Maestrul Z & Discipolul A
Ab initio initio Hiram tălmăcind ucenicului Editura HERALD 2012
Maestrul Z & Discipolul A
Ab initio initio Hiram tălmăcind ucenicului Editura HERALD 2012
© 2012 by Editura HERALD ISBN ePUB: 978-973-111-445-3 ISBN P rint: 978-973-11 978-973-111-356-2 1-356-2 Redactor: Radu Duma Viziune grafică: Teodora Vlădescu DTP: Vadim Cazacu Lector: Sanda Albu OP.10 - CP.33 Sect. II București Tel: Tel: 021.319.40.60, 021.319.40.61 Fax: 021.319.40.59, 021.319.40.60 Mob: 0744.888.388, 0745.050.020 website: www.edi www.e diturahera turaheralld.ro e-mail:
[email protected] Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informației, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încăl încălcare care a legisl legislați ației ei cu pri privi vire re la protecția protecția propri proprietăți etățiii intel intelectual ectualee și se pedepsește penal și/sau și/sau civi civil în în conformitate cu legile în vigoare.
Lectura digitală protejează mediul Versiune digitală realizată de elefant.ro
I. PREFAȚĂ Acest volum pare un dialog între o persoană care întreabă și una care răspunde, formând împreună un tot care însumează întrebarea; sau altfel spus, unul care vrea să cunoască și unul care cunoaște, formând în acest mod unitatea cunoașterii. Și astfel dialogul, care nu e contradictoriu ci complementar, devine un monolog, refăcând astfel unitatea. Nici nu putea fi altfel din moment ce interlocutorii fac parte dintr-o frăție, aceea a francmasonilor. Mergând pe urmele lor, facem în fond o călătorie spirituală, care are ca scop pregătirea unei persoane pentru accesul la o spiritualitate interioară, ezoterică. De altfel, cunoașterea adevărurilor specifice inițierii se face de-a lungul unei itineranțe care însumează mai multe călătorii, fiecare constând în dialoguri ce se înlănțuie și se completează reciproc, urmând să nu se încheie decât atunci când adevărurile sau Adevărul devin evidente. Dar dialogul va progresa fără să se încheie decât atunci când viața se încheie, transformându-se în duh și adevăr. Este exemplară în acest sens, cu toată aura ei de mister, întâlnirea lui Luca și Cleopa pe drumul Damascului, cu dialogul lor plin de întrebări, la care se alătură Iisus. Misterul se luminează abia spre sfârșitul călătoriei, în cursul unei agape când Iisus, prin ruperea pâinii, transformă o simplă masă într-o cuminecare ce e în fond o transmitere de har, deci e comunicare trăită. Până atunci vom încerca să mergem pe urmele celor doi interlocutori, ucenic și maestru, oprindu-ne din popas în popas, care nu sunt decât trepte ale unui urcuș spiritual, pe care cel care l-a mai parcurs încearcă să-l descifreze celui care vrea săl parcurgă. Începutul unei călătorii este trecerea printr-o poartă. Și în cazul masoneriei această primă poartă pare să fie pentru ucenic „camera de reflecție”. Această poartă este un loc închis, dar care se deschide, este un simbol al trecerii spre altceva. Este un loc al tăcerii, o tăcere în care totuși se deapănă gândurile, întrebări mai curând fără răspunsuri. Această tăcere din „camera de reflecție” este o poartă totuși care se deschide spre interiorul tău. Poate spre inconștientul tău, care poate fi chiar infernul
din tine. De aceea la această poartă trebuie să te golești de „metalele” tale, simbol al lucrurilor materiale, chiar abia strălucitoare uneori, ca orice iluzie. Sensurile porții sunt multiple. Ne vom referi la unele din ele pentru a înțelege mai bine și sensurile porții de care este vorba aici. Poate cel mai misterios sens este cel al porților din deșerturile Mongoliei, porți care apar dintr-o dată în pustiu, care pleacă de niciunde și par să nu ducă niciunde. Înainte pustiu, după, pustiu. E poate pustiul din tine căruia trebuie să-i dai un sens după ce ai trecut prin poartă. Altfel călătoria ta n-ar avea niciun sens. O rătăcire înainte de a trece prin această poartă, urmărirea unui țel după trecere, căutarea unui sens, într-un pustiu de care ești conștient, sau un întuneric, care este în fond în tine însuți. Ca să treci această poartă trebuie să ai conștiința că te desparți de ego, ca să descoperi sinea, abia după aceea urmând să cauți Sinele (Adevărul). Ca să treci prin această primă poartă, nu trebuie să aștepți în inerție. Se spune într-o poveste – poate un mit – că un om se așează în fața unei porți la care stătea un paznic. Așteaptă o zi, două, un an, chiar mai mulți. Când e aproape de ceasul morții, poarta se deschide. Întrebat de ce nu s-a deschis poarta până în ceasul acela și de ce n-a intrat nimeni pe poartă până atunci, paznicul îi răspunde: pentru că n-ai întrebat; aceasta era poarta ta 1. În fața unei porți nu trebuie să fii inert. Iisus le spune ucenicilor, vorbind despre oile sale: „Eu sunt ușa, de va intra cineva prin mine, se va mântui, și va intra și va ieși și pășune va afla”. (I 10, 9) Iată un cuvânt al lui Iisus care se potrivește, cred, și „camerei de reflecție”, în care intri ca profan, dar din care ieși pe ușa de intrare în templu, care este un simbol al paradisului, ca și pășunea din spusele lui Iisus. Desigur, cu intrarea în templu începe un drum lung și dificil pe care trebuie să-l parcurgă orice ucenic sub călăuzirea maestrului său. Abia acum începe călătoria cea mare care nu se va termina decât odată cu viața, cu adevărata viață spirituală. Căci, tot Iisus spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. E o cale pe care dacă nu bați cu răbdare, cu perseverență și cu bună-credință, Iisus însuși va bate spre sfârșitul timpurilor la poarta ta. Căci așa cum se spune în Apocalipsă (3, 20): „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Este ultimul dar pe care Iisus îl face celui care-l caută. Cuvântul nostru se oprește însă aici, căci drumul din poveste înainte mult mai este… Florin Mihăescu
1 Un episod din romanul lui Kafka, Procesul.
II. PRETEXT
INIȚIEREA ȘI UCENICIA. O EXPERIENȚĂ PERSONALĂ UCENICÍE, ucenicii, s. f. Faptul de a lucra ca ucenic; starea, calitatea, ocupația de ucenic; timpul petrecut de cineva ca ucenic. ** P. gener. Formare, instruire a cuiva întrun anumit domeniu. - Însușire a unei meserii sau a cunoștințelor dintr-un domeniu de activitate sub îndrumarea unui meșter. Timp petrecut în calitate de ucenic. Ucenic + suf. ie. (DEX, 1998)
În cele ce urmează, cu toată umilința de care este capabil cineva aflat pe cale, voi prezenta și voi extrapola experiența proprie ca ucenic în FM, din trei perspective: 1) cea a relației cu ritualul de inițiere; 2) aceea a două imperative care, ca oricărui novice în orice tradiție spirituală, sunt impuse și ucenicului francmason: tăcerea și ascultarea; în fine, 3) din perspectiva transmisiunii, adică a relației cu maestrul individual (același care a nășit, dar și moșit intrarea respectivului ucenic în rândurile FM, sau altul, ales după inițiere) și cu cel colectiv (loja). Pregătirea pentru a trece dincolo de inițiere a fost una îndelungată. Probabil că admiterea în FM ar trebui făcută la crugul maturității celei mai tinere. O parte a acestei pregătiri a fost deliberată și strict teoretică, constând aproape exclusiv din lecturile dedicate temei care mă preocupa (și mă preocupă încă și mai apăsat acum), aceea a spațiului sacru, dar și, într-o anumită măsură, din practica aceluiași tip de spațiu, în calitate de arhitect de lăcașuri de cult. De-a lungul timpului, am avut bucuria de a fi îndrumat de câțiva mentori intelectuali venerabili. În pregătirea inițierii, mi s-au sugerat o seamă de lecturi focalizate pe ceea ce urma să devin, precum și pe confreria căreia urmam să mă alătur, prin inițiere. O altă parte a pregătirii a fost inconștientă, sau cel puțin îmi apare acum, retrospectiv privind-o. Printr-un concurs de împrejurări, am ajuns să redescopăr un prieten vechi din viața profană, cu care pierdusem, însă, contactul, în postura de inițiat. Dânsul a avut bunăvoința nu numai să mă pregătească pentru inițiere, dar și să
lucreze alături de mine, în îndelungi plimbări dextro- și levogire împrejurul celor două biserici ale Mănăstirii Sinaia, în calitate de maestru spiritual de asistența căruia mă bucur, încă. 1. RITUALUL Are două componente esențiale: prima se referă, ca orice moment de cezură în viața trăită, la o reordonare bruscă a priorităților. Există un înainte de și un după în relație cu inițierea. Ambele sunt radical diferite una față de cealaltă. Ritualul însuși conține o componentă dramatică la nivelul psihismului persoanei inițiate și chiar o componentă de tensiune corporală. Dar, în afara acestuia, ceea ce este interesant este că, o lungă perioadă după aceea, ritualul se oferă în ipostazele sale de comprimat simbolic, care trebuie depliat, prin asistența maestrului, spre o cât mai deplină înțelegere și asumare. Ca orice comprimat simbolic, el oferă niveluri diferite, suprapuse și concrescute, de interpretare. Pe de altă parte, scopul acestei interpretări simbolice a ritualului de către ucenic este parte din propriul efort de șlefuire a pietrei sale. Odată ce a fost primit, constituit și consacrat de către maestrul venerabil, prin inițiere, ucenicul trebuie să întrețeasă această constituire de sine cu substanța simbolică a chiar propriului prag de trecere. Ritualul are, deci, acest atribut originar. Prin origine înțeleg aici atât punctul de pornire al vieții sale viitoare, ca membru al fraternității universale a FM, cât și, în sens heideggerian, locul de unde se transferă esența sa proprie către ceea ce este originat. Nu altceva ne spune chiar definiția elementară a uceniciei, cea utilizată ca motto. Ucenicia este, astfel, din perspectiva DEX-ului, o perioadă de instrucție dar și una de formare, de punere pe calapod. Constituirea ucenicului care, iarăși ne avertizează definiția elementară a cuvântului, se petrece sub supravegherea activă a unui meșter/maestru, are, în studiul a posteriori al ritualului, o formă extrem de eficace de agregare a persoanei inițiate. Ucenicul devine ceea ce este (ucenicia ca proces), prin mijlocirea esențială a maestrului venerabil, prin gestul de consacrare al acestuia, gest care, întrucâtva, consfințește – ca moment crucial al ritualului – apariția unei noi persoane, chiar atunci ivite din coreografia simbolică. Dar, în raport cu orice lectură anterioară, ritualul de inițiere (și, apoi, fiecare dintre ritualurile trecerilor în trepte superioare) proiectează o lumină bruscă și structurantă asupra oricărei forme de cunoaștere, reală sau pretinsă, de dinaintea producerii sale. Ca magnetul așezat brusc sub o suprafață cu pilitură de fier dispusă uniform, ritualul are drept efect imediat, inclusiv – spuneam mai devreme – prin atributele sale simbolic-spectaculare și psiho-corporale – o reordonare a tuturor lucrurilor pe care persoana inițiată credea că le știe deja despre FM și, în general, despre lumea pentru care se pregătește. Dintr-o dată, lucrurile scrise în testamentele
din camera de reflecție apar ca ridicole și sunt arse. Păstrezi, apoi, cenușa nu numai a cuvintelor pe care le vei fi scris înainte, ci și a celui care erai înainte de inițiere. Ritualul îl consumă instantaneu pe profanul intrat sub puterea sa inițiatică. Printre senzațiile pe care nou-născutul ucenic le are, la sfârșitul inițierii și, mai apoi, pe întreaga perioadă a noviciatului, este și aceasta. Da, credeam că știu, și știu în continuare, dar imaginea a ceea ce eram înainte și a celui care sunt acum nu se mai suprapun decât parțial, în ciuda aparenței că ar fi vorba despre o aceeași ființă. Termenul de rewiring descrie destul de exact acest sentiment al ucenicului și el este mai puternic decât eventuala descoperire a ceva complet nou. Lumea nu se schimbă în sensul aflării unui excedent de cunoștințe pentru inițiat. Adevărata schimbare este coprezența modurilor de a o înțelege, deopotrivă și concomitent, ca să spun așa, de la nivelul furnicii și de la cel al păsării în survol. Pluralitatea punctelor de vedere, multiplicitatea înțelegerilor asupra lumii este produsul inițierii și este adevăratul câștig al ucenicului, iar nu (doar, sau nu în primul rând) devoalarea vreunui secret. 2. TĂCEREA ȘI ASCULTAREA Sunt cele două imperative sub care se petrece perioada de ucenicie în lojă. Scopul uceniciei este și acela de a iniția canale de comunicare în ființa celui abiaconstituit, printre care și scoica pineală, care, în ipostaza sa profană, erau închise, sau nesolicitate suficient. Acest gest îmi amintește de elegantele metafore ale gânditoarei Luce Irigaray, care, pe scurt, vorbește despre ființa complet deschisă (Dumnezeu), despre ființa complet închisă (bărbatul) și, în fine, despre ființa întredeschisă (femeia). Statutul ucenicului FM are această natură „feminină”, întrucât metafora deschiderii scoicii pineale o reface, in nuce, pe aceea mai generală, a (între)deschiderii întregii sale ființe, acum inițiate. Este vorba despre o predispoziție ființială, prin care ucenicul se oferă pentru a fi conformat. Fenomenul de rewiring, despre care am vorbit mai devreme, se adresează întregii sale firi. Mintea sa se va hrăni, de acum înainte, cu o altă hrană. Trupul său, asupra căruia trebuie să lucreze chiar din primul stadiu, cel al ucenicului, trebuie de asemenea să primească noua învățătură, chiar dacă, sau mai ales atunci când ea este, pentru profanul care a fost odinioară, contraintuitivă. Or, am spus, profanul a ars deodată cu testamentul său, la inițiere. Trecerea dincolo trebuie să îi aducă aminte, uneori, ucenicului, chiar despre o vorbă a teologului creștin timpuriu Tertulian: credo quia absurdum est. Cred - nu chiar dacă, ci, dimpotrivă, tocmai - pentru că profanului care eram i s-ar fi părut toate acestea de necrezut. Despre tăcere, ca despre toate câte nu se poate vorbi, ar trebui, cu o vorbă a lui Wittgenstein, să se tacă. Ucenicul chiar asta face în lojă: tace și observă. Scopul este constituirea sa, așa cum îi spune și maestrul venerabil în ritualul de inițiere. Constituirea înseamnă, apoi, adunarea tuturor (re)surselor în noua lui stare ființială,
fără a îngădui, deocamdată, vreo formă de risipire. Tăcerea nu este, aici, doar supunere, deși ucenicul, tăcând în lucrări, se și smerește. A nu vorbi, aici, este ziditor. Orice observații sau critici aduse către ceea ce ucenicul vede sau aude în timpul performării ritualului, el are a le discuta cu maestrul său, ori cu al doilea acoperitor, după aceea. Există, de asemenea, și acea postură feminină a ucenicului, care se lasă, prin tăcere și ascultare, modelat. Nu este pasivitate, căci tăcerea ucenicului este încordată și, mai ales, acordată la lungimea de undă a transmisiei care îl are ca destinatar. Acumulează, acum, lucruri pe care va avea, cândva în viitor, datoria să le transmită mai departe ucenicilor săi, nealterate. Or, tocmai acestei întredeschideri a ființei îi slujesc atât tăcerea, cât și, mai ales, poate, ascultarea. Imitarea de către ucenic a ritualurilor lojei, fără interogație, sunt o modalitate de transmitere integrală și necritică a sensurilor simbolice pe care le au aceste ritualuri. Chiar dacă nu le înțeleg de la bun început, le repet pur și simplu. Până când? Până când, cu ele devenite automatisme ale corpului însuși, interogația mea eventuală nu se mai blochează în gestică, ci trece la nivelul superior, cel al simbolicii pentru care aceste semne stau (traducere a expresiei englezești stand for, în sensul semiotic al relației din interiorul semnului, unde, semnificantul stă pentru, sau ține locul, semnificatului absent) pentru sensul încă nu în întregime apropriat. Ascultarea se referă, de asemenea, ca în orice altă tradiție inițiatică de altfel, la deprinderea ierarhiei din interiorul lojei. Deși relațiile între membrii lojei sunt confraterne, nivelul de concentrare simbolică al ritualurilor succesive, de la inițierea în grad de ucenic la inițierea în gradul de maestru, generează acest tip de respect ascultător pe care ucenicul îl datorează maestrului venerabil și celorlalți frați, care nu îi sunt superiori doar ierarhic, ci și în ipostaza lor de seniori într-ale FM. Ascultarea mai are un rol esențial în toate practicile inițiatice: acela de pune în criză, spre a-l diminua și, apoi, chiar suprima, ego-ul celui recuperat din viața profană. În toate aceste tradiții spirituale, ego-ul (sau „maimuțica neliniștită” despre care vorbește Ramana Maharishi) este privit inamical, identificat și, apoi, supus disoluției, brusc (chiar brutal) sau treptat. Această componentă a ascultării, care privește nu numai relația dintre maestru și discipol (repet, în orice tradiție inițiatică), ci și relația dintre ucenic și întreaga lojă, în FM, are în fine, și un alt rol. Câtă vreme tace și ascultă, ucenicul este spongios: absoarbe toată informația care i se furnizează prin ritual, prin lecturi proprii și, în fine, prin lucrul asupra sa de către maestru, care, cu cât îl primește mai maleabil (adică mai puțin protejat de ego-ul său anterior, care va fi trecut dincoace de inițiere), cu atât îl poate modela mai eficient.
Dar ascultarea și tăcerea îl și protejează pe inițiat. În primul rând, de eventuala grabă cu care ar dori să se exprime, eventual, pe sine. Același sine care, repet, este chiar ținta remodelării sau efasării complete. Tăcând, ucenicul își păstrează un spațiu propriu de mirare, de auto-interogație, de controversă interioară chiar, ca o crisalidă dinlăuntrul căreia, apoi, să iasă viitorul fluture: maestrul. Pentru că tăcerea nu este o formă de reprimare a ucenicului, ci și una de protejare a lui, până la momentul când i se va solicita opinia și, deci, poziționarea proprie în raport cu viața lojei, în camera de mijloc. De asemenea, tăcerea este fertilă: ea îngăduie reflecția și pregătește meditația. Multe ritualuri presupun implicit sau explicit tăcerea, singură sau împreună cu deprivarea senzorială, de pildă. Toate, practic, o preferă oricărui alt limbaj, ca fiind o formă de (auto)educare mai eficientă decât orice alt limbaj. Tăcerea este structurantă. Tăcerea poate fi, după spusa poetului, asurzitoare. Departe de a fi doar un fundal alb pe care să se proiecteze limbajul rostit sau scris, tăcerea împreună, în meditație, este și formă activă de rewiring. Însoțită de priviri sau gesturi și/sau priviri semnificative, este recunoscută de inițiați ca mai eficace decât orice rostire în relația maestru-învățăcel. Tăcerea este constitutivă: risipită în toate direcțiile dinspre care este solicitată, conștiința noastră primește, în tăcere, răgazul să se re-alcătuiască, să se retragă dinspre exterior către sine și, în acest proces, să se constituie, în vederea introspecției. În lojă, ucenicul păstrează tăcerea și pentru a accelera, cumva, procesul instrucției sale. Pe acest tărâm fertil al tăcerii proprii și al ascultării celorlalți, care vorbesc, ucenicul, întredeschis către noul soft care îi este instalat, ca să folosim o parte din binecunoscutul jargon IT de astăzi, accelerează procesul prin receptivitatea sporită, prin noua sa sensibilitate, absorbantă. 3. MAESTRUL UCENICULUI Dar care este rolul maestrului spiritual în viața ucenicului? Este vorba, în chip esențial, despre așezarea într-o genealogie, pe care o asumă și căreia ucenicul i se alătură, prin actul inițierii și, ulterior, prin activitatea sa de șlefuitor al pietrei brute care era. Există trei ipostaze de magisteriu posibile în viața ucenicului: prima poate fi rolul jucat de cel ce îi nășește intrarea în organizația inițiatică. După aceasta, ucenicul poate continua să lucreze împreună cu aceeași persoană, care să îl ghideze pe drumul îmbunătățirii sale spirituale, sau își poate alege un alt maestru, dintre cei ce dețin această funcție în lojă. Dar loja însăși, prin toți maeștrii care o compun, actează nemijlocit ca formă colectivă de magisteriu. În această genealogie a transmiterii tradiției spirituale, maestrul devine o verigă dintr-un lanț al transmiterii tradiționale, penultima. Este cea care, transmițând, se și
transmite în același timp spre ucenic. Andrei Pleșu vorbea undeva despre maestru ca prezență solicitată de către ucenic, care, astfel, îl inventează întrucâtva pe cel căruia îi solicită ghidaj spiritual. Cu alte cuvinte, poți să nu știi că ai chemare pentru o formă de magisteriu dacă nu ești solicitat să o exerciți vreodată. Aici, evident, vorbim despre maestru ca mentor, ca persoană care, facilitând inițierea, apoi ghidând devenirea ucenicului către următoarele trepte ale pelerinajului său ascendent, nu face nimic altceva decât să predea mai departe ceea ce, la rândul său, i s-a încredințat: nu spre păstrare, ci spre transmitere în viitor. Ca în parabola cristică a talantului, mentorului i se cere să păstreze necoruptă și neîntreruptă această descendență, pe care, însă, să caute să o explice ucenicului în moduri noi și necontenit adaptate înțelegerii acestuia; să ai, adică, așa cum o numește Andrei Pleșu (din perspectiva dumisale dublă, de învățăcel al lui Constantin Noica, dar și, acum, de mentor al generațiilor de la Colegiul Noua Europă), „competența cazului”. Toată această „predanie” este, ca în cazul oricărui învățător, dublată de puterea exemplului propriu, precum și de fascinația personalității mentorului. Știința spirituală, ca orice știință, trece la generația următoare și prin puterea autorității, sau fascinației, pe care maestrul/mentorul o exercită asupra ucenicului. Învățăcelul îl urmează pe învățător în toate ale acestuia, replicând fractalic nu doar un model paideic, ci și un model uman în integr(al)itatea acestuia. În același timp, maestrul nu încetează, în nicio împrejurare de conlucrare cu ucenicul, să fie maestru al acestuia: transmisia este, în același timp, continuă și integrală. 4. CONCLUZII Experiența ucenicului FM este, în sens ființial, cutremurătoare. Schimbarea interioară pe care o presupune inițierea și, apoi, pregătirea conștientă și conștiincioasă pentru următoarele sporuri de salariu presupun o acțiune deliberată asupra ta însuți; în proces, chiar înțelegerea a ceea ce este, sau devine, acest ciudat personaj - sinele însuși, al ucenicului - se modifică. Lucrarea pietrei brute și, ulterior, contribuția la edificarea templului umanității sunt formulări alegorice, dar îndărătul lor se ascund modificări de substanță ale ființei celui inițiat. O minimă competență simbolică este vitală pentru ucenic, precum și abilitatea de a medita (critic, atunci când e cazul) asupra acestei geometrii variabile a propriei sale ființe-în-proces de devenire. Deprinderea cât mai curând a exercițiului unei căi de acces la spiritualitate este de dorit, de asemenea. Evident că, într-o așa solicitantă postură, cel ce s-a alăturat cavaleriei spirituale a FM doar pentru un upgrade al sistemului de relații și afaceri din viața profană se va simți orfan; poate că nu străin, de vreme ce par să fie într-un număr destul de mare, dar orfan cu siguranță, căci amplitudinea verticalei pe care o presupune drumul de parcurs, dacă acesta este înțeles în anvergura sa, poate fi copleșitoare.
Dar mulți, descoperind încercarea, i se supun – pentru a parafraza o vorbă a fostului președinte american Kennedy - nu pentru că e ușoară ci, dimpotrivă, tocmai pentru că este atât de dificilă. Parcursul spiritual formează mai mult decât informează și ceea ce trebuie să ne motiveze este (re)construcția-de-sine, nu aflarea de nemaivăzute secrete sau îmbogățirea materială.
A BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ Bunge, Gabriel Părintele duhovnicesc și gnoza creștină după avva Evagrie Ponticul, Ed. Deisis, Sibiu, 2000. Dumitrescu S., Galeriu C-tin, Liiceanu G., Pleșu A. Dialoguri de seară, Ed. Harisma, București, 1991. Guénon, René Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, București, 2008 (ed. princeps Aperçus sur l’Initiation, Les Editions Traditionelles, Paris, 1946). Ramana Maharishi, Înțeleptul de la Arunachala (2 vol), Ed. Herald, București, 2002. Ramana Maharishi, Cine sunt eu? Ed. Herald, 2010. Verescu, A. Z. (coordonator) Silabisiri, Ed. Civitas, București, 2009; Recitindu-l pe Guénon, Ed. Civitas, 2011.
III. DIALOG ÎNTRE MAESTRUL Z ȘI DISCIPOLUL A 1. Discipolul A: Maestre, să începem cu începutul: cum a fost inițierea dumitale? Maestrul Z: Mă-ntrebi cum a fost cu inițierea mea în masonerie, presupun? Ei bine, înainte de inițierea propriu-zisă, așa cum o știi și tu, pot spune că la mine au mai fost două inițieri; ambele ratate, însă. Prima în anul 1993 când, după îndelungi discuții cu un maestru mason care vindea cărțile lui Horia Nestorescu Bălcești pe la Muzeul Literaturii Române, am fost invitat și eu la Casa Centrală a Armatei unde Ritul Scoțian Antic și Acceptat din S. U. A. a organizat, atunci, un botez în masă („One-Day Class”, cum se spune în America), ocazie cu care au fost inițiați un număr mare de profani din România și trecuți rapid de la gradul de ucenic la gradul 32. Prin forța împrejurărilor nu am putut fi prezent la ceremonia respectivă. Am continuat însă documentarea pe cont propriu, lecturile și discuțiile lămuritoare, unele dintre acestea, cele mai importante sub aspectul mesajului inițiatic, fiind cele pe care le-am avut cu Petru Creția și cu profesorul Alexandru Ciorănescu, prin anii 1993-’95. În toamna anului 1994, profesorul Ciorănescu m-a rugat să-l însoțesc întro audiență la Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat în Ministerul de Externe. Eu nu eram mason, la acea vreme, dar mi-am dat seama că cei doi vorbesc ca doi inițiați și că se salută și se privesc, într-un fel anume. Cea de-a doua ratare a venit trei ani mai târziu când un bun prieten de-al meu și, în același timp, un foarte apropiat colaborator al Marelui Maestru din trecut al Marii Loji Naționale din România, Prea Respectabilul Fr:. Gheorghe Comănescu, a insistat să garanteze pentru mine atât cât poate garanta un om pentru un alt om. În paranteză fie spus, acest prieten căruia nu-i pot spune numele, chiar avea unele „puteri”, era un excelent medium și, ca atare, era „utilizat”, pe atunci, de servicii, pentru a citi viitorul și pentru a furniza informații despre situații speciale. În fine, inițierea mea propriu-zisă, în R:. L:. „România unită” a fost teribil de
bulversantă. Templul în care a avut loc ceremonia era organizat la etajul patru sau cinci al unui imobil situat în Calea Victoriei, într-o încăpere minusculă, meschină și total improprie iar cabinetul de reflecție, destul de nepregătit, dacă ne raportăm la ceea ce ar fi trebuit el să fie cu adevărat. Ajuns acolo la ora stabilită, am fost invitat, fără menajamente, să-mi las hainele și geanta cu bani, documente, acte personale și să mă supun cerințelor pe care le știi. Am întrebat de vreo două-trei ori, cred, dacă chiar trebuie să fac acest lucru, mai ales că încăperea era nepăzită și cu acces neîngrădit. Noroc că aveam cifru la acea servietă, așa că am închis-o, m-am închinat în gând și, nu prea convins, m-am conformat strâmbând, probabil, din nas. Nu voi uita niciodată acea seară, să-i spunem, specială când testamentul meu profan a fost dat flăcărilor purificatoare. Inițierea mea a avut loc în cadrul unei ținute comune ale Respectabilelor Loji „România Unită” și „Europa Unită”, ținută condusă de Vladimir Boantă. A fost, de altfel, ultima dată când Vladimir a oficiat, în calitate de venerabil. Îmi amintesc, ca impresie generală, că după parcurgerea ritualului, eram destul de nedumerit, poate chiar un pic furios. N-am înțeles atunci, prea multe, din cele ce mi se întâmplaseră. Îmi aduc aminte că l-am întrebat vizibil iritat pe „nașul” meu, „ce-a fost asta?”, la care el a zâmbit misterios și m-a lăsat să-mi diger perioada de tăcere și de ascultare care tocmai începuseră pentru mine. Oricum, m-am supus canoanelor și n-a răbufnit nimic în afară dar am fost la un pas să las totul baltă și să consider întâmplarea nimic altceva decât o sinistră farsă. În noaptea aceea de după inițiere, am adormit târziu și am avut coșmaruri până dimineața. Lămuririle au venit treptat, treptat, după ce am mai crescut și am înțeles că, în acele momente stupefiante, tocmai trecusem, în mod simbolic, pragul dintre profan și sacru. Mi-am dat seama, între altele, că pregătirea mea pentru evenimentul respectiv a fost destul de precară și insuficientă. De aceea, când la rându-mi am ajuns în postura de „naș”, am insistat pentru ca „finul” să treacă mai în cunoștință de cauză către statutul de inițiat și mai cu folos în ce privește înțelegerea acelui moment unic din viața unui bărbat liber și de bune moravuri. Acesta a fost, pe scurt, șocul meu la cumpăna simbolică dintre cele două realități, sacrul și profanul. Chiar și așa, cu toate minusurile de care-ți pomenesc acum, ceea ce mi s-a întâmplat atunci a lucrat profund asupra subliminalului. La următoarele ținute am participat tăcut și ascultător, ca proaspăt ucenic în lojă, la inițierea altor profani. Aș spune că abia acum realizam prin ce-am trecut și eu, la rându-mi. Am început, de asemenea, să citesc cu mare însetare cărțile acelea speciale, în care, mari inițiați europeni (Guénon, Wirth, Leadbeater, Steiner și alții) își expuneau reprezentările lor despre Ordin și, odată cu acestea, frânturi din doctrina masonică, fulgere de iluminare trimise din trecut către o minte deschisă (de o inițiere), dornică să se încarce cu un soft la care tânjea fără să știe. În fine, în lunile care au urmat inițierii,
am avut privilegiul să fiu agreat, ca partener de dialog, de către Vladimir Boantă, venerabilul ad-vitam al Respectabilei Loji „România unită”. După fiecare agapă, mie-mi revenea sarcina să-l transport pe maestru la domiciliul său și așa se face că profitam din plin de acele momente, care-mi erau acordate în exclusivitate, pentru a-i adresa întrebări care mai de care mai curioase. Mult mai târziu, în ajunul Crăciunului din 2004, am avut un tête-à-tête, de aproape trei ore, cu Vladimir, la el acasă, ocazie cu care mi-a prezentat impozanta sa bibliotecă și m-a plimbat pe la cele trei candele aprinse, fiecare în parte amintindu-i de cineva drag care l-a părăsit prea de vreme. La trei luni de la acea întâlnire, am aflat că Vladimir s-a retras la Orientul etern, printre luceferi, iar eu, alături de frații mei, am vărsat lacrimi pe mormântul maestrului nostru, venerabil între venerabili. Astfel am primit eu, direct de la sursă, multe din răspunsurile pe care le căutam la nedumeririle mele inițiatice.
2. A: Și care erau, mă rog, acele întrebări curioase și acele nedumeriri ale roaspătului inițiat de atunci, maestre? Ce te frământa cel mai mult în acea erioadă de început? Z: Numeroase erau întrebările și confuziile mele de atunci și slabe-mi erau puterile și nu-mi dădeam seama de toate acestea. Simțeam, totuși, că am intrat într-un nou univers despre care nu știusem nimic înainte de inițiere. Îmi amintesc, de pildă, că l-am întrebat odată pe Vladimir de ce acceptăm, cu atâta ușurință, să fie inițiați profani care nu prezintă depline garanții privind onorabilitatea lor. Vladimir a zâmbit, a lăsat să se așeze între noi o clipă mai prelungită de tăcere, după care mi-a spus: „ …pentru că, după cincizeci de ani de întuneric comunist, suntem la momentul când trebuie să întregim șeptelul; nu te mai preocupa de acest lucru, masoneria are un mecanism inerent de rafinare, ai să vezi…” Această referire la întregirea șeptelului m-a surprins atunci, pentru că sugera o preponderență a laturii cantitative, în timp ce eu gândeam că fenomenul masonic este îndeosebi elitist, rezervat și exigent. Cu timpul, însă, m-am obișnuit să văd cum elitismul se amestecă, pe alocuri, cu etilismul și cum un Marele Hierofant spune cu candoare și deplină convingere, despre el însuși, în plin ritual, că este Marele Elefant, spre deliciul celor prezenți, desigur. Să nu crezi că făcea acest lucru din spirit de glumă ci, dimpotrivă, cu toată solemnitatea de care era capabil . Sancta simplicitas! Așa că, despre presupusul mecanism de rafinare, ce pot să spun decât că, până la acest moment, eu nu l-am prea sesizat în mișcare și nu i-am prea simțit acțiunea.
Altă dată, într-un exces de zel, poate, l-am întrebat de ce nu acceptăm și femei în masonerie, la care bătrânul aproape că a explodat, „ Asta niciodată!” Trebuie să precizez că Vladimir nu era defel misogin; el considera femeia ca fiind „ …cealaltă umătate a Cerului”. În completare, cu o altă ocazie, mi-a vorbit în mod calificat și la obiect despre unele dintre rațiunile tradiționale în baza cărora femeia, în general, ar fi neinițiabilă. Mărturisesc că nu toate argumentele prezentate de bătrân m-au convins pe deplin. Totuși, a trebuit să recunosc, în sinea mea, faptul că toate tradițiile abrahamice, includ aici și masoneria, acționează potrivit acestor exigențe. Mi-a sugerat maestrul meu de atunci să citesc cu atenție pasajele biblice referitoare la izgonirea din Rai prin care se redă, în mod elocvent, tripla condiționare actuală a femeii ca mamă și soție (ea va naște în dureri, dorința de bărbat este controlată cu dificultate, în ciuda consecințelor, bărbatul va stăpâni femeia în cadrul domestic și social iar ea se va supune acestuia). Cele trei determinări o fac pe sora noastră (Isis este soră / soție lui Osiris) de neinițiat. Cerul (bărbatul) acoperă, e deasupra, iar Pământul (femeia) suportă, e dedesubt, mai spunea Vladimir. Într-una din discuțiile noastre, l-am întrebat pe venerabil de ce nu scoatem cuvântul „Națională” din sigla Marii Loji. Pentru a-mi susține punctul de vedere, am argumentat că în lume sunt foarte puține obediențele masonice care mai mențin atributul respectiv în titulatura oficială. Vladimir mi-a replicat ceva de genul „ …noi ne-am luptat ca marea lojă să fie națională și apoi, așa s-a numit aceasta și în trecut”. În replică, am arătat apoi că vocația dintâi a masoneriei este, totuși, universalitatea, nicidecum o abordare de tip național. Discuția a rămas fără nici un rezultat pentru că bătrânul n-a acceptat să mai continuăm pe această temă. Subiectele pe care le abordam erau numeroase și variate și, deopotrivă, curiozitățile mele; pentru toate acestea, Vladimir mi-a dat să citesc patru cărți scrise de Rudolf Steiner 2. Dacă nu le-ai citit încă, ți le recomand ca lectură obligatorie. Dintre toate acestea, cea intitulată Treptele inițierii mi-a lămurit atunci, cel mai bine, ce înseamnă inițierea, iar lucrarea Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității m-a clarificat în legătură cu multe din tainele sapiențiale din antichitate și, mai ales, cu privire la modul cum s-a născut creștinismul din vechile misterii. Am înțeles astfel, subtilitatea acestui proces, scopul său, dar și contribuția extraordinară pe care au avut-o marii inițiați în construcția omului și a umanității, în egală măsură.
3. A: După această inițiere în inițierile noastre, maestre, pare-se că se cuvine să facem amândoi un pas în spate și să observăm schema triadică de la Guénon: virtual (inițiabilul) - potențial (inițiatul) - actual (actualizarea perpetuă, prin
inițieri succesive, către gradul de maestru și, eventual, dincolo). Am început cu inițierea, care este și tema dialogului nostru, pentru a ne marca momentul zero al temei. Acum este un bun moment să ne devoalăm starea de virtualitate. Cum erai ca inițiabil? Ce neliniște, ce nemulțumire te-a atras către francmasoneriei, cum ai fost chemat la această slujire și, mai ales, ce anume din ceea ce credeai că știi despre francmasonerie înainte de inițiere ți s-a infirmat total după? După care ne vom întoarce la ritualul propriu zis care, cum spui, te-a neliniștit și nemulțumit.
Z: Îți voi răspunde dar înainte de aceasta ar trebui să lămurim un lucru. Observ că, în cadrul acestui dialog, mi te tot adresezi cu apelativul maestre. Și tu ești maestru mason ca și mine, acum, și ai, la rându-ți, ucenici, așa cum ți-am cerut, de altfel. Este adevărat, o vreme, la început, te-am îndrumat dar aceasta nu-mi dă drepturi speciale și nu pretind, pentru implicarea mea de atunci, o cinstire anume. Cel mai mare pericol care-l pândește pe un maestru este să accepte un deșănțat cult al personalității. În ce mă privește, eu sunt bucuros dacă tu mă recunoști ca frate, atât. Cât privește schema triadică a lui René Guénon, pe care-o amintești, în treacăt, eu cred că ar trebui să insistăm mai mult asupra acestui subiect. Guénon a avut misiunea să dezvăluie omului occidental doctrina metafizică și s-a achitat exemplar de această sarcină. Tu știi că acest mare inițiat al umanității mi-e foarte drag, dar nu despre asta este vorba aici. Între altele, el a lăsat și o remarcabilă critică a lumii moderne care, iată, se adeverește întrutotul în zilele pe care le trăim. A lăsat, totodată, și un impresionant diagnostic privind valoarea inițiatică a masoneriei, dar și aprecieri privind starea de degradare a Ordinului în raport cu tradiția; pentru o mai bună edificare, vezi cartea noastră Recitindu-l pe Guénon3. Guénon face numeroase referiri la inițiere, în toate scrierile sale; trei dintre aceste lucrări însă, se cuvin a fi menționate, în mod expres, aici 4. În legătură cu cartea Scurtă privire asupra inițierii știu că ai produs o planșă de arhitectură; poate că ar fi bine s-o introducem aici, sub o formă sau alta, pentru că, din câte știu, este deosebit de interesantă și a fost foarte apreciată când ne-ai citit-o în ținută regulară. Pe fond, revenind la întrebarea ta și pentru a-ți răspunde, voi risca o comparație. După dogma ortodoxă, cele trei trepte ale îndumnezeirii omului sunt: katharsis – purificarea, similară cu eradicarea viciilor și cultivarea virtuților (în catehismul ucenicului se spune: „Toți frații mă recunosc ca atare”.); fotisis – iluminarea, similară cu vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică (în catehismul calfei se spune: „ Am văzut Steaua înflăcărată”, l-am văzut pe Dumnezeu ca lumină lăuntrică, n. n.); theosis – îndumnezeirea, desăvârșirea, similară cu edificarea Templului ideal al umanității, sacrificiul, transpunerea ordinii divine în mundan, lucrarea maestrului sau a sfântului (în catehismul maestrului se spune: „ Cunosc
frunza de accacia!”; am cunoștință despre nemurirea sufletului, inițierea cu I mare, n. n. ). Cele trei etape ale devenirii întru Ființă (sintagma lui Martin Heidegger) pot fi văzute în corespondență cu schema triadică menționată de Guénon și cu primele trei grade din masonerie. Această triadă este, de altfel, mărturisită ca atare de toate tradițiile spirituale vii, autentice. Iată așadar că, generic vorbind, inițierea este oarecum reprezentată ca un lanț de inițieri; fiecare treaptă trebuie cucerită de către aspirant, cu asiduitate, cu infinită nădejde și beneficiind de o îndrumare competentă, din partea unui maestru autentic, fără de care nimic special nu se poate realiza în ce privește devenirea despre care vorbim. Rudolf Steiner prezintă și el, în viziune proprie, cele trei trepte ale inițierii (pregătirea, iluminarea și inițierea propriu-zisă) care pot fi asimilate cu cele trei grade masonice, de altfel. Pregătirea dezvoltă simțurile interioare ale neofitului, iluminarea face să țâșnească lumina spirituală iar inițierea stabilește contactul cu realitățile înalte ale spiritului. Orice om, spune Steiner, posedă, în stare latentă, facultățile de a accesa lumile superioare, singura problemă este de a ști să le activeze și de a construi acele condiții care să favorizeze întâlnirea cu Marea Lumină. Reținem, pentru început, câteva dintre aceste condiții: devotamentul (o stare fundamentală caracterizată prin sete de adevăr, cunoaștere, profund respect față de marile personalități etc. ), viața interioară (cultivarea liniștii, a singurătății, izolare în tine însuți etc. ) și calmul lăuntric (detașare, relaxare, distingerea esențialului de secundar, concentrare, contemplare interioară). Revenind la schema lui René Guénon, inițiabilul poate avea ca punct final inițierea, desigur, consacrarea, acceptarea sa „înăuntru”, în templu, unde să lucreze împreună cu ceilalți frați. Pentru aceasta aspirantul trebuie să dea semne că are potențial întru purificarea sa și că își poate asuma efortul ascensiunii. Sunt și profani neinițiabili. Inițiatul poate avea ca punct final iluminarea, ca trăire nemijlocită, știind totuși că procentul de reușită este infim și sperând, totodată, că Duhul sfânt se va pogorî într-un târziu și asupra lui, așa cum se sugerează în cea de-a cincea călătorie a calfei. Inițiatul își asumă să fie „pe calea aflării Adevărului”, înspre o iluzorie măiestrie, cum spune Oswald Wirth, chiar dacă nu are nici un fel de garanții că va reuși în demersul său. Companionul ajuns iluminat, la finele stagiului său, „vede” sensul vieții, misiunea sa și astfel, nu se mai poate rătăci, pentru că a ajuns în centrul cercului. Pe cale de consecință, este recunoscut ca maestru mason și consacrat, ca atare, chiar în centrul templului, între colonete. În fine, cei puțini aleși (cohen, în ebraică) care au trăit „schimbarea la față” (metamorfosis) și au trecut în „modulul trei”, au și cel mai mult de lucru. Un astfel
de personaj conștientizează că răspunderile sale sunt imense și că treptele desăvârșirii și ale sacrificiului sunt, de fapt, infinite ca număr. El este homo universalis și Rex Deus despre care vorbesc filosofii antici! Conștiința unui astfel de individ devine din ce în ce mai extinsă (coeficientul de spiritualitate crește exponențial); în aceeași măsură, tânjirea lui după unio mistica devine copleșitoare, organică. Pentru mai multe detalii îți recomand să mai citești o dată cărțile lui Anton Dumitriu, scrise la deplină maturitate 5. Cât despre experiența mea personală, căci aceasta înțeleg că mă întrebi, făcând acele referiri la starea de virtualitate și la cum eram eu ca inițiabil, îți pot răspunde prin două cuvinte: eram orb. Am intrat în masonerie fără să-mi dau seama că inițierea este, de fapt, o accesare simbolică a sacrului, o acceptare într-o altă realitate. Anterior inițierii am crezut că-i vorba doar de o fraternitate, întrajutorare, solidaritate, nicidecum că fondul problemei constă într-o metamorfozare profundă și irevocabilă. Eram într-o gravă eroare cu toate că anterior inițierii citisem foarte mult despre acest subiect. Într-adevăr, arderea testamentului profan poate fi tradusă doar așa: „Orice ai fi crezut înainte de acest moment crucial din viața ta este greșit, este o simplă iluzie, o reacție subiectivă la contactul cu o realitate contradictorie și paradoxală”.
4. A: Și pentru că ai pomenit, la un moment dat, de inițierea cu I mare, care ar fi aceasta, în fond, și care sunt celelalte inițieri anterioare sau, după caz, ulterioare, în completare. Z: Potrivit cunoașterii mele în legătură cu inițierile din antichitate, inițierea era una singură, cea simbolizată prin episodul uciderii lui Osiris de către fratele său, Seth (din care, poate, au derivat mai târziu Seithan, Satan), urmată de învierea acestuia în urma efortului calificat pe care Isis îl duce la bun sfârșit. În mod similar, la evrei, învierea lui Lazăr, realizată de către Iisus, poate fi considerată ca fiind în același registru. Rudolf Steiner explică acest episod asimilându-l unei inițieri care sa săvârșit în public, contrar uzanțelor de la vremea respectivă 6. În mod similar, bazându-mă pe analogii și intuiții, dar și pe lecturile pe care leam parcurs, eu personal consider că, în masonerie, inițierea cu I mare este una singură, anume cea care duce, în final, la consacrarea calfei ca membru al Camerei de mijloc. Companionul candidat la acordarea sporului de salariu, aflat acolo, în Sancta Sanctorum, într-o „ profundă stare de meditație”, este determinat ritualic să se identifice cu Hiram Abif, fiind ucis și apoi înviat. Masonul trece astfel simbolic,
„cu moartea pre moarte călcând”, dintr-o realitate în alta, revenind apoi la starea inițială încărcat cu o cunoaștere (trăire) specială pe care, de altfel, n-ar avea cum s-o cunoască prin simplu efort rațional, analitic. Eu cred că cele două inițieri anterioare acestui moment, cea de la gradul de ucenic și sporul de salariu la gradul de calfă, pot fi considerate ca fiind doar pregătitoare în raport marea inițiere despre care vorbim aici, după cum inițierile ce urmează acesteia nu sunt altceva decât simple explicații cu rol întregitor în ce privește mesajul indicibil primit de companion la consacrarea sa ca maestru mason. Aș vrea să nu crezi că arunc în derizoriu cunoștințele, învățăturile și nuanțările revelate adeptului care, maestru fiind, intră într-o succesiune de inițieri ce țin de riturile de perfecționare. Dac-ar fi după mine, tema acestui dialog inițiatic ar fi aceea despre călătoria maestrului mason, cea descrisă de noi în Silabisiri 7, căci în acele momente i se dezvăluie căutătorului de lumină rostul întregului parcurs inițiatic. Eu am convingerea că acela este piscul celest al tuturor inițierilor; către acest vârf încep ascensiunile, din acest vârf încep coborârile. În dezacord cu aceste considerente personale, accept să stau, totuși, cu tine de vorbă despre inițierea cu i mic, aceea care-i aduce consacrarea candidatului profan ca membru activ în Lojă, ca și cum aceasta ar fi marea inițiere. Mai fac precizarea că termenul „moarte”, utilizat mai sus, trebuie luat aici în înțelesul său cel mai general, ca o schimbare de stare și nu ca un deces personal. Moartea inițiatică este ca o a doua naștere și, de aceea, maestrul i se adresează ucenicului cu apelativul „Fiule”, pentru că i-a dat viață ( te constitui!, altfel spus, tu nu ai existat până la acest moment, eu ți-am dat viață!, te-am înviat din morți! ). În unele tradiții, candidatului i se dă, pur și simplu, un alt nume, după ce este astfel trezit prin inițiere. Și la gradele superioare ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat s-au păstrat unele reminiscențe ale acestui străvechi obicei, ai să vezi!
5. A: Maestre, îmi amintesc prima noastră întâlnire de după inițierea mea. Era frig, ningea, ne-am întâlnit la locul nostru obișnuit de la Sinaia și mi-ai deslușit unct cu punct înțelesurile ritualului de inițiere prin care abia trecusem. Trebuie să spun, în plus, că am avut, am încă privilegiul de a face cu dumneata, uneori, seturi de plimbări când levogire, când dextrogire prin curtea Mănăstirii de la Sinaia, în decursul cărora am discutat cărțile pe care mi le d(ăde)ai spre lectură, unde îmi deslușeai înțelesurile etapelor prin care aveam să trec, sau prin care trecusem deja orb. În biografia mea de francmason, cred că aceste plimbări
eripatetice cu maestrul meu prin claustrul unei mănăstiri sunt esențiale. Înțeleg că această experiență este personală și irepetabilă în toate articulațiile sale și rămâne un detaliu prețios al propriei memorii. Cu toate acestea, crezi că ai putea să ne oferi aici interpretarea dumitale, tâlcuirea ritualului pre limba celui abia-inițiat? Sunt convins că nici cei ce sunt deja maeștri nu s-ar da în lături de la a re-trăi, simbolic măcar, acele momente de cezură în viața de (fost) profan. Care sunt, adică, principalele mesaje pe care le rimește candidatul prin parcurgerea ritualului de inițiere la gradul de ucenic în masonerie?”
Z: Îmi amintesc și eu cu plăcere de acele preumblări prin curtea mânăstirii noastre. Poate că ai uitat, sau poate nu, Dumnezeu știe, mi-ai spus atunci un lucru memorabil în legătură cu efectele inițierii asupra ta, anume că impresia cea mai pregnantă, cea care te domina la acea vreme, era că acele cunoștințe pe care le-ai aflat (prin trăire directă) trecând prin inițierea masonică, le știai, de fapt, din documentarea individuală (ca arhitect, proiectant de biserici) pe care ai parcurs-o privind sacralitatea spațiului, numai că informațiile și cunoștințele acumulate nu-ți erau defel așezate în ordine. Comparația pe care ai făcut-o atunci mi-a rămas în minte și o tot repet ucenicilor mei; ai spus ceva de genul: „…toate erau acolo cantr-o magazie aflată în mare neorânduială și brusc, la inițierea mea și după discuțiile noastre de atunci, fiecare lucru s-a așezat cuminte la locul său, pe raft, și magazia toată strălucea curată și ordonată ca atinsă de-o magică lumină”. Revenind la întrebare, cele trei mesaje fundamentale pe care le primește candidatul la intrarea sa în masonerie sunt: legenda despre elemente prin parcurgerea călătoriilor inițiatice și a probelor simbolice; îndemnul la purificare, prin evocarea necesității de a săpa peșteri adânci viciului și de a crește virtuțile noastre, de a exersa receptivitatea (tăcerea și ascultarea); transmiterea ritualică a arcanului indicibil, „Tu ești, fratele meu!”, ca un corolar al întregului demers de consacrare. În Silabisiri 8 sunt dezvoltate cele trei teme pe care le menționez mai sus dar și alte șase asemenea teme care, împreună, alcătuiesc un ansamblu unitar și coerent de cunoștințe „tehnice” pe care un ucenic dornic de perfecționare ar trebui să și-l însușească. De menționat că o înțelegere strict rațională a mesajului inițiatic nu este suficientă pentru a rezolva situația. Doar trăirea nemijlocită de către neofit, a unui proces de devenire (metamorfosis) în acord cu exigențele transmise la inițiere poate fi de natură să ne confere minime garanții că aspirantul a pornit pe cale.
6. A: Maestre, mi-aș dori să răspunzi mai în detaliu cu privire la semnificațiile
călătoriilor în ritualul de inițiere (de-asta am amintit de călătoriile noastre).
Z: Psihodrama călătoriilor inițiatice reprezintă una din cele trei legende fondatoare ale masoneriei. Altfel spus, această legendă împreună cu cea a uciderii și învierii lui Hiram Abif și cea a construirii Templului ideal al umanității (aceasta fiind dezvoltată în cadrul Ritului Scoțian Antic și Acceptat) alcătuiesc temeliile doctrinare ale masoneriei moderne. Într-un fel sau altul, toate celelalte legende, îndemnuri, analogii, simboluri etc. sunt subsecvente și / sau explicative în raport cu mesajele din legendele fondatoare. Din moment ce mai mult de jumătate din timpul alocat inițierii în misterele masoneriei se consumă cu parcurgerea, de către novice, a călătoriilor, se poate acredita ipoteza că legenda celor patru elemente are o semnificație aparte în economia întregului proces inițiatic. Și chiar așa și este! De regulă, nu se dă importanța cuvenită acestui mic detaliu și nu se caută un răspuns privind rostul acestor cunoștințe vagi, arhaice și oarecum stranii despre Pământ, Apă, Aer și Foc. Opiniile exprimate de-a lungul timpului în legătură cu denumirea celor patru principii care, la rândul lor, dau numele călătoriilor, sunt împărțite iar dezacordurile mai mult decât evidente. Textele ritualice au cunoscut de-a lungul timpului numeroase intervenții, mai mult sau mai puțin justificate. Cu toate acestea, dacă un proaspăt ucenic, animat de curiozitatea de a desluși misterul, ar face minime investigații, ar fi surprins de vastitatea și complexitatea acestei problematici. Metafizica, hermeneutica, astrologia și, în general, întreg ezoterismul, indiferent de sorgintea culturală și de epoca istorică, abundă în referiri la cele patru principii. S-ar putea spune, fără riscul de a greși, că mai toată știința ocultă a lumii este preocupată de prezentarea elementelor fundamentale ale realității și, de aceea, doctrina masonică nu poate face excepție de la această regulă. Călătoriile sunt un pretext pentru revelarea Principiilor secunde ce decurg din Principiul Suprem. În ritualul practicat de noi se începe cu prezentarea elementelor neutre (Pământul și Aerul), se continuă cu Apa și, în sfârșit, se ajunge la Foc. Cum se cunoaște, responsabilitățile privind testarea candidatului la finele fiecărei călătorii sunt repartizate potrivit competențelor. Astfel, Expertul controlează proba Pământului, după care-l însoțește pe aspirant pe tot parcursul inițierii, ajutându-l totodată pe maestrul de ceremonii să-și exercite autoritatea în interiorul templului. Poate că astfel, îi este dat expertului să întruchipeze dascălul / mentorul / îndrumătorul, cel care duce cunoașterea în planul profan (labirintul) și care, în același timp, are cunoștințe despre cele sacre, asigurând astfel interfața. De trecerea prin proba Apei răspunde Primul Supraveghetor; el este cel care controlează întreaga derulare, anunță că prima călătorie a candidatului, parcursă în
zona sacră a Templu, s-a încheiat, după care, în final, formulează concluzii de admitere. Se subliniază astfel competența Primului Supraveghetor asupra forțelor vitale ale Apei și ale Pământului cu emanația sa subtilă, forța brută a naturii iar în plan superior, Puterea / autoritatea / energia conștientizată și gestionată cu eficacitate și control. Pe cale de consecință, Primul Supraveghetor răspunde de instrucția tuturor calfelor. Astfel ni se sugerează că Primul Supraveghetor, legat de coloneta Puterii, simbolizează poate, Corpul atmic, atotputernicia divină. Utilizez aici expresia corp atmic venită din tradiția ocultă cu toate că, în opinia mea, aceasta nu caracterizează prea bine entitatea la care mă refer. Corp nu poate fi decât în lumea fizică, palpabilă, grosieră. Poate că ar fi mai potrivit cuvântul câmp info-energetic. Nu știu ce să zic. În mod similar, de trecerea prin proba Aerul răspunde Secundul Supraveghetor, cel care, înainte de admiterea la nivelul următor, îl chestionează pe Candidat și-l declară valid pentru continuarea traseului inițiatic. În acest mod este subliniată competența Secundului Supraveghetor asupra Aerului, câmp de interferență între Foc și Apă, Sufletul uman, ca mediator între trup și spirit, cu emanația sa subtilă, Iubirea. Pe cale de consecință, Secundul Supraveghetor răspunde de instrucția tuturor ucenicilor și conduce agapele fraterne, locul unde frații exersează la propriu starea de intensă și rodnică interconectare și comuniune. Ultima probă, cea a Focului, este condusă în întregime de către însuși Maestrul Venerabil, oficiantul care, de altfel, pronunță în încheiere formula tradițională de consacrare, ca un corolar al întregii procesiuni. Se subliniază astfel competența Maestrului Venerabil asupra Focului cu emanația sa subtilă, Înțelepciunea. Pe cale de consecință Maestrul Venerabil răspunde de instrucția tuturor maeștrilor, exercitând totodată controlul asupra întregii Loje din moment ce, după parcurgerea tuturor probelor, are, ca rol ritualic, exprimarea formulei supreme de consacrare. Maestrul Venerabil legat de coloneta Înțelepciunii simbolizează Corpul cauzal ultim, ansamblul convingerilor noastre profunde, motorul intim care ne animă înspre idealurile noastre. În mod alegoric, la începutul și la finele ținutei, cei trei oficianți se întâlnesc la Colonete, în centrul Templului pentru a aprinde / stinge cele trei lumini. Ni se sugerează, așadar, că numai împreună pot face ca marea lumină centrală (Sinele transpersonal) să lumineze-n întuneric. Introducerea ucenicului în cosmogonia masonică debutează cu avertismentul potrivit căruia „ Masoneria nu are o lumină proprie”. Mai târziu, când va înainta pe calea cunoașterii, adeptul va înțelege că învățătura care i-a fost predată la inițiere a fost preluată din alte sisteme ezoterice tradiționale; între acestea, Qabballah ocupând un loc central. Filosofia și diferitele curente ale tradiției oculte europene completează armonios un vast și complex bazin informațional alcătuit anume pentru a
zdruncina radical convingerile profane ale novicelui, la inițiere.
7. A: În acest context, ce s-ar putea spune despre episodul arderii testamentului rofan al candidatului la inițiere? Z: În vederea marcării acestui moment al trecerii de la planul profan la cel al sacrului, testamentul așa-zis filosofic, consemnat de aspirant în cabinetul de reflecție, înainte de intrarea sa în templu, „ …este dat flăcărilor purificatoare”, sugerându-se astfel că întreaga filosofie care a stat la baza reprezentărilor sale anterioare inițierii este, de fapt, eronată, generatoare de consecințe ce țin de tumultul vieții profane. Pe această tabula rasa a convingerilor spulberate prin arderea testamentului profan, doctrina masonică nu aduce deocamdată nimic altceva decât aceste cunoștințe sumare despre Pământ, Apă, Aer și Foc. Cade în sarcina proaspătului ucenic să edifice, după puterile sale, o altă construcție ideatică despre univers, lume și ființa umană. În acest sens, el va fi îndrumat de către maestrul său spiritual și loja ca atare. Spre aducere aminte și reactivare a elementalului de Foc produs de venerabil prin arderea testamentului profan, proaspătul ucenic va primi cenușa rezultată simbolizând viața lui de până atunci, trăită în ignoranță și-n confuzie. Poate că se are în vedere și o vagă atenționare privind pericolul, comun de altfel, ca inițierea să fie considerată asemenea unui bun adjudecat sau asemenea unei decorații atașate egoului propriu. Maestrul care-l îndrumă pe proaspătul ucenic va trebui să-l învețe pe acesta că inițierea nu este altceva decât un simplu „credit” ce se impune a fi onorat cu smerenie și asiduitate, în tăcere și ascultare, tocmai prin renunțarea la individualitate. Dintr-o altă perspectivă, acest moment al ritualului pare anume proiectat pentru a i se aduce la cunoștință neofitului despre faptul că logica sacrului diferă radical de cea profană și că, pentru a atinge sublimul, se impune renunțarea la gândirea profană, speculativă și adoptarea unei abordări noi de percepere a realităților subtile; un prim pas pe această potecă îngustă a înălțării o constituie lecția despre cele patru principii predată cu ocazia inițierii sub forma unor călătorii, probe, purificări. Ritualul sugerează recipiendarului că-și poate depăși, prin efort conștient, condiționările sale inerente, șlefuind cu răbdare și cu metodă piatra brută (eradicarea viciilor și cultivarea virtuților), eliminând excesele din comportamentul său și adoptând „calea de mijloc” în tot ceea ce face. Purificările simbolice pe care le parcurge novicele în cadrul ritualului semnifică o „lepădare” succesivă a acestuia
de elementul grosier, o devenire, „schimbare la față”, metamorfozare, curățire (katharsys).
8. A: Cum ar putea fi interpretat momentul acela, de așteptare, pe care-l arcurge candidatul în camera de reflecție? Z: Călătoria din camera de reflecție sau de chibzuință, cum i se mai spune, diferă substanțial de următoarele trei călătorii care se derulează în spațiul sacru, tot așa cum și Malkuth (împărăția, zona elementului Pământ) diferă de triunghiurile arborelui sefirotic. Prima călătorie a candidatului la inițiere se finalizează cu proba Pământului. În cabinetul de reflecție se găsesc îndemnuri sugestive. Aflat aici, în singurătate, izolare și întuneric, candidatul la inițiere este transpus de această atmosferă într-o stare de introspecție. Într-un fel, cabinetul invocă simbolismul peșterii, al inconștientului ființei. Se sugerează astfel condițiile pe care trebuie să le cultive aspirantul pentru ca în sufletul său să răsară vlăstarul de lumină, Sinele suprem. Cum se știe, regula este ca profanului ajuns în cabinetul de reflecție să i se ia toate „metalele”. Lepădarea de metale semnifică renunțarea la prejudecățile profane și o invitație la purificare spirituală. Aceasta este, în esență, purificarea de elementalii Pământului (termenul este preluat din simbolistica alchimică). În cadrul probei Pământului (semnificând parcurgerea corpului fizic, material), candidatului la inițiere i se cere să răspundă în scris unor întrebări și să consemneze răspunsurile într-un așa-zis testament filosofic. Întrebările consacrate se referă la îndatoririle omului față de Divin, societate și față de el însuși. În același registru, formula V. I. T. R. I. O. L., desemnând un îndemn pentru realizarea Sinelui, face trimitere la „Piatra Filosofală” care nu este altceva decât „Piatra Cubică” a masoneriei. Deviza „Vigilență și Perseverență” este un îndemn dat viitorului mason pentru a dovedi precauție și asiduitate în descifrarea simbolurilor și identificarea sensurilor acestora. Ca să poată ajunge la Lumină, aspirantul trebuie să fie răbdător, ascultător și atent. Am amintit mai sus de simbolistica peșterii așa cum este aceasta revelată de Platon și preluată de către cultura occidentală. Eu voi mai da aici o interpretare pe care am preluat-o din înțelepciunea indiană referitoare la căutarea puterilor spirituale. Pentru a „vedea” în întuneric, imaginează-ți că te afli într-o peșteră, înconjurat de un întuneric profund și apăsător, dublat de o liniște mormântală. Cu toate acestea, tu știi, peștera este un loc populat cu diverse vietăți, având un relief specific, încăperi, praguri, dar și amenințări, oportunități etc. Pentru a „vedea”
trebuie să te obișnuiești cu acest nou mediu, total diferit de cel pe care-l cunoșteai și, încet, încet, să deslușești ce-i în jurul tău, exersând oarecum o percepție extrasenzorială și o atenție defocalizată, dacă putem spune așa. Desigur, la început, oricât te-ai strădui, nu vei „vedea” nimic. Cu timpul însă, după exerciții și poticneli, vei reuși să „vezi” mici umbre, sclipiri, diverse forme și mișcări. Așa-ți vei consolida tu capacitatea de a citi în întuneric, scrutându-l cu atenție și concentrândute să-i distingi semnele, mesajele. Te avertizez însă că privitul tău înspre întuneric va determina, la rându-i, o concentrare a întunericului asupra ta. Dacă vrei, poți lua tot acest exercițiu de imaginație ca fiind chiar o tehnică specială de descifrare a celeilalte realități, exercițiu la finele căruia vei căpăta o anumită putere, anume aceea de a scruta întunericul (din capul tău) și de a identifica aici informația utilă pentru viața ta de zi cu zi și a semenilor, în egală măsură.
9. A: Și ce s-ar mai putea adăuga în legătură cu cele patru elemente astfel încât să se justifice faptul că această legendă este fondatoare, cum spuneai, pentru doctrina noastră masonică? Z: Cele patru elemente se regăsesc, deopotrivă, atât în alcătuirea continuum-ului materie-energie, cât și în „anatomia” subtilă a Spiritului. Analogic vorbind, ele se oglindesc în toată alcătuirea holografică a universului, așa cum cu genialitate a spuso încă de la început, Hermes Trismegistus: „Cum este Sus, este și Jos!” sau „ Precum în Cer așa și pe Pământ”, cum se spunea pe vremea lui Iisus. În Cartea lui Ezechiel, principiile sunt prezentate sub forma celor patru animale sfinte care stau la picioarele Metatronului (Eter): Leul (Foc), Vulturul (Aer), Copilul / Omul (Apă) și Taurul (Pământ). De remarcat că cele patru animale sacre sunt expuse la loc de cinste pe blazonul Marii Loji Unite a Angliei ocupând jumătatea din dreapta acestuia. Desigur, faptul în sine nu poate fi lipsit de importanță. Aristotel ne face cunoscut că, la începutul filosofiei grecești, gânditorii și-au elaborat reprezentările lor fundamentale despre om, lume și univers pornind, fiecare, de la un asemenea principiu fundamental; Heraclit din Efes și Hippasos din Metapont de la Foc, Diogenes din Apollonia și Anaximene de la Aer, Thales din Milet de la Apă. Combinând cele trei principii menționate anterior, Empedocles îl adăugă pe cel de-al patrulea, Pământul. În celebra sa Metafizică, Stagiritul simplifică și sintetizează oarecum lucrurile afirmând că, de fapt, nu sunt decât două mari principii și anume, esența / forma / spiritul și substanța / conținutul / materia 9. Poate un același rezultat al cunoașterii revelate, poate doar o frapantă și inexplicabilă coincidență face ca cele două
principii aristotelice să se regăsească aidoma și în alte culturi, desigur sub denumiri și reprezentări simbolico-analogice diferite. Astfel în taoism, principiile primordiale sunt Yang și Yin, ele determinând întreaga devenire a realității ca veșnică transformare a materiei în energie și invers. În interacțiunea lor echilibrată și perpetuă, cele două principii produc toată fenomenologia universală. În cosmogonia indiană termenii similari sunt Purusha și Prakrti. Deoarece, în fond, aceste două emisfere polare sunt principii primordiale eterne, ele nu pot fi definite integral prin mecanismul cunoașterii logice, raționale, astfel că veșnic se va înregistra o carență de reprezentare. Din combinația acestor două principii rezultă întreaga realitate manifestă, existența însăși, ca succesiune de stări. Totul poate fi definit ca o succesiune de stări, și ființa umană, și cuplul familial, și societatea. . . Prin complexitatea mesajelor explicite și implicite, parcurgerea celor patru călătorii inițiatice lansează numeroase provocări privind alte problematici ezoterice cum ar fi: semnificațiile culorilor care cresc în subtilitate, de la negru / roșu înspre violet / alb, temperamentele umane (predispozițiile naturale, înnăscute, calitățile / defectele umane etc.), Qabballah (numele inefabil, tetragrammaton-ul, numerologia, triunghiurile arborelui sefirotic etc. ), tarotul, zodiacul ( homo universalis) și alte asemenea sisteme. Principiile nu au putut fi definite; omul cunoaște doar acțiunea acestora și efectele, condiționările și emanațiile lor. Fiecare element are doi poli, unul activ, pozitiv și altul pasiv, negativ. Întotdeauna plusul va însemna partea constructivă, creativă, productivă, în timp ce minusul va semnifica aspectele pasive, distructive, degenerative, de fragmentare etc. Polaritățile elementelor se impun a fi identificate cu precizie de către ucenic. Înțelepții din vechime au numit partea activă, cea bună, și partea pasivă, cea rea. Așa cum nu poate fi îndepărtat un pol al magnetului, tot astfel unitatea bipolară a unui element, oricare ar fi acesta, nu poate fi destructurată. Vorbim aici, scolastic, despre o bipolaritate dar, în realitate, ca inițiat, vei distinge întotdeauna și un al treilea pol, cel al echilibrului, „platoul” unde se menține, pentru un scurt răgaz, o dozare egală a celor două forțe. Inspirația și expirația, de pildă, în unitatea lor ciclică, se impun a fi vizualizate împreună cu apneea din care provin și în care se pierd pentru ca, din nou, să renască. În esență, elementele nu trebuie privite ca entități fizice, materiale ci ca fiind principii universale, entități vii, analogice noțiunilor corespunzătoare ce desemnează realități concrete. Astfel, principiul Focului nu este un foc propriu-zis ci doar ceva care seamănă cu focul și se manifestă precum acesta; la fel și celelalte elemente. Sub aspect metafizic, principiile sunt realități subtile ce se manifestă în plan spiritual aidoma celor similare cunoscute de om în plan concret, material; efectele acțiunii elementelor se regăsesc în conduita omului. Ele par a avea conexiuni cu ADN-ul
uman. Singura modalitate prin care principiile pot fi puse în evidență este analogia, o construcție imperfectă, filosofia lui „ca și cum”, „ca și când”. Focul este principiul masculin, activ, yang, factorul care are inițiativa lucrării, care produce fecundarea, capacitarea, transformarea. Ca prim-născut din Principiul deific absolut (PDA), Focul are drept calități fundamentale căldura, lumina, uscăciunea, expansiunea și strălucirea. Totul a fost, la începutul creației, foc și lumină; ca atare, inclusiv originea luminii trebuie căutată în elementul Foc. Proprietățile Focului dau așa numitul fluid electric din alchimia europeană. Definirea elementului Foc nu se poate limita doar la descrierea nivelului său fizic, material, cu toate că există anumite analogii semnificative dar și înșelătoare. În plan subtil, expansiunea Focului nu este decât ceva care seamănă cu o extensie energică, ofensivă, transformatoare. Focul este concomitent, latent și activ în tot Universul, începând de la cea mai neînsemnată și subtilă particulă până la cea mai grosieră dintre realitățile existente. Focul este așadar un flux spontan de energie debordantă, plină de voință (inițiativă) și intenționalitate auto-motivantă. Reversul spiritului ofensiv al impulsivității benefice și cauzatoare de efecte pozitive îl constituie imprudența, spiritul aventurier, curajul nebun, impulsivitatea brutală etc. Apa este în opoziție totală cu Focul. Ca și acesta, Apa celestă derivă direct din PDA. Calitățile sale de bază sunt răceala, umiditatea, întunericul și contracția. Datorită proprietăților sale intrinseci, Apa generează fluidul magnetic, total diferit de cel electric al Focului. Apa are și ea doi poli, unul pozitiv, hrănitor, protector, generator, suport al vieții, celălalt negativ, distructiv sub toate aspectele sale specifice. Apa este cel mai pătrunzător dintre elemente, energia sa lucrând cu preponderență prin sentimente și simțuri. Apei i se mai asociază pasivitatea, materialitatea, atractivitatea și receptivitatea. Apa se lățește continuu (orizontala) și de aceea este simbolizată în opoziție cu Focul (vertical). Talonată de elementele neutre (Aer și Pământ) și împreună cu acestea, Apa, ca esență receptivă, formează marele conglomerat feminin, pasiv, material, moale, primitor, lacom, trădător, yin, HVH sau EVE din Tetragrammaton. Focul și Apa sunt elementele principale având calitățile pregnante și strict diferențiate; proprietățile acestora sunt așadar distincte și se poziționează într-o continuă contradictorialitate. Calitățile fundamentate sunt împărțite bipolar între Foc și Apă. Aerul este un element mediator care face legătura și asigură interfața între Foc și Apă. Inițiații nu privesc Aerul ca un principiu real ci doar îl admit ca pe o intermediere neutră și ameliorativă între aspectele active ale Focului și cele pasive ale Apei. Creația și mișcarea / transformarea inerentă și perpetuă a acesteia nu ar fi
posibile în absența Aerului. Urmare interacțiunii dintre primele două elemente, s-a produs Aerul ca mediator, acesta preluând căldura de la Foc și umezeala de la Apă. El îmblânzește dogoarea și impulsivitatea Focului, concomitent cu diminuarea răcelii și a umezelii specifice Apei. Astfel, viața există în univers prin acțiunea acestor proprietăți hibride, vag indecise, nedefinite ale Aerului. Principiul Pământ (grosier) s-a născut ca ultim element prin solidificare și combinare a celorlalte trei (Foc, Aer, Apă). Ca și Aerul, elementul Pământ nu reprezintă o entitate de sine stătătoare ci doar un mix grosier prin care celelalte trei principii mai subtile și mai dificil de relevat capătă o formă concretă, determinată, condensată. Astfel, acțiunea acestora a fost materializată ca spațiu, timp, greutate etc. Interacțiunea dintre Pământ și celelalte trei elemente conduce la o tetrapolaritate; elementul Pământ este, din acest punct de vedere, un magnet având patru poli. Fluidul electromagnetic al Pământului este o combinație între fluidul Focului și cel al Apei. Viața poate fi explicată prin faptul că primele trei principii își găsesc manifestarea concretă în cel de-al patrulea.
10. A: În fond, care sunt particularitățile inițierii masonice formulate prin prisma celor patru elemente? Z: Orice încercare de a sistematiza mesajul legendei celor patru elemente utilizând clasificări și scheme împrumutate din știință este sortită eșecului. Realitățile acestea subtile nu pot fi catalogate și descrise prin raționamente logice, analitice. Cu toate acestea, foarte succint, voi încerca să prezint câteva considerente privind particularitățile inițierii masonice, prin prisma lecției celor patru elemente fundamentale. Aceste particularități ar putea fi următoarele: Eclectismul; învățătura masonică a preluat elemente, noțiuni, simboluri și metode de la toate sistemele oculte anterioare (qabballah, templierii, alchimia, rozacrucianis-mul etc. ) constituind astfel un conglomerat pluriezoteric, pe cât de eclectic, la prima vedere, pe atât de actual și eficace; învățătura / doctrina masonică se prezintă ca o entitate consolidată, validă din punct de vedere practic și, cum s-a dovedit, cu mari disponibilități privind adaptarea sa în orice societate; Spiritul prudențial (îndemnul la vigilență); elementele de ordin ezoteric sunt incomplete și învăluite în amănunte care distrag atenția; acestea produc conexiuni subliminale între cunoștințele profane și cele ce decurg din ritual și simbolistică; Limbajul aluziv, persuasiv, metaforic, vag hipnotic, presărat cu amorsări și sugestii, menite să se adreseze direct subliminalului; simbolism specific deosebit de abundent și de expresiv preluat din diverse tradiții ezoterice și mixat prin prisma
conceptelor proprii arhitecturii, geometriei etc.; Privitor la problematica elementelor fundamentale și a probelor specific masonice, pot fi formulate o serie de observații și concluzii: Ordinea firească a probelor (de la grosier la subtil) nu este respectată în cadrul ritualului Marii Loji Naționale din România. Proba Aerului este inversată, ca succesiune, cu cea a Apei. Asemenea succesiunii sărbătorilor pascale, ordinea călătoriilor (de la grosier la subtil) sugerează drumul înălțării spirituale, cel pe care aspirantul îl are de parcurs înspre iluminarea sa. Ca și nunta chimică a lui Cristian Rosenkreutz, de altfel. Totuși, este de precizat că ritualul respectă ordinea semnelor zodiacale și că o anume inversare se constată și la poziționarea chakrelor în palma umană, e de discutat aici. Purificarea la proba Aerului se exercită asupra mâinii drepte a candidatului în loc să fie exercitată asupra mâinii stângi. Cum se știe, în mod normal, bărbatul „primește” cu mâna stângă (polul negativ al ființei) și „dă” cu cea dreaptă (polul pozitiv); Prezentarea și traversarea celor patru regiuni ale sacrului semnifică validarea simbolică a candidatului la inițiere pentru a fi condus din treaptă în treaptă înspre niveluri de conștiință tot mai subtile, astfel încât acesta, prin cunoaștere, să se apropie mai mult de Divin și, în final, să-l poată „vedea” prin trăire nemijlocită. Opiniile exprimate de-a lungul timpului în legătură cu denumirea celor patru principii care, la rândul lor, dau nume călătoriilor / probelor inițiatice, sunt împărțite iar dezacordurile mai mult decât evidente. Această impresie de clar-obscur a fost amplificată și ca urmare a faptului că textele ritualurilor inițiale au cunoscut numeroase intervenții justificate sau nu, iar autorii acestora, precum și cei care le-au tradus s-au dovedit a fi, în unele cazuri, simpli veleitari, necunoscători ai înțelesurilor originare; în amonte de cele patru elementele fundamentate se situează, așadar, PDA iar în aval, cele douăsprezece semne zodiacale. Din această mișcare cosmică, ordonată parcă de o voință supremă, se naște întreaga fenomenologie universală. Semnele zodiacale de Pământ (Taur, Fecioară, Capricorn), Apă (Rac, Scorpion, Pești), Aer (Gemeni, Balanță, Vărsător), Foc (Berbec, Leu, Săgetător) sunt o derivare a elementelor fundamentale în raport cu cele trei gune. În concluzie, călătoriile inițiatice sunt o invitație alegorică la autocunoaștere prin metodă și introspecție. Ființa umană este o alcătuire contradictorie și paradoxală compusă din trei entități: trup, suflet, spirit. Cu cât va aprofunda mai mult cercetarea sa, cu atât mai consolidate vor fi concluziile ucenicului nostru generic aflat în căutarea adevărului. Cele patru elemente fundamentale ale realității sunt de fapt principii definite potrivit tradiției iudeo-europene, în manieră analogică și simbolică. Prin intermediul ritualului de inițiere, de fapt, îi sunt prezentate ucenicului
cele patru principii; introducerea în tainele masoneriei debutează, deci, cu nominalizarea elementelor fundamentale ale realității și cu un imbold pentru cunoașterea aprofundată a acestora. În esența sa, definirea celor două principii fundamentale și a combinării acestora pentru eterna transformare a realității este sumară și incompletă. Nuanțele pe care le întâlnim în tradiția diferitelor popoare pot provoca numeroase întrebări și comentarii. Cu toate acestea, PDA (denumit în diverse moduri: Arché , Marele arhitect al universului, Principiul Akashic, Ain Soph Aur, Matricea divină, Câmpul unificat al Ființei etc. ) este subiectul unic ce stă la baza originii celorlalte Principii secunde (ierarhizate de la materie-grosier înspre spirit-subtil) și al Doctrinei metafizice, în egală măsură. Legenda celor patru călătorii constituie, în cadrul inițierii masonice, însăși substanța ritualului de consacrare a ucenicului. Și pentru că această învățătură, prin prezentarea succintă a principiilor, îl introduce pe candidat în problematica sacrului, rezultă că ea are rolul de a substitui, pe moment, reperele profane din logica ucenicului cu altele noi și diafan conturate, din zona sacrului. Cu toate că nu devoalează mari secrete și își dozează prudent mesajul, ritualul ucenicului introduce discret novicele, prin prezentarea celor patru călătorii, într-o vastă și complexă problematică de studiu și de cercetare ulterioară. Fără să poată pătrunde deocamdată prea adânc în acest univers, ucenicul este impulsionat să-și înceapă astfel lungul și anevoiosul său travaliu personal pentru cunoașterea realităților subtile și al apropierii de Marele arhitect al universului. Legenda elementelor fundamentale îi dă neofitului metodologia tradițională de perfecționare pentru cunoaștere inițiatică, luciferică (vezi Lucian Blaga). În plan subtil, i se spune neofitului că ființa umană este arhetipală și că el este un amestec unic și irepetabil rezultat din combinarea celor patru elemente, proporția particulară a acestora făcând diferențierea. Temperamentum, în limba latină, înseamnă amestec în proporții. Totul este însă relativ pentru că valorile concrete ale proporțiilor sunt, întotdeauna, variabile și personale 10. I se mai spune, de asemenea, neofitului că întronarea ordinii în haos începe invariabil, pentru fiecare dintre noi, cu stăpânirea propriei ființe și cunoașterea Sinelui.
11. A: Maestre, nu întâmplător am povestit despre plimbările noastre levo- și dextrogire: te rog să spui câteva cuvinte și despre sensul parcurgerii spațiului, sensul rotirii împrejurul coloanelor. Z: Sensul mișcării este foarte important în cadrul oricărui ritual; procesiunea
masonică nu face excepție de la această regulă. În același timp, intrarea și ieșirea în / din templu presupune o anumită rigoare, formalizare. Toate acestea pentru că sensul mișcării și, deopotrivă, intrarea / ieșirea în / din templu au rolul de a transmite participanților la ținută un fior subliminal despre o ordine superioară și imuabilă ce domnește în teritoriul sacrului. Altfel spus, toată această punere în scenă nu este decât un substitut menit să atragă atenția asupra unui concept doctrinar mai general, acela al ordinii divine, preexistentă și independentă de voința omului. Ordinea aceasta se impune a fi sesizată de către inițiat care, în planul următor, își va conștientiza, pe cale de consecință, responsabilitatea de a o transpune în viața sa și în societatea pe care o construiește, Templul ideal al umanității, în egală măsură. Acestea sunt principiile călăuzitoare enunțate succint și aluziv, metaforic. Problematica însă este mult mai vastă. În această ordine de idei ar fi de discutat, între altele, și despre pașii șovăielnici ai ucenicului, mersul maestrului mason prin templu, cu acea grijă subliniată pentru marcarea unghiului drept și cu ocolirea pavajului mozaicat, raportul dintre lungimea și lățimea încăperii și a laturilor eșichierului central, raport care, așa cum se știe, trebuie să fie întotdeauna numărul de aur, etc. Un francmason pătrunde în spațiul sacru numai prin poarta de vest, ocolind colonetele pe la nord, în timp ce ieșirea din templu se face cu ocolirea pavajului mozaicat prin partea de sud a templului. Acest sens dextrocentric indică faptul că, în evoluția noastră, urmăm drumul luminii: la intrarea în templu – vest, nord, est – la ieșirea din templu – est, sud, vest. Vom identifica însă, în ritual, și sensuri sinistricentrice, înspre lumină, în întâmpinarea acesteia. În logica ezoterică, sensul de rotație în proba Apei și în cea a probei Aerului este sinistrocentric; doar în proba Focului, acesta este dextrocentric; astfel sensurile probelor ar fi în analogie cu sensul vârfului triunghiurilor arborelui sefirotic unde doar triunghiul Focului are vârful în sus. Rotirea în jurul Sfintei Sfintelor (cele trei colonete situate în centrul templului) simbolizează îndemnul masonic adresat aspirantului de a-și concentra efortul pentru cunoașterea și realizarea Sinelui, a Luminii interioare care-l călăuzește, Centrul ființei sale. Și încă ceva! Ca să vezi sensul trebuie să te ridici deasupra binarului, după cum, ca să descifrezi labirintul, trebuie, cumva, să-l vezi de sus; în termeni actuali, formula ar fi: viziune globală, acțiune locală. Iată mesaje diferite ce se impun a fi descifrate de către frați în planșele lor de arhitectură. Aceasta s-ar putea spune, pe scurt, foarte pe scurt, despre cele două sensuri, singurele posibile în planul orizontal al realității revelat aspirantului și despre circumambulațiunile din ritualul de inițiere în tainele masoneriei. Ar mai trebui, totuși, arătat că simbolul consacrat al sensului, din toate timpurile și în toate
tradițiile, este svastica. Acest vechi și foarte răspândit semn indică o mișcare de rotație în jurul unui centru care poate fi Sinele, polul sau, de ce nu, un teritoriu, o capitală, o națiune etc. Din păcate, Hitler și acoliții săi au pângărit pentru mult timp acest simbol prin adăugarea unor înțelesuri obscure, în dezacord cu tradiția primordială.
12. A: Când ni se arde testamentul scris în camera de reflecție (despre care, oate, ar trebui să spunem, de asemenea, câteva cuvinte, pentru că pare o parte esențială a pregătirii inițiatice, pe care modul în care noi o punem în practică mai degrabă pe fugă, neglijându-i caracterul de cezură în viața inițiabilului) ni se spune că nimic, absolut nimic din ceea ce credeam că știm înainte nu mai purtăm cu noi, dincoace de inițiere, ni se pun în mână instrumentele primei lucrări de șlefuire a pietrei și ni se spune că trebuie să facem temnițe adânci viciilor și să ne împodobim cu virtuți. Prin urmare, e corect să spunem că ni se pune la îndemână un instrument, în primul rând etic, prin inițiere? Z: Prin acest îndemnul la eradicarea viciilor și cultivarea virtuților, neofitul este așezat pe făgașul ascensiunii. Din păcate nu înțelegem, la acel moment al inițierii, că tocmai ni s-a prescris calea și metoda tradițională de purificare în toate planurile existenței, fizic, psihic, mental și spiritual. Totuși, să știi că, dacă vrea Dumnezeu, poți vedea Lumina cea mare și fără o purificare maximă. În taoism se acceptă că poți avea două vicii pe care însă trebuie să le conștientizezi și să încerci să le diminuezi acțiunea. Și în ritualul masonic se spune ceva asemănător atunci când ești somat să-ți recunoști viciul tău fundamental. Nu ești respins pentru că ai un viciu ci doar ți se atrage atenția ca să-ți dai seama de pericol, în continuare. Toate tradițiile vii, autentice recomandă purificarea ( katharsis) sub o formă sau alta (post, înfrânare / abținere, respectarea regulilor morale etc. ) ca o precondiție a iluminării. Credința este că nu poți primi Lumina cea mare într-un vas murdar ( soma, trupul păcătoșit și mai ales sufletul încărcat de tare psihice, emoții negative). Cel mai însemnat și cel mai dificil parcurs al nevoinței în vederea desăvârșirii constă în curățirea ființei de gândurile rele, abjecte, emoțiile / sentimentele negative și deprinderile comportamentale (fizice) epuizante, degradante. Toate acestea nu fac decât să-l risipească pe om, să-i spargă integralitatea / integritatea, și să-i anuleze potențialitatea de a vedea, în viață fiind, Lumina necreată ce sălășluiește în inima sa. În doctrina masonică, definițiile care ne sunt revelate prin ritual sunt bazate pe opoziția dintre bine și rău. „Virtutea reprezintă forța sufletească de a face ceea ce este bine în orice împrejurare” în timp ce „…viciul reprezintă înclinația de a face
rău în cunoștință de cauză”. Mai apoi, ni se relevă cele trei calfe vinovate de complotul împotriva maestrului nostru Hiram Abif (ignoranța, fanatismul și vanitatea) nominalizându-se astfel cele trei vicii fundamentale cu care fiecare dintre noi are de luptat. Aceste trei mari buruieni, aflate în fiecare din noi, trebuie să le smulgem în mod conștient din suflet pentru a putea fi vrednici de vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică. De departe, cea mai periculoasă, cea mai perfidă și cea mai satanică răutate care întunecă fără speranță sufletul omului și-i determină prăbușirea în hăul infernului este vanitatea. În prezent, există metode intruzive, „tehnice”, anume concepute pentru a genera un feed-back al organismului uman foarte asemănător cu ceea ce în tradiția noastră se numește iluminare. Nu este însă același lucru cu trăirea adevărată, ci doar un substitut și o amăgire. Așadar, purificările despre care vorbește ritualul de inițiere sunt, per ansamblu, partea pregătitoare a experienței transcendentale, cea mai laborioasă și mai greu de parcurs. Ea presupune o aprofundată auto-cercetare pe care francmasonul o va întreprinde sub îndrumarea maestrului său pentru a-și identifica la propriu acele determinări specifice, obiceiuri, slăbiciuni, înclinații patogene etc. pentru a lupta cu acestea și pentru a se metamorfoza din omida fără perspective ce roade necontenit frunza în fluturele care zboară pe deasupra pădurii văzând astfel întregul (holos, întreg în limba greacă). Poate că ar fi bine să recomandăm aici tehnicile provenite din kinesiologie, o abordare simplă și eficace de evaluare a conștiinței umane, a nivelurilor sale energetice, malefice sau benefice. Conștiința umană este reprezentată aici sub forma unei scări gradate de la 1 la 1000, în care valoarea cea mai mică este corespunzătoare simplei existențe fizice iar valoarea 1000 este stadiul cel mai avansat de iluminare, înțelegere și înțelepciune. Apogeul conștiinței obișnuite este la punctajul de 600. La nivelul 200 se află punctul de inflexiune unde vibrațiile inferioare (impulsurile primare de supraviețuire) trec în vibrații superioare (sentimente nobile, înălțătoare). Valorile pentru fiecare treaptă sunt calculate logaritmic de către David R. Hawkins 11, fondatorul kinesiologiei, cel care a definit seria nivelurilor energetice aflate sub valoarea 200 (rușinea / vinovăția, apatia / lenea, durerea, frica / anxietatea, invidia, furia / mânia / ura, vanitatea / trufia / mândria), precum și seria nivelurilor cu valori peste 200 (curajul, neutralitatea / imparțialitatea, bunăvoința, acceptarea, rațiunea, iubirea / bucuria, pacea / beatitudinea / iluminarea). Iată, deci, care pot fi eventualele repere moderne pe care le are la îndemână francmasonul pentru șlefuirea pietrei brute; în rest, doar asiduitate și prudență „. . . munca unui francmason nu se termină niciodată. . . „ – spune ritualul.
În anul 2006, pe când mă aflam în chilia părintelui Iulian Lazăr de la Mânăstirea Prodromu, îmi spunea acest om sfânt aflat, pe atunci, la vârsta de peste 80 de ani, că el încă se mai simțea ispitit, cu toate că, într-o viață de asceză și rugăciune, uitase nu doar păcatul ci, cu siguranță, și gândul despre… și chiar, amintirea păcatului. Un maestru se raportează totuși în mod diferit la problematica păcatului, a viciului, comparativ cu sfântul, e de discutat. . .
13. A: Și de ce oare vanitatea să fie cea mai periculoasă, cea mai perfidă și cea mai satanică dintre toate cele trei calfe rele? Z: În esența sa, vanitatea nu este altceva decât o hipertrofie a eului, o egofilie ambițioasă, relevată îndeosebi prin tendință de supraestimare a propriilor merite nesemnificative și iluzorii, de altfel. Comportamentul vanitosului prezintă următoarele caracteristici: ambiția neîntemeiată, fără acoperire în calități / competențe reale; dorința bolnăvicioasă de a face impresie, de a fi aprobat, de a fi confirmat; preocuparea excesivă pentru a părea, în ochii altora, că poate, știe, face etc.; grandomania / trufia ca manifestare a unui autoritarism nejustificat, de paradă, demonstrativ; îngâmfarea / aroganța ca atitudine de suficiență, mulțumire de sine; înfumurarea ca dilatare iluzorie a imaginii de sine; refugierea în crize de prestigiu / autoritate pornind de la o banală contestare a opiniilor îndoielnice pe care le enunță; alunecarea frecventă în delir de grandoare și de persecuție; voluntarism în luarea deciziilor, cu ignorarea abordărilor raționale și a fundamentărilor ce se impun în astfel de cazuri; intoleranță privind alte opinii, mai ales dacă acestea vin în contradicție cu ce a spus el anterior în mod evident eronat; preocupare obsedantă pentru etalarea capacităților proprii acestea fiind, de fapt, iluzorii și nesemnificative; atribuirea de merite și preocuparea pentru confiscarea rezultatelor muncii altora; indicarea unui țap ispășitor, în caz de nereușită, astfel ca acesta să suporte consecințele acțiunilor eșuate. Dacă în specificația de mai sus recunoști pe cineva anume, nimic nu-i întâmplător! În fond, un om vanitos este un individ lipsit de valoare, nerealist, veșnic obsedat să-și amplifice meritele pe care nu le are, dovedind astfel o imaturitate afectivă vădită și o megalomanie veșnic în căutare de yesmen-i și aplaudaci. Ca săși evidențieze capacitățile, el nu ezită să mintă cu nerușinare, să manipuleze, să fabuleze, să se victimizeze și să simuleze diverse acțiuni care să-l înalțe în ochii celorlalți. Uneori, pentru scurt timp, chiar reușește, dar vai, minciuna are totuși picioare atât de scurte!
14. A: Toate câte mi le-ai spus aici, fiind adevărate, să observăm, totuși, că nu trebuie să fii inițiat în francmasonerie ca să le afli. Prin urmare, insist: în ce constă predispoziția etică a francmasoneriei, adică de ce abia acum, după inițiere, suntem explicit somați să ne forjăm fibra morală în primul rând? Ce anume din substanța inițierii, în afară de formulele rituale despre săpatul de temnițe adânci, ne poate pune în (pre)dispoziția necesară pentru a face toate lucrurile pe care le spui? Și, pe o notă mai profană, observăm empiric că nici măcar numărul de fumători nu scade între frați, cât despre alte vicii mai grave, nu știm nimic. Este mai mult decât retorică în adresarea aceasta a problemei despre vicii versus virtuți? Z: Masoneria este, întâi de toate, o cale de dezvoltare spirituală tradițională având o metodă proprie, inerentă. Mă rog, ca să fiu consecvent cu mine însumi, trebuie să precizez că nu este vorba chiar de o metodă în adevăratul sens al cuvântului, ci de reminiscențe de metodă… Chiar și așa, simplul fapt că aspirantul pornește pe cale face ca metoda să intre în acțiune și să lucreze asupra celui care treptat, treptat, se transformă în pelerin în căutarea Sacrului. Cu cât ascensiunea devine mai semnificativă, cu atât metoda își va întări influența asupra recipiendarului, cu deosebire în ce privește dimensiunea de ordin moral. Motivul este simplu: crescând în înțelegere, aspirantul va căuta organic integritatea - orice disfuncție, orice deviație fiind receptată la propriu în mod dureros, traumatizant. Trebuie spus, din capul locului, că masoneria în forma sa actuală este degradată și coruptă în raport cu doctrina și cu tradiția originară. Acest lucru îl subliniază toți marii cercetători din ultimele două sute de ani: Ragon 12, MacKey13, Pike14, Wirth15, Guénon16, Lepage17 și alții. Singurul mod de resuscitare ar fi un efort conștient asumat de restaurare a tradiției. În acest spirit îți spun Fiule – dă-mi voie să-ți spun așa – că partea premergătoare a urcușului este cea privind katharsis-ul (fiecare proba inițiatică se termină cu o purificare, nu te poți ridica la proba superioară decât după ce ai fost purificat de elementul aflat în aval, la fel cum nu poți aspira la gradul următor decât dacă ai parcurs catehism-ul gradului în care te afli. ) De altfel tot așa ne învață și știința. Nu poți urca pe o treaptă superioară a piramidei lui Abraham Maslow decât după ce ai satisfăcut trebuința de rang inferior 18. Într-un fel, tu ai dreptate când spui că nu trebuie să fii inițiat în masonerie ca să te îndeletnicești cu emanciparea de sub apăsarea determinărilor socio-umane cu care te-ai născut și, în contrapartidă, cu amplificarea virtuților. Instinctiv, chiar așa și procedează orice om întreg la minte și conștient de realitatea în care viețuiește.
Diferența calitativ superioară constă în faptul că inițiatului i se relevă în mod explicit aceste adevăruri, ele devin cumva „porunci” pentru un adept pătruns de responsabilitatea pe care și-a asumat-o și în perspectiva că înțelege care este sensul urcușului. În plan mai general, tradiția masonică se compune din toate rânduielile, obiceiurile și cutumele ce se pot regăsi în această spiritualitate, ele, la un loc, reprezentând forme concrete, acțiuni și abordări repetitive de natură a sublinia ciclicitatea timpului și o anumită formă de reacție la evenimentele individuale și sociale. În timp, tradiția masonică și-a alcătuit propria terminologie și gradualitate a ascensiunii. Vom distinge, așadar, o succesiunea vizibilă și grosieră a ierarhilor, dar și una invizibilă a învățăturii și a modalităților concrete de transmitere a acesteia. Trecând de la operativ la speculativ, una din particularitățile căii masonice constă în aceea că, începând cu anul 1717, rolul maestrului ca părinte duhovnicesc sa diminuat devenind aproape nesemnificativ, în timp ce Loja, în integralitatea sa, a preluat asupra-i sarcina de a transmite învățătura. Așadar, epoca divorțului modern dintre o teologie academică, speculativ-scolastică, pe de o parte, și o religiozitate subiectivă de natură emoțional-pietistă, pe de altă parte, are o dată fixă în istoria masoneriei, anul de grație 1717 când ia ființă Marea Lojă Unită a Angliei. Acest reper cronologic marchează o schimbare majoră de accent în istoria masoneriei, prin aceea că transmisia spirituală de la maestru la ucenic cade în subsidiar versus cealaltă modalitate de transmisie, anume de la lojă (egregor) la discipol, acesteia din urmă revenindu-i, în prezent, rolul principal. Arta regală, așa cum este predată aceasta în masoneria modernă, se prefigurează ca fiind trăirea cu sens, trăirea pentru un ideal, pentru o valoare, adică trăirea orientată axiologic având drept ultim scop realizarea comuniunii individului cu Absolutul, în timp ce, sub raport social, construirea Templului ideal al societății ar constitui orizontul nostru de sacrificiu și dăruire. În final, maestrul mason ajuns piatră șlefuită își găsește singur un rost în cadrul edificiului gândit de Marele arhitect al universului, Templul ideal al umanității. De reținut că șlefuirea pietrei brute nu se termină niciodată. Finalitatea acestui proces înseamnă pentru individ forjarea caracterului său, iar pentru Ordin că poate garanta pentru cel în cauză privind integritatea, spiritul de sacrificiu și, în general, calificările acestuia de a conduce marea operă de edificare a Templului. În lojile simbolice și chiar mai sus, în lojile de perfecționare, procesul intern specific îl reprezintă șlefuirea pietrei brute, altfel spus înnobilarea aspirantului cu acel miraculos program alcătuit din cunoștințe, deprinderi, convingeri și responsabilități prin care acesta ar trebui să se distingă de profan. De fapt, pe acest soft se contează în economia generală a edificării Templului ideal al umanității și
asta, date fiind jurămintele repetate, probele inițiatice și catehismele parcurse. Literatura masonică abundă în explicații și îndemnuri pentru perfecționare. Cu toate că literatura aceasta este doar o parte a tradiției, ea nu poate fi considerată totuși ca fiind bază a doctrinei; la temelia formării oricărui mason stă experiența trăită în Lojă, aici și numai aici se va încărca, în mod direct și nemijlocit, subliminalul său cu acea cunoaștere ce nu poate fi predată în nici o școală din lume și cu acele convingeri de neclintit care-l fac pe aspirant să mute munții din loc, dacă situația o cere. Presupui că, după inițiere, suntem explicit somați să ne forjăm fibra morală. Naș zice că, la noi, acest îndemn ar avea efectul scontat! Învățătura masonică nu este impusă ci doar presărată discret și foarte succint. Cine are ochi, să vadă! Cine are urechi, s-audă! Învățătura masonică este asumată, mai mult sau mai puțin, în funcție de gradul de sensibilitate la sacru pe care-l dovedește inerent aspirantul, în evoluția sa, dar și de exigența Lojei care de multe ori, cum bine știi, este aproape de zero absolut. În funcție de semnele pe care le dă ucenicul privind atingerea unui nivel corespunzător de purificare, ar trebui promovat acesta la gradul următor. În această ordine de idei vine și răspunsul la întrebarea – tare subversivă dar, recunosc, legitimă – dacă ar fi să observ, empiric, cum spui tu, că nici măcar numărul de fumători nu scade între frați. Așa este! Numeroși frați rămân captivi în automatismele lor cotidiene și nici măcar nu-și pun problema să se schimbe. Căci, despre o devenire vorbim noi, conștient asumată, cu speranță și credință și despre o schimbare a întregii vieți. Pentru ilustrare, îți recomand două cărți care consemnează dialogurile despre emoții dintre Daniel Goleman și Dalai Lama 19. Cei doi interlocutori sunt, desigur, foarte calificați pentru a aborda acest subiect delicat iar noi toți, ceilalți, avem ce învăța de la ei. Nu doar emoțiile proprii, fie ele vindecătoare sau distructive, se impun a fi luate sub lupă de către aspirantul la elevare spirituală ci și impulsurile primare, automatismele și pornirile brute, instinctuale etc.
15. A: Maestre, dar ce se întâmplă cu lumina primită de mine dacă venerabilul acela care mi-a transmis-o a fost, să spunem, după aceea, condamnat penal? Știu că e un caz extrem, dar nu e chiar unul izolat, precum știm cu toții… Z: În fond, nu contează de la cine ai primit lumina. Poate fi de la un cerșetor, un bețiv, un infractor sau o entitate colectivă. . . Lumina pe care ai primit-o contează. De fapt, tu ai primit lumina de la o Respectabilă Lojă, nu de la venerabilul acesteia. Venerabilul despre care spui că între timp ar fi primit o condamnare definitivă a fost,
la vremea respectivă, doar unul dintre cei care, potrivit ritualului, a oficiat la inițierea ta. Pentru tine, importantă este doar lumina, puțină câtă a fost aceasta la inițiere. Tu însă trebuie să umbli atent cu lumina firavă pe care ai primit-o, tot așa cum umbli cu flacăra lumânării pe care, în mod instinctiv, o protejezi cu podul palmei, căci oricând și foarte ușor aceasta se poate stinge și apoi rămâi iar în întuneric, cum ai fost la început. . . În astfel de cazuri, precum cel pe care-l invoci, nimic altceva decât un accident al istoriei, loja este liberă să decidă în camera de mijloc în acord cu convingerile sale. Mai grav este că, la nivel central, nu există un punct de vedere coerent privind această problematică. Altfel spus, Marele Consiliu nu se arată preocupat pentru a emite proceduri sau recomandări care să conducă la o soluționare unitară a unor astfel de cazuri când, condamnat definitiv fiind, un frate își pierde practic statutul de bărbat liber și de bune moravuri și, ca atare, devine inapt pentru a rămâne în Ordin. Desigur, nu-i poate lua nimeni acestuia inițierea și trăirile pe care le-a avut în lojă. La una din agape, un frate inițiat în S. U. A. și ajuns acolo Venerabil, „naturalizat” apoi în Marea Lojă Națională din România, auzind rostindu-se asocierea „fratele meu, infractorul”, s-a cutremurat la propriu. Nu-i venea să creadă că poate fi vorba despre așa ceva. Tot întreba dacă nu cumva e vorba de vreo glumă și se minuna cu candoare de atâta spirit de toleranță cât poate să existe în masoneria noastră originală. Dacă vrei, îți pot da numeroase exemple de venerabili care dau semne că nu au parcurs calea și că nu sunt suficient de calificați pentru exercitarea acestei demnități. Uită-te cu atenție în jur și vei vedea mulți veleitari, impostori, vanitoși peste măsură, relații clientelare și neprincipiale bazate exclusiv pe profitul material și altele…
16. A: Te rog, maestre, să ne întoarcem un pic și să poposim în camera de reflecție de dinaintea inițierii. Te rog să tâlcuiești pentru noi simbolurile pe care inițiabilul le vede sau nu prea le mai vede, în starea de surescitare în care se află, dezbrăcat, deposedat de acte și de metale, neștiind ce i se va întâmpla și, văzândule, ar trebui să poposească pe îndelete asupra lor și să mediteze. Prea puțini, prea uțini ne mai întoarcem în camera neagră de dinaintea inițierii să ne lămurim, fie și post-factum, ce ni s-a întâmplat, dacă ni s-a întâmplat, acolo. Z: Pentru că are loc în afara templului și pentru că novicele nu este legat la ochi, călătoria din camera de chibzuința diferă substanțial de următoarele trei călătorii (probe, încercări) inițiatice, acestea din urmă derulându-se, cum se știe, în interiorul spațiului sacru. Această primă călătorie se finalizează cu proba Pământului, fără însă
a se pronunța o recunoaștere a purificării adeptului. În camera de chibzuință se găsesc îndemnuri sugestive. Aflat aici, în singurătate și în semi-întuneric, se presupune că profanul va intra într-o stare de introspecție. Decorul cabinetului de reflecție este anume constituit pentru a determina unele gânduri, raționamente… Cocoșul, crainic al sfârșitului nopții, anunță ivirea zorilor (a luminii) și simbolizează răsăritul iminent al soarelui (interior), dar și curajul, îndrăzneala și șansa de reușită. Clepsidra semnifică timpul ce curge ireversibil dizolvând toate formele trecătoare. Forța firului de nisip este dată de numărul mare al componentelor. Pe măsură ce nisipul se scurge în partea de jos, viteza crește frenetic amintindu-ne de trecerea timpului și de etapele vieții. Logica simbolului precedent se continuă cu oasele, craniul și coasa care stau mărturie că omul este o ființă trecătoare, perisabilă și limitată. Efigii ale simplității, pâinea și apa sunt prezente în cabinet pentru a sublinia condiționarea materială, fizică, a trupului; fără hrană nu este posibilă supraviețuirea, excesul (lăcomia, avariția, desfrâul) fiind o piedică în calea ascensiunii. Toate simbolurile și îndemnurile din camera de chibzuință, precum și episodul consemnării testamentului filozofic, au rolul de a tulbura convingerile profane și de a stârni întrebări menite să deblocheze mecanismul cunoașterii revelate. Așteptarea cea mai importantă pe care Expertul, responsabilul Lojei, o poate avea de la candidat constă în aceea că dorește ca acesta, devenit ucenic, să poată ajunge să facă distincții corecte, raționale privind componentele fenomenale ale realității obiective, fizice, determinate. Într-adevăr, în starea de surescitare în care se află, parțial dezbrăcat, deposedat de acte și de metale, candidatul nu realizează, pe moment, ce i se întâmplă și, de aceea, este necesar ca această călătorie inițiatică să fie reluată mental și descifrată din punct de vedere al mesajelor inerente. Putem fi de acord, de asemenea, că prea puțini dintre noi ne mai întoarcem în camera neagră de dinaintea inițierii pentru a ne clarifica, fie chiar și post-factum și pentru înțelege pe deplin sensul inițiatic propriu călătoriei respective.
17. A: Există un moment în ritualul de inițiere în care cel de-acum ucenic este îndemnat să-l privească în ochi pe cel care îi este, probabil, cel mai mare dușman: se întoarce și se vede pe sine în oglindă. Cum să înțelegem mai bine acest moment? Z: Cel mai mare dușman sau cel mai mare prieten, aș zice, pentru început; totul este relativ. Să nu fim foarte categorici! Clipa aceea magică a revelării coexistenței
Eului cu Sinele poate fi luată și așa cum spune, în mod literar, textul ritualului de inițiere, anume ca o indicare a faptului că nu poți avea un dușman mai mare decât propria ta persoană. Ar fi însă prea puțin! În fond, i se relevă aspirantului ceva mult mai profund - faptul că, tot timpul, în interiorul omului, se derulează un dialog particular, ca și cum individul ar fi compus din două persoane care discută între ele. Mai precis, o persoană care tot vorbește, explică, se justifică, face gălăgie (Mentalul, Intelectul, Ego-ul) și cealaltă, interlocutorul tăcut (Sinele), care ascultă cu răbdare, îngăduință și infinită înțelegere. De regulă, omul nu conștientizează aceste solilocvii și nu le acordă importanța cuvenită. Eul este Persona (masca, în latină), rațiunea analitică și secvențială iar Sinele – Martorul tăcut, Îngerul, conștiința holistică a omului. În mod superior, chipul pe care novicele îl vede-n oglindă, la inițierea sa, poate fi interpretat ca fiind un substitut al Martorului, o sugestie cum că un înger păzitor e tot timpul cu el. Cu toate că, la inițiere, nu i se spune explicit aspirantului, primul pas înspre iluminare pe care-l va face ucenicul devenit, la un moment dat, calfă, constă în a se strădui să reducă la tăcere dialogul interior prin exerciții spirituale și asiduitate. Dar până atunci mai e cale lungă, căci cuvântul în poveste, înainte mult mai este, cum spunea Ion Creangă! La o discuție cu părintele Galeriu, Dumnezeu să-l odihnească, am aflat, ucenic fiind pe atunci, că Eul meu se ceartă cu cineva tot timpul, se explică și argumentează necontenit. Până la acel moment nici nu mă gândisem prea serios la așa ceva pentru că nu eram pe deplin conștient de tumultul interior. Părintele Galeriu nu mi-a spus explicit cine este Acela cu care Eul meu dialoghează, m-a sfătuit să mă străduiesc, totuși, să mă identific cu Acela și nu cu Eul meu, mentalul limitat, obraznic și orgolios. Și apoi, ca un adevărat maestru, părintele mi-a dat un text (în care se afla și un pasaj din Sfântul Augustin) pe care să-l citesc până-l voi înțelege. Redau mai jos acest pasaj pentru că, între timp, l-am învățat pe de rost: „ Târziu Te-am iubit Frumusețe, atât de veche și atât de nouă. Târziu Te-am iubit. Și iată, Tu erai înlăuntrul meu și eu eram în afară și acolo Te căutam. . . Căci Tu erai cu mine și eu nu eram cu Tine”20. Am citit pe loc pasajul respectiv și mărturisesc acum că, la vremea respectivă, nu l-am înțeles; l-am pus deoparte și l-am recitit după șase luni și atunci s-a produs declicul meu și, odată cu el, primul imbold de a căuta un maestru adevărat care să mă călăuzească pe drumul întortocheat dintre Ego și Sinele transpersonal, Martorul tăcut, răbdător și iubitor care este în mine de când m-am născut (sau eu sunt în El, nu știu cum e mai bine de spus, cercul în pătrat sau pătratul în cerc). Ar mai fi un înțeles al episodului cu oglinda, legat de faptul că suntem interconectați cu ceilalți oameni, cu natura, cu universul. . . Aproapele, fratele tău
(generic vorbind) este cel care-ți observă cel mai bine slăbiciunile, carențele, viciile și, uneori, el nu va ezita să exploateze, în defavoarea ta, insuficiențele pe care le-a identificat la tine. Fratele va deveni dușmanul tău iar tu vei deveni victima sa, cea care tocmai a colaborat, fără să vrea, cu călăul. Există în ortodoxie o rugăciune a vindecării, în acest sens, pe care, se spune, că ar fi formulat-o însuși Părintele Cleopa. Rugăciunea invocă iertarea divină nu numai pentru tine, cel care o rostești, ci și pentru fratele tău, dușmanul, pe care l-ai ispitit să te lovească, expunându-ți prea imprudent păcatul, viciul. El „vede” păcatul tău tocmai pentru că-l are și el și te pedepsește pe tine tocmai pentru că nu se poate autopedepsi. Și pentru că odată, mai în tinerețe, viața mea și a ta, de altfel, s-au intersectat fecund cu cea a lui Petru Creția, din păcate doar pentru scurt timp, îți voi aminti acum și aici, pentru că se potrivește, ce spune el în Oglinzile sale: „Socrate, ca să ilustreze, în Alcibiade I, 132 e. n., sensul inscripției de la Delfi (Cunoaște-ți Sinele, n.n.), o convertește în: Privește-te pe tine însuți, și anume în oglindă, unde îți poți rivi privirea și pe tine însuți. Și astfel, dacă sufletul vrea să se cunoască pe sine, oare nu către suflet se cade a privi?” 21
18. A: Maestre, urmează un weekend în care, pesemne, am fi continuat rotirile noastre împrejurul Mănăstirii noastre din Sinaia. Într-una din aceste plimbări, cu ani în urmă deja, mi-ai vorbit despre rolul tăcerii ucenicului în lojă. Aș putea să aproximez răspunsul, dar cred că i-aș risipi din farmecul de-atunci: eu însumi eram ucenic, ucenicul dumitale și, deci, eu însumi se cuvenea să tac și să ascult. Pe vremea aceea, chiar o făceam dintr-un simplu motiv, nu aveam ce să adaug la cele pe care mi le-ai spus. Și totuși, cu siguranță că alți ucenici se întreabă: de ce tac, de ce trebuie să tacă ucenicul în lojă? Z: Am să-ți spun, la început, o mică povestioară pe care o știu de la Vladimir Boantă. Avea pe atunci 94 de ani și-mi vorbea despre cum era pregătit profanul pentru inițiere, în perioada anilor 1945-47, de către „nașul” său. Așteptarea intrării în masonerie putea depăși doi ani de zile însă, tot acest timp nu era o simplă trecere, pasivă și infertilă. Candidatul era îndrumat, prin lecturi și discuții aplicate, către teritoriul sacrului și, fără ca el să-și dea seama, intra încet-încet în zona mai subtilă și mai nedetectabilă a realității. Mai apoi, când el dădea semne că-și poate concentra destul de bine tirul întrebărilor, urma un program condensat de „impuse”. Astfel, i se cerea, cu două, trei săptămâni înainte de inițierea propriu-zisă, să se „înfrâneze” de la diverse delicatese culinare și de la consumul de băuturi alcoolice, să se retragă zilnic, la finele programului său, într-o cameră izolată și mai întunecată și să rămână
în tăcere, nemișcare și deplină relaxare activă (vigil) pentru a-și urmări respirația, bătăile inimii sau înlănțuirea gândurilor. I se cerea, de asemenea, să-și reprime emoțiile negative (să le transforme în sentimente de iubirea aproapelui, de compasiune și toleranță) și să conștientizeze momentul când îi vin gândurile cele rele pe care apoi să le îndepărteze cu calm pentru a reveni la starea de pace interioară. Toate aceste exerciții i se solicitau aspirantului ca o garanție că poate să execute pe mai departe încercări mult mai solicitante. Și el consimțea cu entuziasm să le parcurgă și să discute cu maestru său despre consecințele și trăirile sale intime și despre micile schimbări pe care le întrezărea în viața lui de zi cu zi. Dar, cel mai mult și cel mai mult, îl sfătuia maestrul pe candidatul la inițiere să exerseze tăcerea și ascultarea în relațiile cu semenii, să fie ca un martor care vede, aude înregistrează și evită, pe cât posibil, să reacționeze. I se spunea că, în această stare cultivată, de tăcere activă, controlată, constă puterea unui om. Și chiar așa și este, dacă stai să te gândești! În plan subtil, poate că tăcerea, ca stare și metodă, reprezintă însuși drumul regal care duce de la Ego la Sine. După inițiere, ucenicul intra în perioada lui de tăcere impusă, deșert fertil pe care fiecare dintre noi l-am traversat mai bine sau mai puțin bine. Astfel, cum se știe, ucenicului nu i se acceptă să vorbească pe timpul ținutelor iar dacă are de făcut vreo comunicare, o va face prin intermediul unui maestru. Abia după ce își însușește lecția tăcerii i se permite ucenicului să vorbească, să întrebe sau să scrie despre cele ce a trăit în Lojă. Fără îndoială, tăcerea este o metodă de cunoaștere a Sinelui, de perfecționare a introspecției. Citește, în acest sens, cărțile intitulate Psihologia tăcerii22 și Liniștea vorbește 23 și recomandă-le apoi, ucenicilor tăi din prezent și din viitor. S-au spus multe despre tăcere, s-au scris cărți; o singură observație aș mai vrea să fac, în încheiere. Privește cu atenție un om care vorbește mult și vei vedea cum se scurge parcă energia din el, cum se contrazice de la o propoziție la alta și cum se agită fără rost. În antiteză, un om tăcut, liniștit, concentrat, îți inspiră putere, determinare.
19. A: Dar cu secretul masonic, cum e? De ce atâta secretomanie în Ordinul nostru din moment ce s-au publicat numeroase cărți, studii și ritualurile sunt pe Internet? Z: Secretul masonic este un secret inițiatic și, de aceea, el este inexprimabil. Iată ce spune Guénon: „…ceea ce se transmite prin inițiere nu este secretul însuși, el fiind incomunicabil, ci influența spirituală care are ca vehicul ritualurile și
care face posibilă lucrarea interioară prin intermediul căreia, luând simbolurile ca bază și ca suport, fiecare va atinge acest secret și îl va pătrunde mai mult sau mai puțin complet, mai mult sau mai puțin profund, după măsura propriilor osibilități de comprehensiune și de realizare”. 24 Un francmason interesat să se clarifice va descoperi că literatura ezoterică și, în egală măsură, practica spirituală de pretutindeni identifică chiar și unele metode de exersare a tăcerii. Dintre acestea, păstrarea secretului este proprie masoneriei; practicată cu asiduitate această tehnică conduce la o modificare radicală a perspectivei asupra vieții și realității. De altfel, menținerea tăcerii și păstrarea secretului constituie condiții fundamentale pentru multe din organizațiile tradiționale, nu numai pentru masonerie. Mari maeștri din antichitate Hermes, Buddha, Orfeu, Pitagora sau Socrate au impus adepților o astfel de exigență ca garanție a evoluției spirituale 25. Masoneria modernă nu face excepție de la regula păstrării tăcerii și a secretului. Prima călătorie a candidatului constă într-o mini-lecție de tăcere și izolare în cabinetul de reflecție. După aceea, pe timpul inițierii, adeptului i se spune la inițiere: „ Întâia îndatorire a unui francmason este păstrarea unei tăceri absolute cu privire la tot ce ați auzit și văzut aici, precum și la tot ce veți auzi, veți vedea și veți afla de acum înainte”. Și încă mai mult, la finalul ritualul de gradul 1: „Să jurăm că vom păstra secretul cu rivire la lucrările din această zi”. Desigur, se naște în mintea proaspătului ucenic o întrebare chinuitoare: ce secret atât de puternic deține masoneria, astfel încât să se justifice acest apel repetat la tăcere? Unele voci susțin că nu ar exista nici un secret și că doar menținerea conștientă a unui climat ocult în legătură cu întâlnirile masonice asigură inițiaților un suficient avantaj competitiv în societate. Alte voci argumentează că masoneria ar ascunde un terifiant secret, transpus în planuri și protocoale diabolice menite să-i asigure dominația lumii, planuri ce preconizează declanșarea unor războaie și revoluții devastatoare în care, întotdeauna, este prevăzut ca masoneria să iasă învingătoare. În sfârșit, o a treia categorie de opinii subliniază că masoneria este continuatoarea și moștenitoarea misteriilor din antichitate despre care se considera că deține cheile tainelor întregii existențe. Brunelli, citându-l pe Marius Lepage, consideră că aceste taine se află în fiecare individ, iar tăcerea este un mecanism important de a accede la ele: „Ce este secretul masonic? Este mai ales și mai întâi de toate virtutea tăcerii… Adevăratul secret masonic este în voi, în fiecare dintre voi după formele voastre intelectuale și spirituale”.26 Eliphas Levi denumește trei mari taine ale masoneriei: Marele secret, Teribilul secret și Marele arcan27. Analizând cele trei importante secrete, se poate constata că acestea nu sunt defel necunoscute marelui public. Cu toate acestea, ele sunt
comunicate fraților numai sub prestarea unui jurământ ce presupune și o latură punitivă și numai după ce s-a subliniat cu pregnanță, încă de la inițiere, că întâia îndatorire a unui mason este păstrarea unei tăceri absolute. Altfel spus, cu toate că în realitate nu primesc un mare secret, frații sunt supuși unui exercițiu inițiatic specific, acela de a depune jurământ de tăcere și de fidelitate, ca și cum s-ar urmări pregătirea lor sistematică pentru a li se comunica Marea Taină.
20. A: Putem spune că exersarea tăcerii este o metodă de fortificare spirituală? Z: Răspunsul meu este da, cu toată convingerea! Mai mult, tăcerea este o precondiție a iluminării. Când Ego-ul tace sau este redus la tăcere printr-o tehnică, Sinele preia comanda. Este ca și cum o inteligență nouă, necunoscută, apare din liniștea / pacea interioară, se extinde instant și, oarecum, se auto-definește ca fiind Conștiința absolută. Numai așa, prin această întrerupere a dialogului interior, descoperă aspirantul că el este Ființa de la intersecția lui aici cu acum, eternă în raport cu timpul și nemărginită în raport cu spațiul. Exersarea tăcerii, în viața de zi cu zi, ca tehnică de schimbare a perspectivei asupra vieții și realității, este cel de-al doilea sens asupra căruia va trebui să stăruim. Este vorba aici despre modificările pe care va trebui să le operăm în conduita noastră, în scopul cunoașterii Sinelui. Probele inițiatice alcătuiesc un drum simbolic ce duce de la tumultul vieții înspre tăcerea absolută, liniștea / pacea interioară ca o absență a pălăvrăgelii mentalului, ca o decondiționare de influența externă. O singură clipă de astfel de tăcere, de întrerupere a dialogului interior, face posibilă vizualizarea Sinelui. Are loc trecerea de la orientarea înspre exterior la orientarea către interior, către Centrul Ființei, pentru a-l cunoaște pe Acesta, la propriu, prin introspecție, meditație și concentrare. Cum spunea Eckhart Tolle: „Sensul cel mai lăuntric al ființei și al personalității tale este inseparabil în liniște. Este „Eu sunt”-ul, mai adânc decât numele și forma”. 28 Zgomotul este expresia tumultului vieții la gradele ei inferioare. Pentru a trece la gradele superioare, o condiția este obținerea liniștii / păcii interioare. Cea exterioară nu este neapărat necesară. Liniștea interioară este mai greu de obținut. Zgomotele din interior sunt numeroase: solilocviile, discuții interminabile dintre minte și Sine, revolte sau certuri datorate unor gânduri, dorințe, identificări și sentimente rău stăpânite. Tăcerea este întreruperea acestui dialog interior. Pentru a scăpa de „gălăgie”, Aïvanhov recomandă să învățăm să nu mai trăim la suprafața lucrurilor, să ne eliberăm de preocupările prozaice, să ne schimbăm natura nevoilor noastre renunțând pe cât posibil la cele de ordin material și îndreptându-ne atenția
spre cele de natură spirituală29. Adevărata putere a omului stă în gândurile sale care, apoi, se regăsesc în deciziile ce-i determină acțiunile și întreaga conduită. Pentru a lucra, gândul omul are nevoie de anumite condiții, liniștea interioară fiind principalul ingredient al unui cadru propice transcenderii nivelurilor de conștiință. Pentru a se realiza deconectarea de la tumultul vieții, practica ezoterică indică, alături de liniște, întunericul și izolarea / detașarea, relaxarea (de exemplu, intrarea voluntară în starea alpha prin metoda Silva). A gândi înseamnă a putea să te desparți de preocupările zilnice, pentru a te putea concentra, într-o manieră dezinteresată, asupra unui subiect spiritual. Omul poate intra în lumea spiritului prin activarea centrilor săi subtili (chakre). Aceștia nu pot funcționa cu eficacitate în mijlocul agitației zilnice. De aceea, tăcerea este condiția sine qua non, dar și premisa ascezei cu care începe orice tehnică de elevare spirituală. Starea de tăcere, de pace lăuntrică este finalitatea acestor metode de meditație. Ca urmare, tăcerea este atât premisă, cât și rezultantă în procesul de dezvoltare spirituală. Tăcerea are un rol important în viața căutătorului de Lumină: „ Această liniște și rupere de lumea înconjurătoare urmează dorința de a-L găsi pe Dumnezeu și îi dăruiește o pace sufletească. Viața este asemănătoare unui ocean: valurile și zgomotele sunt doar la suprafață, în adâncuri domnește tăcerea, acolo unde lucrurile își au originea. Tăcerea creștină nu este o stare de paralizie a minții, ci o stare de plinătate sau de supra-plinătate, o experiență a celor ce nu pot fi cunoscute de minte și limbaj” 30. În treacăt fie spus, căutătorul de Lumină trebuie să identifice mai întâi Umbra din el, Întunericul, și numai după aceea să purceadă atent, cu metodă și cu perseverență, către Centrul Ființei sale și al Universului, deopotrivă. Tăcerea este și o metodă de perfecționare spirituală, permițând eliminarea oricărei activități spontane a minții pentru o anumită perioadă de timp. Așa cum evidenția Brunelli citându-l pe Assagioli, „obținerea tăcerii este o sarcină dificilă ce solicită perseverență și determinare fermă; este un act de voință foarte susținută. Mecanismul nostru psihologic nu este obișnuit cu o asemenea disciplină, se tulbură și încearcă să fugă. Un val de impresii, senzații, imagini, emoții și gânduri invadează câmpul conștiinței și începe o luptă violentă pentru stăpânirea acesteia. Nu este necesar să recurgem la o acțiune drastică. Există mijloace diverse pe care le putem folosi. Unul este repetarea cu insistență a unui cuvânt sau frază, un altul este repetarea unei imagini și păstrarea acesteia foarte clară și fermă”.31 Când vei ajunge la Helsinki să mergi la Kamppi Chapel of Silence, un mic templu din zona centrală a orașului construit anume pentru a intensifica sentimentul de liniște și de reculegere, un refugiu pentru cei ce încearcă să evite, fie chiar și
pentru câteva clipe, agitația urbană. Materialul fonoabsorbant care căptușește construcția la interior face ca liniștea din interior să devină absolut specială și, de aceea, mulți oameni vin aici pentru a medita și pentru a-și încărca bateriile. Îi vei înțelege astfel mai bine pe călugării care se retrag în locuri greu accesibile, departe de zbuciumul stresant (pe care noi, ceilalți, îl suportăm cu stoicism, n-avem încotro!) cu speranța că exersând tăcerea, liniștea, izolarea vor apropia întâlnirea cu Lumina cea mare.
21. A: Ceea ce îmi spui ne duce cu gândul că, poate, era mai „simplu” să ne călugărim, devenind fie isihaști (în Răsărit), fie practicanți ai exercițiilor spirituale ale Sfântului Ignațiu de Loyola, deși, începând cu dominicanii, tăcerea și ascultarea fac parte din regulile oricărui ordin catolic). Sau, poate, să adoptăm o metodă de meditație de sorginte asiatică. Întrebarea mea este de ce este nevoie de o metodă spirituală în plus față de ceea ce ne spune, oricum, francmasoneria. Putem infera că francmasoneria ne oferă un prilej, o împrejurare și un mediu ropice, dar că distilarea spirituală trebuie făcută ca o metodă exogenă. Z: Ce să-nțeleg, că vrei să fii puțin ironic atunci când spui că ar fi fost mai simplu să devenim călugări? Există o deosebire fundamentală între toate căile spirituale despre care faci vorbire, pe de o parte, și masonerie, pe de altă parte. În primul caz este nevoie de o retragere din lume a aspirantului, în asceză, izolare și rugăciune, pe când, în cazul masoneriei, adeptul (Guénon îi ceartă pe cei care utilizează acest cuvânt în sens inițiatic, spune că-i un abuz, și are mare dreptate) parcurge ascensiunea fiind socialmente activ, nedeconectat de la cele lumești. Este mult mai greu să rămâi în lume și, totodată, să faci progrese întru iluminare. În consecință, numărul masonilor cu adevărat iluminați este extrem de mic, de regulă procentul de reușită este infim. Noi, francmasonii, spunem că nu cunoaștem Adevărul dar suntem pe cale să-l aflăm, adică ne menținem, ca efort și asiduitate, pe drumul cunoașterii și al perfecționării continue. Sunt extrem de puțini maeștri masoni care ating performanța și, în final, pot descrie ucenicilor extazul și starea de beatitudine ce însoțesc iluminarea. De altfel, mai nou, și numărul călugărilor iluminați este din ce în ce mai mic pentru că nici în mânăstiri nu se mai înțelege care-i rostul ascezei. Am, în ultima vreme, discuții cu un duhovnic de mânăstire (un tânăr monah în vârstă de 33 de ani) pe această temă și-mi dau seama că nu face ceea ce ar trebui să facă în chilia lui, după ce trage zăvorul. I-am spus și lui acest lucru. Nu mai există nici la ei maeștri, părintele duhovnicesc din tradiția ortodoxă fiind, de fapt, un maestru spiritual care
cunoaște bine calea și-l călăuzește pe monahul identificat de el cu potențial de iluminare înspre întâlnirea cu Dumnezeu. De altfel, tot așa-mi spunea și părintele Iulian Lazăr, cu care am purtat acea discuție de taină, în chilia sa, pe care am mai evocat-o: „ Ăștia (ierarhii de pe Muntele Athos, n. n.) nu mai fac ce trebuie să facă, și nici călugării nu mai fac. . . Nu mai știu să se roage, ei fac turism, se amestecăn politică și altele de genul acesta!” Pentru că, în general, pogorârea duhului sfânt este cu adevărat un har divin, o binecuvântare, nu ține de voința omului; chiar dacă practicantul dă dovadă de maximă asiduitate, el nu are nici o garanție că, în final, va putea să trăiască la propriu întâlnirea cu Steaua înflăcărată. Pe de altă parte, din masonerie a fost scoasă, la anul 1717, metoda; au mai rămas doar rudimente de metodă, pe ici pe acolo, iar maeștri veritabili, mai deloc. Cei care au înțeles acest lucru au ratașat softului metafizic propriu tehnici spirituale provenite din alte tradiții vii, autentice. Numai așa au găsit cheile pierdute ale masoneriei și au înțeles rosturile profunde al Ordinului nostru. Mulți frați urmează, în paralel, cursuri inițiatice și apoi practică diverse metode de elevare spirituală în tradiții dintre cele mai diverse. Cum se știe, René Guénon a fost inițiat în sufism, iar Louis-Marie Oresve mărturisește că a aderat la tantra yoga și că aici a înțeles el inclusiv rosturile masoneriei și subtilitățile artei regale. Eu însumi, când mi-am dat seama că masoneria actuală este o formă fără fond, m-am cutremurat și atunci am căutat un maestru veritabil care să-mi călăuzească ascensiunea. Am înțeles din cărți, așadar, pe cale strict logică, rațională, că este nevoie să fac ceva pentru a-mi pregăti trăirea la propriu a iluminării. Mai întâi am mers la un frate pe care-l consideram avansat pentru că-l știam inițiat, pe atunci, în diverse tehnici de origine indiană. L-am întrebat foarte direct dacă poate să mă îndrume pentru a atinge starea de samadhi. Chiar așa mi-am formulat cererea; acest frate însă mi-a spus că nu se încumetă la o asemenea lucrare întrucât nu stăpânește la perfecție metoda. În final a recunoscut că și el ar vrea să atingă acel pisc sublim, starea de samadhi. Asta se întâmpla pe la solstițiul de iarnă din anul 2004. După mai puțin de o lună am fost inițiat în meditația transcendentală (MT) și aici l-am găsit eu pe maestrul pe care-l căutam. MT este o tehnică spirituală de sorginte vedică adaptată anume de Maharishi Mahesh Yogi pentru omul occidental 32. Ulterior, după ce am găsit ce căutam, i-am îndemnat și pe ucenicii mei să facă la fel și sunt mulțumit că mulți m-au urmat în MT, unii dintre ei fiind în prezent foarte avansați pe această cale și astfel preocupați inclusiv de cucerirea unor siddhi (puteri de ordin spiritual revelate prin ritual). În fond, este vorba despre un ratașament inițiatic, fenomen explicat pe larg de către René Guénon care, și el, își îndemna discret ucenicii către o inițiere indicându-
le o conexiune vie, o tariqah regulară și poate un nume, o adresă unde acesta să găsească ceea ce caută, Lumina cea mare 33. În prezent, se știe aproape cu certitudine cine au fost adevărații ucenici ai maestrului René Guénon și cum au contribuit aceștia la continuarea operei sale. Calitatea intelectuală a celor ce alcătuiesc pleiada de ucenici din imediata sa apropiere este de-a dreptul remarcabilă, fie că ei se numesc Frithjof Schuon (Aïssa Nur ab-Din), Michel Vâlsan (Mustafa’ Abd al-’Aziz), Titus Burckhardt (Ibrahim Izz al-Din), sau Vasile Lovinescu (Aïssa Abd al-Kadr), pentru a nu menționa decât o mică parte dintre cei care l-au urmat pe calea învățăturii sufite. Luat în parte, fiecare dintre aceștia a fost, la vremea sa, nu doar un strălucit intelectual preocupat de edificarea propriei sale opere și de selectarea aspiranților cu care vine în contact, ci și un spirit viu, o lumină călăuzitoare. Ar mai trebui spus ceva despre calea către iluminare. De fapt, sunt identificate patru căi: trei care presupun retragerea din lume (a fachirului - trupul, a călugărului emoția și a yoghinului - gândul) și cea de-a patra, distinctă de celelalte. Pentru a te clarifica, îți recomand spre lectură cartea aceasta despre o învățătură necunoscută; vezi P. D. Ouspensky34. A patra cale pare a fi calea masonului, el înțelege prin metoda speculativă că Ordinul nostru este sacramental-inițiatic, se încarcă aici cu motivația și apoi, „fură” meseria de la un maestru autentic. Acesta este și înțelesul expresiei „alternativa nomadă” care, la prima vedere, pare că se referă numai la călătoriile calfei în alte Loji pentru a acumula cunoaștere. În realitate, alternativa nomadă „…nu reprezintă (doar, n. n. ) posibilitatea de a «vizita» alte loji din aceeași obediență sau din obediențe «prietene»… Alternativa nomadă, care este o etapă necesară a procesului inițiatic, constă într-o călătorie adevărată de-a lungul unor tradiții apropiate sau diferite.” 35 Pe fond, însă, poate fi o sugestie pentru o incursiune în alte tradiții vii, autentice, care au metodă activă de elevare spirituală. De aici va prelua masonul tehnica sa, din zen, tao, sufism, isihasm, cea care-l va duce și pe el în piscul celest al iluminării și al beatitudinii. Cum spuneam, masoneria actuală nu mai are metodă și maeștri spirituali, ci doar vagi rudimente. De aceea René Guénon, un fin cunoscător, spune că tradiția inițiatică occidentală trebuie redresată și revigorată 36. În caz contrar, masoneria va rămâne, cum spuneam, o formă fără fond, o organizație animată doar de un scop: să se mențină ca structură, întru prosperitatea ierarhilor săi, cei care ne cer un singur lucru, să ne plătim la timp metalele.
22. A: Mai apoi, se ridică problema ascultării, care e comună și altor forme de noviciat, nu numai celei pe care o discutăm aici. Ba, aș spune, dimpotrivă:
ascultarea mănăstirească este măcar cu o mie cinci sute de ani mai veche decât a noastră. Aș face doar două observații, înainte de a te ruga să-i tâlcuiești ascultării înțelesurile. Primul sens al ascultării e propriu, în sensul că ucenicul ascultă ce (i) se spune în lojă. Al doilea sens este cel de supunere: ascult și mă supun este chiar o formă de răspuns, cred că Sadoveanu îl folosește ca atare prin romanele sale istorice, în care presăra aluzii pentru anumite urechi, ca-n Creanga sa de aur37. Ascultarea ca supunere, ca înfrângere a cerbiciei, a vanității cu care venim în francmasoneriei, crezând că știm, pentru a afla curând că nu știm nimic, chiar atunci când părea că vom fi aflat totul.
Z: În toate timpurile, pentru a ține cunoașterea sub cheie, învățământul ezoteric a fost preponderent oral și, pe cale de consecință, prima îndatorire a ucenicului este aceea de a fi ascultător. Doctrina metafizică este predată ucenicului în mod învăluit, prin simboluri și legende. Între cunoscător și obiectul cunoașterii sunt interpuse nenumărate perdele de metafore și analogii; vezi Anton Dumitriu – Philosophia mirabilis38. Ascultarea este așadar disponibilitatea ucenicului de a fi receptiv, de a se lăsa impregnat de mesajul mediului chiar dacă nu-l înțelege pe deplin, acesta părându-ise contradictoriu și paradoxal. În particular, un ucenic ascultător deschide larg porțile receptivității și se încarcă, precum un burete, cu toate cunoștințele și tehnicile pe care maestrul său și loja, ca entitate colectivă, i le relevă. Conduita sa față de îndrumător va trebui să fie marcată de fidelitate și supunere. Pentru ființa umană, Marele învățător este Natura însăși, care însă nu vorbește prin cuvinte, ci prin semnele pe care ni le arată. Acestea se impun a fi „citite” cu atenție și înțelese cum se cuvine. Performanțele noastre vor fi o funcție de cum vom ști să descifrăm cu eficacitate mesajul mediului și să prelevăm informația utilă. Un discipol care învață repede și bine să-și impună păstrarea statutului de ascultător, demonstrează că este gata să se încarce cu mesajul calificat pe care-l lansează maestrul său. Ascultarea este o calitate derivată din principiul feminin, pasiv, receptiv (care primește, se supune, suportă, se modelează) în contact cu principiul masculin (cel care dă, inseminează), maestrul spiritual. Dacă un ucenic reușește să restabilească prin propria voință și ori de câte ori este nevoie liniștea interioară, înseamnă că s-a poziționat în vederea receptării spiritului ce-l îndrumă către cele divine. Ascultarea în liniște, în tăcere și izolare este așadar o precondiție a reușitei. Ascultarea cu orientare către o finalitate (iluminarea ca trăire lăuntrică) presupune două determinări: 1) impunerea unei conduite marcată de receptivitate (cuvintele nu mai sunt neapărat necesare; sufletul discipolului ascultă și intră în rezonanță cu emanația sufletul maestrului său; la polul opus se află respingerea, spiritul refractar,
indisponibilitatea de a „digera” ideile și sentimentele interlocutorului); 2) acceptarea ca libertate supremă, eliminarea prejudecăților, a ideilor preconcepute, astfel încât să se poată realiza un echilibru între credința oarbă față de mesajul primit și reticența totală în a recepționa alte idei decât cele deja cunoscute (primitorul mesajului trebuie să fie golit, „sărac cu duhul”, „liber și de bune moravuri”; disponibilitatea ucenicului trebuie să se dezvolte inclusiv prin internalizarea ideilor pe care nu le înțelege pe deplin). Așadar, doar loja în integralitatea sa, ca entitate colectivă și imaterială, transmite candidatului adevărul revelat. Loja este, în acest caz, mai mult decât suma indivizilor care o compun, este (ar trebui să fie) un organism viu, holistic, angajat plenar în transmiterea influenței spirituale, cu ocazia inițierii. Pe cale de consecință, venerabilul este doar exponentul voinței comune și acționează strict în limita puterilor care i-au fost conferite: „ De calificarea maestrului (a lojei, în cazul masoneriei, n. n. ) depinde alegerea metodelor care să permită, in fine, discipolului său regăsirea unei stări de receptivitate identică cu aceea pe care au avut-o întotdeauna discipolii atunci când au primit învățătura”.39 Tehnica ascultării poate fi învățată și exersată curent inclusiv în viața cotidiană. În literatura de specialitate, ascultarea empatică este reprezentată deseori ca fiind cheia în relația prin care un profesionist comunică eficient cu diverși interlocutori. Tehnica ascultării active constă în receptarea, decodificarea și verificarea mesajului prin dialog imediat cu emitentul. În acest fel, emitentul constată că este ascultat iar receptorul (inițiatul) își clarifică și confirmă / infirmă impresiile. Aceste teorii comunicaționale moderne au început să se dezvolte și să câștige tot mai mult teren privind aplicativitatea. Poate cele mai cunoscute astfel de teorii sunt cele legate de programarea neuro-lingvistică și analiza tranzacțională. La fel de spectaculoasă precum tehnicile menționate succint mai sus este și sinergologia sau arta de „a citi” gândurile. Aceasta constă în capacitatea de a așeza cap la cap toate indiciile privind grupurile de gesturi pe care le manifestă interlocutorul și de a le interpreta holistic, în special prin prisma concordanței și / sau neconcordanței mesajului non-formal cu cel rostit prin viu grai. Incongruența dintre cele două mesaje semnalează un posibil neadevăr (vorbirea / limbajul merge cu Oratorul, iar sentimentele / limbajul non-formal, cu Secretarul lojei). Starea sufletească este mereu în deplină concordanță cu limbajul trupului pentru că fiecare emoție are inclusiv o dimensiune chimică și comportamentală. Un indicator comportamental nu este o certitudine ci doar un „cuvânt” al limbajului non-verbal (mesajul trupului). Iar acum, la final, voi relua ceea ce ai prefigurat drept concluzie în chiar întrebarea ta: într-adevăr, acesta ar fi rezultatul subtil, o înfrângere a cerbiciei, a
vanității (vezi, încă o dată, legenda lui Lucifer) cu care vii în masonerie crezând că știi totul, pentru a afla, la inițiere, că de fapt, nu știi nimic, și că pe acest teritoriu nou, în care tocmai ai fost admis, trebuie să mergi lin, ușor, cu pașii șovăielnici ai ucenicului și cu capul plecat pentru a nu te lovi cu fruntea de pragul de sus, prag pe care tu, de fapt, nu-l vezi încă. Ascultarea reprezintă cel mai bun exercițiu de supunere, tot astfel cum sărutarea dreptei părintelui tău duhovnicesc nu este o umilire, ci doar un gest de pioșenie față de veriga vie care ți-a dat o nouă viață și tea așezat pe calea ce duce către Centrul Ființei. Ascultarea este poteca îngustă ce duce la devoțiune și la încadrarea maestrului, cu smerenie, în lanțul inițiatic, ca o ultimă za ce nu va avea liniște până când de ea nu va atârna o altă za, un ucenic căruia-i va transmite, la rându-i, lumină din lumină. Cel mai teribil lanț inițiatic din antichitatea elenă este acela compus din Socrate, Platon, Aristotel, Alexandru Macedon. Tot astfel, Maharishi Maheshi Yogi își cinstește maestrul, pe Guru Dev, iar Aïvanhov îl amintește cu evlavie și recunoștință pe maestrul său, Peter Deunov; exemplele pot continua la infinit. În Treptele inițierii, Steiner vorbește despre devotament ca fiind, oarecum, un corolar al ascultării, o stare fundamentală care presupune respect față de adevăr, principii, și cunoaștere. Altfel spus, ascultarea ca antrenament ocult trebuie să conducă ucenicul, în cele din urmă, la devoțiune, supunere și venerație față de maestrul său. La rândul lor, Părinții Bisericii spun că smerenia este izvorul ascultării și că ucenicul trebuie să se obișnuiască să-și întrebe necontenit duhovnicul (geronda) chiar și în legătură cu situații la care știe răspunsul. Această practică îl va feri pe căutătorul de Lumină de pericolul închipuirii (imaginația poate să ne joace feste) și de semețirea cum că singur ar putea identifica soluțiile.
23. A: Maestre, am vorbit despre caracterul să-i spunem cuantic al inițierii, al lanțului de inițieri succesive care ne așteaptă. Prima întrebare mi-a adresat-o și mie un ucenic, făcut prea repede calfă. Iat-o: Cum știm noi înșine că suntem regătiți să primim următoarea inițiere? Cum știe loja? Există o regulă, o ractică? Pentru că avem inițieri pripite, sau te uită ucenic, cum mi s-a-ntâmplat mie (nu mă plâng, am avut șansa să aprofundez mai bine baza învățăturii, dar, totuși, un an și jumătate. . . ) Z: Oswald Wirth spune că masoneria este singura organizație „ …în care candidații trebuie să fie primiți legați la ochi; până când nu ajung să urce în rang, uține sunt lucrurile pe care ei le pot cunoaște în această privință. De obicei,
majoritatea masonilor nu obțin decât noțiunile cele mai generale cu privire la semnificația ceremoniilor și rareori depășesc o interpretare morală elementară a rincipalelor simboluri”.40 Cu siguranță mă repet, după anul 1717 Francmasoneria speculativă, în contrast cu cea anterioară, operativă, prezintă o particularitate distinctă, prin aceea că locul maestrului spiritual (similar părintelui duhovnicesc din tradiția creștin ortodoxă, guru la indieni) este luat de lojă, în întregul ei. Loja este așadar, „vinovată” de calitatea stagiului pe care-l parcurge confratele și, în final, de calitatea celui propus să primească sporul de salariu. În egală măsură, implicarea și asiduitatea aspirantului, capacitatea sa de a adopta o stare de maximă receptivitate și aplicare (starea de ucenic ascultător) sunt ingredientele fără de care reușita nu poate fi deplină. Ucenicul nu este acceptat în lojă doar pentru a i se preda învățătura ci și pentru a fi format ca om puternic, echilibrat, integru. Fac aici o paranteză, aceasta nu însemnă că în Francmasonerie nu există maeștri veritabili. E drept, ei sunt foarte puțini la număr, dar sigur există; eu (re)cunosc trei astfel de maeștri în Marea Lojă Națională din România; de regulă, acești veritabili maeștri au deprins arta din alte tradiții vii, autentice, în care au fost inițiați, au reușit să trăiască la propriu experiența transcendentală și au disponibilitatea de a transmite și celor care au atins „masa critică” fiorul metafizic și imperativul practicării exercițiului (antrenament ocult, cum îl denumește Steiner) care conduce, în cele din urmă, la vederea Marele arhitect al universului ca lumină lăuntrică. De fapt, nu-l poți cunoaște pe Dumnezeu prin abordări speculative, strict raționale și logice; în cel mai fericit caz, poți acumula o anumită erudiție în materie, poți înțelege mai profund simbolurile, ritualurile, însă acest gen de cunoaștere speculativă, oricât de profundă și de amplă ar fi, nu poate înlocui trăirea la propriu a întâlnirii cu Steaua înflăcărată, Marea Lumină din centrul ființei tale. Această întâlnire se pregătește îndelung, prin practicarea cu asiduitate a exercițiilor spirituale, cu credință nestrămutată în suflet și cu preocupare pentru continua purificare și emancipare de sub apăsarea condiționărilor socio-umane în care, de regulă, ne complacem. „Dacă ai fost dezamăgit, munca noastră a fost în van. Dacă aceste grade au entru tine o valoare reală depinde de capacitatea ta de a le înțelege și de studiul și reflecția asupra lor”, spune undeva ritualul nostru. Așadar, viitorul masoneriei se află în mâinile adepților săi pentru că ea va deveni ceea ce noi vom face din această societate secretă, o simplă instituție preocupată doar de ridicarea nivelului etic, o organizație filantropică sau un club monden înzorzonat de titluri pompoase și pretenții total nefondate. Cunoașterea inițiatică (gnosis) este o experiență strict personală. Iată un scurt
citat din Philip Gardiner: „ Mulți nu înțeleg sensul cuvântului gnosis. Alții au impresia că înseamnă pur și simplu „cunoaștere” și îl iau ca atare. Dar înțelesul lui este mai profund. Este termenul care stă la originea numelui de gnostic, atribuit celui care posedă o cunoaștere specială. Adevărata definiție a lui gnosis este «trăirea mistică directă a Divinului în sine», denumind conștientizarea naturii noastre reale, la care nu se poate ajunge prin intermediul dogmei sau al rațiunii, ci numai cu ajutorul trăirii personale. Credințele și secretele fundamentale ale gnosticilor creștini rămân o necunoscută pentru majoritatea oamenilor. În chip vădit, spiritualitatea lor are o dimensiune orientală mai pronunțată decât cea prezentă în varianta occidentală tradițională a creștinismului. Matei însuși spune în Evanghelia apocrifă a lui Toma: «Căci cel care nu se cunoaște pe sine nu știe nimic, iar cel care se cunoaște e sine însuși a pătruns deja în adâncimea universului.» Potrivit lui Toma, aceste câteva cuvinte ar fi fost rostite de Hristos și dezvăluie profunzimea sistemului de credințe gnostice. Se pare că semnificația lor este că locul cel mai important în care trebuie să căutăm adevărul, Divinul și cunoașterea autentică a universului este propriul nostru sine”.41 La rândul său, Lucian Blaga vorbește despre această cunoaștere ca fiind una luciferică, radical diferită de cunoașterea științifică. La fel și Aristotel care, și el, distinge mai multe tipuri de cunoaștere. Astfel, marele filosof antic (și maestru spiritual, în același timp) identifica trei forme de cunoaștere: theoria (cunoașterea nemediată, direct, prin revelație, fără intermediar sensibil sau ratiocinativ), epistéme (cunoașterea științifică presupunând un aparat sensibil sau ratiocinativ) și systema (cunoașterea ce rezultă din structurarea datelor cunoscute, armonizarea părților cu întregul). Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să fie preocupat cu ardoare de devenirea sa, de întărirea pilarului central prin identificarea acelui Magister interior care echilibrează contrariile cu înțelepciune (armonie cu Totul) și iubire (toleranță, îngăduință, beatitudine). Până când nu ne cunoaștem Sinele și nu ne controlăm, cât de cât, pe noi înșine, influența asupra altor oameni și, în general, capacitatea de a determina evenimente pozitive vor fi la limita lor inferioară. Numeroși sunt scriitorii masoni care au deplâns carențele și slăbiciunile membrilor ordinului în ce privește cunoașterea adevăratului rost al Frăției. Între aceștia, Albert G. Mackey42 care vorbește despre „masonul papagal” ca despre „… cineva care încredințează întrebările și răspunsurile din lecturile lui religioase, recum și formule rituale, dar care nu acordă atenție istoriei și filosofiei instituției; este numit mason papagal pentru că repetă ceea ce a învățat, fără să aibă vreo idee despre adevărata semnificație a celor studiate.”
Întocmai ca Pythagora care se autointitula cu smerenie filosofos și nu sofos, cum de altfel ar fi fost îndreptățit poate să se pretindă, orice mason autentic se va abține să se proclame atoatecunoscător preferând să declare că este doar un căutător al adevărului. Un astfel de maestru face dovada că a atins un prag înalt de spiritualitate doar atunci când caută depline garanții pentru a se proteja de impactul pseudomisterului și, în general, de substitutele transcendenței produse necontenit de o entitate finită și limitată precum ființa umană. Ucenicul este obligat să urmeze lecția tăcerii și să adopte o atitudine receptivă, introspectivă, de dezvoltare a atenției, a concentrării și a capacității de a identifica rapid și eficace diferențele, distincțiile, atributele; scopul travaliului este acela de a deveni stăpânul propriei minți și de a-ți controla emotivitatea. Metoda deductivă și cea dialectică vor fi utilizate în mod conștient pentru aflarea adevărului. Ucenicul se va orienta către scop, finalitatea / destinația acțiunii fiind ca o ancoră aruncată în viitor. Obiectivele derivate din scop vor fi precise, măsurabile, necesare, realiste și cu termene strict menționate. Orientarea efortului se va concentra asupra problemei, asupra rezultatului, asupra clientului / utilizatorului. Controlul asigură evoluția pe traseul prestabilit. Scopul înseamnă să știi ce vrei. Creșterea nivelului de conștientizare privind tiparele naturale ale gândirii noastre și depășirea acestor limite (prejudecăți, emoții negative, complexe, impulsuri, inhibări și alte condiționări de natură socio-umană). Atitudinea calfei este reflexivă, reprezentarea minții ca fiind ochiul interior, sentimentul de interconectare cu ceilalți, stimularea emulațiilor, dezvoltarea puterii de concentrare, eliminarea impulsurilor, identificarea puterii grupului (analogia și analiza sistemică), dezvoltarea celor cinci dimensiuni ale inteligenței emoționale (autoreglarea, conștiința de sine, motivația, empatia, abilitatea de relaționare socială), relaționarea de tip câștig / câștigi. Să ne păstrăm încrederea în forțele proprii și empatia pentru ceilalți. Contradictorialitatea este inerentă realității, naturii și lumii, în general. Sinergologia, Integrarea părților în întreg, armonia; calul alb și calul negru care, ambii, trag la căruța înțeleptului, contrabalansarea contrariilor. Fii pacifistul, fii salvatorul, vino cu soluția nu cu problema! Atitudinea maestrului este creativă, angajantă, face lucrurile să se întâmple, este elementul activ, masculin, yang, favorizează procesul evolutiv, acționează din convingere, are un credo personal iar atu-ul său este acela că știe acest lucru, conștientizează exact rolul său și, deopotrivă, avantajul competitiv. Capacitatea sa de a influența devine arta persuasiunii pusă în slujba binelui general. Puterea de a convinge constă în capacitatea lui de a comunica persuasiv, de a induce interlocutorului convingeri și valori și de a le influența astfel deciziile și acțiunile în sensul dorit; capacitatea de a te poziționa relevant în mintea celorlalți și de a trata /
negocia cu semenii. Criteriile de intrare și ieșire în / din stagiul de ucenic sunt cunoscute. Pentru a fi admis, candidatul trebuie să fie bărbat matur, liber, de bune moravuri, fără deficiențe fizice sau mentale și cu credință în Entitatea supremă. Condiția ca inițiatul să fie de sex masculin este tradițională și se justificată prin faptul că bărbatul are o alcătuire subtilă mai adecvată interconectării cu Divinul. Aceasta nu înseamnă că masonul ar fi misogin. Noi considerăm femeia ca fiind cealaltă jumătate a cerului și o respectăm ca atare. Mai mult, sub auspiciile Ordinului își desfășoară activitatea o serie de organizații prietene în care sunt acceptate și femeile, soțiile și fiicele masonilor. Apoi, este în tradiția noastră să acceptăm la agapele fraterne pe purtătoarele noastre de mănuși albe. Constantin Noica susține că bărbatul (Sinele, ca esență spirituală masculină) este creditat de Dumnezeu în ceea ce numește el „ devenirea întru Ființă”, spre deosebire de femeie care este creditată pentru „ devenirea ca devenire”. Pentru că masoneria își propune să metamorfozeze adeptul în direcția devenirii întru Ființă (iluminare și comuniunea cu Divinul), rezultă că bărbatul are, în mod natural, un anumit potențial. În acest sens, bărbatul este înzestrat cu o capacitate de percepție și de realizare mai mare decât cea feminină (Sinea). În spirit, fiecare om este, de fapt, androgin, numai că la bărbat ar fi preponderent Sinele, iar la femeie, Sinea. Potrivit tradiției, acest mic amănunt face diferența 43. Într-o altă argumentație, doctrina hindusă vorbește despre o funcționare diferită a chakre-lor, la bărbat, față de cea a femeii, oarecum inversată, în complementaritate. De aici, o serie de diferențe privind gândurile, sentimentele și acțiunile. Vom găsi însă și multe femei inițiate în diverse tehnici spirituale ce vădesc și ele aptitudini și convingeri spirituale de mare forță. Nu știu să-ți spun mai multe și nu voi insista pentru că nu stăpânesc prea bine această problematică. A doua condiție de acceptare la inițiere este ca adeptul să fie om liber. Înțelesul inițial al acestui criteriu avea în vedere condițiile sociale ale timpurilor în care s-a întemeiat masoneriei. Înțelesul s-a schimbat însă în timp. Din documentele medievale engleze rezultă că, pentru un om liber, la polul opus, nu este neapărat doar acela fără libertate sau independență, ci și cel legat prin diverse feluri (legi, jurăminte, datorii etc. ) de cei care îl angajaseră. Pentru scopurile cunoașterii ezoterice, înțelesul cerinței de om liber s-ar putea extinde la lipsa prejudecăților, a ideilor preconcepute. Ideea este să se poată realiza un echilibru între credința oarbă față de mesajul transmis de masonerie și reticența totală în a recepționa alte idei decât cele deja cunoscute de cel care bate la porțile templului masonic. „Liber” utilizat în doctrina masonică este îndeosebi cu sensul de a fi deschis către cunoaștere. „Liber” este și omul disponibil să înțeleagă realitatea,
dar și cel care își stăpânește liberul arbitru (atât cât poate s-o facă un profan care încă nu realizează condiționările socio-umane ce-i domină viața). Totuși, poate cea mai severă interpretare a sintagmei om liber ar putea fi aceea potrivit căreia se sugerează că adeptul trebuie să se fi eliberat pe cât posibil de constrângerile fiziologice și de siguranță, nevoia de dragoste, apartenență și autorespect, adică a parcurs primele patru trepte ale piramidei lui Maslow. În fapt, iluminarea aparține ultimei trepte din piramida nevoilor, astfel că cel ce dorește să ajungă până la această treaptă ar trebui să fie liber de constrângerile anterioare. La ultima călătorie a calfei, cea în care i se arată Steaua înflăcărată, aspirantul nu mai are unelte asupra sa, se deplasează cu mâinile goale ca semn al despovărării sale de cele materiale. Numărul celor eliberați de nevoile materiale, sociale și spirituale aferente treptelor inferioare este, totuși, destul de mic, astfel că rămâne o întrebare apăsătoare: cât de mult condiționează aceste constrângeri capacitatea omului de a accesa un progres spiritual? A treia condiție principală este credința în Entitatea supremă (Dumnezeu ca Mare arhitect al universului). Acesta este și un landmark fundamental și, de asemenea, un principiu important de regularitate. În absența acestui credo, sensul urămintelor ce se depun pe Cartea legii sacre ar dispărea, pur și simplu. Credința în Marele arhitect al universului creează premisele ca adeptul să respecte Principiile masonice. De exemplu, Principiul iubirii fraterne afirmă că toți oamenii sunt frați întrucât au fost creați de același Părinte, întreaga specie umană fiind o familie, cu toate implicațiile ce decurg de aici de toleranță, întrajutorare și de înțelegere a sensului „Tu ești”. Sporul de salariu este răsplata muncii de perfecționare. Pot fi identificate trei criterii principale în acordarea sporului de salariu la finele stagiului de ucenic. Criteriul timp pare a fi cel mai uzitat în acordarea sporului de salariu (este și cel mai facil în ce privește monitorizarea). Se pleacă de la premisa că ucenicul își folosește timpul petrecut în cadrul masoneriei pentru a se dezvolta spiritual, astfel că după un anumit interval poate trece la treapta superioară. La școala pitagoreică, exista o treaptă unde celui găsit apt de învățătură i se prescria un anumit timp de tăcere și ascultare care nu dura la nimeni mai puțin de doi ani. După ce învățau lucrurile cele mai grele – tăcerea și ascultarea – abia atunci aveau voie să vorbească, să întrebe și să scrie despre ceea ce auziseră. Această treaptă pare similară, oarecum, cu cea a ucenicului din masoneria modernă. Oswald Wirth ne spune că, la pietrarii medievali, ucenicul se angaja să-și servească maestrul timp de șapte ani. În tot acest timp, ucenicul nu era plătit. Stăpânul îi asigura întreținerea necesară și era interesat să-i desăvârșească instruirea cât mai repede (dar scopul material, direct și nemijlocit, era obținerea unui câștig cât
mai mare de pe urma muncii începătorului). Leadbeater arătă, de asemenea, că „… odinioară, ucenicul rămânea șapte ani în primul grad; el rămânea într-adevăr mai mult timp, deoarece conduita sa zilnică era urmărită îndeaproape de superiorii săi, care nu-i permiteau să avanseze înainte de a fi cu adevărat încredințați că și-a dezvoltat într-o măsură satisfăcătoare calitățile necesare” 44. În lipsa unei asemenea monitorizări și îndrumări din partea unui maestru spiritual, simpla trecere a timpului nu oferă defel garanția că ucenicul a mai urcat o treaptă spirituală și merită un spor de salariu. Timpul este o condiție necesară, nu și suficientă. Un alt criteriu pentru acordarea sporului de salariu ar putea fi testarea cunoștințelor ucenicului despre Ordinul în care a intrat. Câteva dintre aceste teme pe care orice ucenic ar trebui să le cunoască sunt: istoria masoneriei, principiile fundamentale, landmark -urile, criteriile de regularitate și de recunoaștere, cele trei mari lumini, semnificația călătoriilor inițiatice, alte elemente prezente în catehismul gradului de ucenic. Exigența nu constă în a verifica dacă ucenicul a găsit sensul lucrurilor care au fost revelate maeștrilor experimentați în ani sau zeci de ani de meditații, ci doar de a se obține garanții minime că aspirantul s-a familiarizat cu principalele teme ale doctrinei masonice, la gradul său. În realitate, cunoștințele însușite de ucenic nu garantează absolut deloc că acesta a și trecut efectiv la o treaptă superioară de înțelegere. Răspunsurile la temele menționate apar în majoritatea cărților despre masonerie, ele putând fi învățate pe dinafară iar simpla lor rostire nu garantează că ucenicul a înțeles semnificațiile mai adânci. Cel mai important criteriu în acordarea sporului de salariu dar și cel mai greu de probat ar fi, în opinia mea, demonstrarea de către ucenic a faptului că, prin disciplină mentală, a reușit să devină stăpânul propriilor pasiuni și emoții (proces similar cu despătimirea și înstrăinarea de lume, din ortodoxism). Masoneria nu oferă soluții directe privind această chestiune și la modul în care se poate îndeplini ultimul criteriu menționat. Elementele fundamentale de învățătură reprezentate de călătoriile inițiatice durează jumătate de oră, timp în care oricum cel aflat în procesul inițierii, în special datorită emoțiilor, se poate concentra mai greu asupra mesajului transmis. În acest sens, capacitatea ucenicul de a demonstra că a pășit pe calea transformării sale prin intermediul gândirii (cunoaște drumul ce trebuie parcurs, instrumentele care trebuie folosite etc.) ar putea fi un criteriu corespunzător pentru acordarea sporului de salariu. De asemenea, la acest grad, despătimirea și stăpânirea emoțiilor trebuie să fie deja exersate, asimilate. Este vorba în special de capacitatea ucenicului de a putea să-și administreze sentimentele. Daniel Goleman a descris această abilitate astfel: „… a supraveghea «dialogul cu sine» pentru a detecta mesajele negative […]; înțelegerea a ceea ce se află în spatele unui sentiment […]; găsirea căilor de a
stăpâni temerile și anxietățile, mânia și tristețea”.45 În sinteză, s-ar putea spune că principalul criteriul privind acordarea sporului de salariu constă în aceea că neofitul trebuie să facă dovada că a început să-și modifice gândirea și conduita și că, la final de stagiu, conștientizează necesitatea devenirii sale întru Ființă, cum ar fi spus, poate, Constantin Noica 46.
24. A: Există o ierarhie a inițierilor, maestre? Sau, mai precis: putem spune că, în francmasonerie, prima inițiere, ca ucenic, este esențială pentru că desparte apele de uscat, sacrul de profan, în vreme ce următoarele sunt deja, într-o oarecare măsură, previzibile? Cu alte cuvinte, prima instituie o diferență de rang, în vreme ce următoarele instituie doar o diferență de grad? Și, până îmi răspunzi, mă grăbesc să adaug că mi se pare o eroare modul grăbit în care se practică inițierile, uneori, în loji, mai ales cele de după inițierea rimă, ca și cum faptul că suntem în interiorul lojii, între frați, ar trebui cumva să instituie o relație mai familiară între cei ce performează ritualul și cei asupra cărora este el performat. Mi se pare că și punerea în scenă (uneori la propriu, în câte vreun teatru) și dramatismul ritualului fac parte din trecerea de la un nivel la celălalt și nimic nu trebuie schimbat, adumbrit sau minimizat. Z: Am mai vorbit „tangențial” despre această problemă atunci când am arătat că, în opinia mea, inițierea cu I mare este cea prin care companionul este consacrat ca maestru mason, devenind astfel membru al Camerei de mijloc. Au fost vremuri când singurul grad autentic de maestru era cel de venerabil (acesta, de altfel, mai era denumit, pe atunci, și „maestrul lojei”), ucenicul fiind doar un aspirant perseverent (similar fratelui de mânăstire) în timp ce calfele de meserie asigurau baza de selecție. De altfel, se spune că ajuns la gradul trei, un mason este pe deplin maestru. Noi știm însă că, în realitate, maeștrii masoni, în majoritatea lor covârșitoare, nu stăpânesc nicio măiestrie spirituală. Cât despre puterile amintite de ritual, nici nu poate fi vorba. De aceea, în înțelepciunea lor, marii inițiați care conduc lumea au instituit riturile de perfecționare în cadrul cărora fraților li se dau numeroase adevăruri revelate, altele decât cele cu care au venit în contact în cadrul lojilor simbolice. Cu toate acestea, nici această abordare proprie riturilor nu asigură, în fapt, transmiterea unor puteri speciale. În mare parte comentariile ce însoțesc întrebarea ta sunt lămuritoare prin ele însele. Într-adevăr, acceptarea „înăuntru”, pe teritoriul sacrului, constituie un salt calitativ, diferența de rang, cum bine o denumești. Adeptul, odată constituit și consacrat, intră simbolic într-o altă realitate (alteritate, cum o definește Ken Wilber)
total diferită de lumea pe care o cunoștea el până la acel moment astral al inițierii. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie, dacă ne gândim că testamentul profan, unde candidatul și-a consemnat cu toată seriozitatea concepțiile sale profunde și sincere privind viața, lumea și omul ca ființă superioară, este dat flăcărilor purificatoare. În realitate însă, ca urmare a ignoranței cvasi-generale a membrilor Frăției și a gradului scăzut de instrucție masonică, ne complacem într-un grav proces de profanare. Am putea spune că năvala întunericului este pe cale să stingă lumina firavă a lumânării. De altfel, îți spun ție pentru ca să duci mai departe învățătura, trebuie să te porți cu grijă față de puțina Lumină cu care te-a dăruit Cel de sus. Tocmai de aceea, pe timpul ritualului, nu este permis să sufli în lumânare iar când oficianții execută circumambulațiunile trebuie ca aceștia să protejeze flacăra cu podul palmei, pentru a nu permite biruința întunericului asupra Luminii, stingerea accidentală a luminii fiind un semn de rău augur. „ Lumina luminează-n întuneric și întunericul n-a biruit-o!” Cât privește diferența de grad, cum denumești restul inițierilor (în fond, sporuri de salariu), ar trebui spus că noi vorbim despre inițiere, cea de la începuturi, dar de fapt este vorba de un șir lung de inițieri. De cele mai multe ori, primim „cheile” la gradul următor sau, cu alte cuvinte, revelarea adevărului spus inițial, aluziv și incomplet în ritual, are loc în cadrul procesiunii de la un grad superior. Poate că noi spunem, „gradul 33 și ultim” tocmai pentru ca masonul papagal despre care vorbește Mackey să înțeleagă că a atins nivelul maxim al incompetenței sale și astfel să se oprească, în sfârșit, din asaltul său profanator; mai mult de atât nu putem spune aici 47. Eu, cel puțin, nu știu ce să mai spun, Dumnezeu știe!
25. A: Maestre, spune undeva Sfântul apostol Pavel: «Multe putem cunoaște, dar nu toate ne sunt de folos.» Dar cum putem cunoaște, altfel decât o facem în viața rofană? Împărtășește-ne ceva despre cunoașterea inițiatică. Atributul asociat aici cunoașterii e din aceeași familie cu inițierea, care e tema noastră, dar nu numai de asta te întreb. Z: Asemenea unui boxer profesionist, maestrul nu are voie să utilizeze nicidecum, împotriva altora, cunoștințele și puterile pe care știe că le posedă, chiar dacă este în legitimă apărare, ca să spunem așa... Acest lucru vi l-am spus, în mod repetat, și vouă, ucenicii mei, încă de la început. Maestrul își va folosi puterile doar pentru a-și spori invulnerabilitatea (invincibilitatea, cum spune Maharishi) la ispite, acuzații, atacuri și, totodată, pentru a transforma în lumină, în aur, bolovanii care sunt aruncați de către cele trei calfe rele, ignoranța, fanatismul și vanitatea. Altfel spus, măreția unui maestru spiritual constă în a se abține să utilizeze în folos propriu cunoștințele și puterile pe care știe cu certitudine că le posedă și în a considera că Marele arhitect al universului, care l-a binecuvântat cu acele puteri, îl monitorizează sever privind atent modul cum el le gestionează în viața de zi cu zi. În lumea în care trăim există cinci puteri, cinci iluzii (puterea economică, puterea științifică, gloria militară, puterea cultural-artistică și iluzia iluziilor – puterea politică). Puterea adevărată însă, este alta, anume puterea spirituală , siddhi, aceasta nemaiputând fi doar o simplă ispită. Tot ce face un om în viață ține de puterea lui spirituală. Pentru un luptător, om al cunoașterii, puterea spirituală este singura țintă legată de reperele din absolut; din ea decurg toate cele cinci puteri lumești, ispitele de care vorbeam. Nu există în viață o cauză care să merite mai multă atenție din partea unui simplu muritor. Căutarea perfecțiunii spirituale este pentru un luptător singura sarcină demnă de bărbăția sa. Puterea spirituală este vehiculul care te ajută să călătorești în alteritate (în nemurire, în absolut), să găsești acolo soluția la problema ta și te întorci în lumea așa-zis reală unde să aplici ceea ce numai tu ai aflat. Nu poți spune nimănui despre această călătorie și nu poți vorbi despre ceea ce înfăptuiești pentru binele celorlalți semeni. Astfel, te faci, vânătorule de putere spirituală, tot mai accesibil Divinului, pentru ca apoi să înțelegi că a-ți împlini menirea pe pământ înseamnă să te sacrifici cu generozitate spre binele celorlalți. Numai astfel poți spera că te va atinge și pe tine aripa nemuririi, puterea spirituală fiind, în acest caz, doar instrumentul Divinului aflat vremelnic la dispoziția ta. Un vânător cu deplină putere spirituală poate dărui speranță de viață sau poate
chiar să ucidă instantaneu cu o singură privire. De aceea, ar fi bine să-ți îmbunătățești continuu tehnicile tale de focalizare a privirii. Centrează-ți privirea cu fermitate în punctul dintre sprâncenele interlocutorului și, totodată, asupra scopului tău pe care să-l vizualizezi ca pe un rezultat final! Fixează-ți „ținta” cu exactitate și rigoare în mintea ta! Siguranța de sine o poți obține doar dacă respecți cu sfințenie toate instrucțiunile primite de la mentorul tău. Nu poți face nimic, repet, fără un „ părinte duhovnicesc” pentru că, potrivit tradiției, metoda de lucru este transmisă doar prin viu grai și doar acelui ucenic care „ …dă semne” că vrea, știe și poate să ducă la bun sfârșit anevoiosul demers al metamorfozării. De aceea, îți spun, iubite frate, nu încerca zadarnic să-ți explici realitatea doar în mod logic, rațional! Puterea spirituală este ceva care se află în tine; paradoxal, aceasta îți controlează acțiunile și, totuși, este neîncetat la dispoziția ta spre a fi folosită. După ce a înțeles că singura putere, pe care trebuie s-o caute cu asiduitate, este cea spirituală, întreaga viață a vânătorului se reorânduiește. Pentru el, să devină ceea ce știe de acum cu certitudine că este cu adevărat, se transformă în unica rațiune a existenței sale pe fața Pământului. El nu se mai lasă ademenit în van de deșertăciunea ispitelor lumești. Sic transit gloria mundi! Pe plaiurile eternele ale cunoașterii inițiatice, a vâna cunoașterea înseamnă, de fapt, a te poziționa echidistant față de excese, a domina timpul și a crede cu smerenie și deplină convingere în forța creatoare a omului, dăruită acestuia de Divin. Poți trăi o viață fără să vânezi dar dacă-ți propui totuși să devii vânător, mai întâi construiește-ți, cu răbdare, instrumentele, hărțile realității și modele de rigoare. Vei vedea atunci că, sub privirea ta de aspirant în ale înălțării spirituale, eternele plaiuri ale vânătorii și ale cunoașterii, deopotrivă, devin puternic germinative, metamorfozându-se treptat într-un veritabil imperiu al armoniei și prosperității dar și al ordinii necesare pe care tu, vânătorule, o proclami la început în sinea ta și apoi o impui tuturor cu blândețe, cu smerenie și cu nemărginită speranță. Cel ce vrea să vâneze construiește mai întâi eliberarea, decondiționarea sa și, totodată, un climat de pace deplină în juru-i. Numai atunci eternele plaiuri ale vânătorii îi dăruiesc cu generozitate prada pe care o caută cu însetare și asiduitate, și anume, când el însuși a devenit un model de toleranță, înțelegere, altruism, calm și beatitudine. Cel ce știe să vâneze cu adevărat, inculcă, întotdeauna, măsură, rigoare și înțelepciune în toate acțiunile lui. Eternele plaiuri ale vânătorii devin astfel oglinda înălțării și iluminării sale prin cercetare continuă, descoperire și rodnică îndoială, prin diversitatea abordărilor și prin sinergia care, în astfel de cazuri, parcă, vine ca dar de Sus. Cel ce poate să vâneze cu adevărat, înțelege că întâi de toate trebuie să semene
iubire și devotament în juru-i prin chiar sacrificiul de sine. Doar așa eternele plaiuri ale vânătorii renasc din acest suprem efort pentru desăvârșire spirituală, devin cooperante și apoi, fecunde, din încredere generoasă în cei de azi, din dragoste pentru cei de mâine și din venerație pentru cei care au fost. Numai astfel, vânătorule, poți spune, sigur pe tine, că ai un rost în lume (vezi problematica sensului vieții de gradul doi) și că ai înălțat cu încă o cărămidă Templul ideal al umanității continuând, în mod conștient, tradiția primordială a maeștrilor adevărați. Așadar, cât ești în viață, singura ta problemă este să identifici menirea pe care ți-a hărăzit-o Tatăl și să lupți cu toată puterea ca s-o vezi îndeplinită. Altminteri, se poate spune că ai trăit degeaba, că ți-ai irosit viața și dacă tu nu vei avea curajul să rostești acest adevăr despre eșecul tău, cu siguranță, când va veni sorocul, îl vor proclama alții. Și tu poți să fii vânătorul din poveste, fratele meu! Trebuie doar să-ți dorești cu nădejde și ardoare această calitate, să acționezi metodic pentru încărcarea ta cu putere spirituală și să te obișnuiești să vezi totul din perspectiva sacrului. Metafora aceasta cu vânătorul nu-mi aparține. Ea a fost lansată de Carlos Castaneda care, în drumul său inițiatic, pleca uneori pe dealuri și prin păduri, la vânătoare de puteri spirituale, împreună cu magistrul său, Don Juan, un șaman mexican de origine toltecă 48. Aventura cunoașterii pe care o parcurge Castaneda sub îndrumarea șamanului a fost considerată de către unii cunoscători ca fiind o experiență de excepție și una din cele mai spectaculoase inițieri ale secolului XX. La fel ca și ei, noi doi ne roteam, când pe stânga, când pe dreapta, în jurul Mânăstirii Sinaia dar nu pentru a vâna puteri ci în cu totul alt scop: eu încercam atunci să-ți transmit cât mai bine mesajul inițiatic, abscons, iar tu ascultai un raționament (nu-mi place cuvântul) despre care până atunci nu știuseși nimic, pentru a înțelege mai exact ce-a fost cu inițierea pe care tocmai o parcurseseși la propriu. Îți deschideam ochii (expresia a rămas din vremuri imemoriale și se referă la al treilea ochi care, ca să „vadă”, trebuie să fie deschis la propriu), căci înțelegerea (Binah) te duce la înțelepciune (Hochmah) și astfel greșești din ce în ce mai rar și mai nesemnificativ în viață.
26. A: Maestre, putem spune că există o stare de spirit proprie uceniciei? Cum ascultă discipolul de maestrul său? Z: Îți voi răspunde, mai întâi, oarecum indirect, la întrebările tale, printr-un citat: „ De calificarea maestrului depinde alegerea metodelor care să permită, în fine, discipolului său regăsirea unei stări de receptivitate identică cu aceea pe
care au avut-o întotdeauna discipolii atunci când au primit învățătura. Același lucru este valabil și pentru francmasonerie. Nu folosește la nimic să ne agățăm de racticarea unui ritual sub pretextul anteriorității sale istorice”.49 Starea de discipol este rodul unui efort conștient pe care novicele îl face în vederea devenirii sale, a metamorfozării și nu constă în a întreprinde ceva, ci în a te disponibiliza pentru a primi cunoașterea ca pe o sămânță, în a te conforma solicitării de a fi calm, receptiv, relaxat pentru a-ți însuși învățătura și măiestria. Starea aceasta de primitor, de golire interioară, este ilustrată genial, mă repet, de binecunoscuta fraza evanghelică: „ Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția lui Dumnezeu”. Pentru a realiza această stare de ucenic va trebui ca neofitul să renunțe la orice inițiativă, la eventualele sale pretenții de a fi la cârma jocului și, în general, la Ego-ul său despotic, dictatorial, învățat să dea verdicte și să catalogheze. Aceasta i se cere ucenicului, să renunțe la Eul său iluzoriu, limitat, precar și condiționat, aflat mereu la remorca mediului exterior. Starea de discipol presupune a ne lăsa cuprinși într-un proces de reconfigurare a ființei pentru a putea, în final, să redescoperim ceea ce a fost mereu prezent în noi, Martorul tăcut, protector și înțelept, câtimea de dumnezeire. Un discipol adevărat devine conștient de limitele proprii și de necesitatea unui travaliu interior, proces de individuație, cum spune Jung50, prin care să parcurgă, la propriu, drumul de la Eu la Sine. Pe măsură ce dominarea Ego-ului este eliminată, o altă realitate, mai profundă, mai subtilă și mai atotcuprinzătoare ni se dezvăluie treptat și astfel intrăm, parcă, într-o altă lume despre care nu știam nimic înainte de inițiere, în lumea Sacrului în care ni se cere să ne deplasăm cu pași șovăielnici și în unghi drept, călcând doar pe linia care desparte simbolic culoarea albă de cea neagră. Starea de discipol presupune, de asemenea, o acceptare a faptului că de rodul efortului nostru s-ar putea bucura altcineva. O atare detașare va avea ca efect pacea interioară și încrederea în voința divină. „ Facă-se voia ta Doamne, nu voia mea!” spuneau Templierii (protomasoni) despre auspiciile sub care lucrau ei, cele ce decurg din sacru și legea morală înscrisă în inima omului. Candidatul la inițiere a optat pentru a merge în continuare prin viață cu ochii deschiși, ca om lucid, conștient și nu legat la ochi, dominat de automatisme și de tumultul cotidian. Urmare a unor reguli – de disciplină spirituală – recomandate de maestrul său, rezolvarea canoanele impuse, a probelor și încercărilor la care va fi supus fac parte acum din noua sa viață. Termenul de discipol definește individul care parcurge un proces de instruire, urmând o învățătură. Se circumscriu termenului, de asemenea, ideile de supunere, asiduitate, disciplină, calități esențiale pentru orice aspirant. În situația că ucenicul nu manifestă dorința de a se elibera de sub condiționările inerente, nu dă semne că va putea duce la bun sfârșit sarcina
transformării de sine. Desigur, pentru orice neofit este dificil să-și depășească înclinația îndelung exersată spre plăcerile lumești și să-și găsească o bucurie mai mare, mai motivantă, în lumea spirituală. Calea spirituala solicită un efort continuu din partea discipolului, în sensul autocontrolului prin care acesta își mobilizează o mare parte a energiei interioare pentru o transmutare radicală a personalității sale, sau cu alte cuvinte, pentru șlefuirea pietrei brute, ucenicul mason în persoană sau generic vorbind, inițiatul. Orice proces de creație presupune un sacrificiu de sine. Metaforic vorbind Realitatea supremă însăși s-a supus, în mod voluntar, unui sacrificiu de sine pentru a crea Cosmosul. Efortul pe care discipolul îl depune pentru noua sa identificare este de fapt efortul de redescoperire a identității eterne primordiale prezentă în toate obiectele și ființele (Atman sau Sinele suprem, Sinele rezonant, Sinele transpersonal). Aparența schimbării nu este evidentă decât pentru ființele neiluminate, prinse in relativitatea spațio-temporală. Pentru ființa realizată, iluminarea înseamnă înțelegerea faptului că nu a existat niciodată și nu va exista vreodată decât una și aceeași Realitate, cea identică cu Sinele suprem. Starea de discipol este așadar un proces prin care un individ care realizează că este neiluminat sau, altfel spus, înlănțuit în materie, ajunge să-și dea seama că eliberarea este posibilă. Această trezire depinde de purificarea lăuntrică, adică, simbolic vorbind, de șlefuirea oglinzii sale mentale. Întregul dans al eliberării sau al înlănțuirii se joacă pe scena minții. Starea de discipol este așadar un proces de dezvoltare a modului în care gândim despre noi înșine și despre realitatea ce ne înconjoară. Insist: necesitatea unui maestru care să-l ghideze pe discipol pe calea spirituală este subliniată de toate tradițiile. De fapt, nu poate exista discipol în absența maestrului și nici maestru fără ucenici. Rolul maestrului este acela de a zdruncina spontan și gradat toate structurile obișnuințelor care ne înlănțuie în iluzia că suntem entități separate, izolate de ceilalți prin pielea din jurul oaselor și cărnii noastre. În principiu, maestrul spiritual urmărește remodelarea completă a vieții discipolului, pentru ca energia obișnuinței să fie reorientată către introspecție și cunoaștere de sine. Atașamentul de bunuri, de produsele muncii, este marele blocaj în capacitatea de introspecție și de autodepășire a discipolului. Rolul maestrului spiritual în distrugerea acestui atașament este major și e asociat cu focalizarea tuturor energiilor într-un fascicul, orientat către Divin. Dar cel ce-i ghidează pe alții este, înainte de toate, cel care a realizat pe deplin, în sine însuși, condiția de discipol. Maestrul nu face ce dorește; el nu este decât instrumentul Realității universale. Astfel, el nu poate face decât ce trebuie făcut și în momentul în care trebuie făcut. Prin aceasta retragere
în fața Realității lui Dumnezeu, ce-i definește existența, învățătura maestrului poate fi cu adevărat operativă și astfel aceasta îl poate transforma pe ucenic. Secretul spiritual nu este proprietatea maestrului, el neputând să-l distribuie după bunul plac; maestrul nu este decât un depozitar și un transmițător. Astfel trebuie înțeles faptul că nu posedăm nimic și un dăruim nimic, din acest punct de vedere, maestrul este, repet, doar un transmițător. Anumite lucruri pot trece prin noi, dacă Dumnezeu o dorește, însă acestea nu ne aparțin. A avea dispoziția de a primi sau a fi în starea de recipiendar, înseamnă a accepta că nimic nu îți aparține și că totul ne poate fi dat. Înseamnă, de asemenea, a nu căuta a face sau a lua ceva, ci mai degrabă a citi semnele care îți sunt transmise și a te poziționa în funcție de acestea.
27. A: Așadar, este cunoașterea inițiatică o cunoaștere căpătată ca urmare a inițierii, sau e mult mai mult decât atât? Și mai există și alte căi de cunoaștere, spre pildă cea simbolică, sau cea a trăirii directe a misterului, prin diferitele tehnici pe care, mai devreme, sugerai că trebuie să le deprindem? Explică-ne, maestre, te rog, câte ceva despre modurile învățării care îi sunt la îndemână inițiatului. Z: La inițiere nu ți se dă nimic altceva decât un substitut, o analogie și o foaie de parcurs. Prin îndemnuri, ritual și simboluri i se sugerează neofitului viitoarele trăiri, posibile rezultate, așteptări, dar și amenințări, obstacole și praguri. Calea inițiatică este procesul de individuație (după Jung), drumul prin labirint de la Ego-ul limitat și orb, dominat de iluzii și diverse condiționări, la Sinele transpersonal ce sălășluiește-n om și-i călăuzește acestuia viața ca Martor tăcut sau Înger păzitor cum este denumit în diversele tradiții spirituale. Lux inens nos agit , ni se spune la un moment dat în ritual. Sinele este Lumina cea mare, Centrul Ființei, Esența divină din om. Scopul oricărui demers inițiatic (Cale), constă în a parcurge labirintul despre care vorbeam (realitatea fizică, Maya, acest iluzoriu continuum spațio-temporal în care viețuim în mod curent) dinspre margine înspre Centru și se poate înfăptui numai prin coborârea minții în inimă; simți efectiv cum creierul tău parcă alunecă încet de la locul său direct în zona de mijloc a trupului. Sensul căii inițiatice constă așadar în parcurgerea procesului de realizare / cunoaștere de către aspirant a Sinelui ( „Gnoti seauton” sau „ Nosce te ipsum”) pentru ca apoi acesta să se poată transforma / desăvârși / perfecționa pentru a deveni, în cele din urmă, un Homo universalis, adică dintr-o simplă rază a Domnului (semn zodiacal condiționat și strict determinat) să poată cuprinde, prin expandarea conștiinței individuale, întregul Cosmos. Aceasta
este cunoașterea inițiatică! În acest sens, Oswald Wirth spune: „Scopul vechilor mistere era acela de a-l face pe om asemenea zeilor. Dacă se purifica și se ridica intelectual și moral mai resus de muritorii de rând, candidatul (gr. mystos) se îndumnezeia. Programul inițierii a rămas neschimbat până în zilele noastre; și masonul modern se îndumnezeiește, cu diferența că el lucrează în chip divin, adică doar desăvârșește Creația lumii rămasă imperfectă. Ridicat deasupra animalității sale, omul constructor, instrument al planului divin, se face zeu, în sensul antic al cuvântului”. 51 Calea inițiatică presupune inclusiv o lucrare asupra trupului. Inițiatul nu poate face abstracție de corpul său, instrumentul prin care este racordat la realitate. Ezoterismul ne spune că simțurile omului, fiecare în parte, îl conectează pe individ la un element primordial. Astfel, simțul tactil corespunde Pământului, gustul – Apei, mirosul – Aerului, auzul și văzul – Focului iar percepția extrasenzorială – Eterului. Mai sunt și alte variante de reprezentare, reține, te rog, ideea. Pentru atingerea scopului său, inițiatul lucrează neîncetat la trezirea ochiului interior (percepția extrasenzorială, prescurtat PES). Prin exercițiile spirituale pe care le practică sub îndrumarea maestrului său, cu ajutorul celui de-al treilea ochi, aspirantul ajunge treptat să străpungă suprafața iluzorie a lucrurilor și, astfel, poate vedea și el profunzimile de dincolo de aparențe, alteritatea. El poate, la un moment dat, să simtă holistic realitatea cu întreg corpul său, poate de asemenea să citească semnele realității în funcție de corespondențe și similitudini, prin decodificare și interpretare cu ajutorul unui algoritm tradițional. Aflat pe cale, adeptul este de fapt într-un plin proces de maturizare spirituală, de emancipare de sub presiunea iluziilor și astfel capătă pentru viața sa un sens nou, o altă rațiune de a fi. Noi spunem că devenind maestru, francmasonul a ajuns în centrul cercului sau, cu alte cuvinte, că el se află acum între echer (materie) și compas (spirit). Mai spunem, de asemenea, că munca unui francmason nu se termină niciodată, ceea ce pare destul de identic cu conținutul celebrului îndemn al Sfântului Pavel, „ Rugați-vă neîncetat!”, adică practicați în continuu rugăciunea, meditația, ca exerciții spirituale. Ordonat și metodic, cum îl știm, René Guénon vorbește despre trei căi inițiatice, cele menționate de tradiția hindusă, calea acțiunii ritualice (Karma), calea iubirii (Bhakti) și cale cunoașterii (Jnāna). Primele două căi au rol preparator și se referă, îndeosebi la ceea ce, în ezoterismul european, reprezintă „micile misterii”, în timp ce rolul principal („marile misterii”) revine celei de-a treia căi, Jnāna 52. La o cercetare, fie chiar și sumară, vei vedea că schema guenoniană prezentată mai sus, preluată de altfel din tradiția vedică, este perfect compatibilă cu schema lui
Gurdjieff-Ouspenski, revelată în cartea A patra cale. Mai vreau să mai adaug ceva și cu asta închei. Când maestrul stăpânește bine o tehnică spirituală, faptul că lucrează împreună cu ucenicul este suficient pentru a-i induce instant, și acestuia, o stare de conștiință non-ordinară. Undele cerebrale sunt molipsitoare, dacă putem spune așa. De aceea, s-a păstrat în masonerie tradiția inițierii sub spadă. Simpla privire a unui maestru venerabil autentic era de ajuns pentru a-i induce candidatului fiorul metafizic. Și ca un mic moment anecdotic: cu toate că nu avea nici o putere din acestea despre care vorbim noi aici, Marele maestru din trecut, Prea respectabilul Fr:. Gheorghe Comănescu era cunoscut pentru celebra lui poruncă: „Aduceți-mi spada!” Era, desigur, un abuz, se mai producea încă o pseudo-inițiere; încă un profan era consacrat în formă simplificată și astfel introdus în templu fără a avea calificările cerute de tradiție. Dar ce mai contează încă unul în plus!
28. A: De mai multe ori, pe timpul acestei discuții, ai folosit sintagma Sinele suprem, Sinele rezonant, Sinele transpersonal, sau Lumina lăuntrică, Centrul ființei, Îngerul păzitor, Martorul tăcut, Atman, Omul lăuntric etc., cu înțeles similar. Putem spune noi că avem o entitate interioară, în corpul nostru, distinctă de tot ce prezintă știința privind anatomia corpului omenesc? Z: Știința pune foarte multe în paranteză. De altfel, una din marile probleme ale științei constă în faptul că nu poate să explice ce este materia. Doctrina metafizică, în schimb, prezintă de mii de ani materia ca fiind tot o lumină, e drept condensată, solidă, grosieră. În prezent, fizica cuantică vine și confirmă ce spune ezoterismul. Citește Taofizica lui Fritjof Capra. Totul pare a fi ca în butada aceea despre un grup de savanți care urmau să escaladeze un munte fioros. Operațiunea este pregătită cu lux de amănunte, se fac planuri, calcule, o asigurare materială adecvată, se aleg variantele optime, după care începe urcușul propriu zis. Urmează îndelungi eforturi, peripeții și sacrificii și, în cele din urmă, savanții ajung în vârful muntelui unde, spre stupoarea lor, găsesc aici un mic grup de călugări aflați într-o profundă stare de meditație. Pătratul (materia) în cerc (spiritul) sau cercul în pătrat este una din temele lui Guénon53 și soluția la întrebarea ta cu entitatea interioară din corpul uman pare a fi un paradox, cuadratura cercului. De altfel, biserica reprezentând un om culcat pe spate cu capul spre est și inima spre sud (ca și templul masonic, de altfel) are naosul, pe din afară, când rectangular (precum biserica veche de la Mânăstirea Sinaia) când
rotund iar în interiorul acestuia, invers, tocmai pentru a marca simbolic acest paradox. Despre Sinele suprem, Sinele rezonant, Sinele transpersonal, sau Lumina lăuntrică, Centrul ființei, Îngerul păzitor, Martorul tăcut, Atman, Omul lăuntric etc. nu voi vorbi aici. Este multă bibliografie de parcurs. Cine este interesat nu are decât să se documenteze temeinic. Voi spune doar atât: Cunoaște-ți Sinele!
29. A: În ce constă, de fapt, acest efort perpetuu pe care și-l asumă aspirantul din moment ce spunem că „munca unui francmason nu se termină niciodată”? Care este „produsul” muncii unui francmason? Aș dori, maestre, să te referi mai mult la căutarea de către inițiat a centrului cercului, a Sinelui transpersonal, Lux inens. Z: Ei bine, dintotdeauna, pentru inițiatul care și-a luat rolul în serios, procesul intern specific a fost acela de a se debarasa de învăluirile care-l împiedică să vadă esența sa divină (Lumina increată din sufletul său). Aceasta se realizează prin trăirea (cunoașterea, gnosis) la propriu a întâlnirii cu Lumina cea mare din centrul ființei sale, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică, potrivit dogmei creștin-ortodoxe; a se vedea cartea Sfântul Simeon Noul Teolog și tradiția ortodoxă. 54 Lucrarea menționată este importantă nu doar pentru că trece în revistă experiențele mistice trăite în timpul vieții sale de către Sfântul Simeon Noul Teolog, în urmă cu un mileniu, ci mai ales pentru conexiunile și interpretările pe care Alfeyev le preia din opera Sfântului Simeon cu privire la experiențele mistice ale apostolilor și părinților Bisericii. Comentariile și observațiile inserate de autor pe parcursul lucrării fac posibilă o concluzie provizorie potrivit căreia, în fapt, este vorba despre una și aceeași experiență subiectivă trăită într-o formă mai mult sau mai puțin asemănătoare de către toate personajele din Vechiul și Noul Testament, anume, vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică după denumirea consacrată de dogma creștină. Iată cum descrie Sfântul Simeon, ucenic fiind, prima sa întâlnire cu Lumina lăuntrică: „Ce ai văzut copile? (îl întreabă duhovnicul, n. n. ) O lumină dulce, dulce ărinte. Dar mintea mea nu e în stare să îți spună, părinte, cum anume e… Casa chiliei mele a pierit și lumea a trecut… Am rămas eu singur cu lumina singură… Era în mine și este și acum o bucurie negrăită, iubire și dor mult, încât râuri de lacrimi s-au pornit din ochii mei, precum vezi și acum. Răspunzându-i duhovnicul îi spune. Acela e (Dumnezeu, n. n. ), copile!” Vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică este cea mai semnificativă componentă a misticii Sfântul Simeon. El vorbește despre aceasta ca despre o
experiență personală, autentică, tulburătoare. Tema nu era nouă la vremea respectivă. Subiectul acesta, Vederea Luminii lăuntrice, a fost dezbătut și împărtășit de generații întregi de monahi și asceți. Sfântul Simeon nu face decât să aducă o serie de clarificări și mențiuni inedite. Astfel, el precizează explicit că Lumina este Dumnezeu însuși arătându-se omului și că această Lumină nu este un fenomen fizic, ci „…imaterială, simplă și fără formă, cu totul necompusă, netrupească și de nedespărțit”. Mai spune Sfântul Simeon, utilizând vocabularul mistic al epocii: „ Te văd ca pe un soare, Te privesc ca pe o stea, Te port în sân ca pe un mărgăritar și Te văd ca pe un opaiț aprins înăuntrul unui vas, (Doamne, n. n. )!”. Karen Armstrong ne prezintă, în Istoria lui Dumnezeu55, o istorie a experienței mistice, un survol peste vremurile când trăirea și gândirea tainei erau unite în acea stare de meditație și rugăciune din care izvora întreaga philosophia perennis. Autoarea conchide că tradiția creștină nu este altceva decât rodul vederii luminii lăuntrice de către prooroci, profeți, apostoli și părinții ai Bisericii insuflați în mod misterios și inexplicabil dacă ne raportăm la logica formală. Aceștia au vorbit și au scris despre Dumnezeu numai după ce au trăit la propriu întâlnirea cu Lumina cea mare din sufletul lor. Cu alte cuvinte, experiența mistică a constituit dintotdeauna fundamentul dogmei, în timp ce aceasta din urmă a reprezentat, la rându-i, confirmarea vederii lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică de către cel ce a mărturisit-o confraților și lumii. Monografiile și tratatele moderne referitoare la creștinismul ortodox ni-l prezintă pe Sfântul Simeon ca pe un scriitor mistic bizantin de referință, profund tradițional și novator, în egală măsură. Pentru cercetătorul avizat este evident că Sfântul Simeon are ca sursă principală a scrierilor sale propria sa experiență mistică. Mărturisirea acesteia a constituit de fapt și cauza conflictului pe care l-a avut cu ierarhii de atunci ai Bisericii, incapabili să înțeleagă fondul problemei și legăturile pe care trăitorul le evidenția între experiența personală și experiențele similare menționate de tradiție. În treacăt fie spus, Sfântul Simeon a fost gratulat în derâdere, de către contemporanii săi, cu titulatura de „Noul Teolog”, ca o desconsiderare a faptului că acesta a sugerat și a susținut similitudinea trăirilor sale cu cele ale profeților, apostolilor și părinților Bisericii pomeniți în vechile scripturi. El însă a transformat această poreclă răutăcioasă în renume. Iată un text edificator în acest sens: „Și cum atunci, zicea el, nimeni dintre marii noștri părinți n-a vorbit atât de deschis despre sine însuși și n-a grăit asemenea cuvinte, pe care le grăiești tu despre tine însuți? Te înșeli omule (răspunde Sfântul Simeon, n. n. ), mai degrabă apostolii și părinții au grăit în cuvinte lucruri în acord cu mine. . . Dacă nu gândim aceleași lucruri cu apostolii și cu sfinții și de Dumnezeu purtătorii părinți, dacă nu grăim potrivit celor spuse de ei și nu repetăm și noi cele spuse de
Dumnezeu în Sfintele Evanghelii… să fiu anatemă de la Domnul…” 56
30. A: Dar, maestre, de ce trebuie să vorbim noi, aici, despre un sfânt bizantin care a trăit cu un mileniu în urmă și despre experiențele sale mistice? Este oare relevant pentru tema noastră, inițierea masonică? N-ar trebui, mai bine, să vorbim despre un maestru și despre travaliul acestuia în căutarea centrului cercului? Z: Mai întâi, o precizare: dacă e maestru cu adevărat atunci el trebuie să fi ajuns deja în centrul cercului, astfel că nu mai are nevoie de nici un travaliu în căutarea acestuia. În ultima călătorie a calfei, candidatul vede Steaua înflăcărată, Lumina lăuntrică. Cu alte cuvinte, sporul de salariu pe care-l primește companionul nu este nimic altceva decât o validare, o confirmare a noului său statut, tocmai pentru că cel în cauză a avut experiența transcendentală. Aceasta este la modul ideal; în realitate, desigur, lucrurile stau altfel. Revenind la întrebările pe care mi le adresezi: să știi că este foarte relevant să vorbim aici despre Sfântul Simeon, pentru că această experiență eclezială a realității lui Dumnezeu înseamnă totul 57. Despre această experiență transpersonală se poate spune succint că înglobează toate stările catalogate ca fiind spirituale, religioase, mistice, magice, parapsihologice etc. „ Ritualul utilizat pentru inițiere în francmasonerie nu are drept scop primordial, într-adevăr, decât să permită candidatului să facă experiența «Unității-Totalității», să trăiască această intuiție fundamentală că nu există o diferență esențială între sine și ceea ce este în afara sinelui. Singura rațiune de a fi a ritualurilor – fie ea aceea a inițierii sau cele care urmează, referitoare la companioni și maeștri – nu este dobândirea unei științe teoretice, ci trăirea unei experiențe concrete. Și, pornind de la această experiență, utem ține discursuri, nu invers!”58 Tu trebuie să știi cu claritate că miza omului și a întregii filosofii, de altfel, este transcendența! Nu contează cum ai ajuns să trăiești la propriu experiența. Îți voi argumenta, în continuare, aceasta făcând referire la un maestru spiritual care a activat în Occident, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanul Karlfried Graf Dürckheim59. De subliniat că este vorba despre un maestru zen și nu despre un maestru mason. Cartea acestuia, pe care o voi evoca în cele ce urmează, a fost intitulată Centrul ființei. De fapt, așa cum îi stă bine unui maestru veritabil, nu el este autorul propriu zis al acestei lucrări ci un discipol al său, Jacques Castermane, care a adunat într-o carte cele spuse de maestru său. Prin forța împrejurărilor, Dürckheim își petrece șapte ani din viață în Japonia, primește aici o inițiere în zen budism și revine apoi în
Europa, prin anii ’50, unde înființează o școală neobișnuită, intitulată „de terapie inițiatică”. Maestrul conștientizează carența fundamentală a omului occidental, materialist și individualist, în contrast cu cel din Orient, ghidat de o filosofie de viață holistică, integratoare, anume tocmai starea acestuia de confuzie și ignoranță în ce privește problematica transcendenței. Experiența aceasta supraindividuală (denumită satori, în zen budism) este caracterizată de către Dürckheim ca fiind dincolo de religii, accesibilă omului nu pentru că ar fi creștin, musulman sau budist ci, în primul rând, pentru că este ființă umană. Satori face cu putință imposibilul, inconceptibilul, iraționalul, adică tot ceea ce încalcă legile rigide ale gândirii simple, intelectiv-raționale. Re-ligarea, în acest caz, este un fenomen de rezonanță, consonanță cum ar spune Ștefan Lupașcu, între trăirea la propriu a experienței și realitatea înconjurătoare în care sacrul este omniprezent în toate cele ce sunt 60. Prin satori, aspirantul transcende contrariile și reunește vidul cu preaplinul, viața cu moartea, ființa cu neființa. Zen budismul este, înainte de toate, o stare de religiozitate bazată pe o experiență, spune Dürckheim, nicidecum o religie sau o credință, în sensul pe care-l acordăm noi, europenii, acestor două concepte. Ca să fii în interiorul Zen-ului trebuie să fi trăit experiența transcendentală. Când un maestru zen evocă această trăire supranaturală, el vorbește, de fapt, despre natura lui Buddha. În noi toți, credincioși sau nu, există această natură, această potențialitate, situată dincolo de spațiu și timp și de convingerile noastre religioase. Pentru cel ce aspiră la o astfel de cunoaștere a Ființei sale esențiale, Sinele transpersonal, Zen budismul propune exerciții spirituale și un anumit stil de viață, echilibrat și fără excese. Totuși, omul nu poate reproduce această experiență prin propria sa voință. El este surprins de experiență, răpit, cuprins de acea stare misterioasă și parcă purtat fără voia sa într-o alteritate. Astfel, trăitorul este în situația grădinarului care nu poate să facă trandafirul să înflorească, el doar pregătește cu asiduitate, speranță și cu credință în suflet acele condiții care pot favoriza evenimentul. Pentru cel ce se identifică cu Ego-ul precar și limitat, transcendența este exterioară, în Cer, iar relația cu Dumnezeu este mediată de un preot, în timp ce, pentru omul care se autocontemplă ca fiind un întreg într-o realitate non-duală, transcendența reprezintă chiar nucleul ființei umane și al universului, deopotrivă. În acest al doilea caz, relația omului cu Dumnezeu fiind neintermediată. Transcendența este leagănul tuturor religiilor dar, cu toate acestea, transcendența nu aparține de fapt nici unei religii, ea este pur și simplu universală, aflându-se la sorgintea fenomenului mistic și al philosophiei perennis. Religiile îi separă pe oameni iar dogma este moartea spiritului. În același timp, experiența mistică despre care vorbim aici îi unește, ea fiind dintotdeauna și pretutindeni aceeași. Experiența
este o trăire subiectivă a întâlnirii Ego-ului cu Ființa profundă, transcendentă și imanentă, nucleul divin necondiționat existent în om. Pentru individ, trăirea acesteia înseamnă că a realizat ceea ce este el cu adevărat. Conceptele moderne referitoare la unitatea transcendentală a religiilor și la ecumenism au la bază considerente de acest gen. O mare parte a lumii științifice și politice refuză aceste experiențe de teama forței transcendente care este dincolo de toate sistemele inventate de om. Forța aceasta reprezintă însă un răspuns universal la toate problemele actuale și acute ale omenirii deoarece ea corespunde unui nou grad de maturizare umană. Transcendența este, în prezent, în mod vădit, problema fundamentală a cunoașterii umane 61.
31. A: Dar ce spune știința despre această sublimă experiență? Care sunt explicațiile pe care le obținem pe cale strict rațională, analitică? Z: Abraham Maslow menționează că, la indivizii aflați în procesul de actualizare a Sinelui, peak experience este destul de frecventă, dar și diferită sub aspectul duratei, intensității și al particularităților inerente. Aceasta poate apărea pur și simplu din senin, fără vreun anunț prealabil, dar și ca urmare a asumării unui proces conștient de perfecționare spirituală constând în efectuarea de exerciții, meditație, rugăciune și asceză 62. Pentru trăitor, experiența este fascinantă, autentică și deosebit de impresionantă, fiind cunoscută de om din cele mai vechi timpuri și denumită, fie iluminare, samadhi, gnosis, satori, fie vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică, Lux inens etc., sau, mai recent, generic vorbind, experiența mistică, transcendentală sau experiența supraindividuală. Această trăire afectivă personală, subiectivă și limitată în timp este însoțită de un extaz copleșitor, o beatitudine nemărginită, precum și de senzația că percepția realității nu se mai realizează prin cele cinci simțuri. Cel care tocmai a ieșit dintr-o astfel de stare, revenind la starea de luciditate, mărturisește, uimit și fascinat, convingerea sa fermă că i s-a întâmplat ceva extrem de important. De aceea, raportat la perioada anterioară, subiectul este, cel mai adesea, profund transformat pentru întreaga sa viață ulterioară. Nu fără just temei, de altfel, din moment ce studii recente indică o schimbare a neurofiziologiei creierului care a trăit la propriu iluminarea. Cel în cauză mărturisește, de asemenea, că pe timpul experienței a trăit o stranie deconectare senzorială, precum și o inexplicabilă încetare a dialogului interior. La început, protagonistul nostru a simțit cum mentalul parcă-i alunecă în zona inimii și, odată ajuns aici, din această unire i-a răsărit în pieptu-i un soare mare și puternic, o lumină orbitoare însoțită de o imensă revărsare de endorfine. El nu-și mai simte
corpul fizic și în afară de Lumina aceea fascinantă care strălucește-n întuneric, pare să nu mai existe nimic altceva. O minunată stare de pace atotcuprinzătoare și o imensă bucurie ce se revarsă în valuri însoțește întâlnirea cu Lumina cea mare. Investigația ulterioară pe care o întreprinde Maslow și dorința sa de a realiza o teorie cuprinzătoare privind schimbările cognitive ce însoțesc fenomenul, îl conduce pe acesta la formularea unor concluzii privind experiența, între care menționăm: percepția despre lume și viață a individului se transformă radical devenind holistică, integratoare, dincolo de contrarii; procesul de actualizare a sinelui se accentuează în sensul unificării tuturor scindărilor din interiorul persoanei; integrarea lăuntrică și, ca o consecință a acesteia, o mai bună integrare a persoanei în lume devin efective (spune inspirat Maslow, războiul civil lăuntric nu este nici câștigat, nici pierdut, ci pur și simplu depășit); omul devine mai spontan, mai expresiv, mai creativ, lipsit de temerile și anxietățile inutile, de inhibiții și disoluții etc.; toate puterile individului se reunesc în cea mai eficientă integrare și coordonare, atingând un nivel de organizare maxim al persoanei cu consecințe dintre cele mai benefice în planul performanței63. În legătură cu meditația transcendentală, de pildă, există sute de cercetări științifice efectuate, în timp, asupra meditanților. Toate acestea, fără excepție, relevă efectele pozitive pe care meditația le are asupra omului. Prezentarea studiilor respective există pe Internet, o poate accesa oricine. Mari savanți ai sfârșitului de mileniu, Stanislav Groff (cel mai important autor în materie de psihologie transpersonală), Fritjof Capra (fizician), David Bohm (fizician), Peter Rusell și Ken Wilber (supranumit, Einstein al conștiinței) demonstrează și ei, fiecare în parte utilizând o altă argumentație, proprie domeniului științific pe care-l reprezintă, realitatea acestei sublime experiență, consecințele sale în planul cunoașterii și al dezvoltării ulterioare a umanității. Mai mult, fiind trăitori la propriu a experienței transcendentale ei militează, în operele lor, pentru reconstruirea non-ierarhică a unității originare dintre gândirea științifică și toate celelalte forme ale cunoașterii umane (religioasă, artistică și filozofică, în mod special).
32. A: Și cum i se transmite aspirantului tot acest impresionant volum de cunoștințe, conexiuni și interpretări? Care sunt aceste „unelte” masonice cu ajutorul cărora Loja acționează asupra celui aflat în căutarea Luminii? Z: Prin simbolistică, ritual și planșe de arhitectură, firește, așa cum ne-o cere tradiția masonică. Colanul cu Lâna de aur, Colanul venerabilului având un soare brodat în zona inimii sau un labirint (simbolul consacrat al drumului către centru),
Compasul (spiritul) cu vârful în inimă, Fibula cu Crist de la mantia Papei etc. toate simbolizează că tu trebuie să ajungi în centrul ființei tale, fratele meu, adică să parcurgi drumul de la Ego-ul limitat, analitic, secvențial, la Sinele transpersonal, holistic, etern și nemărginit și să trăiești aievea întâlnirea cu Lumina cea mare care există în tine sau tu exiști în Ea, oricum ar fi, totuna-i, vezi cuadratura cercului. Nu voi insista în legătură cu simbolistica și ritualul. Totuși, ar trebui să menționăm aici două dintre simbolurile noastre fundamentale, Lumina (cu referire la Sinele suprem, Marele arhitect al universului) și Geometria / arhitectura (cu referire la ordinea divină, Templul ideal al umanității, Templul lui Solomon, Ierusalimul ceresc etc. ). Ar mai trebui spus că este în tradiția noastră (speculativă) să încurajăm exercițiul acesta de interpretare a simbolurilor. Cu toate acestea, regula este că fasciculele de interpretări se impun a fi direcționate către un punct de convergență. De aceea, din când în când, un maestru cu experiență trebuie să intervină în Lojă pentru a focaliza imaginarul colectiv înspre esența lucrurilor și înspre Adevăr, căci, Adevărul ne va elibera! Pentru cel ce nădăjduiește să trăiască și el acea unică și misterioasă experiență, calea inițiatică presupune multă credință, efort cotidian sistematic (nevoință), asiduitate în practicarea exercițiilor spirituale și, nu în ultimul rând, îndrumare calificată acordată de un maestru. Această experiență (denumită în diverse tradiții, iluminare, satori, trăire mistică, samadhi, peak-experience, extaz) este cea care face diferența, este punctul de inflexiune de la care începe să se modifice întreaga neurofiziologie a creierului uman. Începând de la această experiență, ești cu adevărat maestru mason, drept pentru care eu te voi recunoaște ca atare. Pentru a face legătura cu masoneria, își recomand aici cartea Masoneria și înțelesul ei tainic scrisă de W. L. Wilmshurst64; vei găsi acolo tot ce mă străduiesc să-ți spun eu despre teribila devenire a inițiatului care se transformă încet-încet, în iluminat (la propriu) prin deblocarea voluntară a unei funcții a creierului său. Astfel acesta poate intra într-o stare de conștiință superioară celei în care trăiește de obicei un om obișnuit. Această funcție naturală a creierului uman există, în mod normal, în stare latentă, la fiecare dintre noi. Numai cel ales poate accede la înălțarea de care-ți tot vorbesc cu ardoare și numai dacă beneficiază de îndrumarea unui veritabil maestru spiritual care știe drumul și cunoaște bine metoda. Vei constata, citind cartea recomandată, că întreg ritualul și toată simbolistica masonică nu fac altceva decât să-l călăuzească, din treaptă în treaptă, pe căutătorul de lumină înspre acest obiectiv central al cunoașterii. În această logică inițierea nu este altceva decât un proces de revelare a adevărului cu ajutorul ritualului și a simbolului. Citește cu atenție capitolul Ceremonia de exaltare, din ediția românească indicată. Extraordinara manipulare informațională prin ritual și
simbolistică (aluzie, analogie, pildă, hermeneutică…), având consecințe incredibile pentru protagonist, este de fapt o continuă presărare a potecii înguste și anevoioase a urcușului către atingerea stării de samadhi. Wilmshurst arată că acesta este singurul scop adevărat și cu raportare la absolut care dă un sens periplului masonic și ustifică alocarea de timp și de resurse financiare. De la acest punct înainte, „piatra brută” devenită „cub perfect” și conștientizând exact sensul vieții sale se dăruiește până la sacrificiu de sine pentru a construi „templul ideal al umanității” fiind, în același timp, și arhitect lucid și constituent al acestui edificiu sublim. Atenție, cartea este o traducere în românește după o lucrare din 1922 pe care însă n-am cunoscut-o decât foarte curând. Cu toate acestea ți-am arătat cu fermitate calea cu mult înainte de apariția cărții și de aceea îți spun, încă o dată, că acest lucru trebuie să-ți dea de gândit, iubite frate. Orice întârziere a ta în întuneric nu face decât să perpetueze starea de ignoranță și de confuzie în care te complaci. Tu trebuie să vezi la propriu Lumina care sălășluiește din tine! În acel moment vei simți că brusc ți se restructurează întreaga materie cenușie, cu efecte dintre cele mai spectaculoase pentru toate capacitățile tale mentale. Marii inițiați din toate timpurile au asociat Sacrului acea unică experiență lăuntrică prin care aspirantul cunoaște la propriu Sinele transpersonal și trăirea nemijlocită a beatitudinii ce însoțește iluminarea. Iată ce spune Albert Mackey, important autor în materie, în această privință: „… a crede că această imagine a urcării pe o scară cotită pentru a ajunge la locul unde se retribuie munca este o alegorie menită să ne învețe că înălțarea minții din ignoranță, prin toate nevoințele studiului și dificultățile de a obține cunoașterea…, până când, în odaia din mijloc a vieții noastre – la vârsta maturității depline – se obține răsplata, iar intelectul purificat și elevat este recompensat cu indicarea modului cum să-l caute e și adevărul lui Dumnezeu – ei bine, a crede aceasta înseamnă a crede și a cunoaște adevăratul scop al Masoneriei Speculative, singurul scop care o face demnă să fie studiată de un om bun și înțelept”. 65 Și încă mai mult decât atât, Wirth are, în cartea pe care am citat-o, un mic capitol intitulat chiar Iluminarea, unde marchează drumul către Lumină și vorbește despre importanța „de a vedea clar”, „de a identifica eroarea și a o îndepărta…”, „de a răzbate dincolo de aparențe”. În final el conchide: „ Aceasta este iluminarea de care trebuie să se învrednicească inițiatul la vederea Stelei înflăcărate… Gnoza nu poate fi preluată din altă parte, nu se învață pe dinafară, ci presupune înțelegere personală, profundă implicare a Sinelui”.
33.
A: Te primesc, te constitui și te consacru! Mi-ai spus odinioară că în această formulă stă esența ritualului de inițiere . Z: Călătoriile simbolice efectuate de candidat au fost denumite, per ansamblu, ca fiind substanța inițierii pentru a se deosebi astfel de ceea ce numim esență. Apogeul inițierii constă în acordarea simbolică a luminii de către venerabil, rostirea mesajului consacrator și apoi proclamarea noului ucenic ca membru activ al atelierului. Mai precis, după formula ritualică solemnă „ Întru gloria Marelui arhitect al universului, Te primesc, te constitui și te consacru…”, venerabilul care conduce inițierea rostește un scurt mesaj deosebit de semnificativ și cu o extraordinară încărcătură ezoterică, esența esențelor, aș spune, de natură să impulsioneze neofitul, aflat la început de drum, în ascensiunea sa pe calea cunoașterii sacrului și aflării adevărului: „ Frate, căci de acum înainte nu vei mai primi un alt nume printre noi, apropie-te și primește sărutul fratern, în numele tuturor fraților acestei R:. L:.” După această scurtă alocuțiune venerabilul îl ridică pe cel îngenuncheat și îi dă acestuia îmbrățișarea fraternă. Cu alte cuvinte, venerabilul dă semnalul că, din acel moment, îl recunoaște pe neofit drept frate, calitate dobândită astfel prin inițiere, care este diametral opusă celei în care acesta a trăit până la momentul primirii luminii, tot așa cum și lumea sacrului este total diferită de cea profană. Venerabilul ca primus inter pares printre maeștrii din lojă, pe deplin conștient de identificarea sa asumată, îi mai spune, în substrat, celui aflat la început de drum că asemenea lui și el va trebui să-și cunoască și să-și realizeze Sinele. Cu alte cuvinte, suntem frați, adică avem aceiași părinți, Cerul și Pământul. În mod persuasiv, i se comunică proaspătului ucenic scopul suprem al evoluției spirituale. Pentru om, ca ființă limitată și efemeră, nu poate exista un reper mai important în viața pământească decât deplina realizare a divinității sale prin identificarea cu Sinele, cu realitatea unică, eternă, infinită și absolută. În ritualul care s-a rulat anterior în Marea Lojă Națională din România, această formulă era cea originară, adică cea provenită din tradiția primordială: „ Tu ești, fratele meu!” Eu așa am fost inițiat. În toate vechile tradiții inițiatice „ Tu ești!” reprezintă concentratul cel mai sugestiv și mai direct prin care profanului i se transmite fiorul sacrului. Vectorul mesajului este însăși focul pătrunzător și fecund din privirea venerabilului, care dă astfel neofitului lumină din lumina sa, precum se sugerează alegoric prin conduita și gesturile pe care le face acest cel mai înalt oficiant din Templu, diriguitorul întregului proces de inițiere. Astfel, i se comunică neofitului, încă de la intrarea sa în masonerie, marele arcan indicibil, scopul central al cunoașterii și anume acela de a-și regăsi Sinele, ființa sa adevărată și nemuritoare, conștiința sa pură, absolută. Nimeni însă nu poate avea pretenția ca ucenicul să
înțeleagă chiar de la început mesajul marelui arcan, astfel că acesta rămâne deocamdată doar un program înscris în subliminalul recipiendarului, soft ce va lucra prin el însuși așa cum sămânța aruncată pe un sol bun încolțește, crește și dă roade în timp. De roadele acestui pom al cunoașterii nu se bucură, de regulă, cel care a aruncat sămânța. Pentru tradiția ezoterică europeană numeroasele referințe la formula de consacrare inițiatică tradițională „Tu ești” vin din vechea filosofie elenă și din mistica ebraică. Sunt reprezentative în acest sens maximele de pe frontispiciul templului din Delphi, ale căror înțelesuri originare au fost restabilite, de-a lungul timpului, ca text și mesaj, de către diverși eleniști a căror erudiție nimeni nu o contestă. Textul antic începea cu litera E, care prin ea însăși nu transmitea nimic dar întrucât era așezată în deschiderea întregului grup de maxime, părea că în mod intenționat i s-ar fi atribuit rolul de a oculta un important și esențial mesaj sacramental. După numeroase analize și interpretări s-a considerat că, de fapt, este vorba despre sintagma ( Ei), în traducere „Tu ești”, aceasta fiind, în raport cu toate celelalte interpretări, înțelesuri și soluții, cea mai plauzibilă și acceptată interpretare. Prin prisma importanței mesajului, două din cele șapte inscripții delphice rămân, ca fiind cele mai semnificative: Tu ești! dar, cu toate acestea, Cunoaște-ți Sinele! Prima inscripție desemnează „Adevărul” iar cea de-a doua, „Calea” (metoda, abordarea) și, luate împreună, ele alcătuiesc „Viața”, în sensul de înviere, trezire, conștientizare. Într-un alt registru mistico-ezoteric, reducând totul la esența lucrurilor, tot așa spune și Iisus, „ Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.
34. A: În acest sens, Platon comentează la un moment dat în opera sa: „Căci, aceasta este înțelepciunea: a-ți cunoaște Sinele; și mă unesc în gând cu cel care a us pe frontispiciul templului de la Delphi aceste cuvinte. Într-adevăr, ele îmi par înscrise acolo ca și cum ar fi o formă de întâmpinare a Zeului către cei ce intră, în loc de «voie bună», fiindcă a se simți cu voie bună nu se potrivește aici și nu este cazul să ne îndemnăm la așa ceva unii pe alții, ci la dreapta chibzuință. Desigur, că așa întâmpină Zeul pe cei ce intră în templu, deosebit de întâmpinările oamenilor, ceea ce trebuie să fi fost în mintea celui care a pus inscripția, după câte mi se pare; și Zeul rostește, către cei ce intră statornic, doar «fii înțelept». Numai că o spune mai enigmatic, ca fiind interpret al celor divine, căci «cunoașteți Sinele» și «fii înțelept» sunt același lucru, cum o spun eu și o arată cuvintele scrise”. Așadar, ce s-ar mai putea adăuga, maestre, la toate acestea? Cele două inscripții delphice menționate sunt esențiale pentru înțelegerea
cuvântului originar sofos și a conținutului acestuia. Mesajul lui Apollo către cel ce intră în templul său pentru a cunoaște adevărul ar putea fi următorul: „ Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l știi este că tu ești, tu exiști ca o minusculă scânteie având aceeași natură cu marea Ființă din care faci parte. Tu omule, însă, ca ființă limitată și efemeră, vei realiza acest adevăr numai dacă-ți vei cunoaște Sinele, fărâma divină din tine. Doar cel ce aspiră la realizarea Sinelui și, în final, va reuși să-l și cunoască prin trăire nemijlocită poate fi sofos în cel mai autentic înțeles. Cel care doar vorbește despre Sine realizează că este o existență, dar nu a trăit-o ca stare efectivă, astfel că rămâne încă tributar condiționărilor sale”. Biblia, îndeosebi Noul Testament, relevă cu o semnificativă repetiție interogația Sinelui „Cine sunt?” sau „Cine ești tu?” Concepția lui Platon referitoare la unirea Omului lăuntric (Sinele) cu cel din afară (Conștiința absolută) poate fi și ea regăsită în variate prezentări romane sau iudaice dar și în doctrina creștină a participării la trupul mistic al lui Iisus Hristos, în admirabilul enunț rostit de Sfântul Pavel, precum și în binecunoscuta formulare a lui Meister Eckhart, „…topit dar nu contopit”. În Evanghelia eseniană a păcii stă scris negru pe alb: „Căci spiritul Omului a fost creat din spiritul Tatălui Ceresc, iar corpul său – din corpul Mamei Pământ”. Așadar, adevărul eliberator constă acum, ca și în vechime, în a înțelege că Sinele transpersonal are aceeași natură cu Dumnezeu, Marele arhitect al universului, realitatea unică și absolută cu care, de altfel, se și identifică perfect ca natură și atribute. Numai realizând în Sine această identitate, omul devine iluminat și astfel ajunge la capătul lungului său pelerinaj către centrul ființei sale, simbolic centrul cercului. Trăirea la propriu a acestei stări conștiință non-ordinară este exprimată cel mai adesea prin enunțul consacrat „ Eu sunt Acela” sau „Tu ești Acela”; în limbaj creștin „ Eu și Tatăl meu Una suntem”, spune Iisus. Acesta este de altfel și sensul cuvântului a ști pe care îl întrebuințează Mântuitorul în celebrul său îndemn adresat ucenicilor săi, „ Cunoașteți Adevărul!” Căci, a reveni la natura sa dintâi prin identificare cu Sinele divin și prin efort personal și asiduitatea, este, pentru orice om, cel mai mare dar pe care și-l poate oferi lui însuși, copiilor săi sau altui muritor. Mult mai târziu, la finele secolului al XIX-lea, controversata H. P. Blavatsky ne îndeamnă, pentru a înțelege, să citim superbul poem cabalistic al lui Solomon Ben Yehudah Gebirol, în Kether-Malkuth66. Căci dacă ai priceput mesajul inițiatic, nu mai poți greși și nu te mai iluzionezi; Binah, sefira înțelegerii, este fundamentul discernământului și al înțelepciunii (Hochmah), deopotrivă. Simbolic vorbind, Marele arhitect al universului, Principiul dual absolut care construiește realitatea prin continua devenire pe care, în mod misterios, o întreține, este o infinită sferă fără circumferință având un singur atribut fundamental din care
toate celelalte decurg – acela de a fi, de a exista. Eu sunt cel ce sunt! Verbul a fi este la originea tuturor celorlalte. Aceasta este legea unică absolută, impulsul tuturor celorlalte legi manifeste, eterne și imuabile. Dintr-un alt sistem de reprezentare a sacrului, cel al indianismului, se pot cita de asemenea numeroase exemplificări pentru argumentarea susținerii potrivit căreia formula „Tu ești” are utilitatea și capacitatea subtilă de a transmite recipiendarului fiorul metafizic. De altfel, hinduismul, prin cei mai de seamă exponenți ai săi, formulează celebra întrebare „Cine sunt eu” la care răspunsul consacrat este „ Eu sunt Acela”, „Tu ești Acela” sau, uneori, „ Eu sunt Tu”. Îți voi prezenta în continuare una din aceste argumentări, cea a lui Nisargadatta Maharaj, consemnată ca un răspuns formulat de înțelept unui aspirant care credea că știe multe și, de fapt, nu cunoștea esențialul. „ Sfatul meu este să te lepezi de toate aceste concepte iluzorii pe care le-ai acumulat de-a lungul anilor și să începi să lucrezi asupra Sinelui tău. Păstrează mereu în minte gândurile: «Care este natura mea reală?», «Care este acel „eu” fundamental cu care m-am născut și care nu ma părăsit – care mi-a fost veșnic credincios și pentru eternitate neschimbat – încă din primul moment în care mi-am conștientizat existența?», «Cum am dobândit această structură psiho-fizică, deopotrivă cu prana (forța vitală) și conștiența care-mi dă simțul prezenței?», «Cât timp va dura manifestarea mea și a lumii?», «Ce eram „eu” înainte de manifestarea în acest trup, și ce voi fi după ce trupul se dezintegrează?», «Cine a fost cu adevărat „născut” și cine va „muri”? «Cine sunt „eu”?», «Ce sunt „eu”?» Iată cunoașterea sacră transmisă lui Rama, învățătura care l-a condus de la insignifianta stare de ființă pierdută pieritoare la beatifica și imuabila existență a Sinelui Suprem”. 67 Până în acest punct al dialogului, vizitatorul realizase că reprezentării sale îi lipsește ceva. În acel moment, aflând adevărul, el renunță la pretenția de a poza întro ființă iluminată și, cu multă umilință, îi cere lui Nisargadatta permisiunea să-l viziteze în următoarele zile iar acesta i-a răspuns cu iubire fraternă și compasiune că sinceritatea și intensitatea dorinței sale sunt mai mult decât suficiente pentru a-i accepta solicitarea. Interogațiile Sinelui, „Cine sunt eu?”68 sau „Cine ești tu?” (completate ulterior cu întrebările „ De unde venim?” și „ Încotro ne ducem?”) au o condiționare specială întrucât poziționează mintea omului față în față cu vidul primordial și omniprezent. Doar în această postură ființa umană este strict determinată să identifice singurul răspuns posibil – „ Eu sunt”. Față de aceste trei întrebări fundamentale, Ritul Scoțian Antic și Acceptat mai adaugă una despre care, însă, nu putem vorbi aici. În acest context, particularitatea metodei masonice constă în aceea că dă
adeptului, încă de la inițiere, răspunsul consacrat la o întrebare pe care acesta, poate, nu și-a formulat-o explicit niciodată până la momentul inițierii, iar acum când simbolic i s-a dat lumina, răspunsul necerut pe care tocmai l-a aflat îl împinge irevocabil înspre realizarea Sinelui și cunoașterea Divinului. Relația strictă de identitate între „ Acela / Acesta” și „Eu / Tu”, rostită sub forma logosului „Tu ești Acela / Acesta”, vine din Vedanta. Simbolic, raportul este evidențiat fie ca o supoziție alegorică privind filiația, fie prin cuvântul bhedābheda. De regulă, la inițiere, adeptul nu realizează nici sacralitatea derulării ritualului și nici importanța mesajului transmis, astfel că el nu va înțelege faptul că tocmai i s-a comunicat cel mai profund adevăr al realității. Acesta însă va lucra în subliminalul său asemenea unei semințe care la scurt timp după ce a fost aruncată pe sol va încolți, va înflori și va zămisli un rod. Există și semințe irosite, desigur. În mod eronat, omul crede frecvent că Sinele este în afara sa și la foarte mare distanță de el. Când, prin adevărata cunoaștere, această iluzie este risipită, omul recunoaște Sinele ca pe o prezență perpetuă în sufletul său, asemenea colanului pe care venerabilul îl credea pierdut irecuperabil și pe care-l regăsești atârnându-i pe umeri. Și din momentul când a înțeles marele arcan, inițiatul nu-și mai poate controla pacea și beatitudinea din suflet. În plus, el descoperă soarele, marcând chiar centrul ființei umane, desenat pe colanul venerabilul de către un alt inițiat care a cunoscut și el, în mod asemănător, la vremea sa, iluminarea lăuntrică și care, acum, în momentul astral al inițierii, parcă viu și surâzător îi spune recipiendarului, privindu-l adânc în ochii săi de proaspăt ucenic acceptat în teritoriul sacrului – „ Tu ești, fratele meu!”. Prin această formulă tradițională, „Tu ești!”, neofitul este îndemnat la o nouă identificare cu Sinele și nu cu Eul său, așa cum eronat a făcut-o până la momentul inițierii. În fond, ești ceea ce contempli sau, altfel spus, vei deveni cel cu care te identifici!
35. A: Maestre, te-aș ruga să discutăm, în continuare, despre relația maestru spiritual-ucenic. Care e începutul a ceea ce trebuie să știm despre această relație? Iată și un citat din Omraam Mikhaël Aïvanhov de la care putem porni: „Un Maestru Spiritual transmite câteva adevăruri esențiale discipolilor săi, dar depinde de discipoli să le simtă, să se impregneze cu ele, să le trăiască. Da, un Maestru își pune întreaga iubire, tot sufletul, tot spiritul în cuvintele sale, iar discipolii le iau, le gustă, le absorb; se întâmplă chiar să se hrănească mult mai mult din viața conținută în cuvintele sale decât din cuvintele în sine. Desigur, este o întreagă ucenicie de făcut din partea discipolilor: depinde de ei să-și dezvolte
această sensibilitate ce permite de a găsi viața conținută în cuvintele Maestrului lor pentru a se hrăni, a se întări și a se transforma datorită ei. Atât timp cât se mulțumesc să citească sau să asculte niște cuvinte pe care le notează fără să simtă și să trăiască nimic, toată această viață ascunsă ce putea să îi lumineze, să îi vindece, să îi învie, le scapă, ei nu o primesc. Dacă doriți să cunoașteți într-o zi adevărata viață, nu intelectul, ci sufletul și spiritul din voi trebuie să fie treze; în acel moment, vă vor fi suficiente câteva cuvinte ce le veți pronunța pentru a vă simți invadați de lumină”. 69
Z: Dar și până acum, într-un fel sau altul, am tot vorbit despre această relație specială dintre maestru și ucenic. E drept, n-am prea sistematizat mesajul, însă tocmai aceasta constituie particularitatea discuțiilor de acest gen; în toate timpurile și în toate toate tradițiile, tradiți ile, vei constata constata oralitatea or alitatea și reluarea temelor temelor cu o prezentare prezentare de noi și noi fațete ale aceleiași realități, altele decât cele care au fost revelate inițial. Niciodată ucenicului nu i se spune tot adevărul, ci doar atât cât poate el duce. Călăuzirea se face puțin câte puțin pentru a-l proteja pe novice de eventuale căderi prea mari, de deziluzii și ispite; când este vorba de căutarea Luminii nezidite va trebui să s ă ne luăm măsuri măsuri de precauție pr ecauție și să înaintăm cu multă multă prudență. În masonerie, cheile de la un grad le vom primi la gradele superioare și, uneori, în variante care par contradictorii contradictorii și paradoxale. Iată, Iată, spre spr e exemplu, exemplu, nu numele pierdut, pierdut, despre care se face vorbire în catehismul de la gradul trei, este revelat pe deplin abia la gradele 13 și 14 ale Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Și, ca și cum aceasta nu ar fi de ajun aj uns, s, ceea ce ți ț i se va revela la acele acel e grade superioare superioare trebuie trebuie „citit” „ci tit” întrîntrun registru conexat la lecția cu elementele fundamentale predată neofitului chiar la inițierea sa în Ordin. Am vrut să dau aici un mic exemplu despre cât de „înfășurată” (termenul este împrumutat din cartea lui Ken Wilber, Fără granițe) granițe ) este această realitate subtilă cu care iei contact ca inițiat. Mesajul este întotdeauna doar presărat, sugerat sugerat și ș i spus cu măsură. măsură. Pentru a putea caracteriza relația dintre un maestru și discipolul său va trebui să vorbim despre câteva lucruri, anume, despre procesul de deziluzionare la care este supus ucenicul, probele inițiatice, garanțiile pe care maestrul și le ia înainte de orice, sancțiunile pe care le suportă ucenicul în caz de încălcarea jurământului și, nu în ultimu ultimul rând, despre ascensiunea ascensiunea spiritu spi rituală ală ca fiind procesul pe care inițiatul inițiatul și-l asumă pentru a ajunge și el „dincolo”, în alteritate, și pentru a se întoarce apoi, „ viu și nevătămat”, nevătămat”, în realitatea din care s-a ridicat, încărcat fiind cu informație pertinentă și roditoare pentru binele general. Despre cele tocmai afirmate, profanii și în general cei neavizați vor spune spune că-i o „bătaie de câmpi”, câmpi”, inițiații inițiați i veritabili vor înțelege însă însă despre ce-i vorba. Dacă ar fi să simplificăm lucrurile, s-ar putea spune că întreaga îndrumare
efectuată de maestru asupra ucenicului său înseamnă numai și numai o continuă eradicare a iluziilor pe care le relevă ucenicul pentru ca, în cele din urmă, aspirantul să se poată clarifica în legătură cu existența contradictorie și paradoxală în care viețuiești. Pe bună dreptate, procesul inițiatic și ce urmează după acest moment au fost asimilate asimilate cu o terapie, trezire la realitat reali tate. e. Și chiar așa aș a și este! Cele mai importante importante cauze cauze generatoare de d e angoasă (m ( moartea, absurdul existen exis tenți țial al și izolarea sau lipsirea de libertate) sunt luate, pe rând, în lucru. Doar la o emancipare completă de sub apăsarea acestora, doar după înălțarea evidentă deasupra tuturor emoțiilor negative, distructive – otrăvurile pe care omul și le autoadministrează zilnic – poate spera aspirantul că harul divin se va pogorî și asupra sa, căci el nu are puterea și nici calificarea să-și producă, de unul singur, iluminarea. El doar se poate pregăti cu temeinicie pentru acest eveniment și poate spera, tot așa cum grădinarul nu poate determina o plantă să înflorească și să lege rod, ci doar să îngrijească grădina sa și se roagă la Cel de sus pentru ca munca să-i fie răsplătită. Într-un fel, asemenea unei moașe, maestrul va scoate la vedere, din sufletul ucenicului, vlăstarul de Lumină dumnezeiască. În esență, inițiere este o cunoaștere care ți se dă, adevărul inițiatic fiind revelat doar de către maestrul care a fost învestit în acest sens. În efortul său, maestrul va fi preocupat permanent de necesitatea neantizării setului de convingeri formate anterior inițierii (vezi simbolistica privind arderea testamentului filozofic). În locul acestor convingeri spulberate, maestrul va instala sistematic și gradual adevărurile revelate, adică un nou set de credințe și o altă rațiune existențială, total diferită de cea care-i era cunoscută aspirantului anterior inițierii. Astfel, maestrul îl va așeza ferm pe discipol cu fața către Esența sa divină, Lux inens, inens , și-i va conferi acestuia un nou sens al vieții, pe cel adevărat, singurul de altfel care-i poate asigura aspirantului trezirea / învierea / eliberarea. Iată, așadar, ce-i dăruiește maestrul ucenicului său, accesul la transcendență și, în numele acestui dar celest, îi solicită ferm, avant la lettre, lettre, toate garanțiile și sacrificiile materiale. Nimic nu-i prea mult! Înainte de a primi, discipolul trebuie să dea. Am putea spune, de asemenea, că maestrul îi ia acestuia totul tocmai pentru a-l emancipa de sub apăsarea atașamentului pe care omul, în general, îl nutrește în mod firesc pentru produsele muncii sale, rude și, în general, automatismele vieții; vezi episodul cu deposedarea de metale a candidatului la in i nițierea iți erea masonică masonică Pentru atingerea scopului inițiatic, ar fi nu doar insuficient ca maestrul să lucreze asupra discipolului exclusiv pe cale speculativă, ci și total contraproductiv, căci, după cum știm din ezoterism, nu te poți apropia de Dumnezeu doar printr-o simplă filozofare despre… De aceea, potrivit tradiției, maestrul îl supune pe ucenic la tot felul de încercări, silindu-l să reacționeze și astfel să se întrebuințeze pentru a
ieși cu bine din situațiile dificile pe care i le regizează îndrumătorul său. Eu am fost blând cu tine, nu ți-am dat decât câteva canoane, pe unele dintre acestea însă nu le vei putea uita niciodată. Îndeosebi prin metode consacrate și prin aplicarea unor tehnici spirituale adecvate situației îl ține maestrul în priză pe cel care i-a jurat credință și ascultare. Pe măsură ce acesta dă semne că a crescut, i se dau recunoașterile ce se cuvin împreună cu adevărurile revelate și instrucțiunile necesare pentru a urma, pe mai departe, ascensiunea sa. În masonerie, aceste teste sunt catehismele noastre tradiționale; lor li se adaugă revelațiile pe care, de regulă, le primește fratele la gradele următoare, cheile și dezlegările cuvenite pentru ca el să înțeleagă mai în profun profunzime ime mesajul transm transmis is prin ritual, ritual, legende legende și simbolurile simbolurile aferente gradului. În artele marțiale, de pildă, pentru a-i întări articulația mâinii, maestrul îi cere ucenicului să vopsească gardul, fără să-i explice de ce. Tot astfel, pentru ca în final aspiran aspir antu tull să-și s ă-și poată suspenda, suspenda, la propria propri a voință, dialog dial oguul in i nterior, i se cere acestu aces tuia ia să exerseze diverse tehnici de concentrare și apoi de meditație. Spiritul prudențial (vezi parabola pașilor șovăielnici) va direcționa îndrumarea maestrului. Mărturisirile ucenicului aflat pe Cale, în ansamblul lor, constituie feed-back -ul -ul acestui proces, semnele pe care le va lua în considerație maestrul pentru a corecta eventualele deviații, pentru a învinge obstacolele inerente (pragurile) și pentru a apropia rezultatul. La gradul de ucenic pot fi adaptate, de asemenea, tehnici de respirație ( pranayama ( pranayama,, respirația zen, respirația holotropică și chiar rugăciunea isihastă în forma sa pentru începători etc. ), de concentrare (utilizarea unei mantre, fixarea atenției asupra interiorului corpului, urmărirea respirației etc. ), astfel încât receptivitatea neofitului să fie amplificată. În faza următoare, maestrul îl va supune sistematic pe aspirant la diverse probe prin care să poată stabili nivelul de spiritualitate al acestuia și progresul înregistrat. De altfel, ucenicul va fi testat în permanență de îndrumătorul său atât în ce privește capacitățile inerente, cât și în legătură cu modul cum acesta se descurcă în soluționarea unor probleme de natură spirituală. Aceasta face de fapt un maestru, îl pune pe ucenic în diverse situații, evaluează reacția sa și formulează instrucțiuni. Spre exemplificare, să ne amintim de modul cum tatăl lui Harap Alb și-a testat pe rând feciorii, îmbrăcând o blană și ieșindu-le în cale, la un cap de pod, sub forma unui urs fioros. Aici, tatăl procedează ca un maestru spiritual. Doar prâslea a reușit să treacă proba, a găsit resursele interioare să se arunce în confruntarea cu fiara și, astfel, și-a dovedit calificarea pentru a merge mai departe. Drept răsplată, Harap Alb a primit binecuvântarea tatălui / maestrului pentru a-și urma calea și, împreună cu aceasta, in i nstrucțiun strucțiunile ile (adevărurile revelate) pentru pentru restul restul traseului traseului in i nițiatic. iți atic. Tot la fel și în masonerie, numai că, astăzi, doar vorbim în ritual despre probe și
purificări, neavând specificate decât rudimente de metodă și abordări de natură să sugereze încercările inițiatice - cu alte cuvinte, avem doar un palid substitut a ceea ce ar trebui să fie. Potrivit tradiției, în masonerie nu poate fi acordat un spor de salariu decât după ce candidatul este supus catehismului, acest „examen” fiind însă mult diminuat și părăsit în derizoriu. În ultimii douăzeci de ani, eu n-am pomenit în Marea Loja Națională din România sau în Ritul Scoțian Antic și Acceptat un candidat care să fie respins de la sporul de salariu pentru că ar fi picat la catehism! Tu trebuie să reții însă că, în masonerie, doar catehismul este validarea tradițională prin care se acordă bilet de liberă trecere celui aflat în ascensiune. Răspunsurile care sunt formulate ca șablon, în catehism, reprezintă cerințe minime pe care aspirantul trebuie să le cunoască și să le respecte în viața lui de zi cu zi. Altfel stăteau lucrurile în timpurile străvechi. Au rămas unele mărturii edificatoare în legătură cu probele inițiatice din misteriile antichității. În acele vremuri, luarea de către aspirant a deciziei de a se angaja într-un proces inițiatic era similară cu asumarea conștientă a faptului că își va putea pierde viața intrând în acel periplu. Novicele se ducea la inițiere ca la un dans al morții și, de aceea, nimeni nuși putea permite să privească trecerea de la profan la sacru cu superficialitate. Astăzi, pentru că mistica s-a cam democratizat și pentru că porțile masoneriei sunt cam prea larg deschise, mulți vin la inițiere doar din pură curiozitate ( …dacă ai venit aici din curiozitate, pleacă!), din interes și chiar din întâmplare. Garanțiile pe care și le lua maestrul în relația sa cu ucenicul erau, de multe ori, atât de apăsătoare încât, pur și simplu, nu puteau fi uitate sau neglijate. Mircea Eliade vorbește undeva despre tradiția nașului, ca maestru călăuzitor de ucenici, în spiritualitatea românească. Dreptul la prima noapte producea un ascendent extraordinar asupra finului care, astfel, nu putea să vorbească vreodată despre profunzimile legăturii sale cu nașul 70. Iată până unde s-a mers, în tradiție, cu apărarea secretului inițierii. Master înseamnă și stăpân, în limba engleză. În vechime, ucenicul nu avea nici un drept în raport cu maestrul său, ci doar obligații, înainte de toate să fie ascultător, supus și să-și respecte jurământul prestat. Desigur, istoria a consemnat și numeroase abuzuri ale maestrului asupra ucenicilor, o exploatare a credulității și a naturii umane. Este un semn că și maestrul, oricât ar fi de maestru, ar putea avea și el insuficiențele sale. În fond, este de apreciat doar calitatea acestei relații, a transmisiei ca atare. Cei doi, ca și cum ar fi înjugați (scuzați cuvântul), urcă împreună un munte sprijinindu-se unul de celălalt, ajutându-se neîncetat. Au fost și cazuri când ucenicul, văzând decăderea și poticnelile maestrului său, a preluat el, pentru un scurt timp, inițiativa lucrării și astfel cuplul a mers mai departe cu efecte benefice pentru ambii parteneri. Vei găsi multe pilde de acest gen în Pateric 71.
De câteva ori, în cadrul inițierii masonice, candidatul este drastic amenințat. Iată câteva astfel de avertismente: „…această spadă, al cărei vârf vă apasă pieptul, este simbolul remușcărilor care v-ar sfâșia inima dacă veți deveni trădătorul Ordinului în care ați cerut să fiți primit”; „…fie ca această băutură, devenită din dulce amară, să fie simbolul amărăciunilor și remușcărilor pe care le va lăsa în sufletul dumneavoastră legământul strâmb ce v-ar pângări buzele, dacă nu vă veți respecta”; „…ele (spadele îndreptate spre inima candidatului, n. n. ) îți mai arată însă, că vei găsi răzbunători ai Francmasoneriei și ai legilor ei pe tot globul ământesc, dacă îți vei încălca Jurământul prestat și îți vei necinsti cuvântul dat”. Te-ai gândit tu oare ce rost au aceste amenințări?
36. A: Am stabilit deja că, în masoneria speculativă, loja preia rolul de maestru al ucenicului după inițiere. Prin aceasta, însă, nu cred că se rezolvă integral relația maestru-ucenic, care este vitală într-o organizație inițiatică. Nici faptul că un maestru recomandă pe cineva pentru acces în francmasonerie și acest lucru se rezolvă prin inițiere nu califică neapărat relația de „nășie” ca fiind una de transmisiune. Prin urmare, iată-mă, din inițiabil – inițiat, vin într-o lojă unde este minimum o față cunoscută și ce fac mai departe? Caut eu un maestru, sunt adoptat? Pare că sunt la fel de singur ca și înainte de inițiere, când mă făceam vizibil, dar nu mi se arăta calea. Z: Dacă ar fi să facem o analogie, situația ucenicului este asemănătoare cu cea a copilului dat la grădiniță. El nu mai beneficiază doar de educația primită în familia sa alcătuită în mod natural dintr-un tată și o mamă, familia ca întreg având aici rolul maestrului spiritual. Influența pe care o primește copilul, din acest moment, vine preponderent de la o altă entitate, anume, de la colectivitatea în care tocmai a intrat. Cum se știe, responsabil cu instrucția ucenicilor este Secundul Supraveghetor, însă acest lucru nu-l împiedică pe neofit să intre ca ucenic pe lângă un maestru cu care el simte că are afinități și de la care poate învăța iluzoria măiestrie. Această formă relațională justifică de altfel tradiția noastră de a nu se permite roirea ucenicului într-o altă lojă. Abia de la gradul următor aspirantul poate face călătorii inițiatice și poate să ceară transferul. Ucenicul este considerat a fi „copilul” lojei. Nașul este responsabil doar de prezentarea candidatului în lojă și garantează pentru acesta doar „…atât cât poate garanta un om pentru alt om”. Mai departe este responsabilitatea lojei. Loja ca întreg este „vinovată” de instrucția ucenicului, loja constată că acesta știe răspunsurile la catehism și tot loja (camera de mijloc) îi
acordă sporul de salariu ca o recunoaștere a faptului că cel în cauză dă semne că s-a încărcat cu acea cunoaștere specifică pentru a fi promovat la gradul următor. Din practică, noi știm însă că această abordare este vag deficitară dacă privim prin prisma rezultatului. Copilul cu mai multe moașe, cum se spune în popor, rămâne cu treaba nerezolvată. Din păcate, chiar așa și este! Relația maestru-ucenic este vitală într-o tradiție inițiatică precum cea masonică iar soluția nu poate fi alta decât cea pe care omul o știe din antichitate: șoapta maestrului în urechea ucenicului. Desigur, stagiul de ucenic în lojă este foarte important. Lecția tăcerii lucrează. Adeptul ascultă ritualul, cere discret lămuriri despre simbolistică și vede la propriu cum se derulează o ținută în care frații exersează trăirea, în comun, a stării de pace și armonie. Mesajul presărat este subliminal dar, completat de lecturi bine direcționate, acesta poate determina declicul, dacă „mediul” este predispozant, dacă nu… Cu toate acestea, nimic nu poate compensa o relație interumană vie în cadrul căreia cei doi urcă împreună muntele. Maestrul (bătrânul) știe poteca, pericolele, metoda, iar ucenicul vine cu elanul său însuflețitor, un plus de implicare, receptivitate, asiduitate și, nu în ultimul rând, o asumare a unui efort suplimentar, sinceritate (mărturisire) și o corectitudine exemplară. Cum spuneam, istoria a înregistrat însă multe abuzuri și exagerări. Au fost numeroase cazuri de maeștri care au profitat de candoarea ucenicului, dar și de discipoli care nu și-au ținut promisiunea de credință. Și într-un caz și în celălalt, cea care a avut de suferit a fost relația inițiatică. Maestrul îl conduce pe discipol, prin labirint, către Sinele său. Fiecare om are propriul său centru dar, din ignoranță, el trăiește în afara acestuia, pe o altă orbită. Așa se explică tensiunea lui interioară, continua frământare și, în final, angoasa apăsătoare care-l strivește. Acest dezechilibru este fundamentul tuturor tensiunilor. Fără a-i garanta rezultatul, maestrul îl conduce pe discipol către iluminare. Omul iluminat este în armonie cu Totul și cu acest proces continuu de devenire, marele dans cosmic, tocmai pentru că este centrat în el însuși (a ajuns între echer și compas). În completarea acestor idei și concepte, amintite aici în treacăt și fără o prea amplă dezvoltare, așa cum s-ar cuveni, te rog să mai parcurgi încă o dată, tu și ucenicii tăi, lecția despre maestrul spiritual din cartea noastră Recitindu-l pe Guénon despre care mi-ai spus, la vremea respectivă, că a reușit să te clarifice, în bună măsură, privind rolul îndrumătorului în raport cu discipolul.
37. A: Andrei Pleșu scrie undeva că ucenicul își inventează maestrul, în sensul în care această carență, acest caracter poros al ucenicului poate îndupleca pe cineva, care nu știa până atunci că are abilități educative, să îl adopte pe acest
ucenic. Știu că ai avut deja mulți ucenici. Nu există pericolul blazării? Lucrezi diferit cu fiecare dintre ucenici? Cum administrezi această relație intelectuală și afectivă? Ai ucenici preferați?
Z: Într-adevăr, această afirmație a lui Andrei Pleșu este o zicere superbă. Și eu am remarcat ideea, chiar dacă ea nu reflectă decât pe jumătate cazuistica noastră. În fond, și reciproca este la fel de valabilă. Cei doi se caută unul pe celălalt, ca doi iubiți, pentru că sunt predestinați ca împreună să reinventeze, again and again, sublimul dans al împărtășirii sacrului (sfânta cuminecătură, comunicare, transmisie, tradiție). Desigur, maestrul are inițiativa și pentru că știe cu exactitate în ce constă dificultatea parcursului, își va lua depline garanții și-l va supune pe candidat la călătorii, probe și purificări succesive. Mult timp maestrul nu-i va dărui nimic ucenicului și poate că la cea mai mica ezitare a acestuia, la cea mai neînsemnată dovadă că nu va putea duce până la capăt sarcina, el va face pasul înapoi și nu va mai reveni asupra unei asemenea decizii. Spiritul prudențial va călăuzi perfectarea acestui „mariaj”. În caz contrar, ar fi o risipire din partea maestrului, o aruncare de mărgăritare porcilor… Sunt mulți cei care vor și ei să beneficieze de îndrumarea unui maestru, dar care în realitate nu pot, din diverse motive, să intre într-un asemenea angajament de maximă intensitate. Cu adevărat, relația maestru–ucenic este una din cele mai fascinante conexiuni umane din câte au existat vreodată, căci calea parcursă în comun spre piscul celest presupune nu doar intensitate și sacrificiu ci și încredere deplină, corectitudine și multă determinare, seriozitate. Nu întâmplător se vorbește despre iubirea dintre cei doi protagoniști, desigur o iubire platonică, spirituală, pentru că fondul problemei nu este altceva decât o împărtășire a sacrului, o comuniune spirituală întru cunoașterea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică. Ca o confirmare a celor spuse mai sus, să nu uităm că formula consacrată de adresare în masonerie este „Iubite frate”. Literatura misteriosofică este plină de exemple, nu le voi mai cita. Totuși, pentru elucidare, recomand spre lectură capitolul „Iubirea la oamenii aflați în procesul actualizării sinelui” din lucrarea lui Abraham Maslow, Motivation and personality, lucrare pe care, iată, o tot citez72. Este greu ca maestru să lucrezi concomitent cu mai mulți ucenici deodată. În ce mă privește, am avut privilegiul și inspirația de a selecta oameni emancipați și deplin motivați pentru a parcurge urcușul. Ei sunt și acum în preajma mea chiar dacă între timp au devenit maeștri și ca maeștri au, la rândul lor, ucenici. Am înregistrat însă și câteva experiențe amare. Un ucenic, de pildă, crezând că poate parcurge ascensiunea pe scurtătură, a trecut prea repede la o altă metodă, lăsând în nelucrare tot ce l-am învățat. Eu am pierdut timpul iar el a rămas un întunericit, mă caută și acum însă nu mai sunt dispus să aloc timp și energie în relația cu el.
Pe timpul ținutelor și agapelor masonice am putut vorbi, la modul general, despre problematica iluminării utilizând simbolistica și ritualul nostru. În particular, am avut însă numeroase întâlniri cu cei care au dat semne că-și pot asuma ascensiunea. Cu aceștia din urmă am parcurs o conlucrare mai tainică despre care nu pot vorbi aici. Pot spune doar că am avut și ucenici preferați. Am și în continuare asemenea discipoli, cu care mă întâlnesc cu satisfacție pentru că-i văd cum urcă muntele consacrării și cum se încarcă, treptat, treptat, cu acea cunoaștere sublimă ce nu poate fi predată la nici o școală din lume. Și tu intri în această ultimă categorie, iubite frate! Odată și odată va trebui să-ți relatez și despre primul meu ucenic ajuns iluminat, despre mărturisirea pe care mi-a făcut-o, cu lacrimi în ochi, în legătură cu trăirea sa, a doua zi după. . . Pentru mine a fost surprinzător, nu mă așteptam. Am avut ucenici cu care am lucrat mai intens, timp îndelungat, dar care n-au reușit să puncteze decisiv. Mi-am dat seama că n-am muncit în zadar, a fost ca o încununare. Îți pot spune că inițialele lui sunt C. C. și că are un semn distinctiv, din naștere, între sprâncene, care parcă-i marchează cel de-al treilea ochi în centrul frunții. L-am îmbrățișat, după mărturisirea lui, și i-am mulțumit pentru că a crezut în metodă și apoi i-am cerut să aștearnă pe hârtie impresiile, la cald. Și pentru că a văzut Steaua înflăcărată, i-am mai spus că, din acel moment, eu am încetat să mai fiu ultima za a lanțului inițiatic și că are datoria să transmită, la rându-i, Lumină din Lumină și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, cum se spune. Transmisia spirituală este o relație biunivocă și presupune migală, finețe, deplină sinceritate și corectitudine reciprocă între maestru și ucenic. Pe de altă parte, oamenii sunt înșelători, instabili și inconsecvenți, vezi despre insuportabila ușurătate a ființei, cum excelent demonstrează Milan Kundera, în cartea sa 73. Din păcate, pentru a întâlni un adevărat ucenic trebuie să dai la o parte foarte mult gunoi uman. Maestrul spiritual, ca și sfântul de altfel, este și el tot om. Chiar dacă, potrivit tradiției, își ia suficiente garanții în privința ucenicului și maestrul poate fi înșelat de aparențe. Cu toată dorința și bucuria de a împărtăși, după mai multe experiențe ratate poate interveni inclusiv blazarea maestrului, cum de altfel sugerezi prin întrebarea ta, retragerea lui din lume. Cel mai adesea, după astfel de evenimente, maestrul își va impune o linie de conduită care să-l protejeze de asaltul profanului. Se povestește că maestrul Anton Dumitriu nu respingea pe nimeni dar, prudent, pentru început, acorda căutătorului de lumină doar un credit de cinci minute, timp în care acesta să-și expună fundamentarea de motive. Dacă aspirantul reușea să capteze atenția și încrederea maestrului, acesta-i acorda în continuare timp nelimitat, dacă nu, prima întâlnire dintre cei doi era, de altfel, și ultima.
38. A: Mulțumesc pentru că am fost inclus și eu în galeria dumitale de ucenici! Continuu, însă: așa cum am convenit mai devreme, înaintarea aceasta presupune un număr de inițieri succesive. E bine ca ucenicul să vadă că și maestrul său este în lucrare, în ascensiune, sau e bine ca ucenicul să lucreze cu cineva care deja a ajuns în vârf? Prevăd răspunsul dumitale, dar aș vreau să aud și argumentele. Z: Ucenicii se comportă uneori cu niște persoane care hălăduiesc la poalele unui munte și se complac, în viața lor de zi cu zi, într-o atitudine contemplativă în loc să se angajeze decisiv în ascensiune. Astfel de indivizi se mulțumesc cu faptul că muntele străjuiește, ca un reper sigur, mișcarea lor browniană și, pentru asta, ei îl admiră cu venerație, dar atât. Uneori, câte unul dintre aceștia aruncă priviri insistente către piscul misterios, parcă invocându-l să se coboare el în câmpia iluziei și a precarității. Muntele sfidează însă majestuos cererea lor și continuă să se înalțe singuratic spre Cer. Și așa și trebuie, căci nu muntele (maestrul spiritual) trebuie să se coboare la nivelul ucenicului ci acesta din urmă este cel care, prin efort propriu, implicare și asiduitate, va trebui să-și asume în mod serios ascensiunea. Nimeni nu va face acest lucru în locul ucenicului și, de aceea, opțiunile sale nu pot fi decât două, ori va rămâne pentru totdeauna la orizontala locului, tânjind către Înalt, ori se va angaja cu toată forța și nădejdea sa în procesul de elevare spirituală care-l va duce și pe el, treptat, treptat, în piscul celest, de unde va avea o cu totul altă perspectivă. Ucenicul urcă împreună cu maestrul său. Este, întâi de toate, repet, o relație; cei doi se angajează la un travaliu inimaginabil, ei trebuie să se susțină unul pe celălalt. Și maestrul poate avea poticnelile lui, citește Filocalia și Patericul și vei găsi acolo o impresionantă cazuistică, ți-am mai spus. Imaginează-ți că pentru ucenicul mason este și mai dificil, pe de o parte, pentru că este un om socialmente activ, pe de altă parte, pentru că loja ca maestru colectiv poate da semnale teribil de contradictorii unui neofit aflat la început de drum, nepriceput în a citi semnele. De aceea, ucenicul nostru generic va trebui să-și caute un îndrumător calificat, totuși. Eu nu știu ceva mai bun de făcut și asta recomand celor care cu adevărat au venit în masonerie pentru a căuta Lumina. Cât privește cea de-a doua întrebare a ta, anume dacă e bine ca ucenicul să lucreze cu un maestru care deja a ajuns în vârf, cred că, în parte, am mai vorbit despre aceasta puțin mai înainte. Nu poate fi magister veritabil decât cel care a trăit cu adevărat experiența întâlnirii cu Steaua înflăcărată din inima sa. Aceasta este „certificatul” maestrului. De altfel, în toată istoria omenirii, profeții, apostolii, sfinții și maeștrii spirituali au vorbit și au scris despre Dumnezeu doar după ce au trăit la
propriu întâlnirea cu Lumina cea mare. Gândește-te, de pildă, la Sfântul Pavel (pe care eu personal îl consider mai mult maestru decât sfânt) care din prigonitor de creștini a ajuns să fie cel mai important dintre întemeietorii religiei lui Iisus. Experiența transcendentă a constituit dintotdeauna, pentru orice trăitor autentic, singurul imbold spre împărtășire cu semenii a cunoașterii excepționale pe care el a dobândit-o odată cu pogorârea Duhului sfânt asupra sa. Un maestru veritabil este un virtuoz al ascensiunii spirituale. După ce a urcat el însuși pe înălțimi de mai multe ori, el este capabil să coboare la baza muntelui pentru ca apoi, însoțit de ucenicii care-l recunosc drept ghid, să urce împreună cu aceștia, pe poteci șerpuitoare numai de el știute, în platoul iluminării și al beatitudinii. Pe de o parte, cum spuneam, este o împreună-lucrare, pe de altă parte, nici un maestru și nici un sfânt nu poate să-ți dea iluminarea, decisive rămân doar efortul personal și asiduitatea în șlefuirea pietrei brute. Desigur, aceasta la modul ideal. În realitate sunt destul de rare cazurile când un maestru calificat întâlnește ucenicul ideal (ascultător, tenace, dedicat). De aceea, aspirantul se va mulțumi de cele mai multe ori cu un substitut, fie cu un maestru mai puțin calificat, fie cu studierea unei bibliografii lămuritoare, fie pur și simplu cu un pelerinaj la locurile considerate a fi cu încărcătură mare de spiritualitate. Nu-i puțin lucru, însă. Se spune că, atunci când ai pornit pe un asemenea drum, ai și ajuns deja. Spun aceasta mai mult pentru încurajare, să știi! Este foarte important ca ucenicul să se obișnuiască să-l întrebe pe magister și să-l asculte cu smerenie. În tradiție se arată că smerenia este sorgintea ascultării așa cum o înțelegem noi în masonerie. Ucenicul trebuie să mărturisească sistematic maestrului în legătură cu obstacolele întâlnite pe cale, așa cum faci și tu, de altfel, cu toate că nu mai ești de multă vreme ucenic. Sunt uneori lucruri intime, greu de spus, cu toate acestea, ca ucenic, trebuie să le mărturisești și astfel să te scuturi de poveri și să duci o viață curată, în integritate și în acord cu Legea morală. Te asigur că la fel de dificil este și pentru maestrul care primește mărturisirea, ascultă, înțelege și apoi tace pe vecie în legătură cu cele aflate. Este importantă corectitudinea, încrederea, și de o parte și de alta. Fără un maestru, duhovnic, nimeni nu poate înainta, o voi repeta la nesfârșit. Masoneria modernă pune accent pe latura speculativă și, pe cale de consecință, numărul de iluminați în cadrul ordinului este extrem de mic. Tu trebuie să știi că un maestru există numai dacă are ucenici, tot așa cum un medic nu poate exista fără pacienți! De aceea v-am tot îndemnat eu pe voi, pe cei care-mi sunteți apropiați, să-mi prezentați ucenicii voștri și să-mi vorbiți despre felul cum lucrați cu ei. Poate părea paradoxal, dar ucenicii îl ajută pe maestru să se înalțe și să se desăvârșească în arta regală. Îmi amintesc cum se lăuda, la un moment dat, un Mare maestru din trecut al
Marii Loji în legătură cu faptul că el n-a recomandat pe nimeni pentru a fi inițiat și, ca atare, nici n-a acordat îndrumare cuiva. Iar eu mă-ntreb, nu cum a ajuns acest individ Mare maestru, ci cum a putut să fie el ridicat la gradul de simplu maestru dacă n-a parcurs în întregime drumul. Desigur, mă-ntreb retoric pentru a sublinia că, potrivit tradiției, nu poți fi maestru dacă n-ai ucenici, cu atât mai mult Mare maestru. Precum vezi însă, se poate. Mai mult, se poate să fii Mare maestru chiar dacă n-ai fost vreodată venerabil; orice se poate într-un sistem bulversat și degradat în raport cu cerințele tradiției.
39. A: Ar trebui mărit acest număr de iluminați în cadrul ordinului? Și, dacă da, cum crezi că ar trebui procedat? Din ceea ce știi, pentru că ai vizitat și alte mari loji, există diferențe între Marea Lojă Națională din România și alte Mari Loji? Z: N-am prea făcut vizite oficiale la alte mari loji, în schimb am discutat, de-a lungul timpului, cu frați din toată lumea, îndeosebi cu frați din Europa și din Israel, indirect și cu unii frați din America și Canada. Din păcate, ștacheta pare să fie foarte os, mai peste tot în lume, dacă e să ne raportăm la repere precum cele pe care le invocăm în discuția noastră. Într-un fel, masoneria a devenit în prezent o organizație vag revolută pentru că este decăzută și coruptă în raport cu tradiția și cu rosturile sale dintru începuturi. Presupun că adevărații inițiați s-au refugiat în sfere mai elevate lăsând masoneria pradă expansiunii profane. Asta cred eu! Cei care confirmă cele spuse de mine, aici, sunt chiar marii corifei care au lăsat lucrări semnificative pentru generațiile viitoare. Voi enumera câteva nume fără a avea pretenția că am epuizat lista: Jean-Marie Ragon, Rudolf Steiner, Albert G. MacKey, W. L. Wilmshurst, Charles Leadbeater, René Guénon, Oswald Wirth, Marius Lepage și alții. Mai nou, Rémy Boyer, Robert Lomas, Christopher Knight 74 și Louis-Marie Oresve susțin același lucru. Desigur, masonul-papagal prezent și viitor mă va blama pentru ceea ce afirm aici, la care eu voi zice: Iartă-l Doamne, căci nu știe ce spune și nu știe ce face! „Instituționalizarea francmasoneriei a dus la pierderea esențialului: transmiterea, prin intermediul riturilor și ceremoniilor specifice, a mijloacelor realizării unui individ, pentru a deveni un fel de mare administrație, care nu are drept ambiție decât dăinuirea sa ca instituție…” 75 Mai mult, autorul citatului de mai sus susține cu argumente că, la 1717, cu bună știință a fost scoasă metoda constând în mijloacele realizării Sinelui și că întreg corpus-ul ritualic a rămas, oarecum, fără conținut. În mare parte, chiar așa stau lucrurile. Oresve recunoaște însă că rudimente de metodă există totuși în masonerie și chiar, pe ici pe colo, maeștri
spirituali adevărați care însă, de regulă, au trăit întâlnirea cu Steaua înflăcărată utilizând tehnici de elevare importate din alte tradiții vii, autentice. În aceste condiții, unicul scop pe care ni-l putem propune în continuare este redresarea tradiției. Pentru aceasta este necesară identificarea unui minim sistem referențial la care să raportăm deciziile și acțiunile noastre, astfel încât, în final, să se poată concluziona privind conformitatea acestora cu cerințele esențiale ce trebuie să ne călăuzească în Marea operă și, în general, în procesul intern specific intitulat generic Arta regală. În lipsa unei asemenea deslușiri, Ordinul va mărșălui haotic „… e același drum al rătăcirii, cu spatele la lumină, orbecăind prin aceleași tenebre, continuând să confunde lucrările de zidărie cu cele masonice”. 76 Între altele, un iluminat se deosebește radical de ceilalți semeni prin aceea că mentalul său are un grad foarte ridicat de claritate. El vede mult mai limpede realitatea și are o mai bună capacitate de a previziona, de a prooroci, dacă putem spune așa, este mult mai imun la iluziile curente și la confuziile care bântuie viața de zi cu zi a omului obișnuit. În plan mai general, performanța unei comunități umane este direct proporțională cu nivelul de claritate a mentalului colectiv. Iată ce spune la un moment dat Wirth despre acest lucru: „ Când masoneria va avea maeștri iluminați, în stare să citească și să scrie în limba ei sfântă, atunci instituția noastră va trece de la simbol la realitate. Ea va întrupa inițierea autentică și va construi la propriu Templul supremei înțelepciuni omenești…” Sigur că masoneria ar trebui să lucreze mai susținut în această direcție. Sunt multe de făcut către acest orizont. Ocupându-se de organizarea unor palpitante concursuri hipice, de pescuit sportiv și de festivități care mai de care mai sofisticate sau de patronarea unor asociații profesionale (camere de comerț, asociația masonilor veterinari etc.), masoneria modernă lasă în nelucrare chiar fondul problemei și astfel se substituie altor organizații socio-profesionale introducând suprapuneri de competențe, dezbinări și, în general, dezordine, întuneric, risipă de resurse. Concret, îți pot spune că, în ultimii zece ani, am recunoscut doar trei frați care au trăit iluminarea, doi ca urmare a unor accidente iar unul lucrând metodic sub îndrumarea mea. În schimb, un număr tot mai mare de frați mi se alătură și dau semne că s-au trezit. Unii dintre ei lucrează efectiv în diverse tehnici de elevare spirituală și împreună purtăm discuții, schimbăm impresii și facem schimb de experiență, altfel spus, împărtășim o cunoaștere, pâinea noastră cea de toate zilele.
40. A: Maestre, cred că ești calificat să numești etape, puncte ale unei asemenea redresări. Altfel ar părea că suntem, ca prea multă lume în România, combativi în
critică, dar fără o agendă concretă. Or, știu că, în ceea ce te privește pe dumneata, lucrurile nu stau așa. Tocmai de aceea te întreb, ca-n titlul acelei lucrări a lui Lenin: Ce-i de făcut?
Z: Mai întâi, se impun a fi conștientizate și stabilite, ca atare, temeiurile dreptei credințe masonice. În mare, acestea sunt cele din cartea legii sacre, tradiția orală (legendele fondatoare, în primul rând, toate landmark -urile, ritualurile, simbolistica etc.) și tradiția scrisă, îndeosebi cărțile autorilor care dau semne că au fost sau sunt iluminați. Precum se știe, în masonerie, cartea legii sacre poate fi Biblia, Coranul, Tora, Vedele etc., această extraordinară deschidere spre ecumenism fiind o dovadă a universalității spiritului masonic, căci nu apartenența la o religie ne interesează pe noi ci, în mod special, condiția de ființă umană. Din aceste temeiuri ne vom constitui sistemul referențial la care să raportăm sistematic deciziile și faptele noastre pentru a putea da un verdict de regularitate privind viața masonică. În al doilea rând, de identificat cel puțin șapte maeștri adevărați, căci numai așa o lojă este justă și perfectă potrivit tradiției. Dacă aceștia nu există este necesar, pentru început, să-i constituim. Nu-i lucru ușor. În jurul maeștrilor se vor forma, de la sine, grupurile de lucru alcătuite din oameni pătrunși de responsabilitatea asumată, devotați cauzei și cu un nemăsurat spirit de sacrificiu. Altfel spus, este nevoie înainte de toate să constituim un Centru spiritual viu, autentic, care nu are aproape nimic de făcut decât să fie, să existe ca atare și să țină sus stindardul restaurării tradiției și a ordinii divine, în prezent grav tulburată de asaltul nestăvilit al profanului și de inițiative care mai de care mai ciudate și mai iregulare. În fine, de tuns iarba câteva sute de ani, ca în pilda aceea cu gazonul englezesc. Cu alte cuvinte, de perseverat pe Calea regală și de coagulat energii în jurul acestui proiect. Mai mult de-atât nu se poate spune aici. Ca un corolar, efectele benefice nu se vor lăsa așteptate. În plan socio-uman, performanțele vor crește, inconsecvența haotică se va diminua semnificativ, iar diletantismul decizional va deveni un subiect de domeniul trecutului. Pe cale de consecință, acțiunile noastre vor fi bine direcționate, construcția mundană propriu-zisă se va ordona și se va înălța aproape de la sine. Particularitatea demersului schițat mai sus constă în aceea că redresarea despre care vorbim nu poate fi făcută în actualul cadru organizațional. O spune, în mod calificat, René Guénon în Criza lumii moderne și în Domnia cantității. . . 77. Pentru reușită este cu adevărat nevoie de un sacrificiu, de o inițiativă individuală căreia, apoi, să i se alăture cei ce înțeleg realitatea ( Natural law) în mod superior și își asumă această reordonare a haosului masonic. Odată revigorat, Ordinul masonic va putea conduce procesul de înscriere a umanității pe o altă spiră a progresului. Într-un fel, chiar asta am făcut eu împreună cu frații care-mi sunt apropiați,
anume un centru de trezire spirituală, un focar de iluminare, de conștientizare a rolului masoneriei ca ordin tradițional care, bazat pe șlefuirea pietrei brute, are datoria să înalțe Templul ideal al umanității în armonie cu ordinea divină. Sunt în urul meu, poate, 25-30 de loji care lucrează în acest spirit, însă trebuie să recunosc, suntem încă la mare distanță de ceea ce ar trebui să fie, nu avem destulă forță și energie pentru a determina evenimentele și asta pentru că întunericul zboară tot cu viteza luminii. Voi încheia aici cu un citat din Oresve: „Scopul oricărei organizații inițiatice (așa cum este francmasoneria sau, cel puțin, așa cum ar trebui să fie, n. n. ) este […] acela de a transmite fiecărui membru o influență spirituală, dar și căile și mijloacele de a o fructifica. Așadar, fiecare este invitat să efectueze un proces de transformare personal integral, incluzând în același timp corpul, mintea și sufletul”.78
41. A: Din cele spuse mai devreme pare să reiasă că maestrul spiritual este – cum să spun? – un sfânt ratat. Să mă explic: cumva, în acest efort pedagogic altruist, de urcare pe culme și coborâre spre a urca din nou cu ucenicii, din nou și din nou, cum îl descrii dumneata, pare să se consume o bună parte din efortul care, altfel, s-ar dedica în întregime propriei performanțe spirituale. Cu toate acestea, știm cazuri de sfinți care s-au sfințit dimpreună cu ucenici de-ai lor. Cu alte cuvinte, are că efortul pedagogic e la fel de sfințitor ca și dedicația individuală dusă la limită. Mă înșel? Z: Înseamnă că n-am prea reușit să-ți transmit esențialul, cu toate că, la un moment dat, am explicat, e drept, puțin cam tangențial, în ce constă, după opinia mea, asemănarea dar și diferența dintre un maestru spiritual veritabil și un sfânt. Până la un punct al evoluției lor și unul și celălalt urmează aceeași cale, singura posibilă, de altfel, o viață disciplinată, austeră și orientată ferm către cunoașterea lui Dumnezeu. Aceasta presupune multiple sacrificii și purificări cum sugerează, de altfel, și probele inițiatice, o înstrăinare de cele lumești (mai semnificativă în ce-l privește pe viitorul sfânt, la început nimic altceva decât un monah retras în chilia sa), reținerea de la acele fapte ce rănesc fizic, verbal sau mental, efectuarea cu regularitate a exercițiilor spirituale și alte asemenea „ingrediente” nu ușor de înfăptuit, de altfel. Să fie foarte clar, tot acest efort este pus în slujba unui singur scop individual, cunoașterea Sinelui, iluminarea. Experiență transcendentală este comună și pentru unul și pentru celălalt. De la acest punct încolo însă, drumurile lor se despart, fiecare dintre cei doi protagoniști încep să urce alte trepte ale desăvârșirii și să cucerească
alte puteri tradiționale și specifice care-i vor încununa în final și le vor conferi unicitate în memoria colectivă, dar și în ce privește contribuția lor diferită și inconfundabilă la construcția umanității. Sfântul (floarea umanității) va cuceri puterile sacerdotale, în timp ce maestrul (fructul purtător de sămânță) va cuceri și va exercita puterile regale. Și sfântul este un maestru în ars sacerdotalis, căci n-o să vină cineva din afara sistemului monahal pentru a-i forma pe călugării ce aspiră și ei la mântuire și nemurire, după cum și maestrul este un sfânt până la un moment dat. Gândește-te că, la gradul 30 al Ritul Scoțian Antic și Acceptat, titularul este numit cavaler Kadosh (sfânt, în limba ebraică). Ca o consecință, treptele inițiatice superioare acestui grad se numesc generic grade administrative, presupunând, fiecare în parte, câte un set de calificări specifice (puteri) pentru ca titularul să poată exercita, la propriu, o anumită activitate complexă și de mare responsabilitate în folosul comunității și al ordinii divine, deopotrivă. Cu alte cuvinte, nu poți fi maestru dacă n-ai trecut, la un moment dat, prin stagiul de sfânt, tot așa cum un fruct nu poate exista dacă n-a fost, odată și odată, floare. Într-o accepțiune mai tehnică, sfânt (și sfântul e tot om, mi-a spus odată Părintele Galeriu) înseamnă un om complet emancipat de sub condiționările bio-sociale. Un sfânt nu mai poate greși, nu mai poate păcătui, în limbaj creștin, pentru că s-a mântuit, s-a eliberat de sub apăsarea viciilor și a intrat definitiv și irevocabil în arealul virtuților. Și maestrul, la un moment dat al înălțării sale, este emancipat de sub aceste apăsări, numai că, astfel decondiționat fiind, el își asumă în mod conștient o revenire în social (în Infern, dacă vrei) cu responsabilitatea de a construi, aici pe Pământ, o ordine precum cea divină, stare de pace, echilibru, integritate, proporționalitate și armonie care i s-a revelat lui în timpul întâlnirii cu Steaua Înflăcărată; vezi episodul cu Rugul aprins, întâmplat lui Moise, sau cel cu Sfântul Pavel aflat pe drumul Damascului care aude vocea lui Iisus certându-l pentru rătăcirea sa, etc. După ce au trăit iluminarea și Moise și Sfântul Pavel au revenit în lume asumându-și reconstrucția acesteia după modelul revelat lor prin grația divină. Tot astfel, legenda spune că în ajunul unei bătăliei importante, lui Constantin cel Mare i s-a arătat o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția „ in hoc signo vinces” (sub acest semn vei învinge). În noaptea ce a urmat, i s-a arătat apoi Iisus, cerându-i să brodeze steagul său cu crucea creștină, ca semn protector. Împăratul a dat curs îndemnului din vis și o victorie miraculoasă a armatei sale, mult inferioară numericește, a fost nu doar posibilă ci și decisivă. Dovadă în acest sens este inscripția care dăinuie și astăzi pe Arcul lui Constantin mărturisind despre acea victorie care a fost posibilă grație inspirației divine ( instinctu divinitatis). Desigur, vei spune că-i doar o legendă. Cu toate acestea, te rog să reții că și astăzi lumea este
condusă tot după profeții și viziuni. Îți voi demonstra, în particular, aceasta cu o succesiune de date istorice care parcă sunt așezate cu mâna. Scepticii spun că-i o simplă coincidență. Inițiații adevărați știu însă că ceea ce se-ntâmplă a fost de mult programat. Edificarea Templului ideal al umanității este principala misiune a maestrului și pentru aceasta își asumă el sacrificiul personal, rolul de piatră unghiulară în una din cele trei variante sugerate de cele trei grade administrative superioare (inferioare, dacă privim dintr-o altă perspectivă) gradului 30. Așadar, principala misiune a unui maestru nu este aceea de a avea discipoli, de a transmite just și perfect arta regală, cum ai fi putut crede, ci de a se sacrifica pe sine spre edificarea Templului ideal al umanității. Noi ne autointitulăm masoni (zidari, arhitecți, constructori…) iar uneltele noastre simbolice (mistria, ciocanul, echerul, firul cu plumb…) vorbesc de la sine despre rolul pe care ar trebui să ni-l asumăm potrivit tradiției. După ce în prealabil devine piatră șlefuită, maestrul își găsește singur locul în edificiul ce se înalță conform planului și, cu responsabilitate, își arată disponibilitatea de a se lăsa utilizat ca simplu element de construcție. Este încă o metaforă, o să spui, o analogie ce ascunde un ideal nu prea clar definit. În mare parte chiar așa stau lucrurile. Totuși, dincolo de perdelele de analogii care se interpun rodnic între subiect și obiectul cunoașterii, vom identifica o dezbatere filozofică serioasă despre veșnica transformare universală, eternul dans cosmic, și despre ordinea divină, ordine matematică identificată de om prin revelație, peste tot în materie, ca o semnătură a Marelui arhitect al universului asupra creației sale. Masoneria a fost deseori etichetată ca fiind luciferică și satanistă. Nota bene, un om instruit face o minimă distincție între Lucifer (purtătorul de lumină) și Satan (Seth, Sheitan, Diavolul), cele două personaje mitice fiind de fapt entități total diferite. Doar ignoranța sau reaua voință le amestecă. Semnele distinctive sunt, pentru Lucifer, smaraldul din fruntea sa (Ochiul lui Horus sau cel de-al treilea ochi) iar pentru Satan, furca Diavolului (Y, ispita și acuzarea). Precum se vede, sunt lucruri total diferite. Nu ne propunem aici să-l reabilităm pe Lucifer după atâtea veacuri de ponegrire ci doar să semnalăm un derapaj major de la înțelesurile inițiale. De menționat că în fruntea oricărui atelier masonic este un venerabil (titulatura postului vine de la Venera care este un alt nume pentru Venus, Lucifer). Luceafărul este cel de-al treilea corp luminos după Soare (masculin) și Lună (feminin), tot astfel cum și omul ( Rex Deus) este mediator între Cer (masculin, spirit) și Pământ (feminin, materie) și, în egală măsură, un rezultat (copil) al interacțiunii celor două forțe cosmice. Aceasta este marea triadă, vezi Guénon. În templu, la orient, între Soare (emisfera dreaptă) și Lună (emisfera stângă) se află triunghiul cu Ochiul lui Horus (fiul lui Osiris –
soarele, masculin și Isis – luna, Selena, Elena, feminin). Legenda spune despre Lucifer că ar fi fost un înger căzut din Cer. Se sugerează, de asemenea, că chiar ar fi fost decăzut din drepturile sale pentru că s-a fi semețit, la un moment dat, să se creadă însuși Dumnezeu. Eu aș mai adăuga aici un înțeles. La fel de bine, Lucifer poate să fi fost un ilustru inițiat care a avut întâlnirea sa cu Lumina cea mare, a văzut deci la propriu Steaua înflăcărată și apoi, ca semn de sacrificiu, a fost pus piatră unghiulară și astfel s-a reîntors în lume pentru a construi, pe Pământ, Ierusalimul ceresc așa cum i-a fost acesta revelat, cu proporțiile sale armonioase, totdeauna aceleași, guvernate de numărul de aur. Desigur, construcția lui Lucifer nu poate fi decât o palidă copie a Creației divine, o încercare de a transpune ordinea de Sus, aici, în lumea materială, nesigură și precară. Mă opresc aici cu analogiile pentru că, asemenea sfințeniei, nici măiestria nu poate fi definită științific. Există un semn, în acest sens, pe care aș vrea să-l explic puțin. La gradele înalte, când un ilustru vizitator întră în mod ritualic în atelier, venerabilul este obligat să-l întâmpine pe treptele Orientului și să-i înmâneze simbolic instrumentul puterii, invitându-l astfel să conducă în continuare lucrările. În acest moment, vizitatorul face un gest de respingere pentru a ilustra decizia sa fermă de a nu accepta ciocanul, cu toate că este pe deplin calificat și învestit pentru a prezida ținuta. Este transmis astfel mesajul potrivit căruia ocuparea unui post de conducător presupune, înainte de toate, sacrificiu de sine și, de aceea, prima opțiune înțeleaptă ar fi aceea de a nu accepta propunerea oricât de tentantă pare aceasta. La o cercetare superficială, unii frați mai puțin pregătiți ar putea fi tentați să catalogheze gestul drept o fugă de răspundere. În fond, acesta este răspunsul tradiției, revelat doar inițiaților, pentru a semnaliza pericolul și riscul derapajului de la statutul de Lucifer la cel de Satan. În calitate de conducător nu mai faci ce vrei tu ci ceea ce trebuie făcut. Când Cuza-Vodă, spre finalul mandatului său, își dădea aere de mic dictator și credea că toată lumea trebuie să i se supună necondiționat, ignorând înțelegerile anterioare, a avut loc un mic incident inițiatic greu de sesizat de către un ochi profan. La una din întâlnirile de taină cu principalul său sfetnic, Mihail Kogălniceanu, se spune că acesta din urmă i s-ar fi adresat blajin domnitorului: „Coane Alecule, nu uita, noi te-am pus!” Acesta a fost avertismentul masonic, restul este istorie. Ar mai fi de discutat, poate, despre relațiile dintre sfânt și maestru de-a lungul istoriei. Casta Brahman-ilor și cea a Ksatrya-șilor n-au fost întotdeauna în cele mai cordiale raporturi. Istoria este marcată de numeroase momente de mare încordare. Vezi episoadele biblice cu Cain (rege) și Abel, profeții contra regilor, uciderea lui Hiram Abif și cea a lui Iisus etc. Regalitatea și sacerdoțiul sunt cele două coloane ale istoriei pe care, în mod tradițional, se întemeiază edificarea societății omenești de la Sumer și până în prezent. A nu se înțelege greșit, nu-i vorba despre rege ca
instituție monarhică ci despre omul inițiat, Rex Deus, maestrul care știe că are o scânteie divină în el (Lucifer, Emanuel, Cristofor – în varianta creștină) și astfel conștientizează că este regele naturii, trimis de Dumnezeu să guverneze creația în locul său. Există în calendarul creștin o sărbătoare intitulată Duminica tuturor sfinților. Nu avem însă o comemorare similară pentru toți maeștrii, și știi de ce? Sfinții, spuneam, nu mai pot greși, maeștrii însă o fac frecvent, se lasă furați deseori de construcția pe care ei o înfăptuiesc și de puterile care le sunt temporar conferite și produc abuzuri, tiranii, excese precum Lucifer care s-a obrăznicit, pentru o clipită, să se creadă Dumnezeu și astfel a sfârșit prin a deveni Satan.
42. A: În vreme ce tâlcuiai despre relația maestru-ucenic și despre nevoia de maeștri, iată peste ce fragment am dat, într-o carte a lui Peter Hallward care se cheamă Out of This World – Deleuze and the philosophy of creation, (London/NY: VERSO, 2006), pe care îl traduc aici, tocmai pentru că, fiind în afara temei cărții, se potrivește, cred, perfect pe interpretarea pe care ai dat-o: „Marii mistici sunt oameni care devin vehicule perfect transparente pentru forța de creativitate unică, aceea care se scurge prin toate ființele vii. Ei întrupează o putere expresivă și de creativitate maximă. Dar, traversând peste toate granițele sociale și culturale, ei ating identificarea voinței umane cu voința divină. Pur și simplu, ei își deschid sufletul valului care vine peste ei, astfel încât Dumnezeu – valul însuși – este cel care actează prin aceste suflete”. 79 Z: Textul este minunat și relevă o superbă înțelegere a modului cum acționează sacrul prin intermediul omului îndumnezeit, aș spune pentru început. Misticul poate fi un om simplu, chiar lipsit de educație, dar care a trăit iluminarea, vezi Pelerinul rus80. El își extinde conștiința inimaginabil de mult. La un moment dat, aceasta devine cosmică, și astfel cuprinde întreg universul. Este greu de imaginat și cu toate acestea așa stau lucrurile. Toți marii mistici, mărturisind despre îndumnezeirea lor, produc dovezi în acest sens. E drept că aceste dovezi sunt relatări despre trăirile proprii și, ca atare, sunt subiective și cu nu grad mare de relativitate. Luate la un loc, însă, aceste mărturii provenind de la oameni care au trăit în epoci diferite și în culturi aflate la mii de kilometri unele față de altele, fac cât o imensă certitudine pe care nu o putem ignora. „Tatăl lucrează în ascuns, în lume, prin Fiul (Iisus, dar și misticul veritabil, omul iluminat, n. n. ) și Sfântul Duh!”, se spune undeva în Sfânta Scriptură. La mănăstire, după ce călugărul nevoitor, înspre senectute fiind, dă semne că are trăiri
deosebite, vine mai rar pe la biserică, doar atunci când el consideră de cuviință. Nu i se mai cere să respecte un program strict și este lăsat să facă ce vrea el pentru că, înaintat pe cale fiind, un astfel de trăitor întrupează voința Domnului. Gândește-te la Daniil Sihastrul la care Ștefan cel Mare, înfrânt de turci, merge pentru a cere o îndrumare. Misticul acesta, care poate ar fi rămas anonim dacă n-ar fi venit la el ilustrul său ucenic, intră într-o stare de conștiință expandată, vede în viitor, și-i spune ferm domnitorului Moldovei că războiul nu este pierdut. Îi mai cere apoi lui Ștefan să-și refacă grabnic oastea și să-l atace din nou pe agresor cu curaj și determinare pentru că, în final, victoria va fi a sa. Și chiar așa se și întâmplă! Noi doi însă, nu vorbim aici despre mistici și despre modul cum Dumnezeu – valul însuși – actează prin intermediul acestor suflete, ci despre maeștrii spirituali. Este o mare diferență. Desigur, sunt și multe similitudini între un mistic, un sfânt și un maestru spiritual. „ Adevărații maeștri sunt mințile care construiesc lumea…” – spune Oswald Wirth. În completarea acestei idei, el adaugă: „ … misiunea esențială a maestrului, a cugetătorului, este de a merge la rădăcina lucrurilor… Numai coborând (mintea în inimă, n. n. ) se poate pătrunde în camera de mijloc, unde se revarsă Lumina centrală (Sinele transpersonal, n. n. ) care este răspunsul tuturor enigmelor”. Pentru ca apoi să completeze vorbind despre maestrul mason care „ …se face remarcat prin faptele sale drepte și prin adecvarea gândirii la situația concretă. De aceea se spune că el se află între Echer și Compas (este echilibrat, în armonie cu Întregul, n. n. )”.81 De reținut totuși că, potrivit tradiției, și arta regală vine din același unic izvor ca și cea sacerdotală, maestrul și sfântul fiind de fapt două proiecții distincte ale Divinului în mundan. Maestrul este un mediator între Cer și Pământ, conștient de misiunea sa, mereu preocupat să rămână în echilibru pe poteca îngustă numită de tradiție Calea de mijloc. Puterile pe care le caută un maestru mason, ca și cele care îndeobște îi sunt atribuite de altfel, sunt diferite de cele ale unui sfânt. Prin intermediul acestor puteri specifice acționează maestrul și încearcă el să determine evenimentele realității. Uneori, cu ajutorul Marelui arhitect al universului, mai și reușește și astfel se scrie istoria. Întotdeauna un maestru adevărat invocă, prin rugăciune, puterea divină să coboare în sprijinul său iar la sfârșit, după reușită, nu uită să mulțumească Cerului pentru ajutorul acordat. Te rog să urmărești cu atenție ritualurile noastre și vei constata că, invariabil, ele încep cu o rugă adresată Marele arhitect al universului și se termină cu un cuvânt de mulțumire.
43. A: Maestre, întrebarea mea, în așteptarea comentariului dumitale, este dacă
(nu) suntem cumva, la noi, într-o asemenea fază, precum cea descrisă mai jos de către Peter Levenda, în cartea sa? „Inițierea în tradiția occidentală este un fenomen curios. Printre siberienii de cultură orală, de pildă, inițierea șamanică putea fi auto-selectivă. Cu alte cuvinte, cineva se trezea într-o bună zi și simțea chemarea de a deveni șaman; sau altul avea vreo dizabilitate fizică sau psihică mai curioasă, care indica o înclinație către șamanism. Nu existau documente de completat, nu – linie de descendență apostolică, nu – comitet al Marelui Orient să determine ce era și ce nu o inițiere validă. În tradiția vestică, însă, inițierea e în aceeași măsură un fenomen birocratic, ca și unul spiritual. Împrumutând de la Biserica Catolică – care a fost de altfel forța religioasă și spirituală dominantă în Europa pentru multe secole – societățile secrete au început să se concentreze mai mult pe instituirea legal(ist)ă a lojelor și pe linii legitim(ist)e de succesiune inițiatică decât pe ritualuri și erformarea lor corectă, decât pe transmisiunea corectă a învățăturii spirituale și ezoterice. Societățile secrete erau centri de putere și persoane lipsite de scrupule au văzut în ele un potențial de câștig lumesc și de autoritate asupra unui număr mare de indivizi care au aderat voluntar, în așteptarea primirii unei înțelepciuni secrete. Mai târziu, pe măsură ce răsărea Epoca Luministă, grupuri care nu aveau bona fide pogorâtă asupra lor de către o figură autoritară sau de o organizație cu autoritate erau considerate iregulare sau chiar frauduloase. Aceasta a condus (în secolul al XIX-lea) la o goană teribilă de a acumula cât de multe diplome și certificate posibil, cu un accent pe grade și titluri mai mult decât pe orice altceva. De vreme ce liderii acestor organizații secrete nu puteau dovedi că aveau vreo utere sau autoritate spirituale, ei trebuiau să se bazeze pe autoritatea împrumutată și pe semnificația iluminării spirituale pe care o pogora asupra cuiva de o diplomă de hârtie. (. . . ) Așadar inițierea – adevărata inițiere – nu e subiectul măsurătorilor științifice sau al aprobării birocratice”.82
Z: Chiar dacă afirmă despre el că nu este francmason, acest Peter Levenda caracterizează foarte bine starea de fapt la care s-a ajuns, Iubite frate. Pe fond, el este în totală compatibilitate cu toți autorii invocați de noi anterior, care, la rândul lor, s-au pronunțat de-a lungul timpului privitor la degradarea masoneriei în raport cu tradiția. De altfel aceasta este și concluzia mea și, de aceea, spun aici că singurul efort cu adevărat lăudabil ar fi acela de restaurare a vechilor rânduieli masonice. Nu-i simplu, însă! În paranteză fie spus, îți mai semnalez încă o carte excepțională scrisă de același Peter Levenda, anume, Alianța diabolică83, lucrare ce tratează subiectul
delicat al implicării naziștilor în ocultism și invers, a ocultismului corupt și decăzut în politică, dacă vrei. În raport cu cele spuse de noi pe timpul acestui schimb de mail-uri, cartea aceasta, despre care îmi amintesc că am discutat-o la o agapă, pare o ilustrare a modului cum Lucifer devine un Satan distructiv și criminal. Cumva, toată această perioadă sumbră din istoria omenirii poate fi asimilată conceptual ca fiind o consecință a unei contrainițieri, dac-ar fi să folosim termenul consacrat de către René Guénon. Ca și în construcția propriu-zisă a unui edificiu, este mai ușor să demolezi și pe locul rămas liber să ridici o nouă construcție, decât să restaurezi o ruină. De altfel, așa s-a și întâmplat în istorie de cele mai multe ori. Când marii inițiați care conduc lumea au constatat că o tradiție a devenit revolută, s-au rafinat sub o altă formulă organizatorică și au mers mai departe. Gândește-te cum au dispărut din istorie templierii, rozacrucienii, alchimiștii etc. Tot așa, riturile de perfecționare au apărut ca o reacție a faptului că lojile simbolice erau năpădite de bălării, sufocate de inițiative care mai de care mai iregulare. Într-un fel, lungul șir al inițierilor masonice poate fi privit și ca fiind o rapidă și succintă trecere în revistă a istoriei oculte a Europei. În ritualul masonic vom identifica numeroase trimiteri la diverse forme inițiatice care au existat fizic, la un moment dat, pe continent. Sincretismul acesta extraordinar a rezultat în urma coabitării diferitelor tradiții, precum și a influențării reciproce. Este clar pentru oricine aprofundează acest subiect că tradiția s-a perpetuat trecând dintr-o formă în alta, prin preluarea unor elemente mai vechi și adăugarea altora noi, inedite, mai adaptate vremurilor. Birocrația masonică este și ea o realitate, după cum și tendința organului de conducere din vârful unei Mari Loje de a se transforma într-un consiliu de administrație. Ierarhii actuali ai masoneriei uită faptul că forma noastră tradițională de organizare nu este piramida ci rețeaua. În această problematică, principiul din care toate decurg ar putea suna cam așa: un mason liber, într-o lojă liberă; vezi Marius Lepage84. Să nu uităm că o Mare lojă ia naștere numai din unirea a cel puțin trei loji, act decis prin vot în camera de mijloc a fiecăreia din cele trei loji în parte. Așadar, potrivit tradiției, votul în lojă ar trebui să fie prevalent, nu cel din convent, așa cum se întâmplă la noi. Căci, în fond, Marea lojă este o federație de loji și nu o asociație de persoane cum greșit se crede la noi, în Marele Consiliu, numai pentru faptul că așa au fost făcute documentele de înființare. Revenind acum la exemplul dat de Peter Levenda referitor la inițierea șamanică, în cadrul comunității primitive, utilitatea unui șaman era clar determinată. Dacă nu reușea să convingă că are anumite puteri, șamanul își pierdea clientela și poate chiar era alungat sau excomunicat. De aceea, un astfel de personaj nu avea nevoie de vreo
diplomă ci doar de o recunoaștere, de către membrii comunității, a puterilor sale. „Toți frații mă recunosc ca atare!”, spune și ritualul nostru la un moment dat. Astăzi lucrurile stau exact invers: maestrul mason are numeroase diplome dar nici o putere din acelea prin care, în trecut, un inițiat reușea să determine evenimentele, cu o simplă privire, în direcția dorită de el. Inflația de diplome și medalii, un festivism exacerbat, adresări pompoase dar lipsite de conținut sunt forme concrete de manifestare ale acestei neputințe generalizate. Undeva în ritual se spune „…prin puterile mie conferite…”, sugerându-se astfel o învestire, o împuternicire. Iar eu întreb retoric: care puteri?, cine are atâta putere încât să confere acele puteri?, un for ierarhic care, la rându-i, este lipsit de putere spirituală autentică? Pentru a se înțelege bine ce vreau să spun, este nevoie să facem aici o distincție între puterea administrativă (autoritatea formală) și puterea aceea subtilă pe care o caută inițiatul iluminat, soră cu cea a șamanului, a magicianului veritabil, a yoghinului sau a monahului mântuit. Pentru a prezenta succint și propria-mi explicație, voi introduce aici, explicit, o nouă sintagmă, anume aceea de „ierarhi ai masoneriei”, similară cu „ierarhii bisericii”, cei care administrează patrimoniul eclezial, soluționează problemele curente, asigură reprezentarea obștii monahale etc. Dacă ierarhii aceștia din masonerie, având o cunoaștere deficitară a tradiției noastre, neînțelegând pe deplin rolul Ordinului, nu se vor înconjura de iluminați veritabili de a căror opinie să țină cont în ce privește problematica inițiatică atunci consecințele nefaste nu se vor lăsa prea mult așteptate.
44. A: Iată un nou citat în sprijinul discuției noastre de-adineauri, despre relația dintre cel inițiat și maestrul său. Cel care-l rostește, Omraam Mikhaël Aïvanhov, nu mai are nevoie de nicio prezentare. Așadar: „Este un mare sacrificiu pentru un Maestru spiritual să accepte să îi instruiască pe oameni: el cheltuiește aici mult timp și energie ce le-ar fi putut consacra propriei dezvoltări. Veți spune: «Dar el nu și-a încheiat lucrarea?» Poate că a încheiat o anumită lucrare, dar există mereu un nivel superior de atins, o mai mare lumină, puteri mai mari de dobândit. Cum este acaparat fără încetare de discipolii săi, el nu mai dispune de atât de mult timp liber pentru activitățile sale. Un Maestru trebuie să aibă răbdare chiar entru lucrarea ce o are de înfăptuit cu discipolii săi. Uneori, se oprește pentru a-i aștepta, dar el nu se întoarce niciodată înapoi. Când discipolii îl ajung din urmă, el se bucură și pășește mai departe pentru a-i antrena și mai sus. Este obligat din nou să se oprească. . . Atunci când este tentat să-și continue singur drumul, inima
îi șoptește: «Mai ai răbdare, mai așteaptă puțin.» Iar dacă se hotărăște să devină sever, inima sa îl îndeamnă foarte repede să devină indulgent”. 85
Z: Aïvanhov este un mare maestru spiritual european dublat de un fin pedagog. El se arată foarte interesat, în lucrările sale, de radiografierea, sub diverse aspecte, a relației maestru-discipol. Se pare că tema l-a preocupat în mod deosebit din moment ce aceasta este reluată și analizată în multe din lucrările sale. Pentru prezentarea acestei relații umane absolut specială, Aïvanhov utilizează numeroase analogii și parabole ingenioase, deosebit de sugestive. Îți recomand să citești broșura sa intitulată Ce este un maestru spiritual? Vei găsi aici multe explicații și sugestii care-ți vor îmbogăți înțelegerea fenomenului despre care vorbim. La un moment dat, în această lucrare, Aïvanhov spune: „ Măreția unui inițiat, a unui maestru, este de a veni pe Pământ expus acelorași probe ca oricare altul, dar să ajungă, puțin câte puțin, să se ridice deasupra lor. De aceea, el are dreptul să instruiască pe alții și chiar să-i scuture. Din moment ce a ajuns să triumfe asupra slăbiciunilor sale, el a câștigat dreptul de a ghida oamenii. Aceasta este, de altfel, singura condiție ca cineva să aibă dreptul să deschidă gura pentru a-i instrui pe alții. Dacă nu s-a debarasat el însuși de defectele pe care vrea să le corecteze, mai bine tace; altfel oamenii vor simți în el ceva care nu merge, iar circumstanțele îi vor întinde câteva capcane. Cum credeți voi că puteți convinge pe cineva să se lepede de o slăbiciune, dacă nu v-ați debarasat voi înșivă de ea? Cum un om, căruia îi este teamă, poate să dea curaj celorlalți? Dacă strigă: «Înainte!» tremurând pe picioarele sale, cum ar putea influența masele? Să știți că doar victoria asupra slăbiciunii voastre dă adevărate puteri, și aceste puteri vor ieși mai târziu prin ochii voștri, gesturile voastre, fața voastră, vocea voastră. Da, ele vor ieși chiar dacă voi vreți să le ascundeți”. Cât despre citatul la care te-ai oprit, prin care se subliniază sacrificiul maestrului, „costurile” pe care acesta le suportă asumându-și relația cu discipolul, precum și tăria de caracter de care el trebuie să dea dovadă, dat fiind că rezultatele muncii sale nu apar imediat, ce pot să spun decât că acesta reflectă întrutotul realitatea. Un maestru, ființă limitată și perisabilă la rându-i, poate trece la Domnul fără să vadă roadele muncii sale și el știe acest lucru. De cele mai multe ori, de fructul pomului pe care-l sădește nu se va bucura el ci generațiile următoare. Așa se face că mulți maeștri veritabili au rămas necunoscuți în timpul vieții lor, au trecut neobservați de contemporani. Abia după moarte umanitatea a luat cunoștință despre opera și contribuția lor specială și asta doar ca urmare a mărturiilor pe care, după ani de zile, discipolii le-au lăsat posterității sub o formă sau alta. Este plină istoria omenirii de astfel de fapte. Și încă și mai mult decât atât, istoria omenirii este punctată de sacrificiile maeștrilor. În numeroase cazuri, marii binefăcători ai
umanității au sfârșit fie arși pe rug, fie excomunicați de către semeni pentru simplul fapt că, la un moment dat, le-au arătat acestora Adevărul. În lucrarea menționată, Aïvanhov subliniază, cu precizia cunoscătorului, în ce constă forța unui maestru și care este, în fond, câștigul cel mai de preț al discipolului: „Un Maestru care timp de milenii a lucrat să învingă în el toate asiunile umane și să atragă virtuțile Cerului, emană elemente de care cei care îl înconjoară pot să beneficieze. Aici este utilitatea de-a frecventa un Maestru: rivindu-l, ascultându-l, trăind în preajma lui, discipolii săi primesc câteva articule din viața sa, care le vor permite să evolueze mult mai repede. Altfel, la ce credeți voi că poate să vă servească un Maestru? El nu se ocupă să vă dea bogății, nici situație, nici femei; grija lui este să vă dea elemente de Natură superioară, care vibrează în armonie cu Cerul, iar dacă puteți să primiți aceste elemente, dacă uteți să le conservați și chiar să le amplificați, cu timpul veți simți că sentimentele voastre, gândurile voastre și chiar sănătatea voastră, totul se ameliorează. Lângă un adevărat Maestru, nu puteți să găsiți decât binecuvântări”.
45. A: Am recitit, în ultimele zile, tot ce s-a adunat în urma schimbului nostru de mail-uri și mi-am dat seama că argumentația pe care o prezinți la întrebările mele este preluată din diverse tradiții spirituale și sisteme religioase. N-am putea fi oare acuzați de „spiritualisme” cum denumea René Guénon, în derâdere, amestecurile cam prea neomogene de concepte și abordări ezoterico-sapiențiale din vremea sa, lucru inacceptabil din punct de vedere tradiționalist? Z: M-am gândit și eu la această problemă, de nenumărate ori. Mai mult decât spui tu: în explicațiile pe care le-am formulat introduc uneori chiar și argumentație provenită din știință, lucru de asemenea inadmisibil din punct de vedere tradiționalist. René Guénon apără cu ardoare puritatea tradițiilor și ia atitudine împotriva oricăror inițiative de altoire pe un corpus ezoterico-inițiatic existent și autentic a unor construcții generate de un imaginar prea bogat. Cu toate că nu a scris o carte anume împotriva ocultismului, Guénon relevă numeroase atitudini de dezaprobare a acestui fenomen. Eu cred că aceasta este de fapt marea lui carte nescrisă, o lucrare prin care să condamne ocultismul ca fiind un amestec artificios de dogme și practici, în fond iregulare în raport cu tradiția. Dar, până la urmă, știm noi ce este cu adevărat ocultismul? Vom constata numeroase tentative de definire a termenului și, de asemenea, numeroase conotații atribuite; nu vom insista. Voi risca totuși să mă opresc la o astfel de condiționare, anume, definiția din DEX care este pentru noi, desigur, nesatisfăcătoare. Totuși, o voi
reda aici: „…ansamblu de concepții și practici care proclamă existența în natură a unor forțe supranaturale misterioase cu care ar putea comunica pretinșii inițiați; seudoștiință care se ocupă cu lucrurile supranaturale, ascunse…” Ocult înseamnă ascuns, tainic, secret (etimologic, secret poate avea o legătură cu sacru) exact așa cum este și experiența transpersonală despre care ți-am tot vorbit, este o trăire a întâlnirii cu Dumnezeul lăuntric, Marea Lumină increată din om care este și nu este a ființei umane pentru că, în realitate, îi transcende acesteia, depășind limitele corporale, finite și perisabile. În acest context, știința este neputincioasă în ce privește definirea acestui paradox, precum și în ce privește măsurarea și determinarea obiectivă a fenomenului, așa că nu rămâne, pentru istorie, decât mărturia subiectivă a celor care au trăit la propriu o astfel de stare. Pe de altă parte, oricât am afirma noi despre masonerie că este o organizație discretă, argumentând că toate tainele sale sunt cunoscute iar ritualurile se găsesc pe Internet, organizația noastră rămâne o societate secretă tocmai pentru că trăirea pe care o are candidatul pe timpul inițierilor sale nu poate fi exprimată prin cuvinte, tot așa cum nu putem să descriem prin simplu grai ce am trăit în timpul unui concert simfonic. Trăirea în sine este indicibilă și netransmisibilă, ocultă. Masoneria nu poate fi înțeleasă din afară sau din cărți. Fac aici o paranteză: un prieten, profesor universitar, ieșind de la ceremonia de acordare a gradului 32 al Ritului Scoțian Antic și Acceptat îmi împărtășea, nu demult, ca impresie generală, că ar fi putut să citească rafturi întregi de cărți și tot n-ar fi înțeles ceea ce i s-a transmis direct, în doar trei ore, prin ritualul respectiv. Argumentația pe care tu o critici, la modul general, chiar dacă aceasta provine, cum bine ai observat, din diverse tradiții spirituale și sisteme religioase, a fost expusă doar cu scopul de a revela cu eficacitate unele aspecte de doctrină masonică. Uneori, am identificat considerentele necesare demonstrației într-un alt sistem, diferit de cel al artei regale și n-am ezitat să le utilizez ca atare. De la această stare de fapt, prezentată succint mai sus, și până la practica spirituală propriu-zisă este însă cale lungă. Și eu, la rându-mi, sunt împotriva unor adăugiri personale care, chipurile, completează o tradiție, o reinventează prin suprapunerea unor elemente străine. Toate cele ce ne sunt nouă date prin tradiția masonică se impun a fi transmise mai departe generațiilor următoare, așa cum le-am primit, fără să le alterăm cu înflorituri conjuncturale. De altfel, cum bine știi, potrivit tradiției masonice, landmark -ul suprem spune că nimic nu poate fi adăugat, nimic nu poate fi eliminat, din cele ce ne-au fost date, ritualuri, simboluri, semne de recunoaștere etc. Cu toate acestea, din voluntarism, ignoranță și exces de zel, în ultimii două sute de ani au tot fost intervenții, mai mult sau mai puțin justificate, îndeosebi asupra ritualurilor. De
observat, totodată, că masoneria doar presară frânturi de adevăr, nu-i dă inițiatului decât foarte mici indicii despre rosturile și înțelesurile profunde. Tocmai de aceea, pentru elucidare, am găsit de cuviință să fac uneori import de noțiuni și argumente din alte sisteme ezoterico-sapiențiale unde lucrurile sunt spuse mai explicit. Eu cred și totodată îmi exprim speranța că, prin similitudinile și corespondențele semnalate, frații vor putea înțelege mai profund mesajele din ritualurile, legendele și simbolistica masonică.
46. A: Din lecturile mele personale, știu că, de regulă, nu prea se fac mărturisiri despre trăirea experienței transpersonale și asta deoarece există superstiția că mărturisitorul pierde puterile sale în situația că vorbește despre… Cel puțin așa stau lucrurile în ortodoxism, unde călugării trăitori, cum li se spune, nu vorbesc decât cu duhovnicul. Totuși referirile există însă ele sunt indirecte și destul de abil învăluite în parabole și analogii. Așadar, cât privește experiența dumitale, maestre, ce ai putea să ne spui? Concret, ce s-a întâmplat atunci? Z: Așa este, Iubite frate! De regulă, trăitorii acestui gen de experiențe nu vorbesc despre ce li s-a întâmplat. Ei preferă să relateze mai degrabă experiența altora, fie că este reală, fie că aceasta este, în mod voalat, o dezvăluire a propriei experiențe. Cel căruia i-a fost dat să trăiască la propriu întâlnirea cu Dumnezeiesca Lumină preferă de asemenea să explice simbolurile, ritualurile și vechile pilde din scripturi referitoare la experiența transpersonală și lumea este uimită de conexiunile pe care el le poate face. Deseori se face analogia cu negustorul cel bogat și înțelept care nu-și etalează niciodată avuția de teamă să nu stârnească invidii și ispite. Nu are importanță cum te-ai întâlnit cu Lumina increată, aflându-te pe o cale de dezvoltare spirituală sau ca urmare a unui banal accident de circulație, cum ne-a relatat, într-o ținută, un frate, maestru mason. Oricum ar fi, experiența transcendentă îți schimbă neuorofiziologia creierului și cursul vieții și cel mai bine vorbește despre aceasta Jung când, întrebat fiind dacă crede în Dumnezeu, spune ceva de genul, „…eu nu cred, eu știu!” Ar mai fi de spus un singur lucru aici, anume că experiența este diferită de la un trăitor la altul. Fiecare individ poate avea iluminarea sa. Timpurile pe care le trăim sunt speciale. Procentul celor care au trăit, sub o formă sau alta, experiența aceasta teribilă și neliniștitoare, a crescut considerabil iar știința se arată din ce în ce mai interesată de fenomen. Acestea fiind spuse, eu voi accepta provocarea ta de a vorbi despre ce mi s-a întâmplat, tocmai date fiind considerentele de mai sus. Au făcut-o mulți alții înaintea mea, sunt nenumărate
mărturiile consemnate în acest sens și numărul acestora este în continuă creștere. Așa cum ți-am mai relatat, am fost inițiat în meditația transcendentală în ianuarie 2005 de către un instructor basarabean care era, pe atunci, împuternicit pentru România. De la prima meditație, pe care am efectuat-o împreună cu el, am simțit că sunt într-o stare deosebită față de tot ce trăisem eu până la cel moment. Din cauza faptului că maestrul avea capacitatea de a transmite, iar eu eram probabil foarte receptiv la acea dată, Sinele meu a intrat repede în rezonanță (impropriu spus „Sinele meu”; poate, ar fi mai bine să spun „ Eu sunt al Sinelui”). Ne aflam în apartamentul meu, numai noi doi, am început meditația și brusc mi-am dat seama că nu mai auzeam ceasul care, până atunci, ticăia cuminte lângă televizor. De la acest moment au urmat circa patru luni de zile în care, conștiincios, îmi făceam meditația, 20 de minute, dimineața, la fel și seara. Nimic special nu anunța evenimentul care a venit de la sine, ca o răpire. Poate doar faptul că, la un moment dat, a început să persiste pe ecranul meu mental un mic vârtej de lumină și întuneric, un mic yang care se tot învârtea după un yin, și invers. Într-o seară, însă, în timp ce meditam, am simțit cum parcă mintea sau creierul (nu pot spune cu precizie) îmi coboară încet, prin gât, prin șira spinării, în zona inimii. Parcă, brusc, distanța de la creștetul capului la canapeaua pe care eram așezat se micșora cu o viteză constantă. Nu mai percepeam realitatea prin simțuri iar mantra pe care o repetasem până atunci cu ritmicitate, așa cum mă învățase instructorul, a dispărut și ea, nu mai conta; rămăsese doar stare, trăirea, pe care încerc acum să o descriu. În momentul când această alunecare a creierului în inimă a luat sfârșit, în mijlocul ființei mele a luminat un soare deosebit de puternic și o bucurie imensă ce nu poate fi descrisă în cuvinte m-a cuprins. Revărsarea de endorfine a fost atât de imensă încât, practic, nu am cu ce s-o compar. Toată realitatea la care aveam acces era un univers de întuneric în centrul căruia se afla Soarele (uneori, Sfinții Părinți numesc această Lumină lăuntrică, „ Întunericul strălucitor”). Aveam și un sentiment de uimire și de teamă, parcă eu nu eram una cu Soarele acela și parcă mă aflam la oarece distanță de el, în întuneric, și-l contemplam. Oricum, starea de beatitudine mă copleșea. Nu mai înțelegeam nimic, cu toate că eram perfect treaz și, într-un fel, aveam conștiința că mă aflu pe canapeaua mea din sufragerie. Nu mai știam ce-i cu trupul meu, pur și simplu aveam impresia că acesta dispăruse. Eram ca o conștiință fără trup și-mi venea atunci în minte decât o singură întrebare: cine sunt eu, de fapt?! Am stat așa mult timp sau poate o fracțiune de secundă, nu știu să spun. Maestrul numi vorbise despre astfel de situații ci doar despre relaxare și beneficiile acesteia. Eram perfect lucid, știam unde mă aflu și știam cum să ies din stare. Teama a învins până la urmă, am urmat procedura și am ieșit încet, încet, din meditație. Nu puteam
să-mi revin totuși din starea de beatitudine care parcă-mi fuseseră dăruită de cineva din afara ființei mele ca un premiu pentru că am perseverat în această cunoaștere. Așa a decurs prima mea experiență de conștiință non-ordinară. Peste vreo două zile figura s-a repetat, iar după aceea, în serile ce au urmat, am avut câteva episoade de visare lucidă; ca și cum aș fi fost treaz într-un vis. O altă realitate vie și deosebit de sugestivă, diferită de cea pe care o cunoșteam, se derula pe ecranul meu mental. Am întâlnit astfel, în acea stare de vis lucid, oameni care-mi vorbeau, unii cunoscuți, alții necunoscuți, care se mișcau și cu care am interrelaționat. Reveneam de fiecare dată la propria-mi voință, din această starea ciudată de deprivare senzorială. La scurt timp am citit cartea Călătorii în afara corpului, scrisă de Robert A. Monroe 86 în care sunt relatate astfel de experiențe out of body. Cu toate că vroiam să știu mai multe, la momentul respectiv n-am avut cu cine vorbi despre toate câte mi s-au întâmplat. Maestrul meu plecase din țară. De aceea, am citit multă literatură științifică și ezoterică pentru a mă elucida. Simțeam că performanțele mele intelectuale cresc, memoria mi s-a îmbunătățit, la fel și capacitatea de a sesiza și reține informația utilă, de a găsi soluții la problemele curente. Aveam senzația că „semnele” realității deveniseră mai pregnante iar abilitățile mele comunicaționale au devenit mai performante. Și tot citind, am găsit numeroase clarificări, explicații, teorii. Nu le voi trece aici în revistă ci mă voi mulțumi să redau un mic citat edificator, cred eu: „ Începutul filosofiei apare astfel ca o minune, ca un miracol. Șocul primit de către existent în fața Ființei generează o lumină în intelectul uman, prin care acesta își luminează ropria existență precum și participarea la Ființă. Revelația produsă în existent în urma constatării că el aparține Ființei este tocmai miracolul: ceea ce nu s-a mai etrecut, ceva ce – conform ordinii firești, cunoscute, a naturii existentului – nu era prevăzut. Virtual însă, existentul poseda miracolul de a se deștepta printr-un șoc luminos, dovada constituind-o chiar filosofii deșteptați la filosofie prin această minune”.87 După mai mulți ani de la această întâlnire a mea cu Lumina am avut o discuție cu domnul Nicolae Stoian, cel care, între timp, fusese (re)învestit să coordoneze meditația transcendentală pe România. I-am relatat totul cu lux de amănunte, la care domnia sa mi-a spus (citez din memorie): „…lucrul acesta care vi s-a întâmplat este esențial; nimic din ce vine după…, nu atinge același nivel. Odată ce-ai făcut asta, ai tot! Totuși, dacă ți-a ajutat Dumnezeu să pui piciorul pe malul celălalt, trebuie să integrezi. Cum să integrezi? Există o sumedenie de sisteme autonome între care și unul răspunzător de acest stil de funcționare a fiziologiei umane. cest sistem trebuie întrutotul integrat, întrutotul trezit. Integrarea, trezirea se
face prin repetarea experienței și prin menținerea sa. Este necesar să ajungi în vârf de mai multe ori și așa se împământenește… Acesta este cuvântul potrivit, se împământenește… Tehnicile avansate (cele destinate să conducă la obținerea de puteri, siddhi, n. n.) la asta servesc, să întărească această capacitate a omului de a retrăi experiența transcendentală iar și iar”.
2 Rudolf Steiner – Treptele inițierii, Ed. Princeps, 1992; Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității, Ed. Humanitas, 1993; Cunoașterea inițiatică, Ed. Arhetip-Renașterea spirituală, 1995 și Die Geheimwissenschaft im Umriss, Rudolf Steiner Verlag, Dornach / Schweiz, 1977 (tradusă ulterior și în limba română sub titlul Știința ocultă, Ed. Univers enciclopedic, 2003. ) 3 Ahile Z. Verescu (coordonator) – Recitindu-l pe Guénon, Ed. Civitas, 2011 4 René Guénon – Ed. Herald, 2008; Inițierea și realizarea spirituală, Ed. Herald, 2008; Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008; Omul și devenirea sa după Vedānta, Ed. Herald, 2011. 5 Anton Dumitriu – Alétheia, Ed. Eminescu, 1984; Homo universalis, Ed. Eminescu, 1990; Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, 1992. 6 Rudolf Steiner – Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității, Ed. Humanitas, 1993, pp 122-132. 7 Ahile Z. Verescu (coordonator) – Silabisiri, Ed. Civitas, 2009, pp. 195-210. 8 Ahile Z. Verescu (coordonator) – Id. , pp 17-107. 9 Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1975. 10 Stephen Arroyo – „ Astrologia, psihologia și cele patru elemente”, Ed. Deceneu, 2008, pp. 148-150 11 David R. Hawkins – Putere versus Forță, Ed. Cartea Daath, 2005. 12 Jean-Marie Ragon – Ortodoxie masonică, Ed. Herald, Buc. 2011. 13 Albert G. MacKey – Legendele, miturile și simbolurile Francmasoneriei, Ed. Herald, 2005. 14 Albert Pike – Morala și dogma, Ed. Herald, 2008. 15 Oswald Wirth – Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Ed. Rao, 2005. 16 René Guénon – Etudes sur la francmaçonnerie et le companionage , Ed. Traditionnelles, 2000. 17 Marius Lepage – Ordinul și obediențele, Ed. Nestor, 2010. 18 Abraham Maslow – Motivație și personalitate, Ed. Trei, 2007. 19 Daniel Goleman & Dalai Lama – Emoțiile vindecătoare, Ed. Curtea veche, 2008; Emoțiile distructive, Ed. Curtea veche, 2011. 20 Sfântul Augustin – Confesiuni, Cartea a șaptea, VII, Institutul biblic și de misiune al B. O. R. , p 157, Cartea a zecea, XXVII, p. 224. 21 Petru Creția – Oglinzile, Ed. Humanitas, 2005, p. 124. 22 Ion Mânzat & Mariana Tănase-Mânzat – Psihologia tăcerii - liturghiile silențioase ale sinelui, Ed. Psyche, 2006 23 Echart Tolle – Liniștea vorbește, Ed. Curtea veche, 2009 24 René Guénon – Scurtă privire asupra inițierii, Ed. Herald, 2008, p. 97. 25 Edouard Schuré – Mari inițiați, Ed. Aldo Press, 2004. 26 Francesco Brunelli – Principii și metode ale masoneriei operative, E:. V:. , 2007, p. 39.
27 Eliphas Levi – Marele arcan sau ocultismul revelat , Ed. Antet, 2007. 28 Eckhart Tolle – Op. cit. , p. 9. 29 Omraam Mikhaël Aïvanhov – Calea tăcerii, Ed. Prosveta, 2007. 30 Ion Mânzat & Mariana Tănase-Mânzat – Op. cit. , p. 48. 31 Francesco Brunelli – Op. cit. , p. 61. 32 Maharishi Mahesh Yogi – Transcendental Meditatio, vol. 1-7. 33 René Guénon – Ed. Herald, 2008; Inițierea și realizarea spirituală, Ed. Herald, 2008, pp. 37-52. 34 P. D. Ouspensky – A patra cale, Ed. Prior Pages, 2004. 35 Rémi Boyer – Francmasoneria, o cale de evoluție spirituală, Ed. Nestor, 2008, pp 63-64 36 René Guénon – Etudes sur la francmaconnerie et le companionage , Ed. Traditionnelles, Paris, 2000. 37 Mihail Sadoveanu – Creanga de aur, Ed. pentru literatură, 1969. 38 Anton Dumitriu – Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, Buc. 1992, p. 39. 39 Louis-Marie Oresve – Marele secret masonic, Ed. Lucman, 2010, p 128. 40 Oswald Wirth – Op. cit. , p. 320. 41 Philip Gardiner – Gnoza. Enigma templului lui Solomon , Ed. Nemira, 2010, p. 9. 42 Albert G. Mackey – Op. cit. , p. 161. 43 Constantin Noica – Trei introduceri la devenirea întru ființă , Ed. Univers, 1984, pp. 117-119. 44 Charles W. Leadbeater – Francmasoneria, Ed Herald, 2000. 45 Daniel Goleman – Inteligența emoțională, Ed. Curtea veche, 2008, p. 377. 46 Constantin Noica – Op. cit. , pp. 10-21. 47 Albert G. Mackey – Op. cit. p. 131. 48 Carlos Castaneda – Călătorie în Ixtlan, Ed. Rao, 2004; Povestiri despre putere, Ed. Rao; 2005 Al doilea cerc de putere, Ed. Rao, 2007. 49 Louis-Marie Oresve – Op. cit. , p. 128. 50 Carl Gustav Jung – Amintiri, vise, reflecții, Ed. Humanitas, 2004. 51 Oswald Wirth – Francmasoneria pe înțelesul adepților săi, Ed. Rao, 2005, p 210. 52 René Guénon – Inițierea și realizarea spirituală, Ed. Herald, 2008, pp. 120-129 . 53 René Guénon – Id. , pp. 197-205. 54 Ilarion Alfeyev – Sfântul Simeon Noul Teolog și tradiția ortodoxă , Ed. Sofia, 2010. 55 Karen Armstrong – Istoria lui Dumnezeu, Ed. Rao, 2010. 56 Sfântul Simeon Noul Teolog – Cateheză 34, în Scrieri II , pp. 349-351. 57 Jean-Yves Lacoste – Experiență și absolut, Ed. Deisis, 2001. 58 Louis-Marie Oresve – Op. cit. , p. 116. 59 Karlfried Graf Dürckheim – Centrul ființei, Ed. Herald, 2011. 60 Ștefan Lupașcu – Universul psihic, Ed. Institutului european Iași, 2000. 61 Alexandru Surdu – Problema transcendenței Ed. Herald, 2011. 62 Abraham Maslow – Op. cit. , pp. 151-170. 63 Abraham Maslow – Op. cit. , pp. 261-442. 64 W. L. Wilmshurst – Masoneria și înțelesul ei tainic, Ed. Herald, 2007, pp. 134-150. 65 Albert Mackey – Op. cit. p. 150. 66 H. P. Blavatsky – Cheia teosofiei, Ed. Antet, 1997.
67 Ramesh Balsekar – Esența 67 Ramesh – Esența învățăturii învăță turii lui Nisargad atta Maha M aharaj raj , Ed. Ram, 2007, pp. 39-40. 68 Jean 68 Jean Klein – Cine sunt eu?, eu? , Ed. Herald, 2012. 69 Omraam 69 Omraam Mikhaël Aïvanhov – De – De la om la Dumnezeu, Dumneze u, Ed. Ed. Prosveta, 2005. 70 Mircea 70 Mircea Eliade – Sacrul și profanul, profanul, Ed. Humanitas, 1995. 71 * 71 * Patericu Patericull egiptean egip tean,, Ed. Sophia, 2012. 72 Abraham 72 Abraham Maslow – Op. cit., cit., pp. 303-314. 73 Milan 73 Milan Kundera – Insu – Insupor portabila tabila ușură u șurătate tate a ființei, ființei , Ed. Humanitas, 2007. 74 Cristopher 74 Cristopher Knight & Robert Lomas – Apara – Aparatul tul lui Uriel Urie l, Ed. Aquila 93, pp. 432-440. 75 Louis-Marie 75 Louis-Marie Oresve – Op. cit. , cit. , pp. 265-266. 76 Jean-Marie 76 Jean-Marie Ragon – Op. cit. , cit. , p. 8 77 René Guénon – Criza lumii moderne, 77 moderne, Ed, Humanitas, 2008; Domnia cantității can tității și semnele vremurilor vremurilor,, Ed, Humanitas, 2008. 78 Louis-Marie 78 Louis-Marie Oresve – Op. cit. , cit. , p. 116. 79 Peter 79 Peter Hallward – Out of This World - Deleuze and the philosophy of creation , London/NY: Verso, 2006. 80 *** 80 *** Pelerinu Pelerinull rus – rus – Ed. Sophia, 2002. 81 Oswald 81 Oswald Wirth – Op. cit. , cit. , p. 396 și p. 407. 82 Peter 82 Peter Levenda – The Secret S ecret Temple, Temple, London/NY: London/NY: Continuum Press, 2009, pp. 121-122. 83 Peter 83 Peter Levenda – „ Alianța diabo d iabolică” lică”,, Ed. Lucman, Buc. 2010. 84 Marius 84 Marius Lepage – Op. cit. 85 Omraam 85 Omraam Mikhaël Aïvanhov – Lumi – Lumina, na, spirit viu, Ed. viu, Ed. Prosveta, 2008. 86 Robert 86 Robert A. Monroe – Călătorii în afara corpului, corpului , Ed. For You, 2007. 87 Anton 87 Anton Dumitriu – Philosop – Philosophia hia mirabilis, mirabilis , Ed. Fundației culturale române, 1992, p. 30.
IV. POSTFAȚĂ Acum, la final, când văd ce-a ieșit, mi se pare că pot înțelege și mai bine de ce marii inițiați se mențin cu consecvență într-o strictă oralitate, atunci când ei transmit cunoașterea unui ucenic. Este o mare diferență între un mesaj comunicat prin intermediul scrierii și cel transmis prin viu grai. De aceea, inițierea nici nu poate fi înțeleasă doar citind cărți și participând la conferințe conferințe pe această temă. temă. Cuvân Cuvântu tull rostit este o vibrație și acționează în mod diferit în comparație cu cel scris / citit. Toate mantrele sunt cunoscute, le putem găsi pe Internet, cu toate acestea doar mantra transmisă prin rostire vie, de către un maestru, produce efecte asupra ucenicului care o va repeta numai așa cum a auzit-o el prima dată. Ca factor implicat în inițierea lui A și în clarificările care au urmat după acest eveniment, când compar opusculul nostru – concret, finit, palpabil – rezultat în urma a ceea ce s-a consemnat, cu frânturi din discuțiile vii pe care le-am avut cu ucenicul de atunci, îmi vin mereu în minte noi și noi sensuri, accente, interpretări care, parcă, s-au sustras de la conservarea prin scriitură. Pe de altă parte, am impresia că textul dialogului nostru – cam fără suită și, pe alocuri, vag redundant – pare dificil de citit chiar și de către inițiații cu bunăvoință, aș zice. Dificultatea principală constă îndeosebi în faptu faptul că se fac prea multe trimiteri trimiteri la lecturi lecturi supliment suplimentare are și la o documentare serioasă. Din acest punct de vedere, cartea noastră pare a fi doar un vârf de iceberg, o prelungire a ceea ce se află în imersiune, anume bibliografia indicată în finalul lucrării. Mai mult decât atât, la o cercetare sumară, lucrarea poate părea că a fost elaborată, cumva, în baza valorificării unor texte și mai puțin prin prelucrarea unor impresii și trăiri nemijlocite. În realitate, lucrurile stau exact invers, utilizarea citatelor având, aici, doar rolul de a explica și argumenta experiența noastră personală, autentică și de a produce conexiunile ce se impun în mintea unui cititor aflat și el, ca și noi, în căutarea Luminii. Cu toate acestea am găsit de cuviință că este mai bine să las lucrurile să decurgă de la sine. Până la urmă, și insuficiențele despre care aminteam puțin mai devreme, și omisiunile, abordările, uneori, cam prea personale își au rostul și farmecul lor. În
altă ordine de idei, țin să precizez că inițiativa lucrării nu mi-a aparținut, „ucenicul” este singurul „vinovat” pentru aceasta; tot el a formulat și titlul lucrării (eu doar subtitlul) și a inițiat demersurile privind publicarea. În ce mă privește, pot să recunosc aici că nu m-aș fi apucat niciodată, din proprie inițiativă, de-o astfel de întrepri întreprinndere. Cu mu mult înainte înainte să începem schim schimbu bull nostru de „replici”, „repli ci”, cel care se declară, în carte, ucenic tot insista să așternem pe hârtie ceea ce discutam noi doi despre rosturile inițierii, despre Ordin și, în general, despre starea masoneriei. O vreme, am tot amânat eroic până când, iată, nu s-a mai putut. Pe la sfârșitul lui februarie 2012, cred, A mi-a expediat fără menajamente prima lui întrebare, cea în care mă soma să dau seamă de cum a decurs inițierea mea. Inițial nu i-am acordat nici o atenție, însă la scurt timp am fost atenționat sever: Ce faci, maestre, nu-mi răspunzi? Tocmai ți-am trimis prima întrebare din viitoarea noastră carte. Așa carte. Așa a început! început! Și astfel, astfel, încet, încet, încet, încet, și cu multe ulte poticneli, poticneli, stagn stagnări, reveniri, s-a înfiri înfiripat pat dialogul acesta dintre maestrul și ucenic. A trimetea cu promptitudine întrebările lui, iar eu mă străduiam să încropesc răspunsurile din perspectiva rolului care mi-a fost repartizat. Chiar dacă am acceptat să joc rolul maestrului, în sinea mea știu că rămân doar un umil ucenic în slujba Ordinului, nimic mai mult. În tot acest răstimp, cât a durat „discuția” noastră pe mail, A se afla în SUA, pentru o perioadă de șase luni, ca visiting professor professor,, lucru ce a îngreunat într-un fel derularea propriu zisă a dialogului. Ce s-a adunat în urma acestei succesiuni de întrebări întrebări și răspunsuri răspunsuri alcătuiește alcătuiește prezenta prezenta lucrare, la care am fost onorați onorați să beneficiem de o prefață scrisă de cel mai important inițiat al României de la această dată, domnul Florin Mihăescu. Desigur, pentru noi este o datorie de onoare să-i mulțumim, aici, maestrului și să-l asigurăm de recunoștință, înaltă prețuire și alese sentiment sentimentee de iubire fraternă. Tema principală pe care ne-am propus-o este inițierea masonică; nu ne-am limitat însă doar la acest subiect. Am acceptat rolul care mi-a fost distribuit, acela de maestru, și provocarea în sine, cu toate că am convingerea intimă că inițierea nu poate fi definită. Într-adevăr, acest eveniment, despre care se spune că este cel mai important act din viața unui bărbat liber și de bune moravuri, este cert indicibil pentru că e o trăire și, astfel, nu poate fi povestit decât ca o relatare de impresii subiective. În esență, inițierea masonică este transmisia unei influențe spirituale și marchează trecerea simbolică de la profan la sacru. Actul în sine deschide poarta unei deveniri care ar putea avea ca punct terminus cunoașterea terminus cunoașterea Sinelui, iluminarea. Cum se știe, procentul de reușită este însă infim. Cu toate acestea, chiar dacă nu se garantează finalitatea despre care amintim, inițierea acționează asemenea unui credit ce se impune a fi onorat și, de aceea, lasă urme adânci asupra celui care a trecut printr-o astfel de procesiune. La început de drum aspirantului nu i se dă nimic, însă în
