Cina Poezia „Cina” continuă caleidoscopul imaginilor infernale şi groteşti din al doilea volum arghezian "Flori de mucigai", apărut în 1931 şi pe care Perpessicius îl definea drept “ o fermecătoare colecţie de stampe diabolice". Acest volum se deosebeşte radical de cartea debutului, “ Cuvinte potrivite”(1927), prin coerenţa generată de universul poetic inspirit de lumea închisorii, prin viziunea determinată de estetica urâtului, prin registrul stilistic dominat de elemente argotice şi populare. Tema şi viziunea despre lume a poemului “Cina” se concretizează , conform conceptului german weltenshauung, prin lumea infernală a închisorilor. Acesta surprinde prin prezentarea panoramică a unui cadru puţin obişnuit, a unui cortegiu al condamnaţilor care, într-un moment de răgaz, îşi iau cina, cu feţe livide, de participanţi la o noapte walpurgică1. Interesul autorului pentru descrierea mediul detenţiei provine din experienţa acestuia, care după Unire, este condamnat la doi ani de închisoare în „ procesul ziariştilor” şi petrece câteva luni de detenţie la Văcăreşti după care este graţiat datorită intervenţiei lui Nicolae Iorga. Poezia “ Cina” reprezintă un exemplu al acumulărilor spectaculoase realizate de autor pe linia esteticii urâtului. Acestea pot fi identificate atât la nivelul semnificatului cât şi la nivelul semnificantului. La nivelul semnificatului, se remarcă lumea puşcăriaşilor şi patimile acestora ca simboluri ale mizeriei existenţiale şi ale unei umanităţi decăzute, într-un timp al întunericului. Sugestivă pentru această idee este secvenţa în care este prezentat convoiul de condamnaţi, înaintând prin frigul şi noroiul devenite adaosuri la supliciul lor înspăimântător: “În frig şi noroi/Trec hoţii-n convoi, câte doi,/Cu lanţuri târâş de picioare,/Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.” Închisoarea este conturată asemenea unui Înfern în care pungaşii- convoi de suflete damnate îşi ispăşesc pedeapsa veşnică. Marşul hoţilor este răsplătit cu o cină ce corespunde mediului în care aceştia suprevieţuiesc, o fiertură dezgustătoare, care desăvârşeşte imaginea intimidantă a închisorilor: "Fiertura e gata./E seară. E ploaie./O lingură grea, cât lopata,/Dă ciorba din doua hârdaie." Coordonata temporală “ E seară” induce senzaţia unui crepuscul existenţial, iar sintagma “ E ploaie” accentuează imaginea mediului infect, umed şi insalubru. Rememorarea motivelor pentru care fiecare deţinut se află în detenţie pare să ţină de timpuri imemoriale, întrucât suferinţa este aceeaşi pentru toţi: "Câţiva au ucis,/ Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis./ Totuna-i ce faci:/ Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci." Motivele diverse: crimă, furt, răscoala ca încercare de obţinere a libertăţii îşi pierd sensul sau gravitatea într-o lume în care deţinuţi de drept comun şi oameni condamnaţi din raţiuni politice sunt pedepsiţi în aceeaşi măsură. Procesiunea infernală pare compusă din strigoi, suflete veşnic chinuite ca pedeapsă pentru faptele lor: "Livizi ca strigoii şi şui,/ Strâmbaţi de la umeri, din şold şi picior,/ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/ Îşi duc parcă sângele lor." Imaginea finală completează tabloul sinistru, desăvârşindu-l prin inducerea senzaţiei de deznădejde veşnică, un Infern populat de condamnaţii ce-şi ispăşesc patimile, păcatele sau visurile. 1
Walpurgic = coşmaresc, de coşmar
“În materie de semnificat- afirmă criticul Mircea Scarlat -inedite şi implicit polemice sunt materia lexicală şi modalitatea structurării elementelor de vocabular.” Astfel, întreg textul poetic stă sub semnul jocului de cuvinte ce redă jocul ideilor obţinut prin asocierile lexicale inovatoare şi folosirea unui amalgam de cuvinte nepoetice, care dobândesc valenţe estetice. Cuvinte ca “noroi”, “ târâş”, “ hârdaie”, “strigoi”, “şui”, “blid”, “gălbui” nu au o valoare estetică de sine stătătoare, însă adaptate la tema poemului ele sunt perfect încadrate în lumea infectă a puşcăriilor, căpătând şi creând efecte estetice. De asemenea sintagmele precum “ mocirli de sudoare”, “ o lingură grea, cât lopata”, “ În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,/Îşi duc parcă sângele lor” îi induc cititorului senzaţia de infect şi insalubru specifică mediului închisorii precum şi senzaţia apăsătoare a vinei şi a deznădejdii resimţită de condamnaţi. Formula lirică este definită prin lirica rolurilor, eul liric asumându-şi o ipostaza detaşată în prezentarea panoramică a cortegiului de deţinuţi. În ceea ce priveşte nivelul prozodic, acesta se supune regulilor modernismului, autorul respingând tiparul tradiţional prin rima ce alternează de la împerecheată la îmbrăţişată, măsura de 5-12 silabe şi ritm variabil. Poezia “Cina” de Tudor Arghezi impune o viziune determinată de estetica urâtului prin intermediul tematicii, imaginilor sugestive şi limbajul realizat preponderant din cuvinte nepoetice care capătă valoare esterică prin regenerarea semnificaţiilor.
