ‘’cei şapte ani de acasă’’,deoarece copilul işi petrece cel mai mult timp cu familia,în special până la vârsta de trei ani,iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Cei şapte ani de acasă nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politeţe,ci la o întregă suită de obiceiuri sănătoase pe care dacă un copil le va deprinde acum,le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieţi. Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii şapte ani de viaţă,când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei o dată cu integrarea în societate,acolo unde,îşi vor asuma alte obiceiuri noi.Este important,aşadar,să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îi vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul lui. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi,părinţii, un bun model pentru el.Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori:relaţia afectivă dintre copil şi părinţi,specificul de dezvoltare al copilului,valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilul. Cei şapte ani de acasă trebuie să fie pentru copilul tău al doilea set de reguli,după decalog,pe care să le înveţe când e mic şi să le respecte când ajunge mare. A învăţa copilul bunele maniere nu înseamnă să-l pui să le repete dintr-o carte.E un proces zilnic,ce va dura ceva timp,şi,tocmai de aceea, vei avea suficientă vreme şi nenumărate ocazii să-l îndrum spre ce e bine.Numai că, pentru a-şi însuşi cele mai bune calităti,în primul rând trebuie să fii tu un model desăvârşit pentru copilul tău.Dacă tu nu te comporţi frumos acasă,pe stradă,în piaţă sau la volan ,nici el nu va şti cum să trateze situaţii de care se va lovi în viaţă sau oamenii cu care va avea de-a face.

2772

Formulele de politeţe se învaţă de la vârstă fragedă.Deşi are 2-3 ani,acum e momentul să ştie să salute,să spună ‘’te rog’’ şi ‘’mulţumesc’’.Odată cu trecerea anilor,copilul trebuie să deprindă uşor dar sigur bunele maniere.Va trebui învăţat ce trebuie şi ce nu se face atunci când staţi la masă,când sunteţi în vizită la cineva sau aveţi musafiri.

2773

ROLUL FAMILIEI IN EDUCAREA COPILULUI Prof. Alexe Caludia Grădinița Specială ”Sfânta Elena” Pitești Atmosfera caldă şi de înţelegere în familie reconfortează şi creează climatul necesar pentru munca intelectuală a şcolarului. Lipsa de înţelegere, severitatea, exigenţa prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârşitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze. Datoria părinţilor este de a-i ajuta: copiii pot şi trebuie să înveţe “cum” trebuie să-şi pregătească lecţiile, cum să-şi organizeze munca, timpul, viaţa. Ca părinţi iubitori putem face şi greşeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele,să le facem rău. Unii părinţi sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze şi să-i răsfeţe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoşi, lipsiţi de iniţiativă, sunt tot timpul “agăţaţi de fusta mamei”; în acelaşi timp însă, devin mici tirani, devin pretenţioşi, neascultători, greu adaptabili la regulile vieţii sociale, în afara casei, între colegi.Dacă părinţii sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiţi de duioşie, de afecţiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariţia unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalităţii. Aceşti copii vor deveni la rândul lor plini de asprime faţă de cei din jur, iar relaţiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecţiune. Unii părinţi greşesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinţi sunt în acelaşi timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl şi mama pot avea atitudini diferite faţă de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăţa şi apăra faţă de excesele impuse de celălalt părinte. Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferenţa faţă de ceea ce gândeşte copilul este o altă mare greşeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social. În familiile dezorganizate copiii suferă şi prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt trişti, neliniştiţi. Astfel de reacţii au copiii în cazul când părinţii se ceartă frecvent, nu se înţeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorţ, lipsa îndelungată a unuia dintre părinţi). Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalităţi armonioase, căldura căminului părintesc, afecţiunea părinţilor, înţelegerea familială sunt esenţiale. În creşterea, educarea şi formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înţelegerii şi afecţiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-şi şi iubindu-şi părinţii. Dacă sunt neascultători sau greşesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm şi cu fermitate ce au greşit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înţeleg şi pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greşit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obişnui cu bătaia, se va îndepărta sufleteşte de noi. Bibliografie: Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, disponibil la http://www.ise.ro

2774

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Școala Gimnazială Nicolae Iorga comGrindu,jud Tulcea Înv.Mitache Angi-Păpușica Motto: Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală! Albert Einstein Educaţia este concepută ca o investiţie în om, compusă din mai multe elemente, organizate în sistem, aflate în strânse relaţii, şi care fac ca o modificare produsă în unul dintre ele să se resimtă şi în celelalte, astfel încât, fiecare element al acţiunii educative poate fi cauza şi efectul altuia. Ea reprezintă o preocupare a întregii societăţi prin valorificarea optimă a resurselor sale materiale şi umane. La realizarea educaţiei contribuie familia, mediul social, şcoala, biserica, instituţiile culturale, mass-media şi structurile asociative. În constelaţia acestor factori de educare a tinerei generaţii, şcolii îi revine locul central, ea fiind „principala instituţie socială specializată în pregătirea oamenilor pentru muncă şi viaţă”. Familia este cel mai important factor din educația copilului. De foarte multe ori, în special in situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a însușit diverse norme ori reguli de politete, în special.Aceasta expresie defineste însa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioadă de timp este considerată “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasa” deoarece copilul îsi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Bebelusul este atașat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diverși stimuli, modul de a răspunde la mediu le puteți observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi că mancam tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul în fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Însa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire; - ordine; - igiena; - curatenie si exprimarea propriilor nevoi; - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emoțiilor atât pozitive, cat si negative; - bune maniere si comportament; - limbaj corect transmis (fără greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre parțile de vorbire);

2775

- modul de a relaționa cu ceilalti si de a răspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc); - consecvență in realizarea unei sarcini; - concentrare a atentiei; - perseverentă in realizarea uneri sarcini; - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva;. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitive; - altruismul; - cooperarea; - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influentează dezvoltarea de mai târziu – un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi încrezator in forțele proprii. Înainte de a judeca o persoană si de a-i pune o etichetă, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptată de către ceilalti.

2776

REFERAT: ”Cei șapte ani de-acasă” Prof.înv.primar Mitu Bertina Școala primară HAPPY CHILDREN ACADEMY, Voluntari, jud.Ilfov Cum ajunge un copil adult? Prin combinarea zestrei genetice cu cea a mediului individual. (Lefrancois, 1983) Cum ajunge un copil adult responsabil și apt a se adapta mediului social? Prin combinarea optimă dintre materialul genetic și mediul individual. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea realității și acomodarea la condițiile subiective și circumstanțiale concrete ale vieții. (Ursula Șchiopu, 1997) În zilele noastre se acordă o importanță crescândă studiilor privind creșterea și dezvoltarea copilului. S-a conștientizat probabil că acesta reprezintă moștenirea cea mai de preț pentru umanitate. Până la începutul anilor 1900, copilul era considerat un adult în miniatură. În Roma antică locul copilului în familie și în societate era desemnat de tată prin acceptare sau abandon în afara casei. Statutul copilului oscila indecis, în trecut, între sclav, subaltern, forță de muncă , locul său fiind hotărât de determinări economice. John Locke realizează un studiu în centrul căruia este copilul, menționând că acesta se naște cu predispoziții limitate, mintea sa fiind ”tabula rasa” și doar experiența va imprima personalitatea în urma unor recompense și pedepse. Copilul lui Rousseau este activ și curios; mediul însă îl poate corupe. De aceea, interacțiunea dintre copil și mediu trebuie să fie direcționată, intenționată, cu un scop precis. Watson consideră că mediul este forța supremă în dezvoltarea copilului, orice copil putând fi modelat ca adult în orice direcție dacă sunt controlate asociațiile stimul-răspuns. O scurtă istorie a studiilor privind psihologia copilului ne amintește că acesta se dezvoltă în familie, își începe incursiunea în lumea cunoașterii între persoane cunoscute, de încredere, stabile. Sintagma ”cei șapte ani de-acasă” se referă la conduite și comportamente, informații și deprinderi pe care copilul le învață între cei dragi. Nu există o rețetă pentru a ”obține ” copilul perfect. Regulile clare, impuse și asimilate încă din primul an de viață, consecvența respectării acestora reprezintă limitele între care copilul se simte comod, în siguranță. Un copil care trăiește într-un climat familial cald, primitor, încurajator va fi un copil liber. Tabloul personalității acestuia este marcat de: originalitate și spontaneitate, jocuri de construcție/de invenție, autonomie și abilitate în rezolvarea situațiilor, perseverență în atingerea scopului, concentrare, eu puternic, tendință de a se impune/de a fi lider. (P.Osterreith, ”Copilul și familia”) Ca învățător, descopăr în fiecare an, în cazul elevilor mei, ce efecte dramatice poate avea lipsa comunicării între membrii familiei. Copilul nu-și poate exprima propriile nevoi pentru că nu le poate identifica. Frustrarea este astfel prezentă de ambele părți: pe de o parte copilul, pentru că noi , ca părinți, nu-i facilităm accesul la informațiile necesare, și pe de altă parte părinții, pentru că fiul/fiica nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre. După cum menționa Paul Osterrieth în lucrarea ”Copilul și familia”, viața părinților ”constituie o aventură întotdeauna originală și unică”. Acesta determină 6 principii după care se ghidează relația părinți-copil: Familia trebuie să depășească rolul de creștere și dobândire a deprinderilor elementare. Ea constituie ”mijlocul prin care copilul este introdus în viața umană și în cadrul în care se elaborează personalitatea sa proprie”. Atitudinile părinților determină formarea unei personalități unice, particularitățile copiilor manifestânduse clar și coerent în comportamentul curent. Altfel spus: ”atitudinile părintești au consecințe” durabile. Acceptarea copilului, ca termen larg, semnificând dragoste și atenție la posibilitățile și slăbiciunile acestuia, care ”să respecte fundamental persoana în formare și să fie conștientă de scopul spre care ea se îndrumă”. Atitudinea de acceptare să fie în măsură egală spontană și rațională. Părinții se implică în mod egal în procesul educativ familial. ”Orice neînțelegere dintre părinți, ale căror roluri sunt strâns complementare, pune în pericol sentimentul de siguranță al copilului și deci armonia dezvoltării personalității sale.” Rolul familiei va fi cu atât mai determinant și mai durabil cu cât se va păstra ”numeric la proporții mijlocii”, nici prea restrânsă, nici prea numeroasă.

2777

În concluzie, ”cei șapte ani de-acasă” pot ajuta copilul să-și interiorizeze regulile, informațiile și să-și demonstreze abilitățile, astfel încât pentru următorul pas – integrarea optimă în mediul școlar- succesul și performanța să fie asigurate. Condițiile din societatea actuală, posibilitatea de a crește copilul până la 2 ani acordată în egală măsură mamei sau tatălui, dar și cantitatea și calitatea studiilor privind psihologia copilului, accesul la aceste informații facilitează apropierea și înțelegerea mai profundă a copilului. Ele oferă acestuia ”serioase șanse de a trăi mai integral copilăria și de a deveni un adult mai puțin infantil, mai împlinit, mai sigur de sine, mai generos”, oferind în același timp părinților ”aceleași șanse de a deveni mai autentic adulți datorită experienței unei paternități și maternități profund trăite”. (P.Osterrieth) BIBLIOGRAFIE: ”Psihologia vârstelor”, G.Sion, ed.Fundației România de Mâine, București, 2003 ”Copilul și familia”, P. Osterrieth, EDP, București, 1973

2778

Cei șapte ani de acasă! Prof. Mîţu Lenuţa Grădiniţa nr. 178, Sector 5, Bucureşti Prof. Ungureanu Monica Şcoala Gimnazială ,,Mircea Sântimbreanu” Sector 5, Bucureşti Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le explorezepana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Bebelusul este atasat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de catre copil in joaca lui si in comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reactia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a

2779

spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

2780

Cei 7 ani de acasă Prof. înv. primar, Mocăiță Mariana Școala Gimnazială Petrești – Structura Ionești, Dâmbovița Cei 7 ani de acasă sunt foarte importanți pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui, înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. Atunci când mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tatăl este prea dur copilul nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. Este important ca parinții să respecte regulile de bune maniere in familie, să folosească formulele de politețe și cu siguranță, copilul îi va imita. Dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, vom avea în mod categoric o societate mult mai cultă. Pentru ca un copil să deprindă aceste reguli mult mai ușor, trebuie să fie explicate pe etape. Dacă micuţul vă cere o jucărie, obişnuiţi-l să spună, printre primele cuvinte, formulele de politeţe: „te rog”, „poftim”, „mulţumesc”. De asemenea, trebuiesc aduse cât mai multe exemple concrete, de preferat în momentele în care încalcă vreo normă de bună purtare şi aşa insistăm până acestea vor deveni o obişnuinţă. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uităm că şi noi adulţii greșim uneori. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei.

2781

Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Copilul trebuie învățat să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului. Este necesar să se stabilească și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului. Comunicarea este secretul unei relații solide între parinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! Copilul trebuie învățat să iubească lectura și cărțile! Încă de cand e bebeluș trebuie să-i citim povești, apoi, treptat, sa-l lăsăm pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! El trebuie să se bucure de copilarie – să nu încercăm să facem din el un geniu înainte de vreme; să-I permitem copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. Copilul trebuie învățat să iși exprime emoțiile și sentimentele; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. Să ne învățăm copiii să spună mereu adev[rul, chiar dacă de multe ori poate nu ne convine ceea ce a făcut! Este necesar să ne petrecem cât mai mult timp cu copilul nostru. Ca părinți, trebuie să ne implicăm și devotăm, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el. Copilul trebuie iubit necondiționat și acest lucru trebuie să-l arătăm zilnic! Să ne iubim copilul indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! ,,Cei sapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți inchinate binelui, frumosului și adevărului.

2782

„Cei şapte ani de-acasă!“ PROF. MOCOFAN SIMONA-ANDREEA GRĂDINIȚA CU P.P. NR. 20 DROBETA TURNU SEVERIN Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologului, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să identificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică specialistul, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. Nevoile bebeluşului şi felul în care mama le tratează, importante în dezvoltarea copilului. Psihologul spune că acea dorinţă permanentă - manifestată la vârsta de câteva luni - de a fi luat în braţe reprezintă o altă nevoie a copilului şi nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. „El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, mama se mişcă, el, copilul, poate explora tot ceea ce îl înconjoară”, punctează psihologul. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. „Dacă un copil umblă la dulap, soluţia nu este să legi uşile dulapului, cum fac multe mămici, pentru că atunci el va fi în permanenţă tentat să vadă ce e acolo. Cel mai bine este să îl laşi să vadă ce este acolo, pentru că în acest fel, data viitoare nu i se va părea interesant”. La dezvoltarea armonioasă a copilului contribuie şi banalul joc „cucu-bau”, care ajută la perceperea permanenţei obiectului (conştientizarea faptului că un obiect există chiar dacă el nu îl vede, abilitate care se dezvoltă în jurul vârstei de un an). Tot acum, se dezvoltă limbajul, psihologul subliniind că este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Referitor la obiceiul adulţilor de a vorbi „pe limba bebeluşilor” în preajma celor mici, psihologul spune că nu trebuie neapărat eliminat acest obicei, însă pentru a-l ajuta pe copil să progreseze din punctul de vedere al limbajului, trebuie dublat cu expresii corecte. „Spre exemplu, putem spune «hai să păpăm», dar să adăugăm imediat şi «hai să mâncăm»”. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. „Să zicem că trage de faţa de masă. El nu face asta pentru a trage acea faţă de masă, ci pentru a ajunge la ceva ce este pe masă şi la care nu ajunge. O face, deci, pentru a-şi rezolva o problemă”, exemplifică psihologul. Crizele de personalitate - o etapă normală. Cum le gestionăm. După vârsta de un an apar şi crizele de personalitate, care se manifestă, de regulă, în locurile publice. „Copilul este egocentric şi ştie că, dacă va face o criză, mama îi va satisface dorinţa. Foarte important pentru părinţi este să încerce să controleze această criză (încercăm, spre exemplu, să-l ţinem, pentru a preveni lovirea) şi să-i explice, calm, că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza”, spune psihologul. Specialistul atrage atenţia că, după ce trec de un an şi jumătate, doi, aceste crize se transformă în „simptomele” unui copil răsfăţat, pe termen lung. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. „Şi aici, este mai bine să-i dai un colţ, în care poate să scrie pe pereţi liniştit, ba chiar să-l şi lauzi pentru asta”, recomandă psihologul.

2783

După 5 ani înţeleg regulile. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Este, însă, şi perioada în care apar „fricile” (frica de întuneric, de eşec) care nu întotdeauna pot fi depăşite fără un ajutor de specialitate. Politeţea - oglinda familiei. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învăţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”, explică psihologul. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială

2784

Sa construim impreuna cei 7 ani de acasa Ed. Moisa Iuliana Scoala Gimnaziala,,Stefan Luchian” Gradinita PP.,,Ion Creanga”Moinesti ,,Copilaria e o lume aparte, pentru noi, o lume fantastica, ireala, pentru cei care fac parte din ea, din potriva una reala si plina de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astazi este diferita de cea a generatiilor anterioare.Parintii isi petrec din ce in ce mai putin timp alaturi de copiii lor, majoritatea confruntandu-se cu problema echilibrarii atributiilor din cadru familiei cu cele de la serviciu. In momentul in care un copil depaseste sfera familiei si intra intr-o colectivitate, incepe o noua etapa a vietii lui dar si a parintilor.Este important ca parintii sa cunoasca programul copiilor de la gradinita, pentru a putea adapta activitatiile de acasa astfel incat sa se asigure ca exista coerenta si unitate intre demersul educativ al gradinitei si cel al familiei.Ar fi bine ca parintii sa stimuleze copilul sa vorbeasca ceea ce ii intereseaza, fara a recurge la ,,interogatoriu”. De multe ori se intampla ca la intrebarea,,Ce ai facut azi la gradinita?” raspunsul copilului sa fie ,,Bine!” dupa care sa refuze sa mai comunice pa aceasta tema.In astfel de situatii, pentru a initia o discutie cu el pe aceasta tema, parintii pot incepe prin a povesti ei insasi despre ce au facut la serviciu, folosind o exprimare clara, adresandu-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca aceasta sa simta ca il respecta, ca au incredere in el.Astfel copilul va invata ce simnte si sa vorbeasca despre lucrurile pe care le-a facut.Cei sapte ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei.Specialisti sustin ca regulile de comportament si educatia oferita in primi sapte ani de viata a copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala.Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Parintii au foarte mare influenta asupra copiilor in primii sapte ani de viata, cand le transmit celor mici propriile valori pe care urmeaza sa le respecte si ei o data cu integrarea in societate, acolo unde isi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, asadar, sa le transmitem micutilor invatamintele pe care le consideram noi necesare si care il vor ajuta sa fie un om respectuos si demn de respect la randul sau. Bibliografie: 1.Educatia timpurie in Romania, Step by step-IOMC-UNICEF. Vanemmode, 2004 2.Vrasmas Ecaterina Adina, Consilierea si educatia parintilor Editura Aramis, Bucuresti 2002 3. P. Emil. R. Iucu. Educatia prescolara in Romania, Editura Polirom 2002 4. Ciofu Carmen, Interactiunea parinti-copii, Editura Medicala Amaltea, 1998.

2785

Importanţa celor şapte ani de acasă Prof. înv. primar, Moise Ionela- Mariana "Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu autentic. Respectul se câştigă, nu se impune." Sorina Constandache - psihopedagog Educaţia actuală primită în prezent în cei 7 ani de acasă diferă de cea de dinainte, dar psihologii susţin că este o evoluţie firească şi o adaptare la contextul sociocultural. Valorile s-au schimbat. Înainte conta comportamentul de politeţe, cum trebuie să bei sau să mănânci, iar acum sunt valorizate vigilenţa, asumarea responsabilităţilor şi iniţiativele. Aceste diferenţe se văd în autobuz, unde cei mai în vârstă se simt ofensaţi de comportamentul adolescenţilor. Acum e important să fii primul pentru că resursele sunt limitate. Libera exprimare este un comportament încurajat în prezent. Acum are acces la o cantitate mai mare de informaţie, iar gradul de socializare este mai mare. Respectul de odinioară era, mai degrabă, o consecinţă a fricii, nu unul autentic. Respectul se câştigă, nu se impune. Altfel, când copilul ajunge la poziţie de egalitate, balanţa se echilibrează sau chiar se răstoarnă. Este un lanţ al agresivităţii. În primii 7 ani de viaţă, copilul ar trebui să-şi însuşească o serie de abilităţi sociale şi emoţionale. Abilităţile sociale presupun ca micuţii să înveţe să-i ajute pe ceilalţi fără să aştepte o recompensă, să-i asculte, să le dea atenţie şi să rezolve conflictele într-un mod pozitiv, fără să se răzbune. Copilul trebuie întrebat cum se simte atunci când este ajutat şi să i se spună că la fel de bine s-ar simţi şi cel pe care l-ar ajuta el. În plus, copiii trebuie să înveţe să-şi împartă experienţele şi jucăriile cu alţii. La fel de importante sunt şi abilităţile emoţionale. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii cum să-şi exprime emoţii precum furia sau frica. Ei trebuie învăţaţi să-şi exprime furia prin cuvinte de genul „sunt furios” şi să spună apoi motivele. Furia nu trebuie exprimată prin acţiuni. Nu trebuie să le încurajăm copiilor atitudinile nepotrivite. Dacă un copil vede că obţine ceva prin faptul că este nepoliticos, că nu cedează locul cuiva sau că se bagă în faţă la rând, va considera acest comportament ca fiind util pentru nevoile lui. De asemenea, părinţii trebuie să fie atenţi la nevoile de afecţiune ale copilului. Copiii îşi dezvoltă o serie de instrumente. Dacă au nevoie de atenţie şi nu o primesc atunci când sunt cuminţi, vor începe să fie obraznici pentru a atrage atenţia. Asumarea responsabilităţilor este bine să înceapă tot în această perioadă. Copiii trebuie învăţaţi să-şi strângă singuri jucăriile sau să le dăm sarcini foarte simple, cum ar fi, să ajute la aşezarea mesei. Părinţii foarte ocrotitori sau cei foarte critici le transmit copiilor mesaje greşite, cum că nu sunt în stare să facă anumite lucruri, fapt ce poate duce la apariţia inhibiţiilor. Multe greşeli apar la primul copil. Părinţii nu-l lasă să facă nimic, iar, în final, copilul ajunge să nu-şi mai asume responsabilităţi. Dacă micuţii sunt crescuţi şi de bunici sau bone, părinţii trebuie să fie atenţi să încurajeze aceleaşi tipuri de comportament pentru a nu-i bulversa. Bunicii nu prea stabilesc standarde. Părinţii ar trebui să le explice acestora riscurile unui astfel de comportament pentru copii. Pentru că nu vor avea abilităţi sociale, copiii vor ajunge să strice jocurile altor micuţi sau să facă tot posibilul să obţină jucăriile celorlalţi. În plus, diferenţele de educaţie pot încuraja comportamentele negative. Dacă există multe contradicţii între regulile de disciplină, copilul va testa foarte multe alternative de a obţine ceva şi de fiecare dată va începe cu cea benefică pentru el.

2786

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.. Morar Adriana Ioana G.P.P, Nr.1, Beiuş „Copilăria o lume aparte: pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonia.” (Eugen Huroveanu) Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţa să scrie, citeasca şi a deveni un bun exemplu la şcoala. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologica, intelectuală cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi.De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supară atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerand că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a insuşit diverse norme ori reguli de politeţe, in special. Această expresie definesşe însa tot bagajul de cunostinţe, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii şapte ani de viaţă. Această perioada de timp este considerată“culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod.Se numesc “cei şapte ani de-acasa” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. La vârsta preşcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi ca mâncăm tot ce ne da mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineinţeles că asta nu înseamna că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtam ori reacţionăm la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încâtt copilul să poată trage invataminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cat şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilitaţii de a fi parinţi, de a fi permanent constienţi ca cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate.Părinţii sunt modele pentru copilul lor. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său, apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia. pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o

2787

vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Înainte de a judeca o persoană şi de a-i pune o etichetă, gandiţi-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti. ”Toţi copiii îşi iubesc părinţii (sunt dependenţi emoţional de ei) dar nu toţi părinţii îşi iubesc copiii. Însă, unii copii îşi iubesc părinţii cu ochii deschişi, alţii cu ochii închişi. Cât timp durează iubirea copiilor? Toata viaţa, dacă părinţii se iubesc autentic între ei. Dacă aceştia nu s-au iubit, devine din ce in ce mai confuza. Putini realizează constient că părinţii lui nu s-au iubit niciodată. Insa, inconstient, multi copii deventi adulti vor reactiona, in moduri neplacute pentru parintii impostori sentimental. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie.. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

Bibliografie: 1. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 2. www.copii.ro

2788

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ PROF.ÎNV.PRIMAR MUNTEANU ȘTEFANIA CARMEN ȘCOALA GIMNAZIALĂ HANGU, NEAMȚ

,,Nu au cei șapte ani de acasă!” Pe stradă, la școală auzim din ce în ce mai des aceste vorbe. Ce înseamnă ,,a avea cei șapte ani de acasă”? Când vorbim de cei șapte ani de acasă, ne gândim la educația pe care o primește copilul de la părinți, la acel comportament pe care îl capătă copilul până a fi introdus într-un mediu educațional. Un copil care știe să salute, să folosească cuvinte de politețe, să se comporte cuviincios față de adulți sau de alți copii de vârstă apropiată, după părerea mea este că are cei șapte ani de acasă. Știm cu toții că nu este ușor să acordăm foarte mult timp propriilor copii, să le acordăm atenția necesară, deoarece viața cotidiană ne răpește din acest timp. Cu toate acestea ar trebui ca primul punct în agenda noastră să fie familia, copiii, ar trebui să fim convinși că cei șapte ani înseamnă foarte mult în dezvoltarea copiilor. Regulile și comportamentele căpătate în primii ani de viață își pot pune amprenta în formarea copilului ca adult. Mediul familial este locul unde copilul deprinde principalele reguli de bună purtare. Părinții sunt cei direct răspunzători de manifestările comportamentele ale copiilor, sunt modele pe care aceștia și le aleg. Lipsa celor șapte ani de acasă depinde de caracterul copilului, depinde de părinți, depinde de ce văd în casă sau în jurul lor. Copilul trebuie educat de mic în așa fel încât să poată distinge, separa lucrurile rele de cele bune. Procesul de educare a unui copil durează o perioadă îndelungată la care participă mai mulți educatori și care implică mai mulți factori. Dacă această educație lipsește, copilul dar și părintele resimt acest lucru mai devreme sau mai târziu, și ajung la vârsta când își dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe, nu se mai poate interveni în modificarea unui anumit gen de comportament. Cercetătorii în domeniu afirmă că cei șapte ani de acasă sunt mai importanți decât douăzeci de școală, deoarece un copil pășește pe un drum în viață cu cunoștințele și educația ce a primit-o cât a fost în sânul familiei, nu cu ceea ce învață la școală. Școala îi continuă educația, încearcă să-l formeze ca cetățean. Prin urmare, cei șapte ani de acasă înseamnă foarte mult, înseamnă copilăria noastră, trăirile noastre, experiențele noastre, și nu în ultimul rând cu ce am rămas din această perioadă.

2789

Rolul familiei în educația copiilor Prof. înv. Primar, Munteanu Virgil Cristian Școala Gimnazială Valea Mare, jud. Olt Rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. Familia este nucleul în care copilul se formează ca om, având un rol decisiv în ceea ce priveşte viitorul social şi spiritual al copilului pentru că ştim că „există evenimente care-şi pun pecetea asupra mentalităţii individului”, respectiv a copilului. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?); aici se stabilesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o viitoare personalitate. Totul se începe şi se învaţă mai întâi în familie. „Dacă copilul nu învaţă să iubească în familie, de la părinţii săi, unde va învăţa să iubească? Dacă nu s-a deprins încă din copilărie să caute fericirea tocmai în fericirea reciprocă, în ce porniri rele şi vicioase o va căuta când va ajunge la vârsta maturităţii? Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii profesori din viața copilului. „Dând viaţă copiilor lor, părinţii au originarul, principalul şi inalienabilul drept de a-i educa; ei trebuie prin aceasta să fie recunoscuţi ca primii şi principalii educatori ai fiilor lor”. Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie și mediul educational. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului. “Meseria” de părinte este grea. Părinții sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Felul în care părinţii se raportează la copii, afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinţii severi vor forma un tânăr fără personalitate, voinţă, iniţiativă; părinţii care-l vor răsfăţa vor avea un tânăr care nu învaţă, nu munceşte, dar pretinde mereu; părinţii care denotă inconsecvenţă educativă, care oscilează între răsfăţ şi severitate, vor forma un tânăr dezorientat, încăpăţânat, capricios şi dificil în raporturile sociale. Trebuie să existe un echilibru între dragoste şi disciplină. Un părinte care ştie să aplice disciplina păşeşte tot timpul pe o cale aflată între blândeţe şi hotărâre, între dragoste şi autoritate. Să nu ne fie teamă să fim autoritari atunci când e nevoie; la fel, să nu ne fie teamă să ne manifestăm dragostea şi ataşamentul sufletesc faţă de copii. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. Familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea acestora, îi ferește de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decat urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. În cadrul familiei copilul își însușeste limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în aceasta direcție. Ca prim factor de educație, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale (ex: despre plante, animale, ocupațiile oamenilor, obiecte casnice etc.). Familia se preocupă și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Aici se dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege. Copiii pun cele mai multe întrebari în jurul vârstei de

2790

3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportamant: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten. Familia contribuie și la educatia estetică a copilului. Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului etc.), cu viața socială (tradiții, obiceiuri străvechi etc.). „Educaţia copiilor presupune întâi de toate desăvârşirea propriei noastre educaţii, a sentimentelor noastre”. Părinţii trebuie să se străduiască să dea dovadă de o moralitate ireproşabilă, de integritate şi educaţie aleasă, fiind formatorii unei generaţii, ca astfel copiii să-i poată urma avându-i ca model. În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din familie educă mult mai bine decât orice cuvinte.

2791

COPILUL - OGLINDA FAMILIEI Prof. învățământ primar MIHAELA NAE Școala Gimnazială Nr. 188, București Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Profesorul psiholog Adina Mesaroş a explicat, cum influenţează primii ani din viaţă comportamentul viitor al copilului şi, nu în puţine cazuri, chiar a viitorului adult. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani deacasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumultate în primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Înainte de a judeca o persoană și de a-i pune o etichetă, gândiți-vă ceva mai mult la ceea ce se ascunde în spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de către ceilalți. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor (cum ar fi grădinița, apoi școala). Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile

2792

celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care teai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa și exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

2793

Cei șapte ani………….de-acasă Înv.Neacșa Maria-Greta Școala Gimnazială nr.10, Rm.Vâlcea „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

2794

Cât de importanţi sunt “cei şapte ani de acasă”? prof.înv.primar Neagu Doina, Şcoala Gimnazială “Elena Doamna”, Comuna Cuza-Vodă, Judeţul Galaţi “Cei șapte ani de acasă” este expresia pe care o auzim adesea atunci când se cataloghează comportamentul unei persoane într-o anumită situaţie şi, pentru unele persoane, devine uşor iritabilă, argumentându-se că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în douăzeci: cât trăim învățăm, învățăm, învăţăm… despre orice, în toate planurile existenţei noastre. Adevărat! Foarte adevărat! Dar educaţia din primii ani, de care cei mici au parte în familie, defineşte în mare măsură viitorul adult. Fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar de la naştere, prin identificarea şi satisfacerea nevoilor imediate ale copilului, eliminăm frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil, ceea ce va constitui baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. La vârsta de câteva luni, apare o altă nevoie a copilului - nevoia de a fi luat în braţe. Aceasta nu reprezintă nicidecum un moft, motiv pentru care ea trebuie satisfăcută, nu refuzată celui mic. El încă nu poate merge, iar nevoia lui de explorare este foarte mare. Fiind în braţe, când mama se mişcă, copilul poate exploara tot ceea ce îl înconjoară. În jurul vârstei de un an apare nevoia de autonomie, care de asemenea trebuie satisfăcută, Asiguri securitatea celui mic şi îl laşi să exploreze, te joci cu el, pentru a-i da posibilitatea de a vedea, de a palpa, de a conştientiza că obiectele din jur există, chiar dacă el nu are posibilitatea să le vadă întotdeauna (exemplu jocul “ţi-bau”). Dezvoltarea limbajului este foarte importantă, aşa că mama trebuie să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării. Este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta presupune o atenţie sporită din partea părinţilor. Ceea ce este calificat ca fiind “obrăznicie” din partea celui mic, este de fapt o modalitate prin care el îşi rezolvă o problemă: să ajungă în spaţiul dorit, să aleagă un obiect etc. După vârsta de un an, când încep să apară crizele de personalitate, care se pot manifesta şi în locurile publice, foarte important este ca părinţii să fie pregătiţi pentru a gestiona aceaste crize, păstrânduşi calmul şi având la îndemână explicaţia potrivită. Între 1 şi 3 ani apare conştientizarea identităţii sexuale: sunt băiat-sunt fetiţă, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi socială. Tot în această perioadă se dezvoltă dexteritatea, adică ceea ce ar însemna şi pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Părinţii ar trebui să stabilească un spaţiu în care cel mic poate să scrie liniştit pereţii, ba chiar au datoria să admire “opera” şi să-l încurajeze pentru asta. Tot acum - perioada 3 - 6 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. De exemplu: dacă va vedea fratele mai mare că în autobuz cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal; dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi; dacă membrii familiei vor vorbi pe un ton calm şi copilul va vorbi calm. Ȋn această perioadă se învaţă şi formulele de adresare. Copilul trebuie învăţat de mic să se adreseze corespunzător persoanelor în anumite situaţii, pentru că, mai târziu, cu greu va reuşi să schimbe acele formule de adresare, acestea devenind situaţii care inhibă şi afectează emoţional. Între 5 şi 6 ani copiilor începe să le placă repetarea unor ritualuri (trezit, spălat, pieptănat, îmbrăcat, sevitul mesei etc.). Acum se formează cel mai bine obiceiurile şi regulile sunt înţelese. Până la 6 - 7 ani, un copil, prin educaţia primită „acasă“, are un anumit grad de autonomie, un nivel rezonabil de politeţe, învăţă regulile impuse de familie, are un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională şi capacitatea de relaţionare socială .

2795

Acesta este de fapt ABC-ul personalităţii pe care factorii educaţionali, formali şi nonformali, vor zidi, vor modela mai departe, de aceea, în opinia mea, “cei şapte ani de acasă” trebuie să constituie o bază solidă. Totul pleacă de la… ”cei şapte ani de-acasă”. Bottom of Form

2796

Cei 7 ani de-acasă! Prof. Neagu Elena Lavinia Colegiul Naţional “Ioniţă Asan”, Caracal, jud. Olt Ce înseamnă “cei șapte ani de acasă”? Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ ▲ Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? ▲ Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? „Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale“ ▲ „Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie“ ▲ „Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând să meargă la biserică, de mici“ Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micu’ilor noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani. La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape.

2797

Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată?

Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2798

Cei 7 ani de acasă Necula Alexandra-Cătălina Școala Gimnazială Nr. 1 Blejești, Teleorman „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obișnui cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Trebuie să învețe lucrurile simple încă de la o vârstă fragedă: să salute, să spună "te rog"și"mulțumesc". Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Să fii responsabil înseamnă să acţionezi pentru atingerea unui scop fără a fi îndrumat, sfătuit, presat sau împins de la spate. Este abilitatea de a lua hotărâri şi de a suporta consecinţele acestora, este una din regulile pe care copilul trebuie să o înveţe de timpuriu. Când copiii sunt foarte mici noi suntem responsabili pentru tot ce se petrece în viaţa lor. Ei nu ştiu să se hrănească, să se îmbrace, să-şi facă baie şi o mulţime de astfel de treburi. Odată cu creşterea, copii au nevoie să-i învăţăm să se descurce singuri, să-şi întărească autonomia. Se întâmplă uneori să credem că fiul sau fiica noastră sunt prea mici ca să poată face ceva, îi dădăcim, facem totul în locul lor: continuăm să-i îmbrăcăm, să-i hrănim, să le strângem jucăriile fără a-i implica în vreun fel, să-i încălţăm etc. Prin astfel de comportamente nu facem decât să creăm copilului senzaţia că el nu are valoare sau competenţe şi totodată că nu are decât drepturi, dar nu responsabilităţi. Aceste tipuri de comportamente le întâlnim destul de des în situaţia părinţilor care au un copil cu dizabilităţi sau în situaţia părinţilor care trec printr-o situaţie de criză (divorţ, decesul unuia dintre soţi, boala cronică a unui membru al familiei etc), tendinţa fiind aceea de a hiperproteja copilul. Copilul trebuie să înţeleagă că fiecare membru al familiei are un rol bine stabilit, iar el, ca membru al familiei, nu face excepţie. Este bine ca cel mic să-şi vadă părinţii desfăşurând activităţi diverse, care nu încurajază discriminarea de gen: tata poate fi văzut facând mâncare sau spălând vase, iar mama reparând o roată de la bicicleta lui sau vopsind uşa garajului. Copilul are nevoie să vadă că responsabilităţile nu sunt atribuite în funcţie de gen, ci după capacitatea fiecăruia de a finaliza o anumită sarcină. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei.

2799

Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004; 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002; 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002; 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998; 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2800

SFATURI PENTRU CEI 7 ANI DE ACASĂ PROF. ȋnv. preșc. NEGRILĂ IONELA GRĂDINIȚA PP1/PN 6 HUNEDOARA “Anii care-ţi dau cultură, Rost în viaţă şi măsură, Dacă fac o bună casă Cu cei şapte ani de-acasă.” Gheorghe Mitroaică

Atunci când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Spunem că un copil are cei 7 ani de acasă atunci cand el este bine crescut, ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, stie sa se comporte cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, in diferite situati in care este solicitat . Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. De aceea, părinţii, bunicii,educatarele, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii (oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Însa educaţia primită în “cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea . Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă”care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Însa realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Iar rolul educarii și formării celor 7 ani de acasă au revenit educatoarelor, copii petrecând o bună parte a zilei ȋn cadrul gradiniţei. Specificul educaţie timpuri , activităţile de dezvoltare personală, ȋntalnirile de dimineaţă, rutinele și tranziţiile , precum și activităţile pe domenii experienţial, contribie la formare și dobândirea regulilor de comportare ȋn societate a copilului și nu numai. Toate aceste cum mai spuneam mai ȋnainte, susţinute ȋn continuare de către părinţi, deoarece, părintele este primul model a copilului, și ȋn funcţie de comportamentul acestuia, de educaţia din familie va depinde foarte mult formarea personalităţii copiilor.

2801

Nu este de ajuns ceea ce facem noi ȋn cadrul sisitemului de ȋnvăţământ, dacă ȋn cadrul familiei, părinţii nu dau importanţă educării bunelor maniere ale copiilor, comportamentul lor , și sfaturile date nu corespund educaţiei date de noi cadrele didactice. Bibliografie : 1. Poenaru, M., Cei șapte ani de acasă, Ed. ePublishers, București, (2013). 2. Vrăşmaş,E., Consilierea şi educaţia Părinţilor, Ed.Aramis, Bucureşti, (2002).

2802

Copilul și cei șapte ani de acasă NELUTA ANGHEL Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie. Copilul trăieşte faptele părinţilor, care-i vor servi de model pe mai departe în viață şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copii foarte inteligenți, ele sunt percepute mai totdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. EducațHYPERLINK "http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Educatia-copilului-a729.html"ia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, să citească și să devină un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă îi putem observa adesea prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți, felul în care un copil percepe şi depozitează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul apoi acesta va face mari minuni în viață cu ideile și comportamentul de la părinți în viață. Educatia unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Așadar putem urma cele zece reguli esențiale în educația și creșterea copilului până la șapte ani. 1. Învață-l să se poarte frumos, bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabilește și impune reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator și concentrează-te în educația lui pe arta conversației! 4. Învață-l să iubească lectura și cărțile - începe incă de când e bebeluș citindu-i povești, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învață să citească și să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilarie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze și relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; evită educația cu "palma la fund" și concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învață-l să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Învață-l să spună mereu adevărul! și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu, copilul tău! Fii un părinte implicat și devotat, iar cei șapte ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubește-l necondiționat și arata-i zilnic asta! Iubește-l indiferent de note, de cum arata, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle și spune-i zilnic că îl iubești. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - pupici pe frunte, obrajori, imbrățisări etc. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient și îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Părintele trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe

2803

care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. A avea cei sapte ani de acasa înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă tot timpul, în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei șapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. BIBLIOGRAFIE www.copilul.ro/comunicare.../Cei-7-ani-de-acasa-pentru-copii-a8862.ht P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 www.copii.ro www.scribd.com

2804

“CEI SAPTE ANI DE ACASA-DISCIPLINA LA PRESCOLARI” NICOLETA IULIANA BALAN

Esenta disciplinei este sa gasesti alternative eficiente la aplicarea de pedepse. In materie de disciplina, orice modalitate care genereaza furie trebuie evitata si orice strategie care sporeste increderea in sine si respectul fata de sine trebuie stimulata. De cele mai multe ori, manati de frica de a nu incuraja toanele si accesele de furie ale copilului, parintii practica un stil de educatie mult prea autoritar, sunt interesati doar de instaurarea disciplinei si mai putin de starile emotionale ale copilului lor. Acesti parinti trebuie sa inteleaga ca reaua purtare si pedeapsa nu sunt contrarii ce se anuleaza reciproc, dimpotriva, se genereaza si se consolideaza una pe cealalta. Pedeapsa nu impiedica reaua conduita. Il face doar pe copil sa se ascunda mai bine si cu mai multa iscusinta. Daca sunt pedepsiti, copiii ajung sa fie mai precauti, nu mai ascultatori ori mai responsabili. Nici un copil nu-si spune, dupa ce a fost pedepsit: "O sa devin mai bun. O sa fiu mai responsabil si mai cooperant pentru ca vreau sa-i fiu pe plac acestui adult care ma pedepseste". Copiii au si ei nevoie de parinti cu indemanare si cunostinte, care inteleg ca "metoda palmei" este lipsita de sens si care stiu sa asculte motivele comportamentului copilului, care stiu sa aline suferintele si sa ascultele durerile ascunse.Piatra de temelie a oricarui tip de educatie sanatoasa trebuie sa fie distinctia dintre dorinte, sentimente si acte. Ingaduie sentimentele, insa limiteaza actele. Putem astfel sa punem limite corecte unor acte si comportamente nepotrivite, fara a ingradi insa dorintele sau sentimentele copilului.Cele mai multe probleme de disciplina au doua componente: sentimente furioase si acte furioase. Fiecare componenta trebuie tratata diferit; e posibil ca actele sa trebuiasca limitate si redirectionate. Uneori, simpla identificare a sentimentelor copilului poate fi suficienta pentru a detensiona atmosfera.Nu putem avea pretentia de a disciplina corect copilul fara a sti inainte ce inseamna disciplina. A disciplina inseamna a invata. Autocontrolul este una dintre cele mai importante lectii pe care trebuie sa le invete copilul mic. Si aceasta lectie se invata doar printr-o disciplinare eficienta. Parintele isi disciplineaza copilul pentru a-l ajuta sa-si imbunatateasca atitudinea sau comportamentul, astfel incat sa poata deveni mai bun si mai fericit. In disciplinare, obiectivul cel mai inalt este ca, in cele din urma, copilul sa invete cum sa-si controleze singur comportamentul, astfel incat sa nu mai fie nevoit sa se bazeze pe disciplinarea venita din partea altora. Este necesar ca parintii sa inteleaga diferenta dintre disciplina, care are drept scop educarea, si pedeapsa, care are drept scop obligarea copilului sa se conformeze unor reguli. Un parinte eficient va disciplina in mod permanent (il va invata pe copil un comportament acceptabil), dar nu va si pedepsi neaparat! Pedeapsa creeaza durere, pierdere, suferinta. Ea este administrata drept consecinta pentru o fapta rea. Adeseori, amenintarea cu pedeapsa ii sperie pe copii, determinandu-i sa asculte. Ea are foarte putin de-a face cu a-i invata eficient cum sa-si controleze propriile actiuni si dupa ce amenintarea pedepsei a fost indepartata.Pe cat de variate sunt personalitatile si comportamentele copiilor mici, pe atat de diferite si nenumarate sunt solutiile si metodele de disciplinare folosite in educatia acestora. Nu se pot stabili reguli si metode care sa-si dovedeasca eficienta la fiecare copil sau situatie intampinata, nu exista retete sigure si infailibile. Ceeea ce este cu adevarat important de luat in calcul in educarea copilului tine de cunoasterea, atat a particularitatilor de varsta ale acestuia, cat si a celor individule. La varste mici, cum ar fi perioada prescolaritatii, o foarte utila modalitate de a face educatie este prin intermediul lecturii. Activitatea de a lectura copilului povesti s-a dovedit a fi o activitate extrem de placuta pentru copil, dar mai ales constructiva in procesul de formare si dezvoltare emotionala si sociala, de interiorizare a unor reguli de conduita morala, de intelegere a unor situatii din realitate. Beneficiile lecturii sunt explicate prin mecanismul proiectiei care functioneaza mai mult la copilul mic. Se stie dintotdeauna ca la varstele mici, copiii invata foarte mult prin imitatie. Imitatia presupune preluarea si invatarea comportamentelor unor "modele". Nu orice adult sau situatie este un modeldemn de imitat pentru copil. De obicei copilul mic imita doar acele persoane care ii plac si cu care se identifica. La fel ca si adultii, copiii se raporteaza si ei la un grup de referinta, de aceea vor invata anumite comportamente mai repede si cu o usurinta mai mare de la un alt copil decat de la un adult...De aceea rolul lecturilor in viata copilului mic este de a-i oferi modele de comportament cu care sa se identifice, facand astfel anumite lucruri cu o mult mai mare usurinta: sunt mai curajosi, ascultatori, se imbraca mai

2805

repede, folosesc toaleta mai repede...asa cum o fac si personajele lor preferate (fetitele sunt cuminti si frumoase ca eroinele din povestile lor, baieteii sunt mai curajosi si nu se mai tem de intuneric, dormind singuri in camera lor, la fel ca eroul lor preferat).

2806

Tehnici comportamentale utilizate pentru educarea copiilor Prof.dr.Nicoleta Tufan Liceul Tehnologic ”Dimitrie Gusti” București Metoda de a-i invata pe copii impartind activitatile in unitati mici, accesibile, si recompensand invatarea fiecarei unitati. Este o tehnica care functioneaza pentru orice, incepand cu invatarea imbracatului, la facut patul sau temele de la scoala. Copiii capata astfel independenta fata de ajutorul constant al adultului, capata incredere in fortele proprii, fiind mandri de faptul ca reusesc sa faca lucrurile "singuri-singurei". Exprimarea limpede a asteptarilor pe care le avem de la copii, in timp ce ei inca mai invata cum e bine si cum nu e bine sa se comporte. Spre exemplu, daca vrem sa se comporte frumos la masa, atunci trebuie sa ne exprimam foarte limpede obiectivele comportamentale, sa numim ce au voie si ce nu au voie sa faca si sa laudam sau sa ignoram dupa cum e necesar, pana cand copiii invata care sunt standardele impuse de adulti. Incurajarea comportamentelor bune si specificarea foarte clara a motivului pentru care ii laudam. Daca laudam indeajuns de mult un comportament bun, nu mai trebuie sa corectam atat de mult comportamentul nedorit. "Te-ai imbracat foarte frumos, draga mea!" E usor sa cadem in capcana de a acorda atentie copiilor doar atunci cand se poarta urat si sa-i ignoram atunci cand se poarta frumos. Promptarea fizica a unui comportament. Fara tipete, fara urlete, fara lovituri. Doar ghidarea calma a unui copil sa faca o anumita activitate, in ciuda scandalului pe care il face. Nu trebuie niciodata ca adultul sa ridice tonul, dar este obligatoriu sa duca lucrurile pana la capat. Ex. "Te rog sa nu mananci ciocolata inainte de masa" nu trebuie sa ramana doar o propozitie aruncata aiurea. Nu trebuie sa stai si sa repeti acelasi lucru de 15 ori, iei atitudine si nu ii permiti sa faca acel lucru. Stabilirea anumitor consecinte, aversive, pentru nerespectarea regulilor. Trebuie sa avem reguli clare, trebuie sa laudam respectarea regulilor si sa avem anumite consecinte pentru incalcarea lor. Daca stabilim o regula, stabilim si o consecinta si ne tinem de ea. Este important de stiut, ca atunci cand relatia parinte copil se bazeaza pe un fundament solid de iubire si respect, dezaprobarea explicita a comportamentelor copiilor poate fi un aversiv puternic, care are o valoare educativa incomparabil mai mare decat a pedepselor. "Nimic nu e simplu. Cand se transforma motivarea in mita? Indrumarea, in cicaleala? Intelegerea, in gasirea de scuze? Consecintele, in pedepse furioase? Noi, parintii, trebuie sa ne ajustam permanent atitudinea si sa ne dam seama ce facem chiar atunci cand o facem. Este o perfectionare continua, din pacate, lipsita de sesiuni preliminare de practica....Singurul lucru de care putem fi siguri este acela ca nu exista o formula unica sau absoluta in activitatea de crestere a copiilor mici..." Catherine Maurice "Lasa-ma sa-ti aud glasul" Bibliografie: Parintele perfect, Elizabeth Pantley, ed Bussines Tech, Bucuresti, 2005 Disciplina fara tipete si palme, Dr. Jerry Wycoff, Barbara C. Unell, ed. Meteor Press, 2008 Intre parinte si copil, Dr. Haim G. Ginott Sfaturi practice pentru parinti, Vicki Lansky, ed. Vremea, Bucuresti, 2005 Comunicarea eficienta, Ion Ovidiu Panisoara, ed. Polirom, Bucuresti, 2006

2807

”7 ani de acasă” – vitali în dezvoltarea sănătoasă a personalității copilului Prof.dr.Nicoleta Tufan Liceul Tehnologic ”Dimitrie Gusti” București ”Cei 7 ani” de acasă reprezintă în orice context social și cultural dovada incontestabilă a unei zestre educaționale sănătoase, o carte de vizită valoroasă pentru copilul de acum și adultul de mâine.Este o sintagmă des folosită atât în limbajul comun, cât și în lucrări de specialitate care descriu un tablou detaliat și sugestiv al nevoilor, achizițiilor și așteptărilor copilului din această perioadă, cu atât mai mult cu cât, numeroși specialiști consideră că modul în care sunt îndeplinite toate acestea se va reflecta în personalitatea viitorului adult. Cum se formează și cine este responsabil de cei 7 ani de acasă ? Răspunsul la această întrebare nu este greu de dat, având în vedere faptul că în primii ani de viață, în general, copiii sunt în grija zilnică a familiei, iar pe parcurs intervin educatori, profesori.Semnificația acestei întrebări constă în modul în care se realizează educarea copilului, respectând nevoile și cerințele acestuia. Astfel, Fitzhugh Dodson evidențiază mai multe aspecte ale evoluției copilului diferentiate în câteva etape: 1.Etapa 1- Primul an de viață - Deși părinții cred că au în fața lor doar un bebeluș, concepția potrivit căreia acesta nu înțelege și nu învață încă nimic este eronată.În realitate, în această perioadă, copilul își pune bazele propriei filosofii de viață și își conturează afectivitatea, iar aceasta poate dezvolta fie încrederea și bucuria de a trăi, fie neîncrederea și dificultatea de a fi fericit.Mesajele verbale și nonverbale raționale exprimate în apropierea copilului îi dau șansa de a evolua spre un copil/adult optimist. Fitzhugh Dodson evidențiază câteva elemente foarte importante pentru dezvoltarea copilului în această perioadă: -anturajul creat în jurul copilului ce poate influența sentimental de siguranță -contactul cu alte personae, emoțiile transmise, receptivitatea adultilor față de nevoile de cunoaștere și autocunoaștere ale copilului -stimularea senzorială și intelectuală mai ales prin jocuri și jucării, deși realitatea demonstrează că cele mai frumoase ”jucării” sunt părinții. 2.Etapa primilor pași etapă caracterizată de nevoia crescută de cunoaștere, de explorare activă, de descoperire a încredereii în el și în ceea ce poate face.Este etapa în care jocul poate avea o importanță definitorie nu doar pentru destindere, cât mai ales pentru interacțiunile, încărcătura emoțională și socială pe care le include, libertatea de exprimare și acțiune.Interdicțiile de explorare și de joc pot conduce la dezvoltarea nesiguranței, a neîncrederii, inhibițiilor. 3.Etapa 3 –Prima adolescentă este etapa integrării sociale, a contactului cu regulile și normele sociale, de colectivitate, de acceptare și recunoaștere a autorității parentale, de transmitere și însușire de valori culturale și morale adaptate vârstei.Copilul ia contact cu situația de conformism social, severitate vs. indulgență.Modul în care părinții reușesc să echilibreze aceste elemente vor fi exprimate în personalitatea copilului. 4.Etapa 4 – Etapa preșcolară (între 2-3 ani și 6-7 ani) se caracterizează printr-o participare activă a copilului la multe activități, dar este o etapă oscilantă între atitudini de cooperare, seriozitate, calm, responsabilitate și sentimente de insecuritate, dezechilibre relaționale. Orice diversiune sau omisiune a nevoilor copilului (mai ales în condițiile în care după 1980, pe plan mondial, familia ca instituție socială se confruntă cu numeroase probleme de natură, economică, socială, morală ceea ce a generat apariția unor consecințe negative pe plan individual, dar și la nivel de familiemulte familii dezorganizate în care copiii suferă emoțional, fizic, biologic) va genera dificultăți de adptare socială, disciplinară, morală viitoare. Evocarea acestor etape în dezvoltarea copilului are rolul de a sublinia necesitatea asumării responsabile a rolului de părinte, dar și de educator, modelator al personalității copilului încă din primele zile de naștere.Educația atentă adaptată vârstei copilului, dragostea necondiționată într-un mediu familial stabil, în care siguranța emoțională și fizică, prezența reală și receptivitatea părinților la nevoile copilului pot asigura o copilărie armonioasă, baza unui adult echilibrat și responsabil. Bibliografie Fitzhugh Dodson (1972) – Tout se joue avant six ans, Col. Marabout Service,Ed.Robert Laffaut, Paris Maria Voinea (2005)- Familia contemporană,Ed.Focus, București

2808

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI DE ACASĂ! Prof. înv. preşcolar: Nicolicea Cornelia Marioara Grădiniţa P.P. Riki-Priki Reşiţa „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat.

2809

Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

2810

Importanța celor “7 ani de-acasă” Prof. înv. primar, Niculete Mihaela Veronica Șc. Gimn. „Alexandru Ștefulescu”, Tg-Jiu, Gorj Cei “7 ani de-acasă” e o expresie ce a făcut istorie de-a lungul vremii și se bazează pe timpul petrecut de copil în familie și la formarea acestuia până la debutul școlarității, în condițiile în care înscrierea copilului în învățământul obligatoriu se făcea la vârsta de 7 ani. Când spunem că un copil are cei “7 ani de acasă” ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună” mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, adică are formate deprinderi elementare pentru a se putea integra într-un colectiv. Deci, ne referim la o perioadă din viața copilului pentru care răspunderea e atribuită familiei. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei “7 ani de acasă”. Dar educaţia primită în acești ani, depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Manifestarea dragostei părintești îi permite copilului să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Astfel, el se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament, percepând în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Educarea copilului într-o atmosferă bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să fie acceptate și asimilate în timp. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău, până la 2-3 ani, nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, dar chiar dacă nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum folosim formulele de salut , iar copilul învaţă prin imitaţie. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus „mulţumesc” la magazin, dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi părinții să fie consecvenţi în educarea copilului. Este adevarat că nu prea mai exista cei „7 ani de-acasă”, deoarece copiii sunt incluși în diverse forme educaționale încă de la vârste fragede. Dar, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învață din familie. Școala și alte medii educaționale nu pot ulterior decât să confirme și să consolideze normele deja deprinse din familie. Niciun părinte nu-şi doreşte ca propriul copil să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală sau în societate. Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru. Atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „7 ani de-acasă”.

2811

Sunt convinsă că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și nici măcar în 20. Cât trăim învățăm. Dar, primii ani de viață sunt extrem de importanți. Omul e ca pomul. Dacă de mic crește strâmb, oricât s-ar strădui să se strecoare prin mărăciniș și să răzbată spre lumină, tulpina va pastra mereu urmele trecutului. Știm cât de importantă este fundația pentru o casă. Terenul pe care o înălțăm trebuie să fie trainic și fundația solidă. Pentru un om, terenul e familia și fundația e baza educației primite în copilărie, ce-i va desena traiectoria pentru formarea lui viitoare. Cei „7 ani de-acasă” nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieți. Nu trebuie să lăsăm lucrurile să se oprească la teorie. Copiii învață prin imitare, deci exemplul fiecărui părinte contează. Tuturor ne este cunoscută expresia cei „7 ani de-acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes.

2812

Cei șapte ani de acasă! NINA DUMITRU „Cei care educa copiii sunt demni de mai multa onoare decat cei care le dau viata; de aceea pe langa viata, daruiti copiilor si arta de a trai bine, educandu-i.” Aristotel O societate pentru a fi puternica are nevoie de educatie, iar educatia incepe din prima clipa in care te-ai nascut si nu se termina niciodata. Educatia data copiilor de astazi va da „tonul” societatii de maine si va fi “structura de baza”… a viitorului. Din fericire, in ziua de astazi, spre deosebire de parintii nostrii, avem acces la informatii datorita internetului si libertate de exprimare si educare. Educatia incepe in familie si trebuie continuata in scoala, astfel incat cele doua componente trebuie sa fie complementare. Din pacate, avansul societatii in care traim absoarbe profesional mai mult parintii, lasandu-le putin timp pentru copii. Numai ca, efortul parintilor - aparte de satisfactia personala - are ca finalitate bunastarea copiilor: lucrurile materiale le vor servi un timp, dar, fara a sti cum sa le gestioneze, acestea se vor termina. Ceea ce vreau sa evidentiez este ca TREBUIE sa investim in si pentru educatia lor! Implicarea familiei in educatia copilului este o tema foarte importanta, deoarece o relatie strânsa intre scoala și familie duce la imbunatatirea educatiei copiilor. De asemenea, recunoasterea părinților ca „primii educatori” are un rol hotărâtor pentru a aprecia impactul pozitiv pe care-l poate avea o educatie de calitate. Finalitatea educatiei pana la varsta de 7 ani trebuie sa ne duca la dezvoltarea aspectelor: fizic, intelectual, afectiv si social. Atat familia, cat si scoala trebuie sa contribuie la: - dezvoltarea autonomiei, capacității de a se descurca si de a găsi singur soluții pentru diverse probleme. Se poate face printr-o rutina zilnică, a obiceiurilor alimentare, a igienei personale, prin activitati si odihna. Toate ajuta la cresterea stimei de sine. - individualizarea: primul an – descopera corpul, in al doilea intelege ca nu toti suntem la fel, in al treilea deja incepe sa dezvolte orgoliul si stima de sine etc. In acesti ani au nevoie de activitati ce dezvolta imaginatia si le aduc noi experiente. - socializarea: depinde foarte mult de mediul in care creste copilul, de familie, scoala, grup de joaca, programe ce vizioneaza la tv, jocuri etc. - dezvoltarea creativității, a imaginatiei, a inteligenței sociale prin joc care este o activitate spontana, ce trebuie continuată și în școală; - globalizarea: legaturile ce se stabilesc intre cunostintele pe care le primeste copilul. Intotdeauna au existat comentarii despre diferenta dintre copii din mediul rural cu cei din mediul urban, numai ca problema s-a axat mai mult pe …”cei de la tara sunt mai slabi intelectual”. Problema sta de fapt in “educatia primita”. Copiii nu sunt mai putin inteligenti la tara, insa nu au aceleasi oportunitati si mijloace ca la oras (a invata o limba straina de la gradinita, a canta la un instrument, a practica sport, a merge la teatru etc), iar de multe ori efortul lor e mult mai mare pentru a avea rezultate bune. Parintii lucreaza in oras; spre deosebire de ceilalti, mai au si naveta, ajung mai obositi acasa si tarziu. Iar munca nu se termina nici acasa, de aceea au nevoie de mai mult sprijin din partea educatorilor. Fiecare copil e un „univers”, o fiinta umana in dezvoltare cu puncte tari si puncte slabe. Atunci parintii, cu ajutorul profesorilor - pentru ca sunt calificati pedagogic, trebuie sa lucreze impreuna pentru a diminua punctele slabe sau sa se poata corecta in masura posibilului si, bineinteles, trebuie sprijiniti pentru a dezvolta calitatile native. Tehnologia in zilele noastre avanseaza foarte repede, astfel incat copiii de varste foarte mici, de 2, 3, 4 ani sunt lasati sa se joace cu telefoanele mobile, tablete, calculatoare. Sa nu uitam ca cel putin pana la varsta de 7 ani, copiii sunt inca in crestere, organismul nu este nici pe departe dezvoltat, iar vederea e foarte importanta. Tot ce e „electronic” pentru ei este atractiv datorita culorilor, miscarilor, muzicii, interactiunea pe care o pot avea cu aceste obiecte. De asemenea, parintii ar trebui sa fie constienti ca la aceasta varsta copiii ar trebui sa-si dezvolte alte aptitudini: sa aibă un vocabular minim, sa asocieze cuvinte cu imagini, sa memoreze poezii scurte,

2813

pentru a-si dezvolta imaginatia si exersa memoria, sa deseneze, pentru a asocia imagini cu culori, cantecele, sa faca sport și, bineinteles, sa-i invatam obiceiuri alimentare corecte. Nu trebuie uitat nici faptul ca o atentie corespunzatoare din partea parintilor si a cadrelor didactice in educatia copiilor pot detecta de la varste fragede eventuale deficiente sau carente: probleme de vedere, intelegere, autism, neatentie, hiperactivitate, impulsivitate. Ce sunt pana la urma primii sapte ani in educatia copiilor? Educatia familiei trebuie sa fie “piatra de temelie”, iar educatorii si invatatorii “structura” pe care copiii vor pune incet –incet „caramizile stiintei si ale cunostintelor”.

2814

10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani PROF. INV.PRESC. NITU ALINA GRADINITA CU P.N. FIERBINTI-SELARU, JUDET DAMBOVITA Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie,sa citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc. Însuşirea bunelor maniere se referă la învăţarea regulilor privitoare la buna purtare în familie, în grădiniţă şi în societate: politeţea, amabilitatea, respectul, buna cuviinţă. Există reguli pe care oricare dintre noi trebuie să le înveţe şi să le respecte. Copiii de mici trebuie să ştie că e necesar să se comporte civilizat, trebuie să înţeleagă că atât în familie cât şi în societate, au nu numai drepturi, ci şi îndatoriri.

2815

ʺCEI ŞAPTE ANI DE ACASĂʺ – OGLINDA EDUCAȚIEI PĂRINTEȘTI Prof. Niță Oana – Școala Gimnazială Drăgăești-Pământeni, Dâmbovița Familia reprezintă nucleul social în care se naşte copilul şi de la care primeşte primele elemente de educaţie. Ea este “prima şcoală” a copilului şi exercită influenţe şi asupra dezvoltării ulterioare a lui. Potenţialul educogen al familiei este condiţionat de structura, de nivelul material şi cel cultural, de atmosfera relaţională şi afectivă din cadrul familiei: înţelegere între soţi, viaţă normală, bună organizare, de responsabilitatea lor faţă de educaţia copiilor. Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor, valorile morale care sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie. Procesul de învăţare nu este specific doar copiilor de o anumită vârstă sau unui mediu şcolar organizat. Copiii învaţă rapid imediat după naştere. În nicio altă perioadă un om nu învaţă şi nu se dezvoltă atât de mult ca în primii ani din viaţă. Atunci se pun bazele dezvoltării cognitive, emoţionale şi sociale în funcţie de care copiii îşi pot construi viitorul. Grija şi atenţia pe care un copil le primeşte în primii şapte ani din viaţă sunt foarte importante şi îl influenţează pentru tot restul vieţii. Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are ʺcei şapte ani de acasăʺ ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ʺmulţumescʺ, ʺte rogʺ, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Dar, ʺcei șapte ani de acasăʺ nu se referă doar la acele semne exterioare de respect caracterizate drept politețe, ci la o întreagă suită de obiceiuri sănătoase pe care, dacă un copil le va deprinde acum, le va practica ulterior pe parcursul întregii sale vieți. ʺCei șapte ani de acasăʺ sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui se înțelege cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. În acest sens, codul bunelor maniere vine în ajutor, atenţionând că nu există două feluri de bune maniere şi, dacă părinţii ar cunoaşte aceste reguli, cu siguranţă am avea o societate mult mai cultă. Important este ca părinții să respecte cât mai mult formulele de politețe, regulile de bune maniere în familie, iar copiii îi vor imita cu precizie de 90%. Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăța să scrie, să citească și să calculeze. El trebuie să învețe și cum să se comporte cu ceilalți. Bunele maniere sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc ʺcei șapte ani de-acasăʺ. Cea mai bună modalitate pentru a-l obișnui cu bunele maniere este să fie înconjurat de modele pozitive, să fie expus la situaţii concrete de viaţă în care să i se ofere exemple despre cum ar trebui să procedeze sau să reacţioneze. “Cei şapte ani de-acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii căreia îi aparţinem, călăuzindu-i încă din fragedă pruncie, aşa cum credem că e mai bine. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii cercetători susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă. Mai mult sau mai puţin explicit, în orice colţ de lume, regulile par să fie aceleaşi, permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte, să fie apreciat prin cei „şapte ani deacasă”. SITOGRAFIE http://www.calificativ.ro/Educatia_copilului___codul_bunelor_maniere-a15827.html http://viataingorj.ro/ar/tineret-educatie/educatia-porneste-de-la-cei-sapte-ani-deacasa/

2816

Importanţa celor şapte ani de acasă în educaţia copilului Prof.înv.primar Norocel Maria Gabriela Şcoala Gimnazială nr.1, sat Pildeşti Lumea copilăriei este o lume minunată, o lume a inocenţei, a purităţii, a dragostei, a dorinţei de cunoaştere. Cei şapte ani de acasă reprezintă modul în care te cresc şi te educă părinţii. Ei sunt primii educatori, deoarece sunt persoanele cu care copilul interacţionează zi de zi. În mediul familial copilul deprinde primele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, învaţă să salute, regulile de igienă, ordinea, cum să răspundă frumos, modul de a relaţiona cu ceilalţi. Familia oferă copilului primele informaţii despre lumea ce-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socioafectiv necesar trebuinţelor şi dorinţelor sale. A-l învăţa bunele maniere este un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Copilul este pregătit să primească informaţii, însă este foarte important cum transmitem aceste informaţii, şi în ce mod. Imitarea adulţilor de către copil este primul semn că aceştia au început deja să asimileze informaţii. Din acest motiv părinţii trebuie să fie atenţi la comportamentul lor (la folosirea limbajului, la exprimarea unor sentimente ca furia, dezamăgirea, tristeţea, etc.) precum şi a dorinţelor lor. Părinţii trebuie să îi explice copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, clare, consecvente, şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Comunicarea dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul care se simte apreciat, percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Lăudarea reuşitelor, chiar cu un simplu “bravo” îi va consolida încrederea în sine. De exemplu, când copilul vine de la grădiniţă este bine să fie întrebat ce a făcut în ziua respectivă, ce i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă, de ce a făcut aşa şi nu altfel, etc. De aceea este bine ca părinţi să dăm dovadă de înţelegere, să-i ajutăm să-şi exprime emoţiile fără teamă. Îmbrăţişările reprezintă cea mai simplă manifestare a afecţiunii faţă de copil. De fiecare dată când face un lucru bun, copilul trebuie îmbrăţişat sau lăudat. Astfel iubirea este esenţială în creşterea şi educarea copilului, acordându-i mereu cea mai mare atenţie. Este recomandabil: să-l lăsăm să comunice, să relaţioneze cu ceilalţi, aşa încât nu va deveni retras; să încurajăm copilul în realizarea unor activităţi care îi fac plăcere; să-l asigurăm de dragoste chiar şi când greşeşte, şi totodată să recunoască greşelile făcute; să ţinem seama de preferinţele lui; să-l ajutăm pe copil să capete independenţă prin joc; să fie consecvent şi să persevereze în realizarea unor sarcini; Prin urmare cei şapte ani de acasă împreună cu educaţia primită în familie sunt adevăratele calităţi ale unei persoane. Bibliografie: 1. Vrăşmaş Ecaterina Adina, “Consilierea şi educaţia părinţilor”, Ed. Aramis, Bucuresti , 2002 2. Ciofu Carmen, “Interacţiunea părinţi-copii”, Editura Medicală Amaltea, Bucuresti, 1998 3. Anghelescu Carmen, “Zi de zi cu copilul meu”, Editura Medicală, Bucureşti, 1989

2817

Educația și conturarea personalității în primii ani de viață Oancă Ancuța Școala Gimnazială de Arte „N.N. Tonitza” Bârlad Auzim deseori sintagma “Cei șapte ani de acasă”. Cu toate acestea, vremurile s-au cam schimbat, societatea s-a modernizat, iar cei șapte de acasă tind să devină de fapt cei doi-trei ani de acasă plus câţiva ani de creşă şi grădiniţă, mai exact educaţia preşcolară. Cu toate acestea “cei șapte ani de acasă” nu şi-au pierdut din importanţă. De ce? Pentru că în această perioadă de timp, copilul îşi formează deprinderi cu privire la învăţare şi integrare în societate, deprinderi care îl vor urmări toată viaţa. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. În opinia psihologului Oana-Maria Udrea, părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Expresia “Cei șapte ani de acasă” este total valabilă având în vedere că un copil își formează personalitatea, caracterul și stilul de viață în primii ani din viață. Părinții sunt datori să le ofere cea mai buna educație și să îi obișnuiască încă din primii ani de viață cu un stil de viață sănătos, cu o alimentație sănătoasă, cu un mod corect de alimentație și de trai. Sigur, de schimbările prin care va trece copilul până la maturizare nu vor fi parinții răspunzători. Fiecare om are dreptul să aleagă ceea ce vrea să trăiască și felul în care dorește să își organizeze modul de viață. Părinții trebuie sa fie responsabili și să ofere un exemplu cât mai bun copilului lor. Copii culeg informațiile din mediul înconjurator și de aceea trebuie să fie învățați cum să facă față provocărilor. Educația, comportamentul și obiceiurile copilului vor suferi permanent schimbări, de aceea trebuie ținute cât mai mult sub control. Psihanalistul W. Stekel afirma că "educaţia unui copil începe în prima zi de viaţă". Aceasta este o regulă pe care mulţi părinţi nu o înţeleg, răsfăţând sau neglijând copilul şi considerând că educaţia lui începe în momentul când începe să vorbească şi adultul se poate face înţeles. Părinții sunt primii şi cei mai importanţi educatori din viaţa copilului. Deprinderile de comportament, atitudinea faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi, faţă de prieteni, faţă de muncă, formate în aceşti ani vor sta la baza personalităţii lui viitoare. Această perioadă este extrem de importantă deoarece studiile arată că în aceşti ani se formează personalitatea pe tot restul vieţii.

2818

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. pt. înv. preșcolar Oancea Monica În primii 7-8 ani de viață se pun bazele dezvoltarii ulterioare ale copilului, lacunele din aceasta perioada recuperându-se foarte greu și, uneori, niciodată. De aceea, dezvoltarea copiilor până la 7-8 ani trebuie îndeaproape urmărită, mai ales de către părinți, care le sunt, în această perioadă, cei mai apropiați. Relația copil-părinte se aseamănă cu cea dintre maestru și discipol. Accentul se pune pe învățare, care se desfășoară de-a lungul unui proces, totul bazându-se pe o relație specială între cele două părți. Cheia succesului părintelui nu contă doar în alegerea metodei potrivite la momentul potrivit, ci și în a reuși să fie o sursă de învățare și un model pentru copil. Acest lucru necesită anumite calități al părintelui: răbdarea (capacitatea de a rămâne calm în situații solicitante, atunci când copilul insistă pentru a obține un anumit lucru), perseverența (cu tot efortul și obstacolele ce presupune utilizarea unei anumite metode de disciplinare părintele trebuie să continue utilizarea ei), creativitatea (de exemplu părintele trebuie să găsească o anumită metodă de detensionare emoțională atunci când copilul este mânios). Orice metodă trebuie personalizată, deoarece fiecare copil este unic și fiecare familie este diferită de toate celelalte. Atunci când un copil este cu adevărat înțeles, acceptat și modelat, trăsăturile de personalitate sunt libere să înflorească în caracteristicile mature ale bucuriei, păcii, bunătății și facerii de bine. Rolul părintelui este să îl încurajeze pe copil să persevereze în procesul de învățare a unor comportamente specifice vârstei și a asumării responsabilității. Modelul oferit de părinți are un impact mai mare asupra copilului, decât orice alte metode folosite în disciplinarea lui. Copilul învață cel mai bine imitând, uneori inconștient, exemplul care îi este oferit de părinte. Comportamentul copilului este motivat întotdeauna de o nevoie. Pot fi nevoi esențiale, de supraviețuire (hrană, îmbrăcăminte, temperatură adecvată, igienă); altele țin de mediul social în care trăiește copilul (educație, școlarizare), de sănătate fizică și psihică (control medical, vaccinuri, sport, alimentație, învățare, relaxare), iar altele pot fi nevoi emoționale. Copiii au nevoie de dragoste, au nevoie să fie iubiți așa cum sunt, tot timpul – și când au dreptate și când nu au dreptate, și când sunt fericiți, și când sunt triști. Dragostea presupune ascultarea copilului când își exprimă sentimentele, gândurile, acordarea atenției când acesta are nevoie, presupune atingerea adecvată (mângâieri, îmbrățișări, săruturi) însoțită de ceea ce numim de obicei afecțiune (zâmbet, cuvinte de încurajare, apreciere, exprimarea încrederii în el ca persoană). Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna și adevărul spus pe jumătate îl fac confuz. Părinii sunt cel mai important model în acest sens. Copilul trebuie tratat ca o persoană valoroasă. Trebuie lăsat să facă alegeri. Părintele trebuie să-i explice motivele pentru care trebuie să ia anumite decizii. Copilul are nevoie să fie înțeles. Nu trebuie întrerupt atunci când vorbește și lucrurile să fie văzute și din perspectiva lui. Comportamentul părintelui trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl va face pe copil confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă. Părinții trebuie să le acorde copiilor atenție și companie, să se joace cu ei, să-i asculte, să-i învețe, să le citească, să se plimbe împreună. Cu toate că timpul este din ce în ce mai prețios, părinții sunt nevoiți să lucreze multe ore la serviciu, este bine ca timpul pe care îl petrece cu copilul să devină un obiectiv al părintelui. Depunînd efort conștient cu siguranță va fi răsplătit în viitor. Având o înțelegere profundă a caracterului unic și a comportamentului copilului în diferite stadii ale dezvoltării sale, părinții pot să-și modeleze copiii, astfel încât aceștia să crească pentru a deveni adulți fericiți, iubitori și eficienți.

2819

Etapele copilăriei și ”cei șapte ani de -acasă” Prof.înv.primar Odică Daniela-Adina Prof.Mangri Florentina Școala gimnazială nr.1 Poarta Albă,jud.Constanța Expresia ”cei șapte ani de- acasă” este folosită ,în general pentru a descrie conduit unei personae într-un context anume,însă ,psihologii spun că educația din primii ani de acasă ,de care cei mici au parte în familie definește în bună măsură viitorul adult. Încă de la naștere,fiecare etapă din viața copilului își pune amprenta asupra dezvoltării sale afective,mortice și intelectuale.Chiar dacă ,aparent,lucrurile decurg ”de la sine”,există factori care pot influența această dezvoltare,pe toate palierele sale,iar o parte din acești factori țin strict de mediul familial și de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. După vârsta de un an apar și crizele de personalitate,care se manifestă ,de regulă,în locuri publice.”Copilul este egocentric și știe că,dacă va face o criză,mama îi va satisfice dorința.Foarte important pentru părinți este să încerce să controleze această criză și să-i explice,calm,că nu va primi acea jucărie sau acea bomboană pentru care face criza” spune psihologul. Între 5 și 6 ani ,copiilor începe să le placă rutina.Este momentul în care,prin repetarea ritualurilor se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile.Este ,însă,și perioada în care apar ”fricile”(de întuneric,de eșec) care nu întotdeauna pot fi depășite fără ajutor de specialitate. Tot acum-sau chiar mai repede,pe la 3-4 ani-copilul învață,la început prin imitație,reguli de politețe.De exemplu,dacă își va vedea fratele mai mare că în autobuz își cedează locul unei personae în vârstă,va învăța că așa este normal.Sau dacă va vedea că mama o salută pe vecina de alături,va învăța și el să fie respectuos cu ceilalți.Dacă cei din apropiere vor vorbi pe ton calm,și copilul va vorbi calm.În general,copiii care țipă sunt cei în ale căror familii se vorbește pe un ton răstit. Până la 6-7 ani,un copil trebuie să aibă dezvoltate-în principal prin educația primită acasă ,un anumit grad de autonomie(să se îmbrace singur,să se spele,să fie ordonat),un nivel rezonabil de politețe,învățat din regulile impuse de familie,un limbaj care să-i permită să comunice eficient,un grad de dezvoltare emoțională care să-i dea posibilitatea de a-și controla fricile și emoțiile și capacitatea de relaționare socială. Sfaturi pentru cei mici *Nu-i îmbrânciți pe cei care vă stau în drum,indiferent dacă sunt copii sau bătrâni;riscați să-i faceți să cadă. *Manevrați cu grijă ghiozdanul din spate,mai ales dacă este plin cu cărți.Când îl dați jos ,nu-l lăsați să cadă pe picioarele celui de lângă voi;de asemenea,atunci când vă eliberați bretelele ghiozdanului,nu-i trageți un cot celui de alături. *Când vă urcați în autobuz,nu împingeți și nu dați din coate,repezindu-vă să ocupați un loc pe scaun,mai ales că până atunci ați stat jos în bancă la școală timp de vreo patru-cinci ore. *Este plăcut să-i vezi pe tineri alergând pe patine sau pe role,singuri sau în perchi,dar,atunci când,pentru a evita anumite obstacole din trafic,sunt constrânși să se desfășoare pe trotuar,trebuie să o facă numai dacă sunt adevărați experți și știu să se oprească la timp pentru a nu da peste vreun trecător mai neatent ori pentru a nu sfârși printre scaunele și mesele frumos aranjate de pe terasele restaurantelor. Bibliografie: 1.Valci,Grazia, ”Bunele manier în Europa”,Editura Grup Editorial Corint,București,2005

2820

Să construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Ed. Prof. inv. prescolar Ogrezeanu Cristina, Grădinita cu program normal Cerasu, Prahova „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeste de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute,să spună mulţumesc, te rog, care se comporta cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său, sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament" (Oana Maria Udrea). Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Pentru parinţi cei 7 ani de acasă însemnă mai mult reguli de bun simţ, igienă, respect, pe care un copil trebuie să le înveţe de la ei, până să meargă la şcoală, dar care desigur ca părinţii le tot repetă se fac mari: să asculţi pe cineva când îţi vorbeşte, să nu vorbeşti cu gura plină, să te speli pe mâini după ce ai folosit toaleta, să spui adevărul, să nu fii agresiv, să spui Buna ziua, La revedere, să îţi asumi responsabilitatea pentru ce faci, să-i respecţi pe cei din jur, să nu scuipi pe stradă, să nu vorbeşti urât, să nu te întinzi peste masă când mănânci, să nu te urci cu picioarele încălţate în pat, să nu strici/distrugi lucrurile altora, să spui mulţumesc, să te speli pe dinţi dimineaţa/seara, să nu te scobeşti în dinţi când vorbeşti cu cineva sau dacă eşti în public etc. De altfel de la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Iar între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Tot acum părinţii devin modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Aşadar ei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflecta în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intellectual cognitivă etc.

2821

Cei șapte ani de acasă!’’ Prof . Oniga Olimpia G.P.P NR.1 TINCA Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Ce pot face părinţii? Ce învaţă/exersează copilul? -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe (3 mere, 4 pere, 2 gutui etc.) -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind n cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în

2822

sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţicopii, Editura Medicală Amaltea, 19

2823

PROIECT EDUCAȚIONAL NAŢIONAL: Activități specifice pentru dezvoltarea profesională prin participarea la activități de dezvoltare profesională/formare continuă! „Cei șapte ani de acasă!’’ Prof.inv.primar Oprea Olimpia Cecilia Școala Gimnaziala Nr.2 Titu-Târg,jud. Dâmbovița Adesea, când un gest ni se pare ca fiind nepotrivit în comportamentul unui copil, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“ . Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? Dacă procesul de învăţământ începe cu prima zi de şcoală, educaţia începe din prima zi de viaţă a copilului. Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii au părinţi mult prea tineri sau părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Familia este mediu în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie Prima normă de conduită învăţată în familie este salutul.Incepe de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Toate aspectele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Primele zile de şcoală sunt un moment de schimbare în viaţa copilului. Dacă nu a mai fost într-o colectivitate (cămin, grădiniţă), intrarea sa în şcoală este prima lărgire importantă a mediului său social, mediu în care trebuie să se integreze apoi pas cu pas.

2824

Noul apare şi în activitatea lui şcolară. De la un regim de joacă, de activitate liberă, el trece dintr-o dată la un regim de activitate dirijată, de disciplină. În băncile din clasele I se înşiruie fetiţe şi băieţi, toţi cam de aceeaşi vârstă, dar diferiţi din multe puncte de vedere. Sunt copii şi mai mari, şi mai mici, şi mai voinici, şi mai delicaţi, şi mai gălăgioşi, şi mai tăcuţi, unii chiar retraşi, timizi, stingheri! Copiii nu sunt identici nici în ceea ce ştiu, nici în ceea ce simt, nici în felul cum vorbesc şi nici în felul cum se poartă. Fiecare dintre aceşti copii este imaginea vie a educaţiei primite acasă, educaţie a cărei amprentă se observă cu uşurinţă în comportamentul copilului în noul său mediu şcolar. Educaţia este un proces continuu, care se desfăşoară treptat şi care trebuie să ţină pasul cu fiecare etapă de dezvoltare din viaţa copilului. Practica arată că majoritatea copiilor se adaptează relativ uşor la viaţa şcolară. Totuşi, există şi copii care se adaptează anevoios, tulburând activitatea clasei prin purtarea lor nepotrivită sau prin neputinţa lor de a ţine pasul cu ceilalţi copii la învăţătură. Această situaţie este în mare măsură rezultatul unor greşeli educative din primii ani de viaţă a acestor copii. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2825

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Profesor invăţămant preşcolar OPRIŞOR ADRIANA G.P.P NR .1 C. N. GIB MIHĂESCU DRĂGĂŞANI Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor in prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite in primii 7 ani de viaţa ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu constă numai in a-l invăţa să scrie, citeasca şi a deveni un bun exemplu la ă. Educaţia se reflectă in toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizati prin cât de manierat este copilul in interacţiunile cu ceilalti. ”Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conştient decât de copii foarte inteligenţi.Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propoziţiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba – cum spunea Eric Berne). Părinţii îşi educă copiii (pe langă exemplul personal) prin următoarele categorii de propoziţiisi fraze: principii, ordine, atribuiri, porunci ,contraporunci ,programe si permisiuni.Unele din aceste tipuri de fraze pot conţine mesaje ambivalente (frazele exprimate la momente diferite în contexte diferite şi cu înţeles opus) sau disjuncte (două enunţuri în aceaşi frază care se exclud reciproc). Acest gen de mesaje sunt considerate a fi responsabile pentru schizofrenizarea copilului.Se consideră ca la nivel non verbal, mesajele parentale sunt date până la vârsta de 3 ani. Din motive didactice si terapeutice, aceste mesaje au fost ordonate pe categorii si redate textual deşi majoritatea sunt percepute ca senzatii. Terapeutii sunt intens preocupati de mesajele distructive, care pot induce copilului patologia psihica de mai tarziu.” De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea că nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Aduc spre exemplificare : Fii tu un exemplu Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele

2826

de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Bibliografie: Andreea Biji,”Primii 7 ani de viata si importanta acestora pentru formarea unui adult echilibrat”, Bucuresti 2011

2827

PĂRINŢII SUNT MODELE PENTRU COPIII LOR ORBAN MARIA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude

2828

frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii.

2829

CINCI PAŞI SPRE EDUCAREA UNOR COPII MAI BUNI prof. Simona Palasca Şcoala Gimnazială Nr.30 ,,Gheorghe Ţiţeica”, Constanţa Lucrarea de faţă porneşte de la două premise, care justifică preocupările noastre legate de educaţia elevilor de la ciclul primar. Este vorba, pe de o parte, despre experienţa didactică dobândită la catedră, experienţă generatoare de soluţii practice privind abordarea unor aspecte din educaţia copilului până la intrarea în şcoală, dată fiind importanţa primilor ani de viaţă pentru dezvoltarea şi parcursul său viitor. Pe de altă parte, acţiunea familiei asupra educaţiei copiilor în perioada premergătoare şcolarităţii s-a diminuat considerabil sau a căpătat anumite aspecte care îngreunează activitatea şcolară, astfel că primul obiectiv al profesorului care predă la clasa pregătitoare este definitivarea aspectului comportamental al elevului, în detrimentul activităţilor de cunoaştere şi relaţionare dintre elevi. Se înţelege, credem, din cele spuse mai sus, că intenţionăm să analizăm câteva modalităţi concrete pentru optimizarea relaţiei dintre părinte şi copil în anii premergători şcolarităţii. Propunem, aşadar, câteva sfaturi în detaliu pentru toţi părinţii sau dascălii-părinţi, care se vor recunoaşte în una dintre cele două mari categorii de părinţi existenţi la ora actuală. Este vorba, pe de o parte, despre părinţii ,,antiari”, cei care îi sufocă pe copii şi fac totul în locul lor, crescând nişte copii dependenţi de adulţi. Pe de altă parte, sunt acei părinţi dezinteresaţi sau lipsiţi de timpul fizic de a sta lângă copiii lor, care sunt educaţi de bone în primii ani de viaţă şi de educatori la intrarea în grădiniţă. Din perspectiva celor mai sus menţionate, ni se pare interesant şi util să urmărim următoarele sfaturi pentru părinţi, concentrate în cinci paşi de urmat: Identificarea şi acceptarea problemelor Cel mai greu lucru pentru părinţi este să recunoască că există anumite probleme în comportamentul copilului. Nu trebuie uitat faptul că educaţia copiilor este o muncă de echipă. Mama şi tata ar trebui să fie mereu în înţelegere. Atunci când lucrează în echipă, părinţii reuşesc mai uşor să-i influenţeze pe copii în bine. Pentru a fi un copil disciplinat, căci este nevoie de disciplină, ambii părinţi trebuie să hotărască când răspund printr-un ,,DA” sau când articulează un ,,NU” ferm şi hotărât. Am observat că rezultate excelente la copiii mici dă întotdeauna simplul şi delicatul ,,TE ROG”. Oricare ar fi decizia părintelui, ea trebuie comunicată cu răbdare şi iubire. Exemplul personal Atitudinea de învingător, pe care şi-o doreşte orice părinte pentru propriul copil, se învaţă. Sub acest aspect, exemplul personal este un factor decisiv în formarea copilului. Copiii aspru criticaţi sunt mereu nemulţumiţi de evoluţia lor, dar şi de cei din jurul lor. Copiii prea răsfăţaţi se comportă similar şi la şcoală, încadrându-se cu dificultate în regulamentul şcolar. În opinia noastră, copilul are nevoie să vadă un adult echilibrat şi hotărât, care decide cu rapiditate şi îşi menţine decizia, indiferent de reacţiile copilului. Autoritatea părintească se poate clădi în primul rând prin educarea motivaţiei copilului, a pozitivismului şi a speranţei. Este nevoie, uneori, şi de mici compromisuri, dar acestea pot fi făcute întrun spirit ludic, astfel încât micuţul să nu realizeze că s-a încălcat o regulă internă. Nu trebuie uitat, de asemenea, rolul credinţei în educarea unui copil. Acest aspect rămâne, de obicei, în grija mamei şi necesită multă afecţiune. Iubirea pentru copii înseamnă TIMP Primii ani de viaţă sunt foarte importanţi. Clipele de fericire ale părinţilor după ce îşi aduc mica minune acasă se transformă repede într-o mare stare de grijă. Temerile care încep în primul an de viaţă se menţin în toată perioada următoare. Părinţii ar trebui să ştie că cel mai important lucru pe care îl pot face pentru copilul lor este să-i aloce timp. La început, acest lucru înseamnă joacă. Mai târziu, înseamnă timp alocat discuţiilor cu micuţul şi răbdare în a-i răspunde la întrebările inerente vârstei. Puţini părinţi ştiu să-şi asculte copilul cu adevărat. De multe ori, aceştia le răspund copiilor fără a se implica cu adevărat în frământările lor care, deşi par nesemnificative, sunt importante pentru ei. Nu răspundem unui copil orice, numai să scăpăm de întrebările lui. Ar fi bine să i se acorde copilului un timp de calitate. În funcţie de nivelul vârstei, acest lucru ar putea însemna: plimbare în aer liber, organizarea unor jocuri împreună, timp alocat citirii unor poveşti îndrăgite, vizite la cei dragi, cu exersarea comportamentului civic, activităţi practice de arte vizuale sau pictură, cu tot ce implică acestea, organizarea unor petreceri cu prietenii copilului acasă sau la locuri sprecial amenajate. Respectul faţă de sine şi de ceilalţi

2830

Respectul de sine se învaţă de timpuriu. Un prim pas ar putea fi acordarea atenţiei sporite copilului atunci când vorbeşte. Orice ar avea de spus, copiii nu trebuie ignoraţi. Mai mult chiar, trebuie să i se acorde respect şi preţuire. Falsul interes poate fi uşor mascat când copilul este mai mic, însă odată cu trecerea anilor, copilul simte care este părintele care se implică cu adevărat şi se ataşează mai mult de el. Atracţia către acel părinte se va menţine ulterior. În plus, oricât de mult ar fi greşit, copilul nu trebuie umilit sau lovit. Aceste acţiuni îi scad respectul de sine şi îl fac să se simtă deloc important pentru cei din jur. Respectul faţă de ceilalţi se poate forma numai dacă respectul de sine este educat. Insistenţă asupra răspunderilor personale În mod cert, copiii trebuie implicaţi, de mici, în activităţile organizate acasă. Pe lângă faptul că se simt utili şi importanţi atunci când li se dă o sarcină de lucru, ei exersează o deprindere ce-i va fi de mare folos atunci când va trebui să se descurce singur. Învăţarea unor comportamente de bază, precum spălatul mâinilor, folosirea toaletei ( care este o problemă la clasa pregătitoare), servirea pachetului în pauza de masă, toate sunt condiţii sine-qua-non până la intrarea copilului la şcoală. Părintele se întreabă adesea dacă propriul copil va face faţă exigenţelor de ordin pedagogic, însă devine reticent atunci când i se spune că micuţul nu ştie să folosească toaleta. Copiii care sunt lăsaţi să facă ce vor, fără a fi responsabilizaţi, se acomodează într-un interval mai mare de timp cu viaţa de şcolar şi nu sunt pe placul grupului majoritar din colectivul respectiv. Concluzia noastră este că legătura indestructibilă dintre părinte şi copil se creează cu mult efort şi înţelepciune, iar cei care doresc să aibă copii buni trebuie să înveţe, înainte de toate, să fie părinţi buni. Ce şapte ani de acasă ar trebui să vizeze, din punctul nostru de vedere, viaţa normală şi fericită pe care s-o ducă copilul, purtarea şi bunele maniere care îi vor însoţi pe copii în viaţă, capacitatea de a identifica şi, mai ales, de a exprima problemele care îi frământă. După ce toate aceste lucruri vot fi învăţate şi aplicate, urmează acumularea achiziţiilor de bază din programele şcolare. Chiar dacă sunt la primul copil şi sunt lipsiţi de experienţă, cei care doresc cu adevărat să fie părinţi buni pot învăţa acest lucru. Este nevoie, însă, de multă voinţă şi mai ales, răbdare. În sprijinul tuturor părinţilor sunt atât mijloacele moderne de comunicare, cât şi dascălii care iubesc cu adevărat copiii, între care ne numărăm. BIBLIOGRAFIE ELIAS, Maurice J., TOBIAS Steven E., FRIEDLANDER, Brian S., ,,Inteligenţa emoţională în educaţia copiilor”. Traducere de Andreea Rosemarie Lutic, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007. RENAUD, Helene, GAGNE, Jean- Pierre, ,,Cum să fii un bun părinte”. Traducere de Cristina Livia Vasilescu, Bucureşti, Editura Polirom, 2010. ZIGLAR, Zig, ,, Putem creşte copii buni într-o lume negativă!”. Traducere de Irina-Margareta Nistor, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000.

2831

COPILUL DE AZI-VIITORUL ADULT Pandelescu Mariana Grădiniţa“Castelul Fermecat”Craiova MOTTO:”Omul seamănă un gând şi culege o acţiune Omul seamănă o acţiune şi culege un obicei El seamănă un obicei şi culege un caracter Semănând un caracter el culege un destin.” Swuami Shivananda Copiii sunt viitorul omenirii. De felul în care ne creştem şi educăm copiii depinde lumea de mâine. Poate fi o lume a progresului sau o lume măcinată de conflicte, de ură şi distrugeri. Trebuie găsite soluţii pentru ca toţi copiii să aibă acces la educaţie şi să participe la viaţa socială, să se integreze în societate şi să fie cât mai adaptaţi. Acesta este un drept al tuturor copiilor, dar şi o obligaţie a tuturor adulţilor. Familia reprezintă pentru copil un organism reglator, care permite să trăiască o viaţă proprie copilăriei. Nici o altă instituţie nu este aşa de sensibilă la exprimarea trebuinţelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potenţialului dezvoltării copilului fiindcă nici o altă instituţie nu cuprinde fiinţe legate atât de direct , de vital, de copil, ca mama şi tata. Familia oferă copilului un mediu afectiv, social şi cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o şcoală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăieşte în familia sa o gamă variată de relaţii interindividuale copiindu-le prin joc în propria conduită. Cu tripla funcţie(reglatoare, socializatoare şi individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalităţii şi conturarea individualităţii fiecărui copil. Trăim într-o societate în care, pe lângă influenţele pozitive din grădiniţă asupra copilului se exercită influenţe nocive din mai multe direcţii. Astfel, multe dintre dificultăţile de adaptare şi integrare socială atât ale copilului cât şi ale adultului de mai târziu îşi au originea în disfuncţiile familiale din copilărie, ca şi în cele de mai târziu. Conflictul conjugal manifestat lent, începe cu tensiuni emoţionale şi defecte de comunicare între soţi, sfârşind cu modele educaţionale şi morale alternate sau derivate, toate acestea putând produce “răni” adânci în structura personalităţii copiilor greu corectabile sau niciodată vindecabile. Pregătirea pentru viaţă a omului de mâine începe în primele luni de existenţă şi primii chemaţi să pună bazele educaţiei sunt părinţii, familia. În etapa preşcolarităţii, în special, părinţii vor trebui să asigure acestora nu numai condiţiile materiale necesare dezvoltării psihofizice, ci şi bazele trainice ale întregii formări, temelie pentru viitoarea personalitate adultă. La vârsta preşcolară este posibil să facem educaţie moral civică, deoarece acum copilul dovedeşte mare maleabilitate psihică, fapt ce ne dă posibilitatea să intervenim educativ sub aspect formativ şi informativ. Acum gândirea copilului trece de la stadiul intuitiv la gândirea concret-operatorie, limbajul se îmbogăţeşte, se dezvoltă comunicarea cu copiii şi adulţii, se înregistrează o afectivitate crescută. Este necesar să facem educaţie moral civică pentru că la această vârstă se înregistrează cele mai multe acumulări, cu rezultate deosebite în plan intelectual, afectiv şi moral. Este vârsta “de ce- urilor” când preşcolarul manifestă o deosebită sete de cunoaştere. Preşcolarul reprezintă o personalitate în devenire, un viitor adult. El trebuie cunoscut şi educat în consecinţă, sprijinit să-şi materializeze capacităţi şi să-şi formeze aptitudini care să-i servească integrării şcolare, profesionale, sociale. Binele ajunge la copilul mic, de cele mai multe ori, sub forma “e bine să faci aşa!” şi mai ales “ nu e bine ce faci!”. Dar copilul se întreabă de fiecare dată “de ce nu este bine?”. De obicei, la această întrebare, părinţii răspund:” nu am timp să discut, aşa am zis, aşa să faci, dacă n-o faci ai s-o păţeşti!”. Apropierea copilului de bine constituie calea spre înţelegerea binelui cu participare şi cu satisfacţiile ce decurg. Interdicţia de a nu se juca pe stradă sau pe trotuar cu mingea trebuie să fie înlocuită cu măsuri eficiente, oferindu-i prilejul unor jocuri mai captivante cu participarea directă chiar a părinţilor.

2832

Grădiniţa este etapa de ucenicie socială a copilului ce permite crearea imaginii unei societăţi liberale în care copilul, având sentimentul de siguranţă, găseşte o lume pe măsura lui, se poate manifesta liber în compania celor de o seamă cu el, în care adultul, respectiv educatoarea, continuă procesul de socializare început în familie. BIBLIOGRAFIE: “Educaţia copilului preşcolar”,culegere metodică, 1978; “Pedagogia preşcolară”, Eugenia Popescu, E.D.P.,Bucureşti 1997; “Judecata morală la copil”, J. Piaget, E.D.P. Bucureşti 1980; “Învăţământul Preşcolar în Mileniul lll”, Ed. Reprograph, Craiova, 2005; “Psihopedagogie preşcolară şi şcolară”,M.E.C. Bucureşti, 2005; “Copilul, grădiniţa, şcoala”, Magdalena Dumitrana, Ed.Compania, 2000.

2833

Cei 7 ani de acasa Prof. pt. înv primar si preșcolar: Paraschivescu Raluca Ioana G.P.P. ”Micul Prinț” - Pitești Un concept important fără de care nu am putea vorbi nici de creştere, nici de dezvoltare este acela de îngrijire. Îngrijirea reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de părinţi, bunici sau comunitate, în vederea asigurării sănătăţii, nutriţiei, dezvoltării psiho-sociale şi cognitive a copilului. Îngrijirea copilului presupune un răspuns adecvat pentru nevoile sale fundamentale: protecţie, alimentaţie, asistenţă medicală, dragoste şi afecţiune, interacţiune şi stimulare, securitate. Dezvoltarea este definită ca sporirea în complexitate sau modificarea de la forme simple la forme mai complexe şi mai detaliate. Este un proces ordonat continuu în care copilul dobândeşte cunoştinţe, achiziţionează deprinderi, are comportamente adecvate, adaptabile, se autodefineşte în raport cu sine şi cu ceilalţi. Factorii ereditari şi de mediu, unici în cazul fiecărei persoane, influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării copilului – de aici diferenţierea atât de semnificativă a dezvoltării celor mici. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună ”mulţumesc”, ”te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. De foarte multe ori, în special în situațiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe, în special. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii șapte ani de viată. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizițiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și de însușire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Se numesc “cei șapte ani de-acasă” deoarece copilul își petrece cel mai mult timp cu familia, în special pană la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influență asupra lui. Copilul este pregătit să primească informații. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informații, de către cine și în ce mod. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea și sunt frumoasă, așa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne da mami.” Astfel va exista o încercare de concordanță între imaginea impusă de ceilalți și cea a cunoașterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlam limbajul și comportamentul în fața copilului, ci și exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristețe, etc), precum și a dorințelor și nevoilor. Bineînțeles că asta nu înseamnă ca permanent vom fi stresați de cum vorbim, ne purtăm ori reacționăm la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu și chiar ne vom simți obosiți la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învățăminte atât din situațiile și întâmplările frumoase din viața voastră, cât și din cele negative. Este nevoie de însușirea responsabilității de a fi părinți, de a fi permanent conștienți că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizeză ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situații și va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur. Bibliografie: http://www.itsybitsy.ro/cei-sapte-ani-de-acasa/#sthash.vZXQQ2nK.dpuf ”Cei șapte ani de acasa” – Codul bunelor maniere pentru copii – Michiela Poenaru – 2013, ePublishers Proiect pentru reforma educației timpurii – Să construim împreună cei 7 ani... de acasă, București 2008

2834

Cei 7 ani de-acasă Educatoare: Pătraşcu Diana – Andreea Grădinita cu P.P.Nr.4 Moreni Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament si educaţie oferite în primii ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l invăţa să scrie, citească si a deveni un bun exemplu la scoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă . Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în această perioadă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. .Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să I se dezvolte mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor.

2835

Cei șapte ani de acasă! PATRICHE DIANA MANUELA Educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze. El trebuie să înveţe şi cum să se comporte cu ceilalţi, iar asta e răspunderea ta. Cei 7 ani de-acasă sunt cheia către succesul lui social. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este să fiţi voi, părinţii, un bun model pentru el. Începe să îl înveţi lucrurile simple încă de la vârstă fragedă: să salute, să spună „te rog” şi „mulţumesc”. Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere? A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcţia corectă,asadr trebuie sa Ţinem cont de anumite sfaturi: Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una-două lecţii de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie să facă sau nu. În loc să îi spui un scurt (şi pentru el greu de înţeles): „Nu mai fi atât de grosolan”, spune-i: „Nu este politicos să râgâi la masă, dar, dacă o faci, se cuvine să îţi ceri scuze”. Sau, dacă zbiară prin casa, nu-i spune: „Încetează cu ţipetele în casă”, ci fii mai blândă, ca să înţeleagă în fond ce aştepţi de la el: „Te rog, nu mai ridica vocea în casă”. Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi. De exemplu, când el zice: „Iahh, îmi vine să vărs când văd chestia asta verde”, tu corectează-l spunând: „Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc spanacul”. Fii înţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, darămite ei… Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere. Fii consecventă. L-ai învăţat de la 2 ani să spună „te rog” şi „mulţumesc”? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea tarziu ca să înveţe ceva!

2836

Importanța celor șapte ani de acasă! NUTICA PAUN Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

2837

Cei sapte ani de acasa Prof. Inv. Presc. PETRE ELENA G.P.N. Cerasu, Jud. Prahova Sintagma “cei sapte ani de acasa” se refera la educatia pe care copilul o primeste de la parinti, la un copil bine-crescut, mai precis la dobandirea unor bune deprinderi:deprinderi igienico-sanitare(de autoservire);deprinderi de comportare civilizata si de politete; deprinderi de ordine si curatenie. Vorbim de cei sapte ani de acasa deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de trei ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Formarea oricarei deprinderi necesita din partea parintilor si a educatoarelor rabdare, si mai ales, un echilibru intre severitate, toleranata sit imp. Regula celor sapte ani de acasa se invata fara constrangere, prin comunicare, indrumare si foarte multa rabdare. Progresele copilului sunt lente, insa trebuie sa stim ca acestea se inradacineaza pe masura ce creste si se sedimenteaza bine incaracterul copilului pe termen lung. Trebuie sa existe o concordanta deplina intre ceea ce i se cere copilului in familie si ceea ce se realizeaza la gradinita. Familia are rolul cel mai important in formarea deprinderilor. Oglinda educatiei pe care o ofera parintii copiilor o reprezinta comportamentul copiilor in public. Trebuie sa i se repete copilului de mai multe orice are de facut. “Nici o alta institutie, oricat de calificata, nu este atat de direct sensibila la exprimarea trebuientelor, la manifestarea slabiciunilor sau potentialului de dezvoltare al copilului, fiindca nici o alta institutie nu cuprinde fiintele legate de copil in mod atat de direct si atat de vital ca tatal si mama…”(P. Osterrieth) Pentru formarea deprinderilor, este nevoie de vointa si de timp, de concentrare mai mare din partea copilului la ceea ce are de facut, ca , apoi ,printr-un exercitiu sustinut, sa se ajunga la automatizarea miscarilor si la exercitarea lor intr-o anumita succesiune. In procesul educativ de formare a deprinderilor se contureaza mai multe etape de care parintii, ca si ceilalti factori educative, trebuie sa tina seama. Prima etapa consta in familializarea copilului cu obiecte necesare si cu denumirea lor (sapun,prosop,lighean,spalator etc.). Acum se formeaza o imagine globala asupra actiunii si a obiectelor. In etapa a 2-a , se explica si sedemonstreaza operatiile in ordinea lor fiecare miscarea in parte, iar copiii o imita. Cea de a 3-a etapa o consituie formarea si consolidarea propriu-zisa a deprinderii. Copiilor le este cerut sa execute operatiile in succesiunea lor, dar sub supravegherea adultului. Acum, copiii pot sesiza singuri greselile, retin detaliile in mod concret, elimina miscarile de prisos. In a 4-a etapa, deprinderile se automatizeaza; aceasta este posibil dupa varsta de 5-6 ani . In aceasta etapa, copilul executa operatiile correct, cu minimum de energie. Etapa a 5-a a formarii oricarei deprinderi o constituie perfectionarea ei. Este de fapt, faza formarii stereotipului dinamic, adica automatizarea actiunii. Fiecare parinte saueducatoare trebuie sa cunoasca bine etapele de formare a deprinderilor, acestea corespunzand stadiilor dezvoltarii psihoindividuale a copiilor.In acest scop, de fiecare data, este bine sa se faca aprecieri pozitive si sa se incurajeze copiii care executa corect operatiile respective.In felul acesta, se creeaza o motivatie adecvata fata de actiune,iar copiilor li se cultiva increderea in fortele proprii. Activitatea fundamental a copilului in gradinita este jocul. De aceea, la aceasta varsta multe deprinderi se pot forma in timpul si cu ajutorul jocului. Cu efect stimulator pot fi folosite lauda si indemnul. Atunci cand se urmareste trezirea interesului copilului pentru o anumita deprindere, este mai bine ca tonul sa fie plin de voie buna, de blandete, de intelegere, nu trebuie folosit un ton ridicat. Laudele trebuiesc folosite cu masura, apoi din ce in ce mai putin, pana ce nu va mai fi nevoie de ele. In vederea consolidarii deprinderilor, se pot folosi: povestiri, poezii, lecturidupa imagini, jocuri si ghicitori.

2838

Rezultate deosebite,in consolidarea deprinderilor, se obtin si prin antrenarea copilului in desfasurarea unor jocuri de creatie . Acestea dezvolta capacitatea copilului de a-si imagina si interpreta rolul unor adulti. Considerarea deprinderilor de comportare civilizata si de politete sunt aspect de baza in procesul instructiv-educative. Prescolarii, mai tarziu scolarii, participa la diferite activitati in mod organizat; ei trebuie sa actioneze conform sarcinilor primite din partea educatoarei, a invatatoarei si sa respecte disciplina.Daca deprinderea de a fi disciplinat nu s-a format la vrasta prescolara, mai tarziu va fi mai greu , copilul va fi permanent neadaptat, nu raspunde cu usurinta cerintelor impuse de diferite activitati, va fi refractar la orice sarcina sau negativist la orice sfat venit din afara. Pentru formarea si consolidarea oricarei deprinderi este necesar ca parintii sa tina seama de particularitatile de varsta si individuale ale copiilor, precum si de cele psihofizice. Caile si modalitatile de educare trebuie adaptate varstei si puterii de intelegere ale acestora. Intrucat formarea si consolidarea deprinderilor se dezvolta in timp, este bine ca parintii sa insiste pana la transformarea acestora in obisnuinte. Educatia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate. Un copil bine educat, manierat se va descurca mult mai bine in relatiile cu cei din jur, va fi sociabil, se va integra cu usurinta intr-un colectiv de copii, dar si de adulti. Educatia primita in cei sapte ani de acasa depinde de relatia afectiva dintre parinti si copil, de valorile pe care se bazeaza familia si pe care le transmite copilului. Copilul este pregatit inca de la nastere sa primeasca informatii, dar este foarte important mediul in care sunt transmise acestea, de catre cine si in ce mod. “Politetea este cheia de aur care deschide toate usile” si, de aceea, este important sa se formeze de la cea mai frageda varsta-varsta anteprescolara si prescolara.

2839

IMPORTANŢA CELOR „ŞAPTE ANI DE ACASĂ ...” prof. Petruţ Mirela Şcoala Gimnazială „Ion Pop Reteganul” Sîncel, Jud. Alba „Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia ecesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal. Familia este o mică biserică numai atunci când părinţii îşi cresc copiii aşa cum trebuie, cu atenţie şi responsabilitate. Sunt prea multe lucruri de spus despre educaţia copiilor şi nu ne vom opri decât la câteva aspecte legate de educaţia creştină. Fiecare părinte poate descoperi noi şi noi moduri de a-i apropia pe copii de cunoaşterea lui Dumnezeu. Cel mai important lucru este ca aceştia să fie crescuţi într-un mediu decredinţă, în care să simtă cât de importantă este pentru părinţii lor legătura cu Dumnezeu. Dacă îi vor vedea rugându-se, vor spune şi ei cu bucurie rugăciunile pe care le-au învăţat atât acasă, cât şi la grădiniţă/şcoală!Văzând că părinţii merg la biserică nu numai de Paşti şi de Crăciun, ci în fiecare Duminică şi sărbătoare, şi chiar şi când nu este slujbă, copiii vor iubi casa Domnului şi se vor simţi acasă în ea. Una dintre marile crize ale zilelor noastre este lipsa de modele vii. Tinerii simt nevoia să imite, să copieze anumite gesturi şi atitudini. Dar, din nefericire, modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire şi de deviere de la viaţa cuviincioasă. Nu ar fi nimic rău să aibă ca model un actor sau un cântăreţ care duce o viaţă curată, care are un mesaj bun, folositor pentru oameni. Dar aproape toate modelele tinerilor sunt oameni plini de patimi, plini de vicii. Chiar dacă o bună parte dintre aceştia nu ezită să omenească Numele lui Dumnezeu în interviuri sau cu alte prilejuri asemănătoare, nu o fac decât din superstiţie sau pentru a fi pe placul admiratorilor. Tinerilor trebuie să li se prezinte şi altfel de modele. Pentru orice creştin modelul este Hristos şi fiecare trebuie să fie conştient de acest adevăr. Dar e destul de greu ca un tânăr să-L aleagă ca model pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Mult mai uşor se vor apropia tinerii de sfinţi, care sunt prietenii lui Dumnezeu, care Îl oglindesc pe Dumnezeu. Cunoaşterea vieţilor sfinţilor are de aceea un rol foarte important în formarea personalităţii tinerilor. Văzând cum sfinţii, oameni ca ei fiind, au ales lupta cu ispitele acestei lumi, netemându-se de nici un fel de chinuri, tinerii vor vedea un cu totul alt model de viaţă. Vor înţelege că ispitele care vin din toate părţile se pot respinge cu ajutorul lui Dumnezeu. Unii părinţi le citesc copiilor din vieţile sfinţilor când sunt mici, şi uneori ei le confundă cu poveştile. Când cresc mai mari, şi vor să se rupă de lumea poveştilor, ei încep să nu mai creadă nici faptele descrise în vieţile sfinţilor. Dar copiilor trebuie să li se explice că minunile au fost şi sunt reale, că Hristos Fiul lui Dumnezeu a făcut toate cele descrise de Evanghelie. Că ucenicii Săi şi urmaşii acestora au făcut o mulţime de minuni pentru ca oamenii să creadă în Dumnezeu. Minuni care nu sunt altceva decât semne ale dragostei lui Dumnezeu. Sărbătoarea Crăciunului şi a Paştelui sunt cele mai importante momente din viaţa oricărui copil creştin. Atenţia părinţilor trebuie să fie îndreptată în a-i ajuta pe copii să trăiască bucuria Naşterii şi Învierii Domnului. Mari greşeli fac părinţii care, creştini cu numele, dar păgâni cu faptele, transformă cele două sărbători religioase în simple momente de oferire a darurilor. Venirea „iepuraşului“, de exemplu, care nu are nimic în comun cu sărbătoarea Paştelui. Cei mai mulţi copii sunt dornici să vină Moş Crăciun şi „iepuraşul“şi mai puţin, Ziua de Crăciun şi Ziua Învierii. Peste ani şi ani, când vor avea nevoie de ajutorul Celui Înviat, nu vor şti să îl ceară; s-au obişnuit prea mult cu prezenţa „iepuraşilor“, cu cadouri şi daruri din ce în ce mai diversificate, în fucţie de vârstă. Sigur că nu trebuie să ne lipsim copiii de asocierea bucuriilor materiale, trupeşti, cu marile bucurii spirituale, dar nu trebuie răsturnată cu nici un chip ierarhia valorilor! Un alt prilej de poticnire pentru tineri este părerea că, deşi sfinţii au dus cu secole în urmă o viaţă curată, că I-au slujit lui Dumnezeu cu toată fiinţa lor, în zilele noastre nimeni nu mai duce o viaţă de sfinţenie; dar această părere nu corespunde realităţii! În clipa în care lumea va fi lipsită de sfinţi, va veni sfârşitul, însă până la acest sfârşit, Duhul Sfânt are şi va avea în fiecare vreme oameni care Îl cheamă şi la care

2840

vine. E bine ca tinerii să cunoască măcar câteva din vieţile oamenilor aleşi pe care i-a avut Biserica în vremea noastră. Părinţi îmbunătăţiţi care au dobândit rugăciunea neîncetată, mari duhovnici, mari asceţi, unii chiar făcători de minuni şi care au lăsat sfinte moaşte. Să cunoască tinerii marea jertfă pe care a dat-o Biserica Ortodoxă în prigoana comunistă din: România, Rusia, Serbia, Bulgaria. Zeci de mii de preoţi, sute de mii de credincioşi care au fost torturaţi în fel şi chip şi care au murit în închisori, şi nu numai acolo, pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeu. Să cunoască tinerii cum alţii la vârsta lor în loc de desfătări au avut parte numai de cruce pentru a dobândi Împărăţia cerurilor. Biserica are modele pe care să le ofere tinerilor; mai precis, Biserica este singura care poate oferi adevăratele modele, chiar de la cele văzute sau auzite, pictura, icoanele, cântările, toaca, veşmintele şi gesturile preoţilor/monahilor, până la cele de taină, cum ar fi liniştea sufletească şi pacea sfântă, toate acestea rămân în inimile lor pentru totdeauna şi vor lucra în taină. Dacă primii îndrumători în ale rugăciunii sunt părinţii sau bunicii, şi copiii sunt deprinşi de mici cu rugăciunea, aceasta devine în timp din ce în ce mai profundă. Nu lipsite de importanţă sunt chipurile de eroi pe care le arată istoria. Astăzi, când vrăjmaşul porneşte atâta dezbinare între neamuri şi pe de altă parte este propovăduită renunţarea la dragostea de neam în numele unui universalism îndoielnic, părinţii sunt datori a le cultiva copiilor respectul faţă de eroii neamului. Eroi pe care Biserica îi pomeneşte cu mare cinste. Tinerii pot afla în aceşti eroi, modele de sacrificiu pentru binele oamenilor, de renunţare la o viaţă egoistă, pentru o viaţă închinată semenilor. Eroii neamului pot fi cinstiţi, dar sfinţii, prin puterea lor duhovnicească, pot fi prezenţe reale în vieţile tinerilor. Deşi nevăzuţi, ajutorul lor este mare. În special sfântul al cărui nume copilul l-a primit la Botez, trebuie să fie chemat în rugăciune de către acesta, căci îi poartă de grijă şi îl ajută atunci când nici un ajutor pământesc nu îi poate fi de folos! Înainte însă de a-i cunoaşte pe eroii neamului şi pe sfinţi, pe de o parte, sau pe idolii muzicii, filmului, modei, sau pe şi mai periculoasele „staruri“ ale culturii fără Dumnezeu, pe de altă parte, copilul are mai întâi ca modele două persoane care îl ajută să facă primii paşi în viaţă: părinţii. Ar fi bine dacă părinţii şi-ar da seama cât de mult înseamnă pilda proprie pentru copiii lor. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi. Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii şi la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)! N-o poţi scoate la capăt încercând să ascunzi de copil ce ai în suflet. Doar atunci când în centrul vieţii părinţilor stă Dumnezeu, şi când părinţii trăiesc ştiind că Dumnezeu îi vede în tot ceea ce fac, inimile copiilor nu au de ce să se smintească. Numai atunci crucea de a fi model devine prilej de bucurie, prilej de împlinire. Nu există handicap pe care părinţii să nu îl poată depăşi. Nu există cădere oricât de mare din care părinţii să nu se poată ridica, devenind modele bune pentru copiii lor. Important este să aibă credinţă în Dumnezeu, să se căiască pentru păcatele lor şi să alerge să ia dezlegare de păcate prin Taina Spovedaniei. Rolul unui duhovnic bun, care să sfătuiască şi să mustre, care să dea binecuvântare pentru săvârşirea unor fapte importante, este de neînlocuit. În „cei şapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm şi să ştergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm şi să distribuim la locul lor: jucăriile, cărţile, hăinuţele” „Să facem împreună gogoşi/plăcinte!”), însoţită de rugăciune, este de mare folos, în timp ce munca fără rugăciune, poate duce la idolatrizarea bunurilor materiale. Putem spune că există un demon al muncii exagerate care îl împinge pe om la eforturi fără rost (dorind să îşi agonisească cât mai multe) pentru a-l îndepărta de viaţa duhovnicească. Munca echilibrată, în familie sau în colectivitate, dă sănătate fizică şi psihică, vindecând lenea, egoismul şi cultivând jertfelnicia. Numai cu multă străduinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu putem fi bune modele, putem cunoaşte bucuria mărturisită de Proroc: „Iată, eu şi fiii pe care mi i-a dat Dumnezeu“ (Isaia 8, 18). BIBLIOGRAFIE: Cum să ne creştem copiii?, Danion Vasile, Editura Sophia, Bucureşti, 2012

2841

Cei 7 ani de acasă PINTEA ANDREEA VALENTINA ŞCOALA GIMNAZIALĂ "VASILE LUCĂCEL" SOMEŞ ODORHEI Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie.

2842

Importanţa celor “7 ani de acasă” Profesor Pîrșe Dalina Școala Gimnazială Dîrmănești Expresia care face referire la cei 7 ani de acasă este deja cunoscută tuturor. Descoperă de ce este importantă pentru micuțul tau. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Dar care sunt, concret, metodele prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale? Fii tu un exemplu. Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public. Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

2843

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof.înv.preșc.Pîrvu Georgica Grădinița P.P. ” Amicii”, Constanța Cum ne comportăm acasă? (când ne trezim dimineața) A avea cei șapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos și cu bună cuviință tot timpul, în orice situație, cu toată lumea: cu părinții, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Primele reguli de politețe copiii le învață de la părinți și bunici, apoi de la doamna educatoare și învățătoare, de la profesori: ” Spune bună ziua când te întâlnești cu cineva cunoscut!”, spune bunica; ” Pune- ți batista la gură când strănuți!”- spune tata; ”Spune te rog când ceri ceva!”, spune doamna educatoare, etc. Copiii de cele mai multe ori țin cont de aceste sfaturi, dar se mai întâmplă să mai și greșească, iar atunci primesc reproșuri și observații. Există însă o soluție- politețea. Ideea este că nu se vrea ca cei mici să fie niște stane de piatră pentru a se dovedi politicoși. Copiii chiar se doresc a fi năzdrăvani, îndrăzneți, dar bunul- simț să nu îi părăsească niciodată. Buna- cuviință e bine să fie permanentă, chiar și acasă din clipa când cel mic se trezește dimineața. Aceasta înseamnă că: Se dă jos din pat când sună ceasul deșteptător sau când cineva din familie vine să îl trezească. Dacă lenevește în pat, după ce s- a trezit, nu face nici un serviciu. Ba, mai mult, încurcă și programul celorlalți membri ai familiei. Deschide fereastra, indiferent cât e de frig și face câteva exerciții de înviorare, timp de 5- 10 minute. Așează în ordine lucrurile din cameră, pune așternutul la aerisit și strânge patul. Aceste sarcini ne se lasă pe seama mamei sau a bunicii. Spune ” Bună dimineața” celorlalți membri ai familiei. Îi întreabă dacă au dormit bine și dacă se simt bine. Folosește multă apă și mult săpun și nu renunță la spălatul pe dinți. Dacă e timp, ajută la pregătirea micului dejun. Înainte de a ieși din casă, nu uită să salute. Dacă toți membrii familiei sunt laolaltă, îi salută pe toți odată. Dacă nu, merge și spune ” La revedere” fiecăruia în parte. La sosirea acasă, după ce salută pe toți cei prezenți, își schimbă hainele și le așează în ordine. Hainele de acasă trebuie să fie curate și decente. Se asigură că în cameră e curat și ordine și în funcție de programul zilnic, își organizează ce urmează să facă. Dacă cei mici sunt politicoși cu toată lumea, vor fi apreciați și lăudați. Viața lor de zi cu zi va fi mai bună, mai armonioasă și chiar mai veselă. Așadar merită să se străduiască a fi politicoși. ” Politețea ne învață!” Bibliografie: DRAGU, A., CRISTEA, S., Psihologie şi pedagogie şcolară, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ovidius University Press, Constanţa, 2003. MOROIANU, M. şi colab. – Metodica activităţilor instructiv - educative în învăţământul preprimar, Ed. Didactica – Nova Craiova, 2008. POENARU, M., Cei șapte ani de acasă, Codul bunelor maniere pentru copii, Ed.Coresi, București, 2007.

2844

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ! G.P.N.,,DUMBRAVA MINUNATĂ’’ZLATNA Prof. Înv.Preşc.PLĂCINTĂ EMILIA ,,Faptul că aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu vă face pianist.’’ (MIHAIL LEVINE) Construcţia celor ,,7 ani de acasă’’ este un process îndelungat, proces în care sunt implicaţi mai mulţi parteneri. Fiecare dintre parteneri, atât părinţii, cât şi educatorii, trebuie să fie conştienţi de importanţa fiecăruia. Ce ştiu să facă şi ce pot face fiecare, pentru a reuşi împreună. Rolul părinţilor este acela de a fii primii educatori ai copiilor lor. Un parteneriat eficient între educatori şi părinţi se construieşte în beneficiul copiilor. Ca educatori, este important ca ace;tia să-i susţină pe părinţi în demersul lor educativ, să stie să-i orienteze în eforturile lor de a avea un copil fericit. Ca părinţi, este important să ştie ce hotărâri să ia pentru copilul lor, cum şi cu ce să-i ocupe timpul, când să-l ajute şi când să-l lase să se descurce singur. Împreună, părinţii şi educatorii, pot găsii soluţii care să-i ajute să depăşească dificultăţile cu care se confruntă în relaţia cu copilul, fie acasă, fie la grădiniţă. Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor ,,şapte ani de acasă’’. Fiecare acţiune pentru copil (contactul cu adulţii, modalităţile de îngrijire, rutinele alimentare, programele de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerată oportunitate de învăţare, devenind proces de învăţare împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea. Dacă ar fi să privim în sens cronologic dezvoltarea copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani de viaţă. ,,Copiii învaţă ceea ce trăiesc’’, de Dorothy Law Nolte ,,Dacă traiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne. Dacă trăiesc în ostilitate, copii învaţă să fie agresivi. Dacă trăiesc în teamă, copii învaţă să fie anxioşi. Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copii învaţă autocompătimirea. Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi. Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia. Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi. Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători. Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea. Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea. Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească. Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine. Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să aibe un ţel. Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi. Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr. Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi. Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul. Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.’’

2845

Pregatirea copilului pentru societate Plesca Steluta Cornelia Educatia copilului incepe din prima zi de dupa nastere. Fiecare copil se naste cu o zestre genetica, dar si cu una psihica ce se remarca din felul in care isi manifesta placerile si neplacerile. Limbajul lui este limitat si nu stie sa-si stapaneasca emotiile, aratandu-ne deschis tot ce simte. Prin educatie i se formeaza personalitatea definita de manualele de psihologie ca fiind combinatia, unica pentru fiecare dintre oameni, a componentelor temperament, caracter, aptitudini. Psihosociologul de la Desprecopii va vorbeste pe larg despre a fi, a deveni, a da si a primi. iecare copil se naste cu o zestre genetica, dar si cu una psihica ce se remarca din felul in care isi manifesta placerile si neplacerile. Limbajul lui este limitat si nu stie sa-si stapaneasca emotiile, aratandu-ne deschis tot ce simte. Prin educatie i se formeaza personalitatea definita de manualele de psihologie ca fiind combinatia, unica pentru fiecare dintre oameni, a componentelor temperament, caracter, aptitudini. Psihosociologul de la Desprecopii va vorbeste pe larg despre a fi, a deveni, a da si a primi. Felul de a fi - vesel, suparacios, vioi, domol si asa mai departe tradeaza firea sau temperamentul care este un dat, copilul nascandu-se cu anumite trasaturi psihice. Acestea nu pot fi schimbate dar, daca ele sunt accentuate alunecand spre extreme, se pot ameliora prin educatie. De exemplu, daca copilul este timid, se intrevede riscul ca el sa piarda sansele pe parcursul vietii, din lipsa curajului de a actiona.Va trebui sa invete comportamentul potrivit pentru a reusi. Va fi invatat ce sa faca si cum sa faca, va fi stimulat sa incerce din nou, pana cand va reusi si pana cand se va simti in largul lui realizand acea activitate. Laudarea reusitei, chiar cu un simplu bravo , ii va consolida increderea in sine. Pentru copilul incapatanat, sau cu alte manifestari negative, ce impiedica buna comunicare si obtinerea de rezultate optime, educatia va fi in sensul inhibarii atitudinii respective. I se va spune ce comportament se asteapta de la el, i se va repeta, va exersa, va fi mustrat, pana cand va adopta comportamentul dezirabil ce va deveni obisnuinta. Prin slefuirea trasaturilor native, educatia are scopul de a armoniza gandul, cuvantul si fapta copilului. In conditii ideale, educatia poate crea un om cu caractercare spune ce gandeste si face ceea ce spune ca face. O educatie negativa, antisociala - poate prin contactul cu un anturaj neadecvat - genereaza lipsa de caracter a omului care una gandeste, una zice si alta face. Atentie insa la puterea pe care o are exemplul personal. Pentru ca la inceput copiii invata prin imitatie, este foarte important ca cei ce fac educatie sa se poarte asa cum pretind de la cei mici. Temperamentul si caracterul dau date despre cum suntem cu adevarat si care ne este imaginea publica (sau cum ne vad cei din jurul nostru). Dar ce oferim si ce primim pentru a intra in relatie unii cu ceilalti, cu societatea in care traim? Aceasta legatura a da si a primi este realizata in mod ideal de aptitudini. Spun in mod ideal pentru ca o parte din cei ce fac educatie indruma copilul sa-si urmeze vocatia, o alta parte insa alege alte criterii de indrumare, de exemplu cerintele pietei muncii, activitatile cotate ca fiind furnizoare ale unui standard de viata mai ridicat decat pare a se putea atinge prin vocatia copilului respectiv. Cultivarea aptitudinilor (talentelor) pana la a practica o anumita activitate cu inalt profesionalism, sau cu arta, poate duce la alegerea profesiei care coincide cu pasiunea (cu hobby-ul), ceea ce va face ca munca sa nu fie niciodata truda si satisfactia muncii sa se transforme in fericire. Exersandu-va talentele cu perseverenta, se intampla ca dupa un timp ideile sa vina cu tot mai multa usurinta si rezultatele activitatii respective sa fie tot mai bune calitativ, peste media celor care nu au talentul respectiv. Produsul muncii persoanelor talentate devine solutie pentru necesitatile semenilor si acest lucru il face util, dorit si apreciat pentru calitatea lui, deci va aduce si bani, reputatie, poate chiar faima. Educatia nu presupune stergerea trasaturilor native si imprimarea altelor noi. Educatia are menirea de a corecta trasaturile exagerate, deplasate mult spre o extrema sau alta. Educatia stimuleaza sau inhiba caracteristicile psihice, echilibrandu-le si pregatindu-l pe viitorul adult pentru a se armoniza cu societatea in care traieste, asa incat sa se manifeste in siguranta, fara a-i incalca regulile. Educatia asigura insusirea atitudinii corespunzatoare conditiei de om civilizat, capabil de reusita personala, fara a periclita reusita semenilor sai. Cum realizeaza parintii si educatorii toate acestea?

2846

Observand exteriorul copilului (comportamentul), ei descifreaza interiorul (gandurile si sentimentele). Iar penru a schimba interiorul la care nimeni nu are acces, se actioneaza tot asupra exteriorului. Iata de ce. Exteriorul si interiorul omului nu folosesc acelasi limbaj. Ceea ce inseamna ca ne exprimam in relatiile cu semenii nostri prin cuvinte, mimica, gesturi, atitudine. Dar pentru ca toate acestea sa fie intelese de structura noastra interioara, le decodificam si le transformam apoi in limbajul psihicului, limbaj ce consta in idei si in imagini care au simbolismul specific culturii din care facem parte fiecare. Deci modalitatea in care se actioneaza asupra exteriorului trebuie sa fie atent aleasa, astfel incat sa aiba incarcatura simbolica ce va transmite mesajul adecvat catre structura psihica (interioara). In mod intuitiv, parintii isi invata copiii sa se poarte cu grija fata de vietatile mici (cum sunt furnicile, de exemplu), sa paseasca fara sa le calce, prevenind astfel dezvoltarea sentimentelor de cruzime si nepasare. Mai mult, ei stimuleaza comportamentul de ocrotire care repetat - cultiva (in interior) sentimentele de dragoste si respect fata de tot ce este viu. Astfel, pe tot parcursul copilariei, continuand apoi in adolescenta, se modeleaza componentele personalitatii (temperament - caracter- aptitudini). La varsta adulta, personalitatea este deja formata si schimbarile sunt dificil de acceptat. De aceea sunt decisivi cei sapte ani de acasa si este foarte importanta educatia de pana la varsta majoratului, varsta care nu a fost aleasa deloc in mod arbitrar. Suntem, in concluzie, raspunzatori pentru felul in care arata societatea in care traim, pentru prezentul si viitorul nostru. Omul este cel mai complex computer, programabil pentru armonie si echilibru sau pentru dezechilibru incontrolabil, dotat insa spre deosebire de calculatoarele obisnuite - cu puterea de a decide in privinta alegerii pe care o face. Bibliografie Constantin Cucos – PSIHOPEDAGOGIE pentru examene de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, 1999 Educatie pentru societate – Indrumator pentru educatoare – Editura Aramis, 2005

2847

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar, PLEȘCA ANA ȘCOALA GIMNAZIALĂ ION CREANGĂ, jud. NEAMȚ ”Singurul lucru care interferează cu învățătura mea este educația mea” Albert Einstein Diversitatea face frumoasă viața; fiecare persoană este unică, dar toți suntem diferiți față de semenii noștri. Prin ce ne deosebim? Prin ceea ce primește fiecare la naștere și prin formarea și dezvoltarea proprie în primii ani de viață și pe parcursul întregii vieți. Unii dispun de maniere bune, altora, bunele maniere le lipsesc cu desăvârșire. Despre cei din urmă spunem că nu au cei șapte ani de acasă. Pentru a nu se spune despre copilul nostru că îi lipsesc cei șapte ani de acasă, fiecare dintre cei care au menirea de a fi părinți trebuie să se implice în formarea caracterului copilului în toată perioada propice și anume cât timp acesta stă în familie, când încă se mai poate corecta câte ceva care, poate, tinde să devieze de la un drum corect. Șase-șapte ani copilul stă în familie iar părinții trebuie să reprezinte modele adevărate, demne de urmat. Este mai greu să se influențeze formarea unui copil după ce acesta intră într-o colectivitate, acolo unde primește alte influențe deoarece are mai multe modele și socializează cu copii de aceeași vârstă care vin din medii diferite și care au beneficiat de alți factori modelatori. Puterea exemplului este foarte importantă la vârste fragede, copilul imită și copie comportamentele celor din preajma sa. Cine sunt cei care pot influența într-un fel ori altul copilul? Sunt părinții, sunt toți cei care se găsesc în mediul în care trăiesc copiii: părinții, bunicii, frații mai mari și alții. Faptele bune, gesturile frumoase ale părinților sunt surse de comportament dezirabil pentru copil; dimpotrivă faptele rele se copie mai ușor și își pun marca pe întreg comportamentul unui micuț în formare. Pentru buna reușită în formarea unui comportament pe măsura așteptărilor, trebuie multă implicare, trebuie găsite metodele cele mai potrivite pentru fiecare, întrucât acestea diferă de la un copil la altul. Nu interzicem explorarea mediului înconjurător de către copil ci, explicăm consecințele acțiunilor greșite ale copilului( ”dacă umbli cu focul sau atingi ceva fierbinte, te arzi și vei rămâne cu semne sau chiar poți muri”/ ”dacă nu ești atent când traversezi strada, poți fi accidentat și stai la spital unde trebuie multe medicamente care costă bani și nu vom mai putea cumpăra cadoul pe care îl aștepți”). Când copilul începe să pună întrebări despre meserii, trebuie să i se vorbească despre egalitate și anume să ajungă să înțeleagă că toate meseriile sunt importante în egală măsură; asta în scopul de a-l determina să respecte pe toți cei care prestează o meserie și pentru a aprecia și a iubi munca. În ceea ce privește oamenii trebuie să li se spună că toți, indiferent dacă sunt români sau de alte etnii, sunt la fel, sunt egali și cu toți se vorbește frumos și cu respect. În public comportamentul unui copil se formează prin explicarea faptului că cei din jur au nevoie de liniște, întocmai ca și copilul care nu poate dormi în zgomote, țipete produse de unii. Dacă un copil se manifestă turbulent în public,,trebuie descoperit ceea ce îl nemulțumește și găsite soluții împreună pentru a înlătura din comportamentul celui mic astfel de manifestări. Acest mod de manifestare în public este grav și încă se agravează în timp, dacă părintele cedează în fața crizelor de nervi ale copiilor, prin prisma faptului că se fac de rușine în public. Copilul, în felul acesta, prinde punctul slab/sensibil al părintelui și continuă să se manifeste astfel în toată copilăria și adolescența. Am întâlnit cazuri de copii în magazine care se manifestau prin crize de nervi, plâns și țipete până obțineau ceea ce își doreau de la părinții care, în cele din urmă, cedau că le era rușine de cei din jur. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei odată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îi vor ajuta să fie oameni respectuoși și demni de respect la rândul lor. După ce părinții epuizează toate metodele prin care încearcă să-și canalizeze copilul pe drumul vieții imprimându-i un mod de viață sănătos și un comportament adecvat și li se pare că nu totul dă rezultatele așteptate, este indicat să se apeleze la specialiști: psihologi, psihiatri. Mai întâi de toate trebuie eliminate cauzele care pot duce la comportamente indezirabile cum sunt: stresul, discuțiile încordate dintre părinți în fața copiilor, amânarea explicațiilor așteptate de copil, cedarea în fața crizelor de nervi făcute de copil

2848

în public, lăsarea copilului singur la televizor sau calculator, neacordarea timpului suficient pentru copil, nedeclararea sentimentelor față de copil( copilul așteaptă să i se spună mereu că este iubit pentru a se simți în siguranță), lipsa gesturilor de tandrețe ale părinților în fața copilului( nu va ști să ofere iubire când va fi mare) și multe altele. În decursul carierei didactice de peste 35 de ani am avut posibilitatea să lucrez cu copii ieșiți din perioada aceasta atât de importantă despre care se spune, pe bună dreptate, că este ”a celor șapte ani de acasă” și afirm cu toată puterea cuvântului că, din prima zi de școală a unui boboc de clasa I respectiv, clasa pregătitoare, se observă comportamentul bine lucrat în familie și se remarcă manifestările copiilor ”scăpați din mână” de părinții și familiile unora. Ca urmare, și adaptarea la mediul școlar se realizează diferit; un copil scăpat de sub controlul părinților se va adapta foarte greu la disciplina școlară, va respecta cu greu regulamentul școlar și va relaționa cu dificultate cu colegii din grupul- clasă iar rezultatele la învățătură vor fi mai puțin bune deoarece acesta va pierde mult timp până să deprindă regulile de comportament. Conlucrarea dintre familie și școală va duce, prin muncă susținută, la schimbarea în bine a unui comportament indezirabil al unui copil cu cerințe educative speciale. Tactul pedagogic al cadrului didactic și flexibilitatea părinților copiilor cu probleme sunt condiții de bază pentru a modela caractere în formare în scopul de a-i integra în viața socială.

2849

Cei șapte ani de acasă Prof. înv. Primar Pop L. Mărioara, Școala Gimnazială Nr. 1 Leșu, jud. Bistrița - Năsăud „Şcoala va fi şcoală când omul va fi om, şi statul va fi stat.”, spunea Aristotel. Plecând de la această premisă, sau, mai exact, de la ideea conform căreia „școala va fi școală când omul va fi om”, putem afirma că, deși școala este un factor primordial în formarea noastră, există un element și mai important, esențial în dezvoltarea omului, încă înainte ca acesta din urmă să ajungă pe băncile școlii: este vorba despre calitatea sa de „a fi om”. Și cum se poate dobândi această calitate, dacă nu mulțumită celor șapte ani de acasă? －Iată-ne puși în fața unei probleme din ce în ce mai discutate nu doar în rândul dascălilor, ci și în cel al părinților responsabili și dornici de a contura în copiii lor, prin cunoștințe, răbdare, iubire și armonie, profilul unor oameni bine educați, al unor oameni în adevăratul sens al cuvântului, adică profilul unor oameni „cu cei șapte ani de acasă”. Cei șapte ani de acasă reprezintă, de fapt, anii fragedei copilării care preced anii de școală, anii în care exempul celor din jur își pune cel mai mult amprenta asupra devenirii copiilor. De aceea, această perioadă, a copilăriei, ar trebui să fie întruchiparea unei vârste a bucuriei și a deplinătății sufletești, sau, așa cum o definește Eugen Heroveanu, copilăria ar trebui să fie „o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.”. Prin urmare, cei șapte ani de acasă implică și necesitatea educării tinerei generaţii pentru a face faţă exigenţelor societăţii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însuşirea unui comportament adecvat, a unor principii sănătoase, a buneicuviinţe şi a politeţii sufletului omenesc. Trebuie să recunoaștem că realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile „de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei „vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. „Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit „cei şase ani de-acasă”, sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se: „Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!”. De câţiva ani, se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt „cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt „lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei.

2850

Este bine de ştiut că a avea „cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm? Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită? Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă? Cum, când şi de ce oferim cadouri? Ce şi cât vorbim? Cum şi când să fim recunoscători? Când să zâmbim? Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea „cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa la o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi de personalităţi. Nu este corect, și nici nu putem găsi o soluție în a da vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi, și nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi, toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei „cei şapte ani de-acasă”. Să încercăm, așadar, să construim o lume mai bună și să-i facem și pe cei din jur să înțeleagă că este inutil să așteptăm să survină miracole prin schimbarea atitudinii celorlalți, când, de fapt, primul pas al schimbării ar trebui să fie cel al propriei noastre transformări și a construirii unor caractere sănătoase, a unor copii „cu cei șapte ani de acasă”, care vor deveni adulți responsabili, cu principii și obiceiuri care să-i facă vrednici de a se numi oameni adevărați.

2851

Formarea abilităților de viață în primii ani ai copilăriei Prof. înv. preșcolar Popa Lenuța Grădinița „Cheița de aur” Moinești Perioada „celor șapte ani de-acasă” marchează destinul fiecărui om. În primii șase – șapte ani ai copilăriei se pun temeliile vieții omului, când, într-un fel anume, forma pe care o ia copilul, trăirile pe care le are, influențează viața acestuia până la sfârșit. Pentru fiecare copil, familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea și afirmarea lui, asigurându-i condiții de securitate și protecție, atât fizică cât și psihică. Părinților le revine rolul esențial în creșterea copiilor, deoarece, la această vârstă copilul se află în mâinile lor și, așa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, copiii sunt „precum ceara moale, sau precum perla abia scoasă din cochilie, precum pictura sau sculptura”. Părinții devin „pictori, artiști, sculptori”, care „trebuie să lucreze cu multă atenție la chipul Împărătesc”. Deoarece sufletul unui copil este „cetatea și templul Domnului”, părinții trebuie să aibă mare grijă la construirea acestuia „de la temelie până la tavan”, fiindu-i model și sprijin necondiționat în orice situație. Rolul familiei în formarea copilului pentru viață este hotărâtor, familia ocupând un loc central în viața copilului, mai ales în primii ani ai dezvoltării lui. „Viața de familie este prima școală a emoțiilor. În acest creuzet intern, învățăm să recunoaștem atât propriile emoții, cât și reacțiile celorlalți la emoțiile noastre, cum să gândim aceste emoții și cum să ne alegem reacțiile; cum să citim și să ne exprimăm speranțele și temerile. Această școală emoțională nu înseamnă doar ce le spun părinții copiilor sau ceea ce fac ei pentru ei; ea presupune de asemenea, modelele oferite de părinți”. (Daniel Goleman – Inteligența emoțională). Însă, cum face față familia contemporană acestei supreme îndatoriri? În societatea modernă părinții sunt asaltați de foarte multe informații privind creșterea și educația copiilor, astfel încât, de multe ori, nu mai știu ce să aleagă și cum să-i îndrume mai bine. Pe piață există o ofertă uriașă de produse controversate pentru îngrijirea copiilor, fel de fel de alimente mai mult sau mai puțin sănătoase destinate acestora, jucării care pot influența negativ fondul emoțional al copilului și foarte multe alte tentații, pe care părinții, nu numai că trebuie să le selecteze cu mare răspundere, dar să-l învețe și pe acesta să aleagă corect de la cea mai fragedă vârstă. În mediul exterior al copilului sunt factori de o importanță majoră ce-i pot influența dezvoltarea personalității. Părinții, cuprinși în vârtejul vieții cotidiene, fac foarte multe planuri, au așteptări mari de la copii, petrec din ce în ce mai puțin timp cu ei, comunică defectuos și nu le înțeleg efervescența creatoare, inventivă, îndrăzneață a vârstei. Ei se întreabă: ce este bine pentru copil, cum să-l apere, cum să-l îndrume prin acest labirint, dacă există limite și unde se pot stabili ele, care pot fi consecințele acțiunilor și hotărârilor lor, care este modelul de urmat pentru ca, omul în miniatură care este copilul lor, să poată face față provocărilor societății în care trăiește? Pentru a determina o bună integrare și adaptare a copilului la problemele vieții, familia trebuie să fie conștientă de importanța pe care o are în a crește un copil cu abilități de viață. Abilitățile de viață sunt definite ca un set de deprinderi, atitudini, competențe, calități, comportamente, valori, care asigură adaptarea creativă la viața de zi cu zi. Ele vizează dezvoltarea personalității copilului, inteligența sa emoțională, abilitățile sociale și cele de gândire. Copiii au nevoie de oportunități diverse, de descoperire, exersare și dezvoltare a calităților, înclinațiilor, talentelor, aptitudinilor și capacităților personale și competențelor sociale care îi ajută să aibă o viață de calitate. Se consideră că abilitățile cognitive, comportamentale, emoționale, sociale, pot fi educate, dezvoltate, învățate în mod sistematic, reprezentând totodată resurse importante pe care urmărim să le dezvoltăm la copiii noștri pentru a le asigura adaptarea la viață. Aceste abilități se exersează în cadrul relațiilor pe care copilul le stabilește cu persoanele semnificative din viața lor. Comportamentele adulților (părinți și educatori) reprezintă principalul cotext de învățare a abilităților sociale și emoționale. Reacțiile acestora-cognitive (ce gândim), emoționale (ce simțim), și comportamentale (cum reacționăm) modelează atitudunile și comportamentele copiilor. Fie că alegem metode de educație formală, non-formală ori informală, activitățile pentru dezvoltarea abilităților de viață crează oportunitățile de care copiii au nevoie pentru a deveni adulți independenți și responsabili. Odată porniți pe drumul dezvoltării personale, fiecare abilitate dobândită generează o alta și împreună susțin procesul de auto-realizare a ființei umane. În însușirea abilităților de viață, mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți în evoluția copilului. Familia este primul său univers afectiv, social și cultural, iar relațiile cu

2852

mediul social, atitudinile părinților și situațiile trăite în familie își vor pune amprenta asupra personalității copilului în devenirea sa ca adult. Un copil urmărește tot ce se întâmplă în jurul lui, trage propriile concluzii din ceea ce vede și caută liniighid pentru comportamentul lui. Construcția celor „7 ani de acasă” este un proces îndelungat, perioadă în care însușirea abilităților de viață poate evidenția capacitatea familiei de a o realiza. Rolul părinților este acela de a fi educatorii copilului lor, de a fi primii inițiatori ai mediului socio-cultural al copilului, în cadrul căruia se pun bazele incipiente ale dezvoltării lui intelectuale, morale, estetice, fizice și sociale, într-un cuvânt, se imprimă „matricea” devenirii personalității copilului. La vârsta de trei ani copilul merge la grădiniță, moment în care se constituie o echipă care are ca scop comun binele copilului. Cei doi parteneri, educator-părinte, trebuie să colaboreze constant, făcând schimb real de informații privind progresele copilului în raport cu el însuși, comportamentul, nevoile, dificultățile cu care se confruntă, etc. Educatoarea are un rol important în a ajuta copilul să se descopere, dar și în consilierea părinților. Ea trebuie să-i conștientizeze pe aceștia de rolul pe care îl au în viața copilului, ca cel mai important suport emoțional, comportamental, de interrelaționare, familia constituindu-se astfel în resursă-model și de învățare, precum și de importanța educației timpurii, care se referă la educația copilului în primele stadii ale copilăriei (de la naștere la 8 ani). Nivelul de dezvoltare a abilităților sociale și emoționale atins până la vârsta de 6-7 ani este principalul indicator pentru performanța și adaptarea școlară până la 10 ani. Părinții trebuie să înțeleagă că achizițiile copilului în primii ani de viață sunt enorme și decisive și de aceea, parteneriatul activ și deschis cu grădinița este extrem de important pentru pregătirea copilului pentru startul școlar și social. Grădinița este cel mai avizat sprijin pentru familia care este conștientă de importanța pe care o are în a crește un copil cu abilități de viață, care să-i determine acestuia o bună integrare și adaptare la problemele vieții. Bibliografie: Goleman, Daniel, Inteligența emoțională, Ed. Curtea Veche, București, 2002; M. E. C. T., Unitatea de Management al Proiectelor pentru Învățământul Preuniversitar PRET – „Să construim împreună cei 7 ani de-acasă”, București, 2008; Petroval Domnica, Petrică Sorina, Ghid de dezvoltare a abilităților de viață ale copiilor, Ed. Fundația Copiii Noștri, București, 2009.

2853

Importanţa celor ,,7 ani de acasă” Profesor ȋnvăţământ primar: Popa Maria Liliana Liceul Teoretic Teiuş Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite ȋn primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia se reflectă ȋn toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă. Cei 7 ani de acasă sunt caracterizaţi prin cât de manierat este copilul ȋn interacţiunile cu ceilalţi. Părinţii trebuie să-i ȋnveţe pe copii să se poarte frumos. Bunele maniere se formează cel mai bine prin puterea exemplului. Ei stabilesc şi impun regului şi limite ȋn comportamentul copilului. Pentru aceasta e nevoie de comunicare. Comunicarea este secretul unei relaţii solide ȋntre părinţi şi copii, limitând timpul petrecut la televizor şi calculator şi concentrându-se ȋn educaţia lor pe arta conversaţiei. Ei trebuie să-i ȋnveţe pe copii să iubească lectura şi cărţile, iar acest lucru ȋncepe de când sunt bebeluşi, citindu-le poveşti. Apoi, treptat, copiii trebuie lăsaţi să exploreze cărţile, până când ȋnvaţă să citească şi să se bucure singuri de ele. Pe de altă parte, copiii trebuie lăsaţi să se bucure de copilărie, să nu se ȋncerce să se facă din ei nişte genii ȋnainte de vreme. Copiii trebuie să socializeze, să se distreze, să se relaxeze, să se joace din plin. Tot specialiştii recomandă să nu se abuzeze ȋn niciun fel de copil, fizic, emoţional, verbal, să se evite educaţia cu palma, axându-se pe disciplina pozitivă. Copilul trebuie ȋnvăţat să-şi exprime emoţiile şi sentimentele, doar aşa reuşind să rezolve conflictele pe cale paşnică, să-şi controleze impulsurile şi să renunţe la agresivitate. Copilul trebuie ȋnvăţat şi ȋncurajat să spună mereu adevărul. Această lecţie o ȋnvaţă cel mai bine de la părinţi, el imitând ceea ce vede şi aude ȋn jurul său. Este nevoie ca un părinte să petreacă cât mai mult timp cu copilul său, să fie un părinte implicat şi devotat, să-l iubească necondiţionat şi să-i arate acest lucru, ȋn fiecare zi. Copilul trebuie să simtă că este iubit indiferent de felul cum arată, de performanţele lui fizice, intelectuale sau de altă natură. Nu trebuie glumit pe seama lui, nu trebuie să i se pună porecle, ȋnsă trebuie să i se spună zilnic şi să i se arate că este iubit, prin gesturi simple, dar tandre: ȋmbrăţişări, sărut, etc. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului ȋn societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine ȋn relaţiile cu ceilalţi. În acest proces lung şi greu de educare a copilului trebuie folosită recompensa. Cea mai preţioasă recompensă pentru copii nu este cea materială, constând ȋn dulciuri, jucării, bani, ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei arătate atunci când copilul face o faptă bună, când reacţionează corect ȋn situaţii de viaţă diverse. De aceea este important să fie lăudat de fiecare dată când se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi ȋn administrarea pedepsei. Decât o ceartă sau o palmă, sunt mai eficiente exprimarea dezamăgirii, a nemulţumirii, ignorarea copilului pentru o perioadă scurtă de timp, astfel ȋncât acesta să ȋnţeleagă că a greşit şi că i se dezaprobă comportamentul. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. ,,Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea.

2854

Ce reprezintă astăzi cei 7 ani de-acasă? Popa Monica Daniela, prof. limba și literatura română la Școala Gimnazială „Ion Luca”, structură a C.T. „D. Mangeron”- Bacău Buna creștere este o expresie care pare astăzi scoasă de undeva, dintre filele îngălbenite ale unui letopiseț, având ca sinonim perimat sintagma „șapte ani de-acasă” – pentru definirea educației în familie. Cele două vizau nimic altceva decât o calitate „etico-economică” a unui anumit tip de educație. Mijloacele utilizate, adeseori riguroase și inflexibile, erau cele oferite de viața patriarhală: normele cultural-morale ale comunității (respectarea părinților, a fraților mai mari, a bătrânilor, a ritualurilor și tradiției etc.), deprinderea muncii și a spiritului gospodăresc (însușirea profesiunii părinților, a experienței înaintașilor), practicarea solidarității de rudenie și de vecinătate reflectate toate într-o cultură estetică și moralizatoare (cântece, proverbe, aforisme, povești, legende, ghicitori) care însoțeau individul pe parcursul existenței, oferindu-i o sumă de exemple și reguli de conduită pentru diverse momente importante: botezul, cununua, înmormântarea, suferințe, succese și înfrângeri. Toate aceste mijloace, acționând ca un corset modelator, ca „rânduieli ale vieții”, îl primeau pe copil de la naștere și-l conduceau până la intrarea în sânul obștei când, matur fiind la rândul său, devenea capabil să restituie generațiilor următoare propriile învățături moștenite. Forța educativă a acestor mijloace provenea din caracterul închis al comunității și, implicit, din atotputernicia opiniei publice. Copilul fiecăruia era cunoscut tuturor și nimic nu se putea petrece fără a fi aflat de toți. Dacă era nevoie, judecățile apreciative chemau la ordine și pe părinții celui care nu se purta conform cu normele admise. Acest mecanism acționa bine uns peste tot, și în cătunele cele mai ascunse, dar și în marile orașe, în care cartierul, grupând de obicei o populație de aceeași categorie socială, era un fel de sat, cu aceleași nevoi de cooperare și solidaritate și cu aceleași funcții educative. Sistemul schițat mai sus, acceptat ca valoare cultural-educativă sub raportul civismului și eticului, datorită ordinii sociale pe care o reflecta, creea, totuși, o mare dependență a copiilor și tinerilor de familiile și comunitatea cărora le aparțineau, ceea ce îl transforma în factor de frânare a dezvoltării sociale. Numai întâmplător sau ca excepție ar fi putut depăși cineva starea socială în care se născuse. Familia de astăzi trăiește în cu totul alte condiții: libertatea de mișcare a generat un puternic exod al populației care, lăsând la o parte iluzorii beneficii economice, a distus unitatea și coerența familiei. Această mobilitate a generat alienarea noțiunii de familie: copiii sunt lăsați în grija bunicilor – în cazurile cele mai fericite, a unor vecini sau cunoscuți buni samariteni sau singuri, în cele mai aberante situații. Modelele preluate altădată din familie au dispărut, copiii se cresc singuri. Școala ar deveni astfel singurul factor stabil care ar putea aduce plus valoare educației. Numai că intervin acum alte variabile destabilizatoare în această ecuație a educației: mijloacele media, internetul, televiziunea necenzurată, libertatea limbajului de cartier, comportamentele modelate de cartier ș.a. De aici mai este doar un pas până la abandon , pervertire și viciu. Acestea, consider eu ca pedagog, sunt consecințele lipsei celor 7 ani de-acasă alături de părinții-modele, în acel sens patriarhal la care mă refeream la începutul acestei dizertații. Progresiv, prin dispariția părintelui-model, capabil să ofere copilului 7 ani de-acasă, a fost slăbită până la desființare – într-o proporție îngrijorătoare, aș zice – autoritatea morală și profesională, tradițională a familiei și comunității asupra tineretului. Familia contemporană este în majoritatea cazurilor o unitate bio-existențială și nu una bioeconomică, așa cum era odinioară. Posibilitățile părinților din clasa socială de mijloc de a-și ajuta și educa în mod corespunzător copiii sunt mai curând inexistente, nemaivorbind de cei care sunt la limita inferioară a subzistenței, familii ai căror copii depind efectiv de programul laptele și cornul. În aceste cazuri, practic nu se poate vorbi – în sens pozitiv – de cei „șapte ani de-acasă”. Părinții beneficiari ai unui mod de viață cu mai puține presiuni economice, cu un grad mai ridicat de cultură laică și științifică, nici nu doresc să folosească vechiul sistem de educație în familie. Ei sunt înclinați, mai curând, spre îngăduință și răsfăț, decăt spre folosirea unor mijloace mai exigente de educație, iar cei care le folosesc, totuși, nu obțini rezultatele scontate deoarece contextul sociel care le asigura eficacitatea a dispărut de mult.

2855

Cum poate și trebuie să acționeze familia? În aceste condiții se pune întrebarea: care mai poate fi scopul și conținutul celor 6-7 ani de-acasă sau, și mai clar, ce mai poate însemna astăzi buna creștere în familie și care sunt mijloacele pentru a o obține? De mic, copilul poate să fie deprins cu păstrarea și aranjarea jucăriilor și a hainelor, cu respectarea și păstrarea curățeniei în camera de joacă, poate fi învățat să ajute la mici treburi gospodărești. De asemenea, este bine să fie obișnuit să vadă că banii sau gazul, curentul electric și apa se folosesc economicos, combătându-se astfel tendința spre risipă. Mijloacele culturale de care dispune orice familie (cărți, ziare, reviste, TV, internet, telefonie mobilă etc.) permit părinților ca, odată cu însușirea limbajului, să le formeze copiilor imaginea unui univers material, social și moral demitizat și demistificat, imagine care va sta mai târziu la baza înțelegerii realiste a vieții. Se vor forma așadar diverse componente în puzzelul educațional al copilului, bunăoară componenta intelectuală, estetică, etică a personalității copilului, prin modelul moral oferit de părinți, prin vocabularul lor, prin relațiile dintre ei și ceilalți, prin participarea lor la diverse activități, sărbători tradiționale sau naționale, prin atitudinea acestora cu privire la diverse realități istorice. Foarte mult contribuie la dezvoltarea acestor componente atât grădinița, cât și comunitatea locală (ONG-uri, cluburi pentru copii etc.). Ca atare, hotărâtor în educația din familie nu mai este nivelul economic și cultural al părinților, statutul lor social, ci ceea ce fac efectiv părinții în interacțiunea lor cu copiii în cadrul familiei. Deci, nu vor putea face o bună educație părinții dezordonați, risipitori, violenți, nepăsători față de bunurile personale sau ale altora, certăreți, cei care vorbesc de rău pe oricine, cei care se țin de distracții zgomotoase, fără să le pese de programul copiilor sau de odihna vecinilor etc. Oricât de puțin vom sta acasă alături de copii, prezența noastră trebuie să fie întotdeauna organizatoare și stimulatoare pentru ordine, disciplină, calm, încredere, cooperare, limbaj îngrijit, comportament civilizat. Copiii trebuie să știe că sunt lucruri permise și acțiuni nepermise. Toată această învățătură trebuie să o oferim cu dragoste și răbdare, prin exemple și activități întreprinse cu copiii, nu prin porunci. Prezența părintelui trebuie să fie, așadar, prilej de bucurie și încântare pentru cei mici, iar din tot ceea ce facem împreună cu ei să rezulte o atmosferă a vieții de familie, calmă și limpede, susținută de reguli ferme, raționale, însoțite de blândețe și răbdare. O atmosferă în care nu este loc pentru gânduri și fapte ascunse, ci numai pentru actul grav și cinstit, plin de bucurie și de lumină al vieții clădite pe dragoste și respect față de muncă, față de țară și față de oameni.

2856

Ce ne dorim de la copilul nostru? Prof. Popan Radu Școala gimnazială nr. 1 Gherla

   

   

      

În mod normal, venirea unui copil pe lume este un prilej de bucurie. Părinții își pun mari speranțe în el, își fac planuri pentru când va crește, își investesc toate resursele de care dispun pentru a-i asigura condițiile optime de dezvoltare. Din păcate, odată cu trecerea timpului, în unele familii, se pot ”culege” roadele unor greșeli făcute de aceștia în fixarea obiectivelor în gestionarea resurselor investite sau, mai simplu spus, în strategiile educative folosite. În următoarele rânduri exemplific câteva dintre obiectivele mai frecvent formulate de părinți, ale căror rezultate s-au dovedit a avea ulterior și repercursiuni negative. Aceste consecințe nu s-au datorat alegerii obiectivului, ci metodei prin care s-a încercat realizarea lui: Să fie cuminte, disciplinat – uneori părintele se vede nevoit să ia o atitudine, să impună reguli, să aplice o disciplină exagerată și crede că astfel și-a câștigat respectul într-un mod autoritar de a aborda situația, pe când, în realitate, ceea ce stă la baza reglării comportamentului este frica; Să fie ascultător – de la cele mai fragede vârste, unii copii manifestă indiferență la solicitările părinților și atunci, părintele își pune problema ”cum s-a ajuns în această situație”. E bine să se întrebe întâi ce a făcut el pentru ca micuțul să devină ascultător; Să fie ca și copilul ”X” – fiecare copil este unic, el se va dezvolta în aceeași direcție în care se dezvoltă cei din grupul în care este inclus, însă într-o manieră personală. Dacă ne fixăm cu îndârjire un prototip al copilului nostru ideal, într-o zi ne vom da seama că suntem dezamăgiți; Să fie cel mai bun – dacă am compara evoluția copilului cu cea a unei flori, credem că este ușor de înțeles că dacă forțăm bobocul să își desfacă petalele înainte de vreme, nu ne vom bucura prea mult de splendoarea florii; însă, dacă acest boboc este lăsat să se dezvolte normal, vom asista la o înflorire naturală, de lungă durată; Să nu sufere ce am suferit eu, să nu-i lipsească nimic. Trei aspecte merită luate în discuție: în primul rând, copilul obișnuit să i se ofere mult va avea pretenția să primească din ce în ce mai mult, până când părinții nu vor mai putea să răspundă în mod adecvat solicitărilor sale. El nu va înțelege situația și îi va acuza de rea – voință, iar, ulterior, e ușor de imaginat ce se poate întâmpla; în al doilea rând, trebuie menționat faptul că în momentul în care copilul sesizează slăbiciunea părinților pentru el, va începe ”șantajul sentimental” la care îi va supune până la epuizare; în al treilea rând, părinții nu trebuie să aibă o situație materială foarte bună pentru a-și răsfăța copiii. Din puținul pe care îl au, o mare parte îi revine odraslei lor. Aceasta însă, rareori va aprecia eforturile făcute de părinți, iar când ei vor aștepta din partea copilului anumite gesturi, atitudini prin care să-și manifeste recunoștința, vor fi surprinși (neplăcut), văzând că acesta nu le onorează așteptările. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înțelege în mod tradițional un copil ”binecrescut” regăsim: salutul – prima normă de conduită învățată în familie; comportamentul în public – un copil bine-crescut știe să răspundă la întrebări și să susțină la rându-i conversația, își așteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbește; comportamentul cu prietenii – își respectă partenerii de joacă, înțelege și se conformează regulilor jocului specifice vârstei lui; înțelegerea normelor sociale – să spună ”te rog”, ”mulțumesc” și ”cu plăcere” nu încalcă drepturile celorlalți, nu face zgomot în orele de liniște, respectă credințele și valorile celor de lângă el; manierele la masă – folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor și a celui ce servește masa; recunoașterea greșelilor – e important să folosească expresia magică ”îmi pare rău”; tact și toleranță – un copil bine-crescut învață de la părinți că a râde de slăbiciunea, defectul fizic a cuiva îl descalifică în primul rând pe el; Toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experiențe cu încercări, eșecuri și reușite. Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl

2857

urmează, el îi oferă acestuia condiții de viață,securitate. Practic, de îndeplinește rolul depinde viitorul copilului.

2858

modul în care părintele își

EDUCAȚIA TIMPURIE ȘI UNIVERSUL CĂRȚILOR Prof. POPESCU FLORINA GRĂDINIȚA CU PROGRAM PRELUNGIT NR.1 TÂRGOVIȘTE "Sunt multe lucruri mărunte pe care le poţi face pentru a mari universul de cunoaştere al unui copil. Insuflarea dragostei de carte este cea mai bună dintre toate!" Jacqueline Kennedy Se consideră că educaţia timpurie reprezintă ”totalitatea experienţelor individual realizate şi social existente sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă”, având rolul de a proteja, creşte şi dezvoltă copilul prin înzestrarea lui cu deprinderi fizice, capacităţi şi achiziţii psihice, culturale specifice, acestea oferindu-i acestuia identitate şi demnitate proprie. Educaţia timpurie, în sensul larg, reprezintă dezvoltarea timpurie a copilului, ea presupunând învăţare, îngrijire şi totodată, protecţie. Această perioadă din viaţa copilului asigură fundamentele dezvoltării fizice şi psihice sănătoase, ale dezvoltării socio-emoționale. Studiile de specialitate afirmă că ceea ce învaţă copiii în primii ani de viaţă, reprezintă mai mult de jumătate decât ceea ce vor învaţă tot restul vieţii.Cărţile reprezintă un univers minunat în care trebuie să pătrundă copiii. Educaţia şi dezvoltarea copilului sunt întărite de cărţi. Însă nu toţi copiii găsesc o plăcere în citit. Iar atracţia pentru citit nu poate fi impusă. Copiii trebuie să găsească o valoare proprie în cărţi pentru a citi cu plăcere. Cărţile sunt un univers minunat în care copilul îşi poate da frâu liber imaginaţiei şi creativităţii. Într-o epoca în care tehnologia pare să preia controlul asupra tuturor intereselor copiilor, lumea cărţilor pare să sufere în taină.Cartea îndeplineşte numeroase funcţii. Între acestea cea mai înaltă menire a cărţii e cea instructiv-educativă. Întregul proces de învăţământ, de la cel preşcolar la cel post-universitar se bazează pe cartea-manual. Transmiterea sistematică şi cât mai completă a cunoştinţelor dobândite de omenire de-a lungul timpului prin stăruitoare eforturi nu se poate face decât prin intermediul şcolii, al cărţilor şcolare.Literatura este unul dintre modurile în care putem contribui la dezvoltarea corectă a personalităţii copilului. Personalitatea unui copil este multilaterală, iar ceea ce o defineşte şi o face unică sunt emoţii, sentimente, valori, stimă de sine, concepţii asupra lumii înconjurătoare etc. Cărţile şi literatura îl ajută pe copil să se regăsească şi să se descopere pe el însuşi că personalitate distinctă.La ce vârstă are literatură un impact puternic asupra dezvoltării personalităţii copilului?La vârstă preșcolară, mai exact între 2 şi 3 ani, copiii descoperă independenţa şi doresc să exploreze cam tot ce îi înconjoară. Ei vor să dobândească deja o uşoară autonomie în mişcări şi să deţină controlul asupra cât mai multor lucruri care-o vizează. Folosirea literaturii în această perioadă este un mod fantastic de a-l ajută pe copil să-şi descopere şi să-şi înţeleagă emoţiile, precum şi cum să le exprime într-un mod adecvat. De asemenea, contribuie la consolidarea stimei de sine şi îi oferă încredere în forţe proprii pentru a reuşi în ceea ce îşi propune. Îl ajută să-şi stabilească obiective realiste şi să fie pozitiv în demersul lui de a le îndeplini. Ce cărţi este indicat să alegem pentru copil? Cărţile care-l încurajează pe copil să se vadă ca persoană reală, nu imaginară, care ajută la accentuarea şi dezvoltarea capacităţilor pe care micuţul le deţine deja, dar fără a fi încă exploatate. Aşadar, se impune să avem grijă să alegem cărţi cu personaje pozitive care fac lucruri practice şi care se pot adapta şi în lumea reală. Alege teme reale care pot contribui la dezvoltarea, dar şi educarea copilului. De exemplu, cărticele în care personajele fac curăţenie în camerele lor, îşi ajută părinţii la diverse treburi, dar şi cărţi care combat discriminările şi pot servi că punct de plecare într-o discuţie contra rasismului şi stereotipurilor etc. De asemenea, cărţile care pun accentul pe stimă de sine sunt fantastice pentru copil. Acestea sunt cele care au că personaj principal o personalitate puternică, întreprinzătoare, care găseşte rapid soluţii la orice, care nu se lasă păgubaş etc. Aceştia sunt eroi de poveste care îl pot ajută pe copilul tău să îşi dezvolte o personalitate puternică, cu o stimă sau respect de sine bine consolidat. Le oferă şi un sentiment de securitate. Frica sau temerile sunt sentimente care-i încearcă şi acaparează pe copiii de vârstă preşcolară. Literatura este un mod minunat de a-i ajută să le înţeleagă, dar mai ales să le depăşească. Este bine să alegem cărţi care se concentrează în jurul unui singur personaj care trăieşte un anumit tip de frică şi care lupta cu ea pentru a o depăşi.

2859

Cărţile la această vârstă au rolul de a-i ajută pe copii să se cunoască mai bine pe ei înşişi, să se descopere şi de a se identifica cu lumea înconjurătoare. Este bine să evităm cărţi care accentuează sau scot în evidenţă stereotipuri sau discriminări. Alegem întotdeauna cărţi al căror subiect sau personaj principal ar aduce contribuţii în dezvoltarea personalităţii copilului. Orice carte citită copilului la vârstă preșcolară îi influenţează alegerile, concepţiile şi judecată de valoare aşa că trebuie să acordăm o importanță deosebită fiecărui titlu pe care îl alegem în biblioteca sălii de grupă. „Lectura – sublinia istoricul N. Iorga – joacă un rol important în viaţa copiilor, un rol mai mare decât în viaţa celor vârstnici. Cartea citită în copilărie rămâne prezentă în amintire aproape toată viaţa şi influenţează dezvoltarea ulterioară a copiilor. Din cărţile pe care le citesc, copiii îşi formează o anumită concepţie asupra lumii, cărţile formează la ei anumite norme de conduită.” BIBLIOGRAFIE: 1. Bratu, B.,Preşcolarul şi literatura, E.D.P., Bucureşti, 1977; 2. Dumitrana, M., Educarea limbajului în învăţământul preşcolar. Comunicarea orală, Compania , Bucureşti, 1999. 3. Ona, N.; Petrescu, C.; Ştefănescu, M; Pop, I.; Moraru, F., Laborator metodic pentru domeniul experienţial limbă şi comunicare, Ed. Diana, Piteşti. *** Curriculumul pentru educația timpurie a copiilorcu vârsta cuprinsă între naștere și 6/7 ani, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, 2008.

2860

„Tu, în fiecare clipă trebuie să spui, să arăţi cine eşti, ce valori porţi în conştiinţa ta, ce bogăţii şi frumuseţi tăinuiesc în mintea ta, simţirea ta. Toate acestea le răspândeşti în preajma ta printr-o modalitate care te înfăţişează lumii şi care se numeşte comportarea ta de fiecare zi.”

CEI SAPTE ANI DE ACASA SI BUNELE MANIERE PROF.INV.PRESCOLAR: POSNAES ILEANA CRISTIANA Bunele maniere reprezintă modul in care ne prezentam in fata celorlalti membrii ai societatii, reprezinta oglindirea propriilor comportamente, in diferite momente/situatii de viata ( in modul in care comunicam, in felul in care ne raportam cand interactionam cu alte persoane, acasa, pe strada, in grupul de prieteni, la scoala, la telefon, e.t.c.) si modul in care ceilalti percep aceste comportamente, fie ca fiind corecte, fie eronate; asadar bunele maniere reprezinta cartea noastra de vizita a fiecarui individ in societate. Fiecarei situatii in care ne aflam la un moment dat ii corespunde un set de reguli. Aceste reguli nu sunt pedepsite prin legi, dar nerespecatarea lor (in functie de nivelul de toleranta al membrilor societatii, in functie de obiceiuri, cutume, mediul din care provine persoana) atrage respingerea, blamarea celorlalti si momente stanjenitoare pentru propria persoana. Putem spune ca, politetea a fost şi este indispensabilă fiecărui om, în orice societate. Din cele mai îndepărtate timpuri, omul a fost interesat să aibă legi care să interzică faptele rele şi să le pedepsească, îndemnând la fapte şi comportări bune. Respectul şi grija faţă de alţii trebuie să domine întotdeauna relaţiile dintre oameni. Chiar dacă astăzi aceste reguli nu mai au caracter de lege şi încălcarea lor nu se mai pedepseşte aspru ca în trecut, ele au fost adunate în nişte „Coduri ale bunelor maniere”, care doar ne sfătuiesc cum să ne comportăm în diverse situaţii se invata pana la varsta de sapte ani la fel si normele de comportament civilizat. Aceste „Coduri” au suferit modificări în funcţie de timp, de societate şi de modă. Acum 200- 300 de ani existau alte norme de comportament, de exemplu într-un fel se comportau oamenii simplii, altfel aristocraţii şi altfel erau obiceiurile de la curtea domnească. Dar legile esenţiale ale respectului faţă de alţii,ă faţă de sine, faţă de rude sau faţă de prieteni, faţă de oamenii mai în vârstă au rămas peste timpuri aceleaşi. Din acestea cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor, pentru că, aşa cum spunea Freud, „copilul este tatăl viitorului adult”. Vorbind despre bune maniere, este necesar ca acestea să fie însuşite în primul rând de către copii, pentru că altfel nu vor mai învăţa, sau vor învăţa foarte greu mai târziu cum să se comporte. Bunele maniere se deprind din copilărie, sau nu se mai deprind deloc. Buna crestere se dobandeste in mai multe feluri. Educatia ocupa de departe cel mai important loc. Toate acestea au in comun diplomatia si tactul. Nu trebuie sa aglomerati copilul cu tot felul de conduite complicate, dar ar fi bine sa ii explici, inca de mic, bazele comportamentului manierat in societate. De aici rezulta, ca principalul scop al familiei, al scolii dar si al specialistilor in consiliere scolara si educationala il reprezinta formarea la copii de deprinderi morale si maniere frumoase. “Fiecare copil pe care îl educăm este un OM dăruit societăţii” (N. Iorga)

2861

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof . PRALIA DORU DISCIPLINA EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT Copiii de astăzi trebuie pregătiţi pentru o societate dinamică, în continuă evoluţie, o societate care cere o anumită configuraţie fizică, intelectuală, morală, civică - un anumit profil care să îmbine, în mod armonios, laturile personalităţii sale: un individ sănătos, armonios dezvoltat fizic, cu o înaltă calificare, un om cu o gândire creativă, rapidă, cu spirit de iniţiativă, cu capacitate de a selecta, sistematiza şi reorganiza informaţiile, de a alege cele mai bune soluţii şi de a decide rapid punerea lor în practică. De altfel, ne-am bucura dacă aceştia ar conştientiza că „sportul este o necesitate, nu un moft şi nici nu ar trebui să fie un lux”. Pentru practicarea jocurilor sportive și nu numai, copii trebuie să aibă un comportament adecvat și să dezvolte un spirit de fair-play pentru o bună desfășurare a jocului , fără incidente nedorite. Dacă analizăm cuvântul fair-play acesta poate să devieze foarte bine din cei șapte ani de acasă. Cred cu tărie că un copil bine educat este capabil să dezvolte un spirit fair-play foarte mare. Fair-play-ul este un cod de legi nescrise care in timpul unei întreceri spotive ar trebui respectate de toți participanții și chiar de susținătorii acestora. Așa cum vechii greci în timpul desfășurării Olimpiadelor încetau până și războaiele și lăsau sportivii să traverseze cetățile până la locul desfășurării Jocurilor, așa și în ziua de astăzi, sportivii trebuie să respecte eforturile, dorința și munca depusă de ceilalți pentru a ajunge la întrecere și să nu încerce prin mijloace nesportive de a-i depășii pe ceilalti.Sportul nu înseamnă umilirea adversarului în fața galeriei, ci încurajarea lui de a-și îmbunătății performanțele. Sportul poate fi privit ca o artă deoarece crează ceva nemaipomenit în sufletul sportivilor și suporterilor, ca un mod de joacă pentru copii,ca un mod de menținere și dobândire a sănătății. Fair-play-ul este expresia unei atitudini umane, care denotă comportamentul plin de consideratie față de sine, față de alții, dar și față de mediul înconjurator, este calitatea esențială care trebuie să definească relațiile interumane. Dispoziția și capacitatea de a rezolva conflicte trebuie să fie stimulate de devreme și cred că cei șapte ani de acasă au un rol foarte important în percepția copiilor.Conflictele pe plan sportiv nu trebuie evaluate doar ca fiind fapte negative, ele pot fi rezolvate sau evitate foarte ușor doar prin regăsirea spiritului fair-play în fiecare jucător.

2862

Firul Ariadnei prof. Preda Angelica Colegiul Tehnic „Decebalˮ Dr. Tr. Severin Mehedinți Motto: “A aştepta să culegi altceva dintr-un pământ decât ceea ce a fost semănat în el ar fi o copilărie” (Mihai Eminescu) De la Revoluția din 1989, societatea românească trece printr-o interminabilă criză de autoritate și valori. Considerăm că suntem în situația junimistă, a formelor fără fond, sau, cum spune un proverb românesc, punem carul înaintea boilor. Încercăm să preluăm modele occidentale, fără o triere a valorilor și o adaptare la specificul autohton. Întotdeauna, baza evoluției sociale a constituit-o educația, învățătura. Fără a fi strict religioși, considerăm că respectarea normelor de conduită morală, chiar și cele sugerate de preceptele biblice, este o condiție esențială a unei societăți umaniste. Până la urmă, scopul tuturor schimbărilor este crearea Omului ca ființă sensibilă. Cum se poate obține acest deziderat? Prin modelare. Adesea se spune că pruncii sunt niște flori, care trebuie îngrijite, cu delicatețe, de niște grădinari pricepuți. Extrapolând metafora, grădinarii sunt factorii educativi: familia, școala și chiar media. În societatea actuală, școala nu se bucură de respectul cuvenit, fiind instituția supusă unor foarte dese și haotice schimbări. De câțiva ani, tot implementăm metode, tehnici, materiale moderne, realizăm „feedbackuriˮ, ținem conferințe, participăm la proiecte, dar calitatea umană este în continuă degradare. Care este cauza? Considerăm că nu suntem suficienți de fermi în atingerea unor obiective propuse. Pe de altă parte, materialul uman, elevii vin în această instituție cu grave carențe de educație și în cunoștințe. Politica educațională laissez-faire nu a dat roade și insistăm pe această așa-zisă democratizare. Profesorii trebuie lăsați să-și facă datoria în condiții demne, fiind conștienți de rolul esențial al școlii în formarea umană: „Școala face omul om și altoiul pomul pom.ˮ Când vorbim de educație, ne referim, în primul rând la familie. Degradarea morală este vizibilă de la o generație la alta. Părinții elevilor noștri sunt cei care, la rândul lor, s-au format ca oameni în bulversanții ani postrevoluționari. Rolul celor „șapte ani de acasăˮ este vital în evoluția ulterioară a tânărului. Din păcate, unii părinții nu au înțeles ce înseamnă iubirea pentru copil, ce e bine și ce e rău pentru el. Răsfățul exagerat a dus la apariția acelui tip uman, ilustrat foarte bine de I.L. Caragiale în celebra schiță „D-l Goeˮ: leneș, prost, impertinent, îngâmfat. Poate că ar trebui întrebați părinții ce vor să facă din odraslele lor: niște inadaptați? Nu suntem adepții educației „cu biciulˮ, însă, considerăm că este necesară impunerea unor norme și valori. Cel mai greu lucru, pentru unii, este munca, iar noi trebuie să știm că exemplul părinților îl vor lua copiii. Cultul efortului este greu de impus tinerilor, dar nu imposibil. „Nulla dies sine lineaˮ (Nicio zi fără o linie) este un proverb latinesc care ne îndeamnă la munca zilnică. Fără a avea pretenția că vom ajunge la noocrație, trebuie, totuși, să impunem în societate valorile, persoanele cu autoritate morală și intelectuală. Indiferența, neimplicarea nu este o atitudine corectă, nu ne absolvă de vina de a contribui la prăbușirea unei nații. Media constituie un factor educativ, dar, din păcate, ea nu este conștientă de acest rol și promovează incultura și impostura. Goana după senzațional, după acel obsedant „ratingˮ duce la emisiuni ridicole, sub limita bunului-simț. Plecând de la titlu, considerăm că revenirea la moralitate, la educația „sănătoasăˮ, sunt căile de a ieși din acest labirint, din această criză axiologică. Subliniem rolul determinant al familiei în impunerea unei direcții corecte noilor generații. Încheiem cu un vers eminescian referitor la dăinuirea adevăratelor valori și la inutilitatea adoptării „spoielii de culturăˮ: „Ce e val, ca valul trece.ˮ(Glossa, Mihai Eminescu)

2863

Cei șapte ani de-acasă Puiu Liliana prof. educație tehnologică Școala Gimnazială ”Emil Brăescu” Măgura Cei ”șapte ani de- acasă” înseamnă primele deprinderi, însă esențiale, de creștere aleasă. Conduita civilizată, politicoasă se învață mai întâi din familie, din fragedă copilărie, începând cu ”cei șapte ani deacasă”. Ei sunt piatra de temelie în educația comportamentului civilizat, un instrument important de orientare pe drumul vieții. În viaţa oricărei persoane, familia are o importanţă deosebită. În familie ne naştem, creştem, găsim ocrotirea, înţelegerea şi afecţiunea de care avem nevoie.Familia este grupul care ne influenţează cel mai mult dezvoltarea personală.De la părinţi,bunici,fraţi sau de la alte persoane cu care ne înrudim deprindem comportamente, la ei găsim primele modele de viaţă, de la ei aşteptăm preţuire, lor vrem să le aducem mulţumire. Nu este de ajuns ca părinții să își îngrijească și să-și hrănească copilul, este imperios necesar să-i transmiță educația potrivită. El trebuie să vadă în părinte modelul faptelor sale bune și al comportamentului său onest, atât față de el, cât și față de cei din jurul său. De-a lungul timpului, viața de familie s-a schimbat, dar continuă să exercite și azi o mare influență asupra vieții private asupra copiilor și a tinerilor. Educația în familie, primii ani de-acasă, influențează puternic întreaga existență a individului, indiferent dacă el recunoaște acest lucru sau nu. Părinții sunt modele pe care copiii, conștient sau inconștient ”le văd” cu ochii minții și le urmează. Cea mai importantă educaţie a unui copil are loc în interiorul familiei. Copiii învață primele reguli de politeţe de la părinţi şi bunici. Apoi, învață de la doamna educatoare, de la doamna învăţătoare şi de la toţi profesorii lor. Însă, educația de acasă nu poate fi înlocuită de nici o instituție de învățământ. Ea reprezintă baza pentru tot ceea ce va construi școala, în anii ce vor urma, iar părinții trebuie să știe că lor le aparține întreaga responsabilitate pentru ca cel mic să crească frumos. Cei 7 ani de acasă nu fac referire doar la bunul simț și educație, ci și la cunosțintele generale, la întregul bagaj de informații pe care copilul le primește acasă, în sânul familiei. Educaţia în acest sens ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă, 2-3 ani, când copilul înţelege şi face conexiuni între ceea ce se desfăşoară în jurul lui iar primele maniere se pot învăţa chiar prin joacă. Copilul va fi îndemnat, pe cât posibil, spre jocuri creative, constructive, de analiză. Astfel, pe lângă recreere, cel mic își va dezvolta și cunoștințele. Copilului i se va permite contactul cu alți copii. Interacțiunea cu aceștia îl va ajuta să socializeze mai usor. Copilului i se va explica diferența dintre bine și rău, prin exemple pe ințelesul lui, prin povești și piese de teatru pentru cei de vârsta lui. Copilul nu va fi pedepsit prin bătaie. În viziunea greșită a multor părinți, bătaia este cea care poate corecta un comportament greșit. Nimic mai fals! Prin astfel de reacții, copilul este îndemnat să facă la fel față de cei din jurul lui. Este bine știut faptul că un copil bătut va deveni un matur violent. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, un copil care știe să spună “bună ziua”, să spună “mulţumesc”, care cunoaște rolul lui “te rog”, un copil capabil să recunoască că a greșit și care știe să spună “scuză-mă”, un copil care se comportă cuviincios cu toți cei din jurul său, fie că sunt de vârsta lui sau adulți. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă nu trebuie să ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului numai până când acesta merge la şcoală. Școala nu reprezintă granița unde se termină responsabilitatea părinților, ci poate fi cel mult un test. Copilul trebuie să beneficieze “de cei 7 ani deacasă” și după debutul lui școlar, educația celor 7 ani trebuie să continue tot atât timp cât copilul este mic. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care părinții doresc să-l insufle copilului lor, precum şi zile în care li se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care s-a străduit să le predea copilului său au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Până atunci, părintele trebuie să-și educe copilul în spiritul celor 7 ani de-acasă și să-l înconjoare cu multă dragoste. Educația de acasă este o investiție pe termen lung, atât pentru copil, cât și pentru părinți și societate.

2864

BIBLIOGRAFIE Sivia Marinescu, Rodica Dinescu- ”Invitație la educație”, Editura Carminis, Pitești, 2007; Elisabeta Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiei. Editura Polirom, Bucureşti 1997 Psihosociologia familiei, Florin Druță, Editura Didactică și pedagogică,R.A., București, 1998 Faosto Telleri, Pedagogia familiei, Editura Didactică și pedagogică,R.A., București, 2003 http://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice

2865

Importanţa celor şapte ani de-acasă PULPEA MIRELA

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

Motto: "Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie." Eugen Heroveanu Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur, în comparaţie cu unul cărua îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Psihologul Oana Maria Udrea subliniază factorii de care depinde educaţia primită în cei şapte ani de acasă: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.În primul rând, baza formării unui comportament corespunzător al copiluluieste relaţia afectivă cu părinţii, deoarece dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia pentru că realizează că primeşte atenţie din partea părinţilor şi că aceştia sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului întro atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, îi oferă ideea de siguranţă şi face ca regulile să nu se tranforme în disciplină de fier. În al doilea rând, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului, pentru că el percepe lumea diferit la 3, 5 sau 7 ani. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, nu conştientizează ce e bine şi ce e rău, nu puteam să-i cerem să fie altruist şi este necesar să începem să fixăm limite, astfel încât copilul să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. Această vârstă este potrivită pentru a îl învăţa formulele de politeţe: când şi cum se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere şi este important să nu uităm că el învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, observă reacţiile părinţilor în raport cu comportamentul său (mă ignoră/îmi acordă atenţie), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. Această perioadă este propice pentru a-l învăţa bunele maniere, de pildă, cum să se poarte la masă. Acesta este însă un proces de durată care va prinde contur în fiecare zi. Între 5 şi 7 ani, copilul devine din ce în ce mai independent- merge la gradiniţă, nu mai petrece atât de mult timp cu părinţii- motiv pentru care este necesar să îşi dezvolte mai mult capacitatea de a comunica cu cei din jur, copii şi adulţi. Este important să îl încurajăm să se exprime şi să nu îi facem observaţie în public când greşeşte ("taci din gură că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti") pentru că asta îl va face să se simtă umilit şi îl va inhiba. Cum am spus anterior, copilul învaţă prin imitaţie, iar părinţii sunt primele modele pentru copil. Degeaba îl învăţăm să spună "mulţumesc" dacă în familie nu aude acest lucru, de exemplu. În ceea ce priveşte recompensa şi pedeapsa, cea mai importantă formă de recompensă pentru un copil este exprimarea bucuriei, aprecierii părinţilor când face o faptă bună, nu cea materială (dulciuri, jucării). Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în cazul pedepsei, întrucât dezamăgirea, nemulţumirea părintelui sau ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. 10 reguli esenţiale în educarea şi creşterea copilului până la 7 ani: Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică tot mai mult cu el- comunicarea este baza unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la calculator sau televizor! Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile! Învaţă-l să se bucure de copilărie (permite-i să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin)! Nu abuza în nicun fel de copil, evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! Învaţă-l să-şi exprime emoţiile şi sentimentele! Învaţă-l să spună mereu adevărul! Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte devotat şi implicat, iar cei şapte ani de acasăvor oblindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el.

2866

10. Oferă-i iubire necondiţionată! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de altă natură. Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti, demonstrându-i asta prin gesturi tandre- sărutări pe frunte, obrăjori, prin îmbrăţişări etc. Bibliografie: Educația timpurie în România, Step by step -IOMC- UNICEF, Vanemmonde, 2004 Vrăşmaş Ecaterina Adina, "Consilierea și educația părinților", Editura Aramis, Bucureşti, 2002 www.scribd.com www.didactic.ro

2867

Cei șapte ani de acasă, start pentru viață Prof. Ecaterina RADU, Director la G.P.P. ”Azur” Constanța Adesea auzim în jurul nostru: ”Are cei șapte ani de acasă!” , dar, se mai întâmplă, din păcate, să se mai spună și ”Îi lipsesc cei șapte ani de acasa!”... De fapt, ce înseamnă această sintagmă? Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie, în funcție de o serie de factori de țin de vârsta celui interogat, de mediul social dar și cel geografic din care provine, de nivelul său de cultură, de profesia sa, vom constata că răspunsurile sunt foarte diferite. Cu toate acestea, indiferent de modul în care s-ar exprima cineva, ”definiția” celor șapte ani de acasă se conturează în termeni care exprimă ”buna creștere”. Fiind vorba despre primii șapte ani din viața unui om, este limpede că familia este cea care își pune puternic amprenta pe conturarea personalității puiului de om. În societatea contemporană, în care oamenii sunt foarte ocupati, aceștia caută sprijin la instituții abilitate s-o facă, precum creșele, grădinițele. Ideal ar fi ca aceste două instituții care contribuie la formarea omului societății de ”mâine” - familia și cadrul instituționalizat de educație -creșa/grădinița - să aibă unitate de vederi în ceea ce privește educația copilului, ele să devină parteneri educaționali cu responsabilități serioase, unanime și care să-l aibă în centrul atenției pe el, copilul. Propunându-ne să ”traducem”, sintetic, expresia ”cei șapte ani de acasă”, ne-am putea gândi la un cod al bunelor maniere pentru copii, facându-și loc în mintea noastră o serie de deprinderi și trăsături etice, comportamentale, pe care copilul și le însușește în acest interval de timp, astfel încât să atingă standardele unei vieți civilizate. Acest bagaj de rutine va constitui, mai târziu, un suport sănătos, puternic, pentru educația pentru cetățenie democratică și valori, pe care o va primi copilul în etapele superioare de școlarizare. Dacă ar fi să facem o trecere în revistă a unora dintre cele mai importante și uzuale lucruri pe care copiii le învață în primii șapte ani de viață, pentru a-i contura un profil de copil ”bine crescut”, în minte ne-ar veni următoarele: Salutul: Când bebelușul împlinește șase-șapte luni și începe să înțeleagă, într-o oarecare măsură, ce se întâmplă în jurul lui, părinții se străduiesc să-l învețe pe acesta să salute prin gesturi specifice, cu mâna, care, ulterior, capătă forma verbalizată și va fi folosit foarte des – ori de câte ori se întîlnesc, sau se despart doi oameni. Respectul pentru cei din jur: Când copilul împlinește doi-trei ani, începe să înțeleagă relațiile interumane, rolurile pe care le joacă adulții din jurul lui, prin urmare el va învăța că trebuie să se poarte într-un mod civilizat cu membrii familiei lui – să vorbească pe un ton calm, fără să țipe atunci când dorește ceva, să se adreseze cu expresii precum ”te rog!”, ”mulțumesc”, să aibă răbdare să asculte pe cineva când vorbește, să aibă răbdare să-și aștepte rândul când este coparticipant la o activitate oarecare. Comportamentul la masă: Înainte de a se așeza la masă, copilul trebuie să știe că este sănătos să se spele foarte bine pe mâini, cu apă și săpun. Odată așezat la masă, să folosească, în mod adecvat tacâmurile, să evite să vorbească cu gura plină, să solicite, adresându-se civilizat, dacă are nevoie de un anumit obiect de pe masă, fără să se întindă peste masă, riscând să dărâme sau să spargă lucruri, în încercarea de a se descurca singur. Comportamentul în societate: În primii ani de viață, modelul comportamental oferit de părinți joacă un rol extrem de important! Inițial, puiul de om ”copiază” tot ceea ce vede în jurul lui, el fiind un excelent imitator. De aceea noi, adulții, trebuie să acordăm un maximum de atenție comportamentului nostru, deoarece ”cum ni-i creștem, așa îi avem pe copii!” Astfel, dacă adultul știe să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, așteptându-și rândul, fără să întrerupă pe cel care vorbeşte, așa va proceda și copilul! Dacă adultul știe să-și aștepte rândul la piață, la medic, la orice coadă s-ar afla, respectând ordinea, dar și pe ceilalți oameni care se află în aceeași situație, același lucru îl va face și copilul! Dacă adultul folosește frecvent cuvintele ”vă rog/te rog!”, ”poftim!”, ”mulțumesc!”, ”cu plăcere!”, aceste cuvinte/expresii se vor afla și în vocabularul copilului. Dacă adultul este o persoană respectuoasă, liniștită, empatică, sociabilă, cu siguranță, prin imitare, și copilul va aborda același comportament. Comportamentul la creșă/grădiniță/cu prietenii: Când sunt mici, copiii au tendința de a fi egoiști, de a împărți, cu greu, ceea ce este ”doar al lor”, de a nu accepta pe altcineva (un alt copil) în sfera de

2868

interes a părinților lui sau a altor adulți din familie, manifestându-se printr-un soi de gelozie. De aceea, noi, adulții, indiferent că avem rolul de părinți sau educatori, trebuie să avem pe lista de priorități în educația copilului, obiective care să rezolve această problemă, cultivând, la copii, altruismul. Acesta este primul pas pe care copilul îl face către ceilalți copii, este prima mânuță întinsă către un alt semen de-al său. Pentru modelarea acestei trăsături de caracter al copilului, adultul are la îndemână poveștile terapeutice, jocul de rol. Astfel, pe lângă rolul de destindere, aceste jocuri și povești le oferă copiilor toate condițiile ”tehnice” de a exersa și testa comportamente corecte. În aceste împrejurări, copilul își respectă partenerii de joacă, înțelegînd și conformându-se regulilor jocurilor, acest detaliu educațional contribuind și la cultivarea răbdării copilului, precum și a încrederii în forțele proprii. Toleranța: Dacă un copil crește într-o familie tolerantă, care îi acceptă pe toți oamenii, așa cum sunt ei, fără să-i ironizeze dacă nu au o profesie ”înaltă”, sau fără să râdă de ei dacă au defecte fizice, atunci și copilul va avea o atitudine pozitivă față de toată lumea, de acceptare și îi va trata cu respect pe toți semenii lui. De asemenea, un aspect deosebit de important este cel referitor la recunoașterea greșelilor și sinceritatea exprimării regretului că s-a întâmplat să greșească ceva. Copilul va învăța acest lucru de la părinții lui și, ulterior, le va fi consolidat de către primii dascăli, convingându-se că este un semn de respect și demnitate și nu de slăbiciune. În primii ani de viață ai copilului se pun bazele bunei creșteri, conturându-se, astfel, personalitatea sa. De aceea este foarte important, decisiv, aș spune, cum se face acest ”start pentru viață”! Bibliografie: Briceag Silvia, Psihologia vârstelor, Bălți, 2014 – suport de curs Poenaru Michiela, ”Cei șapte ani de-acasă” – Codul bunelor maniere pentru copii, Editura Coresi, Ediția a VIII-a, București, 2007 Verza Emil, Psihologia vârstelor, Editura Hyperion, București, 1993 www.copilul.ro www.urbankid.ro

2869

CEI SAPTE ANI DE ACASA- INTRE MIT SI REALITATE… Prof. inv presc si sc RADUCU COSTINELA Sa vorbim putin si despre cei 7 ani de acasa. Dupa anii “90 acest concept a cam disparut din cotidian, pentru ca au aparut familii bogate si atunci copii au primit o educatie prin strainatate, si din ce stiu eu pe la ei nu exista asa ceva, adica omul se vede De fapt ce sunt cei 7 ani de acasa, pe care cei batrani il invoca atunci cand este nevoie de acest lucru? Pana in clasa primara, cam pe la 7 ani, stam mai mult cu parintii, bunicii cu familia si cei apropiati in general. Cei din familie incearca sa te sfatuiasca si sa te educe cum stiu ei mai bine, ca tu pe viitor sa poti intra in viata cu minim de lectii despre viata in general. Cum sa respecti bunicii, cum sa respecti familia si pe cei mai in varsta, mai departe la scoala respectul fata de profesori, colegi si cercul de prieteni pe care il ai. Respecta ca sa fii respectat este una dintre bunele vorbe din batrani, spuse de parintii nostrii. Daca respecti pe cei din jur, te respecti pe tine si ai oportunitatea de a fi integrat mai bine in societate daca stii sa respecti pe cei din jurul tau, chiar si pe cei de aceeasi varsta cu tine. Acum, dupa cum am vazut in viata, sunt multe persoane care pur si simplu nu pot fii respectate, pentru ca nu stiu sa se comporte in lume si care probabil nu au cei 7 ani de acasa, care sa-i confere un echilibru si respect fata de cei din jur. Multi datorita comportamentului ciudat fata de semenii lor, se autoizoleaza de cei din jur si tind sa dispara asa treptat din viata sociala, de multe ori alcoolul fiind singurul prieten de suferinta. In rest acesti 7 ani de acasa sunt pentru unii, si pe buna dreptate, piatra de temelie a vietii pe viitor. De acesti ani depinde de cum vei fii integrat in societate, cum vei fii agreat de cei din jur si bineateles iti poti ordona viata si stilul de viata alaturi de cei dragi. La randul tau odata cu trecerea timpului, cand vei devenii mai intelept, o sa dai si tu aceste sfaturi copiilor, nepotilor si celor dragi, ca si ei sa aiba la baza cei 7 ani de acasa, sa poata merge in viata deschis si cu un viitor sigur. In ultimii ani cand vorbim despre cei 7 ani de acasa nu putem sa nu ne gandim si si la gradinita, deoarece o pare parte a timpului cei mici il petrec in acest mediu. In aceste conditii trebuie sa existe o foarte buna comunicare intre educatoare si parinte. Cele doua “personaje” (educatorul si parintele) este necesar sa se completeze recoproc. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust,

2870

miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 3. www.copii.ro 4. www.didactic.ro

2871

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ RAMONA IULIANA MĂDĂRAN PROF. LIMBA ENGLEZĂ ȘCOALA GIMNAZIALĂ BILCIUREȘTI, JUD. DÂMBOVIȚA Educația unui copil nu constă doar în a ști să citească, să socotească sau în a avea repere geografice sau istorice. Educația începe cu mult timp înainte de a păși în școală și se reflectă în felul lui de a fi, de a se purta, de a gândi. Primii ani de viață sunt reprezentativi, iar părinții au un rol deosebit de important deoarece reprezintă prima și, din punctul meu de vedere, cea mai importantă, amprentă asupra formării unui copil. De aici și sintagma "cei șapte ani de acasă". În această perioadă se dezvoltă limbajul, aptitudinile motorii, comportamentul și atitudinile iar tot ceea ce "primește" copilul până la această vârstă îl poate influența și dincolo de această vârstă. Încă de la 1 anișor copilul începe să imite, iar manifestările comportamentale ale părinților devin un reper important. El învață prin imitație și ceea ce vede poate avea efecte negative sau pozitive asupra copilului, atitudini ce se vor manifesta mai târziu în viața acestuia ca adult. Părinții nu trebuie să subestimeze, chiar de la o vârstă fragedă, capacitatea copilului de a înțelege ceea ce se întâmplă în jurul lui, căci el resimte tot ceea ce i se oferă în familie. Crescut într-um mediu ostil, supus violenței și abuzului, copilul poate dezvolta probleme de comportament, fiind incapabil în anii școlii și chiar ca adult să se adapteze, să socializeze și să se integreze. Bunele maniere se învață încă de mici și nu ar trebui să fie atât de greu să învățăm un copil să spună "te rog" și "mulțumesc". Poate nu o va face de fiecare dată din proprie inițiativă, dar repetiția este mama învățăturii. Odate intrate în reflex unele obiceiuri, ele pot fi cu greu dezvățate. Același lucru se întâmplă și cu comportamentele negative. De foarte multe ori spunem despre cineva care nici măcar nu știe să salute că este prost crescut și că nu are cei șapte ani de acasă. Nu este vina lui, pentru că nu a fost învățat. Nu s-a insistat asupra acestui lucru, pentru că părinții au avut "treburi" mult mai importane. Deși nu este imposibil, este mult mai greu să înveți un copil după șapte ani ce este bine și ce este rău. El vine deja cu un bagaj de cunoștințe, un set de reguli bine-cunoscute și nu înțelege de ce trebuie să procedeze altfel acum......mami și tati nu i-au spus niciodată că nu este bine, considerând, deci, că acțiunile sale sunt bune. Fără să realizeze, părinții devin, astfel, modele. În ultimii ani, toate schimbările tehnologice și sociale și-au pus amprenta și asupra modului de creștere a copiilor. Părinții sunt din ce în ce mai ocupați și este mai ușor să pasezi responsabilitatea altora. Este mai simplu să îi cumperi copilului tău tot felul de gadget-uri, decât să petreci puțin timp cu acesta. Uneori nu cantitatea contează, ci calitatea. Mai târziu, când copilul merge la școală, părinții doresc ca învățătorul să facă tot ceea ce ei nu fac acasă. Oricâtă atenție primește la școală, învățătorii nu pot suplini rolul părinților. Fiecare are rolul său. Și dacă părinților le este greu să crească un copil sau doi, ar trebui să își imagineze cum este să te ocupi de cel puțin 25 de copii zilnic. Într-adevăr, copilul merge la grădiniță de la 3 ani, ceea ce diminuează timpul petrecut cu părinții, dar asta nu le diminuează rolul. După cele 4-5 ore petrecute la grădiniță unde, evident, învață lucruri benefice, socializează și se integrează, el merge acasă unde părinții trebuie să continue munca educatorilor. Acest parteneriat între grădiniță/școală și familie nu ar trebui să fie doar pe hârtie. El ar trebui să fie real și să vină în ajutorul copilului, căci el este principalul beneficiar. Asupra lui se răfrâng toate acțiunile noastre, atât ale părinților, cât și ale educatorilor. Atunci când devenim părinți ne asumăm mai multe meserii, în special mamele care petrec mai mult timp cu copiii. Ele devin , pe rând, educatori, medici, bucătari, croitori, magicieni și câte și mai câte. Trebuie să luăm decizii, poate minore câteodată, dar de care depinde viitorul copiilor noștri. Trebuie să fie prezente în viața copilului, nu doar pasiv, ci și activ, oferindu-i o mână de ajutor atunci când are nevoie. Nu trebuie să dăm ajutor copiilor cu forța, să îl obligăm să fie ce dorim noi, dar trebuie să îi oferim ajutor atunci când are nevoie, să îi ghidăm pașii, dar și să îl lăsăm să greșească, sperând că va învăța din acele greșeli. Teoretic este ușor. Știm că măsura este cheia pentru o viață echilibrată. Cel mai greu este să punem în practică pentru că, de cele mai multe ori, balanța nu este echilibrată. Cel mai important lucru însă, în formarea copilului nostru, este faptul că încercăm, că ne străduim și că nu suntem simpli spectatori în viața copilului nostru. RESTUL SE ÎNVAȚĂ!!!

2872

Cei șapte ani de acasă, baza pentru a păși în viața socială RAPEANU CRISTINA Expresia cei șapte ani de acasă reprezintă o asimilare a normelor de conduită promovate în mediul familial; părinții și ceilalți apropiați ai copilului fiind responsabili de insuflarea bunului simț și a primelor reguli de politețe. În acestă perioadă se pun temeliile personalității și, pe lângă achiziția de cunoștințe, priceperi, deprinderi, apare necesitatea de a face față exigențelor societății printr-un comportament adecvat. Imitația este cheia de reușită în modelarea comportamentului. Copiii învață cum să se comporte observându-i pe adulți. Cu acestă bază pășește în viața socială, iar achizițiile timpurii își pun amprenta asupra a ceea ce va deveni el ca adult. De aceea, este important ce modele îi sunt prezentate copilului. Acesta se va comporta în interacțiunile sociale după cum a învățat el acasă, iar primele conduite de acest tip apar la grădiniță. De mediul familial depinde limbajul copilului, relația sa cu ceilalți copii, raportarea lui la societate. Relația afectivă dintre copil și părinți este foarte importantă. O relație securizantă îi permite copilului să se dezvolte armonios, să aibă încredere în forțele proprii și îi facilitează învățarea și asumarea regulilor de conduită. Un copil apreciat va interpreta pozitiv regulile impuse de părinți și va încerca să și le însușească fără a le percepe ca pe niște bariere rigide. Pentru rezultatele dorite trebuie să ținem cont de etapele de dezvoltare în care se află copilul atunci când stabilim regulile pentru că el percepe lumea în mod diferit în cei șapte ani petrecuți în familie. Urmând linia lui Piaget, cerințele părinților trebuie adaptate stadiului în care se află copiii, caracteristicilor științifice ale inteligenței pentru ca așteptările lor să fie realiste. Astfel, nu putem avea pretenția de la un copil de 2 ani să împartă jucăria preferată cu alt copil deoarece el nu are capacitățile necesare pentru a face acest lucru. Putem cere lucrul acesta doar după ce el și-a depășit egocentrismul și este capabil să înțeleagă situația. Acești primi ani ai copilului sunt o responsabilitate ce atârnă greu pe umerii părinților. De ei depinde copilul, adolescentul, tânărul și adultul de mâine, de ei depinde “predarea” primelor lecții din viața copilului care îl pregătesc pentru un prag de desprindere pentru a face față cu succes provocărilor care apar. Expresia cei șapte ani de acasă s-a păstrat de-a lungul multor generații cu retușuri mai mici sau mai mari de-a lungul timpului. Astăzi standardele sunt puțin diferite. Pe lângă un comportament politicos, respectuos, întâlnim și necesitatea de a-și exprima opinia fără temeri și de a accepta și alte păreri, de a-și evalua obiectiv poziția în raport cu diferite situații. Familia este principala responsabilă de dobândirea celor 7 ani de acasă ai copilului, de asimilarea educației. De ei depinde dacă, copilul, aflat în fața unei noi provocări, o va analiza cu calm și va reacționa manierat sau, dimpotrivă, vor avea un mic domn Goe căruia să nu îi poată face față.

2873

Cei șapte ani de acasă Rădulescu Maria Melania- Liceul Tehnologic “Dr.C.Angelescu”-Găești “Chiar acum începe drumul tău.” Încă de când un prunc ia contact cu viața i se oferă o multitudine de oportunități ce îl pun în posibilitatea de a alege ce e bine și ce e rău. Formarea personalității umane este rezultatul unui proces complex în care se împletesc eforturile societății, ale instituțiilor și grupurilor sociale ( familia, școala, colectivul de muncă, etc.) cu eforturile din partea propriei persoane, constând în automodelare permanentă și autoperfecționare într-un flux continuu a unei persoane. Familia este de departe mediul unde un prunc vede și i-a contact cu diverse probleme. Ca atare, prin caracterul său viu și concret, exemplul are o mare putere de influențare și de convingere nu numai în educație ci și în procesul de automodelare a personalității. Prin forța sa de convingere exemplul mobilizează, stimulează și angajează disponibilitățile noastre interne, determinând transformarea pe neobservate a personalității. „Nimic nu-i mai contagios ca exemplul- remarcă pe bună dreptate G.aslan. Fără știința noastră tindem să ne modelăm după persoanele cu care intrăm în contact.” Însă nu doar familia sprijină acest demers; un parteneriat școală- familie-comunitate joacă un rol deosebit în funcționarea școlii, în îndeplinirea obiectivelor acesteia și se pot obține următoarele beneficii: -ajută profesorii în munca lor ; -perfecționează abilitățile școlare ale elevilor; -îmbunătățesc programele de studiu și climatul școlar; -îmbunătățesc abilitățile educaționale ale părinților elevilor; -dezvoltă abilitățile de lideri ale părinților; -facilitează legătura dintre familii, personalul școlii și al comunității; -oferă servicii și suport familiilor; -creează o atmosferă de lucru mai sigură în școală; -ajută la managementul școlii. “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, ce îndeamnă tânăra generație să-și modeleze perseverența, voința, hotărârea, etc sunt trăsături necesare pentru a birui dificultățile vieții. În orice familie și instituție ce formează personalități ar trebui să se țină seama de buna creștere, respect, stil , credință, modele pozitive și multe altele. Fără îndoială, în fiecare epocă au existat probleme, atitudini diferite în rândul educabililor și a celor ce educă; însă în epoca modernă pe care o trăim unii nu pierd niciun moment să se dezvolte și să dezvolte și pe cei din jur. Educația permanentă reprezintă o strategie de adaptare , restructurare sau perfecționare a pregătirii. Ea vizează în primul rând reînnoirea și îmbogățirea cunoștințelor. Acest aspect este determinat de cuceririle științifice și tehnice care duc la restructurarea multor profesii. Pregătirea tânărului pentru viață nu se încheie cu instrucția școlară, ci devine un proces continuu, permanent, pentru că personalitatea se formează de-a lungul întregii vieți. Autoeducația reprezintă modalitatea fundamentală de realizare a educației permanente. De aceea, pregătindu-ne încă de pe băncile școlii, noi de fapt ne pregătim pentru continuarea educației pe tot parcursul vieții. Realizarea unei perfecte armonizări a laturii cognitive cu cea afectivă, comportamentală, atitudinală și socială reprezintă un obiectiv ce trebuie urmărit cu multă atenție, de către fiecare cadru didactic, părinte sau orice individ ce intră în contact cu tânărul ce abia pornește la drum.Ciclul primar , exemplul familial reprezintă pentru fiecare copil o perioadă fundamentală pentru cimentarea unor noțiuni care, dacă sunt însușite în bune condiții, vor ușura comunicarea și rezolvarea unor posibile probleme în următoarele trepte de învățământ. Bibliografie: 1.Robu, Maria, Empatia în educație, Necesități pedagogice moderne,București, Didactica Publishing House,2008; 2. Barna, Andrei, În puterea noastră autoeducația, București, Albatros, 1989 „

2874

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ” Prof. înv.preș.: Reman Ana Maria Șc.Gim. „Grigore Silași” Beclean, G.P.N.„1 Iunie” Expresia „cei şapte ani de acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Cei 7 ani de acasă sunt esențiali pentru a pune baza unei educații corecte a copilului. Prin comportament, prin limbajul pe care-l utilizează, prin felul de a comunica cu semenii lui înțelegem cât de bine au fost explicate regulile de bune maniere. De multe ori mama este prea tolerantă la anumite situaţii, iar tata este prea dur. Copilul, însă, nu ştie cum este corect să procedeze dacă şi maturii au păreri împărţite. Educația unui copil nu constă numai în a-l învăta să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școală. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei șapte ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cât de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Când vorbim de cei șapte ani de acasă, ne gândim la educația pe care copilul o primește în familie de la părinți, la formarea comportamentului și a personalității copilului care merge la școală. De asemenea ne gândim la un copil „ bine crescut” care știe să salute, să spună te rog, mulțumesc, care se comportă cuviincios cu adulții sau cu cei de vârsta lui. Bunele maniere, regurile morale, educația sunt cheia către adaptarea copilului la societate. Astfel un copil manierat se va descurca mult mai bine în societate, în relațiile cu cei din jur, decât un copil care nu are cei șapte ani de acasă. La baza formării unui comportament corespunzător o constituie relația afectivă a acestuia cu părinții, precum și valorile pe care le are familia și le transmite copiilor. Felul în care părinții se raportează la copii afectează în mod dramatic modul în care copilul se va raporta la societate. Părinții severi vor forma un tânăr fără personalitate, voință, inițiativă; părinții care-l vor răsfăța vor avea un copil care nu învață, nu muncește dar pretinde mereu; părinții care denotă inconsecvență educativă, care oscilează între răsfăț și severitate, vor forma un copil dezorientat, încăpățânat, capricios și dificil în raporturile sociale. Educația copiilor presupune întâi de toate desăvârșirea propriei educații, a sentimentelor noastre, părinții trebuie să se străduiască să dea dovadă de moralitate ireproșabilă, de integritate și educație aleasă, fiind formatorii unei generații, ca astfel preșcolarii să-i aibă ca model. Obligaţia bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observaţii aspre sau să fie o consecinţă a unor discuţii sau rugăminţi repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixă, dacă va vedea şi la părinţi supunere faţă de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forţarea aduce după ea încăpăţânarea negativistă. Dacă un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihică dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei să mănânci cu toată lumea! ... Mâine vei mânca singur”. Şi dispoziţia nu trebuie modificată. Există în multe familii obiceiul ca un copil să fie depărtat de contactul cu oameni străini. Dacă sosesc musafiri copiii sunt invitaţi să treacă în altă cameră. A lua regulat această măsură este o greşeală. Un copil, prin contactul cu lumea exterioară constată că există şi alte firi şi diverse obiceiuri. Părintele poate să aprobe sau să dezaprobe, după plecarea musafirilor, în faţa copiilor gesturile sau cele spuse de invitaţi, dar acest obicei nu este prea politicos. Copilul va lua notă de spusele celor mari şi va completa interesul lui pentru cunoaşterea lumii. Trebuie să exist un acord între desfăşurarea armonioasă a vieţii de familie şi obiectivele trăirii sociale. Un om certat cu bunele maniere suportă consecinţele neîndemânării sale în mişcări şi cele ale aspectului dezagreabil cu care se prezintă între oameni. Bunele maniere trebuie să fie compuse din

2875

atitudini care se iau în mod automat şi nu prin raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Desigur că se vor întreba mulţi: “Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de acasă?”. Părinții trebuie să înțeleagă că în climatul educațional sunt necesare toate ipostazele ( severitatea și blândețea, afectivitatea și sobrietatea, lăsarea și strictețea), toate însă cu măsură și la timpul lor, orice exces fiind păgubitor în sfera formării. Secretul unei relații solide între părinți și copii constă în comunicare, limitarea timpului petrecut la televizor sau calculator și concentrarea pe arta conversației; îndrăgirea lecturii și a cărților încă de bebeluși ; iubirea necondiționată; învățarea să-și exprime sentimentele și emoțiile, numai așa va reuși săși rezolve conflictele pe cale pașnică și sa-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate

2876

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar Romanescu Camelia Școala Gimnazială Berști-Tazlău Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a

2877

tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2878

Rolul părinților în socializarea copilului la intrarea în grădiniță Prof. Alina Cristina Rotaru .P.P. ”Prichindel” Cugir, Jud. Alba Întreaga dezvoltare, ca şi condiţia umană însăşi, sunt inundate şi stimulate de procesele de socializare prin care se constituie integrarea socială şi identitatea persoanei. Influenţele se exercită asupra copilului mai întâi prin familie şi mai ordonat şi sistematic cu ajutorul instituţiilor de învăţământ, prin viaţa socială, în ansamblu, ca factori ce concură în a-i oferi modele de conduită, clişee de apeciere şi reacţii, opinii şi cunoştinţe despre tot ceea ce îl inconjoară. Copilul, ca adult în devenire şi nu ca adult în miniatură, posedă însuşiri specifice datorate în primul rând vârstei şi apoi faptului că fiecare individ al speciei umane este unic, însuşiri care se vor transforma în comportamente adaptate sau inadaptate, în funcţie de calitatea influenţelor exercitate asupra lui. Deprinderile cu care copilul se naşte şi se dezvoltă sunt influenţate de anumite experienţe, pe măsură ce acesta se maturizează iar vulnerabilitatea sau vivacitatea înnăscută a lui interacţionează cu caracterul facilitator al mediului înconjurător. Unmediu puternic facilitator este acela unde copilul are părinţi iubitori şi sensibili şi este prevăzut cu experienţe bogate şi stimulatoare astfel încât consecinţele favorabile vor apărea în cazul acestui tip de mediu ambiental, în timp ce copilul crescut într-un mediu sărac, nesatisfăcător va trăi un dezavantaj enorm. Mediul familial este cel mai direct legat de dezvoltarea armonioasă a copilului, având rol decisiv în devenirea copilului iar în condiţiile în care satisface permanent nevoia de suport afectiv şi pe cea de protecţie şi oferă premisele pe baza cărora se vor structura modelele psihologice şi sociale va reuşi să valorifice total potenţialul biologic al copilului. Este sistemul în care copilul are experienţe, observă modele sau pattern-uri de activităţi şi interacţiuni, se dezvoltă în cadrul raporturilor dintre membrii familiei. Rolurile pe care le îndeplinesc părinţii, în principal afective şi comunicaţionale şi mai ales prin intermediul mamei, creează condiţiile ulterioare de acţiune ale educatorilor, ale celor ce vor influenţa, la rândul lor, dezvoltarea ulterioară a copilului. Importanţa acestor roluri rezidă din faptul că fiinţa tânară îşi însuşeşte tot ceea ce observă în jurul său, manifestările sale de comportament fiind replici la modelele de comportare, tipurile de acţiune şi de comunicare realizate în familie astfel încât conduitele copilului vor fi dependente de valorile, trebuinţele şi normele pe care le manifestă părinţii, ca principali arhitecţi ai fiinţei sociale a copilului. Părinţii au rolul de a modela, pentru el, realitatea obiectivă, selectând aspectele care vor fi transmise, constituindu-se ca un filtru între copil şi realitate şi îi asigură, prin răspunsurile lor, cadrele optime pentru a se dezvolta şi învăţa. Fiecare părinte se intreabă dacă copilul său se va adapta ori se va integra in mediul grădiniței. Odată cu intrarea în gradinita, copiii vor cunoaste un nou mediu, noi oameni, noi activitati, noi cerinte si isi vor forma noi deprinderi si abilitati. In acest proces de adaptare, reactiile parintilor si ale adultilor din preajma copilului au un rol important in adaptarea sa la noul mediu si noile exigente, ale gradinitei. In situatia in care copilul este puternic dependent de mama sau de un alt membru al familiei, dezvoltarea abilitatilor sociale ale copilului si adaptarea sa la mediul gradinitei pot avea de suferit. Socializarea timpurie a copilului si incurajarea acestuia in a accepta si cauta compania celorlalti (copii, adulti ) pregateste o buna adaptare si integrare a micutului in ambianta gradinitei si in societate. Pregatirea copilului pentru gradinita, prezentarea mediului gradinitei intr-o lumina calda si pozitiva, constientizarea copilului de ocazia de a-ti face noi prieteni, de a cunoaste lucruri noi si jocuri noi sunt de mare ajutor in viitoarea adaptare a copilului. O alta modalitate de pregatire a copilului este chiar si jocul de-a gradinita, copilul avand ocazia sa isi pregateasca hainele si gentuta de gradinita alaturi de parinti, se joaca cu alti copii, mama poate fi doamna educatoare, invata cantece sau poezii, deseneaza, coloreaza, construieste cu lego, asambleaza, dezasambleaza. E important sa se prezinte aceasta ambianta ca fiind una pozitiva, relaxata si nu ca una de restrictii ori de pedeapsa. Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă”. Perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familia reprezintă rădăcina educației, părinții fiind primii „profesori” din viața copilului. Ei sunt cei care pun bazele în educația, formarea și dezvoltarea acestuia. Când copilul ajunge la grădiniță și apoi în școală, ei vor avea

2879

în continuare un rol foarte important în educația lui, de implicarea lor în acest proces depinzând reușita școlară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se pot implica în educația propriului copil, exprimându-și dorința de a participa la diferite activități alături de acesta, cunoscându-i prietenii și preocupările, fiind atenți la nevoile copilului și păstrând un contact permanent cu educatoarea lui. Familia reprezintă mediul care influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Părinții trebuie să știe că prin implicarea în educația și formarea copilului, pun bazele de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta și a-și construi un viitor de succes. “Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinţi, plini de afecţiune, pentru ca grija şi eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea şi bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic şi afectiv. Adevărata căldură familială se întâlneşte în familiile în care părinţii sunt în bune relaţii, se preocupă suficient, cu dragoste, dar şi cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt şi trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.   

Bibliografie Ionescu, M., Negreanu, E., Educaţia în familie. Repere şi practici actuale, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006 http://www.ise.ro http://www.itsybitsy.ro/ce-rol-are-gradinita/#sthash.lYrflcES.dpuf

2880

CEI SAPTE ANI DE ACASA ! Prof.Dir.Haiden Roxana-Elena Prof.Filip Cecilia Grădiniţa nr.178 Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau

2881

prelegerile

ţinute

în

public

nu

fac

decât

să

umilească

şi

să

inhibe

copilul.

MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Bibliografie: - “Cei 7 ani de acasă - Codul bunelor maniere pentru copii”, Michiela Poenaru, Ed. ePublishers, 2013; - “Psihopedagogie”, Constantin Cucoș, Ed. Polirom, 2009; - “Laborator metodic”, Ed. Miniped, 2006; - “Revista învățământului preșcolar”, 3-4/2010

2882

FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN VIAȚA COPILULUI Prof. înv. primar . RUSCU FLORINA C.N.V. „NICOLAE TITULESCU ” SLATINA – OLT Familia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18) Doctrina creştină, defineşte familia ca fiind o comunitate de viaţă şi de iubire. Ea este chemată săşi asume planul Lui Dumnezeu în condiţiile lumii noastre şi să-l realizeze. Familia ca instituţie socială, are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei umane, fiind unicul grup social în care legăturile de dragoste şi consaguinitate capătă o importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest creuzet de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării sale. Ştiinţa sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Relaţiile de rudenie sunt legături de sânge care se înfiinţează fie prin căsătorie, fie prin descendenţă. ,,Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă ,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta) Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau) Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie. Unele studii accentuează o anumită funcţie, ca fiind fundamentală şi exclusivă a familiei – cea de socializare primară a descendenţilor, cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate, şi, la fel de fundamentală şi exclusivă, cea de asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor. H. H. Stahl, remarcabil sociolog, membru al şcolii sociologice de la Bucureşti, clasifică funcţiile familiei în două mari categorii: ,,funcţii interne şi funcţii externe, primele contribuind la crearea unui unui

2883

regim de viaţă intimă, menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune; al doilea grup de funcţii asigurând dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea sa corespunzătoare în viaţa socială. Familia este prin definiţie cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca şi nevoia de securitate, de dragoste şi apartenenţă, de recunoaştere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă şi împing individul la a căuta satisfacţie, depind de ceilalţi, de cei din jurul individului, de ceilalţi membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste şi respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane şi deci de dezvoltare normală. În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ (ortodoxia.md) Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său. Bibliografie : 1. Băran – Pescaru, Adina, (2004), „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Ed. Aramis, București. 2. Șișova, Tatiana, (2009), „Când copilul nu ascultă”, Ed. Sofia, București.

2884

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ! Prof. Rusu Elena Ecaterina Încă din primele zile ale copilului, părinții au un rol foarte important în viața acestuia. Este adevărat faptul că în primul an de viață, copilul depinde în totalitate de părinții lui, în special de mamă, dar după ce împlinește un an, acesta poate acumula cele mai multe informații care îi vor fi de folos toată viața. Când auzim despre „cei șapte ani de acasă”, ne ducem cu gândul la educația copilului primită de la părinți, la formarea personalității și comportamentului copilului. Ideal ar fi ca toți părinții să fie modele pozitive pentru copiii lor. Din păcate sau din fericire, perfecțiunea nu există. Spun din păcate pentru că ar trebui ca toți copiii să poată învăța de la ai lor părinți comportamente pozitive, pe care mai apoi să le reproducă, dar și din fericire pentru că dacă toți am fi perfecți, am trăi într-o lume plictisitoare, care nu ne-ar antrena deloc psihicul și nu ne-ar dezvolta din toate punctele de vedere. Uneori, avem nevoie de comportamente negative pentru a aprecia ceea ce avem. În zilele noastre, cei șapte ani de acasă s-au transformat, în majoritatea familiilor românești, în cei 2 ani de acasă, deoarece mămicile moderne se întorc la serviciu după cei doi ani pe care îi petrec cu piticul acasă, copilul fiind obligat să se adapteze unui mediu total nou și necunoscut pentru el – creșa. Imaginați-vă un prichindel de doi anișori, care a învățat abia primele cuvinte din vocabularul lui („mama”, „tata”, „apa” etc.), s-o ia de la capăt cu persoane și patru pereți pe care nu le-a văzut o secundă înainte și să-și petreacă în jur de 8-9 ore pe zi acolo...un copil „neajutorat”, care nu știe să spună că nu-i place acolo, că nu vrea să se despartă de mămica lui, singura ființă care îi este familiară, nu poate să spună când îi este foame, când îi este somn, pus într-un pătuț care nu este pătuțul lui de acasă. După creșă, urmează grădinița, unde din nou, copilul este adus într-un mediu nou, cu persoane noi, reguli noi de viață. Cu siguranță, nu îi este deloc ușor unui copil să se adapteze. Toată responsabilitatea pică pe umerii educatoarelor de la creșă și de la grădiniță, educatoare care trebuie să le facă șederea pe placul tuturor. După părerea mea, cei șapte ani de acasă aparțin, de fapt, educatoarelor. Copiii petrec mai mult timp la grădiniță decât în familie. Acolo se pun bazele educației lor, se formează personalitatea lor, copiii învață să salute, să spună „mulțumesc!”, „te rog!”, „iartă-mă!”, învață să se comporte cuviincios cu cei de vârsta lor, dar și cu adulții. Un comportament corespunzător al copilului se formează pe baza relației copilului cu părinții acestuia. Din păcate, părintele ia copilul la ora 18 de la grădiniță, îl duce acasă și obosit fiind de la serviciu, nu realizează faptul că al lui copil nu știe că a lucrat 10 ore și are treabă și acasă, ci îl vrea doar pentru el, să își petreacă timpul cu el, să se joace împreună, să comunice, să îi ofere dragoste. Părinții influențează dezvoltarea copiilor lor prin simpla prezență. Copilul îl percepe ca pe un model, degeaba i se spune să nu mai țipe sau să nu se mai certe cu fratele lui dacă în bucătărie părinții se ceartă între ei, iar copiii sunt martori. Pentru o bună dezvoltare a educației copiilor, familia trebuie să colaboreze în permanență cu creșa, grădinița și, mai târziu, cu școala. Copilul petrece ore bune la grădiniță, dar dacă educația lui se încheie în momentul în care pleacă acasă, nu se rezolvă nimic. Educația copilului trebuie să aibă continuitate, de la cresă, la gradiniță, la școală, dar în permanență, acasă, în familie. Pentru educația și creșterea copilului sunt esențiale câteva reguli: -

Iubește-l necondiționat! Fii un părinte implicat! Acordă-i timp copilului tău! Învață-l că adevărul este cea mai bună alegere! Evită educația cu palma! Învață-l să își exprime sentimentele! Lasă-l să se joace! Comunică!

2885

-

Stabilește reguli pentru el! Învață-l bunele maniere prin puterea exemplului!

2886

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.înv.preşc.SAS CORNELIA Grădiniţa P.N. Macea ,jud.Arad ,,Copilăria nu e niciodată o profesie blândă, netedă ,regulată,spune Renne Zazzo.Ea se compune dintr-un şir de conflicte ,de contradicţii, de izbucniri ancestrale în mijlocul celor mai autentice progrese”. Familia este pentru copil primul mediu de viaţă şi are o influenţă covârşitoare în formarea sa ca om.Prin influentele pe care le exercită asupra copilului ,aceasta constituie sinteza unei triple dependenţe a copilului faţă de părinţi:dependenţa biologică,materializată prin zestrea genetică, dependenţa socială , întrucât familia reprezintă primul mediu social de dezvoltare al copilului, şi dependenţa educaţională ,deoarece în familie, copilul primeşte primele elemente de educaţie.Pentru a-şi îndeplini cu succes rolulsău educativ,familia trebuie să se deschidă lumii ,oferind copilului posibilitatea de a pătrunde în ea.Atitudinea părinţilor trebuie modelată în raport cu vârsta şi temperamentul copilului,ea conţinând un amestec proporţional de dragoste,protecţie,acceptare şi îndrumare.Odată cu intrarea copilului în grădiniţă,acesta este aşezat într-un cadru nou,el începe aici să-şi contureze personalitatea, deoaece prin activitaţile din grădiniţă este stimulat spre actiune ,investigare ,îl angajează în relaţiile sociale de grup.În perioada 0-7 ani ,copilul prin structura sa psihică,va face acumulări educative ce se vor reflecta în comporamentul său toată viaţa A nu avea „cei şapte ani de-acasă”este în opinia mea o carenţă educativcomportamentală ce nu va mai putea fi recuperată în etapele următoare de viaţa ale unui copil şi viitor adult.Chiar şi atunci când instituţia şcolară oferă programe foarte bune,ea nu poate contracara experienţele negative acumulate de copil în familia sa .Pe de altă parte,ceea ce învaţă copilul în instituţia şcolară pierde din importanţă şi eficienţă,rezultatele fiind considerabil scăzute dacă părinţii nu întăresc şi nu valorifică programul educativ desfăşurat în grădiniţă. Atunci când carenţele şi conflictele afective din mediul familial,tulburările relaţiilor familiale,inegalitaţile de atitudine manifestate de ambii părinţi faţă de copil etc.,depăşesc anumite limite de intensitate şi de durată ,transformându-se în adevărate situaţii traumatizante pentru copil,personalitatea în formare a acestuia se va înscrie pe căi greşite. Dacă copilăria se desfăşoară în cadrul unui mediu familial saturat de privaţiuni şi ostilităţi,de condiţii care privează pe copil de afecţiune şi de satisfacere adecvată a dorinţelor şi a aspiraţiilor şi a aspiraţiilor lui fireşti,acesta ajunge să trăiască aşa –numitul „conflict de adaptare” ,care seexprimă printr-o atitudine protestatară în faţa oricărei rezistenţe,opoziţii sau interdicţii.Manifestările repulsive ale copilului dovedesc ,în majoritatea cazurilor,faptul că acesta în trecutul său au acţionat mijloace coergitive brutale,stări conflictuale frecvente şi severe,pedepse umilitoare,suprasolicitare şcolară.Concepţia educativă,stilul şi metodele pedagogice adopate în viaţa de zi cu zi de către părinţi,sub forma cerinţelor şi a atitudinilor faţă de copil,joacă aşadar,un rol important în formarea personalităţii acestuia.Comunicarea între părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine,Copilul trebuie să fie întrebat cea făcut la grădiniţă,ce i-a plăcut mai mult,ce nu i-a plăcut,ce i-ar fi plăcut să facă etc.Pentru a-i putea înţelege , este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă.Atunci când copilului nu i se acordă atenţia cuvenită ,el caută să atragă atenţia celor din jur asupra sa prin doua tipuri de manifestări:comportament de copil alintat, sau se închide în sine,refuză comunicarea considerând că ceea ce el comunică nu interesează pe nimeni.Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare :socială,psihologică,intelectual-cognitivă.Împreună cu părinţii educatoarele vor stabili o strategie şi o atitudine comună în ceea ce priveşte modul de a trata copilul,care să-i ofere acestuia toate atuurile pentru dezvoltarea viitoare,să-l ferească de conflicte,frustrări şi confuzii.Experienţa psihopedagogică ,cercetările în domeniul psiho-social au sintetizat o serie de principii care stau la baza unei educaţii sănătoase în familie,ca o continuare a educaţiei din grădiniţă. -Părinţii trebuie să-şi iubească copilul,să-l accepe aşa cum este.Este dreptul fiecărui copil să fie iubit şi acceptat pentru simplu fapt că există.Copilului nu trebuie să-i fie mărturisită dragostea,el trebuie să o simtă.Atunci va oferi şi el dragoste,când el însuşi va fi plin de dragostea oferită de cei din jurul său. -Copilul trebuie să fie respectat pentru a respecta şi el la rândul său.A-l respecta pe copil înseamnă a nu-l jigni,a nu-i răni sentimentele,a nu râde de el.Adultul trebuie să râdă cât mai des cu copilul şi nu de copil. -Puterea exemplului este mare,asadar părintele trebuie să fie un exemplu pentru copilul său.Este cunoscut faptul că tendinţa copilului este de a imita comportamentul adultului .Multe din comportamentele negative,greşite ale copilului sunt copiate de la părinţi ,din mediul familial.

2887

-Părintele rebuie să se implice în viaţa copilului său.Evoluţia copilului nu trebuie lăsată la voia întâmplăriiCaută să afli activităţile care le desfăşoară,bucuriile şi tristeţile copilului,dorinţele lui. -Folosirea disciplinei în educaţie este necesarăDisciplina înseamnă a stabili reguli clare care trebuie respectate.Măsurile disciplinare nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului,pedepsele ne putând fi acceptate,ele doar îngrădesc dezvoltarea psihică şi emoţională a acestuia. -Copilul trebuie lăsat să se joace ,să-şi trăiască copilăria,să descopere realităţile din jurul său prin acţiuni proprii dar sprijinite ,monitorizate de către părinţi. -Copilul trebuie să fie învăţat să spună tot timpul adevărul.Acest lucru îl învaţă de la părinţii lui.Un copil minţit va minţi la rândul său. -Copilului trebuie să-i fie facilitată manifestatrea liberă a emotiilor ,sentimentelor dar şi să fie învăţat cum să-şi controleze impulsurile.Sub acest aspect ,în grădinită se desfăşoară jocuri şi activităţi de dezvoltare emoţională.care vin să completeze activitatea educativă din familie. BIBLIOGRAFIE: -Dima,Silvia,Copilăria-fundament al personalităţii.Editată de Revista Învăţământul Prşcolar.Bucureşti ,1997 -Dumitrana.Magdalena,Copilul,familia şi grădiniţa,EdituraCompania,Bucureşti,2000. -Rudică, Tiberiu,Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului.Editura didactică şi pedagogică.Bucureşti,1981 -Sfaturi pentru părinţi,FundatiaCopiii Noştri,set de broşuri editate sub egida M.E.C. şi UNICEF

2888

Cei şapte ani de acasă! Sava Ioana Gabriela Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului", spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Grigore Alexandrescu". Dragostea părinţilor Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier . Potrivit psihologului Oana-Maria Udrea, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Vârstele De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de

2889

comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. MODELE. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. RECOMPENSA ŞI PEDEAPSA. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

2890

IMPORTANȚA CELOR „ȘAPTE ANI DE ACASĂ ...” Realizat de profesor Săvoiu Radu Florin, Scoala Gimnazială Răzvad, Jud.Dâmbovița Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. Ajungem părinți și o auzim și mai frecvent. De data asta și în preajma micuților noștri, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu picii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie “împărțită clar” în doar șapte ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei șapte ani.La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Eu unul am fost terorizat cu expresia “Cei șapte ani de acasă” de când mă știu și tot de când mă știu sunt convins că educația nu se face în șapte ani, nici în zece și uneori nici măcar în 20. Cât trăim învățăm, învățăm cum să ne creștem copilul, învățăm despre ce înseamnă să ai un micuț sau cum te simți în papucii de părinte, cum să îi faci fericiți pe cei de lângă tine, cum să îi explici copilului anumite lucruri și, poate cel mai important, cum să faci ca cel mic să aibă încredere în tine timp de șapte, 20 sau 30 de ani, cât stă acasă și cât are nevoie de cineva aproape.Cei șapte ani de acasă se termină odată ce mergem cu micuțul de mână la școală pentru prima lui zi din clasa I? Sau cei șapte ani de acasă se finalizează odată ce un kinder devine părinte și începe să își facă și el griji cu privire la cei șapte ani de acasă ai copilului său? Ori nu se termină niciodată? Cei şapte ani de acasă“ ar trebui să fie anii în care copilul capătă deprinderile şi educaţia necesară vieţii în lume. E foarte firesc pentru părinţi să-şi dorească să aibă copii frumoşi, sănătoşi, bine educaţi. Dacă frumuseţea şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu,în educaţia copiilor, părinţii sunt rânduiţi de Dumnezeu să deţină rolul principal.Cei 7 ani de acasa reprezintă o oglindă a educației pe care părinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educația unui copil nu constă numai în a-l învăța să scrie, citească și a deveni un bun exemplu la școala. Educația se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizați prin cat de manierat este copilul în interacțiunile cu ceilalți.Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. În „cei șapte ani de acasă” e bine să fie susţinute micile pasiuni ale lor şi să le fie încurajate aptitudinile: de a cânta, de a picta, de a colecţiona diferite obiecte, de a face sport. Dar este şi mai bine să li se solicite ajutorul în treburile mai uşoare ale casei (chiar începând cu vârste mici, de 4-5 ani!). Munca făcută cu măsură (“Să pregătim masa”; „Să măturăm și să ștergem praful împreună”; „Să sortăm fructele/legumele”; „Să adunăm și să distribuim la locul lor: jucăriile, cărțile, hăinuțele” „Să facem împreună gogoși/plăcinte!”), este de mare folos. Se ştie că orice copil are tendinţa să copieze anumite manifestări pe care le vede la părinţii săi. S-a observat cât de mult modelează exemplul părinţilor caracterul copiilor, chiar dacă lucrul acesta devine evident abia când copiii sunt adulţi.Este o cruce destul de grea pentru părinţi să fie modele pentru copii, pentru că aceasta nu durează doar o zi, o săptămână sau un an. Sunt ani şi ani de zile în care trebuie să înfrunţi tot felul de probleme, de necazuri, de provocări ale vieţii și la multe dintre ele copilul se află în preajmă, înregistrând aproape tot (cu lux de amănunte)!

2891

Bibliografie: •

Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

•

www.jurnalul.ro

•

Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998

2892

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘI IMPORTANȚA LOR Prof. Înv. Preșc. Schmaller Karina Gerlinde Grădinița PN Macea, Județul Arad Un proverb rusesc ne îndeamnă așa: Fă-ți timp pentru copiii tăi pentru că "cei mai severi judecători sunt copiii noștri". Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „7 ani de-acasă“. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care au loc primele experiențe de viaţă, ale copilului. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie). Într-o eră atât de agitată, atât de tehnologizată, politețea multor oameni se pierde și avem impresia că mulți dintre oameni nu mai au cei șapte ani de acasă, își pierd educația de bază primită în familie și acasă. Oamenii consideră mai nou o normalitate să nu mai dea atât de mare importanță ca pe timpuri celor șapte ani de acasă și totodată politeței, nu mai au la fel de mult respect ca înainte unii față de alții , devin tot mai egoiști și-și pierd amabilitatea în relațiile cu ceilalți oameni pe zi ce trece. Cei șapte ani de acasă reprezintă prima etapă a vieții fiecăruia dintre noi. Această etapă e cea mai importantă din întreaga viață. Atunci învățăm să vorbim, să ne comportăm, să folosim mâinile, picioarele, mintea, s.a.m.d. Părinții noștrii și noi, ca și părinți sau educatori, trebuie să ne ocupăm de educația copiilor în acești șapte ani. Este o responsabilitate enormă și lucrurile trebuiesc luate în serios. Nu ne mai uimește faptul că bărbații nu ridică pălăria atunci când salută o doamnă, poate chiar să-i întindă mâna atunci când o salută sau face cunoștință. Tinerii nu știu să se adreseze corect. Privim cu o mică repulsie gestul unui tânăr care stă așezat alături de o doamnă, dar nu-i reproșăm. Astfel, din povestirile bunicilor ne amintim că toate aceste reguli, pe timpuri, erau considerate norme de conduită respectate de fiecare dată, învățate în familie în perioada celor șapte ani de acasă. Politețe, respect, reguli de bune maniere, comportament civilizat sau, simplu, cei șapte ani de acasă, spuneți cum doriți, important e ca toate acestea să fie discutate în fiecare familie din momentul în care micuții încep să înțeleagă. Bineînțeles, cel mai bine se memorează din exemplele părinților. Un copil manierat se va descurca mai bine în relațiile sociale și se va simți mai confortabil în prezența celorlalți decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Probabil că cea mai buna modalitate de a-l obișnui pe un copil cu bunele maniere este să fiți voi, părinții, un bun model pentru el. Începeți să il invățați lucrurile simple inca de la vârsta sa fragedă: să salute, să spuna "te rog" și "mulțumesc". Dar buna creștere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să știe ce se cuvine și ce nu se cuvine la masă, într-o vizită, la o petrecere și chiar într-o discuție cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate și îl învață ce înseamnă respectul, iar copiii respectuoși vor fi tratați cu respect. Dacă am fi conștienți am înțelege că politețea ne inspiră să-i mulțumim pe alții, leagă prietenii durabile, ne ajută să facem o primă impresie memorabilă. Politețea este o disciplină a vieții care se învață și se respectă în fiecare zi. Un om politicos este remarcat cu ușurință, este apreciat și recomandat cu mare încredere. Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care păriţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii șapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.

2893

PROIECT EDUCAȚIONAL NAȚIONAL

SIMONA MARAVELA - Clasa pregătitoare Alternativa educațională Step by Step Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Dezvoltarea umană a fost întotdeuna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei? Probabil curiozitatea cercetătorilor nu se va opri nicicând în a studia omul, însă în ultimii ani, nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului. Pornind de la faptul că educaţia unui copil nu se limitează doar la a-l învăţa să scrie, să citească şi să calculeze, ci şi la învăţarea felului cum să se comporte cu persoanele din jur, am ales introducerea unor activităţi în programul de după-amiază care să pună bazele unui comportament adecvat. ACTIVITĂŢI IMPLICATE Dezvoltare personală; Comunicare în limba română; Educaţie muzicală; Matematică și explorarea mediului; COMPETENȚE SPECIFICE Cunoaşterea şi folosirea unui limbaj adecvat în relaţiile interumane; Educarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter şi formarea unei atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalti; Dezvoltarea unei atitudini civice în societate; Cunoaşterea şi respectarea unor norme de comportare civilizată; Formarea şi exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotite a mediului înconjurător, în vederea educării unei atitudini pozitive faţă de acesta. COMPETENȚE VIZATE Cunoașterea regulililor de comportare şi importanţa acestora; Adaptarea propriului comportament la cerinţele grupului din care face parte (familie, școală, grupul de joacă); Recunoașterea comportamentelor pozitive şi negative în manifestările lor şi ale celorlalţi copii; Exprimarea opiniilor proprii la respectarea normelor de conduită civilizată; Găsirea de soluţii în diverse situaţii provocate de comportamente neadecvate; Relaţionarea cu cei din jur respectând norme de comportament corect şi util celorlalţi. EVALUARE Observarea sistematică a comportamentului copiilor; Probe practice; Acordarea unor diplome pentru rezultatele obţinute; Convorbirea; Concursuri.

2894

PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR PERIOADA COMPETENȚE

STRATEGII

octombrie

TEMA ACTIVITĂŢII ŞI MIJLOCUL DE REALIZARE - participarea activă la discuţie “Ce înseamnă să ne purtăm - reacitarea corectă şi expresivă a frumos?” (discuţii libere) versurilor şi reţinerea mesajului “Un copil politicos” (memorizare) transmis prin intermediul poeziei - însuşirea şi folosirea formulelor de politeţe

Conversaţia Explicaţia Exerciţiul Povestirea Imagini

- comportarea civilizată în prezenţa musafirilor -însuşirea anumitor conduite atunci când o persoană îşi serbează ziua; - dăruirea cadourilor. - audierea cu atenţie a textului - realizarea de lucrări frumoase şi îngrijite;

Explicaţia Jocul Conversaţia Povestirea

noiembrie

decembrie

“Primim musafiri” (joc de rol) “E ziua prietenului meu!” (joc exerciţiu) “Vizită”, de I.L.Caragiale (lectură)

“Confecţionăm felicitări pentru cei Exerciţiul dragi” (activitate practică) Explicaţia Demonstraţia

ianuarie

- alegerea variantelor corecte şi motivarea alegerilor făcute - însuşirea de reguli ce trebuie respectate în mijloacele de transport

“Aşa da, aşa nu” (joc didactic) “Politeţea în mijloacele transport” (joc didactic)

februarie

- satirizarea prin versuri şi cântece “Faptele noastre” (scenetă) aspecte negative din comportamentul copiilor şi apreciarea celor morale - însuşirea formulelor de salut şi “Obiceiuri bune” (mrmorizare) folosirea lor adecvat

martie

- manifestarea compasiunii faţă de “Fetiţa cu chibrituri” persoanele aflate în dificultate; (lectura educatoarei)

aprilie

- însuşirea formulelor prin care îşi cer scuze atunci când greşesc; - recunoașterea greşelilor. - salutarea şi prezintarea atunci când vorbeşte la telefon; - folosirea unui ton potrivit în timpul conversaţiei - identificarea situaţiilor de comportare civilizată şi necivilizată când participă la spectacole - participarea cu interes la activitate

mai

iunie

Conversaţia Exerciţiul de Jocul Planşe ilustrative Explicaţia Jocul Conversaţia Jocul Explicaţia Povestirea Conversaţia Imagini

“Când îmi cer scuze şi de ce?” (convorbirea)

Conversaţia Explicaţia

“Primim un telefon!” (joc de rol) “La teatru” (convorbire cu suport intuitiv)

Jocul Conversaţia Imagini

“Cine ştie, răspunde!” (concurs)

Conversaţia euristică

2895

Cum înţelegem expresia „cei şapte ani de acasă“? Prof.înv.preşc.: SORESCU CĂTĂLINA Şcoala Gimnazială Răzvad Structura Grădiniţa cu Program Normal Nr.1 Loc.Răzvad, Jud.Dâmboviţa „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Adesea, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unei persoane, recurgem la expresia „îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie“. Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând să meargă la biserică, de mici. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Educaţia copiilor în familie este foarte importantă, dar, din păcate, astăzi nu se mai realizează aşa cum trebuie. Grijile de zi cu zi îi copleşesc pe părinţi, aceştia muncind în cea mai mare parte a timpului, pentru a asigura un trai decent familiei. Toate acestea se dovedesc a fi, până la urmă, în detrimentul copiilor. Copiii sunt, de la o vârstă fragedă, destul de rebeli şi cei mai mulţi nu fac dovada unei educaţii straşnice, în familie. Aceasta este cauzată şi de faptul că unii copii sunt făcuţi de părinţi mult prea tineri sau de nişte părinţi maturi, mult prea ocupaţi. Nu putem vorbi de educaţia copiilor dacă părinţii nu sunt educaţi. Educaţia copiilor în primii ani de viaţă, pe care şi-i petrec mai ales în familie, este una de bază. Caracterul fiecărui om se conturează, se formează în această perioadă. De aceea, mulţi dintre psihologi, pedagogi şi specialişti au afirmat că, dincolo de pragul de la 0 la 7 ani, este foarte importantă, în dezvoltarea caracterului copiilor, perioada de până la 4 ani. Copiii de astăzi sunt foarte agitaţi,

2896

nonconformişti. Cauza acestei stări de lucru este educaţia nepotrivită şi timpul insuficient pe care părinţii îl acordă copiilor. Părinţii angajează foarte repede bone pentru îngrijirea copiilor şi, astfel, educaţia îşi pierde adevă-ratul ei sens, adevăratul ei înţeles. Cred că soluţia poate veni şi din partea Şcolii şi din partea Bisericii, care pot atrage atenţia părinţilor privind im-portanţa prezenţei lor pentru copii. Părinţii tre-buie să aibă mai clar tra-sate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune soci-etatea de astăzi. Pentru copii este esenţial exemplul faptei. Cei şapte ani de acasă se leagă în primul rând de educaţia pe care o primeşte fiecare acasă. Acum nu prea se mai poartă, pentru că foarte mulţi părinţi pleacă şi lasă copii de doi sau trei ani la bunici, la mătuşi. Ori, cei şapte ani de acasă înseamnă ca o familie să fie întreagă, părinţii să-şi educe copiii, pentru a avea un simţ, respect, corectitudine: să nu furi, să nu jigneşti. Societatea noastră duce lipsă de aceşti şapte ani de acasă, iar urmările sunt negative. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, este grav. Cei şapte ani de acasă mă duc cu gândul la educaţia pe care au primit-o copiii de la părinţi. Aceşti copii transmit mai departe această educaţie. Tine-retul vede lucrurile cu totul altfel decât le-am văzut noi. Noi am muncit altfel, dar ei vor totul dintr-o dată. Chiar dacă părinţii sau bunicii încearcă să le explice copiilor anumite lucruri, ei ne iau în râs uneori. «Ce ştii mata, mamaie?» este o întrebare ironică la adresa mea, din partea nepoţilor. Am căutat tot timpul să le explic şi să le spun. Aşa-s buni. Nu beau, nu fumează, nu se droghează, dar ideile lor nu se com-pară cu ce-am trăit noi. Îmi place comportamentul nepoţilor mei, adică vin, mă sărută exact ca în filme. Consider că educaţia unei persoane constă în cei şapte ani de acasă. Pentru copii şi pentru viitorii cetăţeni ai societăţii, anii petrecuţi în sânul familiei sunt foarte importanţi. Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicări cu copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. E foarte uşor să identifici, dacă priveşti pe stradă, oameni la 20, 30, 40 de ani, care a fost sau nu educat la timp, în familie. Educaţia se face pentru copii, nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Cei şapte ani de acasă sunt vitali pentru copil în primul rând, pentru părinţi şi societate, în al doilea rând. Cred că esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale. Să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Oamenii uită că nu suntem singuri în toată lupta noastră. Cineva de sus ne veghează şi ne povăţuieşte fără să ştim. Cred că tot ceea ce se numeste instinct matern sau patern este, de fapt, intervenţia divină. Asemenea temeliei unei case. Cred că cei şapte ani de acasă sunt ca o temelie la o casă, cu cât e mai solidă, cu atât e mai rezistentă. La fel e şi la oricare dintre noi. Unui om care nu are cei şapte ani de acasă îi lipseşte, în primul rând, credinţa în familie. Şi având în vedere că lipseşte credinţa, nici temelia nu este atât de rezistentă. Cred că am şi eu momente când pot spune că îmi lipsesc cei şapte ani de acasă. Cred că oricare dintre noi are astfel de mo-mente, de fapt. Important e să avem conştiinţa să ne dăm seama că nu sunt bune momentele respective şi trebuie să le eliminăm. În ziua de astăzi, părinţii le oferă copiilor tot ceea ce vor, confort, bani, dar le oferă mai puţină educaţie şi asta este foarte grav. Am şi eu copii şi nu le-am oferit când erau mici totul pe tavă, dar mulţumesc lui Dumnezeu că au învăţat în casă ce înseamnă bun simţ şi respect faţă de cei de lângă ei. Copiii de acum câteva zeci de ani erau mai educaţi, mai discreţi, părinţii se ocupau mai mult de ei. Mai sunt şi astăzi copii educaţi şi cu mult bun simţ, dar, din păcate, în zilele noastre, educaţia copiilor a ajuns o floare rară. Părinţii nu mai merg la plimbare cu copiii în locuri liniştite, nu merg la biserică, şi asta afectează şi comporta-mentul lor, acum şi chiar mai târziu. Un rol important îl are credinţa în Dumnezeu.

2897

Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la nivelul de educaţie şi socializare al copilului şi, binenţeles, la ceea ce înseamnă primii paşi spre această educaţie pe care binenţeles că trebuie să ţi-i dirijeze părinţii, iar tu, în calitate de copil, începi achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Nu este indicată o educaţie cu băţul Sfântului Neculai. Părinţii recurg, câteodată, la chestiunea asta, pentru că, în interiorul familiei, părintele percepe educaţia într-un fel, iar copiii, în alt fel. Noi, asistenţii sociali, suntem de părere că educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului. Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Răutăţile şi lipsa de educaţie a unui copil se vede mult mai devreme de vârsta maturităţii, dar, la vârsta maturităţii, şi copiii, şi părinţii sunt surprinşi, pentru că îşi dau seama că nu se mai pot îndrepta foarte multe sau este foarte greu de schimbat un anumit tip de comportament. Cei şapte ani de acasă se referă în primul rând la comportamentul unui copil. Având cei şapte ani de acasă, probabil ştie să se comporte şi cu un om mai în vârstă, şi în societate, şi în viaţă. Lipsa celor şapte ani de acasă depinde de caracterul copilului, depinde şi de părinţi, ce văd în casă, ce vâd în familie, ce îi învaţă în primul rând. Copilul trebuie educat şi învăţat de mic în aşa fel încât să fie mai bun pentru ceilalţi. Neştiind să-i educi de mici, copiii ajung să facă atâtea şi atâtea lucruri rele. Un rol important îl are şi credinţa în Dumnezeu. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii în primul rând să meargă la biserică, de mici. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Editura Polirom, Iaşi, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro

2898

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ Înv. Spermezan Floare Colegiul Național ,,Andrei Mureșanu” Bistrița ,,Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câştigăm!” Victor Hugo În situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei șapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educație potrivită ori nu și-a însușit diverse norme ori reguli de politețe. Această expresie definește însă tot bagajul de cunoștinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii șapte ani de viață. Această perioadă de timp este considerată “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de achiziţionare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, in special până la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Bebeluşul este ataşat de mama si de tata, iar comportamentele, limbajul sunt imitate si exprimate de către copil în joaca lui si în comunicarea cu ceilalti. Ticurile verbale, reacţia adultilor la diversi stimuli, modul de a raspunde la mediu le puteti observa la copilul vostru, asemeni unei oglinzi. La vârsta preșcolară, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanta între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtăm ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insă va trebui să ne impunem anumite restricții, conduite și chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent constienţi că cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Copiii pot învăța în cei șapte ani de acasă: deprinderi de autoservire, ordine, curăţenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atât pozitive, cât si negative, bune maniere si comportament, limbaj corect transmis, modul de a relationa cu ceilalti si de a răspunde la diverse provocări ale mediului înconjurator (este certat de cineva, i se ia jucăria de către alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecvenţa în realizarea unei sarcini, concentrare a atenţiei, perseverenţa în realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivaţiilor atunci când vrea să facă ceva. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament". Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă

2899

atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier.

2900

Cei şapte ani … de-acasă! Prof. STAN FLORINA & Prof.PUICĂ GEORGETA Grădiniţa cu Program Prelungit Nr.14 Târgovişte

„Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilariei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la scoală, educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului pâna la 7 ani:          

Învaţă-l să se poarte frumos! Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! Comunică cât mai mult cu el! Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile! Lasă-l să se bucure de copilărie! Nu abuza în niciun fel de copil! Învaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente! Învaţă-l să spună mereu adevărul! Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. AM CEI ŞAPTE ANI …DE-ACASĂ 1.Tu eşti fetiţă frumoasă 2.Să fii fetiţă cuminte, Şi te porţi frumos mereu, Liniştită, serioasă, Ai cei şapte ani de-acasă, Toţi vor spune, ia aminte: Să-mi dau seama, nu e greu. "Are şapte ani de-acasă!"

2901

3.Iar la grădi când te duci Şi saluţi politicoasă, Doamnele vor spune dulci: "E cu şapte ani de-acasă!"

2902

Cei şapte ani de acasă Rolul familiei în dezvoltarea psihică a copilului preşcolar Prof.înv.preşcolar Stancu Adriana-Florina Şcoala Gimnazială „Ion Iorgulescu” Mihăeşti Familia există din cele mai vechi timpuri, iar copilul a devenit treptat centrul familiei sale. Rolul educativ al părinţilor este legat de apariţia sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei. Cele două sentimente s-au construit treptat, unul pe baza celuilalt, implicând asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi copii. Un dascăl poate să-şi arate măiestria şi atunci când este nevoit să predea părinţilor lecţia privind rolul pe care pot să-l aibă în dezvoltarea intelectuală a copiilor lor. Nu este o lecţie tocmai uşoară, dar merită încercat. A.S. Macarenco, fiind convins de rolul exemplului în educaţie - ca şi de înclinaţia copilului pentru imitaţie -se adresează părinţilor astfel: “Să nu credeţi că educaţi copilul numai atunci când vorbiţi cu el, când îl povăţuiţi sau îi porunciţi. Îl educaţi în fiecare moment al vieţii dumneavoastră, chiar şi atunci nu sunteţi acasă.” Felul cum ne îmbrăcăm, cum vorbim, cum ne bucurăm sau cum ne întristăm, cum ne purtăm cu duşmanii, felul cum râdem sau citim ziarul, toate au pentru copil mare însemnătate. Copilul vede sau simte cea mai mică schimbare în ton. Orice subtilitate a gândurilor ajunge la el pe căi pe care noi nu le observăm. Părinţii sunt primii educatori din viaţa copilului, fapt recunoscut în pedagogie încă de la Comenius, care, în prima carte de educaţie a copilului, consideră că educaţia primită de acesta până la vârsta de şase ani, în primul rând de la mamă, este determinantă pentru dezvoltarea sa ulterioară. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale, deoarece ea influenţează şi modelează persoană umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin că acţiunea ei asupra persoanei este atât de mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte grupuri sociale. Familia este adevăratul laborator de formare a persoanei. Noi, adulţii suntem adesea copleşiţi de grijile zilnice şi ne este mai greu să ne aducem aminte cum vedem lucrurile prin sufletul copilului care am fost. Începând din primii ani de viaţă, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relaţie a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Acesta îi oferă copilului primele informaţii despre lumea care-l înconjoară, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv. Acest tip de relaţie este hotărâtoare în devenirea personalităţii, nu numai prin faptul că familia mediază şi condiţionează comunicarea şi interacţiunea cu celelalte componente sociale, în special cu şcoala. Influenţele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum şi prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinţi, precum şi climatul socio-afectiv în care se exercită influenţele educaţionale constituie primul model social cu o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme norme şi valori sociale. Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puţin conştientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalităţii, precum şi rezultatele şcolare ale copiilor, comportamentul lor socio–moral. Fiecare copil are un limbaj principal de iubire, o modalitate în care el înţelege cel mai bine afecţiunea părintelui. Iubirea este fundamentul unei copilării lipsite de griji. Fiecare copil are propria modalitate de a oferi şi primi iubire. Când copilul se simte iubit, este mai uşor de disciplinat şi de format atunci când simte că rezervorul său emoţional este gol. Iubirea adevărată este totdeauna necondiţionată. Iubirea necondiţionată este iubirea totală, este o lumină călăuzitoare care străluceşte în întuneric şi ajută părinţii să-şi dea seama ce trebuie să facă pentru a-şi creşte copilul. Iubirea necondiţionată înseamnă a iubi copilul indiferent de cum arată, de ce talent manifestă, de cum ar vrea să fie, de ceea ce face. Familia trebuie să asigure adăpost, hrană, haine, să-şi asume şi răspunderea formării lor mentale şi sentimentale. Fără iubire, copilul va muri din punct de vedere emoţionalşi va deveni un handicap pe viaţă. Baza

2903

emoţională se construieşte în primele 18 luni de viaţă. Hrana necesară sănătăţii emoţionale constă în mângâierile fizice, vorbele bune şi îngrijirea tandră. Timpul acordat este darul pe care părintele îl oferă prin prezenţa sa copilului. În multe case, copiilor le este mai greu fără televizor decât fără taţi. Cu cât legătura emoţională dintre copil şi tată este mai puternică, cu atât scade posibilitatea de a se ajunge la un comportament ce presupune delicvenţă. Timpul acordat trebuie să presupună şi un contact vizual plăcut şi plin de afecţiune. A privi copilul în ochi este o modalitate foarte eficientă de a transmite iubire din toată inima către sufletul copilului. Nu trebuie lăsat copilul să creadă că i se oferă iubire pentru că a făcut ceva pe plac în momentul acela, trebuie să i se ofere iubire în mod consecvent, orice ar fi, indiferent de comportamentul lui sau de orice alte împrejurări. Timpul acordat înseamnă a desfăşura o activitate împreună, cunoscând asfel mai bine copilul, împărtăşind gândurile şi sentimentele. Tot ceea ce se face împreună cu copilul va conta intodeauna. Bibliografie: Revista Învăţământului Preşcolar, nr. 3-4/2013, Editura Arlequin, Bucureşti

2904

CEI 7 ANI DE ACASA STEFAN RODICA De-a lungul istoriei umanitatii au existat o diversitate de tipuri de educatie, fiecare avand specificul si particularitatiile sale. Din punct de vedere macrosocial – si ne gandim in primul rand la organizarea unor institutii corespunzatoare, la dirijarea ei prin acte juridice si normative, elaborate de catre organele statale investite cu aceasta functie etc, toate acestea incluzand, intr-o forma sau alta, interesele unei anumite clase sociale – educatia are un caracter suprastructural. Multe din componentele educatiei nu au un caracter suprastructural, dar il pot dobandi daca sunt incluse intr-un context. Prin aceste trasaturi de nuanta suprastructurala educatia are un caracter variabil, fiind mai sensibila la schimbarile sociale. Caracterul invariabil al educatiei se exprima prin ceea ce ii este propriu ca sistem, respectiv prin structura, prin relatiile functionale interne intre elementele componente, prin relatiile functionale intersistemice, intre educatie si societate. De-a lungul timpului au fost formulate numeroase definitii ale termenului „educatie”, fiecare dintre aceste definitii prezentand diferente nu num 818j93i ai de nuanta, ci si de esenta. Aceste diferente rezida din perspectiva din care a fost privit acest fenomen. Printre perspectivele care au stat la baza elaborarii definitiei educatiei sta: societatea si copilul .Din perspectiva copilului se presupune existenta unei naturi umane universale si invariabile, educatia urmarind sa stimuleze aceasta natura, sa dezvolte calitatile generale ale speciei umane in masura in care potentialitatile cu care este inzestrata de natura permit. Fiintele umane astfel educate urmeaza sa-si desfasoare activitatea in societate, sa-si exercite anumite roluri sociale. In mod obiectiv, aceste roluri se multiplica, se4 diferentiaza si ierarhizeaza de la o etapa la alta a dezvoltarii societatii. Educatia trebuie sa raspunda noilor conditii sociale. Din perspectiva societatii educatia este interpretata prin prisma pregatirii omului pentru exercitarea diferitelor roluri sociale. Accentuarea diviziunii sociale a muncii diversifica si mai mult aceste roluri, in consecinta educatia trebuie sa asigure o pregatire eterogena a membrilor sai in functie de cerintele sociale tot mai exigente. Astfel de la natura umana accentul se deplaseaza pe natura sociala. In doctrina educatia poate fi libera si bazata pe constrangere. Educatia libera isi plaseaza izvorul educatiei in copil, subordonand-o astfel nevoilor, aspiratilor si sentimentelor acestuia. Educatia bazata pe constrangere isi plaseaza izvorul educatiei in societate. Concluzionand cele prezentate mai sus, reiese faptul ca educatia libera pune accentul pe dirijarea dezvoltarii copilului, in timp ce educatia bazata pe constrangere pune accentul pe adaptarea copilului la diverse conditii de mediu. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului.Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău.

2905

Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 23 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă.

2906

Cei 7 ani de acasa: reponsabilitate si ingrediente ale educatiei copilului Institutor: Stoica Maria Cristina Este adevarat ca nu prea mai exista cei 7 ani de-acasa, deoarece copiii sunt inclusi în diverse forme educationale inca de la varste mult mai fragede, ramane ideea de la baza acestei expresii: normele de conduita se invata din familie. Scoala si alte medii educationale nu pot ulterior decat sa confirme si sa consolideze normele deja deprinse din familie. Cei 7 ani de acasa si comportamentul copilul Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude. 2 scenarii posibile Să ne imaginăm două scenarii diametral opuse în acelaşi decor: la restaurant. În primul dintre ele, copilul stă la masă, lângă părinţi, cu spatele drept şi coatele pe lângă corp, mânuieşte cu dexteritate şi cunoaştere toate ustensilele de lângă farfurie, mulţumeşte politicos chelnerului pentru orice serviciu şi contribuie în mod adecvat la conversaţie. În al doilea scenariu, copilul strigă pînă acoperă muzica ambientală a restaurantului, aleargă prin sală şi printre picioarele mesenilor, varsă pe faţa de masă supa şi paharul cu vin al mamei, îi pune piedică chelnerului în momentul când acesta aduce cafelele. Trebuie să recunoaştem că ambele scenarii par exagerate. Puţini copii se comportă ca şi cum tocmai ar fi ieşit de pe porţile unui colegiu englezesc de bune maniere, cum la fel de puţini sunt, probabil, şi cei care l-ar fi inspirat pe Caragiale pentru reeditarea lui „Domnul Goe”. Între aceste două improbabile extreme are loc o provocare – uneori dificilă – a părinţilor în dorinţa lor de a le oferi copilului ceea ce este cunoscut generic drept „cei şapte ani de-acasă”. Ce sunt cei 7 ani de acasa? Trecând peste realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste mult mai fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Responsabilitatea aruncata pe umerii parintilor? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul culturalistoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

2907

Educatia primita in familie Se pot creiona, evident, generalizări. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte, care deschide răni. Şi îl va evita pe cel din urmă. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul a ani de experienţe, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Şi bineînţeles că există uneori devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copilului nostru, precum şi zile în care ni se pare că totul e în zadar şi că toate lecţiile pe care te-ai străduit să le predai copilului tău au trecut pe lângă el fără să lase urme semnificative. Probabil că soluţia este, la fel ca în cazul multor aspecte legate de creşterea unui copil, perseverenţa. Şi exemplul personal, asta în primul rând. Iar eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate.

2908

CEI 7 ANI DE ACASĂ Prof.inv.presc. Stoica Liliana G.P.N.Corbeni, Argeş Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglinda a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, citească şi a deveni un bun exemplu la scoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalti. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasă”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însă tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii sapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi în ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. Copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoană foarte apropiată. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu semăn cu mama, am ochii ca ea şi sunt frumoasă, aşa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amândoi că mâncăm tot ce ne dă mami.” Astfel va exista o încercare de concordanţă între imaginea impusă de ceilalţi şi cea a cunoaşterii de sine. Nu este de-ajuns doar să ne controlăm limbajul şi comportamentul în faţa copilului, ci şi exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamăgire, tristeţe, etc), precum şi a dorinţelor şi nevoilor. Bineînţeles că asta nu înseamnă că permanent vom fi stresaţi de cum vorbim, ne purtăm ori reacţionăm la cei din jur, pentru că ne va fi foarte greu şi chiar ne vom simţi obosiţi la un moment dat. Însă va trebui să ne impunem anumite restricţii, conduite şi chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel încât copilul să poată trage învăţăminte atât din situaţiile şi întâmplările frumoase din viaţa voastră, cât şi din cele negative. Este nevoie de însuşirea responsabilităţii de a fi părinţi, de a fi permanent constienţi că cel mic ne supraveghează, ne analizează, interiorizează ceea ce facem noi, iar mai târziu va exterioriza toate acestea în diverse situaţii şi va fi judecat, acceptat ori nu în societate. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Niciun părinte nu-şi doreşte ca odrasla sa să dea dovadă de proastă creştere, acasă sau în societate. Şi, evident, fiecare părinte ar vrea ca fiul său sau fiica sa să fie un exemplu de bună purtare în toate contextele sociale, începând de la comportamentul în mediul familial şi până la conduita celui mic la şcoală, pe terenul de sport, la teatru sau în vizită la rude.

2909

Cei șapte ani de acasă Profesor învățământ preșcolar Stroe Roxana Emilia Grădinita „Prichindel” Structura „Micul Print” Pucioasa Județul Dâmbovița Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă, ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii, însă educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Psihologii și educatorii, sunt de parere ca educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Potrivit psihologilor, educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău. Dacă îi vom prezenta următoarea întâmplare: "Un copil a spart cinci ceşti pe care mama le-a lăsat pe jos, iar alt copil a luat o ceaşcă de pe masă şi a aruncat-o pe jos" şi îl vom întreba cine a făcut rău, vom avea surpriza să răspundă că acela care a spart mai multe ceşti a făcut o prostie mai mare. Asta deoarece copilul se gândeşte la cantitate, nu la ce e bine şi ce e rău. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice". Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult

2910

capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. După opinia cadrelor didactice, părinții trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei ,,cei şapte ani deacasă”.

2911

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof.înv.preşcolar Szanto Rozalia ,, Copilăria este ca o oglindă care reflectează în viaţa de mai târziu primele imagini”. Samuel Smiles Copilăria este cu siguranţă cea mai preţioasă perioadă a vieţii. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii 7 ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învaţa să scrie, să citească, să socotească şi a deveni un bun exemplu la şcoală. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei 7 ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învată ce înseamnă respectul, iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Aşadar, cum îl înveţi bunele maniere? A-l învăţa bunele maniere este un proces zilnic, care va dura în timp şi vei avea multe ocazii să îl îndrumi în direcţia corectă. Iată câteva sfaturi: 

 

 

 

Chiar dacă a greşit de câteva ori, nu te grăbi să tragi concluzia că este prost crescut sau că tu ai uitat ceva foarte important. Este posibil să aibă nevoie doar de una, două lecţii de bune maniere pentru ca problema să se rezolve. Explică-i clar şi învaţă-l ce anume trebuie sa facă sau nu. În loc să îi spui un scurt text, pentru el greu de înţeles , spune-i: "Nu este politicos să ……, dar, dacă o faci, se cuvine să îţi ceri scuze". Dacă cel mic îşi exprimă sentimentele folosind expresii sau atitudini mai puţin politicoase, nu i-o reteza scurt, ci încearcă să reformulezi, tu corectează-l spunând: "Frumos ar fi fost să spui că nu îţi place deloc ….". Fii inţelegătoare şi acceptă-i greşelile. Aminteşte-ţi că nu este încă suficient de matur pentru a şti bine cum trebuie să se comporte în anumite situaţii. Şi noi, adulţii, greşim adeseori, daramite ei... Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie. Nu îi ţine prelegeri şi nu îl critica în public, nu îl umili şi nu îl jigni faţă de străini, chiar dacă greşeala a fost destul de mare. A-i face lui o scenă de faţă cu alţii dovedeşte că nici tu nu ai prea fost atentă la lecţiile de bune maniere. Fii consecventă. L-ai învăţat de la doi ani să spună ,,te rog" şi "mulţumesc"? La 6 ani este evident că ar trebui să le folosească. Oricum, procesul de educaţie nu se opreşte la o anumită vârstă. Nu e niciodată prea târziu ca să înveţe ceva! În concluzie cei 7 ani de acasă sunt pe bună dreptate, piatra de temelie a vieţii pe viitor. De aceşti ani depinde cum va fi integrat în societate, cum va fi agreat de cei din jur şi bineînţeles cum îşi va ordona viaţa şi stilul de viaţă alături de cei dragi. La rândul său, odată cu trecerea timpului, când va deveni mai înţelept, va da aceste sfaturi copiilor, nepoţilor şi celor dragi, ca şi ei să aibă la bază cei 7 ani de acasă. BIBLIOGRAFIE 1.Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educarea părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002. 2.Michiela Gîgă, Cei şapte ani de acasă, Editura Coresi, Bucureşti 1999 3.www.didactic.ro 4.www.jurnalul.ro

2912

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ Educatoare Şerban Monica Grădiniţa cu program normal”Panaite Constantin” Gîrleni Judeţul Bacău „Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale” PROVERB ROMÂNESC Lumea copilăriei e o lume minunată, o lume a inocenţei, a purităţii, a dragostei ,a frumuseţii şi credinţei, a dorinţei de cunoaştere. Copilul e precum un copăcel - noi, cei care am fost odată copii, trebuie să-l îngrijim, căci e firav, plăpând, neştiutor, dornic de soare, însetat de ploaie şi cu dorinţă de a da rod bogat, iar pentru toate acestea are nevoie de ocrotire. Cu toţii ne dorim să contribuim la creşterea unor copii sănătoşi, echilibraţi mental şi emoţional, într-un cuvânt: bine crescuţi. Construcţia „celor şapte ani de-acasă” este un proces îndelungat şi complex care nu se poate realiza decât cu aportul celor doi parteneri educaţionali importanţi, şi anume familia şi grădiniţa, respectiv şcoala. Din cele mai îndepărtate timpuri omul s-a călăuzit după anumite legi, reguli care să pedepsească răul şi să îndemne către fapte bune. Au rămas peste timpuri aceleaşi legi esenţiale ale respectului faţă de sine, faţă de alţii (rude, prieteni, persoane mai în vârstă), legi care s-au transmis din tată-n fiu, din generaţie în generaţie. Astfel, unul dintre scopurile esenţiale pe care ar trebui să şi le propună familia şi şcoala este acela de a forma la copii deprinderi morale şi maniere frumoase. Trăim împreună într-o societate aflată sub presiuni constante ale individualismului, egoismului, intoleranţei, lipsei de eleganţă , într-o lume în care falsul şi kitsch-ul primează, în detrimentul valorilor autentice, mass-media promovează “modele Mincinoase”, nepotrivite pentru generaţiile de copii şi tineri iar aceştia din urmă îşi însuşesc astfel un nou set de principii pe care îşi vor construi copilăria, adolescenţa, maturitatea. Astfel, valorile fireşti cum ar fi :respectul pentru cel de lângă tine( tânăr sau bătrân), recunoaşterea socială, munca, responsabilitatea, politeţea, prietenia adevărată, loialitatea şi dragostea sinceră sunt profund alterate sau chiar dispar. Învăţarea bunelor maniere este un proces de lungă durată şi are cu atât mai multă eficienţă cu cât se face la vârste mai mici. Freud spunea: „copilul este tatăl viitorului adult”, deci cele mai importante sunt normele de conduită ale copiilor. De-a lungul vremii s-au alcătuit destule „coduri de maniere elegante” care au devenit colecţii de gesturi formale, multe dintre ele condamnate de scurgerea timpului şi de schimbarea relaţiilor umane. Şi totuşi, politeţea este necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Ea trebuie să vină în primul rând dinăuntrul nostru pentru a avea drept de manifestare exterioară. Politeţea vine, de fapt, din acel „dinăuntru” moral căruia poporul nostru îi spune „bună-cuviinţă” ori „bun-simţ” şi care exprimă respect faţă de omul de lângă tine, faţă de oameni în genere fără de care nu poate fi concepută demnitatea umană. Dacă se spune că „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă” tot de atunci încep să se contureze şi cerinţele purtării cuviincioase. Aşadar, trebuie să îi învăţăm pe copiii noştri (în calitate de părinţi sau educatori) să aplice în practică (la şcoală, în familie, pe stradă, la spectacole, în vacanţă şi oriunde altundeva) toate normele de comportare civilizată, pentru ca aşa vor şti să se comporte într-o multitudine de situaţii şi vor căpăta încredere pentru a face faţă altora noi, îşi vor dezvolta un simţ al respectului de sine şi încredere în propria persoană. În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar

2913

după o scurtă experienţa de viaţă fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile ci ele contribuie la formarea noastră ca "oameni", la bucuria de a trăi printre semeni civilizaţi. Bunele maniere n-au fost adaugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul inţelept chinez, spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Acestea sunt ideile după care m-am ghidat în organizarea activității la grădiniță și pot spune că au un real succes atât în ceea ce îi privește pe copii cât și pe părinți contribuind activ la buna desfășurare a activităților, drept pentru care le mulțumesc și pe această cale. Închei prin a menționa faptul că roadele muncii din copilărie se văd mai târziu și așa cum eu mulțumesc părinților mei cât și cadrelor didactice care m-au ghidat în viață, așa îmi doresc pentru viitor ca și copiii din jurul nostru să mulțumească la rândul lor celor care le-au călăuzit pașii. „Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni !Numai cei care vin din altă parte spun: „Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.” Antoine de Saint-Exupery BIBLIOGRAFIE: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3.Să construim împreună cei 7 ani...de-acasă, MECT,Bucureşti, 2008

2914

Familia – cea dintâi școală a omului Prof. Șerban Raluca Cristina Școala Gimnazială „Prof. Ilie Popescu” Șotânga, structura Școala Gimnazială „Teiul Doamnei” Teiș „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.” (Pildele lui Solomon) Din cele mai vechi timpuri, societatea a fost preocupată de formarea individului spre esența condiției umane. Educația, ca cea mai importantă funcție socială a familiei, începe din primele momente ale existenței copilului când acesta, pentru a supravieţui, este implicat în reţeaua de interacţiuni din grupul său social şi continuă până la deplina lui maturitate. Copilul este dependent de adulți, iar această dependență face ca el să polarizeze în mare parte interacțiunile sociale, intrând în centrul de atenție al grupului. Copilul începe să înțeleagă că el constituie ceva aparte în mediu, devenind conștient atât de sinele său, cât și de sinele celorlalți. Se poate spune că prima școală a omului este familia care pune bazele educației copilului, influențează întreaga evoluție a omului, viața de familie constituind fondul pe care se va clădi edificiul personalității. Pestalozzi afirma că „școala cea mai eficientă este casa părintească, iar disciplina morală în familie constituie temeiul învățăturii unui om pe toată viața.” Familia se impune ca factor cu cea mai puternică influență asupra copilului prin continuitate, afectivitate și, nu în ultimul rând, prin autoritate pe care în mod normal părinții și-o capătă prin demnitate și exigență. Autoritatea este condiția cultivării respectului față de om și societate, sentiment pe care-l găsim la temelia celui mai autentic umanism. Din păcate, timpul, cât copilul aparţine doar părinţilor, familiei, este foarte scurt şi, de aceea, aceștia sunt datori să transforme mediul în care îl cresc într-unul sănătos, prielnic, din care copilul să extragă bunele purtări şi să-şi formeze sufletul drept şi o conştiinţă curată, să păstreze pentru tot restul vieţii amintirea unui trai sănătos alături. Politeţea este o lecție care se învaţă destul de uşor. Dacă primele reguli de politeţe sunt primite de la părinţi şi bunici, următoarele reguli sunt învăţate în grădiniță, școală. Indiferent de mediul de proveniență al copilului, dascălul are obligaţia să finiseze această educaţie primită de la părinţi intitulată „cei şapte ani de-acasă” și să fie permanent orientat spre elev şi spre mediul socio-cultural, în care acesta se formează şi se dezvoltă, spre tendinţele schimbării societăţii în care elevul se va insera socio-profesional pentru a optimiza, dezvolta sau înnoi procesul educativ. Şcoala oferă copilului elemente pentru constituirea propriului său model de viaţă prin activitatea faţă de valori, fermitatea moralităţii în societate şi conduita elevată manifestată în relaţiile cu semenii săi. Tot mai frecvent, copiii şi chiar tinerii sunt apostrofaţi cu sintagma „Ai – sau – n-ai cei șapte ani de-acasă!”, ceea ce înseamnă că aceste baze au fost bine sau greșit puse. Cel căruia i se adresează această observație cu semnificația ei negativă se simte tot atât de lezat ca și în cazul celei mai grave insulte. Este o reacţie normală, pentru că „cei șapte ani de-acasă” caracterizează nu numai pe omul privit ca o persoană singulară, ci mica și intima societate a familiei sale, în care a primit primele sfaturi, primele îndrumări, a trăit primele emoții, i s-au oferit primele perspective. De altfel, aceşti atât de invocaţi, lăudaţi sau blamaţi „cei şapte ani de-acasă” reprezintă blazonul cu care copilul pleacă în lume, zestrea care îl însoţeşte toată viaţa. Pornind de la premiza că cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au loc în „cei şapte ani de-acasă” se insistă asupra grijii, răspunderii şi preocupărilor pe care pot şi trebuie să le aibă părinţii pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată şi sistematică a celor mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente. Părinţii sunt direct responsabili de educaţia copiilor lor, ei trebuie să contribuie în mod activ la formarea deprinderilor folositoare, prevenind în același timp formarea celor dăunătoare. K. D. Ușinski afirma că „evaluând importanța deprinderilor și a îndemânărilor, educația își construiește pe acestea o clădire și o construiește solid. Numai deprinderea îi dă posibilitatea educatorului să introducă propriile principii în caracterul copilului, în sistemul lui nervos, în natura lui.” Pentru dezvoltarea sa sufletească normală copilul trebuie să simtă dragostea părintească, căldura căminului familial. „Copilul are nevoie de dragostea părintească așa cum planta are nevoie de căldura soarelui pentru a se dezvolta normal” (E. Fischbein) Această dragoste, ponderată, este condiția fundamentală a plămădirii unui fond sănătos al sufletului uman și îi permite copilului să se dezvolte ca o

2915

individualitate echilibrată, ca un om capabil de o sociabilitate normală, cu o afectivitate bogată și bine adaptată împrejurărilor. Plecând de la afirmația lui Pestalozzi că „Spre a creşte oameni înainte de orice ştiinţă şi de orice metodă, trebuie să ai inimă.”, dragostea faţă de copii reprezintă și pentru cadrele didactice cerinţa esenţială, condiţia de nelipsit în asigurarea eficienţei, calităţii şi progresului în întregul şi complicatul demers instructiv-educativ, în realizarea optimului pedagogic. „Educaţia este un lucru gingaş. Când duce la rezultate bune, ea n-a fost decât luptă şi grijă, când nu reuşeşti, durerea nu mai cunoaşte margini.”, afirma Democrit. BIBLIOGRAFIE: 1. Bacus, Anne (2011). Jocuri pentru copii de la o zi la șase ani. București: Editura Teora. 2. Bunescu, V. (1991). Educaţia morală şi formarea personalităţii. Fundamente psihopedagogice, în Revista de pedagogie nr. 6-7-8/. Bucureşti. 3. Codreanu, Rodica Ciurea (1968). Drama familiei destrămate. București: Editura Științifică. 4. Vasile, Danion (2006). Cum să ne creştem copiii. Bucureşti: Ed. Lucman. 5. Fishbein, E. (1970). Climatul educativ în familie. București: E.D.P. 6. Mitropolitul Kievului, Vladimir (2003). Despre educaţie. Bucureşti: Ed. Sophia. 7. Wallon, Henri (1975). Evoluția psihică a copilului. București: E.D.P.

2916

IMPORTANŢA EDUCAŢIEI PĂRINŢILOR ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII COPIILOR PROF. ŞERMER AURELIA GRĂDINIŢA CU P.P. NR. 15 DROBETA TURNU-SEVERIN JUD. MEHEDINŢI Natura ne aseamănă, educația ne deosebește. Confucius Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Educaţia primită în cei 7 ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Educaţia trebuie adaptată etapelor de dezvoltare a copilului. Pentru că el înţelege lumea în mod diferit la 3 ani, la 5 sau la 7 ani. La 2 ani, de exemplu, copilul nu realizează ce e bine şi ce e rău Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă oric. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială (dulciuri, jucării, bani), ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea, este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă.

2917

Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Bibliografie:  E.Paun, R. Iucu, Educaţia preşcolară in România, Editura Polirom 2002  Revista Învăţământului Preşcolar Nr 3-4/2009Paul Osterrieth, ~Copilul şi familia Bucureşti 1979

2918

~Ed. Didactică

“ CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ “ Educatoare: ȘIMONEA CRISTINA Toată lumea a auzit de expresia "cei 7 ani de acasă", dar şi despre semnificaţia ei. Dar poate nu foarte mulţi oameni conştientizează adevărata importanţă a acestei perioade din viaţă. Primii 7 ani din viaţa unui copil contează extrem de mult pentru dezvoltarea viitorului adult pentru că atunci se formează conştiinţa de sine. Se spune mai des despre cineva ca “e bine/rau crescut” decât “bine/rau educat”, iar “cresterea” vine din “cei sapte ani de-acasa”! .Totul pleacă de la bugetul de timp pe care familia (părinți, bunici) îl mai poate aloca educației. Atmosfera familiei e direct influentață de problemele economice, sociale ale părinților. La care se adaugă, firește, calitatea educației “formatorilor”, cei șapte ani de-acasă ai părinților. Ce educație mai pot primi copiii în familiile incomplete – părinți despărtiți prin divorț sau despărțitți prin exoduri în căutarea unui loc de muncă? Ce mai pot face bunicii în grija cărora rămân copiii părinților plecți la muncă cine știe pe unde în lume. Ce se alege de cei șapte ani de-acasă dacă ei sunt petrecuți covârșitor în fața micului ecran sau a calculatorului? Ce se alege de copiii care în cei șapte ani n-au avut niciodată casa decât cerul liber, canalele marilor orașe sau colibele din marginea gropilor de gunoi? Cum sunt cei șapte ani de-acasă pentru copiii care cresc în orfelinate, înca din primele lor luni de viață. Manierele bune sunt obținute de copii in contactul zilnic cu membrii familiei. Ei imită ceea ce văd si aud. Nu se poate cere copiilor altă comportare decât cea observată la părinții lor. Străduința de a face din copii niște animale bine dresate nu este prea fericită. Utilizarea formelor de politețe este strâns legată de obiceiurile părintilor. Este o greșeală ca un tată să oblige copiii să spună după masă “Mulțumesc!” fără ca el la rândul lui să constituie un exemplu in acest sens. Obligația bunelor maniere la copii nu trebuie să fie legată de observații aspre sau să fie o consecință a unor discuții sau rugăminți repetate. Copilul va mânca corect dacă va vedea și la părinți supunere fată de aceste reguli. Va veni regulat la masă la ora fixa, dacă va vedea și la părinți supunere fată de asemenea reguli. Copilul nu trebuie bruscat, căci forțarea aduce dupa ea incăpătânarea negativistă. Daca un copil nu vine la masă sau nu mănâncă la fel cu toată lumea, pedeapsa psihica dă rezultate mai bune ca cea brutală. “Nu vrei sa mănânci cu toata lumea! Mâine vei mânca singur”. Si dispoziția nu trebuie modificată. Dupa varsta de 3 ani copiii incep sa aibă o activitate nervoasă mai activă si pot fi influențați de procesul educației si al instruirii primite de la părinți in casa. Nu orice cunoștință sau sfat primit devine pentru copil convingătoare si îndemn la o comportare pozitivă. Personalitatea lui incepe să se manifeste de la vârsta denumită preșcolară. Exemplele bune din viață familială vor influența in mare măsură comportarea lui psihică. Educția copilului trebuie să fie astfel orientată, incât el, insușindu-și modurile de acțiune ale părinților, să se călăuzească după ele in practică. In jocuri cu obiecte din viața, copiii trebuie să joace roluri de oameni a căror purtări sunt demne de imitat. In scop educativ, părinții pot da copiilor diverse insărcinări casnice. Ei pot fi insărcinați cu procurarea de alimente casnice, in care caz nu se vor permite nereguli sau minciuni in mânuirea banilor. O sarcină precisă si bine organizată place copiilor si are valoare educativă. Se va dezvolta la ei sentimentul datoriei, grija pentru inlăturarea greutăților casnice, obligația de a vorbi frumos cu alți

2919

oameni. Dacă dirijările bune sunt fructuoase, din păcate există și exemple proaste de care trebuie feriți copiii. Ambianța familială influențează temperamentul copilului. Dacă in casa este bună ințelegere si veselie, temperamentul copilului va lua un aspect calm si de bună dispoziție. Cu cât copilul este mai mic, cu atât este mai influențat de mamă. Dupa 5 ani, tatăl trebuie prin autoritatea lui, să intervină mai activ, copilul inregistrează in mod subconștient toate stările lor sufletești. Părinții nu trebuie să se lamenteze si să prezinte in culori negre greutătile vieții. Dacă un copil aude pe unul din părinți căntând, prin imitare va incerca si el să fredoneze. Pentru formarea “celor șapte ani de acasa” exemplele sunt mai folositoare decât discursurile sterpe. Părinții trebuie sa vegheze pentru ca copii lor sa capete un ansamblu de trăsături morale si intelectuale necesare formării unei personalități superioare. Educarea lor trebuie sa fie dirijată spre obținerea modificărilor de caracter favorabile unei comportări superioare individuale si sociale. De aceea părinții trebuie să lupte pentru ca orizontul moral si intelectual al copilului să fie in continuă lărgire. Copilul nu trebuie considerat ca o statuie de bronz care are un loc fixat, din care nu mai poate fi schimbată. El trebuie să fie activ și adaptabil, iar părinții au datoria permanentă de a-l face să progreseze, să se perfecționeze și să-și mărească mereu valoarea umană. Formarea personalității la copil este dependentă de inteligența lui, de gusturile si elanurile lui, de instructajul primit anterior.

2920

CEI 7 ANI DE-ACASA TAMAS CRISTINA GEORGETA SCOALA GIMNAZIALA MIHAIL SADOVEANU Familia este celula vieţii pe pămînt, cel dintâi asezământ între Dumnezeu şi om, cea mai veche comunitate umană întemeiată de Tatăl ceresc, după modelul tainic al Prea Sfintei Treimi. “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18) Doctrina creştină, defineşte familia ca fiind o comunitate de viaţă şi de iubire. Ea este chemată săşi asume planul Lui Dumnezeu în condiţiile lumii noastre şi să-l realizeze. Celula familială nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă ,,curea de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de trecere în care ei trebuie să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv.’’ (Stănculescu, Elisabeta) Familia, este un factor decisiv de socializare şi educaţie pentru copiii, constituind mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza structurării personalităţii individului. Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. Familia, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, creând o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai necesară şcoală de omenie”. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii, formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face, sau vor crede precum părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală multe familii au nevoie de o educaţie solidă, dată fiind starea lor precară din punct de vedere material şi spiritual. ,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau) Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie În funcţie de felul cum cei din jur, mai ales părinţii, ştiu să vină în întâmpinarea nevoilor lui şi să înţeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care ţin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o fiinţă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă acesta evoluează la polul opus. Pentru orice persoană (copil, adolescent, tânăr, adult), familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea şi afirmarea lui, asigurînd condiţii de securitate şi protecţie, atât fizică cât şi psihică, în orice perioadă a vieţii. Aici se conturează concepţia despre viaţă şi conceptul de sine. Cei ,,şapte ani de acasă’’, ca şi lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie, nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranţă, ci copilul a şi simţit cum e să fii iubit, a fost obişnuit să manifeste dragoste faţă de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, ştiind că va fi tratat cu îngăduinţă, să aprecieze binele şi frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va creşte iubitor, politicos, tolerant, responsabil. ,,Părinţii, dacă doresc să aibă copii buni, înţelepţi şi sănătoşi, trebuie ca ei să fie mai întâi buni, credincioşi, ascultători de Biserică şi plini de frica Lui Dumnezeu. Căci copiii sunt de fapt „copii ” ale părinţilor lor. Ce văd şi ce aud în casă de la părinţi aceea fac. Educaţia copiilor începe chiar din ziua

2921

nunţii părinţilor, adică din clipa zămislirii. Pentru a avea copii înţelepţi şi credincioşi, părinţii trebuie să se roage mult, să meargă regulat la biserică, să postească sfintele posturi, să se spovedească adesea, să ţină curăţenie în zilele rânduite, să facă milostenie, să fie blânzi, smeriţi şi plini de dumnezeiasca dragoste pentru toţi… După naştere, părinţii sunt datori să se ocupe mai mult decât orice de educarea şi bună creştere a copiilor. Mai întâi să caute naşi credincioşi copiilor lor. Apoi să-şi ducă regulat copiii la biserică, să-i împărtăşească cu Sfintele Taine în fiecare lună, să-i înveţe de mici rugăciuni şi lucruri bune, să nu-i sminească cu cuvintele şi faptele lor, căci sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor este un păcat greu în faţa Lui Dumnezeu, cu urmări cumplite în viaţa copiilor. Cei mai mulţi copii ajung răi în viaţă, datorită păcatelor pe care le-au deprins de la părinţii lor din copilărie. Deasemenea, copiii trebuie să fie învăţaţi, atât de părinţi şi naşi, cât mai ales de preotul satului, frica de Dumnezeu, dreapta credinţă, omenia, mila, smerenia, ascultarea şi cunoştinţa Sfintei Scripturi. Trebuie să fie deprinşi de mici cu postul, cu rugăciunea regulată, cu spovedania, cu mila faţă de cei lipsti şi respect faţă de cei lipsiţi şi respect faţă de toţi oamenii. Rugăciunea, citirea cărţilor bune, ascultarea şi respectul faţă de părinţi, frica de Dumnezeu şi exemplul personal dat de tată şi de mamă sunt cele mai sigure căi şi mijloace de educare şi creştere creştinească a copiilor. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Se va adapta greu. Responsabilitatea unui părinte în ceea ce priveşte educaţia copilului său este una uriaşă. În mare parte cazurile de neadaptare socială, depresie, dependenţă, delicvenţă, perversiune, sinucideri, din rândul tinerilor (şi nu numai), au ca substrat lipsa educaţiei familiale corecte, sănătoase.’’ (ortodoxia.md) Concluzionând putem spune, că rolul familiei în educaţia copiilor este esenţial. „Familia reprezintă matricea primordială a culturii omeneşti. Aici se trezesc şi încep să se dezvolte puterile latente ale sufletului personal; aici începe copilul să iubească (pe cine şi cum?), să creadă (în ce?) şi să sacrifice (cui şi ce?); aici se alcătuiesc primele temelii ale caracterului său; aici se descoperă în sufletul copilului sursele principale ale fericirii sau nefericirii lui viitoare; aici devine copilul un om mic, din care mai apoi se dezvoltă o mare personalitate sau un pungaş mărunt.

2922

Cei șapte ani de acasă TANASE GABRIELA Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi a comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Care este problema când totul este așa de simplu?" Probleme sunt, deoarece educaţia primită în cei șapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. "Ce este un copil?" Oare există un răspuns la această întrebare? Unii adulți au o conștiință atât de clară în privința acestui lucru, încât întrebarea îi poate lăsa perplecși. Dar alții, în numele unui evident răspuns care le vine în minte, s-ar grăbi să o evite sau să o trateze superficial. Este o ființă nouă cu un formidabil potențial...un potențial multă vreme nebănuit…un potențial de recunoscut... Este o ființă extraordinar de dotată pentru afectivitate. "Ce este un părinte?" Definiția dată de un copil nu va fi în mod necesar aceeași cu cea dată de unul sau de celălalt dintre părinți și că amândouă vor diferi, fără îndoială, de cea dată de corpul social. Ceea ce este incontestabil. Dar oare nu întotdeauna există această problemă în legătură cu definițiile? Și totuși, ce înseamnă mai exact cei 7 ani de acasă? Din punctul meu de vedere, cei șapte ani de acasă reprezintă mult mai mult, nu se rezumă doar la respectul față de alții, ci și la respectul pe care îl avem și față de noi înșine. Dacă avem respect față de noi, vom avea și față de cei din jur. În cei șapte ani de acasă la care facem referire acumulăm o mulțime de amintiri, sentimente, învățături, dar putem acumula și regrete, neplăceri, complexe, frustrări, dureri, nemulțumiri. Fiecare acumulează cam cât poate duce, pentru că în momentul în care nu mai putem duce, totul se transform în traume care distorsionează vise, dorințe. Din păcate, cei mici vor fi tentați spre a copia comportamentul părinților decât spre a-i asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Copiii ar trebui obișnuiți cu regulile, subtil. Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. BIBLIOGRAFIE: 1. Naouri, Aldo, Cum să ne educăm copiii, Editura Trei; 2. Poenaru, Michiela, Cei șapte ani de acasă, Editura Coresi; 3. www.jurnalul.ro

2923

Copilărie, ce frumoasă ești! Tanciu Camelia, Scoala Gimnazială Viișoara Cluj Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. "Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite.De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine. Nu este de-ajuns doar sa ne controlam limbajul si comportamentul in fata copilului, ci si exprimarea diverselor sentimente (furie, dezamagire, tristete, etc), precum si a dorintelor si nevoilor. Bineinteles ca asta nu inseamna ca permanent von fi stresati de cum vorbim, ne purtam ori reactionam la cei din jur, pentru ca ne va fi foarte greu si chiar ne vom simti obositi la un moment dat. Insa va trebui sa ne impunem anumite restrictii, conduite si chiar moduri de rezolvare a conflictelor, astfel incat copilul sa poata trage invataminte atat din situatiile si intamplarile frumoase din viata voastra, cat si din cele negative. Este nevoie de insusirea responsabilitatii de a fi parinti, de a fi permanent constienti ca cel mic ne supravegheaza, ne analizeaza, interiorizeza ceea ce facem noi, iar mai tarziu va exterioriza toate acestea in diverse situatii si va fi judecat, acceptat ori nu in societate. Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină, la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor şi a celui/celei care serveşte masa.

2924

Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Tact şi toleranţă. Un copil „bine crescut” învaţă de la părinţi că a râde de slăbiciunea, defectul fizic sau orice tip de dizabilitate a cuiva ne descalifică în primul rând pe noi. Va face diferenţa – în timp – între râsul sănătos şi spiritul de glumă şi râsul care jigneşte.

2925

SUNTEM ATENŢI LA COMPORTAMENTUL NOSTRU? Profesor pentru învăţământul primar TATIANA TUDOR Şcoala Gimnazială „Pictor Nicolae Grigorescu” Titu Educaţia trebuie să se manifeste în permanenţă ca o acţiune unitară, coerentă, iar împlinirea acestui deziderat rezidă în strânsa legătură dintre familie şi mediul educaţional. Acest lucru impune ca părinţii să fie parteneri egali în educaţia copilului. De aceea este necesar să cunoască programele educaţionale. În acest context, educatoarea/învăţătoarea are rolul de a decide împreună cu părinţii care sunt nevoile copilului ţi să promoveze servicii adecvate. Copiii preşcolari se află la vârsta imitaţiei. Acesta înseamnă că oricât de bine l-ar educa părintele pe copil, câtă vreme el este un exemplu negativ, înseamnă că îl determină să procedeze la fel. Cu o mâna îi dă şi cu cealaltă îi ia. În această perioadă, modelele morale sunt extrem de importante pentru copil, regulile sunt importante, dar puterea exemplului este cea mai stimulatoare. Copilul are nevoie să înveţe din exemple concrete, atâta vreme cât capacitatea de a gândi abstract încă nu i s-a dezvoltat. Propriile noastre trăsături de caracter, cele puternice, dar şi slăbiciunile, toate se oglindesc în viaţa copiilor. Adesea, lucrurile care ne enervează la copiii noştri sunt de fapt cele mai mari defecte ale noastre. Copilul face ceea ce vede. Copiii sunt mai atenţi la ceea ce faceţi decât la ceea ce spuneţi! Pentru copil, o fundaţie solidă presupune o bază morală solidă. Părinţii care-şi învaţă copiii să fie cinstiţi, dar care nu reuşesc să fie astfel ei înşişi, creează mari probleme. De exemplu, când părinţii le spun mereu copiilor să fie sinceri, dar sună telefonul şi ei îl strigă de zor pe copil spunându-i “Spune că nu sunt acasă”, mesajul adresat copilului este clar. Dacă aceşti copii sunt învăţaţi să mintă pentru părinţi, înseamnă că sunt învăţaţi şi să-i mintă pe părinţi. Degeaba părinţii le spun copiilor să fie credincioşi dacă nu merg niciodată în biserică la o slujbă religioasă sau doar să aprindă o lumânare, să se roage, să se închine. Când vor fi mari, copiii vor păşi la fel de rar în lăcaşurile de cult. Cel mai mult trebuie ţinut cont de limbajul folosit cu copiii. Formulele de politeţe vor fi folosite de către copiii doar dacă părinţii le adresează în mod frecvent. De foarte multe ori părinţii le spun copiilor: “Îţi dau jucăria dacă spui rog frumos”, deşi in mod uzual ei nu folosesc această formulă când vor ceva de la copiii lor. Cei mari uită să utilizeze frecvent formulele de politeţe atât atunci când vorbesc cu copiii cât şi cu adulţii. Se înţelege de ce copiii nu au în vocabularul uzual aceste formule. Spuneţi în fiecare dimineaţă copilului dumneavoastră “ Bună dimineaţa!” şi nu va mai fi necesar să vă rugaţi de el când îl aduceţi la grădiniţă să facă acest lucru. Spuneţi „mulţumesc” de câte ori primiţi ceva de la copilul dumneavoastră sau de la adulţi. Copilul va observa acest lucru şi-l va folosi cu siguranţă. Una din cele mai bune ocazii pentru deprinderea valorilor morale şi a răspunderii constă în aplicarea lor zilnică acasă. Mii de lucruri trebuie făcute zilnic. Ambii părinţi participă la educaţia copilului indiferent de timpul petrecut acasă. Copiii nu vor primi o educaţie bună dacă le spunem “ Fă cum spun eu, nu face ca mine, eu sunt mare şi am voie să fac asta.” Eficienţa părinţilor se bazează pe încredere. În cazul în care copiii ştiu că ceea ce îi învaţă părinţii este în acord cu viaţa pe care părinţii o duc, atunci copiii au încredere în părinţi şi vor reacţiona pozitiv la ceea ce spun aceştia. Pentru a menţine optimismul şi şansele crescânde de educare a unor copiii buni, trebuie să avem simţul umorului pentru a depăşi problemele, obstacolele şi momentele de descurajare. Ajutaţi-vă copilul să-şi dezvolte simţul umorului. S-a demonstrat de altfel că umorul este una dintre cele mai stimulatoare unelte de care ne putem folosi pentru a-i învăţa pe alţii. Un studiu făcut de San Diego State (Family Concern, august 1984) arată că umorul îi ajută pe elevi să aibă rezultate mai bune la lucrări. O altă sugestie ce ar trebui reţinută este importanţa aprobării faptelor copiilor cu cuvinte frumoase. Copilul trebuie să ştie că este deosebit, unic şi iubit. Încurajaţi toate acţiunile pe care le face. Spuneţi-i tot timpul ce frumos construieşte, desenează, sau îndeplineşte o activitate.

2926

Un alt aspect este legat de înfăţişarea fizică a copilului. Mult prea adesea aceasta are legătură cu ceea ce mănâncă şi bea copilul. Nu putem modifica faptul că suntem înalţi sau scunzi, bruneţi sau blonzi, stângaci sau dreptaci, dar se pot schimba multe lucruri controlând regimul alimentar şi făcând exerciţii fizice. În mod ideal, copilului nu ar trebui să i se dea bomboane, băuturi răcoritoare şi alimente sintetice. În mod realist însă ar fi extrem de greu să respectăm asemenea regim. Este important să înţelegem că trebuie folosit un regim echilibrat. Disciplina înseamnă să îl învăţaţi pe copil pe ce cale să meargă. Disciplina presupune tot ceea ce trebuie să faceţi ca să îl ajutaţi să înveţe diverse lucruri. Unul din sinonimele cuvântului disciplină provine din discipol, care înseamnă „cel care urmează un profesor”. Un discipol nu trebuie să-şi urmeze dascălul din teama de a nu fi pedepsit, ci din iubire sau din convingere. E necesar să doriţi din partea copiilor să vă urmeze şi să vă respecte regulile pentru că vă iubesc şi pentru că au încredere în dumneavoastră, nu dintr-un sentiment de frică. Iubirea poate face ceea ce nimic altceva nu face. Iubirea adevărată presupune să faceţi ceea ce e mai bine pentru copii, şi nu neapărat ceea ce e mai uşor pentru dumneavoastră. Arătaţi copiilor că-i iubiţi, spuneţi-le acest lucru, strângeţi-vă copiii în braţe şi sărutaţi-i pentru că au nevoie de afecţiune. Trebuie să vă daţi seama că ei aud multe din cele spuse de părinţi. Din păcate, comunicarea dintre adulţi transmite copiilor mesaje, pe care, dacă vă gândiţi bine, nu doriţi să le primească. Prin urmare este foarte important să fiţi extrem de selectivi în alegerea cuvintelor atunci când sunteţi anxioşi, în special dacă spuneţi copiilor lucruri care se referă la ei. Părinţii sunt modelul pe care copiii îl vor urma în viaţă. Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să călăuzească, să direcţioneze, să corecteze, să încurajeze. Dacă studiem personajele importante pozitive care au lăsat urme în istorie, veţi descoperi că adesea se vorbeşte despre influenţa pe care a avuto unul dintre părinţi asupra lor. Abraham Lincoln este citat deseori pentru că a spus: „Tot ceea ce sunt îi datorez îngerului meu de mamă.” Generalul Duglas McArtur spunea: “Sfânta mea mamă m-a învăţat să-l iubesc pe Dumnezeu şi ţara, iar asta întotdeauna m-a ajutat în momentele grele. Ei îi datorez mulţumiri şi o reverenţă de fiu.” Dăruiţi copiilor cât mai mult din timpul dumneavoastră. Astfel, vor învăţa să vă dăruiască, la rândul lor, mai târziu, bucuria de a fi împreună. BIBLIOGRAFIA: 1. Piajet Jean, Barbel Inhelder – „Psihologia copilului”, Editura Didactica şi pedagogică, Bucureşti, 1975; 2. Roberta M., Gilbert, MD – „Cum să fii prieten cu copilul tău”, Editura Teora, Bucureşti, 2005; 3. Zig Ziglar – „Putem creşte copiii buni într-o lume negativă”, Editura Cartea veche, Bucureşti, 2000.

2927

Primii șapte ani Prof. Tălmaciu Camelia Șc. Gimn. “Dr. Aurel Vlad” Orăștie Se spune că primele 1000 de zile sunt importante în viața unui copil.Părinții reprezintă punctele de sprijin pentru aceștia. Responsabilitatea acestora constă nu numai în a oferi hrană și haine, ci atenție și iubire. Copilul este oglinda părinților. Spunem că un copil “are 7 ani de acasă”, dacă salută, dacă se comportă civilizat, este politicos….. Familia este cea care asigură dezvoltarea laturii afective. Copilul iubit este încrezător în forțele proprii, sigur pe sine. El simte că este centrul universului, iar dragostea îl face să înțeleagă diferența între trebuie și normalitatea în care trăiește. El percepe lumea într-un mod propriu în această perioadă, nefăcând diferența între bine și rău, frumos și urât. El știe că face un lucru pentru că așa vreau, nu îmi place.... Perioada pe care o străbate în acești 7 ani îl face să treacă de la egocentrism, de la egoism, la împărțirea jucăriilor și cu alți copii, la relaționarea cu alte persoane la creșă, grădinită. Grădinița îi impune reguli, pe care, poate, în familie nu le respectă. Primul model este părintele, apoi doamna educatoare, doamna învățătoare. Vorba blândă o aude în casă, părintele fiind puterea exemplului. Cum reușesc părinții să modeleze caracterele, să schimbe ceva în comportamentul copilului ? Folosind recompensele și pedepsele. Cele mai apropiate lucruri de sufletul copilului sunt cele care îi fac plăcere: o bomboană, un ursuleț, o păpușă... Așa el va fi ajutat să dobândească independență în ceea ce face, să manifeste o anumită doză de politețe, să relaționeze social, să se facă înțeles. Lipsa celor 7 ani de acasă aduce în atenție un om needucat, stângaci. Copilul nu este vinovat de faptul că, poate, nu are un model , nu primește dragostea adevărată, nu aude în jurul său vorbindu-se politicos... Exemplele sunt cele care contribuie la formarea copilului și nu vorbele, poveștile despre cum trebuie să faci sau ce trebuie să faci. Dacă vede în jurul său cum se face, aude cum trebuie să vorbească, va face și el. “Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul in familie.Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute constient decat de copii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai totdeauna de inconstientul care le emite apoi constientului in situatii similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul in care un copil percepe şi stochează în inconstient mesajul ascuns al propozitiilor care îi sunt spuse de catre figurile parentale, îi vor pecetlui destinul (şi numai un miracol îl poate schimba.”(Eric Berne). Bibliografie Verza E. , Psihologia varstelor, Ed. Hyperion, Bucuresti, 1993 https://relaxare.wordpress.com/tag/familia/

2928

IMPORTANŢA CELOR ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. Tămaş Ioan Marin Şcoala Gimnazială Baia Sprie, judeţul Maramureş Definitoriu pentru a deveni adult responsabil sunt tocmai cei “şapte ani de acasă” pe care foarte mulţi părinţi nu reusesc să îi definească aşa cum şi-ar dori. Sunt incluse în structura acestei perioade, etape concrete de consolidare a acestei vârste. Un rol important îl joacă mediul de formare şi persoanele care se implică în creşterea celor mici. Şcoala nu face altceva decât consolidează normele desprinse din familie. Cei şapte ani de acasă sunt oglinda educaţiei reflectată în comportamentul celor mici. Nici un părinte nu îşi doreste ca propriul lor copil să fie un rebel, să adopte o atitudine negativistă în societate sau în colectivitate, să fie un nonconformist şi de cele mai multe ori în educaţia pe care o concretizează în acesta se rasfrâng cursurile sale, neajunsurile de care s-a lovit de-a lungul timpului. De fapt ce sunt cei sapte ani de acasa? Multi recunosc ca îi au, alţii uită sau alţii pur şi simplu îi ignoră. De fapt această perioadă este urmată de vârsta DE Ce-urilor în care copilul este asemeni unui burete care absoarbe informaţia şi o transmite mai departe în locul de joacă pentru copii, la grădiniţă sau în cercul de prieteni al părinţilor. Este perioada în care regulile trebuiesc înţelese şi apoi fixate. Este perioada în care copilul imită sau îşi imprimă propriul său comportament. Este cea mai importantă perioada din viaţa fiecărui individ în care îşi concretizează existenţa. Nimeni nu doreşte să se lovească cu afirmaţia “Nu ai cei şapte ani de acasă!” deoarece în această remarcă se conturează lipsa regulilor, a dezinteresului familiei pentru cel mic, aroganţa sau chiar propria ta nepăsare. Este atât de evidentă importanţa celor sapte ani de acasă chiar de la SALUT! Atunci îţi dai seama cât de mult ai educat copilul. Tu, din perspectiva părintelui ai obligaţia morală de a-i transmite RESPECTUL faţă de aproapele lui. Dacă simpla uitare a Salutului este ignorată asta nu conduce decât la nerespectarea persoanelor cu care intri în contact direct. Comportamentul faţă de prieteni devine major în conturarea celor şapte ani de acasă. Respectă-i pe cei din jurul tău pentru a primi, şi tu, la rândul tău, respectul cuvenit. Uneori nu ştim să observăm importanţa majoră a două cuvinte: MULTUMESC şi TE ROG! Sunt vitale pentru existenţa noastră şi formarea noastra de-a lungul timpului. Toată viaţa vei fi însoţit de existenţa acestor doua cuvinte foarte familiare pe care noi le trecem cu vederea foarte uşor. Nu este foarte important pentru unii oameni această situaţii, dar în momentul în care le auzi sau le rosteşti viaţa devine mult mai frumoasă şi mult mai senină. Multă lume ignoră importanţa celor şapte ani de acasă care de fapt este un standard, un mod de viaţă, un mod de gândire. Te trezeşti, trăieşti, respiri şi te culci pornind de la cei şapte ani de acasă. Nu este tot una să ignori aceste trăiri, sentimente şi responsabilităţi de care te loveşti toată viaţa. Cei şapte ani de acasă nu se “predau” după manuale. În momentul în care devii părinte nu primeşti manuale de utilizare pentru creşterea şi educarea unui copil. Totul se desprinde din interiorul pe care îl ai concretizat de-a lungul existentei tale, ce ai preluat de la părinţii tăi sau din mediul de formare. Multe situaţii sunt atipice. Nu poti să culegi tot ce este mai bun sau mai de calitate. Totul depinde de caracterul pe care l-ai dobândit în timp, de comportamentul modelat atât de tine, cât şi de apropiaţii tăi, de personalitatea ta. În timp intervine independenţa ta ca persoană. Aici deja se conturează foarte exact tot ce ai acumulat în cei şapte ani, cum ai magazionat informaţia, cum ştii ce înseamnă să fii demn de ceea ce ai învăţat şi nu în ultimul rând intervine RESPECTUL! Având acest colaj în tine este foarte important să devii omul pe care lumea din jurul tău se poate baza . Totul atunci devine important atît pentru tine, cât şi pentru cei din jurul tău.

2929

Perseverenţa în acumularea învăţămintelor este deosebită deoarece orice lucru bine facut şi dobândit se concretizează doar prin repetiţie care este MAMA învăţării.

2930

Cei şapte ani de acasă – oglinda educaţiei Prof. Tănasie Cristina Aurora Şcoala Gimnazială nr.1 Ştefăneşti Cu toţii am auzit cel puţin o dată expresia ,, cei şapte ani de-acasă” atunci când a venit vorba despre educaţia copiilor. Într-adevăr, perioada pe care o trăim în cadrul familiei este foarte importantă deoarece reprezintă fundamentul vieţii noastre. Educația este o însușire care se dobândește pe parcursul vieții, la realizarea căreia contribuie mai multi factori. După părerea mea, educația are un rol deosebit și în societatea contemporană. În primul rând, educația este unul din factorii care ajută la integrarea în societate. Un om educat are la baza „cei 7 ani de acasă”, familia și prietenii fiind principalii asiguratori ai unui comportament civilizat, ai unui vocabular decent. Tot ce am văzut, am auzit, sau am simţit în timpul acestor ani am acceptat ca fiind adevărat. Astfel am preluat modelele, credinţele, comportamentele părinţilor noştri şi le-am purtat după noi pe parcursul întregii vieţi. De multe ori, renunţam la ele abia în clipa în care conştientizam că mergem pe un drum bătătorit de alţii. De asemenea, în cadrul familiei am învăţat cum să recunoaştem propriile emoţii, dar şi pe ale celorlalţi, cum să ne exprimăm aceste emoţii şi cum să observăm reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre. De aceea, numim familia ,,o primă şcoală a emoţiilor”. Aşa cum spunea Daniel Goleman ,, această şcoalş emotională nu înseamnă doar ce le spun parinţii copiilor lor sau ceea ce fac pentru ei; ea presupune, de asemenea, modelele oferite de părinţi în ceea ce priveşte felul de a-şi trata propriile emoţii şi pe cele care apar în relaţia soţ-soţie”. Dacă părinţii au o imagine de sine pozitivă, sunt responsabili, respectă sentimentele celorlalţi, îşi conştientizează emoţiile şi reuşesc să le gestioneze în diverse situaţii, la fel vor proceda şi copiii lor. Un părinte care-şi dezvoltă şi foloseşte inteligenţa emoţională îşi va determina copilul să acţioneze la fel. Progresul părinţilor atrage şi progresul copiilor. Copiii învaţă urmărindu-şi părinţii cum acţionează şi preluînd exemplul oferit de aceştia. De multe ori, adulţii oferă şi exemple negative copiilor. Un exemplu des întâlnit ar fi cel al jignirilor. Dacă îi jignim pe cei din jurul nostru, riscăm să-i oferim un model negativ copilului. Astfel, acesta învaţă să-şi jignească părinţii şi pe cei din jur. Când ajunge în această situaţie, părintele încearcă să schimbe comportamentul copilului uitînd că cel care a oferit acest exemplu a fost chiar el (sunt şi situaţii în care părinţii se amuză de limbajul neadecvat al copilului, întărindu-i astfel comportamentul). Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă, ne imaginăm un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună “mulţumesc”, “te rog”, care se comportă cuviincios cu cei de vîrsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sînt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decît unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Dar educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de cîţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Sînt părinţi care muncesc de dimineaţă pînă seara pentru copiii lor, dar sînt total străini faţă de nevoile reale ale acestora. Din dorinţa de a le asigura copiilor tot ce lor le-a lipsit, părinţii îi condamnă la o viaţă înconjurată de lucruri scumpe şi strălucitoare, dar fără adevărate valori. A avea cei şapte ani de acasă înseamnă a ne comporta respectuos în orice situaţie, cu toată lumea: cu parinţii, cu profesorii, cu colegii, cu prietenii, cu vecinii etc. Cei 7 ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care parinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Un copil manierat se va descurca mai bine în relaţiile sociale şi se va simţi mai confortabil în prezenţa celorlalţi decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de-acasă. Probabil că cea mai bună modalitate de a-l obişnui cu bunele maniere este ca părintele să fie un bun model pentru el. Să înveţe lucrurile simple încă de la vârsta fragedă: să salute, să spună "te rog" şi "mulţumesc".

2931

Dar buna creştere nu trebuie să se oprească aici. Va trebui să ştie ce se cuvine şi ce nu la masă, întro vizită, la o petrecere şi chiar într-o discuţie cu un prieten apropiat. Bunele maniere îi modelează comportamentul în societate şi îl învaţă ce înseamnă respectul. Iar copiii respectuoşi vor fi trataţi cu respect. Educaţia se face doar acasă, cu discreţie, în familie nu în public. Pentru a schimba comportamentul copilului, parintele trebuie să aibă întelepciunea de a înlocui el însuşi acest tip de comportament. Iar pentru a sparge un tipar este nevoie de MUNCĂ, PERSEVERENŢĂ, RĂBDARE ŞI SPRIJINUL celor din jur.

2932

Rolul imaginii de sine în construirea personalităţii preşcolarului Profesor Tănăsoiu Alice Grădinița P.P.nr.1 Călimănești Județul Vâlcea În paralel cu realitatea mediului înconjurător, se conturează imaginea de sine a preşcolarului care devine predominantă începând cu vârsta de 6 ani. Această imagine a sinelui este caracterizată prin mai multe planuri principale: - eul fizic- cu referire la elementele corporale şi fiziologice; - eul spiritual- însuşirile preşcolarului: isteţ, îndrăzneţ; - eul social- exemplificarea locului pe care preşcolarul îl ocupă în societate. Personalitatea preşcolarului va imprima copilului anumite caracteristici comportamentale, le va face mult mai eficiente, va reglementa activitatea desfăşurată în mediul social, precum şi atitudinea şi comportamentul preşcolarului. Cunoaşterea sinelui şi a valorilor pe care le imprimă acesta au o influenţă aparte asupra dezvoltării imaginii de sine. În perioada preşcolară, Eul suferă un proces de creştere permanentă, treptat apare şi se conturează foarte bine extensia Eului şi imaginea Eului. Potrivit lui G.Allbort, Eul devine mai fin. Extensia Eului este dată în strânsă legătură cu sentimentul de proprietate care este în concordanţă cu spiritul de competiţie. Imaginea Eului este oglindirea a ceea ce adultul doreşte să observe în comportamentul preşcolarului şi încearcă să studieze baza scopurilor, intenţiilor, responsabilităţilor preşcolarului. Comportamentul adultului, judecăţile pe care adultul le transmite vor reprezenta ulterior capacitatea preşcolarului de autocontrol, conferindu-i un suport al securităţii psihice. Sinele fizic al preşcolarului se va intensifica în grădiniţă prin intermediul a două căi principale: - interacţiunea cu persoanele din mediul înconjurător; - confruntarea preşcolarului cu obiectele materiale. Confruntarea cu lumea materială este uşor vizibilă atât în acţiunea de joc a preşcolarului- sub forma întrecerilor sportive, dar şi prin acţiuni concrete desfăşurate în sala de grupă, consolidând astfel afirmarea imaginii de sine. Preşcolarul încearcă să copieze comportamente apropiate comportamentelor din cadrul familiei. U. Şchiopu şi E. Verza evidenţiază prezenţa următoarelor etape ale identificării în perioada preşcolară: - observarea unui paralelism cu înfăţişarea părinţilor; - observarea unor asemănări psihice; - preluarea de gesturi, conduite, modele din partea adulţilor. Începând cu vârsta de 3 ani, preşcolarii încep: -să se identifice pe sine; -să se raporteze la vârsta pe care o au în comparaţie cu părinţii; -să conştientizeze că fac parte dintr-un grup; -să constate interacţiunea dintre comportamentele şi consecinţele acţiunii sale. Începând cu vârsta de 5-6 ani, preşcolarii încep: -să-şi dezvolte conştiinţa de sine ca membru al familiei; -să îşi dezvolte conştiinţa ca parte a grupului; -să observe reguli de comportare în interiorul unui grup; -să lege prietenii şi să se joace împreună cu ceilalţi copiii; -să aprecieze atitudinea adultului. Factorii care influentează formarea imaginii de sine sunt următorii: - dorinţele pe care părinţii le au de la copiii lor - fie o atitudine obiectivă legată de propriul copil, fie una subiectivă; - stima de sine a părinţilor este foarte importantă - o stimă corectă de sine va imprima preşcolarului o atitudine corectă faţă de persoanele din jur, dar şi faţă de propria persoană;

2933

- respectarea unei limite este vitală deoarece va imprima copilului o atitudine corectă, respectuoasă, independentă; - temperamentul preşcolarului este un element esenţial în perioada preşcolară; - familia are un rol important; - condiţiile sociale din care provine familia imprimă copilului o anumită atitudine; - sexul preşcolarului; - trăsăturile fizice; - prezenţa copiilor cu deficienţe determină o atenţie fie sporită asupra copilului cu probleme, fie neglijarea acestuia, împiedicând formarea unei atitudini de sine corecte; - relaţii optime între educatoare-părinţi, educatoare-preşcolari, grădiniţă-părinţi; Conceptul de sine prezintă două mari componente: - imaginea fizică de sine - felul în care fiecare preşcolar se percepe (are ochii negri, păr blond, etc); - imaginea de sine reflectată prin comportamentul altora, dar şi prin propriile acţiuni ale preşcolarului. Este foarte important faptul ca preşcolarul să îşi dea seama de propriul nivel de dezvoltare, de propria lui valoare. Crearea unei atitudini pozitive a preşcolarului este foarte importantă încă de la vârstele mici. La vârstele mici, Eul trebuie să beneficieze de siguranţă pentru a se dezvolta optim. Preşcolarii care manifestă o imagine de sine pozitivă sunt mult mai deschişi la nou, nu sunt temători faţă de lucrurile care se întâmplă în jurul lor, reuşeşc să colaboreze cu uşurinţă cu persoanele din jurul lor, interacţionează cu plăcere şi nu le este frică. Preşcolarii care nu au încredere în sine sunt în permanenţă temători, nu vorbesc tare, vorbesc foarte încet, sunt foarte interiorizaţi, nu ridică mâna, se ascund în spatele altui copil atunci când vorbesc, nu iniţiază jocuri, colaborează foarte greu cu ceilalţi preşcolari şi se descurcă cu greu la activităţile de grup. Uneori se manifestă violent, nu are foarte mulţi prieteni, simte permanent nevoia de a trece la o altă activitate. Prin intermediul jocului, preşcolarul are capacitatea de a-şi afirma Eul. Jocurile de imitaţie îi oferă preşcolarului posibilitatea de a fi persoana care îşi doresc - o persoană din cadrul familiei sau din mediul înconjurător. Formarea unei persoane unice, creative, puternice îşi are bazele încă din copilărie. Mărirea orizontului de cunoaştere, al mediului înconjurător în care preşcolarul trăieşte, îi va mări copilului posibilitatea de a interacţiona cu uşurinţă, de a se descoperi pe sine, de a-şi cunoaşte anumite limite, dar şi de a-şi dezvolta o atitudine socială corectă.

2934

IMPORTANTA CELOR 7 ANI DE ACASA Prof.Inv.Primar Teica Loredana Maria Scoala Gimnaziala Alexandru Stefulescu, Tg-Jiu, Gorj „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Până la 2-3 ani, copilul nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, aşa încât nu este tocmai rezonabil să îi pretindem unui copil de 2 ani să împartă voluntar jucăria cu alt copil. La această vârstă este nepotrivit să obligăm copilul să fie altruist, pentru că el nu este încă pregătit pentru asta. Aşa cum copilul de 2 ani nu poate înţelege că mama a avut o zi grea. El ştie că atunci când mama vine acasă trebuie să îi acorde atenţie, să se joace împreună. Dar chiar dacă la 2-3 ani copilul nu este suficient de matur pentru a şti ce e bine şi ce e rău, asta nu înseamnă că îi facem toate poftele sau că îl lăsăm să facă orice. Este necesar să fixăm limite, întrucât copilul trebuie să înveţe ce înseamnă aşteptarea, amânarea dorinţelor. La această vârstă îl putem învăţa formulele de politeţe. Îi arătăm cum şi când se spune bună ziua, te rog, mulţumesc, la revedere, iar copilul învaţă prin imitaţie. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Părinţii sunt modele pentru copil. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă dacă el aude frecvent certuri între părinţi. Sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt.

2935

Este important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2936

PROF.INV.PRESC.TILIMBECI VIOLETA GR. CU P.N. LEONTINESTI-ARDEOANI MOTTO: „Preţul omului stă în iscusinţa duhului său şi în cinstea purtării sale” PROVERB ROMÂNESC Lumea copilăriei e o lume minunată, o lume a inocenţei, a purităţii, a dragostei ,a frumuseţii şi credinţei, a dorinţei de cunoaştere. Valorificarea potenţialului creativ al copiilor şi dezvoltarea generală a aptitudinilor intelectuale se realizează prin acţiuni de cooperare a factorilor educativi (familie, grădiniţă, societate). Însă, interesul scăzut, manifestat, în ultima vreme, de către tineri, pentru regulile politeţii, pentru formele de exprimare ale bunei cuviinţe ne-au făcut să ne îndreptăm atenţia spre această latură educativă, căci politeţea e necesară în toate ceasurile vieţii noastre. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. A avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bună-cuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă.

2937

Bunele maniere Tiu Ani Laura Şcoala gimnazială nr. 1 Voluntari

Prin esenţa sa, omul este o fiinţă socială. Existenţa lui nu este posibilă decât într-un mediu social, rezultat al convieţuirii cu cei din jur. Trăim într-o perioadă în care nonconformismul este la modă, în care să fii diferit este un deziderat. Mulţi sar însă peste o etapă obligatorie, aceea a cunoaşterii regulilor de convieţuire şi integrare în societate, a normelor conformismului. Fiecare dintre noi este unic şi fiecare dintre noi are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. De aceea este important să îi faci să se simtă bine pe cei din preajma ta, să îi facă să se simtă bine, să te accepte şi să te respecte. Respectul nu se impune ci se câştigă. Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare si etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 I.C.), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Niciodată nu este prea târziu să înveţi ceva bun de la alţii, însă cu cât vom învăţa mai devreme ce se cuvine şi ce nu - ce se cade şi ce nu, ce se face şi ce nu, cu atât viaţa noastră va fi mai ferită de surprize dezagreabile. Buna creştere se dobândeşte în mai multe feluri iar educaţia ocupă cel mai important loc. Buna cuviinţă se învaţă din copilărie, începând cu primul cuvânt rostit de copil şi se constituie întrun bagaj incomensurabil, denumit ,,cei şapte ani de acasă,,. Acest bagaj este cel care contribuie la formarea noastră ca persoane, ca membrii ai unei societăţi, ca participanţi activi la viaţa de zi cu zi. Totalitatea acumulărilor fundamentale pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional se sedimentează la vârsta copilăriei, reprezentând blazonul care îl însoţeşte pe om pe tot parcursul vieţii. Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc ,,experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului’’. Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protector şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. Pe parcursul acestui proces, părintele trebuie să-l pună pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele, să îşi construiască un set de valori. Fiecare copil trebuie să ştie care sunt reperele şi regulile familiei şi cele ale comunităţii în care trăieşte şi, prin extensie, care sunt valorile morale. Bunele maniere se formează zilnic. Un copil cunoaste lumea prin ochii oamenilor din jurul lui, nu se dresează ci se educă. Un copil imită ceea ce aude şi ceea ce vede. Exemplele bune din familie sunt cele care influenţează şi formează comportamentul copilului. Educaţia copilului trebuie făcută astfel încât el să-şi insuşească modelele pozitive de comportare, să le aplice în situaţii practice. Omul învaţă să aibă o comportare civilizată numai respectând un set de reguli care s-au impus şi modificat de-a lungul timpului. Şcoala are un rol covârşitor pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea conştientă, adecvată, sistematică a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, valorilor, atitudinilor, comportamentelor deziderabile codului bunelor maniere. Este esenţial aşadar ca, de la cea mai fragedă vârstă, copilul să fie iniţiat în ,,arta de a trăi printre ceilalţi”. Bunele maniere sunt compuse din atitudini care se aplică automat. Ele trebuie să aibă la bază politeţea, bunătatea, delicateţea, tactul. Toţi ar trebui să respectăm următoarele reguli elementare: Să spunem ,, Te rog! ” de câte ori cerem ceva; Să spunem ,, Mulțumesc! ” de câte ori primim ceva; Să spunem ,,Felicitări!” unei persoane care a avut realizări deosebite; Să spunem ,,Te rog să mă ierți! ” când greșim sau producem o pagubă. Niciodată nu trebuie să uităm că manierele reprezintă cartea de vizită a fiecărui individ în societate.

2938

ROLUL CELOR „ŞAPTE ANI DE ACASĂ” Prof.înv.primar TIUCĂ MARIANA Şcoala Gim.”N.Bălcescu”/Drăgăşani/Vâlcea „Educaţia unui copil constă în ceea ce trăieşte copilul în familie”( Eric Berne) Acasă!Acasă înseamnă acolo unde creşti şi te dezvolţi şi unde se pun bazele viitorului om care va deveni. Înseamnă copilăria, tradiţiile, experienţe, amintiri... Când vorbim despre cei şapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei şapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună „Mulţumesc!”, „Te rog!”, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. De foarte multe ori, în special în situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos, nu are „cei şapte ani de acasă”. Această expresie defineşte tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumulate în primii şapte ani de viaţă. Aceasta este perioada considerată „culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, aptitudini, limbaj etc. Se numesc „cei şapte ani de acasă” deoarece copilul îşi petrece cel mai mult timp cu familia, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui. În cei şapte ani copilul poate învăţa despre: Ordine; Igienă; Exprimarea propriilor nevoi; Exteriorizarea trăirilor; Bune maniere şi comportament; Limbaj corect; Modul de a relaţiona cu ceilalţi; Altruismul; Cooperarea; Atitudine pozitivă etc. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei şapte ani de acasă. Educaţia primită în cei şapte ani de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copii şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriiile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Părinţii sunt modele pentru copii. Degeaba îi spunem copilului să nu mai ţipe prin casă, dacă el aude frecvent certuri între părinţi sau este ineficient să îi atragem atenţia că nu a spus mulţumesc la magazin dacă în familie nu aude niciodată acest cuvânt. Cea mai preţioasă recompensă pentru copil nu este cea materială(dulciuri, jucării, bani) ci exprimarea mulţumirii şi bucuriei pe care părintele i le arată când face o faptă bună. De aceea este foarte important să îl lăudăm ori de câte ori se dovedeşte bine crescut. Exprimarea sentimentelor este eficientă şi în administrarea pedepsei. Dezamăgirea, nemulţumirea părintelui, ignorarea dau rezultate mai bune decât o ceartă sau o palmă. Părinţii trebuie să explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească regulile realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca

2939

amândoi părinţii să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii şapte ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Regulile esenţiale în educarea şi creşterea copilului până la şapte ani sunt: Învaţă-l să se poarte frumos; Stabileşte şi impune reguli de comportament; Comunică cât mai mult cu ei; Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile; Lasă-l să se bucure de copilărie; Nu abuza în niciun fel de copil(fizic, emoţional, verbal); Învaţă-l să-şi exprime emoţiile şi sentimentele; Învaţă-l să spună mereu adevărul; Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău; Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic aceasta. Cei şapte ani de acasă reprezintă oglinda educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament şi educaţie oferite în primii şapte ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Îndeplinirea cu profesionalism a meseriei de părinte presupune cunoaşterea de către acesta a rolului şi a importanţei pe care o are educaţia în viaţă şi în societate. Responsabilitatea care cade pe umerii părintelui este una imensă. El este modelul pe care copilul îl urmează, el îi oferă acestuia condiţii de viaţă, securitate afectivă, educaţia de bază, etc. Practic, de modul în care părintele îşi îndeplineşte rolul depinde viitorul copilului. Fiecare persoană este unică în felul ei, fiecare om îşi trăieşte propria viaţă, fiecare părinte are stilul propriu de educaţie, convingerile şi valorile personale; Fiecare copil are particularităţi care îl deosebesc de oricare alt copil. Pe măsură ce copilul va creşte, mediul, anturajul în care se înscrie va deveni o a doua familie, care treptat îl va pregăti pentru viaţa de adult. Bibliografie: Meseria de părinte, Ioan&Dacian Dorin Dolean, Editura MOTIV, Cluj Napoca, 2001; www.copilul.ro/comunicare; www.didactic.ro.

2940

Cei sapte ani de acasa Prof. Inv. Primar: Ton Letitia Ana Scoala Gimnaziala Mosoaia De cate ori n-ati constatat, cu indignare, ca un tanar se comporta urat sau vorbeste vrute si nevrute. Sunt lipsa celor "7 ani de-acasa", ne-am zis. Pe scurt: ceea ce invata copilul acasa, in primii ani de viata, de la noi parintii. Si atunci, daca tot te deranjeaza tinerii care par sa nu aiba o educatie minima, invata-ti propriul copil sa aiba un comportament manierat. Educatia unui copil nu inseamna sa stie sa scrie, sa citeasca si sa calculeze. Tot la fel de important este ca el sa invete cum sa se comporte cu ceilalti. Iar asta ramane in grija ta. Obisnuieste-ti copilul, de mic, cu bunele maniere. "Cei 7 ani de-acasa" trebuie sa fie pentru copilul tau al doilea set de reguli, dupa decalog, pe care sa le invete cand e mic si sa le respecte cand ajunge mare. La ce ne ajuta o maniera eleganta? Un copil manierat va fi placut si apreciat de toata lumea, de la vecinul de bloc si pana la seful de la locul de munca. Oamenii respectuosi sunt tratati cu respect. Ca parinte ce trebuie sa faci? A invata copilul bunele maniere nu inseamna sa il pui sa le repete dintr-o carte. E un proces zilnic, ce va dura ceva timp si, tocmai de aceea, vei avea suficienta vreme si nenumarate ocazii sa-l indrumi spre ce e bine. Numai ca, pentru a-i insusi cele mai bune calitati, in primul rand trebuie sa fii tu un model desavarsit pentru copilul tau. Daca tu nu te comporti frumos, acasa, pe strada, in piata sau la volan, nici el nu va sti cum sa trateze situatii de care se va lovi in viata sau oamenii cu care va avea de-a face. Formulele de politete se invata de la varsta frageda. Desi are 2-3 anisori, acum e momentul sa stie sa salute, sa spuna "te rog" si "multumesc". Iar asta e doar inceputul. Odata cu trecerea anilor, copilul trebuie sa deprinda usor, dar sigur, bunele maniere. Va trebui invatat ce trebuie si ce nu se face atunci cand stati la masa, cand sunteti in vizita la cineva sau aveti musafiri sau in timpul unei petreceri. Cand face o greseala de mai multe ori, in niciun caz nu trage concluzia ca e uituc sau, pur si simplu, prost. Repeta-i in continuu ca ceea ce a facut nu e bine si intr-un final "ii va intra in cap". Cateva trucuri, dar cu efecte senzationate: 1. Explica-i de fiecare data, simplu si clar, ce e voie sa faca si ce nu. Fereste-te sa-i spui scurt "Nu mai fi atat de egoist" sau "Nu mai fi grosolan". Pentru el va fi greu sa inteleaga ce inseamna "egoist" si "grosolan". Asa ca spune-i: "Nu este frumos sa tii jucaria doar pentru tine. Las-o si surioarei tale ca sa se bucure si ea" sau, la masa, "Nu e politicos fata de musafiri sa ragai. Cere-ti macar scuze, ca asa-i frumos". Daca cel mic intelege ca, a tine jucaria doar pentru el sau a ragai, nu e frumos, atunci nu va mai face aceste greseli. 2. In cazul in care copilul se exprima folosind cuvinte sau apucaturi nu tocmai adecvate, nu i-o reteza scurt, ci, ca sa-l ajuti cu adevarat, incearca sa reformulezi. Ceva de genul: cand el zice: "Ptiu... imi vine sa vomit cand vad astea cum plutesc", tu rectifica si spune-i: "Frumos ar fi sa zici ca nu-ti plac legumele in ciorba". Va intelege ca l-ai corectat pentru ca n-a fost frumos cum a zis si nu va mai repeta greseala. 3. Nu trebuie sa uiti ca educatia copilului se face numai acasa, discret. Ca atare nu-i fa circ in mijlocul strazii, nu-l critica in public si nu-l jigni sau umili de fata cu strainii sau prietenii. Chiar daca a fost o greseala mare, a ta e si mai si. Copilul se va inchide in sine, nu te va mai vedea ca un model de bunatate, doar pentru ca l-ai facut de ras de fata cu toata lumea si ii e rusine. Mai mult dect atat, o scena in plina strada, ori certurile, tensiunile si nemultumirile din familie exprimate in mod violent si cu ajutorul cuvintelor urate, il va determina si pe el sa faca la fel. In general, copilul face ce vede acasa sau la mama si tata. 4. Asa ca, fii intelegatoare si accepta-i greselile. Nu-l compara cu alti copii mai mari sau chiar cu tine. E totusi un copil si merita tratat si invatat ca atare. Si mai ales, nu uita, copilul cu un comportament sanatos apare doar in familiile iubitoare, unde dragostea si grija parintilor ii da incredere in propriile puteri si-l face si pe el sa fie bun.

2941

Oricum, procesul de educatie nu se opreste la o anumita varsta. Chiar si pentru un adult, nu e prea tarziu ca sa mai invete cate ceva!

2942

Cei șapte ani de-acasă – Lista valorilor familiei TOPCIU MARIANA Teoretic, cei 7 ani de-acasă reprezintă modul în care te cresc și te educă părinții tăi. Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, cu mult bun simț, care ştie ce este respectul, care cunoaște bunele maniere, care se comportă cuviincios cu ceilalți copii şi cu adulţii. În mod sigur, atunci când a fost inventată sintagma aceasta, copiii (sau majoritatea lor covârșitoare) erau crescuți până la 7 ani exclusiv de părinți, iar la această vârstă mergeau pentru prima dată de-acasă la o instituție de învățământ sau, unii mai puțin norocoși, începeau de foarte fragezi ucenicia pentru a învăța o meserie. Așa că atunci când părăseau cuibul părintesc puteai să vezi în ei ca într-o oglindă modul în care au fost educați de către părinți. Cele mai importante principii de viata pe care un copil le invata in cei 7 ani de-acasa Dragoste si respect Iubindu-va si respectandu-va unul pe altul, nicio piedica nu va sta in calea relatiei voastre. Este una dintre cele mai importante valori pe care copiii trebuie sa si le insuseasca. Comunicare Comunicarea rezolva multe probleme si duce la legarea unor relatii sanatoase, lipsite de neintelegeri si emotii negative. Invata-i pe pitici sa va comunice problemele pe care le intampina. Intelegere – Sensibilitate – Empatie Fa din cel mic un om bun, intelegator, sensibil la nevoile si tristetile altora. Pentru ca in societate nu va trai izolat, trebuie sa fie atent la problemele semenilor sai. Darnicie Egocentrismul sau egoismul nu aduc nimic bun cu ele. Invata-l de mic cum sa-si imparta jucariile sau ciocolata primita cu fratii si prietenii lui de joaca. Puteti strange jucariile de care nu mai e interesat si sa le donati unor copii nevoiasi. Mai tarziu, copilul tau se va transforma intr-o persoana pe care te poti baza . Toleranta Oamenii sunt difetiti unul fata de altul, si e bine ca e asa. Aratam diferit, reactionam diferit si avem preferinte diverse. Crestem si ne manifestam in societati si culturi diferite, iar comportamentul nostru ne este influentat de acestea . Incurajeaza-l pe cel mic sa nu judece dupa culoarea pielii, a parului sau a numarului de jucarii pe care le are un alt copil, ci dupa cat de bun este si cat de frumos se comporta. Sinceritate Nu-l certa de cate ori face o greseala, ci incurajeaza-l s-o recunoasca. Asa va invata sa nu-ti ascunda nimic, iar tu vei stii sa-l ierti si sa-i arati cum ar fi trebuit sa procedeze corect. Munca sustinuta Traseaza sarcini si reguli in interiorul familiei. Ce daca e atat de mic, si copilul tau poate sa participe la treburile casei! Roaga-l sa arunce la gunoi coaja unei portocale, un ambalaj folosit, sa aranjeze servetelele la masa si rasplateste-l daca si-a indeplinit obligatiile. Copiii trebuie sa stie de mici ca banii se castiga cu greutate. Iertare Pana si adultii au probleme la regula asta, dar daca ai reusit sa-l inveti pe copil sa ii ierte pe cei care i-au gresit, te poti considera un parinte talentat! Sa ierti inseamna sa lasi sa treaca sentimentele negative, sa-ti usurezi sufletul si sa faci durerea sa plece mai usor. Procedand astfel, veti fenta si furia si violenta, care se manifesta tocmai in momentele tensionate, cand cel mic devine frustrat daca, de exemplu, i se ia jucaria de catre un alt copil sau daca este dat la o parte si impins accidental (sau voit) la locul de joaca.

2943

Cei şapte ani de acasă Profesor.ed.Torj Mirela Copilăria este cea mai optimă perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea caracterului psiho-social. Educaţia trebuie să se facă la timp. Acest lucru este evidenţiat şi de principiile pedagogice contemporane. De aceea ne îngrijim de la o vârstă tânără să formăm copilul, adică să-l îndrumăm. Există desigur, reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, dar fiecare copil reprezintă o individualitate, trebuie educat în funcţie de particularităţile sale psihice. Copilăria este o perioadă frumoasă, de care fiecare dintre noi işi aminteşte cu plăcere.Pentru fiecare părinte în parte, educaţia copiilor este primordială. Toţi părinţii îşi doresc să fie admiraţi prin exemplul de educaţie a copiilor lor. Iar educaţia copiilor este unul dintre cele mai grele examene pe care trebuie să le dea părinţii. Pentru că de ei depind dezvoltarea frumoasă şi armonioasă a copiilor, adulţii de mâine, şi viitorul societăţii.Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni educative le primeşte în familie, apoi la grădiniţă, pentru ca mai apoi şcoala să consolideze şi să modeleze tot ceea ce a acumulat copilul pîna la momentul respectiv. Este cunoscut faptul că foarte importantă în reuşita educaţiei unui copil este consecvenţa si coerenţa dintre vorbe şi fapte. Copiii nu fac neapărat ce le spunem să facă, ci fac ceea ce văd la noi că facem. Puterea propriului nostru exemplu, bun sau rău, îi urmăreşte toată viaţa. A educa un copil inseamnă a-l ajuta să se auto-controleze, înseamnă să-l incurajezi, să-l îndrumi ca să-şi poată corecta singur greşelile, să poată gândi singur pentru el si să se simtă bine în pielea lui. Consecvenţa este esenţială pentru educaţia şi dezvoltarea armonioasă a preşcolarilor. Atunci când intervii în rutina lui zilnică, copilul devine confuz şi nu înţelege ce se petrece.De exemplu, dacă copilul ia masa de pranz la o anumită oră în fiecare zi, dar de la un timp ai amânat-o cu înca o oră sau două, copilul nu va inţelege de ce nu mai ia masa ca înainte, iar in următoarele dăti cel mai probabil va refuza să mănânce la ora stabilită anterior în program şi nu vei înţelege de ce. Familia înca este centrul lumii copilului tău la această vârstă. Deşi incepe să se joace cu alţi copii şi să formeze nişte legături de prietenie, suportul emoţional tot acasă il resimte. Mulţi copii incep scoala la 6 ani, schimbare pe care nu o vor imbrăţişa aşa uşor tocmai din cauza ataşamentului emoţional faţă de familie.Odată ajuns la şcoală, cel mic va intra în contact cu noi concepte şi comportamente pe care va trebui să înveţe cum să le integreze cu cele învăţate acasă. Ii va fi destul de greu să se descurce cu acest lucru, aşa că există posibilitatea ca cel mic să fie mai irascibil, în special după şcoală. Copiii la vârsta de 5 ani sunt empatici cu alţii, dar nu au încă sentimentul de responsabilitate pentru fraţi sau surori mai mici. Acum este momentul în care copiii incep să-şi asume sexul si o să observi că fetiţele se vor juca cu fetiţele, iar băieţii cu băieţii. Un lucru e sigur, începe să le placa să se joace cu alţi copii, nu de unii singuri.Copilul de 5 ani devine mai independent şi stăpân pe comportamentul lui. Vor exista mai puţine ciondăneli între părinţi şi copii pentru că începe să inţeleagă ce înseamnă să fii corect şi cum să respecţi regulile unui joc, de exemplu. Asta nu inseamnă că deţine control total şi se va mai plictisi, se va supăra si va vrea să trişeze sau să nu se mai joace.Acum e vârsta la care copilul e mai înţelegător. Va începe să pună întrebări serioase şi va vrea să fie luat în serios. Va incepe să-ţi ceară voie să facă anumite lucruri pentru că începe să facă diferenţa dintre bine şi rău şi pentru că înţelege ce sunt acelea reguli. Educaţia unui copil nu constă numai în a-l învăţa să scrie, să citească şi a deveni un bun exemplu la şcoalaă. Educaţia se reflectă în toate domeniile de dezvoltare: socială, psihologică, intelectual-cognitivă etc. Cei şapte ani de acasă sunt adesea caracterizaţi prin cât de manierat este copilul în interacţiunile cu ceilalţi. Cei şapte ani de acasă reprezintă o oglindă a educaţiei pe care părinţii o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiştii susţin că regulile de comportament si educaţie oferite în primii ani de viaţă ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Cei şapte ani de acasă înseamnă mult mai mult şi face referire la copilăria noastră, trăirile noastre, experienţele noastre, amintirile noastre, învăţăturile noastre şi cu ce anume a ramas fiecare din toţi aceşti ani. De foarte multe ori, în special in situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim că nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani deacasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme

2944

ori reguli de politeţe, în special. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de insuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Copilul este pregătit să primească informaţii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informaţii, de către cine şi in ce mod. Se numesc “cei şapte ani de-acasă” deoarece copilul işi petrece cel mai mult timp cu familia, în special până la vârsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenţă asupra lui.Părinţii au o foarte mare influenţă asupra copiilor în primii ani de viaţă, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte şi ei odată cu integrarea în societate, acolo unde îşi vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, aşadar, să le transmitem micuţilor învăţămintele pe care le considerăm noi necesare şi care îl vor ajuta să fie un om respectuos şi demn de respect la rândul său. Familia promovează diferite valori care sunt transmise celor mici şi care, la rândul lor, le vor transmite familiei pe care şi-o vor intemeia. Copiii nu au nevoie de părinţi ideali; ei işi doresc ca aceştia să le reflecte dorinţele şi să le inţeleagă nemulţumirile, să îi ajute când sunt nelămuriţi şi să îi aprecieze atunci când merită. Schimbul reciproc de opinii pune bazele unei legaturi sincere între părinţi şi copii şi îi ajută să se cunoască mai bine.Cpiii au nevoie de reflectarea corectă a sentimentelor, nu doar pentru a înţelege definirea lor, ci pentru a-şi cunoaşte propria personalitate. Pentru a contribui cât mai corect la dezvoltarea lor, părinţii trebuie să le împărtăşească sentimentele. Fie că este vorba de entuziasm sau tristeţe, nervozitate sau resemnare, reflectarea emoţiilor contribuie la educaţia acestuia. Bine condus, procesul instructiv-educativ duce la formarea unor caractete pozitive, a unor copii tineri, demni de admiraţia societăţii ;condus fără competenţă şi tact poate genera la copii, chiar din vârstă fragedă, trăsături negative de caracter.

2945

SĂ CONSTRUIM ÎMPREUNĂ CEI 7 ANI…DE-ACASĂ! Prof.inv.primar prescolar Trăistaru Maria Liceul Tehnologic Petre Ionescu Muscel Loc. Domnesti Jud.Argeş „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat lagrădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Vrei să- mi vorbeşti despre el?”). Totodată, părintele trebuie să aprecieze ceea ce este pozitiv la lucrarea copilului său („Mă bucur că ai reuşit să termini de colorat fructele!”), dar să corecteze eroarea („Vom merge să cumpărăm câteva mere să vedem ce culoare au!”) şi să fie încrezători că pe viitor va lucra corect („Sunt sigură că data viitoare vei colora merele în culoarea pe care o au cele pe care le mănânci la gustare!”). Este important ca discuţiile să fie destinse, să ia forma unor dialoguri deschise, deoarece critica asupra copilului nu face decât să îl determine să fie şi mai nesigur pe sine. Comunicare dintre părinţi şi copii este foarte importantă pentru că ajută la formarea imaginii de sine. Copilul trebuie să fie întrebat ce a făcut la grădiniţă, ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut, ce ar fi vrut să facă etc. Pentru a-i putea înţelege, este nevoie ca părinţii să-i ajute pe copii să-şi exprime emoţiile fără teamă. În situaţia în care nu i se oferă atenţie, începe să bombardeze cu păreri puternice şi afirmaţii emfatice, dând impresia că este alintat, sau se închide în sine, refuză să mai comunice, considerând că ceea ce spune nu este important, că nu interesează. Ar fi bine ca părinţi să stimuleze copilul să vorbească despre ceea ce îi interesează, fără a recurge la un „interogatoriu”. De multe ori se întâmplă ca la întrebarea „Ce ai făcut azi la grădiniţă?”, răspunsul

2946

copilului să fie „Bine!”, după care să refuze să mai comunice pe această temă. În astfel de situaţii, pentru a iniţia o discuţie cu el pe această temă, părinţii pot începe prin a povesti ei înşişi despre ce au făcut la serviciu, folosind o exprimare clară, adresându-se copilului cu seriozitate, ca unui matur, pentru ca acesta să simtă că îl respectă, că au încredere în el. Astfel copilul va învăţa să spună ce simte şi să vorbească despre lucrurile pe care le-a făcut. Foarte importante sunt şi activităţile complementare celor de la grădiniţă, desfăşurate cu copilul în contexte diferite de viaţă. Pentru a le fi mai uşor, părinţii pot cere sfatul educatoarelor, să-i ajute în conceperea şi alegerea unor activităţi care să fie potrivite vârstei copilului şi care să fie o continuare firească a ceea ce s-a învăţat la grădiniţă. Activităţile propuse copiilor ţin de imaginaţia, inspiraţia şi priceperea fiecărui părinte, precum şi de interesele şi particularităţile copiilor. Părinţii trebuie să le pună la dispoziţie materialele de care au nevoie, să-i organizeze corespunzător spaţiul, să-i dea posibilitatea să exploreze, să descopere, să se joace în diferite spaţii, să interacţioneze cu adulţi şi copii şi, nu în ultimul rând, să ofere prin propriul lor comportament modele de urmat. Câteva exemple de activităţi pe care părinţii le pot propune copiilor şi care nu necesită o pregătire minuţioasă ar putea fi: a) În natură: - să alerge, să se joace cu mingea „De-a v-aşi ascunselea”, „De-a Baba-Oarba” etc. - să-i lase să se plimbe desculţi (în condiţii de siguranţă pentru sănătatea lui), să simtă iarba, pământul, nisipul, apa etc. - să-i încurajeze să asculte foşnetul frunzelor, ciripitul păsărelelor, şuieratul vântului, susurul apelor etc. - să-i implice în culesul frunzelor, fructelor, al florilor, să vorbească despre cum se folosesc, despre gustul lor ş.a. - să-i incite la desfăşurarea de acţiuni care dezvoltă abilităţile matematice (numărare, împărţire echitabilă, realizarea de grupe cu acelaşi număr de elemente) să le stimuleze imaginaţia, antrenându-i să confecţioneze obiecte simple, cu materiale din natură (buchete din flori, mărgele din scoici, medalioane din pietricele, pictură pe pietre, colaje din seminţe, frunze etc.) b) În gospodărie: - să sorteze îmbrăcăminte şi încălţăminte după criterii diferite: anotimpurile în care le folosim, mărime, culoare, formă etc. - să caracterizeze obiecte familiare, referindu-se la utilitate, gust, miros, aspect - să se joace în funcţie de activitatea pe care o desfăşoară: „De-a bucătarul”, „De-a vânzătorul”, „De-a petrecerea”, „De-a musafirii” etc. c) În drum spre grădiniţă: - să numere maşinile de o anumită culoare - să privească atent maşinile şi să semnaleze printr-un cuvânt că a observat o anumită literă în numărul de înmatriculare al acesteia („Hai să spunem crocodil când vedem un C la numerele de pe tăbliţele maşinilor”) - să se joace, atribuindu-şi diferite roluri („Să zicem că eu eram Ana, colega ta şi ne întâlneam pe drum…”) Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Bibloigrafie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. P., Emil, R., Iucu, Educaţia preşcolară în România, Polirom, 2002 4. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 5. www.copii.ro 6. www.scribd.com 7. www.didactic.ro

2947

IMPORTANȚA CELOR ȘAPTE ANI DE ACASĂ Prof. TROFIN DANIELA ȘCOALA GIMNAZIALĂ GRUMĂZEȘTI, JUD. NEAMȚ

Trăim într-o perioada marcată de schimbări rapide şi evidente în plan social şi economic; toţi suntem puşi în faţa provocărilor de a ne adapta unei lumi care nu mai este la fel de sigură şi predictibilă cum a fost până acum, motiv pentru care se impune o trecere, o comutare de pe latura informativă a procesului educativ spre cea formativă . Se resimte tot mai acut nevoia unor servicii speciale, activitãţi de prevenţie sau terapie în care se specifică obiective cu finalitate adaptativă de naturã familialã, şcolară, socială, vocaţională. Ele sunt pe deplin compatibile cu interesele formative ale procesului educaţional . Copiii au mare nevoie de părinţi, fără să-și dea seama de acest lucru. Personalitatea lor fragedă poate fi modelată discret, cu mult tact și mai ales cu argumentele cele mai raţionale de care dispunem. Orice amestec brutal în sufletul copilului îi creează resentimente și-l îndepărtează de părinţi sau de educator. Noi, cadrele didactice, nu putem rămâne indiferenţi la dramele copiilor cu părinţi conservatori, părinţi „de duminica”, părinţi „de concediu” sau dimpotrivă, părinţi care trudesc, se luptă cu greutăţile vieţii să-și educe copiii, părinţi educaţi sau părinţi care încearcă să se autoeduce. Cunoașterea copilului este o necesitate, părintele are obligaţia să cunoască temperamentul copilului, pentru că educaţia trebuie individualizată în funcţie de temperamentul și reactivitatea lui. În perioada copilăriei, temperamentul se află în forma lui nativă, dar treptat se modelează, pe măsură ce educaţia din familie și școală își spune cuvântul. Din experienţa la catedră am constatat că educaţia realizată în grădiniță nu este solidă dacă copilul nu are „cei șapte ani de acasă”, ceea ce relevă că în familie trebuie să se pună bazele unei educaţii sănătoase pentru viaţă. Este important ca părintele să știe că mediul de viaţă și educaţia sunt factori esenţiali în dezvoltarea copilului. În orice familie, copiii au nevoie de multă iubire, grijă și atenţie. Ei se simt iubiţi și în siguranţă când sunt ascultaţi fără să fie certaţi. Dacă „li se tot face morală și nu vor fi ascultaţi, ei vor începe să-și ascundă sentimentele, nevoia de comunicare fiind strâns legată de nevoia de dragoste. Copilului îi place să i se acorde multă atenţie, astfel el putându-se afirma. O educaţie sănătoasă îl face pe copil să devină deschis la nou, creativ, adaptabil, comunicativ, cooperant și tolerant, responsabil, competent, demn, împlinit și fericit. Credem că putem ajunge la aceste finalităţi prin educarea integrată, parteneriat educaţional, motivare individualizată și pregătirea continuă a elevului pentru viaţă. Părinţii trebuie conștientizaţi că singura investiţie de valoare, niciodată falimentară pe care familia o poate face pentru copil este investiţia pentru mintea și sufletul acestuia. Când vorbim despre cei șapte ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei șapte ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu cei de vârsta lui şi cu adulţii. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei șapte de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi

2948

de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Părinţii trebuie să îi explice clar copilului ce are voie să facă şi ce nu, să stabilească reguli realiste, echilibrate şi să îi spună dinainte ce se va întâmpla dacă nu le respectă. Totodată, este important ca amândoi să fie consecvenţi în educarea copilului. Dacă mama îl învaţă să spună mulţumesc, tatăl nu va trece cu vederea când copilul uită să fie respectuos. În acelaşi timp, părinţii trebuie să fie înţelegători şi să accepte greşelile involuntare. Să nu uite că şi adulţii greşesc uneori, darămite copiii. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii șapte ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său. Ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani de-acasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală.Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Fiecare moment poate fi un prilej din care copilul să înveţe, de aceea exemplele pot apărea în orice situaţie. Timpul petrecut în sala de aşteptare a cabinetului doctorului, munca în grădină, călătoria cu maşina, cu trenul, cu tramvaiul, plimbarea în parc sau joaca de zi cu zi, sunt tot atâtea ocazii de a-i implica pe cei mici în activităţile de învăţare. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea. Omul va avea un comportament natural și agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului. Pornind de la principiul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Cei șapre ani de acasă reprezintă o oglindă a educației pe care parinții o oferă copiilor în prima parte a copilăriei. Specialiștii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii șapte ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Încă mai credem că “cei șapte ani de acasă” vor constitui “fundația” pentru construcția unei vieți închinate binelui, frumosului și adevarului pentru noile generații care vor veni, pentru că Pământul, nu-i așa, are nevoie să fie locuit de către oameni împăciuitori, care gândesc și acționează frumos BIBLIOGRAFIE: Băran – Pescaru, Emilia – „Familia azi. O perspectivă sociopedagogică”, Editura Aramis, Bucureşti, 2004 Dima, Silvia – „Cei şapte ani de acasă”, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1999 Vrășmaș, Ecaterina – Adina – „Consilierea şi educaţia părinţilor”, Editura Aramis, Bucureşti, 2002

2949

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ?! Prof. Tudor Florentina Mihaela Grădiniţa P.P. Petrache Poenaru, Craiova În lumea modernă, cei şapte ani de acasă s-au transformat uşor în cei şapte ani de la grădiniţă întrucât vârsta copiilor care se integrează în grădiniţă a scăzut progresiv din cauza deficitului demografic. La toate acestea se adaugă şi ritmul vieţii din ce în ce mai alert, efectele sociale ale crizei economice şi mentalitatea crescândă că „în viaţă trebuie să fii înfipt căci altfel nu reuşeşti”. În aceste condiţii se mai poate vorbi de greutatea morală şi pedagogică a celor şapte ani de acasă. Îşi mai găsesc oare loc „mulţumesc” şi „te rog” în acest tăvălug de „tupeu mediatic” şi anti-modele. Ei bine, nu ştiu sigur, sau cel puţin nu îmi pot permite să îmi afirm neîncrederea cu voce tare căci profilul deontologic al meseriei mele îmi interzice să ma transform într-un necredincios. Aşadar, mă înarmez cu încrâncenare şi rostesc un scriptologic „se poate”. „Cei şapte ani de acasă” te modelează ca om, îţi dau repere pe care le vei avea toată viaţă, îţi dau echilibru emoţional şi personal, un incipit de modus vivendi. Un părinte care îşi dedică timpul explicându-i copilului cum trebuie să se integreze în lumea aceasta, cum să facă parte în mod rezonabil dintr-o societate care nu îi ofera întotdeauna cele mai bune modele, cum să rămână politicos atunci când alţii nu sunt, cum să se menţină integru, va oferi un câştig însumat copilului său, un aport de identitate pe care altfel nu îl poate capitaliza. Dar să privim puţin întrebători această sintagmă „cei şapte ani de acasă”. Ce înseamnă de fapt? Care îi este înţelesul? De fapt, neavând o continuare explicativă, fiecare poate adăuga o urmare după bunul plac. Cei şapte ani se referă, de fapt, la acea educaţie iniţială , dar atât de importantă, a copilului, pentru că trebuie ştiut faptul că nicio instituţie de învăţământ nu are puterea de a surclasa influenţa părintelui. Educaţia se referă nu numai la acele achiziţii evidente gen citit, scris, socotit, etc. ci şi la domeniul social, psihologic, intelectual-cognitiv, etc. Un copil va reacţiona ca părintele său, se va comporta cu ceilalţi aşa cum se comportă aceştia, va media sau va genera conflicte după cum observă la părinţi. Pasiunile, tot de părinţi sunt insuflate, copilul citeşte ca adult dacă, mai întâi i s-a citit fiind copil, învaţă să aibă pasiuni dacă i se alimentează curiozitatea, învaţă să fie ordonat dacă i se cere acest lucru şi vede în jurul lui ordine. Un copil nu e nefericit dacă este învăţat să îşi strângă jucăriile sau spune îmi pare rău, dar va fi cu siguranţă frustrat ca adult când nu va înţelege de ce nu este apreciat şi lăudat de toată lumea din jurul său. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“? Ei bine, până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Poate că „cei şapte ani de acasă” şi-au mai schimbat un pic conţinutul, dar importanţa lor va rămâne la fel de mare indiferent de contextul social în care trăim.

2950

Cei 7 ani de acasa Logoped Tudor Gabriel Gradinita PP Pinochio Bacau De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani de-acasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine - igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord dintre partile de vorbire) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc) - consecventa in realizarea unei sarcini - concentrare a atentiei - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii: - spiritul de competitie - altruismul - cooperarea - atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii. Inainte de a judeca o persoana si de a-i pune o eticheta, ganditi-va ceva mai mult la ceea ce se ascunde in spatele unui comportament ori atitudine neacceptat/ a de catre ceilalti.

2951

Cei șapte ani de acasă Prof înv. Preșcolar Ungureanu Ioana Grădinița Fierbinți-Șelaru Jud. Dâmbovița Cei 7 ani de acasă înseamna educația pe care o primește copilul de la părinți. Această expresie definește tot bagajul de cunoștințe, deprinderi, comportamente și atitudini acumulate în primii 7 ani de viață. Această perioadă este considerată ”culmea achizițiilor” pentru că este perioada de intensa dezvoltare pshică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informații, de memorare și însușire a diverselor comportamente,atitudini, limbaj etc. Regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Această responsabilitate cade în principal pe părinți, fiind primul model al copilului, au cea mai mare influență asupra lui și mai apoi pe profesori (educatori și învățători). Primii ani ai copilului (0-3 ani) sunt responsabilitatea totală a părinților. Bebelușul este atașat de familie, iar comportamentele, limbajul sunt imitate și exprimate de catre copil în joaca lui și în comunicarea cu ceilalți. Copilul la aceasta vârstă nu poate vedea dincolo de propriile nevoi, el fiind dependent de mamă. Unui copil de 2 ani nu putem să-i cerem să-și împartă jucăriile cu ceilalți, nu este suficient de matur pentru a ști ce este bine și ce e rau dar asta nu înseamnă ca trebuie să-l lasăm să facă ce vrea și să-i satisfacem toate poftele. Este bine să fixăm limite pentru ca el să învețe ce înseamnă așteptarea, amânarea dorințelor. Chiar de la această vârstă putem să invățăm pe copil formule de politețe. Îi arătăm cum și când se spun ”cuvintele magice” bună ziua, te rog, mulțumesc, la revedere, iar copilul învață prin imitație. Părinții sunt modele pentru copil! Copilul se dezvoltă armonios într-o familie care are la bază sentimente de dragoste, respect, liniste și ordine, el simțindu-se iubit, protejat, îngrijit. De la 3 la 5 ani, copilul începe să fie capabil să împartă jucăriile, îşi dezvoltă simţul binelui şi al răului, este conştient când face un lucru bun sau un lucru rău, observă reacţiile părinţilor în faţa comportamentului său ("mă ignoră sau îmi acordă atenţie"), apreciază recompensele, dar conştientizează şi semnificaţia pedepsei. De asemenea, acum este momentul pentru a-l învăţa bunele maniere: ce se cuvine şi ce nu la masă, într-o vizită, în parc, la grădiniţă. A-l învăţa bunele maniere este însă un proces de durată, care va prinde contur în fiecare zi, iar cele mai bune ocazii pentru a îndruma copilul în direcţia corectă sunt întâmplările curente din spaţiul familial. Masa alături de membrii familiei, mersul la cumpărături, vizitele la bunici sunt tot atâtea momente în care copilul este obişnuit cu bunele maniere. Între 5 şi 7 ani, copilul devine tot mai independent. El merge la grădiniţă, stă cu bona sau cu bunica şi, pentru că nu va mai fi tot timpul alături de părinţi, este necesar să îi dezvoltaţi mai mult capacitatea de comunicare cu cei din jur – copii şi adulţi. Acum ar trebui să poată purta o conversaţie cu adulţii, să îşi argumenteze punctul de vedere în discuţiile cu copiii de aceeaşi vârstă, să intervină în discuţiile din familie, să vorbească la telefon. Încurajaţi-l să se exprime, lăsaţi-l să termine ce are de spus şi nu îi faceţi observaţii în public. Replicile de genul "taci din gură, că eşti mic şi nu ai dreptul să vorbeşti" sau prelegerile ţinute în public nu fac decât să umilească şi să inhibe copilul. Un copil criticat permanent, devalorizat și pedepsit destul de des se va adapta foarte greu într-un grup, va avea tendințe de a încălca normele ori nu va fi încrezător în forțele proprii. Educația, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptatea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relațiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei șapte ani de acasă. Să

2952

construim împreună cei 7 ani…de-acasă! Prof. Invatamant primar: Ursu Valentina, Scoala Gimnaziala Nr. 2 Motru „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Realitatea de zi cu zi a familiilor de astăzi este diferită de cea a generaţiilor anterioare. Părinţii îşi petrec din ce în ce mai puţin timp alături de copiii lor, majoritatea confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a viţii lui, dar şi a părinţilor. La începerea grădiniţei are loc o restructurare a programului zilnic, care cuprinde programe bine delimitate, nu numai din punct de vedere al conţinutului activităţilor şi reperelor orare, ci şi privind mediul în care îşi desfăşoară aceste activităţi (o parte din zi copilul stă la grădiniţă, iar o altă parte, acasă). Este important ca părinţii să cunoască programul copiilor de la grădiniţă, pentru a putea adapta activităţile de acasă astfel încât, să se asigure că există coerenţă şi unitate între demersul educativ al grădiniţei şi cel al familiei. Lipsa de informaţie, de comunicare între educatoare şi părinţi poate conduce la situaţii în care copilul este supus în familie unui regim de suprasolicitare, într-o cursă epuizantă de obţinere de performanţe, sau, dimpotrivă, poate genera cazuri în care copilul nu mai este stimulat în dezvoltarea sa de către părinţi, considerându-se că această sarcină este exclusiv a grădiniţei. Pentru ca părinţii să se asigure că există echilibrul necesar, trebuie să se informeze, la începutul fiecărei săptămâni, ce activităţi se vor desfăşura la grădiniţă, ce materiale vor fi utilizate, ce priceperi deprinderi şi cunoştinţe vor fi vizate. Ei pot solicita educatoarei informaţii despre cum decurge o zi la grădiniţă, cum sunt organizate activităţile, cum este organizat spaţiul etc. În acest demers se poate implica şi educatoarea, prin afişarea programului săptămânal şi iniţierea părinţilor în citirea acestuia. Exemplu: În situaţia în care tema săptămânii este „Fructe de toamnă”, se înţelege că în acea perioadă copiii vor învăţa cântece, poezii, vor desena, picata, modela, vor compara mărimi şi forme, toate având ca pretext fructele de toamnă. Acasă, părinţii pot organiza activităţi similare, prin care copilul va exersa ceea ce a învăţat la grădiniţă, dar în contexte diferite ale vieţii cotidiene. In continuare observati doua exemple in acest sens: Ce pot face părinţii? -pregătesc împreună compot sau salată de fructe -îi pot atribui sarcini copilului: să spele fructele, să scoată sâmburii prunelor, să taie fructele în bucăţele folosind un cuţit de plastic -în timpul acestei activităţi, părinţii îl pot ruga pe copil să îi înveţe cântecul pe care-l ştiu de la grădiniţă -merg împreună cu cel mic să cumpere fructe -îi propun să ceară vânzătorului un anumit număr de fructe(3 mere,4 pere,etc) Ce învaţă/exersează copilul? -recunoaşte fructele, exersează număratul, exersează comunicarea cu adultul, folosirea pronumelui personal de politeţe, a formulelor de solicitare etc. -exersează deprinderile igienico-sanitare, de receptare a mesajului oral -îşi îmbogăţesc vocabularul; Părinţii ar trebui să comenteze împreună cu cel mic lucrările pe care el le-a realizat la grădiniţă şi pe care educatoarea le afişează pe un panou la intrarea în grupă. Cu acest prilej vor cunoaşte ce activităţi a desfăşurat copilul şi vor ştii cum să-l susţină în ceea ce are de învăţat. Pe de altă parte, aceste discuţii îl vor ajuta pe copil să-şi autoevalueze munca şi să ştie care sunt direcţiile în care pe viitor ar trebui să depună mai mult efort sau exerciţiu. Exemplu: La o activitate copilul a avut de colorat fructele de toamnă. Spre surprinderea părinţilor, mărul de pe fişa copilului lor este colorat în albastru. Ceea ce ar trebui să facă un părinte, în acest caz, este să provoace copilul să vorbească despre desenul său şi să identifice cauza erorilor („Îmi place desenul tău, dar sunt surprinsă că mărul tău este albastru. Trebuie doar ca atenţia să fie îndreptată asupra „semnalelor” pe care le trimit copiii, pentru a putea profita de „vârsta de aur” a copilăriei, când cei mici sunt curioşi, dornici să înveţe, să descopere lumea.

2953

Un prieten bun VAD MARTA Liceul Teoretic ”Ady Endre” Oradea Ca diriginte la clase de liceu, am avut parte de foarte multe întâmplări legate de educarea elevilor, educația care trasează direcția de bază, educația, care ține de cei șapte ani de acasă. Am fost numită diriginte la o clasă de matematică- informatică timp de 4 ani, clasă cu care am avut foarte multe probleme, în sensul comportamentului neadecvat al elevilor. Analizând documentele, situațiile, întâmplările, după clasa a X-a am trans câteva concluzii: din cei 30 de elevi peste jumăteatea clasei a provenit din familii destrămate, divorțate. 11 elevi dintre ei au fost crescuți doar de mamă, tatâl lor a părăsit familia. Mulți dintre tătici nu au ținut de loc legătuara cu familia, cu propriul copil. De multe ori și sprijinul financiar a lipsit din partea tatălui. Aceste mame în general au rămas singure, astfel au încercat să crească și educe copiii, de multe ori 2-3 copii pe familie. Mai delicată a fost situația când cei 2-3 frați au fost doar băieți. Am tras concluzia că numărul problemelor prezentate de acești băieți a fost mult mai ridicat. Neavând un tată, un bărbat în familie, care să servească drept ca model acestori tineri, bărbați în devenire, de multe ori mamele au încercat să le fie și mamă, și tată, în același loc. Lucru care, chiar cu cea mai mare bună voință, de multe ori nu a fost posibil. Lipsa timpului liber din partea mamei, ea fiind unica întreținătoare a familiei- fiind nevoită să lucreze și după masă, la un al doilea loc de muncă- a condus la lipsă de răbdare, la certuri în familie, sau de multe ori la probleme și mai complexe. În această perioadă a vieții elevii a ajuns la liceu. De multe ori, părinții au ales școala noastră, spunând, că această școală dă copiilor o bună educație: Îmi înscriu copilul la Dumneavoastră la școală, educați-l! Având în vedere problemele din ce în ce mai complexe cu care se confruntă familiile, faptul, că timpul petrecut împreună de copii și părinți devine din ce în ce mai scurt, dar totodată, de multe ori și din ce în ce mai stresant, enervant- cei șapte ani petrecuți acasă primesc accent din ce în ce mai mare. Școala încearcă să adauge câte ceva la acei șapte ani, încearcă să completeze bunele maniere însușite deja începând cu primele cuvinte și propoziții rostite de copii- mulțumesc, cu plăcere,...- dar instituțiile de învățământ nu pot prelua rolul celor șapte ani, al timpului și educației primite de acasă în perioada preșcolară. Acesta nu poate fi înlocuită de orele de dirigenție. Mai ales, dacă ne gândim bine: la universități și la liceele pedagogice se învață la standardele cele ami înalte conținutul curricular ale disciplinelor, a căror maistru devine viitorul cadru didactic. Se predă separat și metodica fiecărei discipline, în parte. Însă faptul că majoritatea cadrelor didactice devin diriginți din prima zi în care calcă pragul școlii în calitate de profesor, se pare că este mai puțin important din punctul de vedere al formării lor. Cadrele didactice începătoare nu sunt pregătite pentru a deveni diriginte, a deveni de multe ori mamă în locul mamei, sau tată în locul tatei, dacă familia respectivă este una destrămată. Aș dori să enumăr câteva sugestii pentru a îmbunătăți sistemul de educație din școlile de pe meleagurile noastre, sugestii care pot fi luate în vedere începând de la nivelul dirigintelui și până la nivelul cel mai înalt: Orele de dirigenție să facă parte din trunchiul comun și în liceu, să nu fie acestă oră doar una opțională. Legistația în vigoare are mai multe modalități de interpretare, nu este una directă în această privință. Cadrele didactice să fie pregătite pentru a deveni diriginte deja din momentul intrării în sistem. Perfecționarea periodică în domeniul educației elevilor să fie obligatorie. Să se ofere cursuri de perfecționare din punct de vedere metodic a orelor de dirigenție. Fiecare domeniu să fie prezentat, discutat,susținut din punct de vedere metodologic. Să se creeze modalitatea de a încerca metodele însușite, eventual prin metodele pedagogiei experiențiale. Numărul săptămânal al orelor de dirigenție- educație să crească la 2. Orele de audiență ale cadrelor didactice, în care stau la dispoziția elevilor să fie funcționale, nu doar puse pe hârtie. Să se organizeze discuții regulate între 4 ochi cu fiecare copil în parte. Punctul de mai sus atrage după sine creșterea ponderii numărului de ore de audiență la dispoziția elevilor. Obligativitatea lunară a părinților de a se interesa la școală de situația copiilor, să fie pusă în practică. Momentan există părinți care după înscrierea elevilor la liceu, luni la rând nu se prezintă la școală, nu se interesează de situația propriului copil. Să se introducă din nou obligativitatea dirigintelui de a vizita cel puțin o dată pe an familia fiecărui copil, acasă, la domiciliu. Acesta presupune eventual niște cheltuieli de delegație.

2954

Să se atragă mai mulți bărbați spre meseria de dascăl. Acesta, în ultimul timp a devenit mai mult practicată de femei. Să se găsească metode de motivare a dascălilor, prin care aceștia vor lua la fel de serios și partea educativă a meseriei de dascăl ca și partea de predare. Când se pune întreabarea, care este rolul primordial al școlii, întreaga societate știe să răspundă: a învăța și a educa copiii. Dar dacă privim acest lucru din punctul de vedere al planurilor cadru, al ponderii orelor petrecute la școală cu activități curriculare și extracurriculare, a timpului petrecut pentru a forma oameni ai societății de azi, ai secolului XXI, se prezintă un decalaj enorm. Trebuie avut în vedere că învățarea și educarea există doar în paralel, nu există doar discipline și învățare pură, fără educație. Avem foarte mult de lucrat ca acest decalaj dintre ponderea actuală a învățării și educării, care se prezintă momentan în sistemul de învățământ din România, să dispară. Să putem fi noi, dascăli, mamă în locul mamei, tată în locul tatei, un prieten bun, dacă este cazul.

2955

Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei Prof. Vasilica Puran Colegiul Tehnic"Ștefan Bănulescu" Călărași Uneori, când găsim un gest ca fiind nepotrivit în comportamentul unui adolescent, spunem că „îi lipsesc cei şapte ani de acasă“. Ce înţelegem, de fapt, prin această expresie? Care este rolul acestei perioade de formare, până la 7 ani, în viaţa noastră de mai târziu? Sunt întrebări pe care ni le punem adesea în calitate de parinți, dascăli sau simpli trecători... In calitate de parinți, cred că este esenţial să comunicam deschis cu copiii noştri, folosind cuvinte simple, să îi învăţăm lucrurile fundamentale: credința, iubirea, respectul, toleranța, corectitudinea, bunul simț... să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât. Trebuie să învăţăm să dăm şi să primim mai tarziu. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le ușura drumul în viaţă mai târziu. Părinţii trebuie să aibă clar trasate priorităţile şi atitudinile în cadrul familiei, ţinând cont de riscurile pe care le presupune societatea de astăzi.„Pentru copii este esenţial exemplul faptei“ Este foarte important, de asemenea, ca cei care educă, părinţii, să fie riguroşi cu ei înşişi, pentru că fiecare copil ascultă sfaturile părinţilor, dar observă în primul rând gesturile părinţilor. O perioadă ascultă de cuvânt, dar pentru copii este esenţial exemplul faptei. Cei şapte ani de acasă reprezintă o bază a educaţiei. Dacă lipseşte baza, ca la orice clădire, aceasta – mai devreme sau mai îarziu – se va prăbuși. Primii paşi spre educaţie și socializare îi dirijeză părinţii, iar copiii, în cadrul familiei, încep achiziţiile. Nu este uşor să oferi educaţie unui copil, dar este aproape obligatoriu. Procesul acesta de educatie socializare, de deprindere trebuie să înceapă de la o vârstă cât mai mică. Amprenta acestor educaţii trebuie să se vadă în evoluţia ulterioară a copilului şi a personalităţii lui. Educaţia nu trebuie făcută cu băţul, ci cu multă răbdare şi cu multă introspecţie a persoanei copilului, să vezi care sunt nevoile lui, de ce se plânge, iar tu să fii receptiv la toate astea. Orice familie are palierele ei de evoluţie, fie economică sau socială. În funcţie de asta apar şi rezultatele educaţiei copilului. Educaţia copiilor în anii petrecuţi cu precădere în familie este extrem de importantă, dar, din păcate, copiii de astăzi nu prea mai au parte de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului. Părinţii sunt foarte ocupaţi sau plecati în străinătate la muncă şi, astfel, deşi, teoretic, pentru fiecare părinte copilul său reprezintă prioritatea numărul unu, în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Pentru ca educația, în perioada celor șapte ani de acasă, să dea rezultate concrete, este nevoie ca părinții să-și cunoască copilul, să stabilească reguli simple și clare, pe înțelesul lui, să folosească cu moderație recompensele și pedepsele. Dacă acesta va fi copleșit de reproșuri în fiecare zi, se va obișnui să atragă atenția numai prin năzbatii și greu va mai putea fi adus pe drumul bun. Mama, este ființa cea mai apropiată de copil în perioada celor șapte ani și trebuie să știe să ignore detaliile insignifiante, tânguirile și plânsetele slabe, să fie coerentă și să nu facă excepții de la regulile stabilite. Copilul trebuie ascultat, respectat, înteles, implicat. Fiecare copil e unic și crește în ritmul propriu, iar comportamentul lui diferă în funcție de stadiul dezvoltării în care se află. Toți copiii se bazează pe parinții lor pentru stabilirea limitelor și a regulilor, însă vor dori să aibă un cuvânt de spus în formularea lor. Este important ca părinții să asculte și punctul de vedere al copilului cu privire la alegerea regulilor, dar și la stabilirea consecințelor ce decurg din nerespectarea unei reguli. Ce sunt cei 7 ani de acasă? Lăsând de o parte realitatea că nu prea mai există cei 7 ani de-acasă, deoarece copiii sunt incluşi în diverse forme educaţionale încă de la vârste foarte fragede, rămâne ideea de la baza acestei expresii: normele de conduită se învaţă din familie. Acest mediu este cel în care copilul deprinde principalele reguli de bună purtare, cel mai adesea prin imitare decât printr-un comportament conştient, iar vârsta primei copilării este esenţială în conturarea şi achiziţia normelor unui comportament social corect. Şcoala şi alte medii educaţionale nu pot ulterior decât să confirme şi să consolideze normele deja deprinse din familie. Această realitate devine o responsabilitate majoră a părinților: de ei depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar

2956

această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care părinţii, i-o dau. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru; atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”. Printre principalele ingrediente care creionează comportamentul unui copil „bine crescut” regăsim: salutul, comportamentul în public, comportamentul cu prietenii, înţelegerea normelor sociale, manierele la masă, recunoaşterea greşelilor, tactul şi toleranţa. Bineînţeles că toate ingredientele de mai sus sunt rezultatul experienţei acumulate de-a lungul anilor, cu încercări, eşecuri şi reuşite. Uneori apar devieri de la tipul de comportament pe care dorim să-l insuflăm copiilor noștri dar, lupta nu trebuie abandonată , trebuie să-i facem să conștientizeze ce știu, ce le place, ce le trebuie, ce poate fi un pericol, ce nu vor să facă, etc. Cei 7 ani de acasă - vor ajuta copilul să stie să își susțină părerile și să-și apere interesele fără a deranja pe cei din jur, să fie atent și implicat în ceea ce se întâmplă în jur, ca să poată evita situațiile cu potențial periculos și, ca revers al medaliei, să poată oferi un ajutor la timp cuiva, să stie să piardă (și automat, să-și focalizeze frustrarea spre ceva constructiv) dar și să câștige cu eleganță (fără a-l umili pe cel care a pierdut). Este important, de asemenea ca independența copiilor să fie stimulată, pentru că dacă în copilărie e mereu altcineva care să-i ia deciziile, copilul va tinde spre una din cele două extreme, ori va încerca totul, ca săși afirme independența, ori va evita totul, dintr-un exces de prudență. Un copil independent va fi mai tarziu un un copil responsabil, capabil să facă alegerile potrivite.

2957

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ȘI EDUCAŢIA RELIGIOASĂ Prof. Vâlcea Ionica Odeta Liceul cu Program Sportiv -Slatina

Iată cum descrie Nicolae Maldin în articolul „Familia creştină” rolul deosebit al creştinismului care a adus societăţii omeneşti mari servicii prin consolidarea familiei: „Iubirea este acea forţă creatoare care uneşte familia. Ea este cel mai prielnic mediu pentru naşterea, dezvoltarea şi perfecţionarea fiinţei umane. Însemnătatea familiei este dată şi de neîntrecuta sa funcţie educativă. Astfel, soţii învaţă în familie altruismul, respectul şi devotamentul reciproc, părinţii au conştiinţa răspunderii imense faţă de copiii lor, iar datoria de a asigura fericirea copiilor constituie cel mai puternic imbold spre muncă şi spre cultivarea virtuţilor. Iubirea pentru copii pune în mişcare toată energia părinţilor şi pe temeliile puse de familie se înalţă edificiul naţiunii”. Astfel, părinţii au datoria sfântă să se îngrijească de buna creştere a copiilor, deoarece, copiii sunt cele mai gingaşe fiinţe şi au nevoie de ajutor material şi spiritual. Mântuitorul a iubit copiii şi i-a numit moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 19,14). De aceea a poruncit să lase pe copii la El şi i-a îndrumat ca şi ei să aibă sufletele tot atât de nevinovate ca şi copiii (Matei 19,3). Atât din Decalog cât şi din spusele Mântuitorului rezultă că părinţii trebuie să-i conducă pe copiii lor spre mântuire, iar aceasta nu se poate realiza decât printr-o educaţie deosebită, în cei șapte ani de acasă. Totul pentru părinţi trebuie să fie pe locul doi faţă de creşterea şi educarea copiilor, deoarece un copil are nevoie de multă îndrumare şi dragoste. Copiii trebuie să vadă la părinţii lor, că dispreţuiesc banii, slava deşartă, ura, invidia, lăcomia. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copiii lor că patima bogăţiei este cauza tuturor relelor şi să nu cultive în ei pasiunea strângerii de avuţii. Să nu se îngrijească de podoabele exterioare, ci de comorile nepreţuite ale sufletului lor. Pentru acest fapt mamele trebuie să aibă mare grijă de fetele lor. Să le deprindă să stea în casă, să le înveţe să fie evlavioase, demne, să dispreţuiască averile, să fie simple şi fără pretenţii în îmbrăcăminte. Să nu le împodobească cu bijuterii din aur, ci cu curăţie sufletească, să le dea o creştere aspră, să le obişnuiască să lucreze mereu câte ceva şi să se servească singure. Băieţii, de asemenea, să fie sfioşi prin demnitatea şi întreaga înţelepciune, încât să aibă laudă de la oameni şi de la Dumnezeu. Copiii trebuiesc educaţi într-o atmosferă de sinceritate, părinţii trebuie să fie atenţi la „micile” lor minciuni şi să nu amâne pedepsirea lor. Părinţii să-i înveţe pe copii să iubească adevărul. „Nu este nimic mai luminos ca adevărul, nimic mai tare, după cum tot aşa, nu este nimic mai slab ca minciuna, oricare ar fi vălurile cu care caută să se ascundă. Chiar în acest caz, ea este uşor descoperită şi redusă la neexistenţă”. Îndatorirea fiilor de a-şi cinsti părinţii cuprinde toată gama sentimentelor, faptelor: de recunoştinţă, de dragoste şi de ajutorare. Crescând în climatul familial într-o atmosferă de cumpătare, de calmitate şi de stăpânire de sine, copiii vor începe, îndrumaţi de părinţi, să fie şi ei cumpătaţi la mâncare, îmbrăcăminte, vorbă, căci „cumpătarea este şi hrană, şi plăcere, şi sănătate, iar ce este mai mult duce la vătămare, dezgust şi boală” . Dacă va fi educat fără mânie, nici copilul nu va fi mânios. Un bun mijloc pentru educarea mâniei este ca tânărul să fie deprins să se servească singur, să aibă singur grijă de propriul său trup: să-şi ia singur haina şi să se lipsească de ajutorul altuia la baie. Să fie învăţat să fie blând, să ierte de îndată pe cei ce au pierdut sau au stricat un lucru de-al său. Aşadar, familia contribuie în mare măsură la educaţie, deoarece aici copilul învaţă mai întâi să vorbească, să se roage, să dea ascultare părinţilor şi să-i cinstească, să-și respecte aproapele, să cunoască Sfintele Scripturi, să primească credinţa. Familia este în acelaşi timp cea mai prielnică educaţie, fiindcă în sânul ei părinţii sunt cei mai potriviţi, în primul rând că având de la natură însămânţată dragostea de proprii lor copii cu necesitate se silesc să aibă grijă de ei, iar în al doilea rând, pentru că îi au sub ochii lor, în casă, încă de când sunt mici.

2958

Familia rămâne, deci, cuibul unde fiii cresc și prind aripile maturizării caracterului, zburând apoi în cele patru colțuri ale lumii, dar nicicând uitând acest cuib, și când au prilejul să se întoarcă acasă se odihnesc cu drag în el. Esenţial este să fim simpli cu copiii noştri, să îi învăţăm lucrurile fundamentale: să facă deosebirea între bine şi rău, frumos şi urât, să-i învățăm ce este iubirea față de Dumnezeu și față de semeni.

Bibliografie: Dr. Gheorghe Paschia, Din cugetările şi sfaturile morale ale Sfinţilor Părinţi şi ale unor scriitori moralişti români, apud, Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXIX-a, la Evanghelia de la Ioan, în B.O.R., nr. 34/1983. Lector Dr. Marin Stamate, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003, p. 90

2959

“CEI SAPTE ANI DE ACASA” VECHIU MARIA, GRADINITA CU P.P.NR.34,BRASOV Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Potrivit psihologului,Adina Mesaros, primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”,precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului constituie baza unei bune relaţii între cei doi. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj. Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod. Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. La varsta prescolara, copilul are nevoie de modele, de identificare cu o persoana foarte apropiata. Astfel, el se va identifica cu mama sau cu tata: “Eu seman cu mama, am ochii ca ea si sunt frumoasa, asa mi-a spus bunica” ori “Tata e la fel ca mine, suntem puternici amandoi ca mancam tot ce ne da mami.” Astfel va exista o incercare de concordanta intre imaginea impusa de ceilalti si cea a cunoasterii de sine.Copilul învaţă, la început prim imitaţie, reguli de politeţe. „Sunt lucruri care se învaţă implicit. Spre exemplu, dacă îşi va vedea fratele mai mare că în autobuz îşi cedează locul unei persoane în vârstă, va învaţa că aşa este normal. Sau dacă va vedea că mama o salută şi o respectă pe vecina de alături, va învăţa şi el să fie respectuos cu ceilalţi. Dacă cei din apropiere vor vorbi pe un ton calm, şi copilul va vorbi calm. În general, copiii care ţipă sunt cei în ale căror familii se vorbeşte pe un ton răstit”. Tot în această perioadă (începând cu 3 ani), se învaţă şi formulele de adresare. „Un copil care va fi învăţat de mic să se adreseze într-un anumit fel, cu greu va reuşi să schimbe, mai târziu, acele formule de adresare. Sunt mulţi copii care ajung chiar şi în gimnaziu fără a putea să se adreseze profesorilor cu «dumneavoastră», tocmai pentru că, în familie, a fost învăţat să spună tuturor «tu»“. Ce trebuie să ştie un copil „de acasă“ Până la 6 - 7 ani, un copil trebuie să aibă dezvoltate - în principal prin educaţia primită „acasă“, un anumit grad de autonomie (să se îmbrace singur, să se spele, să fie ordonat), un nivel rezonabil de politeţe, învăţată din regulile impuse de familie, un limbaj dezvoltat care să-i permită să comunice eficient, un grad de dezvoltare emoţională care să-i dea posibilitatea de a-şi controla fricile şi emoţiile şi capacitatea de relaţionare socială. Ce pot invata copiii in cei sapte ani? - deprinderi de autoservire - ordine,igiena - curatenie si exprimarea propriilor nevoi - exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative - bune maniere si comportament - limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie, topica ori dezacord) - modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator - perseverenta in realizarea uneri sarcini - alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani Invata-l sa se poarte frumos! Stabileste si impune reguli in comportamentul copilului! Comunica cat mai mult cu el! Invata-l sa iubeasca lectura si cartile!

2960

Lasa-l sa se bucure de copilarie! Nu abuza in niciun fel de copil! Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente! Invata-l sa spuna mereu adevarul! Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta!

2961

CEI ȘAPTE ANI DE ACASA ! Realizat de: Prof. pt. Înv. Preșcolar: Vedinaș Florica- Elena „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Tuturor ne este cunoscută expresia „Cei șapte ani de acasă” motiv pentru care perioada optimă pentru educație și formarea caracterului psiho-social în viața fiecărui individ este reprezentată de copilărie. Acesta este momentul în care copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, își dezvoltă aptitudinile și își formează primele deprinderi de viață sănătoasă, în familie. „Cei șapte ani de acasă”, ne arată familia, mediul în care s-a dezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentând bagajul lui educativ. Copilul trăieşte faptele părinţilor (care-i vor servi de model) şi mesajul din spatele frazelor care i se spun. Mesajele ascunse nu sunt percepute conștient decât de copiii foarte inteligenti, ele sunt percepute mai întotdeauna de inconștientul care le emite apoi conștientului în situații similare de viaţă cu cele în care au fost date. Felul în care un copil percepe şi stochează în inconștient mesajul ascuns al propozițiilor care îi sunt spuse de către figurile parentale, îi vor pecetlui destinul. Ținând cont că educația se reflectă în toate domeniile dezvoltare: socială, psihologică, intelectualcognitivă, cei șapte ani de acasă sunt caracterizați prin cât este de manierat copilul în interacțiunile cu ceilalți însă , problemele cotidiene îi fac pe majoritatea părinților să îşi petreacă din ce în ce mai puţin timp alături de copii confruntându-se cu problema echilibrării atribuţiilor din cadrul familiei cu cele de la serviciu. În momentul în care un copil depăşeşte sfera familiei şi intră într-o colectivitate, începe o nouă etapă a vieţii lui, dar şi a părinţilor. În această etapă este foarte importantă comunicarea între părinți și copii, părinți și educatore în vederea integrării copilului în societate și în grupuri sociale noi. În aceste sens, obiectivele socializării copiilor în grădiniță urmăresc familiarizarea copilului cu joaca și lucrul în echipă și vizează interiorizarea unor valori morale și a unor comportamente specifice altor grupuri sociale decât cel al familiei. Ele trebuie să acopere aspecte ale dezvoltării personale-morale, sociale și spirituale, precum și capacitatea de evaluare personală și a celorlalți membri ai grupului. Cercetările au demonstrat că autoevaluarea pozitivă este primul pas către o învățare eficientă și o bună integrare în grup. De aceea,este important ca în cadrul grupului de preșcolari să se creeze un climat psihoafectiv benefic pentru valorificarea potențialului fiecărui copil în parte,iar acest lucru trebuie realizat încă de la intrarea copilului în învățământul preșcolar. Prin jocurile de rol, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor și a educatoarei, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc sau curtea grădiniței, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre şi ale celor de lângă noi. Recunoaşterea greşelilor „îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Astfel, va învăţa că recunoaşterea greşelilor şi sinceritatea exprimării regretului nu sunt un semn de slăbiciune, ci de respect şi demnitate. Un copil „bine crescut” îşi respectă partenerii de joacă, înţelege şi se conformează regulilor jocurilor specifice vârstei lui. Dezvoltarea intelectuală a preșcolarilor este rezultatul contribuției fiecarui gen de activitate în parte ca și al corelațiilor care se stabilesc între ele. În consecință în practica educativă am intervenit pe mai multe planuri, aducând schimbările necesare menite să rezolve în mod adecvat dezvoltarea intelectuală a preșcolarilor. Astfel, nimeni nu poate abdica de la rolul de educator, deoarece prin ceea ce spunem şi prin ceea ce facem influenţăm, voluntar sau involuntar, în sens bun sau în sens rău, pe cei din jurul nostru. Şi dacă totuşi avem această menire, oare de ce să nu o facem bine? Ce te împiedică dacă eşti tânăr să-ţi trăieşti viaţa frumos, să fii manierat şi să câştigi respectul colegilor? Ce te împiedică dacă eşti părinte să sădeşti valori morale în viaţa copilului tău? Această realitate aruncă pe umerii părinţilor o responsabilitate majoră: de noi, părinţii, depinde ca adolescentul, tânărul şi adultul de mâine să-şi asume în aceşti primi ani ai copilăriei toate componentele unei bune creşteri. Iar această expresie – „bună creştere” – nu este un standard general. Ea are forma pe care noi, părinţii, i-o dăm. A fi bine-crescut nu înseamnă peste tot acelaşi lucru, atât contextul cultural-istoric obiectiv al societăţii cât şi standardele subiective ale fiecărui părinte determină definiţia celor „şapte ani de-acasă”.

2962

COLABORAREA DINTRE ŞCOALĂ ŞI FAMILIE -CONDIŢIE A UNEI EVOLUŢII ARMONIOASE A COPILULUI PROF..VENETICU FLORENTINA ŞCOALA GIMNAZIALĂ COMUNA VITĂNEŞTI JUD.TELEORMAN Educaţia este cea care desăvârşeşte fiinţa umană. O importanţă covârşitoare în acest sens o are colaborarea familie-şcoală, aceasta fiind în egală măsură cerintă, condiţie şi modalitate de realizare a formării şi dezvoltării personalităţii copilului. Familia are obligaţia de a asigura creşterea, îngrijirea, sănătatea fizică si intelectuală a copilului şi de a se ocupa de educarea, învăţarea şi pregătirea acestuia pentru colectivitate, pentru viaţă în general. Privită ca nucleu social ,familia este prima care influentează dezvoltarea omului, punându-şi amprenta pe întreaga sa personalitate. Cea dintâi şcoală este familia, ea fiind temelia pe care se zideste edificiul prersonalităţii. Părinţii exercită direct sau indirect influenţe educaţional-formative asupra propriilor copii. Prin întreg sistemul său de acte comportamentale, cuplul conjugal, constituie un adevărat model social care are un cuvânt de spus în formarea concepţiei lor despre viaţă, în relaţiile cu normele şi valorile sociale. Şcoala este mediul social organizatoric în care universul copilului se extinde depăşind constrângerea dependenţei materne, educaţia desfăşurându-se în mod unitar, pe baza unui ansamblu de principii psihopedagogice şi a unei metodologii clar conturate, în care copilul şi actul educaţional se află situate pe primul loc.. Succesul actului educativ este în strânsă corelaţie cu gradul de cunoaştere a fiecărui educat de către cel ce realizează educaţia, cu evidenţierea resurselor intelectuale şi psihice ale fiecărui copil în procesul educativ, cu spaţiul corespunzător acordat pregătirii, cu gradul de receptare a cunoştintelor de către elev şi atitudinea faţa de şcoală, faţa de educaţie în general. Şcoala, alături de familie influenţează, prin condiţiile concrete în care se desfăşoară procesul de învăţământ, personalitatea elevului.De o mare importanţă sunt: tipul de şcoală, tradiţia şcolii, dotarea ei materială, conţinutul învăţământului, expectanţele profesorului. Reacţia şcolii, ca instituţie de educaţie, formare şi orientare la mobilitatea socială şi economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii şi funcţiilor sale, de creare a unor premise favorabile pentru elevi, pentru a le permite integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa şi rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ, prin stimularea intelectuală optimă a aptitudinilor, a atitudinilor şi a trăsăturilor de personalitate ale elevilor. Acest lucru devine posibil doar în măsura în care colaborarea dintre şcoală şi familie reprezintă o prioritate .Informaţiile utile factorilor educaţionali se obţin prin conlucrare permanentă, schimb de idei şi depind nu numai de gradul de influenţare pe care îl are şcoala asupra personalităţii elevului, ci şi de reacţia familiei la solicitările şcolii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului, ci şi la înarmarea părinţilor cu toate instrumentele pe care le comportă această acţiune. Este necesar ca profesorii să conştientize influenţa negativă pe care o poate avea asupra evoluţiei copilului o stare prelungită de stress (creată în cadrul grupului şcolar, sau din diferite motive care trenează în familie), să dovedească un interes sporit faţa de problemele şi trăirile elevului, să îi inducă încredere în capacităţile sale, să îl încurajeze permanent, să îl solicite într-un grad adecvat capacităţilor sale în activităţi antrenante, interesante.De asemenea, părinţii ar trebui să se străduiască să creeze un climat familial cât mai adecvat, să se straduiască să se autoperfecţioneze sub raport psihopedagogic, pentru a reuşi să asigure un fundament solid devenirii copilului, evoluţiei armonioase a acestuia. Şcoala şi familia sunt cei doi piloni de rezistenţă ai educaţiei. Colaborarea şcolii cu familia trebuie să se axeze în mod firesc pe calitatea educatiei. Bibliografie selectivă: 1. Adina Băran-Pescaru-Familia azi.O perspectivă sociopedagogică, Ed.Aramis, 2004 2. Andrei Cosmovici şi Luminiţa Iacob (coord.)-Psihologie şcolară, Ed. Polirom 2000;

2963

3. ***Curs „Consiliere psihologică - Metode şi strategii de implicare a părinţilor în consilierea copiilor şi adolescenţilor” (2005), Centrul Expert, UBB Cluj-Napoca, ,,Învăţământul primar”, l4, Editura Discipol, 1997.

2964

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ VINTILA CATALINA Când vorbim despre cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până merge la şcoală. Când spunem că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la un copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. Baza formării unui comportament corespunzător al copilului este relaţia afectivă cu părinţii. Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată, educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. De multe ori când întâlnim o persoană căreia bunele maniere îi lipsesc cu desăvârșire, spunem despre ea ca nu are cei 7 ani de acasă. Tu, ca părinte, cu siguranță nu îți dorești un copil despre care s-ar putea face o afirmație similară și de aceea trebuie să te implici în formarea caracterului său în acești 7 ani. Am prezentat câteva metode prin care un părinte își poate educa copilul în această perioadă a vieții sale: Fii tu un exemplu! Simțim nevoia să apelăm la o vorbă din popor relevantă la acest capitol ”nu fă ce face popa, fă ce zice popa”. Din păcate, cei mici vor fi mai tentați spre a copia comportamentul tău decât spre a te asculta cu sfințenie atunci când le spui ce să facă și ce să nu facă. Puterea exemplului este foarte importantă la această vârstă. Dacă vrei ca cel mic să nu arunce gunoaie pe stradă, fii tu primul care aruncă mereu ambalajele la coș. Cedează locul tău în autobuz persoanelor mai în vârstă dacă îți dorești ca cel mic să procedeze la fel. Obișnuiește-l cu regulile... subtil! Atunci când îi spui unui copil că nu are voie să facă un lucru, nu faci altceva decât să îi strârnești curiozitatea cu privire la ce se întămplă dacă pune mâna acolo unde mami i-a spus să nu o facă. Nu trebuie să îi interzici celui mic să exploreze mediul înconjurător, ci mai degrabă să îi explici consecințele acțiunilor lui. ”Dacă pui mâna pe ușa de la cuptorul aragazului, te frigi și faci buba și vei avea nevoie de medicamente pentru a te face bine” sau ”dacă te sui acum în copac poți să cazi și să te julești și o să îți curgă sânge” sună mult mai bine decât ”Tu chiar nu înțelegi că nu ai voie să pui mâna acolo?!” Ai fi suprins cât de inteligent este copilul tău la o vârstă fragedă. Învață-l despre egalitate! Atunci când vorbim despre egalitate, trebuie să îi explici celui mic că un director nu este cu nimic mai bun decât doamna de la curățenie. Amândoi sunt adulți care muncesc pentru familiile lor și trebuie respectați în aceeași măsură. Afirmațiile de genul ”dacă nu ești cuminte, te las în stradă să te fure țiganii” nu fac altceva decât să îi imprime în minte celui mic ideea că rromi sunt o etnie rea și că trebuie să se poate cu ei în mod corespunzător. Explică-i despre bunele maniere în public! Atunci când mergi cu cel mic în locuri publice, țipetele și urletele lui nu vor face altceva decât să atragă atenția asupra ta într-un mod negativ. Trebuie să îi explici celui mic că nici lui nu i-ar plăcea să fie deranjat atunci când vrea să doarmă de exemplu. Spune-i că dacă îl nemulțumește ceva țipetele și crizele de nervi nu îl vor ajuta să obțină nimic, din contră. Descoperă ce îl supără și căutați soluții împreună. Pentru a preveni astfel de comportamente pe viitor nu trebuie să cedezi când cel mic face crize de nervi în public. Părinții au o foarte mare influență asupra copiilor în primii 7 ani de viață, când le transmit celor mici propriile valori pe care urmează să le respecte și ei o dată cu integrarea în societate, acolo unde își vor

2965

asuma alte obiceiuri noi. Este important, așadar, să le transmitem micuților învățămintele pe care le considerăm noi necesare și care îl vor ajuta să fie un om respectuos și demn de respect la rândul său.

2966

CEI 7 ANI DE ACASA PROF. VIORICA NIȚĂ Traim intr-o societate aflata intr-o continua schimbare in care, daca demonstrezi ca esti un om complet ( care poseda o vasta cultura generala, da dovada de sensibilitate, competitivitate, dar esti si bun in domeniul in care profesezi), poti rezista fara sa intampini mari dificultati. Un aport deosebit in formarea personalitatii fiecarui individ o are educatia pe care acesta o primeste acasa, in principal cei 7 ani de acasa. Cand vorbim despre cei 7 ani de acasa ne referim la educatia pe care o primeste copilul de la parinti, la formarea personalitatii pana merge la scoala. Cand spunem ca un copil are cei 7 ani de acasa ne gandim la un copil bine crescut, care stie sa salute, sa spuna multumesc, te rog, sa respecte adultii, dar si copiii de varsta lui. Baza formarii unui comportament corespunzator al copilului este dragostea cu care parintii il inconjoara. Parintii sunt intotdeauna un model pentru copii, acestia fiind tentati sa faca si sa spuna exact ceea ce aud in familia lor. De aceea, ambii parinti trebuie sa fie pe aceeasi lungime de unda atunci cand este vorba despre copilul lor. Daca mama il invata sa spuna multumesc, tatal nu trebuie sa treaca cu vederea atunci cand copilul uita sa fie respectuos, deoarece educatia unui copil nu consta doar in a-l invata cum sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Parintii au cea mai mare influenta asupra copiilor in primii 7 ani de viata, cand le transmit celor mici propriile valori pe care urmeaza sa le respecte si ei o data cu integrarea in societate, acolo unde isi vor asuma obiceiuri noi. Educatia, bunele maniere, regulile civice si morale sunt cheia catre adaptarea copilului in societate, iar „ scoala, pentru a da roade, are nevoie de sprijinul constient si de colaborarea parintilor. Educatia data in scoala se dovedeste a fi munca irosita si ineficace, daca familia este ostila si indiferenta”. H.H. STERN

2967

Cei 7 ani de acasă Prof.inv.primar Virban Verginia Scoala Gimnaziala Obarsia Judetul Olt ,,Parintii buni le dau copiilor radacini si aripi.Radacini sa stie unde e casa,iar aripi sa poata zbura sa-si traiasca viata,, Jonas Salk Când ne referim la cei 7 ani de acasă ne gândim la educaţia pe care copilul o primeşte de la părinţi, la formarea personalităţii şi comportamentului copilului până ia contact cu o institutie de invatamant. Când afirmam că un copil are cei 7 ani de acasă ne gândim la felul in care copilul este crescut, daca ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care sa se comporte cuviincios cu cei din jurul lui. Cheia către adaptarea copilului în societate este educatia, bunele maniere,regulile morale. Reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani Sa-l invatam sa se comporte frumos cu cei din jurul sau ,iar acest lucru se face cel mai bine prin puterea exemplului. Sa-i stabilim reguli si limite pentru comportamentul sau. Sa comunicam cat mai mult cu el ,deoarece acest lucru consolideaza relatia dintre parinti si copil. Sa-l invatam sa iubeasca lectura si cartile acest lucru putandu-se realiza inca din perioada in care este bebelus citindu-i povesti ,iar mai apoi lasandu-l pe el sa exploreze si sa se bucure de ele. Sa-l lasam sa se bucure de perioada copilariei lasandu-l sa se joace din plin,sa se relaxeze , sa socializeze. Sa nu abuzam in niciun fel de copil atat fizic,emotional sau verbal. Sa-l invatam sa se exprime liber. Sa-l invatam sa spuna mereu adevarul . Sa petrecem cat mai mult timp cu el. Sa-l iubim neconditionat si sa-i aratam acest lucru mereu. Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.De parinti depinde ca tanarul de maine sa stie sa-si asume in acesti primi ani ai copilariei toate componentele unei bune cresteri. „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” Eugen Heroveanu

2968

VISU MARIANA Povestea celor trei cuvinte Un băiețel, pe nume Alex, a venit într-o zi de la școală. Pe drum, s-a întalnit cu prietenul său, Ionel, care avea o bicicletă nou-nouță. – Hei, Ionel! Îmi dai și mie bicicleta? – Nu! E doar a mea! Nu o dau nimănui! – Nu mai vorbesc cu tine niciodată! spuse Alex. – Nu ai decât! și a plecat mândru pe bicicletă. Alex a mers supărat spre casă, dar când a ajuns, un miros îmbietor de cozonac făcut de bunica sa îl înveseli. S-a așezat la masă și a înfulecat totul sub privirea tristă a bunicii. Apoi a plecat de la masă fără să-i sufle bunicii nicio vorbă. Seara, stând în pat, îi auzi pe părinții lui vorbind despre problemele din casă. – Hmmm, aș vrea să existe un cuvânt magic, ca „Abracadabra” sau „Hocus-Pocus”, care să îl facă pe Ionel să-mi dea bicicleta, să o facă pe bunica fericită și să rezolve toate problemele părinților. Și, cufundat în gânduri, adormi. În acea seară, îngerul păzitor îi apăru în vis: – Alex, să știi că pentru a rezolva toate problemele nu există doar un cuvant, ci trei: Te rog, Mulțumesc și Te iubesc. Încearcă-le și nu vei da greș. Ce frumos era îngerul! De-abia aștept să pun în practică ce mi-a spus! gândi Alex. Întorcându-se de la școală, se întâlni din nou cu Ionel, și îl salută prietenește. – Credeam că ești supărat pe mine, spuse Ionel. – Nu. Până la urmă e a ta, și mi se pare corect să faci ce vrei cu ea. Dar nu m-aș supăra dacă m-ai lăsa să mă plimb cu ea, te rog. Ionel, surprins si înduioșat, îi dădu de-ndată bicicleta. Apoi Alex îi înapoie bicicleta si plecă acasă, unde bunica îl aștepta cu masa pusă, dar, în schimb, de data asta, stătu cu bunica și o întrebă: – Bunico, de ce erai supărată ieri? – Pentru că nu a ieșit bine cozonacul. – Eu unul cred că a fost delicios, și de aceea îți multumesc. Atunci bunicii i se ivi un zâmbet. Seara, Alex s-a dus la mama sa și i-a zis: – Mămico, știu că tu și tata aveți probleme, dar voiam doar să-ți spun: Te iubesc! – Hai, gata, la culcare! spuse mama emoționată. „Copii, țineți minte să folosiți cele 3 cuvinte magice te rog , mulțumesc și te iubesc, deoarece vă vor ajuta foarte mult în viață.” Îngerul păzitor. Repovestită de Bogdan Romedea Rezultate obtinute : prescolarul A.I. a devenit mai flexibil in vorbire dar si comportament, s-a observat o schimbare pozitiva in modul de a gandi , relationare cu colegii de grupa , integrare fireasca intr-un grup de copii, vorbeste politicos cu cei din jur.

2969

EDUCAȚIA COPIILOR ÎN FAMILE, AZI … VIITORUL LOR ÎN SOCIETATEA DE MÂINE VOICU CARMEN Profesor Învățământ Preșcolar, Grădinița Albatros, Eforie Sud Educația trebuie să se facă la timp. Acest lucru este evidențiat și de principiile pedagogice contemporane. De aceea ne îngrijim de la o vârstă fragedă să formăm copilul, adică să-l îndrumăm. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Dacă de la început și de la o vârstă mică punem în acesta principii bune, nu sunt necesare după aceea multe eforturi, pentru că obișnuința va fi în viitor lege pentru copii". Aceasta nu înseamnă că atunci când a trecut vârsta, trebuie să abdicăm de la instruirea copiilor. Niciodată nu este târziu pentru munca aceasta. Nu este de folos descurajarea. Educația trebuie să se facă cu discernământ și înțelepciune. Să se facă încet-încet, la început pe baza asimilării. Cum puii abia scoși din ou, nu învață zborul perfect într-o singură zi, pentru că mama pasăre întâi îi scoate afară numai atât cât este necesar să-i scoată afară din cuib, altă dată iarăși după ce s-au odihnit mai întâi, îi învață să zboare mai sus și astfel liniștit și încet îi conduce la înălțimea care trebuie. Acest „experiment” ne arată că instruirea nu este simplă predare a anumitor adevăruri, nici strădania atașamentului copiilor față de mediul familial, ci prin discernământ și înțelepciune vom reuși desprinderea copiilor de dependența părintească. Părintele are îndatorirea să învețe copiii să abordeze societatea cu toate lucrurile bune, problemele și lucrurile ei ciudate. Pentru că omul nu este construit numai din suflet, ci și din trup, se cere să fie exprimată dragostea psihosomatic. Mai ales la vârsta mică, copilul are nevoie de această tandrețe, acea dragoste părintescă. Dragostea trebuie să fie caracterizată de pozitivitate. Nu sunt necesare numai interdicțiile, ci se cere să evidențiem și elementele pozitive. De exemplu, o vorbă veche zice că: "să abați ochii copilului de la priveliștile indecente trebuie să-i arăți alte frumuseți precum cerul, soarele, stelele, florile pământului, pășunile și frumoasele cărți pictate". În aceste priveliști va reuși să găsească mulțumire ochii lui și în multe altele lucruri frumoase și nealterate. Este necesară strădanie din partea noastră (a părinților și educatorilor) ca să instruim corect și sincer copilul, nu să-i plăsmuim o societate care nu corespunde realității. Suntem datori să-i dezvăluim cele bune, dar și cele urâte ale societății în care trăiește. Să îi spunem că va întâlni dificultăți și greutăți și că va trebui să conviețuiască și să învețe din acestea. Nu va întâlni doar o lume frumoasă… Este necesar, prin urmare, realism. Poate par vorbe din cărți, însă totul poate fi explicat asemenea unor povești, întâmplări și chiar jocuri de rol. Folosiți cuvinte simple, pe înțelesul lor, pline de însemnătate. Mai târziu veți vedea rezultatele și munca dumneavoastră, a noastră a tuturor va fi recompensată de EI…. COPIII NOȘTRI. Trebuie să lăsăm copilul cu desăvârșire liber sau este necesară o severitate distinctivă? Acestei probleme trebuie să-i fie dat un răspuns, pentru că sunt auzite multe opinii. Mulți părinți evită să certe copilul pentru că se tem să nu devină complexat. Pedagogia contemporană preconizează că este necesar să crească copilul cu simțământul că are obligații în casă. Restricțiile îl fac capabil să intre mai matur în societate. Copilul căruia nu i-au fost impuse limitări este decisiv înșelat, în ceea ce privește realitatea vieții. Părinții țin acest copil într-un incubator al unei lumi imaginare și când va veni în contact cu lumea reală în care există restricții, va fi cu nepregătit și incapabil să-i facă față. Însă pedepsele nu trebuie sa fie exagerate. ÎN LOC DE CONCLUZIE…Părinții trebuie să răspundă nevoilor copiilor, în special cele emoționale, care se concretizează în dorința de a fi ascultați, îngrijiți și apreciați. În funcție de vârsta și nivelul de dezvoltare al acestuia, atitudinea părinților trebuie să fie corespunzătoare. Educația copilului este o provocare pentru orice părinte. Dacă învățăm să facem o reprezentare clară și complexă a țelului pe care vrem să îl atingem, atunci situațiile pot fi mai simplu de abordat. Greșelile nu trebuie să ne descurajeze. Mai devreme sau mai târziu vom ajunge să ne înțelegem copiii și să le acordăm sprijinul necesar. Experiența ne ajută să devenim părinți mai buni și să preluăm exemple din propria educație.

2970

Rolul familiei în educarea copilului Prof. Voicu Marieta Grădiniţa P.P. Ostroveni 2, Rm. Vâlcea Activitatea educativă din grădiniţă nu poate fi izolată, separată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi mai ales, nu poate face abstracţie de acestea. Educaţia trebuie să se manifeste permanent ca o acţiune coerenta şi unitară a grădiniţei şi familiei. Interesul comun determină o miscare de apropiere dublu sens, familie – grădiniţă, grădiniţă – familie, în vederea unei suficiente cunoaşteri de ambele părţi. Disponibilitatea părinţilor pentru soluţionarea în parteneriat a problemelor preşcolarilor trebuie formată şi stimulată.Părinţii sunt deschişi la sugestiile educatoarei atunci când sunt trataţi cu încredere, ca nişte adulţi responsabili, când educatoarea nu pierde din vedere faptul că părinţii îşi cunosc bine copiii, chiar dacă nu au întotdeauna abilitatea de a acţiona într-un sens favorabil acestora. Alături de funcţia de socializare, familia îndeplineşte şi alte funcţii educative: -funcţia instituţional formativă realizată prin influenţe directe (răspunsuri la întrebări ale copilului, explicaţii şi informaţii despre lumea înconjurătoare), dar şi în mod indirect, prin mediul informaţional din familie (copierea de către copil a rolurilor pe care le regăseşte în familie, asumarea unor tipuri de relaţii între mamă şi tată, între fraţi etc.); - funcţia psiho-morală, realizată prin modelele de conduită oferite de părinţi, prin discuţiile şi intervenţii pe marginea unor comportamente curente pozitive sau problematice ale copiilor; - funcţia socio-integrativă, prin implicarea copiilor în activitatea familială, prin acordarea autonomiei de acţiune, dar şi printr-un climat familial dominat de relaţii de încredere şi sprijin reciproc, în care maturitatea de gândire a adulţilor se îmbină cu entuziasmul, energia şi curiozitatea copiilor; - funcţia cultural-integrativă, prin implicarea copiilor în viaţa culturală şi prin mediul cultural al familiei. Primele deprinderi de viaţă sănătoasă ale copilului sunt dezvoltate în familie (deprinderi igienice, de alimentaţie sănătoasă), acestea constituie suportul dezvoltării ulterioare şi îşi pun amprenta asupra întregii personalităţi. Tot în familie, copilul îşi însuşeşte limbajul. Volumul, calitatea vocabularului, corectitudinea exprimării depinde de modelele oferite de părinţi, de felul în care aceştia interacţionează şi îi solicită pe copii. În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, ordinea, răbdarea etc. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult, părinţii oferind copilului exemple de comportamente în diferite contexte. Educaţia din familie a copilului se va continua cu cea din grădiniţă. Uneori, între cele două medii educative, există diferenţe majore de reguli, valori, cultură etc. În această situaţie, copilul este supus adaptărilor şi readaptărilor repetate, care îl marchează profund: se instalează o stare de confuzie internă, copilul neştiind ce reguli să-şi asume, care valori sunt acceptate social. Parteneriatul dintre grădiniţă şi familie reprezintă o primă experienţă relaţională şi de colaborare a părinţilor cu persoanele profesioniste în domeniul educaţiei. Cei mai mulţi părinţi manifestă deschidere, dorinţă de a colabora cu personalul grădiniţei, dar se poate întâmpla ca realizarea unui parteneriat să fie împiedicată de atitudini necorespunzătoare ale fiecăruia dintre cei implicaţi. Parteneriatul presupune existenţa unui obiectiv comun. Acesta este, în cazul parteneriatului familie– grădiniţă, dezvoltarea globală a copilului în raport cu particularităţile sale individuale. El se poate realiza doar printr-o mişcare de apropiere în dublu sens, în vederea unei suficiente cunoaşteri de ambele părţi. Bibliografie: Revista Învăţământului Preşcolar nr. 3-4-2000 “Educaţia în anul 2000”, Bucureşti Cucuteanu I., Grunzu M., Rusu T., Luca O. “Îndreptari pentru suflet de copil”, editura Pim, Iaşi – 2003

2971

CEI ŞAPTE ANI DE ACASĂ Prof. înv. primar:VULTUR DOINA Şcoala Gimnazială”M.Viteazul” TG-MUREŞ

„Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.” Antoine de Saint-Exupery De foarte multe ori, în special in situaţiile în care ne supără atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gândim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei şapte ani de-acasa”. Replicăm astfel considerând că nu a primit o educaţie potrivită ori nu şi-a însuşit diverse norme ori reguli de politeţe, în special. Această expresie defineşte însa tot bagajul de cunoştinţe, deprinderi, comportamente şi atitudini acumultate în primii şapte ani de viaţă. Această perioadă de timp este considerată “culmea achiziţiilor”, este considerată una din perioadele de intensă dezvoltare psihică, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informaţii, de memorare şi de însuşire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc. Educaţia, bunele maniere, regulile morale sunt cheia către adaptarea copilului în societate,deoarece ele îţi definesc caracterul şi te ajută să ai un comportament adorabil, ajungi să fii respectat, să-ţi creezi un nume în societate, şi, totodata te transformă într-un om important şi capabil. Un copil manierat se va descurca mult mai bine în relaţiile cu cei din jur decât unul căruia îi lipsesc cei 7 ani de acasă. Dar educaţia primită în cei 7 de acasă depinde de câţiva factori: relaţia afectivă dintre copil şi părinţi, specificul de dezvoltare a copilului, valorile pe care se bazează familia şi pe care le transmite copilului. "Dragostea cu care părinţii îşi înconjoară copilul îi permite acestuia să se dezvolte, să aibă încredere în propriile forţe. Copilul iubit de părinţi se simte protejat, îngrijit, iar această idee de siguranţă îi creează deschiderea spre învăţarea şi asumarea regulilor de comportament", subliniază psihologul Oana-Maria Udrea. Copilul care se simte apreciat de părinţi percepe în mod pozitiv regulile transmise de aceştia. Ba chiar el realizează că părinţii îi acordă atenţie, că sunt preocupaţi de ceea ce face. Totodată,educarea copilului într-o atmosferă deschisă, bazată pe iubire şi încredere, face ca regulile să nu se transforme în disciplină de fier. Am putea sintetiza cele afirmate prin următoarele 10 reguli esenţiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani: 1. Invaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educatia lui pe arta conversaţiei! 4. Invaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze până când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" şi concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Invaţă-l să îşi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnică şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Invaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui! 9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performanţele intelectuale, fizice sau de alta natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i

2972

zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre -sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. Procedând cu tact şi respectând drepturile copilului , tratându-l cu consideraţie şi înţelegere, vom câştiga copii buni, respectuoşi ,manieraţi , de care nu numai părinţii, educatorii vor fi mândri, ci şi societatea în care se vor integra cu succes. Un copil care nu a primit o educaţie corectă din toate punctele de vedere va avea de suferit la maturitate, sau poate toată viaţa în cazul în care nu are un caracter puternic nativ, prin care să se autoeduce. Lacunele relaţionale, complexele, fluctuaţiile sentimentale şi toate problemele interioare ale omului sunt în mare parte o consecinţă a unei educaţii familiale defectuoase. Greu va înţelege extrovertirea unei persoane în familia sa sau între prieteni, ori altruismul cu care se manifestă în societate şi altele asemenea, cineva crescut de nişte părinţi care nu au avut timp să vorbească cu el, să-i asculte problemele, să-l încurajeze la nevoie, să-i ofere afecţiune. Buna creştere formată în “cei şapte ani de-acasă” nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rând pe sine. Pornind de la adevărul că fiecare dintre noi este unic şi de neînlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte. A educa un copil nu este un lucru atât de uşor cum s-ar părea la prima vedere, copilul pune adeseori părinţii în faţa unor probleme pe cât de variate pe atât de complicate, trebuindu-le o adevărată “artă” de a le rezolva. De aceea, trebuie să recunoaştem, că pentru a se face o bună educaţie copiilor în “cei şapte ani de acasă”, este nevoie mai întâi de o bună educaţie a părinţilor. Educatori şi părinţi - avem o datorie sfântă - să ne dăm mâna pentru reuşita educaţiei copiilor noştri, pentru că nimic nu dă o satisfacţie mai mare , atât părinţilor , cât şi nouă, dascălilor, decât să vedem că micuţii noştri sunt într-adevăr nişte copii bine-crescuţi. Bibliografie : Revista Învăţământul Preşcolar nr. 3/4 2006 Adina Botiş,Anca Tarău , Disciplinarea pozitivă sau cum disciplinezi fără Editura ASCR, Cluj-Napoca, 2004.

2973

să răneşti,

Ce înseamnă cei „7 ani de acasă ?” Zabava Nicoleta Mariana Liceul Tehnologic “ I.C. Petrescu “ Stalpeni „Copilăria e o lume aparte; pentru noi, o lume fantastică, ireală, pentru cei care fac parte din ea, dimpotrivă, una reală şi plină de armonie.” (Eugen Heroveanu) Auzim frecvent expresia “Cei șapte ani de acasă” și cât de importanți sunt acești șapte ani pentru viitorul unui copil. În meseria de învățător , dar și cea de părinte o auzim și mai frecvent. Atât în preajma copiilor, dar și legat de noi. Dacă avem acești ani, e foarte bine, dacă nu, suntem puși la zid de parcă nimic din ceea ce am făcut sau vom face cu copiii nu mai contează. Este oare posibil ca educația să fie împărțită doar în 7 ani? Îmi și imaginez cum în primul an, în fiecare lună, ar trebui să învățăm câte ceva. Apoi, în al doilea an de viață, deja suntem considerați ca fiind copii sau părinți cu experiență, deci lucrurile se complică puțin. Și tot așa, până terminăm cei 7 ani.La final, e clar, avem de dat examen! Și asta nu în fața oricui, ci în fața învățătoarei, că doar cel mic, abia așezat pe băncile școlii, trebuie să dea dovadă că, timp de șapte ani, a învățat multe. Cum despre ce? Despre cum ar trebui să se comporte cu oamenii mai în vârstă, despre cum trebuie să își salute profesorii și mai ales despre ce înseamnă “A fi copil cuminte”. Personal sunt convinsă că educația nu se face în 7ani, nici în 10 și uneori nici măcar în 20 ,cât trăim învățăm ,dar totul pleacă de la cei 7 ani de acasă……. Deci cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult.Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti. 10 reguli esentiale in educatia si cresterea copilului pana la 7 ani 1. Invata-l sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileste si impune reguli si limite in comportamentul copilului! 3. Comunica cat mai mult cu el - comunicarea este secretul uneirelatii solide intre parinti si copii; limiteaza timpul petrecut la televizor sau calculator si concentreaza-te in educatia lui pe arta conversatiei! 4. Invata-l sa iubeasca lectura si cartile - incepe inca de cand e bebelus citindu-i povesti, apoi, treptat, lasa-l pe el sa le exploreze pana cand invata sa citeasca si sa se bucure singur de ele! 5. Lasa-l sa se bucure de copilarie - nu incerca sa faci din el un geniu inainte de vreme; permite-i copilului sa socializeze, sa se distreze si relaxeze, dar mai ales sa se joace din plin. 6. Nu abuza in niciun fel de copil - fizic, emotional, verbal etc.; evita educatia cu "palma la fund" si concentreaza-te pe disciplina pozitiva! 7. Invata-l sa isi exprime emotii si sentimente; numai asa va reusi sa rezolve conflicte pe cale pasnica si sa-si controleze impulsurile sau sa renunte la agresivitate. 8. Invata-l sa spuna mereu adevarul! Si aceasta este o lectie pe care o invata cel mai bine de la tine! Copilul imita ceea ce vede si aude in jurul lui! 9. Petrece cat mai mult timp cu micutul tau! Fii un parinte implicat si devotat, iar cei 7 ani de acasa vor oglindi efortul si calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeste-l neconditionat si arata-i zilnic asta! Iubeste-l indiferent de note, de cum arata, de performantele intelectuale, fizice sau de alta natura! Nu glumi pe seama lui, nu ii pune porecle si spune-i zilnic ca il iubesti. Demonstreaza-i acest lucru prin gesturi tandre - sarutari pe frunte, obrajori, imbratisari etc.

2974

Bibliografie: 1. Educaţia timpurie în România, Step by step – IOMC – UNICEF, Vanemmonde, 2004 2. Vrăsmaş Ecaterina Adina, Consilierea şi educaţi părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002 3. Ciofu Carmen, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, 1998 4. www.copii.ro

2975

Cei şapte ani de acasă! Prof. înv. primar, Zaharia Silvia Şc. Gimn. “ Radu Popa”- Sighişoara “Feciorii cei buni adaugă și cresc numele părinților lor și-l fac fără de moarte; iar feciorii cei răi ocărăsc și sting numele parinților buni.” Miron Costin Expresia „cei şapte ani de-acasă“ este folosită, în general, pentru a descrie conduita unei persoane într-un context anume, însă, psihologii spun că educaţia din primii ani de acasă, de care cei mici au parte în familie, defineşte în bună măsură viitorul adult. Încă de la naştere, fiecare etapă din viaţa copilului îşi pune amprenta asupra dezvoltării sale afective, motrice şi intelectuale. Chiar dacă, aparent, lucrurile decurg „de la sine”, există factori care pot influenţa această dezvoltare, pe toate palierele sale, iar o parte din aceşti factori ţin strict de mediul familial şi de felul în care cei care intră în contact cu copilul se raportează la lumea din jur. Primul pas în dezvoltarea bună a copilului, imediat după naştere, este satisfacerea nevoilor imediate ale copilului. „Copilul plânge pentru că are o nevoie - este forma lui de comunicare la acea vârstă. Este indicat să indentificăm acea nevoie şi să o satisfacem. În momentul în care nu o satisfacem, apar frustrările atât pentru mamă, cât şi pentru copil”, explică psihologul Adina Mesaroş, precizând că această satisfacere a nevoilor bebeluşului, în special de către mamă, constituie baza unei bune relaţii ulterioare între cei doi. În jurul vârstei de 9 luni apare nevoia de autonomie, care - din nou - trebuie satisfăcută, cu condiţia de a asigura un mediu sigur pentru cel mic. Tot acum, se dezvoltă limbajul. Este foarte important ca mama să vorbească în permanenţă cu copilul şi să-i citească poveşti, pentru că el învaţă prin imitaţie. Între 1 şi 3 ani, este foarte important ca micuţul să aibă în jurul lui foarte mulţi stimuli, în special jucării, şi este bine să fie încurajat să exploreze, chiar dacă asta dă bătăi de cap părinţilor. Între 1 şi 3 ani, apare şi conştientizarea identităţii sexuale, iar între 3 şi 5 ani, copilul trebuie să abordeze jocul de rol, extrem de important pentru dezvoltarea lui intelectuală şi social. Acum, se dezvoltă şi dexteritatea, chiar dacă asta înseamnă pereţi desenaţi cu creioanele colorate. Între 5 şi 6 ani, copiilor începe să le placă rutina. Este momentul în care, prin repetarea unor ritualuri (trezit, mers la baie, spălat, pieptănat, îmbrăcat şi aşa mai departe) se formează cel mai bine obiceiurile dezirabile. Tot acum - sau chiar mai repede, de pe la 3 - 4 ani - copilul învaţă, la început prin imitaţie, reguli de politeţe. Comportamentul plin de afecţiune al mamei este important şi pentru ceea ce Alfred Adler numeşte “sentimenul comuniunii sociale”, legat de conştiinţa îndatoririlor noastre faţă de semeni. El favorizează comunicarea, colaborarea şi actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relaţiile cu mama, afecţiunea reciprocă dintre mamă şi copil.Totuşi e nevoie de un anumit echilibru între raporturile reciproce. 10 reguli esentiale în educaţia şi creşterea copilului până la 7 ani 1. Învaţă-l să se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Stabileşte şi impune reguli şi limite în comportamentul copilului! 3. Comunică cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relaţii solide între părinţi şi copii; limitează timpul petrecut la televizor sau calculator şi concentrează-te în educaţia lui pe arta conversaţiei! 4. Învaţă-l să iubească lectura şi cărţile - începe încă de când e bebeluş citindu-i poveşti, apoi, treptat, lasă-l pe el să le exploreze pâna când învaţă să citească şi să se bucure singur de ele! 5. Lasă-l să se bucure de copilărie - nu încerca să faci din el un geniu înainte de vreme; permite-i copilului să socializeze, să se distreze şi relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Nu abuza în niciun fel de copil - fizic, emoţional, verbal etc.; evită educaţia cu "palma la fund" si concentrează-te pe disciplina pozitivă! 7. Învaţă-l să îsi exprime emoţii şi sentimente; numai aşa va reuşi să rezolve conflicte pe cale paşnica şi să-şi controleze impulsurile sau să renunţe la agresivitate. 8. Învaţă-l să spună mereu adevărul! Şi aceasta este o lecţie pe care o învaţă cel mai bine de la tine! Copilul imită ceea ce vede şi aude în jurul lui!

2976

9. Petrece cât mai mult timp cu micuţul tău! Fii un părinte implicat şi devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul şi calitatea timpului petrecut cu el! 10. Iubeşte-l necondiţionat şi arată-i zilnic asta! Iubeşte-l indiferent de note, de cum arată, de performantele intelectuale, fizice sau de altă natură! Nu glumi pe seama lui, nu îi pune porecle şi spune-i zilnic că îl iubeşti. Demonstrează-i acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrăţişări etc. Printre principalele ingrediente care compun ceea ce se înţelege, în mod tradiţional, un copil „bine crescut” regăsim: Salutul. Este prima normă de conduită învăţată în familie, începând de la etapa în care piticul nu poate saluta decât prin fluturarea mâinii şi continuând pe urmă firesc cu „bună ziua”. Comportamentul în public. Un copil „bine crescut” ştie să răspundă la întrebări şi să susţină la rându-i, conversaţia, îşi aşteaptă rândul fără să întrerupă pe cel care vorbeşte. Comportamentul cu prietenii. Manierele nu se demonstrează doar în preajma adulţilor. Jocurile copiilor sunt experienţe care, pe lângă că aduc destindere şi voie bună, îi pregătesc pe cei mici pentru rolul de adult. Tot jocurile sunt ocazia de a învăţa, exersa şi testa comportamente corecte. Înţelegerea normelor sociale. Prin imitaţie şi suficientă practică, copilul deprinde, cu ajutorul părinţilor, ceea ce „se face” şi ceea ce „nu se face” în societate. O bună creştere implică şi cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli nescrise ale lumii în care trăim: trebuie să ne aşteptăm rândul la magazin, la medic sau la leagănul din parc, spunem „te rog”, „mulţumesc” şi „cu plăcere”, nu încălcăm drepturile celorlalţi prin afirmarea drepturilor noastre, nu facem zgomot în ora de linişte, respectăm simbolurile, credinţele şi valorile noastre. Manierele la masă. O bună creştere presupune folosirea eficientă a tacâmurilor, respectul comesenilor. Recunoaşterea greşelilor. „Îmi pare rău” este, la fel ca şi „te rog”, o expresie magică. Pentru a o folosi, un copil are nevoie să o audă şi din partea adulţilor din jurul lui. Exemplul personal, perseverenţa şi eforturile susţinute nu vor întârzia să dea roadele mult-aşteptate. Bibliografie: 1.Andrei Cosmovici, Psihologie Generală, Editura Polirom, Bucureşti, 2005 2.www.copilul.ro 3.www.adevarul.ro

2977

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ ZAMFIR MARIANA, GRĂDINIȚA NR.185 A.S.Makarenko acorda o importanță deosebită puterii exemplului pe care familia il are in educație ,,bazele educației se pun până la 5 ani și ceea ce ați făcut până la 5 ani reprezintă 90% din intregul proces educativ, după aceea educația omului continuă, dar, in general, voi incepeți să gustați roadele căci florile pe care le-ați ingrijit au fost până la 5 ani,,. In cadrul familiei, copilul primește primele sfaturi și noțiuni educative, iși dezvoltă aptitudinile și iși formează deprinderi de viață sănătoasă, ne arată ,,cei șapte ani de-acasă,, bagajul educativ al copilului din mediul in care s-a dezvoltat. Cei ,,șapte ani de acasă,, reprezintă o etapă foarte importantă in viața copilului pentru că acum se formează cele mai multe deprinderi, aptitudini și se acumulează un bagaj de cunoștințe variat și bogat, care constituie temelia vieții. Profilul moral-spiritual al copilului este influențat in primul rând de familie, aceasta constituie primul model in dezvoltarea personalității lui, a comportamentului socio-moral, și pentru că in cadrul ei este educat copilul. Personalitatea copilului se conturează in raport cu modelul și cu situația trăită in mod direct alături de părinții săi, iar atitudinile părinților au consecințe durabile in formarea personalității lui. De aceea, pedagogul John Loke, convins de puterea exemplului in familie și de inclinația spre imitație a copilului se adresa părinților ,,nu trebuie să faceți in fața copilului nimic din ceea ce nu vreți să imite. Dacă vă scapă o vorbă sau săvârșiți vreo faptă pe care i-ați prezentat-o drept o greșeală, când a comis-o, el cu siguranță se va apăra invocând exemplul dat de dumneavoastră și se va pune la adăpostul acestui exemplu, incât cu greu vă veți putea atinge de el, pentru a-i indrepta cum trebuie greșeala,,. Dar, vârsta preșcolară constituie perioada propice formării deprinderilor, obținându-se un maximum de eficiență in formarea acestora. ,,Bunele deprinderi,, fac parte atât din deprinderile de muncă (ordine, curățenie și autoservire) cât și din cele morale (comportare disciplinată și cele de politețe) și reprezintă invățarea unor mișcări și atitudini care le vor influența comportamentul. Ele sunt piatra de temelie pe care se vor construi deprinderile complexe de muncă și cele morale. Dar in grădiniță incepem cu invățarea deprinderilor de bază, și trebuie să li se acorde o importanță deosebită, dar si familia trebuie să insiste pe acestea. In grădiniță, pentru consolidarea bunelor deprinderi se pot realiza jocuri-jocuri didactice, jocuri de mișcare, jocuri cu pantonimă, jocuri-exercițiu, jocuri cu text și cânt, jocuri de creație. In cei șapte ani de acasă-zestrea educativă un rol important le revine atât părinților cât și cadrelor didactice pentru a educa corect copiii. In familie, de la părinți, copilul invață primul abecedar al muncii prin micile treburi și acțiuni gospodărești la care este antrenat. Tot acum se formează primele trăsături de voință, stăpânire de sine, perseverență, conștiinciozitate, cinste, sinceritate, spirit de inițiativă, curaj, trăsături care marchează personalitatea copilului. Atitudinea părinților in munca educativă e hotărâtoare pentru formarea viitoarei personalități, copilul are nevoie de o atmosferă caldă in familie, de unde copiază și imită tot ceea ce vede aici. Părinții trebuie să se apropie de copil, să-i indrume continuu evoluția, să-i cunoască interesele și inclinațiile ajutându-l să se autocunoască. De aceea, familia dar și grădinița trebuie să insiste pe formarea deprinderilor de bază pe care trebuie să le transforme in obișnuințe pentru că lipsa bunelor deprinderi duce la instalarea deprinderilor rele. ,,Nici o altă structură nu poate inlocui familia. Fără ea, copiii noștri sunt lipsiți de orice temelie morală. Fără ea, ei devin niște analfabeți morali a căror unică lege este eul.,,-Charles Colson. BIBLIOGRAFIE: Ecaterina Vrasmas – Competența parentală, 2014 -Ecaterina Radu – Parteneriatul grădiniță-familie -Bunele deprinderi in grădiniță și acasă-Alexandrina E.D.P,R.A,1995,București

2978

V.Lovinescu,

Familia si cei sapte ani de acasa Prof.inv.primar: BOGOSEL VOICHITA AURINA Scoala Gimnaziala "Miron Pompilu", Stei ''Cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor''. (Platon) ''Caracteristica unei minti educate iti permite sa sustii un gand, fara a-l accepta''. (Aristotel) Cei 7 ani de acasa reprezinta o oglinda a educatiei pe care parintii o ofera copiilor in prima parte a copilariei. Specialistii sustin ca regulile de comportament si educatie oferite in primii 7 ani de viata ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. Educatia unui copil nu consta numai in a-l invata sa scrie, citeasca si a deveni un bun exemplu la scoala. Educatia se reflecta in toate domeniile de dezvoltare: sociala, psihologica, intelectual-cognitiva etc. Cei 7 ani de acasa sunt adesea caracterizati prin cat de manierat este copilul in interactiunile cu ceilalti.De foarte multe ori, in special in situatiile in care ne supara atitudinea sau comportamentul unei persoane ori a unui copil ne gandim ca nu este educat corect, nu este politicos – “nu are cei sapte ani deacasa”. Replicam astfel considerand ca nu a primit o educatie potrivita ori nu si-a insusit diverse norme ori reguli de politete, in special. Aceasta expresie defineste insa tot bagajul de cunostinte, deprinderi, comportamente si atitudini acumultate in primii sapte ani de viata. Aceasta perioada de timp este considerata “culmea achizitiilor”, este considerata una din perioadele de intensa dezvoltare psihica, deoarece copilul are o capacitate foarte mare de acumulare de informatii, de memorare si de insusire a diverselor comportamente, atitudini, limbaj, etc.Copilul este pregatit sa primeasca informatii. De aceea, este important cum sunt transmise aceste informatii, de catre cine si in ce mod.Se numesc “cei sapte ani de-acasa” deoarece copilul isi petrece cel mai mult timp cu familia, in special pana la varsta de 3 ani, iar membrii ei au cea mai mare influenta asupra lui. Copiii in cei sapte ani de acasa pot invata:deprinderi de autoservire, ordine, igiena, curatenie si exprimarea propriilor nevoi, exteriorizarea trairilor, sentimentelor si emotiilor atat pozitive, cat si negative, bune maniere si comportament, limbaj corect transmis (fara greseli de pronuntie), modul de a relationa cu ceilalti si de a raspunde la diverse provocari ale mediului inconjurator (este certat de cineva, i se ia jucaria de catre alt copil, nu primeste cadoul dorit, este pedepsit pentru diverse fapte, etc), consecventa in realizarea unei sarcini, concentrare a atentiei, perseverenta in realizarea uneri sarcini, alegerea motivelor si motivatiilor atunci cand vrea sa faca ceva. Unele din insusirile dobandite in aceasta perioada devin stabile pentru tot restul vietii:spiritul de competitie ,altruismul, cooperarea ,atitudinea pozitiva fata de diverse sarcini, etc. Iar altele influenteaza dezvoltarea de mai tarziu – un copil criticat permanent, devalorizat si pedepsit destul de des se va adapta foarte greu intr-un grup, va avea tendinte de a incalca normele ori nu va fi increzator in fortele proprii.

2979

CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ ( Încă e valabilă expresia!) Prof. Pt. Inv. Primar SOMESAN NICOLETA C. N. ,, ANDREI MURESANU „ BISTRITA Necesitatea educarii tinerei generatii pentru a face fata exigentelor societatii, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi insusirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii.

2980

Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de-acasă”.

2981

“CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ” Prof. pentru învățământul preșcolar: STANI FLORENTINA MIHAELA G.P.P OSTROVENI 2, RM. VALCEA, JUD. VALCEA Necesitatea educării tinerei generații pentru a face față exigențelor societății, ne obligă să urmărim în formarea copiilor noştri nu numai achiziţia de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, ci şi însușirea unui comportament adecvat, în aşa fel încât să facă faţă cerinţelor societăţii. Dar ce înseamnă comportament adecvat? Numai capacităţi de comunicare, de relaţionare, de operare cu informaţii? Cu siguranţă, nu trebuie să uităm în formarea generaţiilor viitoare şi de buna-cuviinţă şi de politeţea sufletului omenesc. Modelarea şi stimularea comportamentului copilului se referă, de fapt, la pătrunderea în structurile etice ale bunelor purtări şi nu la gesturile “de faţadă” care nu vor decât să facă impresie, nefiind motivate de o convingere interioară. Ce înseamnă să fii om de omenie? Dar să fii punctual? Cum ne păstrăm prietenii? Dar cum îi recunoaştem? Ce înseamnă să spui adevărul? Ştii să fii recunoscător? Dar să porţi o conversaţie plăcută? Ştii să zâmbeşti? Ai înţeles vreodată cu adevărat tainele expresiei “vorba dulce mult aduce” ? Iată câteva întrebări care ne pot ajuta să-i facem pe copii să se cunoască mai bine şi să reflecte asupra fondului moral al relaţiilor umane. “Cei şapte ani de-acasă” care, în prezent , au devenit “ cei şase ani de-acasă” sunt din ce în ce mai goi, mai lipsiţi de sens, o expresie învechită şi demodată. Părinţii, încărcaţi de grijile zilnice, au uitat cât de mult te bucurai când auzeai spunându-se : “Ce copil politicos! Se vede că are cei şapte ani de-acasă!” De câţiva ani se observă o nepăsare şi o lipsă de griji faţă de purtarea copiilor care, în mare măsură, este oglinda primilor ani petrecuţi în familie. Este nevoie să înţelegem că educaţia se face pentru copii şi nu pentru liniştea şi comoditatea noastră de mai târziu. Ne educăm copiii în primul rând pentru binele lor, pentru a le da o şansă în plus, pentru a le face drumul în viaţă mai târziu. Specialistii susțin că regulile de comportament și educație oferite în primii 7 ani de viață ai copilului sunt definitorii pentru formarea lui ca adult. În ziua de astăzi, expresia a dispărut din uz, iar tupeul a luat locul curajului, obrăznicia se confundă cu isteţimea, iar răsfăţul cu dragostea. Zece reguli esențiale în educația și creșterea copilului pâna la 7 ani ar fi următoarele: 1. Să fie învățat sa se poarte frumos; bunele maniere se predau cel mai bine prin puterea exemplului! 2. Să se stabilesască și să se impună reguli și limite în comportamentul copilului! 3. Să se comunice cât mai mult cu el - comunicarea este secretul unei relații solide între părinți și copii; să se limiteaze timpul petrecut la televizor sau calculator și să se concentreaze în educația lui pe arta conversației! 4. Să fie învățat să iubească lectura și cărțile - începând încă de când e bebeluș citindu-i-se povești, apoi, treptat, lasându-l pe el să le exploreze până când învață să citeasca și să se bucure singur de ele! 5.Să fie lăsat să se bucure de copilărie - nu să se încerce să se facă din el un geniu înainte de vreme; permițându-i copilului să socializeze, să se distreze și să se relaxeze, dar mai ales să se joace din plin. 6. Să nu se abuzeze în niciun fel de copil - fizic, emoțional, verbal etc.; să se evite educația cu "palma la fund" și să se concentreaze pe disciplina pozitivă. 7. Să fie învațat să își exprime emoții și sentimente; numai așa va reuși să rezolve conflicte pe cale pașnică și să-și controleze impulsurile sau să renunțe la agresivitate. 8. Să fie învățat să se spună mereu adevărul! Și aceasta este o lecție pe care o învață cel mai bine de la părinți! Copilul imită ceea ce vede și aude în jurul lui!

2982

9. Să se petrecacă cât mai mult timp cu micuțul de către părinți! Să fie un părinte implicat și devotat, iar cei 7 ani de acasă vor oglindi efortul și calitatea timpului petrecut cu el! 10. Să fie iubit necondiționat și să i se arate zilnic asta! Iubit indiferent de note, de cum arată, de performanțele intelectuale, fizice sau de altă natură! Să nu se glumească pe seama lui, să nu i se pună porecle și să i se spună zilnic că îl iubește. Să i se demonstreze acest lucru prin gesturi tandre - sărutări pe frunte, obrăjori, îmbrățisări etc. Nu este de mirare că întâlnim din ce în ce mai puţini copii politicoşi şi bine crescuţi. Disciplina bunei convieţuiri lipseşte sau mai bine zis a dispărut şi din ce în ce mai mulţi tineri au rămas corigenţi la această materie şi nu ştiu să trăiască decent, frumos şi demn printre oameni. Acestea se învaţă pe parcursul întregii vieţi, însă ceea ce nu se uită niciodată sunt “cei şapte ani deacasă”. Politeţea, buna-cuviinţă şi bunele maniere sunt “lucruri” care se învaţă. Primele reguli de politeţe le învăţăm de la părinţi şi bunici, apoi la grădiniţă şi abia apoi la şcoală. Însă și Biserica ar trebui să pună un accent deosebit pe educaţia copiilor. În fiecare predică, slujbă şi sfat al preoţilor către credincioşi ar trebui să se sublinieze importanţa educaţiei, a atmosferei familiale şi, de asemenea, importanţa comunicări cu copiii. Educaţia sau, în sens contrar, lipsa de educaţie are implicaţii majore, enorme în viitorul fiecărei persoane. E foarte uşor să identifici, dacă priveşti pe stradă, oameni la 20, 30, 40 de ani, care a fost sau nu educat la timp, în familie. Fiecare copil este bine să ştie că, dacă este politicos şi are conduită frumoasă cu cei din jur, ceilalţi vor fi, la rândul lor, politicoşi cu ei. Este bine de ştiut că a avea “cei şapte ani de-acasă” înseamnă a ne comporta respectuos şi cu bunăcuviinţă pe tot parcursul zilei, a avea maniere frumoase în orice situaţie, cu toată lumea: cu părinţii, fraţii, prietenii, colegii, vecinii, cu profesorii etc. De aceea, părinţii, bunicii, învăţătorii şi chiar profesorii, nu trebuie să uite că este necesar să-i înveţe pe copii ( oriunde şi oricând ) următoarele: Cum, când şi pe cine salutăm?, Cum ne comportăm acasă, la şcoală, la cinematograf, în vizită?, Care este atitudinea care trebuie adoptată la masă?, Cum, când şi de ce oferim cadouri?, Ce şi cât vorbim?, Cum şi când să fim recunoscători?, Când să zâmbim?, Cum ne ajutăm prietenii? etc. Dacă fiecare dintre noi nu ne-am mai pune întrebarea “ cine-i de vină pentru comportarea tinerilor de astăzi?”, ci am încerca să răspundem luând atitudine şi lăsând indolenţa de o parte, am deveni adevăraţi formatori de oameni, de caractere şi personalităţi. Nu este corect să dăm vina pe alţii. Să nu acuzăm părinţii care nu se ocupă de educaţia copiilor lor, pentru că, la rândul nostru, şi noi suntem părinţi. Să nu acuzăm nici dascălii care nu ştiu să-şi stăpânească elevii, pentru că şi noi poate ne-am numărat odată printre aceştia. Să ne amintim în orice moment că nemulţumirile noastre pot fi schimbate prin contribuţia noastră, a tuturor: părinţi, bunici, învăţători, profesori. Noi toţi, cu dragoste şi stăruinţă, putem să-i redăm sensul expresiei “cei şapte ani de acasă.

2983

ABRUDAN MIOARA ACHIHĂIE SANDA ACHIM IONICA MONICA ADAM ELENA MADALINA ADELINA LEANCA ADINA CARMEN BUICA ADRIAN TARAU ADRIANA POPESCU A AGAFIȚEI MILICA_BOTOSANI AIONITOAIE VIOLETA AIRINEI ELENA ALBU LUMINITA ALBU MARIA ALBU SIMONA MARIA ALEXANDRU CONSTANTA ALEXANDRU DOINA RODICA ALEXANDRU MIHAELA ALEXANDRU RODICA ALEXE CORINA ALICE PUPEZESCU ALIN IVANA ALINA BRATU ALINA BRUMARU ALINA DEAC ALINA GRIGORIŢĂ ALMARIEI CARMEN ALMASAN DANIELA AMALIA ADAMESCU AMARANDEI STELUTA AMUZAN ANA MARIA ANA LIA COLTAN DINCA LUMINITA ANA MARIA AGAPCIUC ANA MARIA POPA ANA PURICE ANAMARIA BABIN ANAMARIA BAIES ANCA DANIELA MOLDOVAN ANCA ENACHE ANCA ROBOTIN ANCUŢA NIŢÃ ANDRA DANIELA ANDRA OROS ANDREA HAJNALKA CIAVOI ANDREEA VASILESCU ANDREEA CHITU ANDREESCU COSTINELA DENISA ANDREI ELENA ANDREI IRINA ANDREI MARIA MIRELA ANDREI VIORICA ANDREICA ADINA ANCUŢA ANDREIESCU FLORINA NATALIA ANDRIES VALERICA ANESCU ANA VALENTINA ANGELA VEREȘEZAN

3 5 7 9 10 12 14 16 18 20 22 24 26 27 29 30 32 34 35 37 38 40 42 44 46 48 50 52 53 54 57 59 60 62 64 66 67 69 72 74 76 78 80 81 83 85 87 88 90 92 93 95 97 98 99

ANGELA MURARIU ANGELA ZOSIN ANGELICA TONCEA ANGHEL FLORINA DANIELA ANGHEL JANINA ANGHELESCU IULIANA AURELIA ANISIA ELENA-ALEXANDRA ANTON MARIA GABRIELA ANTONESCU GRAȚIELA ELENA APETREI DUMITRINA APETREI TATIANA- LIVIA SI BORDEIANU MARIA ADINA APOSTU VALENTINA ARAMĂ MARIA ARDELEAN MARICA ARDELEANU BLAGA NICUTA ARGHIUŞ IOANA, BOTEZAN SIMONA ARMANU GABRIEL BENONE ARMENCEA FLORENTINA ARNAUTU ROZALIA AURORA ARSENIE NICOLETA ANIELA MOGA IOANA ASAVEI IONELA ASPROIU DIANA_CRAIOVA ASZTALOS ANNA-MARIA AȘTILEAN DANA-ANDREEA AVORNICULUI ELENA AVRAM DANIELA AVRAM GEORGETA ROXANA AVRAM LOREDANA AVRAMESCU MIOARA AVRAMESCU VIOREL AXINIA CARMEN VASILICA AXINIA VASILICA BADALAN SANDA BADEA DENISA BADEATA DENISIE MIHAIELA BAGI TUNDER HAJNAL BALA VASILICA CLAUDIA BALAN IULIANA BALAS VERONICA BALASOIU ALIN BALAZS MELINDA BALOG KATALIN BALOGH CORNELIA BALOGH IBOLYA BALOI BIANCA MADALINA BALOI BIANCA BALTESCU FLORINA BALULESCU C-TIN FLORIN BALULESCU SEVASTITA BALUTA MIHAELA BAN GABRIELA DANA BANADUC PATRUT NICOLAE BANICA DANIELA BANICA VERONICA

101 103 104 106 107 109 110 112 114 115 116 117 119 121 122 124 125 127 129 131 132 134 136 138 139 140 141 143 144 146 147 149 151 153 154 156 157 159 161 162 164 165 166 167 168 169 171 172 173 175 176 178 180 182 184

BARACEANU MARCELA CAMELIA BARACEANU MARCELA CAMELIA 1 BARACEANU MARCELA CAMELIA 2 BARBU CLARA BARBU ELENA GABRIELA BARBU NICOLETA BARCAN VALENTINA SINZIEANA BARGAOANU DANIELA BARSAN RODICA-ELISABETA BATCA SOFIA BAZBANELA AURELIA BĂLAN ANDREEA.OBREJA CARMEN BĂLĂCEANU TITI BĂNCĂNĂU FLORENTINA BĂRBAT MARIA FLORINA BEBU MARIA BECHERU TATIANA ANGELA BEJENARIU ANCA BEJEREA MARIA BELCIUG MARILENA BELDIMAN RAMONA BENEA GEORGETA AURELIA BENEA LIGIA BENEDIC MARIA CRISTINA BERCEA CAMELIA BERCHIU ELENA ANCA BERECZKI MAGDOLNA BERINDEIE ANGELA FLOAREA BETERINGHE IONELA BEUDEAN CLAUDIA BIBICU IOANA MIRELA BICA SIMONA BICULESCU FLORINA BILT ELENA BIRGHISAN STELA BIRJOVANU CARMEN GABRIELA BIRLIBA IULIANA BIRSAN ILONA GHIZELA BÎRLIGA LUMINIȚA SI MARCOVEI CARMEN BLAGA CORNELIA FLORICA BLAGOE ROZETA ANA BOANCA MARIA BOBARIU MIRELA GABRIELA BOBEICA MARIANA BOBOC SORINA LORELA BOBOREL IULIANA MARINELA BOBOS VALENTINA BOBUŞ GEORGIANA VERONICA BODEA DORINA ANA BODEAN IOANA BODI JANOS BOGDAN ALINA MARIA ȘI TOMESCU MIRELA DANIELA BOGDAN CĂTĂLINA BOGDAN MARIANA BOGDAN MELINDA

185 189 191 193 194 196 198 200 202 203 204 205 207 208 209 210 212 214 216 218 219 221 223 225 227 229 231 233 234 236 238 240 241 243 245 247 248 249 251 253 255 256 258 260 262 263 264 266 267 269 271 272 274 275 276

BOIAN AURELIA CORNELIA BOIAN MIRCEA VASILE BOIANGIU ANGELA BOICIUC ADINA BOJAN ELENA CLAUDIA BOJICA VERONICA BOJOR SANDA BOKOR ANISOARA.ANTOHE MARICICA BOLDOR ALEXANDRA ANCA BOLFĂ EMANUELA BOLOCA ALINA BONDOR GABRIELA BORDEIANU CRISTINA BORICEANU AURELIA BOROGHINA FILICA BORU MONIKA BORUGA MARIA BORUZI VLAERICA BORZA DORINA-MARIA BOSTAN MIHAELA BOTORCU LUCIA BOUT BIANCA VASILICA BRAD CAMELIA BRADEA CRISTEA.MURESAN TEODORA BRANDUSESCU MARIANA BRATU IOANA BRÂNZAN MARIA DANIELA BREBEANU CRISTINA IULIA BRENOAIA AURORA BRICEAG IRINA ELENA BRIGITTA KONCZ BRINZICA MIHAELA BRINZUCA MARCELICA BRISC CRINA BRISC DELIA SI SERPE ADRIANA BROJBA ELENA BROSTEANU ROZA BROTAC DANIELA BRUJA CARMEN-VASILICA BUCSA ANGELA BUCUR MARIANA BUCUTA FLORINELA RAMONA BUDESCU ANA GEANINA BUDIȘAN STELUȚA BUDUSAN DANA BUGA ERNA BUGEANU MARIANA NICOLETA BUJENITA VIVIANA BULGARU LARISA BULGARU VIORICA BULINSCHI ALEXANDRINA GEORGETA BUMBU MARIA BUNA BOGLARKA BUNEA EUGENIA BURCA ANISOARA

277 279 281 283 284 285 286 287 289 291 292 293 295 296 298 300 301 303 305 307 309 311 312 313 315 316 317 319 320 322 324 325 327 329 331 333 335 337 338 340 342 344 346 348 350 351 353 355 357 362 363 365 367 368 370

BURLACU CORINA BURUIANA AURA BUŞTIUC CORINA BUTA LIGIA BUTIURCA ADELA CALIN MARIA CALISTRU LOREDANA CAMELIA BAICU CAMELIA ISMANA-ILISAN CAPATINA DESPINA CAPRARU DANIELA CARAGOP CHIRATA CARAIBOT SILVIA CARLA LIA BUTCA CARMEN AVRAM CARMEN TELEU CARTAS VASILICA CATALINA DIMCEA CATANA RALUCA ELENA CATAU OFELIA CAVALERU IONELA ALINA CAZACU DIANA-CLAUDIA CAZACU MARIA CAZALNAU MARIA MIHAELA CĂLIN BOERIU CĂLIN IULIANA CĂLUIANU MARIANA CĂTĂLIN VASILE PETCU CÂRCU DIANA CEAUSESCU IULIANA ELENA CECILIA SILAGHI RUSU IULIA, CHIHAIA CRISTINA CENUSA CARMEN GABRIELA CERNAT MARIA DANIELA CERNEA IULIA ROXANA CEUSESCU CLAUDIA CHELARU MIHAELA CHELU LUMINITA ELENA.DONA ANGELA CHEMAL FATMA GONUL CHERECHES ROXANA ALINA CHEROIU FLORIANA MADALINA CHINAN RAMONA CHIOREAN-ALUAS ANA-MARIA CHIRAN GABRIELA AURELIA CHIRANU ANDREEA ELENA CHIRCHIBOI CAMELIA NICOLETA CHIRILA RAMONA MARIANA.RADOMIR ANA RODICA CHIRU RAMONA MARIA CHIRVASUTA FLORICA CHIS MARIANA CHITU MARIANA LILEA CICIOS MARIA CIMPAN FLORICA CIMPOERU FLORENTINA ANDA CIMPONIERU GABRIELA MONICA

372 373 375 376 377 379 380 381 383 384 386 388 390 391 393 395 397 399 400 402 404 405 406 407 408 410 411 413 415 417 419 420 422 424 426 428 430 432 434 435 436 437 439 441 442 443 444 446 447 449 450 452 454 456 457

CIOARĂ MARIA CIOBANU DANIELA-MARIANA CIOBANU MONICA GABRIELA CIOCANI CARMEN LOREDANA CIOCIRLAN CATALIN CIOCOIU VERGINICA CIOI GEORGIANA FLORENTINA CIOLACU AURELIA CIOLOCA LILIANA GABRIELA CIOLOS IOANA TEODORA CIOMAGA NICOLETA SABINA CIORASTEANU MARIANA CIORBA OTILIA RODICA CIOTLOS SIMONA CIRSTEA LILI MADALINA CIRSTOV LUMINITA CIUBUC MARIANA CIUCĂ GIGI CIUCIU OLIMPIA VIORICA CIUHANDU MANUELA CIUREZU ANCA CIUTAN MARIOARA CÎCIU FLORI CLAUDIA FELDRIHAN CLAUDIA FOTACHE CLEMENT STELA CLEMPUSAC MARIA COBZARU-CĂLIN CORNEL COBZARU-CĂLIN MARIANA COCIUBAN ADELINA IONELA COCONCEA FLORINA CODILA MONICA CODREA SIMONA-CARMEN CODRUTA RAMONA CABA COICA IULIANA CARMEN COJOACA DIANA COJOACA MIMEL IONEL COJOCARIU DACIANA COJOCARIU GABRIELA COJOCARU JANA COMAN FLORICA COMANECI TITINA CONSTANDACHE IONELA CONSTANTIN ALIS CONSTANTIN CATALINA CONSTANTIN CONSTANTINA CONSTANTIN GEORGETA CONSTANTIN SAFTA CONSTANTIN SIMONA VALERICA CONSTANTINESCU ALINA CONSTANTINESCU CRINA CONT IOANA CONTANU GINA AMALIA COPIL MARIA CORAVU DORINA

459 460 461 463 464 466 468 470 471 473 474 475 477 479 481 482 484 486 487 488 490 491 492 494 495 497 499 501 502 503 505 506 507 508 509 511 512 514 515 517 519 521 522 523 525 526 528 530 532 533 534 536 538 540 541

CORBEAN ADELA ANA CORLADE IULIA CORMOȘ ENIKO CORNEA DOINA GABRIELA CORNEA IRINA-EMILIA CORNEA LUMINITA -ELENA CORNEA STELUTA MIRELA CORNELIA APOSTU COROBAN OANA CAMELIA COROI IRINA COROI MANUELA IRINA COSINSCHI ECATERINA CARMEN COSMA POMPILIA COSTEA ANDREEA COSTEANT LOREDANA COSTESCU CORNELIA COSTIUC ADRIANA COŞARCĂ MARIA COŞARCĂ MARIA CAMELIA COTIRLET GABRIELA COTOCEA ALINA ANA COTRO MIHAELA IOANA COVACIU ANA COZMA ALINA LILIANA COZMA FELICEA COZMA LAURA COZMA LORENA CRACIUN LILIANA CRACIUN NICOLETA ROXANA CRISAN CARMEN CRISAN IOANA CAMELIA CRISTEA ENE ILEANA CRISTEA LILIANA CRISTEA PETREA AURA FLORINA CRISTINA GIRD CRISTINA LACATUS CRISTINA MIHAELA SANDU CRISTINA MIHUT CRISTINA MORAR CRISTINA PARLEA CRISTINA SOREA CRISTUDOR MIHAELA CRIŞAN ADRIANA CROITORU CRISTINA ONISOARA CROITORU GEORGIANA ERNESTINA CRUCERU SILVIA CSOBI EVA CSOKMAI IOANA CUCIULA ALINA SI ANTAL BERTHA ADELA CUCUIET DANIELA CUCUTA MONICA CUPAR NORINA CORNELIA CURLEANCA NASTASE MARIANA DAJBOG MIHAELA DAMIAN LOREDANA MIHAELA

543 544 545 547 549 551 552 553 555 557 559 560 562 563 564 566 568 570 572 574 576 578 580 582 584 586 588 589 591 592 594 595 597 598 599 601 603 604 606 607 609 610 612 614 616 618 620 622 623 625 626 628 629 631 633

DAN DANIEL DANCIU ANA MIHAELA DANCIU DIANA MARIA DANCIU DIANA DANIELA IONESCU DANIELA MARGAN DANIELA STANCIU DANIELA SZAKACS DANIELA SZEKELY DANILA CORNELIA DASCALU DANIELA DAVID ALINA NATALIA DAVID LUCIA DĂNĂILĂ ECATERINA MUSTATA MARICELA LAZAR MIHAELA DEAC FLORICA-LILIANA DECA GINA DECEAN LIVIA DEGERATU ROXANA DELIA-MIHAELA NĂDEJDE DELIBAȘA CARMEN DELLA SULTANA DENISIA RADU DERVIS RITA DIANA AURORA DIANA FILIP DIANA PAUN DIJMARESCU BICAN VIOLETA DIMA DOINA DIMA GIGEA.PETREA NICOLETA DIMA MARIA DIMIAN ELENA DINCA ELENA GABRIELA DINCĂ ANCA- VALENTINA DINCULESCU SIMONA.PETRICA MARIA DINESCU RALUCA ELENA DINICA MIHAELA DINU MANUELA DINU GEORGIANA MIHAELA DINU MADALINA DINU VERONICA DIOSAN CSILLA DIPLA ELENA DOBAI MIHAELA DOBRA ALINA DOBRE NICOLETA DOBRIN CATALINA DOBRIN IULIA DOBRIN RALUCA IOANA DOBRINOIU MARIANA DOBRITAN HECKL MARIA ALINA DOBROGEANU CĂTĂLINA SI PICIU MIHAELA DOCAN ELENA – CASELIA DOCHIU JENICA

635 636 637 638 640 642 643 644 646 648 650 652 655 657 659 661 663 665 666 668 670 672 674 675 677 679 680 682 683 684 685 687 688 689 691 693 695 697 699 700 702 703 705 707 708 710 711 713 715 717 719 721 722 723 724

DOINA CORDUNEANU DOINA DAVID DOINA EUGENIA BALAN DOMNICA GEANINA DONA GABRIELA DONCA RODICA DONISA ANCA CAMELIA DORICA BUȚĂ DOSA ANDREEA DRAGAN NICOLETA-ELENA DRAGHICI DANIELA DRAGHICI DENISA DRAGNA MARIA CRISTINA DRAGOESCU AMELIA-DARIANA DRAGOMIR EUGENIA DRAGOMIR GABRIELA DRAGOMIR MARIANA DRAGOMIR MARIANA DRAGONICI GAROFITA DRILĂ RAMONA CAMELIA DRONCA ELENA CRISTINA DRUGA CONSTANTA DUCA AURICA DUDANU ADRIANA DULAU DANIELA MARIOARA DUMITRASCU MARIA NARCISA DUMITRESCU VERONICA DUMITRESCU ELENA DUMITRU ANCUTA EUGENIA DUMITRU DORINA DUMITRU GHEORGHE DUMITRU LILIANA DUMITRU VIOLETA DUNCA ALINA DUNCA IOAN ALEXANDRU DURAC LUCIA DURNE ESTERA-ANA DUTA MARILENA TATIANA DRĂCEA-MARIȘESCU MARIANA EFTENE MARIANA ELENA LAURA SAVA ELENA MANCAȘ ELENA PIRTEA ELENA-MIRELA NUTU ELI BOCA ELISEI ELENA DANIELA EMILIA DANCSO EMILIA TĂMAŞ EMMA GRECIA ENACHE ELENA ENACHE GABRIELA ENACHE LETITIA ENACHE STANCA ENE FLOAREA ENE MARIANA -NICOLETA

726 727 729 730 732 734 736 737 739 741 742 744 746 747 748 750 751 752 753 754 756 757 759 760 763 765 766 767 769 771 773 775 777 778 781 783 785 787 788 789 790 792 793 794 795 796 798 799 801 802 804 806 807 808 810

ENESCU LUMINITA ANA ENICA ELENA GEORGIANA ENUTA CAMELIA EPURE FLORENTINA CRISTINA ERDELI CORNELIA FLORICA ERDELY-BARTHA ANDREIA ERDIC CARMEN GABRIELA FABIAN AURELIA MIRELA FARCASIU DANIELA FATU MIHAELA FAZAKAS MARIA FAZAKAS PANNI FECHETE CAMELIA-ELENA FELDRIHAN VIORICA MARINCA FENESI ADRIANA TUNDE FESNIC GABRIELA FICIU MIRELA TANIA FIKO VIVIENN FILIP CONSTANTA FILIP DELIA FILIP DIANA FITA EMILIA FLENCHES ADRIANA FLOAREA ROXANA FLOAREA MARIANA FLOREA MARIA FLOREA MIRELA DANIELA FLOREANU GEORGIAN FLORENTINA MARGARIT FLORESCU LAURA CONSTANTA FLORICA EMILIA FLORINA PETRUSCA FLORINA-GICA DIACONU FLUTUR CORNELIA ELENA FOCIAC FLORENTINA MARIANA FODOR EMILIA FOLEA AURELIA FORGACI MARIA FORMINTE ELENA FOROGĂU MARIA FRUSINA CHIRIAC FULOP ADELINA MARIA FULOP KATALIN FURNIGA IONELA GABOR RALUCA.MIOARA IRIMIA GABRIELA BADEA GABRIELA MUNTEANU GABRIELA PALAMARIU GAGU ADELINA GALAN LUCIA.BUNICA VALERIA GARDIN SORINA GAVREA LUCIA GAVRILA GEORGIANA GAVRILĂ IONICA GAVRILOAE ANDREEA

812 814 815 817 818 820 822 824 826 828 830 832 834 835 837 839 841 843 845 846 847 848 850 851 852 853 855 857 859 860 862 863 864 866 867 869 871 872 874 876 878 880 882 884 886 888 889 891 892 893 894 896 898 900 902

GĂVĂNESCU NINA RALUCA GEAUZAR AILA GENES NICULINA MIHAELA GEORGESCU FLORINA GEORGESCU GEORGIANA GEORGETA FITA.JANA OVEDENIE GEORGETA IULIA POPA GEORGETA PATRICHI.ADRIANA DRAGOI GEORGETA RAICU GHELDI FILIS GHENCEA LUMINITA GHENCIU ANA GHEORGHE BUNEA TANTA GHEORGHE CARMEN ELENA GHEORGHE MARIA GHEORGHE MARIA GHEORGHITA MIHAELA GHEORGHIU FLORIN GHERGHE MIRELA IRINA GHILICIUC ELENA GABRIELA GHIORMA CLAUDIA DANIELA GHIORMA CORNELIA FABIANA GHITA RALUCA GHITEA MARIANA GINGIOVEANU COSMINA ELENA GITA IONICA GIURGIU LUMINITA GÎŢĂ MIRELA GLAVAN LIVIA GLAVASCHI ROMICA GLONȚ RAMONA GODZA JUDIT GOGA POMPILIA ADRIANA GOGOT GABRIELA GOJEI ANDREEA LORETTA SI TURCU SIMONA FLORINA GOMAN ADINA AMALIA GOMAN LUCIAN CLAUDIU GORAN NICOLETA GORNEA MIHAELA GORON MARIANA GOVOREANU ADRIANA ALINA GRAPINI VIORICA GRIGORAS IONICA GRIGORE DANIELA GRIGORE ELENA GRIGORE NICOLETA GRIGOROSCUTA IULIANA GROSU GENA GROSU-TIU CORINA GROZESCU PETRONELA GUSITA ALINA GUŢĂ ROXANA GYORGY BEATA HAJDO MIRELA MARIA HALJA MONICA

904 905 907 908 910 911 913 915 917 919 920 922 924 926 927 929 931 932 933 935 936 938 940 942 944 946 948 949 950 952 954 956 958 960 961 963 964 966 969 970 971 974 975 977 979 981 983 984 986 988 990 991 993 995 997

HANES MIHAELA PAULA HANGANU MICSUNICA HANU FLORENTINA HARABAGIU ANDREEA MĂDĂLINA HARIGA MIHAELA BEATRICE HĂDĂRĂU MINA MARIA HERESANU ILDIKO HERLAS SORINA FLORENTINA HERMENEAN ELENA HINT IOANA-ADRIANA HIREAN CLAUDIA HOLBAN LIDIA HOLBAN MIOARA HOLBEA OANA CORINA HOSSU IULIA HREAPCA LENUTA MIHAELA HRUBAN RAMONA HUCI MIHAELA HULBAN ROMINA IACOB ANCA ELENA IACOB TATIANA SI ANDRONIE SMARANDA IACOBAN MIHAIELA IACOBESCU LILIANA IANA MIHAELA MARIA IANASI MARIA IANCAU ALINA TEODORA IANCU MARIA VALENTINA IANOSI MELANIA GABRIELA IAZBINSCKY GABRIEL IEPURE DELIA MONICA IFTINCA SILVIA MARICELA IGNATESCU LILIANA ILEA RAMONA IOANA ILIE ADELA SOFIA ILIE CLAUDIA ILIE IOANA-CRISTINA ILIE MARIA-MAGDALENA ILIES DANIELA DOCHIA ILIESCU GEORGETA ILISAN PAULA ILIUTA ANCA ILIUŢA AURELIA INDRIE TUNDE ILONA IOANA BORZA IOANA BUTOI IOANES ANA-MARIA IOLANDA MOLNAR ION ADRIANA ELENA ION FLORENTINA ION FLORINA VIOLETA ION IONELA MIHAELA ION MARIA MIRELA ION AMELIA VIORICA SI VELICU NICULINA IONEL ARDELEANU IONEL EUGENIA-MARIA

998 1000 1002 1004 1007 1009 1011 1013 1015 1016 1017 1018 1020 1021 1023 1024 1025 1026 1027 1028 1030 1031 1033 1034 1037 1039 1041 1043 1045 1046 1047 1048 1050 1052 1053 1054 1055 1057 1059 1061 1063 1065 1067 1069 1070 1072 1074 1076 1077 1079 1081 1083 1085 1086 1087

IONEL GABRIEL-ADRIAN IONELA HOLBAN IONESCU ALIANA IONESCU ALINA ELENA IONESCU ELENA IONESCU LEONORA IONESCU MARGARETA IONESCU MIHAELA IONICA MARIN IONITA DOINA IONITA LAURA CARMEN SI GITAN ALICE ILEANA IONITA VIOLETA IOSIF SILVIA ELENA IRIMESCU MIHAELA IRINI ADRIANA IROD MEDINA ISOP MARIANA CARMEN ISOPESCU IULIANA ISPAS FELICIA ISPAS MARIANA GABRIELA ISTRATE ANELIA BETUELA ISTRATE ELENA ISTRATE MARIOARA ISTRATI DORINA ITA MAGDALENA IUGA IULIA CERNAT MIHAELA IUHAS LAURA IULIA CALIN IULIANA BOTEZATU IULIANA SOLCAN IVAN MIHAELA ANCUTA JAMBOR EVA JASZAY LAURA JIARCA FLORIN DORIN JIARCA FLORINA ALINA JINGA PETRE VASILICA JOZSA FRANCISC JUCA FLOAREA JUGĂNARU ALINA DELIA JUNGHIE IOANA ALINA JURA NICOLETA CRISTINA JURCA GEANINA MARIANA JURJE LUCRETIA KALMAR KRISTINA KESZ ILDIKO KISS DORA ALINA KNECHT ANDREA LACATUSU FLORENTINA LACRARU EUGENIA LACRARU LAURA LALUCIU OANA CLAUDIA LAMBA CONSTANTA LAPTUCA CORINA LAPUSAN MARIANA

1089 1091 1093 1095 1096 1097 1099 1101 1102 1104 1105 1107 1108 1109 1110 1111 1112 1114 1115 1116 1118 1120 1121 1123 1125 1127 1129 1130 1131 1133 1135 1137 1138 1139 1141 1142 1143 1145 1147 1149 1151 1153 1155 1157 1158 1160 1162 1164 1165 1167 1169 1170 1171 1172 1173

LARGEANU FLORICA LAURA COJOCARIU LAZA LAURA MARIA LAZAR CLAUDIA LAZAR ELENA MONICA LAZAR ELENA LAZAR MARIA LĂCĂTUŞU MONA-ALISA SI TOMA MARICICA LĂUTARU DUMITRA-LAURA LEAHU IONELA LEORDEAN ALINA CAMELIA LEPADATU MARIA LETEANU IULIANA LIANA OPREA LIBER MARIA LICURICI IRINA LILIANA DOLDOR LILIANA OLA LILIANA PUSCASU LILIANA SIMONA SIRBU LILIANA URSACHE LOGHIN IRIINA MIHAELA LOREDANA MIHAILESCU LOREDANA MOGA LORINCZI HARTLEIN ENIKO LORINTI MARIA LOZBA DANIEL LUCA MARINELA LUCI NATALIA EUGENIA LUCIA ISPAS LUCIA NICOLETA PADURARIU LUCICA MOCAN LUCZA AURICA LUMINITA ADRIANA VARVA LUMINITA BARBOI LUMINITA MOHOREA LUMINITA NICOLAESCU LUMINITA ORSZARI LUNGESCU RAMONA DANIELA LUNGU CRISTINA LUNGU CRISTINA FLORINA LUNGU DANIELA LUNGU FELICIA LUNGU GETA LUNGU MIHAI LUNGU SIMONA LUNGULEASA CAMELIA LUPASCU LUMINITA LUPSE IOANA LOREDANA LUPU AURELIA-CARMEN LUPU GHERGHINA M. OPREA MADA CLAUDIA IOANA MADALINA LAZAR MAGDA NICOLAE

1175 1177 1178 1180 1182 1184 1185 1187 1189 1191 1192 1194 1195 1196 1198 1200 1201 1202 1203 1205 1207 1209 1210 1212 1214 1216 1217 1219 1221 1223 1225 1226 1228 1230 1232 1234 1236 1237 1239 1240 1241 1242 1244 1246 1248 1250 1251 1252 1254 1256 1258 1260 1261 1263 1266

MAHU FELICIA MAICARIU DANA MAIERESCU OANA RALUCA MALAESCU MARIA IONICA MALAIMARE ANGELICA MALE LUMINITA ELENA MAMCIUC IULIA MAN IOANA MANCIU IOANA MARIA MANDA CLAUDIA MANEA CAMELIA MANEA ELENA MANEA GEORGIANA MANEA MITICA MANEA VENERA MANOLACHE DANIELA MANOLACHE LOREDANA MANOLE ALINA MANOLE CARMEN MANUELA TERCIU MARA MONICA MARAN IRINA MARCOCI DIMA ANDREEA MARCOCI DANIELA MARCU ANCA MARCU FLORENTINA MARES MONICA MARGARIT CARMEN ELENA MARGARIT VERONICA MARGINEAN MARIA DANIELA MARGINEANU TANIA GEORGETA MARIA BANCIU MARIA BUINOIU MARIA CRISTINA CHIFAN MARIA MARILENA MARIA ROȘAN MARIA STOICAN MARIAN IOANA ALINA MARIANA CAPȘA MARIANA CIORASTEANU MARICA ANA-MARIA MARICELA TUMURUG MARICUT MARIOARA MARIN ELIZA MARIN FLORENTINA MARIN MARIA MARIN MONICA MARTIN PETRONELA MARTON BLANKA MARTONOS DARIA MATE ELISABETA MATEI MIRELA MATEŞ IONELA CRISTINA MATIOC LUCIA MAZILU DANIELA

1268 1270 1271 1273 1274 1276 1277 1279 1280 1282 1284 1285 1287 1289 1291 1292 1294 1296 1297 1299 1301 1303 1304 1305 1306 1307 1308 1311 1313 1314 1316 1317 1318 1320 1322 1324 1325 1327 1328 1330 1332 1334 1336 1338 1340 1342 1344 1345 1347 1349 1351 1352 1353 1354 1356

MAZILU MARILENA MIHAELA MAZILU SANDA VERONICA MAZUREAC VIOLETA.CUSNIR CAMELIA MĂLĂESCU MARIA-IONICA MÂRȘU ELENA MARIA MECHENICI MONICA MEGYESI ILDIKO MELANIA MINCIUNA MELINTE IONELA MERA ALEXANDRA MERA MARIANA MERARU MARIA MARCELA MESEŞAN VIORICA MEZA MIRELA-LILIANA MEZIN ANITA MICSA GEORGETA MICU FLORENTINA MIHAELA ATODIRESEI MIHAELA CERNAT MIHAELA COTEȚ MIHAELA DAVID MIHAELA IUSTINA GAVRILA MIHAELA ROS MIHAI AURELIA MIHAI FLORINA LICENTIANA MIHAI ILONA MADALINA MIHAI MIHAELA MIHAI VICTORIA MIHAILA CRISTINA MIHAILA SIMONA MIHAILESCU SILVIA MIHALCEA GABRIELA LILIANA MIHALCIUC-CLIMANSA MIHALI MONICA MILCU ANICA MILITARU MADALINA MILOTIN MIRELA GEORGETA MINAEV MIRELA NICOLETA MINEA RALUCA IOANA MIOARA CUSTURĂ MIOARA GRIGORE MIRCEA GORGANEANU JANINA RALUCA MIRELA ENACHE MIRELA SIRBU MIRELA-CAMELIA DUMITRU MIRON AMELIA MARIA MIRON COSTINA DIANA MITREA MIRELA MIA MITRICĂ MIRELA MITROI AURA FLORINA MITU LENUTA MITU VASILICA MOCAN CORINA ELENA MOCAN FLORICA MOCAN MARIANA

1357 1359 1360 1362 1363 1365 1366 1368 1369 1372 1374 1376 1377 1379 1380 1382 1383 1385 1387 1389 1391 1393 1395 1397 1398 1399 1401 1402 1403 1405 1407 1408 1410 1411 1413 1414 1415 1417 1419 1421 1422 1424 1425 1427 1428 1430 1432 1434 1436 1438 1439 1441 1443 1445 1446

MOCAN MARIANA (2) MOCANU ELENA - GABRIELA MODIGA MARINELA MODREANU JENICA SI NECULA VERONICA MOGA LAURENTIA MOISA OANA MOISESCU MARIA MOLDOVAN CODRUTA MARIA MOLDOVAN FELICIA MOLDOVEANU ANCA MOLDOVEANU AURELIA MOLDOVEANU DAN MONDOACĂ FLORIN MONE MIRELA MONENCI GEORGETA MONICA MARDARE MORAR LUMINITA MORAR MARICICA MORARU ANCA ELENA MORARU DELIA MOREANU BERNADETA MORGOVAN CORINA MOROŞAN ANCUŢA-FLORENTINA MORUZOV ANGELICA MOSCU MIRELA MUNTEAN DANIELA MUNTEANU ANDREEA GABRIELA MUNTEANU DANIELA MUNTEANU DANIELA MUNTEANU LOREDANA MUNTEANU MARIANA MUNTEANU SIMONA MURARIU MARIA MUREȘAN CRINA-MARIA MUSCOI GEORGETA MUSTATA IULIANA - RELLY MUSTAŢĂ NICOLETA MUSTETA ADINA.MANCIU ADRIANA MUTAFFOF MELANIA MUTU MIOARA NACEA GEORGIANA NAGY ANDREA NAGY ANDREA TIMEA NAGY-SÁNDOR IRINGÓ-IMOLA NANUT IULIA NASTASE GEORGETA NASTASE LUCICA NATEA SI CHIRA SI COZMA NEACSU MARIANA CAMELIA NEAGA NICOLETA NEAGOE SIMONICA SONIA NEAMT ALINA TATIANA SI BOTH AURELIA LUMINITA NECHIFOR MIRELA MĂDALINA NECULA FLORENTINA NECULAE MARIANA

1447 1450 1452 1456 1458 1462 1463 1464 1465 1467 1469 1470 1472 1474 1476 1477 1478 1479 1481 1482 1483 1485 1486 1488 1490 1491 1492 1494 1496 1498 1499 1501 1503 1507 1509 1511 1513 1515 1517 1518 1520 1521 1522 1524 1526 1527 1529 1531 1533 1535 1537 1539 1541 1542 1544

NECULĂEŞ MARIA NEDEA ANDREEA NEGOITA MIHAELA NEGREA ANGELICA NEGREA CLAUDIA IOANA NEGROIU ELEONORA NEGRU MIHAELA NELEPCU DORIN NELI ARDELEAN NEO SIMINA ILEANA NETA NOVAC NICOARA LILIANA MIHAELA NICOLAE CRISTINA NICOLAE MARIANA NICOLCEA ANDREEA DIANA NICOLETA SILION NICOLETA ZAMFIR NICOLETA-LUMINIȚA GORA NICULINA CHIPER NICUT NADIA COSTINA NILA ROXANA NISIPEANU ALINA ELENA NISTOR MARIA NISTOR NELY CORNELIA NISTOR OLTEA NITA TAMARA NITUCA IOANA AURORA NIŢĂ FRUSINA DĂNUŢA NIULAS MARIANA NONN ANDREA NOVAC NETA CIOBANU DANIELA! NUTA IONELA TONIA OANA PETREA OANCEA REBECA OANCEA VASILIANA OBOROCIANU EUGENIA OBREJA CARMEN.FLOREA OFELIA OBREJA CARMEN.LESU AURORA OBREJA CARMEN.VOICU ANA MARIA OBREJA DORUTA MIHAELA OCTAVIA MODAN OLAR ANGELA OLARIU MIRELA OLARIU VIORICA OLARU MARIOARA OLESCU ILEANA OLIVIA GORNEA OLTEANU KRISTINA ELENA OLTEANU LOREDANA OPREA CARMEN OPREA IONELA OPREA MARINA OPREA N. VIOLETA OPREA NICOLETA

1545 1549 1551 1553 1554 1556 1558 1560 1561 1562 1564 1566 1568 1570 1572 1574 1575 1577 1579 1581 1582 1583 1584 1585 1587 1588 1590 1592 1594 1596 1597 1599 1601 1602 1604 1606 1608 1610 1612 1614 1616 1618 1619 1620 1622 1623 1625 1627 1629 1631 1632 1634 1636 1637 1638

OPREA SORINA OPRINESC SIMONA OPRISAN MARIA MAGDALENA OPRITA MANDRUT ALINA MIHAELA OPRIȚESCU CRISTINA ORBAN ANDREEA ÖRDÖG ROZÁLIA-EDIT OSTACIOAIE ADINA MIRELA OTEL ANAMARIA OȚOIU ELENA PACURARIU ADRIANA-LILIANA PALACEAN ANCA PALADE LIVIA PETRONELA.COJOCARU VASILICA PALAGA SIMONA PÁLFI TÜNDE PALOS CLAUDIA DANIELA PANA EMILIA, PETRE ILEANA PANAINTE ELENA PANAIT NICOLETA PANAIT PETRONELA PANDELIU CRISTINA SI ALISTAR CRISTINA PANDREA ILEANA PANTEA ANA MIHAELA PANTIRU CLAUDIA PANTURU MONICA ANDREEA PAP MIHAELA OLIMPIA PAPUC CORINA PARASCHIV GHEORGHE PARLOAGA ELENA.CONSTANTINESCU MIRELA PASAT IOANA PASCA ROXANA PASCU BIANCA_PASCU VICENȚIU PASCU ELENA PASCU MIHAELA CLAUDIA PASNICU STELUTA PASTI NICOLETA PATA ALBA CRISTINA PATRASCAN REGHINA PATRASCU GABRIELA PATRU DOINA PATRU CAMELIA PATRU LAURA PATRU PRICUTA LUMINITA PATRU SILVIA.STEFAN ANDREEA PAUN NICOLETA PAUN RODICA PAVAN MANUELA PÂRCIULESCU MIHAELA-ELENA PECINGINĂ MARIA-CRISTINA PERTA CRISTINA MIRELA PETCU GABRIELA PETRACHE ANA MARIA PETRAN-BALAZS_NATALIA PETRE DANIELA MARIA PETREA ALINA

1640 1641 1642 1644 1646 1647 1649 1651 1652 1655 1656 1658 1660 1661 1664 1666 1668 1670 1672 1674 1675 1677 1678 1679 1680 1682 1684 1685 1686 1688 1691 1693 1695 1696 1697 1699 1701 1713 1705 1707 1708 1710 1712 1714 1716 1717 1720 1721 1722 1724 1726 1728 1730 1731 1732

PETREA DOINA PETRESCU ALINA VASILICA PETRESCU DANIELA PETRESCU SIMONA IOANA PETRI ANA DORINA PETRIC PAULA PETRICA MARIA.DINCULESCU SIMONA PETRICA MICULESCU SI DELIA MICULESCU PETRISOR FLORICA PETRISOR STEFANIA CAMELIA PETROSANU GEORGIANA ANDREEA PETRUT DOINA ELENA PINTICAN MARIA MARINELA PIRIANU CONSTANTA PIRONESCU STEFANA PIRVU CLAUDIA PÎRÎIANU LILIANA-DANIELA PLESA DANIELA PLETEA MARIA PLETEA RODICA PLETEA SIMONA.BOLOCAN LUMINITA PLUGARU RODICA PODEANU GENA PODINA ANCUTA IOANA POLDINA CITU POP AURELIA POP ELENA POP FLORINA POP MIHAELA POP SIMINA ANA POPA- BALACI FLORINA-TINCUŢA POPA CARMEN POPA EMILIA POPA FLORINA VIORICA POPA GHEORGHE POPA MARIA POPA MARTA POPA VERONICA POPARTAC IOANA POPESCU ALINA POPESCU ANA ELENA POPESCU DOINA POPESCU ELENA IVONA POPESCU ELENA POMPILIA POPESCU ELENA STEFANIA POPESCU NINA IULIANA POPOIU SIMONA ELENA POPOVICI MIHAELA POPOVICI SIMONA PORUMB MARIA PORUMB VIORICA POSTOLACHE MONALISA ELENA POSTOLACHE SIMONA POTIRNICHE MARILENA RAMONA PRECESNIUC LOREDANA

1734 1736 1737 1739 1740 1742 1743 1746 1748 1750 1751 1752 1754 1756 1757 1759 1761 1762 1763 1764 1765 1767 1769 1771 1772 1774 1775 1777 1778 1779 1781 1783 1785 1787 1788 1790 1792 1793 1795 1797 1799 1801 1803 1805 1806 1807 1809 1810 1812 1813 1814 1816 1818 1819 1822

PRECUP ROXANA PREDA LAURA DANIELA PREDA MARIA LIGIA PRESADA LILIANA PRESURA ALINA PRICODAN CRISTINCA GEORGETA PRODAN ALEXANDRA CRISTINA PRODAN LUMINITA BRANDUS NARCISA IOANA MARCU ADRIANA- FLORINA FLORINA DINCĂ RĂITARIU ADELINA NEGRICI MARIANA PROTOPOPESCU ELENA PRUNĂ ROZE-ADELA PRUTEANU MARIA-CRISTINA PUICAR MARIANA PULPEA MIRELA PURCARU ANA PUSCUTA-ANDREEA RACHIERU SICA RACHINA ANA MARIA RAD DANIEL RADOSLAV ILEANA CARMEN RADU AURELIA RADU CERASELA RADU DANIELA RADU ELENA RADU ISTRATE NICULINA SI CICU MIRELA NICOLETA RADU MANUELA RAMONA RADU MIRELA RADU NICOLETA RADU ZOICA RADUT IONELA CRISTINA RADUTA ELENA RAMNEANTU SIMONA RAMONA DRAGUT RAMONA VASILIU RAPANU IRIMIA NICOLETA RATESCU ROXANA RĂCHIȚAN CORINA RĂDESCU CRISTIANA RICA GAVRILUTA RICIU MIHAELA RITEA ANAMARIA RIZEA MONICA ROBU MARIA RODICA TIRITEU RODICA VIZITIU ROGOZEA IULIANA EUGENIA ROMANIUC TEODORA ROPOTA CARMEN ROSU NICOLETA DENISA ROŞCA LENUŢA CRISTINA ROTAR FICA

1823 1825 1826 1827 1829 1830 1834 1836 1838 1839 1840 1842 1844 1845 1847 1849 1850 1851 1853 1855 1857 1858 1859 1861 1863 1864 1866 1867 1868 1871 1872 1874 1876 1878 1879 1881 1883 1884 1886 1888 1889 1890 1892 1894 1895 1897 1899 1901 1902 1903 1904 1905 1906 1908 1909

ROTARU ALICE MARILENAI ROTARU ANCA ROTARU MARINELA ROTTER MIRELA ROXANA NICULESCU RUSU CARMEN RUSU ELENA RUSU IOANA RUSU LIDIA ANTOANELA RUSU MONICA RUSU SORINA RUTA MIHAELA.DRAGHICI IONELA VIOLETA SABADIS ROXANA ANDREEA SABOU FLORICA SALA CARMEN OTILIA SALCEANU VASILICA SALE CLAUDIA SALVAN OLIMPIA-ELENA SANDOR CLAUDIA SANDU ANCA SANDU IONELA SANDU OPRICA SANDULESCU SIMONA MANUELA SARARU MADALINA SASU SORINA.RADU ADRIANA SAV RAMONA SAVA RAMONA CLAUDIA SAVU CRISTINA SĂFTOIU IONELA MARINA SĂUTIUȚ NICOLETA- VIOLETA SÂRCA MARINELA SCHIOPU CARMEN SEBO IOANA SECOSAN MARIA SERBAN ILEANA SERBAN LAURA SERBAN NELA SERBAN TANASE AURORA SERES GABRIELA SEVERIN FLORENTINA SILAGHI VESTITA.FRITEA ROMELIA SILIAN ANTOANETA VIOLETA SILVIA ANDREEA MOISIL SILVIA ZAHARIA SIMINA ELISABETA DORINA SIMION DOINITA SIMION MARIA SI NEAGU ELENA SIMIONESCU ALINA LUMINITA SIMONA RALUCA DOBRESCU SIRBU SILVANA SIRCA GABRIELA MARIA SISU LENUTA SLABU PANSELUTA SLAVIC RALUCA – OANA SLAVOACA CORNELIA

1911 1913 1915 1916 1917 1920 1921 1923 1925 1926 1928 1930 1932 1934 1936 1937 1940 1941 1943 1944 1945 1947 1949 1951 1953 1955 1956 1958 1960 1962 1963 1964 1966 1968 1969 1971 1973 1974 1976 1977 1978 1979 1981 1983 1985 1987 1989 1991 1992 1993 1995 1997 1998 1999 2000

SMARANDA MONICA FLORICA SMARANDACHE SINICA SMEUREANU VIORICA-MARIA SOARE DANIELA VALENTINA SOARE GEORGETA SOBARU ELENA SOFALCA ELENA SOFINETI ANA NICOLETA SOFRON FLORIN.SOFRON CARMEN SOIMU IONELA SI GRECU MONICA SOLOMON CORNELIA SOLOMON TIBERIU SOPORAN CORNELIA.HERTA ADINA SOPORAN LIDIA SORESCU ADRIANA SORIN BAN SORINA MARCUS SPANACHE ALINA SPIREA DANIELA SPIRIDON ELENA SPIRIDON ION STAMATE ECATERINA STAN MARIA SIMONA.HOARTA DORINA STAN MARIANA STAN MIHAELA STAN VIOLETA STANCA CRISTINA STANCA FLOAREA STANCA PETRU SERGIU STANCA SIMONA STANCIOI MARIANA STANCIU DELIA STANCIU LUCICA STANCIU MARIA STANCIU MARIANA STANCU SVETLANA STANESCU ANCA STANESCU MIHAELA STANGA ANA DANIELA STANUS ANISOARA GEORGETA STAVAR VERGEA IZABELA STĂNCELE ELENA FLORENTINA STEFAN IOZEFINA STEFAN IRINA STEFAN LARISA STEFAN LUIZA ELENA STEFANICA BIANCA IOANA STEGARU ANA MARIA STICA CRISTINA MANUELA STINGA LELIA VIORICA STOEAN RODICA SIMONA STOIAN CAMELIA LORENA STOIAN CRISTINA STOIAN LIDIA STOICA ALEXANDRA

2003 2005 2007 2009 2010 2012 2014 2016 2017 2019 2021 2022 2024 2026 2028 2030 2031 2034 2036 2037 2039 2041 2042 2044 2046 2047 2048 2050 2051 2052 2054 2056 2058 2060 2062 2064 2066 2068 2069 2071 2073 2075 2077 2079 2080 2082 2084 2085 2087 2088 2090 2092 2094 2096 2098

STOICA ANCUTA PAULA STOICA DANIELA STOICA GABRIELA STOICA IOANA ROXANA STOICA IONELA STOICA OANA ELENA STOICA SIMONA ALINA STOICA VIORICA ANGELICA STRIMBU ANUTA STROE CARMEN-STEFANIA STROE IOANA STROE MARIA MAGDALENA STRUBER EVA SUDITU PETRUTA RALUCA SUPURAN ALINA SURGHIN MIHAELA SURU CAMELIA ANGELA SUSAN AURELIA SUTA MARIA SZABO CONDREI MARIA SZABO CORINA SZEP ADRIANA SZIGETI MIHAELA RALUCA SZILAGYI-TOMOIU MIHAELA ȘAPTE CORINA ȘOBRANEȚ CARMEN OANA ȘORCARU ECATERINA ŞORODOC CLAUDIA ȘTEFAN CĂTĂLINA ȘTEFĂNESCU CARMEN ȘTEFĂNESCU RALUCA GEORGIANA ȘTEFĂNOIU DANIELA ŞTIUCĂ OANA SORINA ŞUTEU LAURA TACU MARIA MIRELA TALPOSI JENICA TANASE GABRIELA TANASE IOANA LILIANA TANASE TEODORA TANC ANCA-FLORINA TANTAU ANAMARIA TARAN HINGAN FLOAREA NICULINA TARTA CRISTINA VICTORIA TARUS SIMONA RODICA TATIANA TUDOR TĂNASE ȘTEFANIA VERGINICA TECLA ILEA TEIUSANU CRISTINA TEMPELEU CRISTINA TEODOR MINCIUNA TEODORA IRIMIA TEODORESCU MARIA TEOMPA ELENA BLANCA TERESCU MARIANA TIANA MIHAELA HERMAN

2100 2101 2103 2105 2107 2109 2111 2113 2115 2117 2119 2121 2123 2125 2127 2129 2130 2131 2133 2135 2137 2139 2141 2143 2145 2147 2149 2152 2154 2156 2158 2159 2161 2163 2164 2165 2166 2168 2170 2172 2174 2175 2177 2179 2180 2181 2182 2184 2185 2187 2189 2191 2193 2195 2197

TIBRE MARIA TIFESCU GEANINA TIMIS MARIA ILEANA TIMOFTE SIMINA TINTESAN ESTERA TIRTEA ADRIANA ANCA TISESCU IRINA TIŢA TOMESCU TOC LOREDANA TODEA CECILIA TOMA CARMEN MARIA TOMA DORICA TOMA MARIA LILIANA TOMA MARIA TOMA MIMI LENUTA TOMA OLIVIA TOMA SABINA TOMACU CRISTINA TOMESCU CRISTINA TOMESCU MARIA TOMI NELI LILIANA TOMUTA ANCUTA TONEA NICOLETA GEORGETA TOROK MIHAELA SI CORNEA ELISABETA TOROPOC IULIANA TRITEAN ALEXANDRA TRUŞCĂ ANIŢA-COSMINA TRUTA CRINA VALENTINA TUCULIA FLORICA TUCULINA EMILIA TUDOR ANDREEA COSMINA TUDOR FELICIA TUDOR IOANA TUDOR LACRAMIOARA TUDORACHE GINA TUDORASCU FLORENTINA LILIANA TUDOSA DANA TUDOSE CARMEN TUDOSE ECATERINA DIANA TUDOSE ROXANA FLORINA TURCANU MIHAELA TURCU TEODORESCU CRISTI IOAN TUTA SILVIA ȚIFREA DOINA ŢIRA IONELA LIA UDREA MARCELA-ADRIANA UDREA MIHAELA UGLEAN MARICICA UNGUREAN LOREDANA LUMINITA UNGUREANU GEORGETA UNGUREANU OANA URDEA LENUTA URIAN CORNEL SI URIAN NADIA URIESU EUGENIA MIHAELA URSU VIORICA IULIA

2199 2201 2203 2205 2206 2207 2209 2211 2213 2215 2216 2218 2219 2220 2222 2224 2225 2227 2229 2231 2233 2234 2235 2236 2238 2240 2242 2243 2244 2245 2247 2249 2251 2252 2253 2255 2257 2259 2261 2263 2265 2266 2268 2270 2272 2273 2275 2277 2278 2280 2281 2283 2284 2286 2288

USURELU DANIELA VADUVA ANCA VAJAEAN ALINA VALEAN ADRIANA VALEAN MILENA VALENTINA DUMITRIU VALENTINA STANCU VALIMAREANU OANA MARIA VANA SIMONA VARGA ANA MARIA VARLAN NICOLETA VASARHELY IBOLYA VASILE MARIANA SI CONSTANTIN STEFANA VASILE SIMONA VASILESCU SOFIA VASILOIU DOINIŢA VATAVU ROXANA VÂRVONI MARINELA VENTRI CAMELIA VERES MONIKA VERONICA BUCICOIU VERONICA LACUREZEANU VESA TITIANA VIDA DANIELA VIDRAŞCU MARILENA VIERU ELENA GEORGETA VILCEA VASILICA.GLOGOVEANU ANA FELIX VIMAN CRISTINA DIANA VINTILA PAUL VINTILA SANDA MIHAELA VIOLETA UNGUREANU VIRTOPEANU ELISABETA STEFANIA VISINEANU GEORGIANA VÎLCAN GABRIELA VLAD DANIELA VLADAU GABRIELA VLADUŢĂ LILIANA VLAIC MIRELA VLASCEANU LORENA ERIKA VODITA CRISTINA VOICA IULIAN VOICAN LAURA VOICU LUMINITA VOINA OANA VOINEA SIMONA RALUCA VOLOC JENI-FLORIANA VORNICU ALINA VRABIE ELENA MIHAELA VULTUR SORINA IOANA ZAFIU ELENA-MAGDALENA ZAHARIA VERONICA ZAIM GEORGETA ZAINEA MARIA CRISTINA ZALA GINA ZAMFIR LILIANA

2289 2290 2291 2292 2293 2294 2296 2298 2299 2301 2302 2304 2306 2307 2309 2310 2312 2314 2315 2316 2317 2319 2321 2322 2323 2325 2326 2329 2331 2333 2335 2337 2338 2340 2342 2345 2348 2349 2351 2352 2353 2355 2356 2358 2359 2360 2362 2363 2365 2367 2368 2370 2372 2374 2376

ZAMFIR MONICA ZAMFROIU ANDREEA ZARNEA DORINA ZDRENGHEA SIMONA ZDRENGHIA MARIA ZELEA LAVINIA MARIA ZOTA DORINA ACASANDREI PAULICA SI PIRON MARIA ADAM PETRONELA AGIURGIOAIEI LUMINIŢA ALBERT MIHAELA ALBU BIANCA ALINA SUCIU VASILE ANCA ANDREESCU ELENA ANDREI DOINA ANGHELI MARIANA ANIȘOARA MATEI ANTONESCU OANA APOSTOIU MARIA – ADELA ASZTALOS MAGDOLNA AVRAM ELENA ALINA AXINTE IULIA BABOŞ IOANA-AURELIA BADANOIU HILDE CLAUDIA BADEA DORINA BADEA MIRELA BADESCU MARIOARA BAJESCU MARIOARA BALA ELENA BALDOVIN ELENA BARABAS EVA SI PONTOC DANIELA BĂDESCU JANINA BĂLĂBĂNEANU ANGELA SIMONA BĂLOI CRISTINA BÂRLEA GHEORGHE BÂRLEA MARIA BÂTE GABRIELA BEJAN CRISTINA NICOLETA SI PARCALABU TATIANA BELCOTA CERNESCU CORNELIA BIDALACH ANY ALINA BÎCLEA CODRUȚA MARIANA BLAG MONICA BOBUS RAMONA BOC IOANA-MIHAELA BODRIHEIC ANA EMILIA SI DORU BOGDAN-GODRI ANA-MARIA BONDOC LUMINIȚA BONTAŞ MANUELA BORA ANA MARIA BORCILA CRISTINA DANIELA BOTOS VERONICA BRIGITTA KONCZ BRÎNZEI PĂRUȚA BUCUR COSMINA

2379 2381 2383 2385 2386 2388 2389 2391 2393 2395 2397 2399 2401 2402 2403 2405 2407 2409 2410 2412 2413 2415 2417 2419 2420 2422 2424 2426 2428 2429 2431 2432 2434 2436 2438 2440 2442 2444 2446 2448 2449 2451 2453 2455 2457 2458 2461 2462 2463 2465 2467 2469 2471 2472 2473

BUJOR ANIŞOARA BULHAC MIHAELA CLARISA BURCEA ANGELA BURCEA CRISTINA BURDA ALEXANDRA GEANINA BURIAN ELENA BURZO AURICA CALOIAN FELICIA CAMANARU CĂTĂLINA CAMELIA DINUȚĂ CARMEN LUCHIAN CAZACU SMARANDA MARICELA CĂLIN CORINA CĂLIN CRISTINA CĂPRIŢĂ PARASCHIVA CĂTĂLIN LAZĂR CEAMBRU MARIOARA CHIRILA ELENA CHIȚESCU ANCA-NICOLETA CHIVU AURA MAGDALENA CIBU EUGENIA CINCU BIANCA STEFANA CIOFALCĂ MIHAELA CIOROSLAN ELENA CIULE IULIA CIUPA LUCIANA CÎŢA IULIANA COCA DUMITRASCU COCA GEORGETA COJAN ELENA CLAUDIA COJOCARIU DACIANA COJOCARU GABRIELA COLONESCU DANIELA COLTUC CARMEN DIANA CORINA-CRISTINA CIOLACU COROI MANUELA IRINA COSTINA MARIANA COZMA MIHAELA CRICLEVIȚ MIRELA CRICLEVIŢ MONICA CRISTEA GEORGETA CRISTEA MARIA MANUELA CROITOR ANCA CODRUȚA CSABAI TUNDE CUCIULA ALINA DADULESCU MONICA DAMASCHIN CLAUDIA LOREDANA BULACU DANA DANIELA IFRIM DANIELA SABĂU DANILA MARIANA DAVID FLORICA DĂGĂU NICOLETA COSMINA DEAK ALEXANDRA-FLORINA DESCULȚU MAGDALENA

2474 2476 2478 2480 2481 2483 2484 2486 2487 2489 2491 2492 2494 2495 2496 2497 2499 2501 2512 2504 2506 2508 2509 2511 2512 1213 2514 2516 2517 2519 2521 2522 2524 2526 2528 2529 2530 2532 2534 2536 2538 2539 2541 2543 2545 2547 2549 2553 2554 2556 2557 2558 2559 2561 2563

DIANA ELENA DĂTEȘAN DINCĂ ELENA ALEXANDRA DINU MAGDALENA-ŞTEFANIA DOBOŞERIU LOREDANA-LAURA DOBRE RALUCA DOGARU GEORGIANA DOINA CRISAN DOMIDE ANUTA DONCA VASILICA SIMONA DORU DIȚU DRAGOIANU MARIA-MAGDALENA DRAGOMIR CRISTIAN DUMITRAŞCU IONUŢ-CĂTĂLIN DUMITRAŞCU MARIA-MAGDALENA DUMITRU ANDREEA DUMITRU CRISTINA EDU MARIANA ELENA CHISAR ELENA DOCIU ELENA URSU ENACHE DIANA ENE GHEORGHITA EPUREANU MIRELA EVA TOMA FABIAN AURELIA MIRELA FELICIA DIMA FILCEA GEORGETA FLORINA BĂRCAN FLORINA IANCU GABOR EVA.ODT GABRIELA GORGAN GAINESCU AURORA MARIA SI TOMA AURICA GAL EDITH GERLINDE GALBENU AURELIA GALEA LOREDANA ANCA GALESANU CERASELA VIOLETA GĂLĂŢANU DĂNUŢA MARCELA GEORGE STANISLAU GEORGETA RAICU GEORGETA-IULIA POPA GHEORGHE DANA GHEORGHIU MARIANA GHILESCHI GABRIELA GIURESCU GHEORGHIȚA MIRELA GRĂDESCU VIORICA GRIGOROIU-GORUN MAGDALENA GROSU STELA GROZA ELISABETA GUGUIAN CLAUDIA GURICĂ E. CRINA-ADRIANA HALMI CAROLINA CODRUȚA HAMAT LILIANA HOARA CAMELIA HOBOI VIRGINIA HORNEA FLORENTINA

2565 2567 2568 2569 2571 2572 2574 2576 2577 2579 2581 2583 2584 2585 2586 2588 2590 2592 2594 2596 2600 2602 2604 2606 2607 2609 2611 2612 2613 2615 2617 2618 2619 2621 2623 2624 2626 2628 2631 2633 2635 2637 2638 2639 2640 2641 2643 2645 2647 2649 2651 2653 2655 2657 2658

HOSSZU MARIA - MIRELA IENCI ADELINA ROXANA ILDIKO KICSI ILEANA VÎRLAN NEAGU ELEONORA IONESCU GEORGETA CORINA IONESCU GEORGETA IORDĂCHIOAIE TEODORA IRIMIA CARMEN MOCAN RAMONA TEODORA MOLIE IULIANA MUNTEAN ANDREEA ALEXANDRA MURESAN MARIA EUGENIA PASAT MIHAELA SABAU MONICA DORINA SANDU ANCUTA STERIE VIOLETA TOMA OLIVIA JALBA CORNELIA SI ZABAN ANA MIHAELA ANA VOICU IORGA GEORGETA FLORINA IRIMESCU MIHAELA IRINA STOENICĂ ISTRATE-TILINCA TATIANA IVANCIU CONSTANTA CLAUDIA ÎMPUȘCATU ANTONETA JINGA ROXANA – MAGDALENA JURCĂ MONICA MIHAELA JUREBIE ANAMARIA NINA KOVÁCS ADÉL LAZAR CATALIN LENGYEL CLAUDIA LOREDANA MĂRCUȚ LUCA ELENA LUCIA FODOR LUPU DANIELA IOANA LUPUSORU EMILIA MACAMETE ADELA SI IMBREA NICOLETA MADIN TINCA MAGDA FLORICA MARIANA MAIER ANA- MARIA MANEA MIHAELA MANOLE ALINA LILIANA MANUELA C-TIN MARCU ADRIANA FLORINA MARCU DRAGOȘ ADINEL MARCU JENICA LOREDANA MARIA COMAN MARIA DRONCA MARILENA MARINESCU MARIOARA STĂNICĂ MASOUD DANIELA NICOLETA MAZÂLU ANTONELA MELANIA CIOMOS MERARU MARIA MARCELA

2660 2662 2663 2664 2666 2668 2669 2670 2673 2674 2677 2678 2681 2682 2684 2686 2687 2689 2690 2692 2693 2696 2697 2698 2699 2701 2703 2704 2705 2707 2709 2711 2713 2715 2716 2718 2719 2720 2722 2724 2725 2726 2728 2730 2731 2733 2735 2737 2738 2740 2742 2744 2747 2749 2751

MERCAN-STANCIU STELIANA MEȘCA MARIANA NICOLETA MICLĂUȘ ALINA TUDORINA MICULESCU CORNELIA MIERCAN GEORGIANA NICOLETA MIHAELA SÎRGHIE MIHALACHE CRISTINA-VALENTINA MIHALCEA VALI-MIHAELA MIKE RÉKA MILEA VALENTINA-IOANA MIRAUTA CARMEN ALINA MIRELA VIERU MIRICA LOREDANA ALEXE CLAUDIA MITACHE ANGI-PĂPUȘICA MITU BERTINA MITU LENUTA SI UNGUREANU MONICA MOCĂIȚĂ MARIANA MOCOFAN SIMONA-ANDREEA MOISA IULIANA MOISE IONELA- MARIANA MORAR ADRIANA IOANA MUNTEANU ȘTEFANIA CARMEN MUNTEANU VIRGIL CRISTIAN NAE MIHAELA NEACȘA MARIA-GRETA NEAGU DOINA NEAGU ELENA LAVINIA NECULA ALEXANDRA-CĂTĂLINA NEGRILĂ IONELA NELUTA ANGHEL NICOLETA IULIANA BALAN NICOLETA TUFAN NICOLICEA CORNELIA MARIOARA NICULETE MIHAELA VERONICA NINA DUMITRU NITU ALINA NIŢĂ OANA NOROCEL MARIA GABRIELA OANCĂ ANCUȚA OANCEA MONICA ODICA DANIELA ADINA SI MANGRI FLORENTINA OGREZEANU CRISTINA ONIGA OLIMPIA OPREA OLIMPIA CECILIA OPRIŞOR ADRIANA ORBAN MARIA PALASCA SIMONA_CT PANDELESCU MARIANA PARASCHIVESCU RALUCA IOANA PATRASCU DIANA ANDREEA PATRICHE DANA MANUELA PAUN NUTICA PETRE ELENA PETRUŢ MIRELA

2752 2753 2755 2756 2758 2760 2761 2763 2765 2767 2769 2770 2772 2774 2775 2777 2779 2781 2783 2785 2786 2787 2789 2790 2792 2794 2795 2797 2799 2801 2803 2805 2807 2809 2811 2813 2815 2816 2817 2818 2819 2820 2821 2822 2824 2826 2828 2830 2832 2834 2835 2836 2837 2838 2840

PINTEA ANDREEA VALENTINA PÎRȘE DALINA PÎRVU GEORGICA PLĂCINTĂ EMILIA PLESCA STELUTA CORNELIA PLEȘCA ANA POP L. MĂRIOARA POPA LENUȚA POPA MARIA LILIANA POPA MONICA DANIELA POPAN RADU POPESCU FLORINA POSNAES ILEANA CRISTIANA PRALIA DORU PREDA ANGELICA PUIU LILIANA PULPEA MIRELA RADU ECATERINA RADUCU COSTINELA RAMONA IULIANA MĂDĂRAN RAPEANU CRISTINA RĂDULESCU MARIA MELANIA REMAN ANA MARIA ROMANESCU CAMELIA ROTARU ALINA CRISTINA ROXANA HAIDEN SI FILIP CECILIA RUSCU FLORINA RUSU ELENA ECATERINA SAS CORNELIA SAVA IOANA GABRIELA SAVOIU RADU FLORIN SCHMALLER KARINA GERLINDE SIMONA MARAVELA SORESCU CĂTĂLINA SPERMEZAN FLOARE STAN FLORINA SI PUICĂ GEORGETA STANCU ADRIANA-FLORINA STEFAN RODICA STOICA MARIANA STOICA LILIANA STROE ROXANA EMILIA SZANTO ROZALIA ŞERBAN MONICA ȘERBAN RALUCA CRISTINA ŞERMER AURELIA ȘIMONEA CRISTINA TAMAS CRISTINA GEORGETA TANASE GABRIELA TANCIU CAMELIA TATIANA TUDOR TĂLMACIU CAMELIA TĂMAŞ IOAN MARIN TĂNASIE CRISTINA AURORA TĂNĂSOIU ALICE TEICA LOREDANA MARIA

2842 2843 2844 2845 2846 2848 2850 2852 2854 2855 2857 2859 2861 2862 2863 2864 2866 2868 2870 2872 2873 2878 2875 2877 2879 2881 2883 2885 2887 2889 2891 2893 2894 2896 2899 2901 2903 2905 2907 2909 2910 2912 2913 2915 2917 2919 2921 2923 2924 2926 2928 2929 2931 2933 2935

TILIMBECI VIOLETA TIU ANI LAURA TIUCĂ MARIANA TON LETITIA ANA TOPCIU MARIANA TORJ MIRELA TRĂISTARU MARIA TROFIN DANIELA TUDOR FLORENTINA MIHAELA TUDOR GABRIEL UNGUREANU IOANA URSU VALENTINA VAD MARTA VASILICA PURAN VÂLCEA IONICA ODETA VECHIU MARIA VEDINAȘ FLORICA- ELENA VENETICU FLORENTINA VINTILA CATALINA VIORICA NITA VIRBAN VERGINIA VISU MARIANA VOICU CARMEN VOICU MARIETA VULTUR DOINA ZABAVA NICOLETA MARIANA ZAHARIA SILVIA ZAMFIR MARIANA BOGOSEL VOICHITA AURINA SOMESAN NICOLETA

STANI FLORENTINA MIHAELA

2937 2938 2939 2941 2943 2944 2946 2948 2950 2951 2952 2953 2954 2956 2958 2960 2962 2963 2965 2967 2968 2969 2970 2971 2972 2974 2976 2977 2979 2980 2982