Vlahii- romanii pierduti

Prof. SORIN FIRA

Prof. CĂTĂLIN PÎRVU

VLAHII, ROMÂNI PIERDUŢI Prefaţă de Tudor Nedelcea

FUNDAŢIA SCRISUL ROMÂNESC CRAIOVA, 2010

1

CUPRINS Vlahii, români pierduţi?................................................................................7 CAPITOLUL I. BUREBISTA "CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA"..................................................................11 1. Tracii - neamul cel mai numeros din lume după acea al inzilor ............................................................................................................................11 2. Geto-dacii - cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci..................12 3. Burebista - regele tuturor tracilor nordici...................................15 CAPITOLUL II. FORMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN TIMP ŞI SPAŢIU..................21 1. Romanii cuceresc pe daco-geţi. Persistenţa numeroasă a elementului autohton după transformarea teritoriilor geto-dace în provincii romane.............................................................................21 2. Romanizarea traco-daco-geţilor......................................................27 3. Mirajul pământului românesc. Popoarele migratoare trecătoare ............................................................................................................................30 4. Unde şi când s-a format poporul român. Teorii şi presupuneri greşite despre etnogenezei românilor............................................34 CAPITOLUL III. ROMÂNII - O NOUĂ REALITATE A EVULUI MEDIU.......................43 1. De la "romani" (stră-români) la "vlahi"......................................44 2. Primele mărturii despre români sub numele de vlahi...............45 3. Izvoare despre migraţii de români în sudul Dunării..................47 4. Tradiţia existenţei românilor în Panonia, Transilvania, la nord şi sud de Dunăre în cronicile medievale........................................48 5. Informaţii despre primele forme de organizare socială şi politică a românilor........................................................................50 6. Alte menţiuni ale vlahilor în evul mediu, după desăvârşirea etnogenezei româneşti........................................................................57 7. Primul stat creat de Romanitatea Orientală - operă a vlahilor din nordul Peninsule Balcanice.......................................................59 2

CAPITOLUL IV. ROMÂNII SUD-DUNĂRENI - REALITATEA ETNICĂ CONTEMPORANĂ DE NECONTESTAT.................................................80

"Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este puterea noas tră."

Nicolae Iorga

3

4

Vlahii, români pierduţi? În perioada comunistă, după cum se ştie, politica oficială a regimului de la Bucureşti faţă de românii din jurul României sau faţă de cei din diaspora era cel puţin bizară. Atitudinea faţă de concetăţenii noştri din diaspora – rămaşi în străinătate după ocupaţia bolşevică a ţării sau a „transfugilor” – era explicată prin atitudinea ostilă a acestora faţă de lagărul socialist (sintagmă foarte potrivită), deşi între aceştia erau nume celebre (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, G. Uscătescu, Gh. Calciu-Dumitreasa, Horia Vintilă. Constantin Virgil Gheorghiu etc.). Inexplicabilă a rămas neglijarea românilor din Ucraina (Bucovina de Nord, Herţa, Odesa), Basarabia, Bulgaria, Jugoslavia sau Ungaria. Sloganul conform căruia problemele sârbilor, bulgarilor din România, de pildă, se rezolvă la Bucureşti, aşa cum cele ale românilor din Bulgaria, Serbia se rezolvă la Sofia sau Belgrad a creat o ruptură între românii din ţară şi cei din jurul ei. (Excepţie în acest sens, dintre sateliţii Moscovei, a făcut Ungaria, care a avut în vedere problematica ungurilor de pretutindeni). Această ruptură (deşi Vasile Pârvan declarase că „Dunărea nu a fost niciodată un duşman hain, care să despartă pe fraţi, ci a fost un prieten bun, care i-a unit”) a determinat o lipsă de cunoaştere reciprocă, păguboasă mai ales pentru românii din ţinuturile istorice româneşti (Basarabia şi Bucovina) sau pentru urmaşii românităţii balcanice, aşezaţi în Balcani. Românii sud-dunăreni nu-şi cunosc prea bine identitatea etnică şi culturală, originile sau tradiţiile comune. Ei au rămas la stadiul cunoştinţelor medievale şi post-medievale, când călătorii străini îi numeau vlahi sau valahi, aşa cum şi cei din Ţara Românească erau numiţi, vremelnic, în aceeaşi perioadă, aşijderea. Prin întreruperea oricăror relaţii între românii de pe ambele maluri ale Dunării, cei din sud au rămas (încă) în bezna cunoaşterii: unii dintre ei fiind ideologizaţi de oficialităţile ţărilor în care convieţuiesc, sunt consideraţi de origine necunoscută sau de origine slavă („vlaşii”); altfel spus, vlahii/valahii/vlaşii nu sunt români. Din păcate, unii intelectuali din această zonă duc în continuare o politică de obstrucţionare a adevărului ştiinţific privind identitatea acestora. Scopul, se pare, este politic şi pragmatic: legislaţia europeană, care sprijină minorităţile de orice fel (etnice, religioase, sexuale) nu recunoaşte o minoritate etnică decât dacă acea minoritate se regăseşte într-un popor/ţară actuală. Or, nu există Valahia azi, aşa cum şi în timpul medieval domnitorii nu aveau în titulatura lor oficială „domn al Valahiei” ci domn al Ţării Româneşti. La Iaşi, apare de pildă, în 1643, Carte românească de învăţătură, adresată întregii „seminţii româneşti” şi nu „carte moldovenească”. Şi în alte state 5

europene au existat, pentru fiecare dintre ele, alte denumiri ale populaţiei în evul mediu, dar aceste denumiri au devenit istorie. Nerecunoscută oficial ca etnie, ei nu se pot bucura de toate drepturile unei minorităţi. Cea mai concludentă situaţie este cea din Serbia: românii din Banatul sârbesc, pentru că se definesc ca atare, se bucură de toate drepturile din partea autorităţilor de la Belgrad, pe când cei din Timoc (peste 400.000), care nu se declară români (deşi la ultimul recesământ, în formularele statistice era menţionată şi rubrica „român”), nu pot beneficia de acelaşi tratament. În Bucovina de Nord, întrucât unii se declară români, alţii moldoveni, nu au reprezentativitatea necesară în Parlamentul de la Kiev. Aceeaşi situaţie există şi în Basarabia (R. Moldova), unde „savanţii” de tip Stati au descoperit şi o „limbă moldovenească” în spirit stalinist. Valahii/vlahii/vlaşii vorbesc limba...valahă? Academia Română, ca şi alţi savanţi europeni, s-a pronunţat, în această privinţă: „unitatea limbii române vorbită la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi meglenoromâna şi istroromâna) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi”1. Dialectul dacoromân sau limba română actuală are, la rândul ei, cinci graiuri: „1. Graiul muntenesc: Muntenia, Dobrogea, Oltenia de est, sudul Moldovei, partea de sud-est a Transilvaniei; 2. Graiul moldovenesc: Moldova, Basarabia şi până dincolo de Nistru, regiunea Kirovograd, regiunea Nikolaev, Bucovina, partea de nord a Transilvaniei; 3. Graiul bănăţean: Banat, vestul Olteniei şi Transilvaniei, judeţele Hunedoara şi Arad; 4. Graiul crişan: Crişana, zona celor trei Crişuri; 5. Graiul maramureşean: Maramureş, partea cea mai nordică a vestului Transilvaniei”2. Recent a apărut Atlasul lingvistic al Regiunii Valea Timocului de Petru Neiescu, Eugen Beltechi şi Nicolae Mocanu care au dovedit ştiinţific că locuitorii români timoceni vorbesc un grai de sinteză oltenesc şi bănăţean. Nici Atlasul Limbilor Europei nu înregistrează limba valahă sau moldovenească. Spre a redovedi adevărul ştiinţific privind originea şi identitatea etnică şi istoria românilor sud-dunăreni, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani a reeditat (în colecţia „Românii uitaţi”) lucrările unor savanţi români( Th. Capidan, G. Vîlsan, Ion Maiorescu, D. Bolintineanu, C. Burileanu, Lazăr Şeineanu, Sextil Puş1 Vezi Tudor Nedelcea, Moldovean, valah sau român, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2008, p. 11. 2 V. Melnic, Graiurile şi unitatea limbii române, în vol. Românitate şi latinitate în UE, vol. II, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2008, p. 46. 6

cariu, Ioan Neniţescu, George Murnu, Ioan Caragiani, Tache Papahagi etc) sau a tipărit cărţi ale unor specialişti contemporani (Gheorghe Zbuchea, Diana Nedelcea Cotescu, Tiberius Domozină, Valentin Băluţoiu, Florian Copcea etc.), cărţi distribuite gratuit. Valentin Băluţoiu a tipărit (în 2009, la editura craioveană Alma) O istorie pentru românii de la sud de Dunăre, în ediţii bilingve română-bulgară şi română-sârbă. În acelaşi scop, Fundaţia Scrisul Românesc şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani, împreună cu alte instituţii cultural-ştiinţifice, a iniţiat şi organizat, începând din 2007, anual, Simpozionul Internaţional Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană, finalizat prin tipărirea comunicărilor în volum, sub egida Academiei Române. La aceste simpozioane, prezenţa liderilor organizaţiilor şi fundaţiilor culturale din Serbia, Bulgaria, Basarabia, ca şi alţi etnici români din aceste ţări, a fost deosebit de benefică. Aceluiaşi scop se subordonează şi prezenta lucrare, Vlahii, români pierduţi de profesorii Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu. Merită să fie apreciaţi cei doi autori, în primul rând, pentru curajul de a se apleca asupra unei problematici pe atât de delicată, pe atât de necesară. În al doilea rând, structura şi conţinutul lucrării dovedesc că Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu stăpânesc bine bibliografia şi sursele de informare, iar tratarea evenimentelor istorice este realizată în spirit ştiinţific, obiectiv. Cum era şi firesc, autorii încep temerarea lor lucrare cu strămoşii noştri, tracii, geto-dacii şi figura istorică impunătoare a lui Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, continuă cu etnogeneza limbii şi a poporului român (cucerirea şi romanizarea traco-daco-geţilor, populaţiile migratoare), combătând, cu argumente, teoriile false sau presupunerile în această privinţă. Formaţi ca atare, românii au devenit o realitate a evului mediu european, prezenţi în documente oficiale, în scrisorile unor călători, scriitori, geografi străini, autorii prezicând că „apariţia denumirii de vlah sau valahus dat românilor de către străini în evul mediu marchează sfârşitul etnogenezei româneşti”. În Peninsula Balcanică, românii numiţi, în cursul evului mediu, şi vlahi, locuiau în grupuri compacte în Munţii Pindului, în ţinuturi cu denumiri de Vlahia, în Macedonia (Bitolia, Ohrida, Veria, Moscopole), în Peninsula Calcidică, pe lângă râul Mariţa, în Munţii Hemus etc., astfel încât, cum afirmă cu temei, Eminescu, nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă „bucăţi din naţionalitatea noastră”3. În timp, apar primele forme de organizare socială şi politică a românilor din Balcani în epoca medievală, culminând cu primul lor stat în nordul Peninsulei, graţie celor doi fraţi Petru şi Asan, cu capitala la Târnova. Aici, autorii accentuează pe originea etnică română a dinastiei Asăneştilor, pe rolul vlahilor în formarea celui de-al II-lea ţarat bulgar. Ultimul capitol al lucrării, Vlahii, români uitaţi, prezintă istoria mo3 Mihai Eminescu, Românii Peninsulei Balcanice, în „Timpul”, 26 sept. 1878. Vezi şi Tudor Nedelcea, Eminescu, apărătorul românilor de pretutindeni, Craiova, Editura Aius, 1995. 7

dernă şi actuală a românilor sud-dunăreni, consideraţi „realitate etnică contemporană de necontestat”. Dureros este faptul, prezentat de autori, că unii dintre europarlamentarii noştri au tratat cu totală indiferenţă raportul obiectiv al parlamentarului german Jurgem Hermann privind situaţia românilor timoceni (întocmit la solicitarea parlamentarului basarabean,Vlad Cubreakov), prezentat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 1 octombrie 2008. Delegaţia Serbiei, sprijinită de Rusia, Grecia, Cipru, a introdus un amendament prin care înlocuia sintagma „minoritatea vlahă/română” cu „minoritatea română şi vlahă”, amendament aprobat cu două voturi în plus. Europarlamentarii ruşinei sunt: Cornelia Cazacu (care a votat amendamentul Serbiei), iar Cezar Preda, Ilie Ilaşcu (probabil bolnav), Relu Fenechiu (care cerea Parlamentului României să-i considere pe aromâni ca etnie diferită de români), Mihai Tudose, toţi strălucind prin ...absenţă şi laşitate crasă. Prin această carte, documentată, obiectivă şi necesară, Sorin Fira şi Cătălin Pîrvu au dovedit, în ciuda titlului, că românii nu sunt încă pierduţi, ci doar uitaţi. Tudor Nedelcea

8

CAPITOLUL I BUREBISTA "CEL DINTÂI ŞI CEL MAI MARE DINTRE REGII DIN TRACIA" 1. TRACII - neamul cel mai numeros din lume după acela al inzilor. Prin condiţiile sale climatice şi cadrul geografic natural potrivite dezvoltării societăţii omeneşti, Europa se încadrează în vasta arie geografică de apariţie, răspândire şi existenţă a omului pe Pământ încă din timpul Paleoliticului, epocă istorică ce se continuă neîntrerupt cu neoliticul, atestat în sud-estul continentului în mileniile 6-5 î.Hr. de cultura unitară STARCEVO-CRIŞKARANOVO, care a aparţinut populaţiilor ce trăiau în spaţiul de azi al Serbiei, Bulgariei, României şi Ungariei. 1 Pe fondul neolitic a înflorit o civilizaţie remarcabila pe tot întinsul pământului românesc, întinzându-se şi dincolo hotarele lui. Perioada anilor 2500 î.Hr. - 1200 î.Hr. constituie etapa de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului caracterizată prin transformări profunde ca urmare a progresului local al comunităţilor neolitice, dar şi datorită contactului cu triburile nomade indo-europene, nord-pontice în spaţiul carpato-balcanic, care modifică vechile culturi neolitice, fără a elimina fondul cultural şi elementul etnic autohton format şi stabilit aici de milenii. Indo-europenii migratori, răspândiţi în ţinuturile dunărene şi balcanice au adus cu ei ştiinţa creşterii animalelor şi a prelucrării bronzului, s-au suprapus peste fondul cultural neolitic, de unde au învăţat ştiinţa cultivării plantelor, formându-se o nouă entitate etnică, tracii, cu o limbă unitară. O dată cu indo-europenizarea triburilor carpato-dunăreanobalcanice (aprox. 1200 î.Hr.), se poate vorbi despre locuitorii acestei regiuni ca despre vechii traci. Formarea populaţiei tracice la sudul Dunării şi a tracilor daco-geţi în Nord-Estul Peninsulei Balcanice şi la nord de Dunăre a constituit un lung şi frământat proces istoric în decursul mileniului 9

II şi prima jumătate a mileniului I î.Hr. În masa triburilor trace sau contopit şi alte seminţii, alte neamuri venite din răsărit, apus, sau de aiurea, au intervenit influenţe şi de la vecini - fapt care a dus la o uşoară diferenţiere a culturii traco-geto-dace, la apariţia unor dialecte şi graiuri regionale. Remarcabila cultură din perioada neoliticului târziu şi trecerea spre epoca bronzului (2500 - 1200 î.Hr.) este atribuită de unii istorici tracilor, iar alţii o atribuie acelor traci care mai târziu au primit de la istoricii antici numele de daci sau geţi. Concluzia care reiese din analiza istoricilor contemporani (germanul Carl Schuchardt, antropologul francez Eugene Pittard, românul Ioan Andrieşescu) este că acea civilizaţie care s-a manifestat pe teritoriul carpato-danubian în perioada de trecere spre epoca bronzului ar aparţine chiar strămoşilor noştri daci sau geţi, care formau ramura nordică şi cea mai importantă a marelui neam trac existent în mileniul II î.e.n. în centrul şi estul Peninsulei Balcanice şi în spaţiul carpato-danubiano-dunărean 2 . Despre marele neam al tracilor, istoricul Herodot ne transmite ştirea că: „Neamul tracilor, este după cel al inzilor, cel mai numeros din lume.” 3 Thraces (Traci) şi Thrace (Tracia) sunt noţiuni etnografice care cuprind în general marea grupă de triburi, înrudite prin limbă şi forme de viaţă social-economică, ce locuiau vastul teritoriu din Nord-Estul Peninsulei Balcanice şi în teritoriile înconjurătoare: Marea Neagră, Marea Egee până la hotarele Macedoniei şi Iliriei, Dunăre şi la nord de marele fluviu până la nord în Carpaţii Galiţiei şi stepele Sarmatice (tracii nesupuşi de romani), iar spre est în importante enclave în zona Mării Azov şi a Bosforului cimerian. În afara Peninsulei Balcanice, spre sud erau locuite de traci insulele Mării Trace ca şi o parte din vestul Asiei Mici. De asemenea, populaţii trace ori strâns înrudite cu ele trăiau în Bithynia, Mysia, Phrygia, Lydia şi Troas. Amestecul tracilor cu alte seminţii şi expansiunea tracilor în diferite epoci, mai ales în sud, în Grecia, insulele din Marea Egee şi Asia Mică, cât şi lipsa de precizie a informaţiilor sau lipsa totală a acestora, face ca limitele geografice ale teritoriului etnic trac să nu fie stabilite cu exactitate pe toată aria de răspândire. 4 Aria de răspândire a tracilor se învecina spre est cu cimerienii, care după unii cercetători erau tot traci, dincolo de ei (cimerienii) cu sciţii, spre nord-est cu slavii, spre nord-vest cu germanii şi cu celţii iar în Panonia şi la sud de Dunăre cu ilirii şi în sud cu grecii, în sec. al V-lea î.Hr., tracii fiind naţiunea cea mai însemnată din Europa. 5 10

2. GETO-DACII – „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. La nord de Dunăre s-au făcut cunoscuţi tracii, care purtau diverse nume: dacii, apulii, burii, sucii, costobocii, carpii etc. Dacii trăiau în Voievodina, Banat şi Ţara Haţegului. Cei din interiorul arcului carpatic se numeau apulli. Cei din Maramureş, costoboci, cei din Moldova până spre Nipru carpi, în nord şi tyrageţi în sud. De o parte şi de alta a Dunării de Jos îi întâlnim pe geţi, în Dobrogea crobizi şi trizi. Herodot îi cunoaşte pe geţi ca o ramură nordică a marelui neam tracic, ramură distinctă, întrucât şi numele lor generic este diferit, la fel cum şi obiceiurile se deosebesc în unele puncte. 6 Toţi aceştia sunt cunoscuţi sub numele generic de „getodaci”, reprezentând o ramură însemnată a acestui neam, având o civilizaţie, cultură şi istorie care n-au fost egalate de nici o altă ramură, reprezentând elita numerosului grup al tracilor. Cu numele de „geţi” (getae), grecii şi romanii desemnau o ramură de nord a tracilor care locuiau între Munţii Hemus (Balcani), Marea Neagră şi Dunăre, până la râul Osma (Osem), ca şi pe teritoriul de pe malul stâng al Dunării. 7 Grupa de nord-vest a tracilor, în Carpaţi şi Transilvania, apare sub numele de „daci”, care sunt uneori numiţi şi „geţi” de autorii greci şi unele inscripţii, după cum apar „daci” şi în Moesia Inferior. 8 Important este de reţinut faptul că, deşi apar sub două denumiri, de geţi şi daci, ştirile antice precizează că ei vorbeau aceeaşi limbă şi că erau in aceeaşi măsură „Traces” ca şi moesii, odrisii, bessi, tribalii, dardanii, lapiţii etc. (trăitori la nord de Hemus). Strabon, geograf şi istoric de seamă din timpul lui Augustus ne informează că „geţii vorbeau aceeaşi limbă cu tracii” şi că „dacii au aceeaşi limbă cu geţii”. 9 Deosebirea între ei este numai de ordin teritorial, geţii locuind partea de răsărit, iar dacii partea de apus până spre Germania. 10 În opera sa „Historiae Philippicae”, prezentată de Justin sub formă de rezumat, referindu-se la unele evenimente din jurul anului 200 î.Hr., Pompeius Trogus relatează că „şi dacii sunt din neamul geţilor”. 11 Numele de geţi este folosit de regulă de către scritorii greci, iar cel de daci de către romani 12 , în realitate, ştirile vorbind de unul şi acelaşi neam. Aria geografică în care trăiau „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” 13 poate fi reconstituită atât în urma informaţiilor scriitorilor antici, cât şi a săpăturilor arheologice, ale căror rezultate constituie dovezi de necontestat. 11

De pe la sfârşitul veacului al V-lea î.Hr. avem ştirea despre existenţa geţilor între Dunăre şi Munţii Hemus (Balcani), de la Tucidide, când teritoriul Dobrogei era in componenţa regatului odrisilor al cărui rege, Sitalces, stăpânea şi peste geţii de la miazănoapte de Hemus. La fel, Dio Cassius atestă prezenţa unei populaţii geto-dace (a daco-moesilor) ca locuind în nord-estul Peninsulei Balcanice, între Dunăre şi Hemus. Locuirea acestora în sudul Dunării răsăritene până în Balcani este dovedită şi de descoperirile arheologice făcute atât de arheologii români, cât şi de cei bulgari. 14 Cea mai veche ştire istorică despre graniţa de nord-vest şi nord a dacilor o avem într-o lucrare a lui Caius Iulius Caesar (scrisă pe la anul 50 î.Hr.), care ne informează că dacii se întindeau până în munţii Sloveniei de azi, hotar confirmat şi de Strabon, în vremea lui Augustus. Acesta ne mai spune că spre vest tracii nordici se mărgineau cu germanii, pe linia Dunării. 15 Spaţiul de la nord de Istru (Dunăre) şi până la Tyras (Nistru) numit de Strabon „stepa getică” a fost neîntrerupt locuit de tracii daco-geţi pe toată durata antichităţii, fapt dovedit de cele 66 aşezări geto-dacice cercetate de arheologii ruşi între Nistru şi Prut. De altfel, descoperirile arheologice cu caracter tracic se întind până la Olbia şi chiar până în regiunea inferioară a Niprului. Existenţa getodacilor la nord de Dunăre în „stepa getică” este atestată şi de istoricul roman Quintus Curtius Rufus atunci când defineşte campania lui Zopyrion, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon ca o „expediţie împotriva geţilor.” 16 Intrarea geto-dacilor în istorie prin izvoarele scrise confirmă rolul important pe care aceştia l-au avut în istoria antică a Europei, apărându-şi teritoriul împotriva expansiunii marilor puteri din Asia şi Europa, aşa cum o vor face şi urmaşii lor românii, în îndelunga şi zbuciumata lor existenţă. Astfel, pe la anul 514 î.Hr. regelui persan Darius, în expansiune sa împotriva sciţilor, i s-au opus geţii de la nord de Dunăre, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, cum îi caracterizează Herodot. 17 Geţii de pe ambele maluri ale Dunării îşi apără teritoriul pe care locuiesc şi împotriva sciţilor conduşi de Ateas în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. (mai precis anul 339), în încercarea lor de migraţie spre sud în Dobrogea, iar patru ani mai târziu vor intra în conflict cu cel mai mare conducător de oşti al lumii antice, Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (există păreri conform cărora şi macedonenii făceau parte tot din marele neam al tracilor). Acesta, în anul 335 î.Hr., a trecut Dunărea, încercând să-i supună pe tribali, dar a întâmpinat serioase dificultăţi din partea geţilor nord12

dunăreni, iar generalul său Zopyrion şi-a găsit moartea în luptele cu geţii împreună cu cei 30.000 de oşteni ai săi. Cu această ocazie avem şi primele informaţii despre potenţialul militar al geţilor norddunăreni: Alexandru cel Mare a văzut pe malul Dunării, înainte de debarcare, „vreo patru mii de călăreţi şi mai bine de zece mii de pedestraşi” gata de luptă. 18 După dispariţia de pe scena istoriei a marelui Alexandru, Lisimach, fostul său general a fost înfrânt şi luat prizonier de către Dromichaites, pe la anul 300 î.Hr., atunci când a încercat anexarea ţinuturilor geto-dace de pe ambele maluri ale Dunării ce constituiau o puternică uniune tribală. 19 Aşa cum şi-au apărat pământul în întreaga lor existenţă de până acum, tracii şi ramura lor nordică, geto-dacii, se vor opune din răsputeri şi expansiunii romane, iar după transformarea Peninsulei Balcanice şi a Daciei în provincii romane va urma o perioadă de profunde transformări ce vor duce în final la formarea poporului român şi a limbii române. 3. BUREBISTA - regele tuturor tracilor nordici. „Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el (neamul tracilor) ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”, aceasta era părerea istoricului Herodot despre neamul tracilor. Ceea ce însă părintele istoriei credea că este de neînfăptuit, s-a realizat sub geto-dacul Burebista care a unit tracii de nord, şi uniţi, daco-geţii au fost de neînvins. 20 Se pare că însuşi numele de Burebista avea semnificaţia unei persoane nobile, distinse. Astfel, Burebista era un nume constituit din două elemente, Bure şi Bista, cu analogii la traci, care a fost interpretat în sensul de "primul dintre bărbaţi" sau de "cel strălucit", "cel puternic" şi "cel nobil", după cum susţin unii lingvişti tracologi. 21 Analizând izvoarele antice referitoare la începutul domniei lui Burebista în fruntea tracilor nordici, majoritatea istoricilor au ajuns la concluzia că acesta a luat conducerea poporului său în anul 82 î.Hr. 22 , după care a urmat consolidarea puterii pe plan intern prin organizarea formaţiunii social-politice pe care o conducea în spaţiul carpato-danubian unde exista şi capitala Argedava. Nu se ştie precis unde era situat acest oraş existând mai multe păreri referitoare la plasarea sa în spaţiul locuit de geto-daci de la nord de Dunăre. Argedava fiind identificată fie în Banat, fie pe Argeş la Popeşti, sau mai recent în Munţii Orăştiei 23 . Important este însă faptul că nucleul statului dac de sub conducerea lui Burebista 13

se află la nord de Dunăre şi, mai mult ca sigur, în Munţii Orăştiei, unde va dăinui până la căderea sa sub ocupaţia romană. Burebista a avut o domnie lungă şi a impresionat pe contemporanii şi urmaşii săi, iar evenimentele petrecute în timpul său şi amintirea acestora şi-au găsit ecou în operele scriitorilor antici, în istoriografie şi chiar în literatura antică. Iată cum îl înfăţişează istoricul şi geograful Strabon pe marele rege. „Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a în dreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii, ba era de mare primejdie şi pentru romani ...”. 24 Mărturiile ce ne provin de la Strabon sunt completate şi de alţi scriitori antici, de Dio Chrysostomul şi Iordanes 25 , precum şi de unele inscripţii descoperite în ruinele oraşelor greceşti de la Pontul Euxin, dintre care cea mai preţioasă este cea de la Dionysopolis. Această inscripţie 26 , săpată pe o lespede de marmură, a fost descoperită la Balcic în Bulgaria şi reprezintă unul dintre cele mai sigure izvoare istorice despre domnia lui Burebista pe care-l prezintă la acea dată, (anul 48 î.Hr.) drept „...cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu (Dunăre) şi de dincolo...” În fond, această inscripţie este un decret emis la Dionysopolis (cetate pe malul Mării Negre, acolo unde se găseşte azi oraşul Balcic) în anul 48 î.Hr., pe care locuitorii au pus-o în cinstea unui concetăţean al lor, Acornion al lui Dionysos, pentru serviciile aduse oraşului, printre care amintim, aşa cum reiese din text, că a câştigat „bunăvoinţa regelui (Burebista) pentru mântuirea cetăţii”. Deci, „mântuirea” oraşului Dionysopolis depindea de „bunăvoinţa” regelui din Carpaţi. Burebista a ajuns „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia”, manifestându-se în domeniul politicii externe printr-o vastă acţiune de cuceriri teritoriale care au însemnat eliberarea unor teritorii care aparţinuseră înainte dacilor. Din relatările lui Strabon reiese că motivul care a determinat pe daci să pornească împotriva boiilor şi a aliaţilor lor a fost faptul că aceştia ocupaseră ţinuturile până la Tisa, pe care dacii le revendicau ca fiind ale lor, fiindcă le aparţinuseră înainte. Deci, în aceste lupte Burebista a acţionat ca apărător al pământului dacilor încălcat de seminţiile celtice. 27 În faţa înaintării celtice, care ameninţa pământul Daciei, Burebista porneşte o campanie spre vest, între Tisa şi Dunărea mijlocie într-o zonă locuită, după dovezile arheologice, de tracii nordici, unde se găseau triburile celtice ale boiilor şi taurişcilor de 14

sub conducerea lui Critasiros, pe care „i-a şters de pe suprafaţa pământului” 28. Burebista s-a oprit la Dunăre, de unde începeau teritoriile locuite de triburile suebe ale germanilor conduşi de Ariovistus. 29 În sud-vest, tot Strabon ne informează că Burebista a trecut Dunărea până în Macedonia şi Ilyria pustiind triburile de scordisci ale celţilor. 30 După victoria asupra celţilor şi recâştigarea teritoriilor locuite de traci, marele conducător de oşti şi-a îndreptat privirea spre supunerea oraşelor greceşti de pe malul stâng al Pontului Euxin şi după cum rezultă din unele texte literare şi inscripţii, geto-dacii lui Burebista au ocupat prin luptă sau în mod paşnic toate oraşele greceşti şi teritoriile lor de la Olbia (azi Părutino-limanul Bugului) până la Apolonia (Sozopol-Bulgaria). O dată cu acapararea oraşelor greceşti de pe malul stâng al Pontului Euxin, Burebista a cucerit şi toată zona de la sud de Dunăre până la Balcani, fapt reieşit clar din inscripţia lui Acornion din Dionysopolis: „stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu (Dunăre) şi de dincolo ...” 31 ; apoi a inclus în stăpânirea sa şi teritoriile dintre Carpaţi şi Nistru locuite de costoboci, tyrageţi şi bastarni. 32 Astfel, Burebista a fost primul conducător care a unit toate seminţiile tracilor nordici (numite în mod convenţional geto-daci) din spaţiul locuit de aceştia şi a creat primul stat al tracilor nordici. Graniţele statului se întindeau spre vest până la Dunărea mijlocie, învecinându-se cu germanii, spre nord până la Carpaţii nordici, spre sud până la Munţii Hemus (Balcanii de azi), iar spre răsărit, hotarul îl forma ţărmul vestic al Pontului Euxin de la Appolonia (SozopolBulgaria) până la Olbia (limanul Bugului). 33 Sub conducerea lui Burebista, geto-dacii au ajuns poporul cel mai puternic din Europa Centrală şi Dunărea de Jos şi adversarii cei mai temuţi ai romanilor. 34 Cu cei 200000 de oşteni pe care îi putea mobiliza şi cei aproximativ două milioane de locuitori ai stăpânirii sale, Burebista, care nu uita că principalul său duşman era Roma, ajunsese atât de puternic, încât s-a putut implica în politica romană 35 . Prin solul său, Acornion, în anul 48 î.Hr. a intrat în legături diplomatice cu Pompeius, rivalul lui Caesar, căruia (lui Pompeius) îi promite ajutor militar, bineînţeles în condiţiile unor avantaje. Ajutorul însă n-a ajuns la timp şi Pompeius a fost zdrobit de oştile lui Caesar la Pharsalus (9 aug 48 î.Hr.). Nu se poate anticipa care ar fi fost rezultatul luptei dintre cei doi romani, şi cu ce sacrificii s-ar fi soldat dacă ajutorul oferit de Burebista ajungea la timp. În urma implicării „regelui regilor” tuturor tracilor nordici 15

în politica romană prin ajutorul promis lui Pompeius prin Acornion, Caesar şi-a mărit mai mult dorinţa unui război împotriva lui Burebista. Acesta îşi întărea capacitatea de luptă permanent şi se pregătea de războiul cu romanii care devenea inevitabil. Înainte de începerea războiului cu Burebista, Caesar şi-a comasat trupele în vederea războiului cu parţii, după care planul prevedea cucerirea Daciei, ca urmare a pericolului ce-1 prezenta pentru statul roman, dar şi ca urmare a uriaşelor bogăţii pe care le aveau dacii şi care erau dorite de romani. Pregătirile militare la vedere ale lui Caesar erau dublate şi de o acţiune subversivă de la care nu se dădea înapoi pentru a-şi atinge scopul - uciderea lui Burebista. Astfel de acţiuni a încercat şi Decebal împotriva lui Traian, dar de data aceasta în scopul apărării pământului străbun. Caesar considera că asasinarea lui Burebista ar fi slăbit statul rival dac în urma luptelor pentru succesiune - fapt care s-a şi petrecut. Acţiunea sa n-a reuşit, deoarece în anul 44 î.e.n. Caesar a fost asasinat, dar mecanismul se declanşase şi în acelaşi an a dispărut şi marele conducător al tracilor, astfel că soarta a făcut ca cele două mari personalităţi ale epocii să nu ajungă la o confruntare pe câmpul de luptă. Totuşi nu se poate şti cu siguranţă care ar fi fost rezultatul luptei şi evoluţia ulterioară a evenimentelor istorice în teritoriile locuite de daci. Pumnalul care 1-a ucis pe Burebista a pus capăt statului tuturor tracilor nordici şi a suprimat unul din cei mai mari conducători cunoscuţi în istoria românilor şi a lumii antice. 36 După o domnie de 38 de ani, realizând statul unit al tracilor nordici, şi după dispariţia efemeră a pericolului roman, „cel dintâi, şi cel mai mare rege din Tracia”, „primul dintre bărbaţi”, „cel mai strălucit”, „cel puternic” şi „cel nobil” avea să fi ucis mişeleşte de o conjuraţie obscură, aşa cum se va întâmpla cu mulţi conducători ai românilor de mai târziu. Poate că marele rege a fost ucis şi datorită uriaşei primejdii care îi pândea pe romani, adepţii strategiei „divide el impera”: „Feriţi-ne zei cereşti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma să cadă...”, afirmă Lucanus, scriitor roman, contemporan cu împăratul Nero, în relatările sale despre războiul civil dintre Caesar şi Pompei. 37 Note Capitolul I 1.Pentru o mai bună documentare vezi: Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Română, Buc. 1972, pag. 9-16; Gordon Ghilde, Făurirea civilizaţiei, Ed. Ştiinţifică. Buc. 1966; acelaşi, De la 16

preistorie la istorie, Ed. Şt., Buc. 1977. 2.C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până azi, Ed. Albatros, 1972, pag. 32; C.C.Giurescu, Formarea poporului român, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1973, pag.21. 3.Herodot, Istorii, vol.V.3. , în Izvoare privind istoria României, vol.I.Buc. 1964, pag.64-65. 4.I. I. Russu, Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1981, pag. 76-77 şi bibliografia de la notele 11 şi 12 referitoare la întinderea tracilor: acelaşi, Limba traco-dacilor, Bucureşti, Ed. Acad. 1959; şi Studii şi Comunicări de Istorie Veche (SCIV), vol.IX, 1988, pag. 303 şi urm.; R. Vulpe, Studia tracologica, Buc. 1976; I. Andrieşescu, Închinare lui Nicolae Iorga, Cluj, 1931, pag.1-11; C. Daicoviciu, Steaua, Cluj. 1955, pag.114-116. 5.C.C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, pag 34; Dinu C. Giurescu, Istoria ilustrată a românilor, Ed.Sport-Turism, Bucureşti, 1981, pag. 28; Istoria României, Colectiv de autori, Ed, Acad. RPR., Bucureşti, 1960, vol. I, pag.259; Iosif Constantin Drăgan, Idealuri şi destine, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1977, pag.41. 6.Herodot, V, 3, conform Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag.13. 7.Herodot, V,3, Strabon, geţii-traci, VII, p.259; Scymos, p.659, cf. I. I.Russu, Etnogeneza Românilor, p.78. 8.Corpus Inscriptionum Latinorum (CIL), voi.III, 14437, 2.; D.Tudor, Cohors I Cilicum în Scytia Minor, Analele Univ.Bucureşti ., 5. 1966, p. 51-56, cf.I.I. Russu, Etnogeneza Românilor, p.78. 9. Strabon,vol.VII,p.2,3,4,10,11,13. 10. Idem, p.3,12. 11. H.Daicoviciu, Dacii, p.72 12. M. Macrea, De la Burebista la Dacia postromană, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1978, p. 41. 13.Herodot, Op. cit. vol. IV, p.93; N. Iorga, Istoria poporului românesc, Buc. 1983, p.29; Pliniu cel Bătrân, Istoria Naturală, IV, 7981; Dio Cassius, LXVII; Ist. Rom, I., p.250, Emil Moscalu, Ceramica traco-getică, Muzeul Naţioral de Istorie, Buc. 1983, p.9 14.Tucidide, Războiul peloponesiac, vol.II, p.96-97; I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, Ed.Enciclopedică, Buc. 1975, p.267; vezi pentru Dobrogea C. Scorpan, Pontica, 4, 1971, p. 137, iar pentru Nordul Bulgariei, M.Cicikova în Acta Antiqua Philipopolitana, Sofia, 1963, p.35-49; pentru documentare mai amplă vezi V.Pârvan, Dacia, Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene, 17

ediţia a IlI-a, Buc., 1945, p.145; Istoria României, I, p.259; H. Daicoviciu, Dacii, p.59,72. 15.Caesar, De Bello Galico, VI,25; Strabon, VII,3,1; Appian, Illyrica, 22, cf. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.269; acelaşi Ceramica daco-getică, Buc. 1969, p.158, 231; referitor la întinderea dacilor, C.C.Giurescu, Formarea poporului român,p.23. 16. Idem. 17. Herodot, Op.cit. IV, 93,96; H. Daicoviciu, Dacii, p.57-58; I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.45 18. Pompeius Trogus-Iustinus, Epit, IX,2; Arrian din Nicomedia, Anabasis, I, p.3-4; H. Daicoviciu, Dacii, p.59-62; I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.45-46. 19. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.46; V.Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Buc.l926,p.56-65. 20. Herodot, IV, 93; 21. Mircea Petrescu Dâmboviţa, Scurtă istoriei a Daciei preromane, Ed. Junimea, Iaşi, 1978, p.152; I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.65-68. 22. Idem. 23. V. Pârvan, Dacia, p.190; I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.88110; H. Daicoviciu, Dacii, p.101-102; C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p.33, M.Macrea, De la Burebista la Dacia postromană. 24. Idem. 25. M.Macrea, De la Burebista la Dacia postromană, p.42. 26. Inscripţia de Dionysopolis se găseşte la Muzeul Naţional din Sofia (nr.inv.1200). Întreaga prezentare a acestei inscripţii cu bibliografia de referinţă vezi I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.72-86. 27. Strabon, VII,5,2. 28. Strabon, VII, 3,11. 29. Despre înaintarea dacilor lui Burebista până la hotarele cu germanii, face menţiune şi Iordanes în Getica, XI,67. 30. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa,p.225-227; M.P.Dâmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, p.155. 31. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.72-86. 32. Idem, p.227-243 şi H.Daicoviciu, Dacii, p.96. 33. I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.257-263; H.Daicoviciu, Dacii,p.96-99;V.Pârvan, Dacia, p.31. 34. Strabon, VII, 3,11, „...ba ajunsese (Burebista) de temut şi de ro mani, deoarece trecea Istrul fără teamă şi jefuia Tracia până în Macedonia şi Ilyria...”. 18

35. Strabon, VII, 3,13; Comentarii şi aprecieri asupra cifrei de 200.000 de oşteni de care dispunea Burebista, vezi I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.151, 163, 448; H.Daicoviciu, Dacii, p.97, C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p.33; I.C.Drăgan, Idealuri şi destine, p.47. 36. Referitor la modalitatea de înlăturare a lui Burebista şi dispariţia sa de pe scena istorie, vezi Strabon, VII, 3,11; „Cât despre getul Burebista, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi...”, cf I.H.Crişan, Burebista şi epoca sa, p.61, 71,156, 448; V.Pârvan, Getica, p.74-75; acelaşi, Dacia, p.207, nota 300; Paul Mackendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., l978, p.48; R.Vulpe, Getul Burebista conducător al întregului neam geto-dac, în Studii şi comunicări, Piteşti, 1968, p. 34; I.C.Drăgan, Noi, Tracii, istoria multimilenară a neamului românesc, Ed.Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p.271. 37. Lucanus, Pharsalia, II, p.295-297, cf. I.H.Crişan.

19

CAPITOLUL II FORMAREA POPORULUI ROMÂN ÎN TIMP ŞI SPAŢIU Există o asemănare, similitudine, chiar paralelism între modul de formare al poporului român şi al celorlalte popoare romanice, cu menţiunea că popoarele romanice apusene sunt moştenitoarele romanităţii occidentale, în timp ce poporul român este singurul moştenitor al romanităţii orientale care a luat naştere de o parte şi alta a Dunării. Poporul român s-a format ca orice popor romanic din două elemente esenţiale: 1. Elementul preroman sau autohton, care la români a fost reprezentat de traci (incluzându-i pe geto-daci), la francezi de gali, la spanioli de celt-iberi, la portughezi de lusitani, etc. 2. Elementul roman, comun tuturor popoarelor romanice. La aceste se adaugă elementul migrator, care în cazul românilor a fost reprezentat de slavi, la francezi de franci, la spanioli de vizigoţi, la portughezi de suebi. 1 Deci, popoarele romanice de azi din Europa sunt rezultatul unei duble asimilări: a elementelor autohtone de către elementul roman şi apoi a popoarelor migratoare de către populaţiile romanizate. Cucerirea teritoriilor locuite de populaţia autohtonă de către romani şi persistenţa acesteia după încheierea luptelor, romanizarea elementului autohton care a continuat să existe sub stăpânirea romană, şi după retragerea acesteia, şi asimilarea elementului migrator constituie principalele etape în formarea popoarelor romanice, deci şi a poporului român. 1. Romanii cuceresc pe traci. Persistenţa numeroasă a elemen tului autohton după transformarea teritoriilor trace în provincii ro mane. La 21 aprilie 753 î.Hr., potrivit tradiţiei evocată de istoriografia latină, se întemeia Roma, devenită legendara „Cetate 20

Eternă”, spre care duceau „toate drumurile” antichităţii şi care avea să joace rolul principal în evoluţia istorică a întregii Europe, Orientului Apropiat şi a nordului Africii. După ce obţine hegemonia în Italia, Roma începe o amplă campanie de cuceriri, teritoriile cucerite devenind provincii romane. În expansiunea sa, Roma avea să intre în conflict cu tracii ce locuiau Peninsula Balcanică şi mai ales cu ramura nordică a acestora, cei numiţi în mod convenţional geto-daci, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, care stăpâneau şi populau teritoriile de la sud şi nord de Dunăre, dintre munţii Hemus (Balcani) şi Carpaţii nordici pe direcţia nord-sud. Prin tenacitatea cunoscută, aproximativ într-un secol şi jumătate, Roma va cuceri întreaga Peninsulă Balcanică. Cucerirea celei mai mari părţi a pământurilor tracilor se va desfăşura în două etape, la distanţă de circa 100 de ani: în prima etapă vor fi cuceriţi tracii dintre Balcani şi Dunăre, iar în etapa a doua, va fi cucerit statul geto-dac de la Nordul Dunării, cu centrul în munţii Orăştiei, condus în acea vreme de regele legendar şi erou Decebal. O primă intervenţie a romanilor în Peninsula Balcanică are loc în anul 229 î.Hr. împotriva ilirilor, după care încet, dar sigur va fi desfiinţat statul macedonean în urma a trei războaie, iar Macedonia şi Grecia vor fi transformate împreună în anul 146 î.Hr. în provincia Macedonia. În drumul lor spre cucerirea nordului Peninsulei Balcanice şi a regiunilor Dunării inferioare, romanii au dus mai multe războaie împotriva triburilor trace care nu de puţine ori s-au terminat cu înfrângerea romanilor. Cu perseverenţa bine cunoscută şi uriaşul lor potenţial militar, romanii continuă atacurile în Balcani şi în anul 112 î.Hr. când Marcus Livius Drusus obţine prima victorie răsunătoare asupra unei coaliţii de triburi trace. Acest efort militar a fost continuat în Tracia de Cecilius Mettelus, iar pe linia Dunării, între anii 106-101 î.Hr. de către Marcus Minucius Rufus, guvernatorul provinciei Macedonia, care reuşeşte să respingă pe tribali şi dacii nord dunăreni. În acelaşi timp se acţiona şi împotriva tracilor din zona munţilor Rhodopi. La începutul secolului I î.Hr., expansiunea romană în Balcani şi Orientul elenistic a cunoscut rezistenţa realizată sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, la care aderă şi tracii-daco-geţii lui Burebista, care urmărea contracararea pericolului roman. În anul 75 î.Hr. se răscoală populaţiile balcanice aşa cum o mai făcuseră de atâtea ori şi Roma trimite împotriva lor pe guvernatorul Macedoniei, care îi urmăreşte pe răsculaţi până la Dunăre, dar aceştia fiind în mare parte traco-geţi, au trecut la fraţii 21

lor nord-dunăreni să-şi caute scăpare. Speriaţi de codrii întunecoşi de pe celălalt mal, romanii s-au înspăimântat şi n-au avut curaj să treacă Dunărea să-i urmărească. În anul 78 î.Hr. romanii ajung la Marea Neagră după ce trec Balcanii, înfrâng pe moesii din vecinătatea Dunării şi cuceresc cetăţile de pe malul stâng. În timpul luptelor pentru ocuparea teritoriilor locuite de traci au fost luaţi o seamă de prizonieri, transformaţi în sclavi care aveau mare căutare la Roma, fiind folosiţi ca gladiatori. Un astfel de sclav gladiator a fost tracul Spartacus, sub a cărui conducere, în anul 73 î.Hr. are loc în Italia cea mai mare revoltă a sclavilor din istoria lumii antice. Atacurile tracilor şi scordiscilor au continuat fără întrerupere, dar şi fără şansă în faţa maşinii de război romane. Dobrogea (Scythia Minor) este cucerită de romani în 29-28 î.Hr. Peste puţin timp este întemeiată, la sud de Dunăre, provincia Moesia (15 d.Hr.). La capătul a secole de războaie, pe timpul împăratului Claudius, în anul 46 d.Hr., apare o nouă provincie romană (Tracia), care se alătură provinciei Moesia 2 . În acel an, Moesiei i se alipeşte Dobrogea. Întreaga Peninsulă Balcanică devine posesiune a Imperiului roman. Acum singurii adversari de temut pentru romani erau geto-dacii (ramura nordică a tracilor) care în timpul domniei lui Burebista (82-44 î.e.n.) atinseseră o mare dezvol tare economică, socială şi politică şi o putere militară în stare să facă faţă pericolului roman, dar după asasinarea regelui tuturor traco-geto-dacilor, principii separatişti s-au luptat între ei şi au dus astfel la slăbi rea şi fărâmiţarea regatului. Luptele dacilor continuă şi după dezmem brarea statului dac având drept scop împiedicarea înaintării pericolului roman. Vor continua raidurile în sudul Dunării, ţinând permanent încordate relaţiile cu Roma. În vremea lui Cotyso, armatele tracilor nord-dunăreni coborau în sud ori de câte ori Dunărea îngheţa şi pustiau totul în cale. Principalul scop al acestor atacuri era de ordin strategic, de diminuare a forţelor militare romane. După moartea celor doi mari conducă tori, Caesar şi Pompeius, dacii nu au încetat să se amestece în războaiele civile din Roma. La un moment dat, Cotyso era gata să încheie o alianţă cu Octavianus pe bază de rudenie prin încuscrire. 3 Unii dintre regii urmaşi ai lui Burebista au devenit clienţii Romei, oferind cu ipocrizie ajutorul lor celor mai periculoşi duşmani ai dacilor. Antonius s-a slujit de daci, se pare că prin regele Dicomes, la fel şi Octavianus, astfel că romanii ajutaţi de micii regi din statele de după dezmembrarea regatului geto-dacic al lui Burebista, ajutaţi şi de regii traci clientelari, au reuşit să cucerească regiunea geto-dacă dintre Dunăre şi Munţii Balcani, se pare în 22

vremea lui Comosicus. 4 Astfel, se încheia prima etapă de cucerire a pământurilor geto-dace dintre Balcani şi Dunăre şi cele de la Dunărea inferioară (Dobrogea de azi). Cu toată dezmembrarea statului lui Burebista şi cucerirea de către romani a unor teritorii care făcuseră parte din marea sa stăpânire, în nordul Dunării, statul geto-dac va continua să existe încă aproximativ un secol, având centrul în Munţii Orăştiei. În timpul domniei lui Decebal (87 - 106) acest stat a căzut sub atacurile romane. În perioada de la Burebista până la Decebal destinele geto-dacilor au mai fost conduse de: Deceneu (fost mare preot şi cu o putere aproape egală cu cea a lui Bure bista 5 ), Comosicus, Coryllus sau Scorillo şi Duras-Diurpaneus 6 care, în faţa pericolului roman, a dat de bună voie domnia lui Decebal. Izvoarele amintesc şi de alţi monarhi despre care nu avem informaţii numeroase: Cotyso, Dicomes, iar în Dobrogea pe Roles, Dapyx şi Ziraxes. Conflictul decisiv dintre statul dac şi Roma, începe în timpul domniei lui Decebal, când un atac al dacilor în sudul Dunării, în iarna anului 85/86 se soldează cu sfărâmarea armatei guvernatorului Moesiei, C. Oppius Sabinus care este ucis. O expediţie romană de pedeapsă condusă de generalul Cornelius Fuscus în stânga Dunării are acelaşi rezultat: armata romană este distrusă, este capturată o uriaşă pradă, iar Fuscus este ucis. Ştirile antice consideră această victorie a dacilor deosebit de periculoasă pentru romani, care de data aceasta, nu mai luptau pentru respingerea dacilor, ci pentru taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea provinciilor sud-dunărene. 8 În anul 88 d.Hr., împăratul Romei, Domiţian, trimite un comandant mai destoinic în Dacia, în persoana lui Tettius Julianus, care la Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei) a obţinut victoria împotriva dacilor, până la urmă ajungându-se la o pace de compromis în anul 89, când Decebal se recunoaşte rege clientelar al Romei, primind subsidii şi meşteri pricepuţi din partea imperiului. 9 Pacea, care de fapt însemna un răgaz în cadrul evenimentelor declanşate, a durat 10 ani, timp în care Decebal care „era ager în planurile de război ca şi în îndeplinirea lor...” şi „...a fost mult timp pentru romani un potrivnic de temut” 10 , cu ajutoarele şi meşterii romani a pregătit ţara pentru război. Noul împărat Traian (98-117), sub care Imperiul roman cunoaşte întinderea maximă, era un mare comandant, cu multă experienţă, cunoştea tainele artei militare şi se făcuse iubit de soldaţii săi, în mijlocul cărora sta permanent. Văzând că „puterea şi îngâmfarea dacilor sporiseră neîncetat” 11 , a considerat situaţia 23

existentă creată prin pacea din anul 89 incompatibilă cu demnitatea, puterea şi interesele romanilor. Ca urmare, în urma unor ample pregătiri de război, la 25 martie 101, Traian, în fruntea legiunilor, pleacă spre Dacia pentru a pune capăt situaţiei moştenite, printr-o confruntare decisivă care are loc în cadrul a două războaie crâncene (101-102 şi 105-106) cu mari pierderi de o parte şi de cealaltă, de un dramatism rar întâlnit. În urma acestor războaie care au impresionat lumea antică şi care au hotărât soarta tracilor din nordul Dunării, statul lui Decebal este cucerit de romani. Ultima rezistentă atât a populaţiei civile, cât şi a armatei, are loc la Sarmizecetusa, capitala Daciei, care a fost ocupată (nu predată), iar o parte din căpeteniile militare dace se sinucid pentru a nu cădea în mâna învingătorului şi pentru a nu-i împodobi triumful la Roma, ca mai apoi să fie executaţi în temniţă aşa cum romanii procedaseră anterior cu majoritatea conducăto rilor învinşi. O parte din luptători împreună cu regele lor Decebal s-au retras în munţi, pentru a continua rezistenţa armată, dar romanii iau urmărit şi înconjurat. Văzând că totul este pierdut, Decebal se sinucide cu arma cu care omorâse atâţia duşmani în luptă şi astfel mândrul rege rămâne demn şi neîngenuncheat pentru posteritate, „rege în inimile întregului său popor”. 12 Decebal nu a suportat ocara învinşilor la Roma, Traian nu a avut onoarea de a-1 duce legat de carul său de triumf pe aprigul său rival, iar poporul şi senatul roman nu l-au văzut viu şi în lanţuri pe cel mai vajnic duşman din câţi avusese imperiul în ultimul secol. 13 Prin cucerirea şi desfiinţarea statului geto-dac de la nord de Dunăre, integrarea acestor teritorii şi populaţii stăpânirii romane, alături de daco-geţii dintre Dunăre şi Balcani, toţi tracii au fost reuniţi în marea masă a romanităţii. Prada de război care a căzut în mâna romanilor demonstrează pe de o parte bogăţia Daciei, dar pe de altă parte şi scopul pentru care romanii au insistat la cucerirea pământului getodac. Cu imensele bogăţii jefuite de la daci, s-a restabilit situaţia financiară a imperiului, iar serbările date la Roma au întrecut în măreţie şi somptuozitate tot ce se realizase până atunci. După unele documente, bogăţiile aduse de Traian la Roma se ridicau la 5 milioane livre de aur şi o cantitate dublă de argint. Pe lângă alte vase şi lucruri de preţ, au fost aduse turme mari de animale, arme capturate de la daci şi peste 50.000 de bărbaţi, iar serbările au durat 123 zile cu participarea a 10.000 gladiatori şi a 11.000 de fiare sălbatice 14 . Din cei 50.000 de luptători luaţi robi, numeroşi geto-daci recunoscuţi ca foarte buni luptători, au fost în corporaţi în armata 24

romană cu arme cu tot, alcătuind formaţii de luptă auxiliare 15 , iar o parte au fost folosiţi în luptele de gladiatori care de lectau publicul în arenele romane. După ce glasul armelor a vorbit în favoarea romanilor, Dacia a fost ocupată şi transformată în provincie romană, după cum o atestă o diplomă militară de la Porolissum la 11 august 106. În urma cuceririi Peninsulei Balcanice şi a Daciei de către romani, în cursul evoluţiei istorice ulterioare, prin sinteza dacoromană şi asimilarea unor elemente care au trecut peste teritoriul romanizat, în această parte a lumii va apărea un nou popor bine definit, cel român. După terminarea războaielor şi transformarea Daciei în provincie romană, dacii au continuat să trăiască sub ocupaţie şi să se adapteze noii situaţii. Pentru cei care au contestat şi contestă elementul autohton după cucerirea Daciei, nu trebuie decât puţină raţiune istorică şi folosirea imparţială a documentelor antice şi a marelui număr de dovezi materiale, şi vor observa că după războaiele cu Roma, poporul trac de la nord de Dunăre a continuat să existe, să fie supus romanizării, constituind, alături de tracii balcanici, baza etnică a formării poporului român. Cea mai mare bogăţie a Daciei a constituit-o populaţia, care producea cele necesare imperiului. Continuitatea populaţiei dacice constituia o garanţie de venituri viitoare pentru Roma, pe lângă jefuirea tezaurelor şi a altor bo găţii care îndestulau Cetatea Eternă. Localnicii erau agricultori, meşte şugari, mineri. În luptă au murit o parte din cei cu sabia în mână, dar populaţia civilă şi luptătorii daci care au scăpat din înfruntarea de pe câmpul de luptă s-au retras şi s-au întors la casele lor ori, în cazul luptătorilor, s-au angajat în armata romană datorită calităţilor lor de buni mânuitori ai armelor, fapt resimţit de romani cu ocazia războaielor de cucerire a Daciei. . Istoricul antic Dio Cassius arată că la începutul războiului din anii 105-106, mulţi daci care au trecut de partea romanilor au preferat exodului, vetrele părinteşti şi glia strămoşească, integrându-se romanităţii, la rândul lor influenţând romanitatea, rezultând astfel daco-geto-romanitatea 16 . Existenţa popoarelor neolatine şi a limbilor romanice, care sunt produsul direct al romanizării populaţiilor localnice dovedeşte că niciodată şi în nici o parte a cuceririle lor romanii nu exterminau pe cei cuceriţi. Referitor la cucerirea Daciei, documentele atestă doar înfrângerea şi supunerea dacilor. Nici un document nu vorbeşte de exterminare, nimicire, masacru, ci doar: „Traianus ... după lungi şi grele strădanii a biruit pe daci ...”, „Traianus după ce 25

a învins pe Decebal, a supus Dacia ...”, „... Traian pe dacii de sub conducerea lui Decebal i-a învins şi Dacia de dincolo de Dunăre ... a făcut-o provincie romană ...”, „... biruinţa lui Traian asupra dacilor ...” 17 . O deosebită valoare în privinţa continuităţii populaţiei getodacice după cucerirea romană îl au cercetările arheologice şi dovezile materiale hotărâtoare descoperite, care atestă persistenţa dacică în provincia Dacia, alături de coloniştii romani unde, chiar şi în această epocă fondul etnic principal l-a alcătuit tot populaţia dacică. Aceste dovezi de continuitate confirmă politica de bază a Imperiului Roman care consta în păstrarea unei populaţii locale supuse şi numeroase, de care imperiul avea nevoie în vederea organizării şi exploatării provinciei. În legătură cu persistenţa dacică în epoca romană trebuie luate în considerare şi o serie de hidronime de veche tradiţie şi provenienţă dacică. Toate aceste dovezi, duc la una şi aceeaşi concluzie: în timpul şi după războaiele de cucerire a Daciei, tracii de la nord de Dunăre (dacii) nu au fost distruşi şi alcătuiesc, alături de tracii balcanici, baza etnică a poporului român 18 .

2. Romanizarea traco-geto-dacilor. Prin conceptul de „romanizare” unii istorici 19 înţeleg: pe de o parte, colonizarea teritoriilor locuite de traco-geto-daci cu populaţie romanizată, (în care este inclusă şi armata de ocupaţie) latinofonă, venită din toate părţile Imperiului roman (ex toto orbe romano) 20 , adică romanizarea prin colonizare, iar pe de altă parte asimilarea băştinaşilor traco-daco-geţi, prin adoptarea limbii latine şi însuşirea felului de viaţă roman provincial, preluarea obiceiurilor şi civilizaţiei romane. Romanizarea a reprezentat un proces istoric de mari proporţii şi cu mari consecinţe pentru evoluţia istorică ulterioară, asemănătoare până atunci numai cu indoeuropenizarea din mileniul III-II î.Hr., care a dus la formarea marelui neam al tracilor pe fondul local neolitic de o parte şi de alta a Dunării. Deşi romanizarea traco-geto-dacilor a cunoscut două aspecte diferite, valea Dunării cu cele două maluri ale sale a fost axa teritorială de închegare a romanităţii carpato-balcanice. Romanizarea tracilor din sudul Dunării a început cu un secol mai devreme, în schimb traco-daco-geţii din nordul Dunării au 26

cunoscut o romanizare mai intensă şi mai rapidă în comparaţie cu alte regiuni ale imperiului, datorită importanţei strategice şi mai ales nevoii de a exploata cât mai intens bogăţiile Daciei. Romanizarea a fost mai bine organizată, mai rapidă şi mai intensă şi datorită faptului că dacii n-au renunţat niciodată la luptă, n-au acceptat uşor stăpânirea romană, astfel că Traian a făcut o colonizare forţată, masivă chemând şi încurajând spre stabilire un mare număr de elemente romanizate din toate provinciile imperiului. De un început al procesului de romanizare a populaţiei getodace se poate vorbi încă din perioada anterioară cuceririi romane 21 . Dacă geţii de o parte şi de alta a Dunării, prin relaţiile economice, politice şi culturale pe care le-au avut cu statul roman înainte de cucerire, şi-au creat condiţii pentru receptarea civilizaţiei romane şi însuşirea limbii latine cu mult înainte de cucerirea romană, la curtea regilor daci existau oameni care vorbeau şi scriau latineşte în cadrul relaţiilor diplomatice şi care trebuiau să se înţeleagă cu meşterii romani, mai ales în vremea lui Decebal. Un alt aspect al începerii romanizării înainte de cucerirea Daciei îl constituie fuga la dacii liberi a elementelor cucerite, care cunoscuseră jugul şi chiar sclavia romană. Deci, în teritoriile locuite de geto-daci de o parte şi de alta a Dunării, germenii romanizării existau deja înaintea cuceririi romane. După cucerirea romană, romanizarea a continuat şi s-a desfăşurat sub directa protecţie a autorităţii romane. Fiind cunoscută vitejia şi potenţialul militar al soldaţilor daci, din noua provincie au fost recrutaţi luptători indigeni, care după 20, 25 de ani cât dura serviciul militar, se reîntorceau la vetrele de unde plecaseră romanizaţi. Desigur că este vorba de acei recruţi care erau legaţi de pământ deoarece calitatea mediului natural, a pământului, constituia o garanţie a reîntoarcerii. Un rol important în romanizare 1-a constituit elementul militar care a fost adus în provincia Dacia, ca armată de ocupaţie. În Dacia au staţionat aproximativ 55-60.000 de militari 22 , din care mare parte se căsătoreau din timpul serviciului militar, întemeinduşi familii care stăteau în oraşe sau în canabaele de pe lângă castrele militare. Aceşti militari romanizaţi, când deveneau veterani se stabileau în provinciile unde efectuaseră serviciul militar şi aveau familii, constituind unul din principalele aspecte ale romanizării, susţinut şi de fiii acestora care de multe ori urmau tot cariera armelor. Pe lângă militari, în noua provincie au venit numeroşi 27

colonişti, funcţionari ai aparatului administrativ, comercianţi şi meşteşugari, oameni de afaceri, sclavi care vorbeau latineşte, trăiau după moda romană, erau purtători ai culturii şi civilizaţiei romane, deci propagatori activi ai romanităţii printre autohtoni. Ca şi în alte provincii ale imperiului, şcoli în limba latină au existat sigur şi în Dacia şi acestea au jucat un rol activ la romanizarea în special a tineretului şi a straturilor sociale superioare ale autohtonilor. Toţi aceşti purtători ai civilizaţiei romane, vor transmite cultura şi limba latină poporului dac, obiceiurile, felul de viaţă vor duce la romanizarea traco-getodacilor. Să nu uităm că noua religie care a prins rădăcini în Dacia încă dinainte de cucerire - creştinismul - a fost propagată pe calea romană, astfel că romanii sunt în această parte a Europei cei mai vechi creştini şi putem afirma că poporul român este de-o seamă cu creştinismul. Poporul român s-a născut creştin. Toate popoarele vecine românilor, bulgarii, sârbii, ungurii, slovacii, polonezii, ruşii, au fost creştinate cu mult în urma românilor. Romanizarea traco-daco-geţilor, deşi a cunoscut şi unele aspecte particulare s-a desfăşurat asemănător cu romanizarea celorlalte populaţii care au cunoscut cucerirea romană. Aceste asemănări le întâlnim în Spania, Italia, Galia, unde prin romanizarea populaţiilor locale cucerite şi prin durabilitatea romanizării s-au format popoare neolatine. Astfel s -a întâmplat şi în Dacia. Mai bine de un secol şi jumătate de dominaţie efectivă în Dacia romană n-a însemnat câtuşi de puţin, aşa cum obiectează pretinşi istorici, o perioadă prea scurtă pentru romanizare. Deşi trecuse numai un deceniu de la cucerirea Daciei, documentele antice atestă o puternică romanitate încă la începutul domniei lui Hadrianus (117). Indiferent de marele număr al populaţiei învinse, de obicei aceasta era absorbită de masa învingătorilor 23 . Atunci când Hadrianus a vrut să abandoneze provincia Dacia nord-dunăreană, a renunţat la acest gând, (sfătuit de prieteni) „pentru a nu lăsa în seama barbarilor atâţia cetăţeni romani”. Faptul că în anul 212, prin Constituţia Antoniană împăratul Caracala acordă cetăţenie romană tuturor supuşilor liberi ai imperiului, dovedeşte că tracodaco-geţii au intrat prin romanizare în cadrul unităţii civilizaţiei romane. 25 Exemplele oferite de alte provincii (Galia, Hispania, etc.) unde se estimează că acelaşi proces de romanizare ar fi avut loc întrun interval mai scurt, dau câştig de cauză ideii romanizării spaţiului dacic, cu atât mai mult cu cât, în plus pentru Dacia romanizarea 28

începe înainte de cucerire şi va continua şi după retragerea stăpânirii romane în anul 271-275. 26 La finele secolului III, după retragerea administraţiei şi armatei romane, populaţia fostei provincii Dacia era destul de numeroasă, în stare să păstreze romanitatea, să nu fie clintită de vicisitudinile istoriei de pe meleagurile strămoşeşti, astfel încât să poată asimila elementul migrator şi să apară pe scena istoriei poporul român. Cercetările arheologice şi izvoarele literare antice ne permit azi să afirmăm fără nici o ezitare că provincia romană Dacia n-a fost părăsită definitiv după anul 275. După retragerea aureliană au plecat trupele, funcţionarii, o parte din negustori şi cei bogaţi. Istoria ne arată că din toate timpurile şi la toate popoarele, mulţimea legată de pământul care o hrăneşte a rămas. În Dacia era pământ mănos şi destul după plecarea proprietarilor bogaţi, astfel încât cea mai mare parte din populaţia daco-romană a rămas, în locuri mai ferite acum, prin văi ascunse, la margini de păduri etc. Unde erau să se ducă agricultorii, păstorii, micii meşteşugari săraci şi orăşenii fără avere? În felul acesta romanismul a prins mai mult rădăcini pe cele două maluri ale fluviului, regiune prin excelenţă agricolă încă din epoca neolitică. 27 Interesele strategice, dar şi cele economice i-au determinat pe romani să menţină unele capete de pod, o dominaţie uneori efectivă, alteori numai nominală asupra unor teritorii la nord de Dunăre, încă circa 270 de ani de la părăsirea oficială a provinciei de către Aurelian. În acest timp, la nord de Dunăre a locuit o populaţie romanică, daco-romană, iar romanizarea acesteia a fost păstrată prin legăturile cu tracii romanizaţi din sudul Dunării, aflaţi încă sub stăpânire romană. Astfel că romanizarea a continuat la nord de Dunăre şi după retragerea administraţiei romane. Menţinerea stăpânirii romane şi apoi romano-bizantine după anul 275 până spre anul 600, la nord de Dunăre sub forma capetelor de pod a avut o importanţă dublă, atât pentru imperiul roman, cât şi pentru destinele romanităţii de la nord de Dunăre. În acest fel a sporit securitatea provinciilor din sudul Dunării, deci a romanităţii şi romanizării trace, dar în acelaşi timp a sporit romanizarea nordului Dunării prin relaţiile diverse intense (economice, culturale, politice, religioase) între imperiu şi traco-romanii din nordul fluviului. Vreme de aproape 270 de ani, după părăsirea oficială a Daciei, nordul Dunării a fost sub stăpânire sau ocrotire politică permanentă din partea imperiului şi deci supus în continuare romanizării, un rol crescând avându-l în această perioadă 29

răspândirea creştinismului în limba latină. Bineînţeles că procesul de romanizare a cuprins şi pe dacii li beri, rămaşi în afara graniţelor Imperiului Roman, dar aici avem de-a face cu o romanizare mai puţin intensă şi într-un timp mai îndelungat. Aici a avut loc o romanizare prin contact (aculturaţie) şi ca urmare a mişcărilor de populaţie din spaţiul carpato-balcanic care au avut loc după retragerea romană. În concluzie, după retragerea aureliană, Dacia a rămas în continuare locuită de o populaţie daco-romană civilă, care s-a romanizat în continuare. Scriitorul Iordanes, originar dintr-o provincie sud-dunăreană şi deci bun cunoscător al împrejurărilor în care s-a realizat retragerea romană, referindu-se la părăsirea Daciei, spune că împăratul Aurelian a retras „legiunile”, fără a aminti şi de populaţia civilă. 28 3. Mirajul pământului românesc - popoarele migratoare trecătoare Aşezat în calea „răutăţilor” şi a „vânturilor ce bat din veac în veac”, la contactul dintre stepa euro-asiatică şi zona carpatodanubiană-balcanică, pământul românesc, leagăn al vieţii tracodaco-geţilor, traco-romanilor şi apoi a românilor, de o parte şi alta a Dunării, a constituit timp de peste un mileniu, din vremea stăpânirii romane şi până la năvălirea tătarilor în anul 1241, punctul de atracţie al întregii lumi migratoare. Privind harta migraţiilor, observăm că într-adevăr spre pământul românesc duceau toate drumurile migratorilor şi mai constatăm că şi până în zilele noastre au venit permanent noi şi noi împăraţi, noi şi noi stăpâniri care au cerut „pământ şi apă” din acest teritoriu locuit de poporul român. Înaintaşii noştri au primit şi petrecut valurile succesive ale popoarelor migratoare, reuşind să-şi păstreze fiinţa etnică la adăpostul cetăţii naturale a Carpaţilor şi a pădurilor, au evoluat şi şi-au întemeiat formaţiuni politice proprii consemnate apoi de cronicari spre sfârşitul secolului al IX-lea. Atunci când popoarele migratoare au venit pe teritoriile locuite de foşti traco-daco-geţi, au găsit o densitate demografică relativ ridicată, formată din populaţie romanizată (traco-romană) în urma procesului de romanizare destul de intens care s-a produs pe toată suprafaţa fostului regat al lui Burebista 29 . Aşezarea temporară a unor migratori în fosta Dacie nu a însemnat distrugerea romanităţii, deoarece noii veniţi erau puţini, în comparaţie cu băştinaşii, care erau mulţi şi statornici. 30

Astfel, în Panonia, unde geto-dacii fuseseră integraţi romanizării cu aproape 100 de ani înaintea creării provinciei Dacia, elementele autohtone găsite aici erau puternic romanizate, o romanizare de aproape 400 de ani, până când provincia Panonia a fost pierdută de romani. Peste această populaţie romanizată s-au aşezat sarmaţi, goţi, gepizi, longobarzi, huni, avari, după care urmează slavii, protobulgarii şi ungurii, până în secolul al IX-lea când poporul român este deja format. Din timpul lui Attila, marele şi crudul conducător, sub care statul hunic atinge maxima putere, ne parvine o ştire despre continuitatea şi existenţa populaţiei daco-romane din Panonia, precum şi despre ocupaţia acesteia - agricultura - ocupaţie specifică a popoarelor sedentare. Astfel, Attila, printr-o scrisoare îl ameninţă pe împăratul din Constantinopol că îi va face război „dacă romanii care cultivă ţara cucerită de el - (romani care de frica hunilor se refugiaseră în Imperiul Bizantin) - nu-i vor fi restituiţi”30. Popoarele străine care-şi fixau centrul în Câmpia Panoniei au dominat cu timpul numeric populaţia autohtonă din zonă, iar cei care s-au menţinut au fost eliminaţi sau asimilaţi cu forţa de către maghiari. La sud de Dunăre, pe teritoriul fostului rege al geto-dacilor, Burebista, în provincia romană Moesia Inferior, romanizarea a fost totală cu excepţia ţărmului vestic al Mării Negre care s-a aflat în calea popoarelor migratoare ce vizau Constantinopolul şi unde influenţa culturii greco-orientale a slăbit romanitatea. În Dacia, ca urmare a unui intens şi susţinut proces de romanizare, care a continuat şi după retragerea legiunilor romane, geto-dacii au devenit latinofoni alături de colonişti. Dacia, locuită populaţie romanizată, a rămas în parte dacilor liberi, în parte locuită de unele popoare migratoare ca vandalii, vizigoţii şi gepizii. În anul 375 are loc năvălirea hunilor peste fosta provincie Dacia. Aceştia, după ce înfrâng neamurile germanice, domină politic tot ţinutul din stânga Dunării şi îşi stabilesc capitala în Câmpia Panonică, atingând apogeul politic şi teritorial după anul 434 când vine la conducere Attila; acesta a condus un stat efemer cu o putere efemeră, deoarece după moartea marelui rege (anul 453) dispare şi statul hun şi dominaţia hunică în Dacia. După huni, în Dacia romanizată vin gepizii, care se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor şi a căror dominaţie durează până în anul 567, când sunt înfrânţi şi alungaţi de longobarzii uniţi cu avarii asiatici. Iureşul acestor popoare ale stepei a provocat distrugeri şi stare de nesiguranţă, întârziind evoluţia economică a autohtonilor (daco-romanii, traco-romanii şi apoi vechii români sau stră-români). 31

Începând cu secolul al VI-lea romanicii de o parte şi alta a Dunării (deveniţi stră-români) au luat contact cu un nou val de migratori - slavii - care şi-au făcut apariţia pe teritoriul românesc în a doua jumătate a secolului al VI-lea. O parte dintre aceştia trec prin Moldova şi Muntenia în Peninsula Balcanică, înaintând spre sud până în Grecia şi ţărmul Mării Adriatice. Atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, slavii, care vor juca un rol important rol în evoluţia ulterioară a romanităţii orientale, au găsit o populaţie romanizată. Astfel, în anul 534 un slav care învăţase limba latină la nord de Dunăre se dădea drept roman 31 . „Domolii şi blajinii slavi, care n-au venit în obişnuitul chip barbar, în ropot de cai, sfâşiind dramatic cu mâinile pline de sânge... s-au ivit mai mult cu încetul, liniştit şi sigur, în grupe de rudenii restrânse, ducând cu ei pe carele de război uneltele de plugărie, însoţiţi de numeroase turme de boi şi oi” 32 şi se ocupau cu creşterea vitelor, vânatul, pescuitul şi cultivarea pământului ocupaţii asemănătoare autohtonilor. În anul 602, invadând prin sud Valea Dunării, slavii au rupt romanitatea dintre Carpaţi şi Balcani, interpunându-se între vechii români din nordul Dunării şi cei din Balcani. Copleşiţi de numărul mare al slavilor, o parte din vechii români din sudul Dunării s-au retras spre regiuni muntoase şi depresiuni ferite, dând naştere românilor balcanici cunoscuţi ca vlahi, o parte au fost asimilaţi de noii veniţi de-a lungul secolelor, iar o parte s-au refugiat la fraţii lor din nordul Dunării întărind românitatea. Pătrunderea slavă, n-a clintit puternicul bloc românesc de la nord de Dunăre, unde noii veniţi (slavii) s-au sedentarizat şi în decursul istoriei au fost asimilaţi de românii băştinaşi. Deci, dacă slavii s-au impus în sudul Dunării, la nord de fluviu procesul a fost invers, slavii au dispărut în mijlocul românilor mai numeroşi, iar fenomenul de „cucerire slavă” este o expresie greşită deoarece invadatorii au fost cei care s-au topit între români 33 . Prin asimilarea slavilor de către populaţia românească majoritară, dar influenţând viaţa materială, organizarea socială şi politică şi limba vorbită, s-a desăvârşit procesul de etnogeneză românească. După slavi, la separarea romanităţii orientale în două grupuri, au contribuit şi bulgarii, care deşi nu au trecut decât prin Dobrogea ca popor migrator, au avut un rol hotărâtor în evoluţia românilor sud-dunăreni – vlahii. De altfel, după absorbirea şi slavizarea totală a bulgarilor, tot elementul slav care acum se numea bulgar, a influenţat viaţa românilor sud-dunăreni. 32

Originari din regiunile centrale ale Asiei, bulgarii au coborât prin Dobrogea de azi spre sud şi-au întemeiat un stat în nord-estul Bulgariei, după care au cucerit întreaga zonă dintre Dunăre şi Balcani şi au supus pe slavii care locuiau aici (670-702). Când au sosit aici, bulgarii au supus „Uniunea celor şapte triburi” slave aşezate de ceva vreme şi populaţia romanică vlahă, retrasă, aceştia din urmă adepţi ai creştinismului moştenit din vremea stăpânirii romane. Cum însă slavii erau mult mai numeroşi, bulgarii au dispărut în mijlocul acestora, astfel că, în ju rul anului 900, procesul de topire în masa slavă era aproape încheiat. De la bulgari a rămas doar numele unui popor slav şi al unei ţări în majoritate slavă. După ce în anul 864 a avut loc creştinarea oficială a bulgari lor sub ţarul Boris, statul bulgar atinge apogeul sub ţarul Simeon (893-927), după care începe să decadă. Astfel în anul 1018 acest „Imperiu bulgar al ţarilor, stângace şi naivă imitaţie a modelului bizantin”, a fost distrus de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul, nemairămânând pe locul fostului Imperiu al bulgarilor decât „amintirea unor războaie” 34 . În condiţiile de asimilare totală a bulgarilor de către slavi, totuşi aici, în sudul Dunării a continuat să existe un număr mare de romanici, deveniţi între timp români sau vlahi, care în anul 1185 reuşesc împreună cu bulgarii să obţină independenţa Bulgariei, cu ajutor din nordul Dunării, şi să formeze un ţarat româno-bulgar cu o structură etnică şi o dinastie românească, recunoscut în anul 1201 de către bizantini" 35 . De la bulgari, adică de la slavii care-i asimilaseră, pe calea creştinismului, începând cu secolul al X-lea, a pătruns şi la nord de Dunăre limba slavonă şi scrierea slavonă - chirilică în bisericile româneşti 36 . „Astfel, românii din nordul şi sudul Dunării se rugau şi ascultau slujbe într-o limbă care nu era a lor şi nu o înţelegeau” 37 . Acest fapt a contribuit la slavizarea populaţiei din sudul Dunării, în timp ce la nord s-a vorbit totdeauna româneşte. Despre vechimea creştinilor români vorbeşte Legenda Sancti Metodii care relatează că înaintea fraţilor Chirii şi Metodiu, creatorii alfabetului slavon-chirilic, au existat şi misionari români la slavii din Moravia Mare 38 . Spre finalul secolului al IX-lea s-au stabilit în Câmpia Tisei ungurii, un nou neam asiatic, care la venire au găsit în această zonă pe români, sedentari, agricultori şi crescători de animale (ocrotiţi cândva de fostul conducător al hunilor, Attila) alături de care trăiau şi slavi pe cale de asimilare, organizaţi în ducate (voievodate), organizaţii politice ce-au fost amintite de cronicile ungureşti. Următorii năvălitori au fost pecenegii, al căror loc îl vor lua 33

cumanii ce vor stăpâni nordul Dunării până la năvălirea tătarilor în anul 1241, când deja poporul român era format, organizat, în stare să se opună de acum năvălitorilor. Cu tot numărul mare de migratori care au trecut peste teritoriile româneşti „niciodată şi nicăieri, populaţia daco - romană n-a fost în minoritate faţă de vreo populaţie oarecare străină convieţuitoare” 39 şi trecătoare. 4. Unde şi când s-a format poporul român. Teorii şi presupuneri greşite despre etnogeneza românilor. A existat un paralelism şi în privinţa locului de formare al poporului român şi al celorlalte popoare romanice. Spre exemplu, francezii s-au format acolo unde au trăit şi au fost cuceriţi galii de către romani, s-au romanizat, au devenit galo-romani şi i-au asimilat pe francii migratori în Galia, de la care şi-au luat şi numele. La fel s-au format şi popoarele spaniol, portughez şi italian, în vetrele strămoşeşti. Românii s-au format ca popor acolo unde au trăit tracii, pe ambele maluri ale Dunării, unde civilizaţia tracă înflorise de milenii şi unde procesul de romanizare a fost foarte intens, unde a rezultat zona romanităţii orientale în care s-a zămislit poporul român. Până în secolul al VI-lea, aria de formare a românilor s-a menţinut unitară de o parte şi alta a Dunării care era coloana vertebrală a Romaniei Orientale, unde se vorbea o limbă latină unică, stră-româna, după care migraţia slavilor şi apoi cea a bulgarilor, a rupt unitatea acestei romanităţi (după anul 602). Unitatea limbii române şi faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române, demonstrează strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului (deveniţi în secolul al VI-lea vechii românii sau stră-români), precum şi faptul că izolarea dintre nord şi sud s-a făcut relativ târziu, prin secolul VII-VIII, când etnogeneza românilor se apropia de final. După opinia unor istorici români de marcă devenită apoi generală, au existat două faze în formarea poporului român: 1.De la începutul romanizării până în secolul al VI-lea când acest proces a fost activ, iar plămădirea poporului român s-a făcut în vasta arie balcano-carpatică, ce corespunde Romanităţii Orientale; 2.Începând cu secolul al VII-lea când etnogeneza românească are loc prin asimilarea slavilor la nord de Dunăre, care a devenit centrul de greutate al procesului, pe durata 34

ultimelor trei secole ale mileniului întâi, când deja poporul român este format 40 . În secolul al X-lea, după cum dovedesc rezultatele cercetărilor arheologice efectuate, s-a conturat o cultură românească deosebită de ceea ce ar fi putut fi o cultură slavă (Cultura Dridu), care reprezintă dovada unei civilizaţii unitare, răspândită în toată Câmpia Dunării, cu puternice legături şi în dreapta fluviului. Acest complex cultural carpato-balcanic, are un fond etno-cultural comun, atât în nordul cât şi în sudul fluviului, cu puternice influenţe din partea civilizaţiei bizantine 41 . Nimeni nu s-a găsit până acum să conteste continuitatea francezilor în Franţa, a spaniolilor în Spania, a portughezilor în Portugalia etc., să susţină exterminarea autohtonilor în timpul cuceririi romane, sau că popoarele romanice apusene s-ar fi format pe altă vatră, după care au imigrat unde se găsesc azi şi să le fie pus sub semnul întrebării dreptul de locuire asupra teritoriilor strămoşeşti. Nu sunt contestate nici drepturile bulgarilor, slavilor şi ale ungurilor asupra teritoriilor pe care le locuiesc şi nu le-au aparţinut dintotdeauna, ei venind aici ca popoare migratoare şi aşezându-se pe nişte vetre locuite cu mult înainte de sosirea lor. Nici continuitatea românilor în vechea vatră strămoşească locuită de traci nord-dunăreni (geto-dacii) n-a fost contestată până în secolul al XVIII-lea, ba dimpotrivă, încă din secolul al XV-lea, ideea că românii sunt urmaşii direcţi ai daco-romanilor era cunoscută şi admisă de numeroşi istorici străini 42 . Începând cu secolul al XVIII-lea, când românii din Transilvania şi-au cerut drepturile naţionale mai acut, interese politice şi naţionalist-şovine au generat teorii istorice tendenţioase, la comandă, care au stânjenit stabilirea adevărului istoric. Acesta a fost falsificat spre a folosi unor cercuri politice, care nu erau totdeauna exponentele voinţei popoarelor cărora le aparţineau. Astfel, a apărut teoria imigraţionistă, ai căror susţinători foloseau ca argumente distrugerea populaţiei din Dacia în timpul războaielor cu romanii, negarea procesului de romanizare a getodacilor, părăsirea totală a Daciei în vremea împăratului Aurelian, afirmând că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării, şi nu se ştie, de unde, când, a emigrat la nord de Dunăre pe teritoriul de azi al României. Teoriei imigraţioniste, istoricii români şi unii istorici străini care i-au înţeles absurditatea şi caracterul tendenţios, i-au opus cu convingere teoria continuităţii, dovedită cu argumente zdrobitoare, încât formarea poporului român şi continuitatea sa în spaţiul de 35

etnogeneză nu este nici o enigmă şi nici un miracol aşa cum au afirmat unii cercetători neinformaţi sau răuvoitori 43 . Asupra regiunii în care s-a format poporul român, adversarii n-au ajuns la nici o înţelegere, cu atât mai puţin să demonstreze ceva din teoriile lor. După unii, s-ar fi format în Munţii Balcani, după alţii între Balcani şi Dunăre, alţii mută regiunea de formare a poporului nostru în sudul Balcanilor sau în zona Sofia, Niş Skoplje. Adevărul este că vlahii (românii) s-au format ca popor şi la nord şi la sud de Dunăre, după cum demonstrează dovezile materiale. Unii istorici nedocumentaţi, impresionaţi de numărul mare de dovezi care-i atestă pe vlahi şi în sudul Dunării, au tras concluzia pripită, puerilă şi tendenţioasă că românii s-ar fi format exclusiv acolo. Dintre istoricii care se opun continuităţii daco-romane şi româneşti la nordul Dunării şi în Carpaţi, în primele rânduri se află cei maghiari. Promotorii hungarismului şi revizionismului, adepţi ai teoriilor absurde referitor la originea doar la sud de Dunăre a poporului român, de unde ar fi migrat apoi pe teritoriul din stânga fluviului, nu contează când, numai să fie după venirea ungurilor, au drept suport cele scrise de Sulzer, Eder, Engel, Roesler. În acelaşi timp au existat şi unguri care au pledat pentru continuitate. Astfel, în anul 1778, Iosif Benko, admitea că „mulţi români împreună cu indigenii au rămas pe loc”, iar istoricul maghiar Andras Huszti afirma într-o lucrare tipărită în anul 1791 că „nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de cea veche romană ca naţiunea vlahilor. Ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Transil vania urmaşii vechilor colonii romane.” Şi personalităţi politice au recunoscut continuitatea românilor. În anul 1791, preşedintele cancelariei aulice transilvane recunoştea că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”, iar împăratul Iosif al II-lea îi socotea pe români „incontestabil cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei” 44 . Teoriile revizionismului maghiar au fost reluate pe larg în anii 80 ai secolului trecut şi prin tipărirea unei istorii a Transilvaniei, în viziune maghiară, în care Transilvania este socotită ca provincie a Ungariei 45 . Pentru continuitatea românilor la nordul Dunării s-au declarat şi istorici bulgari, care însă neagă existenţa vlahilor în sud (sic!). 36

Negarea existenţei populaţiei româneşti (vlahe) la sud de Dunăre este o teză mai veche a istoriografiei bulgare care deran jează însă interesele maghiare (sic!). Astfel, istoricii maghiari au fă cut tot posibilul să părem balcanici, în timp ce istoricii bulgari au încercat cu tot dinadinsul să părem carpatici şi să demonstreze că nu am avea nici o legătură cu zona danubiano-balcanică. Culmea este că respectivii istorici care aparţin unor popoare ai căror strămoşi au migrat în urmă cu circa un mileniu pe actualul teritoriu locuit de ele, numesc migrator unul dintre cele mai sedentare neamuri ale lumii. 46 Astfel, istoricul bulgar Penio Rusev recunoaşte că Transilvania era locuită de români înainte de venirea ungurilor, dar diminuează şansele de existenţă a vlahilor la sud de Dunăre; D. Anghelov neagă romanizarea tracilor sud-dunăreni; V. Besevliev, Vasilka Tapkova Zaimova neagă existenţa populaţiei romanizate la sudul Dunării, iar Petăr Mutafciev susţine ideea dispariţiei populaţiei romanizate atât la sud cât şi la nord de Dunăre între secolele V-IX, condiţii în care pur şi simplu nu a fost în stare să explice o teorie de formare a poporului român 47 . Adversarii continuităţii nu s-au hotărât nici asupra datei când românii ar fi trecut Dunărea şi nici asupra cauzei care i-a determinat să facă acest lucru. Tocmai această nesiguranţă arată netemeinicia afirmaţiilor acestora, precum şi faptul că servesc scopuri diferite. S-a afirmat că românii ar fi venit la nord de Dunăre la sfârşitul secolului al V-lea, după alţii, la începutul secolului al IXlea, sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea. Alţii au indicat secolul al XII-lea sau chiar al XIII-lea, bineînţeles fiecare indicând alte cauze, în funcţie de scopu rile urmărite de istoricii respectivi. Alţii au indicat chiar secolul al XVIII-lea, sau i-au adus pe români la nord de Dunăre în mai multe etape. Prin excluderea imigraţiei româneşti din Peninsula Balcanică nu înseamnă să negăm admigrări continue ale unor elemente romanice din sudul Dunării în nord şi invers, atât în cursul secolelor III-VI, cât şi după anul 600. Dunărea n-a fost niciodată o barieră de netrecut, dimpotrivă a fost din toate timpurile un vad, iar aceste treceri s-au petrecut în ambele sensuri şi continuă până azi 48 . Timpul a demonstrat, faptele demonstrează şi vor demonstra că românii au fost şi sunt printre cele mai vechi popoare sedentare ale Europei. Prin strămoşii lor ei se încadrează în seria marilor civilizaţii ale lumii antice, în decursul vremurilor şi-au păstrat, în ciuda vicisitudinilor istoriei, rădăcinile în timp şi spaţiu, individualitatea ca limbă, civilizaţie, ortodoxie, tradiţii, şi mai alea existenţa politică. 37

Spre deosebire de ţările vecine, Ungaria, dispărută ca entitate statală după zdrobitoarea înfrângere de la Mohacs (29 August 1526) şi transformarea ei în „paşalâcul de la Buda” vreme de aproximativ trei secole şi jumătate, şi Bulgaria, dispărută la fel de pe harta Europei pentru aproape 500 de ani cât a fost paşalâc turcesc, românii au rezistat, n-au fost niciodată sub directa ocupaţie turcească, ba dimpotrivă, prăbuşirea statelor vecine coincidea cu victorii ale domnilor români împotriva expansiunii otomane. Note Capitolul II 1.C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 5-6, 123; Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Minai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p. 21. 2.Florus, IV; Eutropius, IV, 24, VI, 10; Titus Livius, Epitomae, XLIII; Appian, Illyrica, 5-30, cf. N. Branga, Aspecte şi permanenţe traco-romane, Ed. Facla, 1978, p. 47-51; Appian, Macedonica, DC, 16, 1-2, cf. V. Pârvan, Getica, p. 69-70; Istoria României, 1960, I ,p. 245, 285-287; M.Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 39; Iosif Constantin Drăgan, Noi, tracii, p. 278. 3.Suetoniu, Augustus, 63, 2 ; N. Iorga, Istoria poporului românesc, p. 33 , cu bibliografia la nota 41; V. Pârvan, Dacia, p. 135-136, 207. 4.N. Iorga, Istoria poporului românesc, p. 33, nota 40; Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 41; L C. Drăgan, Noi, tracii, p. 278-282. 5.Iordanes, Getica, 67. 6.Iordanes = Dorpaneus ; Dio Cassius = Duras; Scriitorul Oresius, în Historica adversum paganus = Diurpaneus, cf. I. C. Drăgan, Noi, tracii, p. 282; Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 42 = Duras. 7.Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1, cf. C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p.34. 8.Tacitus, Agricola, 41,1 în C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 35. 9.Bibliografia referitoare la războaiele pentru cucerirea Daciei este destul de vastă. Totuşi: Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p. 42; Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 43-45; N.Iorga, Istoria poporului românesc, p. 34-39; C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 34-39; I.C.Drăgan, Noi, tracii, p.288-307. 38

10. Dio Cassius, Istoria romană, LXVII, 6, 1. 11. Idem. LXVIII, 8, 1. 12. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p. 42, nota 53. 13. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 39 , cu bibliografie la nota 50. 14. Idem, p. 39, I.C.Drăgan, Noi, tracii, p. 308. 15. Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 65; I.I.Russu, Etnogeneza românilor, p.179-180, LC.Drăgan, Noi, tracii, p. 308309. 16. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 56; N.Branga, op.cit. p. 58-59. 17. Dio Cassius, LXVIII, 14, 1; Eutropius, VIII, 2, 2; Rufius Festus, VIII, 2; Ammianus Marcelinus, XXI, 5, 14; vezi in continuare, D.Protase, Autohtonii în Dacia, II, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 14-16. 18. Referitor la continuitatea populaţiei băştinaşe în Dacia romană, dintr-o bibliografie foarte vastă amintim: Istoria României, I.Bucureşti 1960, p. 345-44; 783-788; C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 40-41, 57-58; D. Protase, Problema continuităţii în Dacia..., p.16-84; acelaşi, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1971; I.I.Russu, Etnogeneza românilor, p. 170-188; Mihail Macrea, Viaţa în Dacia romană, p.256-269; Dumitru Tudor, Oltenia romană, Ed. a III a, Bucureşti, 1968, p. 49-546; N.Iorga, Istoria poporului românesc, p. 44-60; H.Daicoviciu, Dacii, p. 369-377; M.Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed.Globus, Bucureşti, 1994, p. 26-37; V.Cristescu, Istoria militară a Daciei romane; V.Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării; N.Stoicescu, Continuitatea românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1980, p. 89-101; C.Preda, Florentina Preda, Formarea limbii şi a poporului nostru, în Revista de istorie, 1976, p. 14-15 etc. 19. D.Protase, Autohtonii în Dacia, p. 229 şi următorele, D.Tudor, Contribuţii la problema romanizării in Dacia Inferior , Arhivele Olteniei, nr. l, serie nouă, 1981, p. 59-66, Iorgu Iordan, Istoria limbii române (Pe-nţelesul tuturor), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983 p. 10-12. 20. Eutropius, VIII, 6, 2 în Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p. 37. 21. Pentru procesul de romanizare cităm doar: Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 580; V.Pârvan, Dacia, p. 145-153; I.I. Russu, Etnogeneza românilor, p. 88-114; Octavian Toropu, Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia traiană sud-carpatică , Scrisul românesc, Craiova, 1976, p. 13-192; N. Iorga, Istoria poporului româ39

nesc, p. 87-125, Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 102-111; Mihail Macrea, Viaţa în Dacia romană, p. 255; D. Protase, Autohtonii în Dacia, p. 228-253; CC. Giurescu, Formarea poporului român, p. 56 şi următorele; D. Tudor, Oltenia romană. 22.M. Macrea, Viaţa în Dacia romană; D. Protase, Autohtonii în Dacia, p. 233; I.I. Russu, Auxilia Provinciae Daciae, p. 63-77. 23.N. Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 210. 24. Eutropius, VIII, 6, 2. 25.Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 61-118; I.C. Drăgan, Noi, tracii, p. 23, CC. Giurescu, Formarea poporului român, p. 96; I.I. Russu, Etnogeneza românilor, p. 203-209. 26. Selecţionăm numai cea mai accesibilă bibliografie: N. Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 82-83, 203-246; D. Protase, Autohtonii în Dacia, p. 253-265; A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, p. 287-298; V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, p. 34-42; C. Daicoviciu, Problema continuităţii în Dacia, III, 1941, p. 240-256; C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 101-113; O. Toropu, op.cit.; D. Tudor, op.cit. 27. C. Câşlaru, Dovezi ale cultivării primitive a plantelor în aşezarea neolitică de la Curmătura, Giurgiţa-jud. Dolj, în Revista muzeelor şi monumentelor, 2, 1985, p. 91; Marin Nica, C. Câşlaru, Complexul cuptoarelor eneolitice de copt pâine de la Curmătura, jud. Dolj, în Oltenia, studii şi comunicări, 3, Craiova, 1981, p. 916. 28. Iordanes, Romana, 217, cf. C.C. Giurescu. op.cit., p. 104. Pentru izvoare vechi privind părăsirea Daciei, vezi Vladimir Iliescu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, în S.C.I.V, nr. 22/1971, 3, p. 425-442; Sex. Aurelius Victor, De Caesaribus, 2223; Eutropius, Breviarum ab Urbe condita, IX, 8, 2; LX, 15, 1; Orosius, Historiorum adversum paganus libri septem , VII, 22, 7 ; VII, 23, 4, cf. D. Protase, Autohtonii în Dacia, p.254-255. 29. Pentru migraţii pe pământ românesc, vezi: CC Giurescu, Formarea poporului român, p.111-135; CC Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, p. 149,174-201; N. Iorga, Istoria poporului românesc, p. 64-79, Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 108-111, 120-123, cu bibliografie la p.134-136; C.Preda, Fl.Preda, op.cit. p.20-21; I.I.Russu, Etnogeneza românilor, p. 232-238; Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p. 670-772, 728-734; Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p.10-21; D. Berciu, 40

Procesul formării poporului român şi a limbii române. Elemente constitutive, aria geografică şi perioada istorică , în Era socialistă, nr. 2/ianuarie 1977. 30. Informaţia provine de la Priscus din Panion, cf. C.C.Giurescu, op.cit p.22; N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.64; N. Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 123; Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 784; I.I. Nestor, Autohtonia daco-romanilor în spaţiul carpato-dunărean, Bucureşti, 1942, p.29. 31. Procopius, De bello Gothico, III, 14, 1-6, cf. Istoriei Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p.120. 32. N. Iorga, Istoria poporului românesc, p. 66. 33. Iosif Constantin Drăgan, Idealuri şi destine, p. 109; Paul Mackendriek, Pietrele dacilor vorbesc, p.161; O. Toropu, op. cit. p.200 ; Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p.II. 34. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.71. 35. E.Stănescu, Răscoala şi statul Asăneştilor, cf. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. 1997, p. 38; I.C. Drăgan. Idealuri şi destine, p.67. 36. C.Câşlaru, Unele considerente privind pătrunderea scrierii slave la nord de Dunăre, Luceafărul bulgar, IX, 13, 1998, p.8-9. 37. I.C. Drăgan, Idealuri şi destine, p.67-68. 38. I.I.Russu, Consideraţii cu privire la situaţia socială, economică şi politică a primelor formaţiuni statale româneşti, în Acta Muzei Napocensis, XII, 1983, p.194, în Istoria Transilvaniei, p.39. 39.M.Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed.Globus, Bucureşti, 1994, p.38. 40. N. Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 134-143; Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p.20-25; C.Daicoviciu, Observaţii privind romaniazarea şi continuitatea, Tribuna, 5 noiembrie 1970, p. 5; Dicţionar de istorie veche a României, sub redacţia lui D.M. Pippidi, Bucureşti, 1975, p. 271-284. 41. Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p. 785; CC. Giurescu, Formarea poporului român, O. Toropu, op.cit. p. 193-198; Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p.16. 42. N.Stoicescu, Continuitatea românilor, p. 10-24. 43. Pentru combaterea teoriei imigraţioniste: A.Armbruster, Romanitatea românilor, p. 11-13; N.Stoicescu, op.cit. p.20,85,128158; I.I.Russu, Etnogeneza românilor, p.155-226; Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p.767-808; CC. Giurescu. Formarea 41

poporului român, p. 101-113; C.Daicoviciu, Romanizarea Daciei, în Apullum, VII, 1968, p. 261-271; P.P.Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1969, p.115; A. Sacerdoţeanu, Cu privire la problema continuităţii poporului român, în Studii, 23, 1970, nr. 1; I. Nestor, Continuitate în istoria poporului român, în Magazin istoric, 1969, nr. 5 ; D.Berciu, Continuitatea, factor de bază al etnogenezei şi unităţii poporului român, în Era socialistă, 1976, nr. 7, p. 41-14; acelaşi, Procesul făuririi poporului român şi a limbii române. Elemente constitutive, aria geografică şi perioada istorică, în Era socialistă, nr.2/1977; M.Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed.Globus, Bucureşti, 1994, p. 21-55; A. Sacerdoţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu. Dovezile continuităţii şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, Bucureşti, 1936; I. Moga, Dovezile istorice ale continuităţii, în Tribuna, 74/1943, nr. 1, p. 20; Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică , Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p.146-185, cu biblio grafie de referinţă; C. Petolescu, Dacii în armata romană, în Revista de istorie, 33, 1980, nr. 6, p. 1043-1061; D.Protase, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii , Ed. Academiei, Bucureşti, 1966; acelaşi, Contribuţii la problema continuităţii în Dacia, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976; M.Macrea, Părăsirea Daciei şi problema continuităţii daco-romane în lumina izvoarelor numismatice, în vol. Omagiu lui I.Lupaş, Bucureşti, 1943, p.912-921; S. Mehedinţi, Unde s-a născut poporul român, în Tribuna românilor de peste hotare, 1923, nr. 3, p.3-5 etc. 44. Iosephus Benko, Transilvania Sive magnus Transilvaniae Principatus, I Vindobone, 1778, p. 474, 476-478, cf. M.Stratulat, op.cit. p.39. 45. Erdely tôrteneté (Istoria Transilvaniei), Ed. Academiei, Budapesta, 1986, p.42-64, 78-93,125-126, cf. M.Stratulat, op.cit. p.40, nota 5; C.Sassu, Românii şi ungurii. Premise istorice, Bucureşti, 1940, p. 119-120, cf. C.C.Giurescu, op.cit. p.105 ; N. Stoicescu, Continuitatea românilor, p.28, cu bibliografie. 46. C. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român , editat de St. Brezeanu, tradusă de Marina Rădulescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 53: C.C.Giurescu, Istoria românilor in unele lucrări străine recente , în Revista de istorie, 28, 1975, nr. 6, p. 941-948. 47. Penio Rusev, La civilisation bulgare et les peuples balkaniques aux IX-e - XII-e siècle, Etudes balkanikues, 1969, nr.l, p.28,cf. N.Stoicescu, Continuitatea românilor, p.83 ; P.Mutafciev, Bălgari 42

i Rumâni v istorijata na Dunavskite zemi (Bulgarii şi românii în istoria ţărilor danubiene), Sofia, 1927. La fel a susţinut şi Romanski, cf. N.Stoicescu, op.cit.,p.66-67, nota 200; D.Anghelov, La formation de la nationalité bulgare, în Etudes balkaniques, IV, 1969, p. 14-37 şi Vasilka Tăpkova Zaimova, Genèse des peuples balkaniques et formation de leurs étates, coraport la cel de-al IIIlea Congres Internaţional de studii sud-est europene, 1974, cf. N.Stoicescu, op.cit., p. 86. 48. Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 781.

43

CAPITOLUL III ROMÂNII - O NOUĂ REALITATE ETNICĂ PE SCENA ISTORIEI MEDIEVALE Până în secolul al VI-lea, aria de formare a românilor s-a menţinut unitară de-o parte şi de alta a Dunării, care era coloana vertebrală a Romanităţii Orientale, unde se vorbea o limbă latină unică (stră-româna). Începând cu a doua jumătate a secolului al VI-lea, are loc pătrunderea slavilor în teritoriile tracilor romanizaţi de la nord şi sud de Dunăre (deveniţi vechii români sau românii vechi), care aparţinuseră regatului lui Burebista. Aşezarea slavilor în mare număr la sud de Dunăre şi mai ales, apoi, venirea bulgarilor migratori, au împărţit romanitatea în două părţi; una la nord de fluviu, care a cuprins pe stră-românii urmaşi ai populaţiei trace romanizate din stânga Dunării şi care i-a asimilat pe slavii inferiori numeric, şi alta la sud, în Peninsula Balcanică formată din străromânii urmaşi ai traco – romanilor, dislocaţi din teritoriile pe care le-au locuit de când se ştiu. Aceştia au fost împinşi de către slavii şi bulgarii invadatori spre regiunile muntoase din sud, spre Macedonia şi Grecia, luând naştere insule de populaţie romanică străromânească. Unele grupuri au ajuns şi pe coasta dalmată, iar altele la nord de Dunăre, unde au consolidat comunitatea carpato dunăreană. În marea lor majoritate, popoarele au un nume intern, dat de ele însele şi altul sau mai multe, date de către străini. Germanii se numesc pe sine Deutschen, iar în afară sunt denumiţi Allemands, Germanos etc; maghiarii se numesc pe sine Magyarok, dar mai sunt numiţi de francezi Hongrois, de englezi Hungarians, de români Unguri etc. La fel românii, din dreapta şi stânga Dunării, singurii descendenţi ai Romanităţii Orientale, s-au numit pe sine dintotdeauna români (sau rumâni, rumeri etc.), păstrând conştiinţa unităţii exprimată limpede în însuşi numele etniei pe care şi l-au dat, moştenindu-1 până azi. Termenul de român derivă de la latinescul Romanus - romani, care a evoluat împreună cu limba din care face parte, devenind 44

„român” (rumân, rumer). Românii şi-au păstrat această denumire convinşi că se trag din romani, precum şi din necesitatea populaţiei romanizate de a se delimita prin numele său de celelalte popoare înconjurătoare neromane. Din germanicul Walh, care-i desemna pe toţi romanii, adoptat după propriul grai de slavi, bulgari, greci, unguri, turci, aceştia au creat un nume etnic, destinat exclusiv românilor, redat în limba noastră prin vlahi sau valahi, care indică nu numai unitatea neamului românesc dar şi individualitatea lui între celelalte popoare romanice. Termenul de "vlah", la slavi însemna neslav, străin de slavi, locuitor de limbă romanică. Apariţia acestui nume (vlah, valah) marchează sfârşitul etnogenezei poporului român şi momentul desprinderii sale ca nouă realitate etnică 1 . Deci, românii ca şi alte popoare au două nume: cel de român, cu care s-au numit ei înşişi dintotdeauna şi cel de vlah, valah, cu care-i denumesc străinii în evul mediu, prin diferite forme de exprimare. Astfel, bizantinii le spuneau Blachoi sau Vlahoi, slavii meridionali Vlahi, slavii de răsărit Volohi, ungurii Ol áh, Blâch, Valachi, în lumea latină catolică apuseană, Ilah, Ulah la popoarele orientale, iar etimologia cuvântului valachus este explicată încă din evul mediu, de către Giovani Antonio Magini (1555 - 1617) în opera sa geografică publicată la Veneţia în anul 1576. 2 Oricât de variată a fost denumirea poporului român, noţiunea desemna una şi aceeaşi realitate etnică - un popor de origine romană, deosebit de popoarele vecine. 1. De la romani (stră-români) la „vlahi”. Cu toate tulburările provocate de năvălirea şi ocupaţia hunilor, în care stră-românii au fost destul de implicaţi fiind menţionaţi de izvoarele scrise ca "romani", viaţa economică în teritoriile locuite de „romani” nu a încetat. Priscus, ambasador al Constantinopolului la curtea lui Attila, în drumul său spre reşedinţa acestuia, în anul 448 când trece peste teritoriile locuite de populaţia romanizată, cărora noi le zicem străromâni sau români vechi, pe teritoriul de azi al României, prin Banat, întâlneşte sate locuite de oameni gospodari care-şi produceau cele necesare traiului lucrând pământul şi protejaţi de aprigul cuceritor. Acesta îl ameninţa pe împăratul din Constantinopol cu război dacă „romanii” care cultivă ţara cucerită de el (de Attila) nu-i vor fi restituiţi. De la aceşti oameni gospodari se aprovizionează Priscus 45

cu cele necesare drumului său, uneori din târguri 3 . În anul 587, cu ocazia uneia din năvălirile avarilor peste Dunăre, în Peninsula Balcanică, cronicile bizantine consemnează câteva cuvinte romanice în care mulţi istorici şi filozofi văd cea dintâi menţiune a limbii române vorbite la sud de Dunăre de către stră-românii (românii vechi) care luptau alături de alături de armata imperială. În timp ce armata bizantină se îndrepta împotriva avarilor, de pe spatele unui animal a căzut bagajul unui soldat din primele rânduri, pe care camarazii săi l-au atenţionat cu cuvintele „torna, torna, fratre” 4 . Contactul dintre slavii migratori şi populaţia romanică de la nord de Dunăre cu ocazia invaziei, început în a doua jumătate a secolului al VI-lea, coincide şi cu primele denumiri date localnicilor romanici, în legătură cu termenul de vlah. Astfel, în drumul lor prin câmpia munteană spre sudul Dunării, slavii au dat numele de Vlaşca „Ţara Vlahilor”, adică a romanilor, a neslavilor, şi numele de „Vlăsia” - de la care au rămas în toponimie „Codrii Vlăsiei”, consemnând prin aceasta prezenţa strămoşilor noştri în Muntenia în secolul al VI-lea. Procopius ne informează că la venirea lor, la nord de Dunăre se vorbea limba latină. Slavul Chilbudios, care învăţase limba latină la nord de Dunăre, se dădea drept general roman, dar a fost demascat „cu toate că vorbea latineşte” 5 . Înainte de generalizarea şi folosirea numelui de vlah pentru români, în Strategikonul lui Maurikios se menţionează elementul roman la nord de Dunăre la începutul secolului al VIII-lea, iar în Acta Sancti Demetrii, găsim dovada persistenţei elementului roman atât la nord cât şi la sud de Dunăre, la sfârşitul secolului al VIII-lea şi în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Potrivit ştirilor provenite de la Maurikios, şi celor din partea împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (919 - 959), care, în lucrarea sa De administrando imperio, înfăţişează întrepătrunderea lumilor paleoslave cu cea protoromână, populaţia românească din vremea sa era semnalată cu denumirea de „romani”, iar bizantinii cu denumirea de „romei”. Din aceasta se poate trage concluzia că afirmaţia împăratului stă la cumpăna dintre sfârşitul procesului de etnogeneză şi totodată prima manifestare a conştiinţei noului popor. Constantin al VII-lea îi consideră pe aceşti „romani” urmaşii coloniştilor romani şi afirmă că „ei se numesc romani şi acest nume l-au păstrat până astăzi” 6 . 2. Primele mărturii despre români sub numele de vlahi. 46

Primele mărturii scrise despre români se referă la populaţia românească, vlahii din sudul Dunării. Românii sud-dunăreni s-au aflat în contact mai direct cu politica europeană prezentă în scrierile epocii, existând ştiri care îşi păstrează în egală măsură valoarea şi pentru românii din nordul fluviului, ca urmare a numelui comun ce oglindeşte originea şi limba lor comună 7 . Referitor la prima menţiune a numelui de vlah, părerile istoricilor care s-au ocupat de acest aspect din istoria poporului român sunt diferite, dar aceştia sunt în unanimitate de acord cu perioada în care aceştia apar în sursele istorice, a doua jumătate a secolului al X-lea. Prima ştire despre vlahii din Balcani este considerată cea din anul 976 şi i se atribuie cronicarului bizantin Kedrenos, care ne spune că David, unul din fraţii ţarului bulgar Samuil, a fost ucis între Castoria şi Prespa, la locul numit „Stejarii frumoşi” de nişte „vlahi chervagii” (căruţaşi) 8 . A doua oară, vlahii sunt amintiţi în anul 980, când printr-un document, împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul acordă lui Niculiţă domnia peste „vlahii din Elada” 9 . Aceste două ştiri au constituit obiectul unor dispute referitor la siguranţa şi veridicitatea informaţiei privitoare la prima atestare scrisă a românilor şi părerile au rămas împărţite. În timp ce unii istorici consideră ca primă ştire despre români pe cea din 976, alţii contestă această ştire socotind-o aproximativă şi leagă prima amintire a românilor de anul 980, arătând că românii sunt amintiţi alături de pecenegi, chiar în secolele IX- X 10 . Există şi părerea că prima menţiune a numelui de vlah ar proveni de la armeanul Moise din Choren, într-o geografie, care în a doua jumătate a secolului al IX-lea aminteşte „ţara necunoscută Balak”. Cam în aceeaşi perioadă este citată şi opera lui Mattahor al Maqdisi, în care vlahii sunt amintiţi pe la 966 ca popor separat 11 . După alte opinii, cea mai veche pomenire a românilor e aceea a vlahilor din Transilvania (împreună cu slavii), din prima jumătate a secolului al X-lea, făcută de către notarul anonim al regelui Bela al Ungariei care, relatând venirea ungurilor în Panonia, afirmă că aceştia au găsit o populaţie numeroasă, alcătuită din mai multe neamuri, între care erau şi românii (vlahii, în text Blahii), pe care-i identifică cu descendenţii direcţi ai romanilor. Tot acest cronicar, Anonymus, susţine că „în spaţiul carpato-panonian a existat o comunitate romană permanentă şi că ungurii au izgonit pe români din Panonia” 12 . Există şi opinii potrivit cărora, primele informaţii scrise despre români ar data din secolul al XI-lea sau chiar al XII-lea cu 47

menţiunea că „alcătuirea şi dezvoltarea organică a acestui popor aparţine unei epoci anterioare” . Indiferent de părerile istoricilor referitoare la primul document care-i menţionează pe români, un lucru este cert: prima menţionare are loc în a doua jumătate a secolului al X-lea şi trebuie reţinut faptul că apariţia denumirii de vlah sau valahus dat românilor de către străini în evul mediu, marchează sfârşitul etnogenezei româneşti. Noua entitate care moştenea întreaga Romanie Orientală îşi făcuse apariţia în istorie.

3. Izvoare despre migraţii de români în sudul Dunării. Există documente despre românii din Panonia şi Dunărea de Mijloc, care au fost „goniţi” de către unguri şi bizatini de pe locurile lor şi au îngroşat numărul românilor balcanici. Strategiconul lui Katakalon Kekaumenos, în jur de anul 1075, în care scriitorul, general bizantin, după ce-şi arată ostilitatea faţă de vlahi care „nu ţin niciodată credinţa cuiva, cum nu au făcut-o nici vechilor împăraţi romani” (deci îi consideră urmaşi ai dacilor supuşi de romani care moşteneau aceeaşi sete de libertate nesupunându-se uşor cotropitorului), ne informează că aceştia (vlahii) care trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos, pe care îl numim Sava, s-au răsculat împotriva bizantinilor, dar „romanii furioşi îi zdrobesc”, silindu-i să se retragă spre sud în Epir şi Macedonia şi să se aşeze în Elada 13 . În Povest vremennâh let (Povestea anilor trecuţi), sau Cronica lui Nestor, scrisă la Kiev la începutul secolului al XII-lea, cronicarul rus arată că ungurii nomazi atunci când au ajuns în Panonia s-au ciocnit cu românii (vlahii) şi cu slavii, pe care i-au înfrânt, i-au supus pe slavi, iar pe români i-au alungat... Parte din cei alungaţi au plecat spre sud, parte la românii nord dunăreni 14 . Descriptio Europae Orientalis, scrisă la 1308 de către un călugăr dominican francez, afirmă că „între Macedonia, Ahaia şi Tesalonic, există un popor foarte mare şi numeros, care se numeşte români, care odinioară au fost păstorii romanilor şi care altădată locuiau în Ungaria (Panonia)... Dar apoi, alungaţi de acolo, ei (românii) s-au refugiat în părţile astea” 15 . 48

La fel, notarul anonim al regelui Bela al Ungariei, susţine, după cum am mai relatat, poate într-unul din cele mai vechi izvoare despre români, cunoscuţi sub numele de vlahi, că ungurii i-au izgonit pe românii din Panonia, care erau organizaţi într-o „Comunitate română permanentă” în spaţiul carpato–panonian 16 . Aceste izvoare, scrise independent, în vremuri şi arii diferite, consemnează o deplasare a populaţiei romanice, a românilor, de la nord spre sud de Dunăre şi nu invers, cum susţin adversarii continuităţii, deşi afirmaţiile lor aberante nu sunt susţinute de nici o dovadă. Culmea ironiei este că teoria migraţionistă, susţinută de cei mai fanatici adversari ai continuităţii, este combătută chiar de un cronicar ungur, astfel că aceştia sunt puşi în situaţia să-şi contrazică unul din cei mai erudiţi şi mai de încredere cronicari medievali.

4. Tradiţia existenţei românilor în Panonia, Transilvania, la nord şi sud de Dunăre în cronicile medievale. În urma victoriei hunilor din anul 447, când limesul danubian a fost pierdut, „biciul lui Dumnezeu”, Attila, a anexat pe lângă malul stâng al Dunării şi pe malul drept o fâşie de teritoriu lată de 5 zile de drum spre sud, aproximativ pe linia Balcanilor, zonă locuită de populaţia romanizată, stră-românii, viitorii români. În evenimentele legate de năvălirea hunilor în Europa, fapt de importanţă deosebită pentru acea perioadă, care a fost menţionat în scrierile de mai târziu, alături de alte popoare din centrul şi sudestul continentului, au fost implicaţi şi protoromânii, atât în Panonia cât şi de o parte şi de alta a Dunării. Tradiţia acestor participări a vechilor români la evenimentele legate de Attila, a fost transmisă oral din generaţie în generaţie, şi cum hunii erau socotiţi strămoşi ai ungurilor, nu a fost greu ca documentele medievale, cronicile, prin extrapolare să-i amintească pe români la curtea regelui Attila, sau contemporani cu acesta când, în realitate, se refereau la românii pe care ungurii, la venirea lor iau găsit în Transilvania şi Panonia. Şi aşa, greşeala nu este prea mare, deoarece, prin secolul al Vlea, în perioada lui Attila, procesul de etnogeneză românească, de transformare a latinofonilor din Dacia, Moesia şi chiar Panonia în stră-români şi apoi români, era în plină desfăşurare. Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), epopeea germană redactată în jur de 1200, 49

aminteşte de participarea ducelui Ramunc din „Ţara Românilor” (Walachenland), conducătorul a 700 de români printre oaspeţii lui Attila, la nunta acestuia cu Krimhilda. De fapt, este vorba de căsătoria Gizelei de Bavaria cu regele Ungariei Ştefan I cel Sfânt (997 - 1038). „Aci era şi ducele Ramunc, din ţara vlahilor; cu 700 de oameni venise el în grabă. Ca şi păsările zburătoare se vedeau ei sosind”. Unii istorici români îl consideră pe Ramunc un personaj fictiv, care purta numele poporului său, iar Walachenland (Ţara Vlahilor sau Românilor) era o formaţiune social - politică locală incipientă, care prefigurează apariţia Ţării Româneşti. Nicolae Iorga şi Gh. I. Brătianu văd în Ramunc un personaj 17 real . Indiferent care este părerea istoricilor despre ducele Ramunc, important este faptul că acest duce conducea o formaţiune politică destul de importantă, dacă îşi poate permite să vină la un asemenea eveniment cu o suită de 700 de oameni. Biterolf und Dietleib, poem epic compus între anii 1254 – 1268, aminteşte de ducele Râmunge din Ţara Românilor. Râmunc sau Râmunge, din „Ţara Românilor” este o persoană destul de distinctă în cadrul evenimentelor consemnate şi era probabil conducătorul acelei formaţiuni statale denumită „Ţara Românilor”. Die Klage, o continuare a Cântecului Nibelungilor, scoate în evidenţă din nou un personaj cu un anumit rang în „Ţara Românilor”: Sigener von Walâchen 18 . Biografiile romanţate ale lui Attila, amintesc de asemenea pe români printre aliaţii săi. Astfel, Codicele de la Biblioteca Marciana din Veneţia (secolul al XIV-lea), Codicele de la Biblioteca Ambrosiană din Milano (secolul al XV-lea) şi varianta latină a vieţii lui Attila de la Biblioteca municipală din Verona (secolul al XVIlea), consemnează printre aliaţii regelui hunilor pe cumani, români, bulgari, unguri, iar poemul cavaleresc La guerre d’ Attila, scris între 1358 -1368 de către Niccolo de Casola, ne informează că Attila, ajuns rege al Ungariei şi al sarazinilor, avea între supuşii săi pe cumani, bulgari, români şi tătari 19 . Ideea existenţei românilor în Panonia şi bazinul Dunării, de la Attila şi până la venirea ungurilor, a fost preluată şi de unii umanişti: - Anton Verantius (1504 - 1573), care-i desemnează pe ro mâni drept „păstori ai romanilor” (pastores romanorum) şi-i aminteşte pe vlahi sau vlasi prin tot Iliricul, din Macedonia şi Panonia de jos, până la Istru şi la ţărmul Dalmaţiei, specificând că vlahii îşi trag originea de la romani, după o idee luată din cronicile maghiare. - Frideric Menius scrie pe la 1632, că în vremea lui Attila, 50

românii au populat Moesia şi Dacia, numite ulterior Ţara Românească, Transilvania şi Bulgaria. - cronica latino-maghiară, bine informată, Gesta Hunorum et Hungarorum, scrisă de Simon de Keza, care a trăit în mijlocul românilor şi i-a cunoscut bine, îi consideră şi prezintă pe români drept singurii urmaşi ai Romaniei Orientale, şi numai ei ar fi rămas în Panonia în vremea hunilor. Acest cronicar plasează începuturile vlahilor în vremea hunilor, subliniind ideea continuităţii elementului roman, reprezentat în vremea sa de vlahi 19 . - în anul 1027, Analele de Bari consemnează pe români, care apar ca înregimentaţi în armata împăratului Constantin al VIII-lea, participanţi la o expediţie a împăratului Bizanţului împotriva Saracenilor din Sicilia. Mai târziu, Alexie Comnenul va căuta să umple golurile coloanelor din armată chemând sub steaguri oameni aleşi din rândul păstorilor vlahi 21 . - în secolul al XV-lea, cronicarul italian Bartolomeo Platina scrie despre românii din nordul Dunării, care în anul 1205 au dat ajutor bizantinilor împotriva cruciaţilor. „...românii, odinioară romani, locuiesc pe malul de dincolo de Dunăre şi erau vecini cu bulgarii 22 . Acesta este un text foarte clar care confirmă (pentru a câta oară?) latinitatea poporului român şi continuitatea sa la nord de fluviu, independent de statul bulgar. 5. Informaţii despre primele forme de organizare socială şi politică a românilor. După cum am relatat anterior, venirea slavilor şi apoi a bulgarilor, a rupt monolitul Romanităţii Orientale care a fost împărţită în două părţi: una la nord de Dunăre, care a constituit un centru al apariţiei românilor după ce au fost asimilaţi slavii minoritari, şi alta la sud, în Peninsula Balcanică, formată din românii vechi dislocaţi din spaţiul Danubiano - Balcanic, împinşi de slavi şi bulgari spre regiunile muntoase din sud, unde au luat naştere insule de populaţie protoromână, care au fost alimentate şi de populaţia din Panonia izgonită de invazia ungurilor. Această populaţie de limbă romanică, românii, numiţi de izvoare vlahi, în cursul evului mediu se găsea în număr destul de mare în numeroase regiuni ale Peninsulei Balcanice. Un grup compact de vlahi locuiau în Munţii Pindului şi în îm prejurimi, în ţinuturi cunoscute sub numele de Vlahia şi anume Vlahia Mare în Tesalia, Vlahia Mică în Etolia şi Acarnania şi Vlahia de Sus în Epir. La fel Macedonia, cu ţinutul Meglenei numită şi Karadjova şi cu vecinătăţile Bitolia, Ohrida, Veria, Vlahoklisura, 51

Moscopole, era plină de populaţie vlahă. La începutul secolului al XII-lea, pe la 1105, găsim vlahi în Peninsula Calcidică, aproape de Muntele Athos. Alţi vlahi locuiau în partea de apus a Traciei pe lângă râul Mariţa, apoi în Munţii Hemus (Balcani), unde se întâlneau pe ambele versante, unele localităţi din jurul Sofiei (de exemplu, Văcărel, Păsărel, Cercel etc.) păstrându-şi până azi numele de origine română, precum şi în regiunea Nişului şi în zona Skutari – Ipek 23 . Vlahii din munţii Bulgariei erau cu mult mai mulţi şi mai în largul lor. Au rămas mari goluri de populaţie în urma cuceririi ţaratului bulgar de către Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Războaiele acestuia au avut ca urmare nu numai căderea politică şi militară a statului bulgar, ci şi pierderi demografice pentru a face să dispară pentru totdeauna pericolul bulgar. De aceea, imperiul a dus chiar o politică de colonizare în vederea ocupării cu populaţie a ţinuturilor rămase libere. Pe teritoriile părăsite sau pustiite în timpul războiului s-au reîntors românii să le reocupe, sătui de suferinţele şi lipsurile îndurate cât au locuit prin munţi pentru a nu avea de-a face cu asuprirea invadatorilor. Familia imperială a Comnenilor a adoptat o tactica de menajare şi seducere a vlahilor munteni, rebeli şi buni soldaţi, de multe ori prezenţi chiar şi în armata bizantină. Beniamin de Tudela ne dezvăluie şi un alt motiv pentru care românii erau avantajaţi sub dinastia Comnenilor. El ne spune că împăratul Manuel Comnenul, în timpul căruia a vizitat Constantinopolul, are „o deosebită înclinare sau simpatie faţă de vlahi, ca unul ce se trage din neamul lor”. Vlahii se înmulţiseră foarte mult prin secolele XI - XIII, mai ales începând cu Alexie Comnenul, când aflăm că „Vlahii mişunau ca roiul de albine”. Ei se revărsau la sud de Balcani până dincolo de Meglenia, „locuită de mulţimea vlahilor”, încât colonia de pecenegi stabilită aici în anul 1091 sub Alexie Comnenul a fost românizată. Numărul mare de români se poate deduce şi din cronica călugărului german Ansbertus, care spune că în timpul confruntărilor cu bizantinii, Petru, domnul vlahilor şi bulgarilor a pus la îndemâna lui Frederic Barbarosa un corp de 40.000 de vlahi şi cumani pentru cucerirea Bizanţului. Aceeaşi cronică ne asigură că, în acelaşi scop, la îndemâna Imperiului German stătea o armată de peste 60.000 de sârbi şi vlahi. În perioada de după anul 1018, după cucerirea statului bulgar şi în perioada următoare (secolul al XI-lea şi prima jumătate a secolului al XII-lea), „Balcanii de-a lungul şi de-a latul, până dincolo 52

de râul Morava (Serbia), gemeau de o covârşitoare mulţime de români” 24 . Numeroase sate de vlahi, din Ohrida până în Peninsula Istria, au rămas necuprinse în Vlahiile care s-au constituit în tot spaţiul sud-est european. Începând cu secolul al XII-lea, odată cu organizarea unei cancelarii regale, apar şi primele menţiuni despre vlahii din regatul sârb în documentele date de regele Ştefan Nemanja (1166 - 1198), banul Bosniei (1235 - 1240, 1249), regele Ştefan Uroş, precum şi de urmaşii acestuia. Aceste documente îi semnalează pe vlahi în ţinutul Prizrenului, pe cursul superior al râului Lim, la vest de Kosovo Polje şi pe cursul in ferior al râului Narenta, care trăiau organizaţi în cnezate sau judecii. Vlahii mai sunt menţionaţi în jupele Siretina şi Kutanska, iar un „pământ al vlahilor”, desigur tot o formă incipientă de organizare social– politică, este menţionat în zona Kijevo. Documentele medievale sârbeşti mai menţionează pe vlahii care locuiau în munţii din apropiere de Sitnica, dăruiţi mănăstirii Cracovica, cât şi sate de vlahi de pe valea Drimului, dăruite mănăstirii Decani. Toponimia românească foarte bogată (vezi Decani, Durmitor, Vizitor, Pârlitor etc.) din Serbia constituie şi azi o dovadă a existenţei şi numărului mare de vlahi. Regiunea dintre Vidin şi Morava şi-a păstrat până azi, în mare parte, caracterul românesc, ca urmare a numărului mare de vlahi care au locuit-o. Clericul Ansbertus ne mai informează că în anul 1189, participanţii la cea de-a treia cruciadă au fost atacaţi de vlahii care locuiau între Timoc şi Morava. În documente sunt pomeniţi Vlaska Pianina (Munţii Româneşti, ca urmare a numărului mare de români care locuiau aici), iar mulţimea românilor la hotarul dintre Serbia şi Bulgaria îi determină pe balcanistul Sanfeld să afirme că între cele două neamuri slave s-au interpus vlahii din regiunea Moravei. În Bosnia există o regiune muntoasă numită Stari Vlah (Valahia veche), care se întindea până la Munţii Romanija, de lângă Sarajevo. La Raguza, foarte multe documente amintesc existenţa elementului românesc la est de această republică medievală, ca şi pe teriroriul Bosniei. Nicolae Ujlah se intitula în a doua jumătate a secolului al XV-lea ca rege al Bosniei şi Valahiei, fapt care denotă importanţa elementului românesc din acea vreme în Bosnia. Elementul românesc era foarte numeros şi în Croaţia în secolul al XIV-lea. Pe râul Cetinie, într-o zonă locuită de vlahi, se da o luptă între banul Croaţiei, Mladen, şi banul Sloveniei, primul bucurându-se de ajutorul şi prietenia vlahilor. 53

În anul 1436, vlahii primesc din partea lui Hans Frankopan, pe care-1 ajutaseră în lupta cu Sigismund, regele Ungariei, privilegii prin care erau întărite drepturile acestora de a se conduce după „legea românească” (Jus Valachicum). În documentele din secolul al XV-lea, în Croaţia, este menţionat şi un comite al vlahilor. În anul 1070, într-un hrisov al regelui croat Keasima, se menţionează vlahi pe insula Pago. Vlahii locuiau de asemenea, în jurul cetăţilor Vrhrika şi Ostroviţa, iar de cetatea Knin aparţineau „vlahii regali”. Din românitatea sud-dunăreană s-au păstrat grupuri compacte de aromâni în Albania, iar din restul romanităţii orientale s-a format grupul etnic al istroromânilor. Populaţia românească a Evului Mediu, până la apariţia primelor forme statale, „trăia în grupuri de mase impunătoare, foarte conservatoare şi organizate”, nu forma numai aşezări sau enclave mici şi răzleţe 25 . Numărul mare al elementului etnic de origine romană, românii (vlahii, în denumirea străinilor) din Serbia, Albania, Grecia, Bulgaria şi mai ales la nord de Dunăre, unde se află centrul de greutate al românismului, a dus în cadrul evoluţiei istorice ulterioare la formarea mai multor vlahii (forme de organizare politică prestatală şi apoi la apariţia statelor feudale româneşti de sine stătătoare). Există o mulţime de documente care demonstrează că încă din secolele VIII - X românii se găseau în stadiul de a forma state incipiente. În secolele X - XII, existau autonomii teritorial-politice ale romanităţii răsăritene, vlahi, valahi - în izvoarele străine, români, aromâni în vorbirea proprie, care îşi semnalează prezenţa sub denumirea de „Ţara Vlahilor”, „Valahia”, „Vlahia”, în cadrul unor acţiuni politice şi militare. Primele realităţi politice româneşti sunt semnalate în spaţiul balcanic, care la cumpăna dintre secolele al X-lea şi al XI-lea se afla sub stăpânire sau influenţă bizantină şi în contact mai direct cu realitatea europeană, fapt care a făcut ca existenţa acestora să apară în documentele vremii. Aceste documente, după cum am afirmat anterior, îşi păstrează în egală măsură valoarea şi pentru românii din nordul Dunării, ca urmare a numelui, originii şi limbii comune. Documentele secolelor VIII - XI consemnează primele forme de organizare social-politică pe teritoriul Transilvaniei. Astfel, Anonymus, notarul regelui ungar Bela al III-lea, bun cunoscător al realităţilor social politice din Transilvania, în lucrarea sa Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor), menţionează pe larg existenţa 54

românilor organizaţi în ducate sau voievodate, din secolele VIII - X, conduse de duci sau voievozi, care au luptat cu îndârjire împotriva ungurilor pătrunşi în Transilvania. Aceşti conducători de ducate sau voievodate aveau oşti organizate, cetăţi puternice şi legături politice şi economice cu Imperiul Bizantin. Conform informaţiilor lui Anonymus, confirmate apoi de rezultatele cercetărilor arheologice, în Transilvania existau: ducatul sau voievodatul lui Menumorut, cu centrul la Biharea; ducatul sau voievodatul lui Gelu, ducele românilor (dux Blachorum), şi adevăratul conducător al Transilvaniei (Gelou, vero dux Ultrasilvanus), care a pierit în luptele cu ungurii apărându-şi glia strămoşească; ducatul sau voievodatul lui Glad în Banat. În lucrarea sa, Anonymus aminteşte pe români şi în Panonia încă în anul 896, peste care au venit ungurii. Deci, în Transilvania, dominaţia triburilor maghiare s-a instaurat, potrivit primei scrieri istorice ungureşti (Gesta Hungarorum), cu forţa, după înfrângerea căpeteniilor locale, duci sau voievozi, care se aflau în fruntea unor autonomii teritorial - politice româneşti 26 . La anul 980, împăratul bizanţului, Vasile al II-lea Bulgaroctonul, acordă tesalianului Niculiţă „domnia peste vlahii din Elada”. Formaţiunea condusă de ducele Niculiţă, investit ca domn de Constantinopol, reprezenta nucleul din care s-a dezvoltat ulterior Vlahia Mare (Megali Vlahia), una din cele mai însemnate vlahii balcanice, o autonomie românească ce s-a menţinut până în vremea stăpânirii otomane. Aceşti români balcanici, zişi sudici, aromânii, au coborât, şi nu de bună voie, în Tesalia, din nordul Peninsulei Balcanice, despărţindu-se de populaţia românească formată pe ambele maluri ale Dunării, în vremea primului ţarat bulgar; sunt vlahii din tema bizantină a Eladei şi strămoşii aromâ nilor care trăiesc azi acolo 27 . Aceşti români s-au răsculat împotriva bizantinilor în timpul împăratului Constantin Ducas (1059 - 1067), care anulând avantajele acordate de Comneni, a supus populaţia la grele încercări. În anul 1066, conducătorii macedo-românilor, apăsaţi de biruri, s-au adunat în Larisa şi au pus la cale răscoala generală, în fruntea căreia au reuşit să-1 aducă pe însuşi guvernatorul local, Niculiţă. Dacă după 86 de ani, deci după o generaţie sau două în fruntea "Vlahiei Mari", acest al doilea Niculiţă era urmaşul direct al celui menţionat în anul 980, ţinând cont că la români sunt foarte frecvente cazurile când fiul poartă numele mic al tatălui, probabil avem de-a face cu o moştenire ereditară a funcţiei de "guvernator" local, conducător, duce al românilor. Niculiţă a încercat la început să-i tempereze pe răsculaţi. Scriitorul bizantin Kekaumenos, ne 55

relatează: „Când ei au vestit vlahilor că şi protospatharios Niculiţă Delphinas ni s-a alăturat... aceştia s-au bucurat foarte şi voiau chiar să se ducă toţi la dânsul. El însă...s-a dus unde erau ei adunaţi. Când l-au văzut aceştia, i-au sărit în întâmpinare cu supunere şi după ce au descălecat, l-au salutat şi l-au condus în mijlocul lor, spunândui: Noi te vrem ca un părinte şi nu stăpân...Şi fiindcă ai venit, spunene în privinţa planului acesta, ce avem de făcut? Iar el le-a spus că ăsta nu e lucru bun, căci... îl supărăm pe împărat, care poate să pună în mişcare împotriva noastră neamuri multe şi să ne prăpădească. Şi apoi cum e luna iunie şi cum avem să secerăm dacă se face răscoală? Şi le-a vorbit vlahilor: Unde vă sunt dobitoacele şi nevestele? Ei au zis: în Munţii Bulgariei. Căci aşa li-e obiceiul, ca dobitoacele şi familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munţi înalţi şi în locuri foarte reci.” 28 Capii mişcării se întâlneau la casa unui român din Larisa, numit Verivoi, unde pe lângă gazda Verivoi, mai erau Ioan din Grimiani, Grigorie Bumbăcarul şi Teodor Seribon Petastos. Mişcarea a luat avânt şi s-a extins în toată Tesalia. Răsculaţii s-au aliat cu bulgarii şi au pus în pericol stăpânirea bizantină asupra provinciei. Împăratul, îngrijorat şi înfricoşat, promite răsculaţilor, la întâlnirea cu şefii acestora, sub jurăminte înfricoşătoare, cu icoane şi cu daruri că va scădea impozitele. În acest caz, Niculiţă trece de partea împărăţiei reuşind să atragă şi unele căpetenii ale răsculaţilor. Astfel, căpetenii ca Slavota al lui Carmalac şi Verivoi sunt cei dintâi eroi din istoria luptei neamului românesc pentru independenţă şi drepturi sociale. Răscoala vlahilor din Tesalia şi-a atins scopul de vreme ce ne vin ştiri despre neatârnarea absolută a vlahilor munteni. Iar nu peste multă vreme, această parte din Imperiul Bizantin, locuită de români se va numi Vlahia Mare. Cronicarii francezi ai celei de-a doua cruciade, o vor numi „Blachie la Grande”, „o ţară puternică, înconjurată din toate părţile de munţi, inaccesibilă”. I s-a spus Vlahia Mare pentru a o deosebi de alte Vlahii constituite ulterior în secolele XIII-XIV 20 . O cronică a slavilor scrisă pe la 1160 - 1170 de un preot anonim din Diocleea, comentând venirea bulgarilor în Peninsula Balcanică, înfăţişează procesul de asimilare al românilor sudici de către slavii balcanici, doar în unele regiuni ale peninsulei. El descrie efectele provocate de invazia bulgară şi dislocarea acestei „provincia Latinorum”, locuită de „romani” şi care în timpul său, începând cu 56

secolul al XI-lea se transformă într-o „Valachia”. Acest termen de „Valachia” a fost folosit pentru prima dată de Beniamin de Tudela, contemporan cu autorul cronicii slavilor, care spune că era locuită de vlahi, care erau urmaşii romanilor 30 . În secolul al IX-lea, geograful armean Moise din Choren (Chorenati) aminteşte aşezările întărite sub autoritatea unor cnezi sau juzi, locuri de apărare în faţa migratorilor invadatori, pe care le numeşte în comun, „ţara necunoscută căreia i se zice Balak, şi care se află la nordul Bulgariei” 31 . Termenul Balak este sinonim cu valach, blach, cuvinte care în limbile germanice îi desemnau pe romanici pentru a-i deosebi de celelalte popoare şi seminţii. Cronica orientală Oguzname (Cronica lui Oguz - Han), cea mai veche cronică turcească cunoscută până în prezent, în secolul al IX-lea, atestă prezenţa vlahilor (Ulakos) la nordul Dunării, în „Ţara Valahilor” (Ulak ili), care nu voiau să se supună cumanilor 32 . Existenţa unei „Ţări a valahilor” (Ulak ili) în secolul al IXlea, demonstrează existenţa românilor organizaţi într-o formă social-politică, „ţară” înaintea stabilirii cumanilor la Dunărea de Jos în secolul al IX-lea. Despre existenţa poporului român şi ţara sa se ştia şi în lumea persană. Un tratat al geografului persan Gardizi, institulat Podoaba istoriilor scris după unii istorici între anii 1049 - 1053, iar după alţii în anul 1094, prezentând realităţile etnice şi politice ale Europei răsăritene, aminteşte între slavi (bulgari), ruşi şi unguri, „un popor din Imperiul Roman (Râm) şi toţi sunt creştini. Şi ei sunt mai mulţi decât maghiarii”. Gardizi fixează acest popor între Dunăre şi un munte mare - bineînţeles Carpaţii şi este vorba de românii carpato – danubieni 33 . Descriptio Europae Orientalis, scrisă pe la 1308, document care menţionează o migraţie a vlahilor în sud, şi nu în nord, mai aminteşte că „vlahii sunt un popor foarte mare şi răspândit”, care locuiau o ţară „mare şi bogată” 34 . În fostul ţarat bulgar, desfiinţat de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, a existat o episcopie a vlahilor „din întreaga Bulgarie”. Hrisovul edict dat de împărat în anul 1020, hotărăşte ca „vlahii din întreaga Bulgarie” să fie în ce priveşte cele bisericeşti, sub ascultarea arhiepiscopului de Ohrida. Mai târziu, în această dioceză (Ohrida) va exista şi un episcopat al vlahilor, deci o 57

organizaţie bisericească autohtonă, fapt ce explica de sigur şi o existenţă proprie teritorială naţională 35 . Spre sfârşitul secolului al XI-lea, prin anul 1094, Ana Comnena, în opera sa Alexiada, aminteşte pe „geţi”, desigur românii din nordul Dunării, ca fiind un factor însemnat în raportul de forţe ce se înfruntau în regiunea Dunării. De asemenea, menţionează şi o autonomie locală, vlahă, la sudul Dunării, condusă de un fruntaş pe nume Pudilă, care avea şi generali în armata sa bine organizată. „În timpul nopţii, sosind un oarecare Pudilă, fruntaş al vlahilor, şi aducând vestea trecerii cumanilor peste Dunăre (în sud), socoti că trebuie să cheme în zorii zilei la el pe cei mai de seamă dintre rude şi generali, pentru a se sfătui ce este de făcut”. Existenţa populaţiei vlahe între Dunăre şi Munţii Balcani, consemnată în opera Anei, fiică de împărat şi bună cunoscătoare a realităţilor politice, este contestată, ca orice existenţă a vlahilor, de către istoricii bulgari 36 . Tot scriitoarea Ana Comnena, fiică a împăratului Alexie I Comnenul, ne relatează despre existenţa unor formaţiuni statale şi în Dobrogea pe la anul 1086. Astfel, sunt consemnaţi „Tatos, numit şi Chalis şi cu Sesthlav şi cu Satza...unul ţinând în stăpânirea sa Dristra, ceilalţi Vicina şi celelate” 37 . Romanitatea Orientală se afirmă tot mai mult în secolul al XII-lea, prin singurii săi moştenitori, românii, încât existenţa şi organizarea politică şi militară a acestora era cunoscută până în Islanda. În anul 1114, cronicarul islandez Sturluson, aminteşte despre „Ţara Românilor” (Blokumannland) la nordul Dunării” 39 . Cel mai vechi hrisov sârbesc păstrat până azi, care face menţiune despre vlahi a fost dat de jupan Ştefan Nemamja prin anii 1198 - 1199, care cere împăratului bizantin „...dintre vlahi judeţia lui Radu şi George şi de toţi 170 de vlahi”. Deci Radu şi George sunt înainte de sfârşitul secolului al XII-lea reprezentanţii autentici ai unei vechi forme de organizare a vlahilor - judeţia, iar ei erau juzi 39 . „Ţara Românilor” şi „Ţara Bârsei” sunt amintite în Diploma regelui Ungariei Andrei al II-lea, care a „dăruit cu dragoste frăţească lui Herman, negustorul...acea ţară numită Bârsa din Transilvania... Totodată i-am iertat pe ei şi pe oamenii lor de plata oricărei vămi când vor trece prin ţara secuilor sau prin Ţara românilor...” În anul 1223, acelaşi rege dăruieşte mănăstirii Cârţa „ţinutul luat de la români”, iar prin diploma din 30 noiembrie 1224, dăruieşte saşilor de la Orăştie „...pădurea românilor (Silvam Blacorum) şi a bârsenilor, dimpreună cu apele, ca să le folosească 58

împreună cu sus numiţii români” 40 . Existând o „Ţară a românilor”, „Ţara Bârsei”, „ţinutul luat de la români” şi „pădurea românilor”, sigur că avem de-a face cu o autonomie teritorială bine organizată, care cuprindea o suprafaţă de teren bine delimitată, cu pământuri, ape şi păduri. Vlahii din Croaţia, apar într-un document din anul 1322 şi în continuare, ca luând efectiv parte la istoria medievală a Croaţiei, cărora în urma serviciilor aduse, le este conferită „Legea vlahilor”, deci o lege a unei organizaţii vlahe, cu drepturile de care se bucurau românii 41 . Toate aceste documente, din surse diferite ca autor, timp şi spaţiu, dovedesc că poporul român, format deja, trăia în cadrul unor formaţiuni statale incipiente, proprii, mai mult sau mai puţin avansate politic, militar şi social, iar conştiinţa romanităţii se va consolida în cadrul evoluţiei istorice ulterioare, întemeindu-se şi pe latinitatea limbii române. Primele forme autonome ale vlahilor sunt „vlahiile”. În secolele XIII – XIV, pe lângă Vlahia Mare din Tesalia şi aşezările vlahe sau „ţările vlahe” din Munţii Dunării, mai apar: Vlahia Veche (Stari Vlah), în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herţegovina şi Muntenegru de Serbia; Vlahia de Sus, în Epir; Vlahia Mică în Etolia şi Arcanania; o „Vlahorynechinoi” în sudul Macedoniei; o serie de vlahii în Munţii Balcani şi în Munţii Rodopi; un alt grup de vlahii se întindeau din sudul Dobrogei până la Anhialos şi Marea Neagră; Vlahia Albă la Dunărea de Jos (Muntenia), Vlahia Neagră dintre Carpaţi şi Nistru (Moldova). Mai exista o Vlahie Mică (Oltenia), o Romanija în Bosnia şi încă alte vlahii 42 . 6. Alte menţiuni ale românilor (vlahilor) în evul mediu, după desăvârşirea etnogenezei româneşti. Începând cu secolul al XI-lea, izvoarele care-i menţionează pe români se înmulţesc, ca urmare a faptului că poporul român devenise deja o realitate în istoria vremii, consemnat ca atare. Numele de român este amintit şi cunoscut tot mai des atât în vecinătate, cât şi în cele mai îndepărtate colţuri ale Europei. O inscripţie runică de pe una din pietrele comemorative din Sjonhem, insula Gotland, constituie cel mai vechi izvor scris care atestă prezenţa romanilor la răsărit de Carpaţi la sfârşitul secolului al XI-lea. În inscripţie se arată că varegul Rodfos fusese omorât de „Blakumen în timpul călătoriei în străinătate”. Denumirea de „Blakumen” este considerat ca varianta scandinavă a numelui vlahilor 43 . 59

Tot românii de la răsărit de Carpaţi sunt amintiţi în secolul al XI-lea (circa 1070), când o armată alcătuită din „ruteni, pecenegi şi valahi” a fost ridicată de ducele Viaceslav de Polaţk, împotriva regelui Boleslav. Pe la mijlocul secolului al XII-lea, cu ocazia expediţiei din anul 1148 la nordul Dunării împotriva cumanilor, bizantinii au luat prizonier pe un şef cuman numit Lazăr. După nume, acesta nu poate fi decât un român, „şef local” care intrase alături de cumani în „elita” societăţii respective. Acest aspect al populaţiilor mixte la nord sau sud de Dunăre, în care românii predominau alături de alţi migratori, cuceritori temporari şi în trecere, este exclus de către unii istorici bulgari, neacceptând mai ales existenţa românilor 45 . Din nou sunt menţionaţi valahii din părţile Moldovei de către scriitorul bizantin Nichita Choniates, în anul 1164, când l-au primit pe fugarul Andronic, viitorul împărat Andronic I (1183 - 1185), în timp ce se îndrepta spre cnezatul Haliciului şi l-au dus înapoi la împărat 46 . Scriitorul bizantin Ioan Kinnamos, secretarul împăratului Manuel I Comnenul (1143 -1180), ne informează despre participarea vlahilor nord-dunăreni la conflictele militare ale bizantinilor cu ungurii (1166 - 1167): „Leon, numit şi Batatzes (comandant bizantin), care aducea altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi mulţime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia...”. În legătură cu „mulţimea de vlahi”, menţionată de Kinnamos au existat opinii diferite referitor la locul de unde au fost recrutaţi aceştia. Unii istorici cred că este vorba de vlahii din nordul Dunării, alţii că se referă la cei din sud. În ce ne priveşte, credem că este vorba de acei „coloni de demult” din nordul Dunării 47 . În anul 1210, Ioachim, contele Sibiului, a adunat „saşi, vlahi, secui şi pecenegi, pe care i-a dăruit regelui Ungariei ca ajutor împotriva ţarului Borilă 48 . Românii sunt semnalaţi şi la începuturile statului sârbesc, la Adriatica, unde apare „Petrilă” şi „Michalhas” (Mihăileş), între şefii formaţiunilor semi-bulgăreşti, „în caracterul lor politic imitându-se şi de sârbi Imperiul bulgarilor” 49 . Două hrisoave, acordate de regele Ştefan Uroş I, unul la 1253, iar altul între 1254 - 1264, menţionează donaţii de vlahi (36 familii) alături de sate, pentru biserica Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Stango. În anul 1280, regina văduvă Elena, într-o donaţie făcută mănăstirii Sfântul Nicolae de pe insula Vranjina (lacul Scutari), aminteşte despre „...boierii mari sau mici şi ceilalţi nobili, fie sârb, 60

fie latin, albanez sau vlah”. Regele Uroş Milutin, cu ocazia renovării în anul 1300 a mănăstirii Sfântul George de lângă Serava în Skoplje, alături de alte donaţii, mai menţionează de trei ori pe vlahi: „Şi cine intră în acel loc îngrădit, fie sârb, fie vlah, fie bulgar, să plătească 100 de perperi” 50 . Aceştia sunt vlahii sau românii, care în evul mediu ocupau la nord de Dunăre teritoriul carpato-danubiano-pontic, cu prelungiri până în Panonia şi Stepa getică până la Nipru, şi chiar până la Bug. În sud „Balcanii de-a lungul şi de-a latul, până dincolo de râul Morava (Serbia) gemeau de o covârşitoare mulţime de români”. Atestările formelor incipiente de state autonome şi menţiunea de „român” sub aspectul de „vlah” etc., prefigurează formarea primelor state feudale româneşti de sine stătătoare, când putem vorbi, nu de menţiuni ale românilor, ci de pură istorie românească prin implicaţiile şi rolul pe care l-au avut românii în evul mediu în această parte a Europei. Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice, care se găseau mai aproape de realitatea politică europeană în care au fost implicaţi. 7. Primul stat creat de Romanitatea Orientală operă a vlahilor din nordul Peninsulei Balcanice. După ce atinge culmea puterii în timpul ţarului Simeon (893 927), fiul lui Boris, care în anul 864 oficializase creştinarea bulgarilor, primul ţarat bulgar decade treptat, astfel că în anul 1018, dispare sub loviturile împăratului Vasile al II-lea, zis de atunci "Bulgaroctonul", adică „ucigătorul de bulgari”. În cadrul evenimentelor care i-au atras şi renumele de „ucigătorul de bulgari”, împăratul Vasile al II-lea a avut drept scop desfiinţarea statului bulgar, dar şi o exterminare parţială a populaţiei slave bulgăreşti pentru a face să dispară pericolul reprezentat de ţarat, iar Imperiul Bizanţului să aibă linişte. Vasile al II-lea i-a distrus politic şi militar pe bulgari, i-a şi împuţinat, dar pericolul tot nu fusese înlăturat în această parte a imperiului. Vlahii din Balcani, care ocupaseră în mare parte golurile de populaţie rămase în câmpie după războiul distrugător din anul 1018, înmulţindu-se „ca roiul de albine” 51 , sub dinastia Comnenilor, buni luptători şi recunoscuţi ca atare de bizantini 52 , care şi altădată se revoltaseră 53 , s-au răsculat în anul 1185 sub conducerea fraţilor vlahi Petru şi Asan, încercând să-şi păstreze privilegiile ameninţate de urmaşii dinastiei care-i protejase. 61

Moartea lui Manuel Comnenul în anul 1180 marchează începutul unei crize interne a Imperiului Bizantin, care duce în final la prima cădere a Constantinopolului, în anul 1204. Profitând de situaţia creată de criza internă şi de pericolul unor atacuri din afară, cât şi de relaţiile încordate cu Papa, populaţia românobulgară din sudul Dunării, în cooperare şi cu sprijinul celei românocumane de la nord de fluviu, s-a răscu lat în anul 1185, întemeind un stat, în care cel puţin în perioada de început, elementul român a fost cel dominant. Pretextul care a declanşat răscoala împotriva bizantinilor l-au constituit noile impozite puse de împăratul Isac Anghelos, care loveau mai ales pe stăpânii turmelor de oi şi de vite, care erau românii. Principala îndeletnicire a acestora devenise păstoritul, după ce cu secole în urmă fuseseră dislocaţi din zona de câmpie balcano-dunăreană prin invazia slavilor şi apoi a bulgarilor. Aceste dări erau necesare împăratului pentru sărbătorirea cu fast a căsătoriei sale cu o principesă unguroaică, fiica regelui maghiar Bela al III-lea. Românii nemulţumiţi, trimit la împărăţie pe fraţii Petru şi Asan să ceară reducerea sau desfiinţarea impozitelor, dar plângerile lor nu sunt luate în seamă. Mai mult, unul din fraţi este pălmuit pentru „obrăznicie”, de către unul dintre înalţii ofiţeri dregători, unchiul împăratului. Petru şi Asan se întorc acasă şi ridică poporul la luptă, locurile unde se găseau domeniile celor doi fraţi, devenind centrul puterii politice şi spirituale ale noii stăpâniri. De-altfel, până la căderea definitivă a statului bulgar sub turci, Târnova a constituit nucleul politic şi spiritual al bulgarilor. Petru, fratele mai mare, se proclamă „ţar”, iar preotul Vasile, vlah de origine, a fost numit arhiepiscop al bisericii bulgare. La început, vlahilor li s-au adăugat şi ceva bulgari, dar odată cu extinderea răscoalei, de partea conducătorilor români a trecut populaţia din toată Bulgaria de nord. Astfel, întreaga ţară, cu excepţia unor cetăţi de pe malul Mării Negre, a fost pierdută de imperiu. Împotriva răsculaţilor s-au trimis armate, dar acestea n-au putut trece Balcanii, suferind o mare înfrângere pe versantul sudic al munţilor. Atunci, însuşi împăratul Isac Anghelos a pornit în fruntea armatei să lichideze răscoala, devenită de-acum a vlahobulgarilor. În vara anului 1186, numeroasa armată bizantină reuşeşte să străbată trecătorile munţilor Stara Pianina spre Bulgaria de nord, unde Petru şi Asan luaţi prin surprindere au fost înfrânţi de bizantini. În această situaţie, au dat drumul la o parte din trupe şi au trecut Dunărea cu restul de armată la vlahi, fraţii lor, aflaţi în 62

convieţuire cu cumanii, unde au găsit adăpost şi spri jin, ca unii ce erau de acelaşi neam. Cât timp Petru şi Asan erau la nord de Dunăre, împăratul a jefuit şi devastat cu cruzime teritoriul răsculat, înrăind şi mai mult populaţia, după care s-a întors la Constantinopol să-şi sărbătorească victoria, fără a lăsa garnizoane suficiente de ocupaţie pentru a preîntâmpina reizbucnirea răscoalei. Această greşeală a schimbat soarta războiului în favoarea vlaho-bulgarilor. Petru şi Asan, ajutaţi de trupele românilor şi cumanilor norddunăreni, ca aliaţi, au revenit în Bulgaria şi au continuat operaţiunile militare împotriva imperiului, trecând Balcanii spre Tracia. Acţiunile militare comune cu aliaţii din nordul Dunării au continuat toată toamna şi odată cu venirea iernii acestea au fost întrerupte, împăratul amânând lichidarea răscoalei pentru primăvara anului 1187, când a trecut Balcanii, dar şi-a dat seama că nu va avea succes în această campanie, căreia i-a pus capăt începând retragerea. În felul acesta, în nordul Peninsulei Bal canice, apare un nou stat al vlahilor din dreapta Dunării şi al bulgarilor, pe teritoriul Bulgariei, cunoscut la început ca „Statul Asăneştilor” sau „Imperiul vlaho-bulgar”, iar ulterior ca „al II-lea Ţarat bulgar”. Noul stat avea capitala la Târnova, iar primii conducător au fost conducătorii răscoalei antibizantine, Petru şi Asan. Atunci când împăratul Isac Anghelos, în anul 1190, după încheierea conflictului cu cruciaţii, fără ciocniri armate, a încercat să readucă sub ascultare teritoriile vlaho-bulgare răsculate, a fost înfrânt şi abia a scăpat cu viaţă. Imperiul vlaho-bulgar, era un stat al vlahilor din sudul Dunării şi al bulgarilor, care luptând împreună îşi cuceriseră independenţa, în bune relaţii de vecinătate cu vlahii şi cumanii de la nord de fluviu, care-şi aduseseră contribuţia prin ajutorul oferit ca aliaţi şi nu supuşi, la înfrângerea armatelor bizantine. În anul 1196, Asan este ucis de un complot boieresc, iar după un an, aceeaşi soartă o are şi Petru, după care urmează la tronul vlahilor şi bulgarilor Ioniţă zis „Caloian”, adică „cel Frumos” (1197-1207), fratele celor doi fondatori ai statului, figura cea mai însemnată a vlahilor din Balcani. Acesta a întins hotarele statului şi a obţinut din partea bizantinilor şi a Papei, recunoaşterea oficială a lui cu titlul de „rege al bulgarilor şi vlahilor” (Rex Bulgarorum et Blachorum), cât şi independenţa totală a statului Asăneştilor. Şi Ioniţă a pierit de mână ucigaşă, după care urmează la tron Asan Burul (1207-1218), apoi nepotul lui Ioniţă, Ioan Asan al II-lea, când Ţaratul româno-bulgar, sub dinastie română, ajunge la cea mai mare întindere: de la Marea Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre în sud, până la 63

Adrianopol şi Ohrida. Cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice asculta de Târnova unde, primii conducători şi fondatori ai acestui stat fixaseră capitala pe domeniile lor. După Ioan Asan al II-lea, statul începe să decadă, odată cu stingerea dinastiei Asăneştilor, prin moartea ţarului Căliman al IIlea în anul 1258. Vreme de peste 70 de ani, destinele statului vlaho-bulgar, cunoscut, după stingerea familiei Asăneştilor, ca al II-lea Ţarat bulgar, au fost conduse de o dinastie română care a fost şi creatoarea acestei formaţiuni politice. În statul Asăneştilor, vlahii au avut un rol principal, mai ales în perioada de început, dar evoluţia politică a Europei şi noul curs politic interior consolidează tendinţa de revenire la tradiţia politică a ţaratului bulgar care devine tot mai predominantă în detrimentul elementului vlah. Astfel, începând chiar din timpul lui Ioan Asan al II-lea, statul devine tot mai mult bulgar şi întâietatea o capătă elementul bulgar, deoarece, din punct de vedere numeric, vlahii erau în minoritate, iar tradiţia de stat era bulgară. Ca urmare, ţaratul nu se va mai numi „româno-bulgar”, ci numai „bulgar” 54 . În continuarea evoluţiei politice, viitorul va fi al romanităţii din nordul Dunării, unde vor apărea state de sine stătătoare ce se vor afirma tot mai mult, în timp ce Bulgaria ca stat decade, până va dispărea ca entitate statală sub loviturile otomane (1393/1396). Referitor la declanşarea, desfăşurarea răscoalei şi formarea ţaratului româno-bulgar sub conducerea lui Petru şi Asan, există păreri diferite asupra unor aspecte ale evenimentelor, cum ar fi: originea etnică a conducătorilor, respectiv a fraţilor Asăneşti şi a dinastiei Asăneştilor, participarea vlahilor şi a bulgarilor la lupta de eliberare de sub bizantini, precum şi dacă a existat sau nu o dominaţie bulgară la nord de Dunăre. a) Originea etnică română a dinastiei Asăneştilor. După unii istorici bulgari, originea etnică a conducătorilor luptei de eliberare a vlahilor de sub bizantini, (pentru că aşa a început răscoala) a lui Petru şi Asan, nu are o importanţă deosebită, fapt acceptat şi de unii istorici români. În ce ne priveşte, considerăm că dimpotrivă, originea etnică a lui Petru şi Asan, a avut o importanţă deosebită în declanşarea răscoalei, mobilizarea elementului vlah din Balcani la răscoală şi mai ales la atragerea vlahilor nord-dunăreni în această luptă. Bulgarii, singuri fără vlahi, se mai răsculaseră împotriva 64

bizantinilor, dar fără participarea vlahă nu au avut nici o şansă. Vlahii din Bulgaria au participat la răscoală deoarece conducătorii erau din rândul lor, vlahi. La fel şi populaţia norddunăreană, i-au primit ca pe unii de acelaşi neam, atunci când înfrânţi, Petru şi Asan cu ceva oaste rămasă alături, s-au refugiat peste fluviu pentru a scăpa de furia bizantină. Tot pentru faptul că erau de acelaşi neam, vorbeau aceeaşi limbă, au primit şi ajutor militar din partea vlahilor şi a cumanilor şi au participat la lupta comună ca aliaţi, până la atingerea scopului final - îndepărtarea jugului imperial. Ipoteza „admisă” totuşi de istoricul bulgar Borislav Primov că Petru şi Asan au avut o origine mixtă şi că strămoşii lor au fost reprezentanţi ai populaţiilor bulgare şi vlahe din Munţii Balcani, este mai mult împăciuitoare, ca şi cum „aşa trebuie să fie” şi cade în faţa izvoarelor bizantine, franceze, papale, germane, contemporane cu evenimentele în cauză, care atestă că Petru Asan şi Ioniţă erau fără îndoială vlahi. Din corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea cu Ioniţă Caloian şi cu mitropolitul Vasile de Târnovo, rezultă clar că e vorba de o conştiinţă românească autohtonă, pe care poporul român o avea faţă de originea sa „valahă” română. Cu această origine „valahă română” 55 se făleşte, dar o şi foloseşte ca pretext Ioniţă, atunci când cere papei titlul de împărat al românilor şi bulgarilor. Dinastia Asăneştilor a avut un rol decisiv în cre area şi afirmarea celui de-al doilea ţarat, şi romanitatea ei, descendenţa vlahă, este confirmată de papa Inocenţiu al III-lea. Acesta, la 8 noiem brie 1204, prin trimisul său, nunţiul papal Leon Cardinal de Santa Croce, îl încoronează pe Ioniţă, nu ca împărat, ci ca „rege al bulgarilor şi vlahilor” (rex Bulgarorum et Blachorum). Cei ce succed la tronul ce lui de-al II-lea ţarat după anul 1258, când se stinge ultimul reprezentant al dinastiei române a Asăneştilor, Căliman al II-lea, sunt tot mai şterşi, conducătorii bulgari nefiind în stare să păstreze moştenirea rămasă „dovadă că nu vigoarea şi energia populaţiei bulgare a creat Imperiul lui Petru şi Asan şi 1-a menţinut, ci vrednicia şi inteligenţa dinastiei lor”. „Era opera reprezentanţilor unui popor care venea să-şi afirme dreptul de existenţă în mijlocul unor popoare vlăguite de bătrâneţe sau de zbuciumul crâncenelor războaie anterioare” 56 . Iată de ce este importantă apartenenţa etnică a lui Petru şi Asan, creatorii unei dinastii, care scoate în evidenţă rolul conducătorului în crearea şi afirmarea celui de-al II-lea Ţarat româno-bulgar şi apoi bulgar. 65

b) Rolul vlahilor în formarea celui de-al II-lea Ţarat bulgar. Unii autori de scrieri istorice, slavi şi bulgari, ca F. Uspenski (1879), K. Jirecek (1876), V. Vasilievski (1879), V. N. Zlatorski (1927-1934), având ca reprezentant principal pe P. Mutafciev (1927, 1932, 1943), la care s-au raliat mai târziu G. Ostrogorski (1940) şi Ivan Duicev (1942-1956), neagă cu totul sau reduc la minimum existenţa şi rolul populaţiei romanizate, a vlahilor din Peninsula Balcanică, şi fără nici un fel de explicaţii şi argumente, susţin că slavii şi protobulgarii au găsit acolo doar neînsemnate rămăşiţe din vechea populaţie locală. Ivan Duicev nu vorbeşte deloc de participarea vlahilor la lupta de eliberare de sub bizantini şi afirmă neîntemeiat că Petru şi Asan erau de origine bulgaro-cumană 57 . Dimpotrivă, istoricul Alexandăr Brumov în Istoria Bulgariei este de acord că vechea populaţie romanizată a continuat să existe cu toate năvălirile, distrugerile, măcelurile, foametea şi epidemiile. „Peninsula Balcanică nu a fost transformată în pustiu”. Aici a trăit „o numeroasă populaţie pe care slavii au găsit-o în perioada stăpânirii” 58 . Într-adevăr, pe teritoriul Bulgariei a locuit încă din vremurile cele mai îndepărtate şi înainte de slavi şi bulgari, şi alături de aceştia, vechea populaţie romanizată a Peninsulei Balcanice, ai cărei reprezentanţi încep să fie anunţaţi destul de des în secolul al X-lea, ca vlahi care au împărtăşit în multe privinţe soarta poporului bulgar. Încă din sec. al VII-lea, slavii găsiţi de bulgari, până la contopirea cu aceştia, stau sub stăpânire bulgară, pe când românii, în aşezările lor, în "vlahiile" lor, cu conducătorii lor, nu cunosc această stăpânire. Românii nu erau conduşi de bulgari, ci de propriile lor căpetenii cum au fost cei doi Niculiţă, Taron, apoi fraţii Petru şi Asan care dau o dinastie şi un nou stat. După spusele lui Benjamin de Tudela, pe la 1161, vlahii erau cu totul autonomi. Marea majoritate a populaţiei statului bulgar era formată din bulgari, (bulgari asimilaţi de slavi) şi populaţia de limbă romanică-vlahă. Este greu de crezut că bulgarii au rezistat trei secole în faţa armatelor imperiale bizantine numai cu forţe proprii. Românii care au avut o oarecare autonomie, au fost mai mult aliaţi decât supuşi ai bulgarilor şi acest fapt reiese din faptul că Asăneştii, prin răscoala lor, voiau să împreuneze „domnia vlahilor şi bulgarilor precum au fost odinioară”, „să unească domnia misienilor (vlahi sud-dunăreni) şi a bulgarilor într-una singură”, iar ca scop final, independenţa „celor două neamuri (sau popoare) din 66

Bulgaria” 59 . Deci, între aceste două popoare, vlahi şi bulgari, a fost o neîntreruptă colaborare de la începutul convieţuirii în Peninsula Balcanică, au trăit împreună, au alcătuit pe timp de pace şi război o singură structură politică şi militară, care la iniţiativa conducătorilor români urmăreau să se realizeze iar „domnia vlahilor şi bulgarilor cum a fost odinioară”, probabil şi în vremea primului ţarat bulgar 60 . Se pare că vlahii din Bulgaria au fost protejaţi de Comneni, care erau de acelaşi neam, şi au avut un regim deosebit sub stăpânirea bizantină. Istoricul bulgar V.N. Zlatarski, confirmă izvoarele istorice afirmând că: „După supunerea Bulgariei de către Bizanţ, pentru vlahi au venit vremuri fericite; s-au înmulţit foarte mult, au început să se răspândească prin toată Bulgaria” 61 . Vlahii, ca buni soldaţi ce erau, aduceau servicii importante imperiului. Ana Comnena, fiica împăratului Alexie Comnenul, ne spune în opera ei, că tatăl său, în lupta cu pecenegii (1090), a dat poruncă generalilor să înroleze în armata imperială soldaţi din rândul vlahilor de peste Balcani, de prin părţile râului Mariţa. Sub Manuel Comnenul în anul 1166, găsim o mulţime de vlahi alături de oastea bizantină care a atacat pe unguri prin Ţara Românească. Aceşti vlahi, care şi altă dată se ridicaseră împotriva bizantinilor împreună cu bulgarii în anul 1066 62 , sub căpetenii româneşti, au fost primii care au pus mâna pe arme sub conducerea lui Petru şi Asan, când şi-au văzut privilegiile distruse de noua dinastie imperială, după care au acţionat împreună cu bulgarii, deoarece cauza românilor era şi cauza bulgarilor şi invers. Prin numărul lor mare şi potenţialul militar ridicat, vlahii au fost în stare să determine echilibrul dintre bizantini şi bulgari. Ei au dat amploare şi caracter de masă mişcării de eliberare care a reu şit. Sigur, dacă ar fi acţionat singuri, vlahii n-ar fi avut nici o şansă în faţa armatelor bizantine superioare, precum n-au avut nici bulgarii, când au acţionat în anii 1018, 1084, 1140, 1160 etc 63 . Ideea principală care predomină în izvoarele referitoare la răscoala vlahilor sud-dunăreni şi crearea ţaratului româno-bulgar, este aceea că elementul principal şi decisiv, cel puţin în perioada de început, l-au constituit vlahii din Balcani şi ulterior din toată Bulgaria, care apoi au acţionat împreună cu bulgarii 64 , fapt pentru care, în acele documente sunt amintiţi numai românii ca promotori ai răscoalei şi creatori ai statului Asăneştilor. Choniates, ca participant direct la acele evenimente începute în anul 1185 odată cu declanşarea răscoalei, în „Istoria” sa, citează de 3 ori numele 67

bulgarilor, de 39 ori pe cel al vlahilor şi de 4 ori pe cel de mysoi (misieni). Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la Ansbertus, la Robert de Clary şi la Villehardouin. Dacă asupra denumirii de „misieni” părerile sunt împărţite, referitor la identificarea acestora ca români sau ca bulgari (în realitate erau români), aceasta nu poate schimba cu nimic raportul în defavoarea românilor 65 . P. Mutafciev, citând pe Choniates, spune că „pretutindeni unde descrie în lucrarea sa luptele populaţiei răsculate în Bulgaria dunăreană şi în Hemus, o desemnează sub numele de vlahi... Despre bulgari ca participanţi la această răscoală, el (Choniates) nici nu pomeneşte” 66 . În acea perioadă, se vorbea de ambele popoare, poporul bulgar şi vlah care trebuiau să fie convinse să treacă la luptă pentru că „Dumnezeu a hărăzit libertatea poporului bulgar şi vlah” 67 . Numele de bulgari, apare la început foarte rar, datorită numărului mai mare de români răsculaţi, dar mai târziu, întrebuinţarea numelui de bulgari devine tot mai frecventă, iar la peste 50 de ani de la răscoală, la jumătatea secolului al XIII-lea, când statul începe să devină bulgar, când se stinsese dinastia română a Asăneştilor, despre noul stat se vorbeşte ca de "Bulgaria" şi de "bulgari", iar numele de "Vlahia" şi "vlahi" înce tează să mai fie menţionat. În consecinţă, lupta pentru eliberare şi formarea celui de-al doilea stat pe teritoriul Bulgariei, a fost dominată pentru perioada de început de către români, la care s-au adăugat apoi şi bulgarii. În această primă fază, cu o dinastie română, statul a avut mai mult un caracter românesc, după care devine tot mai bulgar, ca urmare a populaţiei majoritare bulgare şi contopirii tot mai mult a românilor cu masa slavă. c) Nu a existat dominaţie bulgară la nord de Dunăre. Cei care susţin existenţa unei dominaţii bulgare cu posesiuni teritoriale la nord de Dunăre o fac în virtutea unei simple tradiţii istorice ce nu a corespuns decât pentru scurt timp, probabil, realităţii (şi sub ce formă nu se ştie), fără a prezenta nici o dovadă concretă, ci numai propuneri sau interpretări personale. Nu se ştie ce teritoriu au stăpânit bulgarii la nord de fluviu, sau dacă au stăpânit, nici de când până când şi care a fost regimul acelei dominaţii, afirmându-se că a existat ori „vasalitate”, ori „cele mai strânse legături”, ori „stăpânire de la distanţă asu pra unui teritoriu ce nu se poate delimita” 68 . 68

În urma analizării tuturor izvoarelor şi a părerilor emise, nu putem accepta ideea unei stăpâniri bulgare la nord de Dunăre deoarece: Dacă Petru şi Asan au căutat sprijin şi adăpost dincolo de fluviu, în nord, şi le-au găsit, nu este deloc "elocvent", cum se afirmă, că cei din sud dominau pe românii şi cumanii norddunăreni. Choniates, spune clar că Petru şi Asan au înrolat din nordul Dunării „mare mulţime de aliaţi, după plac” 69 , deci nu supuşi, iar această colaborare între „aliaţi” va continua şi după obţinerea independenţei şi constituirea statului Asăneştilor. Este greu de presupus că au fost orice altfel de relaţii în afară de cele de alianţă, deoarece nu există nici un fel de dovezi privi toare la relaţiile de suzeranitate (vasalitate), care sigur ar fi intrat în titulatura conducătorilor Imperiului româno-bulgar. Spre exemplu, în privilegiul comercial pentru negustorii din Ragusa, în care Ioan Asan îşi prezintă titulatura, nu se spune nici un cuvânt despre posesiuni peste Dunăre, cu toate că într-un hrisov de aşa natură, tocmai aceasta ar fi trebuit să aibă loc. Sigur, ţarilor bulgari, care tot timpul au fost ocupaţi cu războaie, nu le dădea mâna să se certe cu vlahii şi cumanii stăpânitori la nord de Dunăre, aliaţii lor tradiţionali, deja recunoscuţi ca foarte puternici, numeroşi şi folositori 70 . Rodrigo Jimenez, în cronica sa, indusese pe bulgari şi români într-o singură entitate lingvistică, datorită limbii slavone bisericeşti comune, dar în anul 1243 ştia că românii se deosebesc prin limba lor pe care o vorbesc de vecinii bulgari şi atunci când enumera popoarele medievale europene, românii, „Blaci” apar independent de celelalte popoare din acest spaţiu 71 . În corespondenţa ţarului Ioniţă Caloian cu papa Inocenţiu al III-lea, se vorbeşte de hotarele „Bulgariei şi Vlahiei” ca un singur stat, cu Ungaria. S-a găsit prilej de a specula această informaţie pentru a emite părerea că este vorba de graniţele Ungariei, atât cu Bulgaria la sud, cât şi cu Vlahia la nord de Dunăre. În realitate este vorba pur şi simplu de graniţele Ţaratului româno-bulgar ca un singur stat la sud de Dunăre, cu Ungaria, pe o linie de hotar aproximativ de la localitatea Orşova până la Belgrad 72 . Dacă la unii cronicari apare denumirea de „Vlahia lui Asan şi Bulgaria” (textul lui Guillaume de Rubruck), nu înseamnă neapărat să luăm în seamă o părere personală, care, fără nici o justificare desemnează în „Vlahia lui Asan” ţara de la nord de Dunăre. Era Vlahia lui Asan, a vlahilor din Bulgaria 73. Argumentul particulei „IO”, pe care şi-1 pun în faţă domnitorii medievali în actele emise nu este nici pe departe o dovadă 69

cât de cât semnificativă despre extinderea statului Asăneştilor şi asupra Vlahiei nord-dunărene. Acest „IO” nu este altceva decât pronumele personal „EU” în pronunţarea de atunci, pus înaintea numelui domnitorului. Nu este o prescurtare a numelui de Ioan, moştenit de la primul Ioan al Imperiului româno-bulgar, Ioniţă Caloian. Şi de ce tocmai Ioan? Puteau să moştenească un nume mult mai semnificativ, ca cel de Petru sau Asan, care au fost chiar realizatorii şi primii conducători ai statului. Majoritatea hrisoavelor începeau spre exemplu aşa, dacă ne referim, să zicem, la Mircea cel Bătrân: „Eu, Mircea Voievod...”, nu „Ioan, Mircea Voievod...”, pentru că nu ar fi avut nici o logică, nu ar fi fost acord gramatical pentru persoana I, care urma să prezinte ceea ce dorea în acel document. În cel mai bun caz, ar fi putut să fie sub aspectul: „Eu, Ioan Mircea Voievod...”. Acel „IO” este folosit şi azi în vorbirea curentă, dar şi în folclorul vlahilor sud-dunăreni din Serbia şi Bulgaria, sub forma de „Eu” 74 . Niciodată domnitorii, prin acel „IO” pus înaintea numelui, nu voiau să exprime recunoaşterea suveranităţii sudice numindu-se toţi „Ioan”. Faptul că Ansbert spune că ţarul Petru era „Blacorum et maxima parte Bulgarorum dominus” (domnitorul vlahilor şi a celei mai mari părţi a bulgarilor), că Geofray de Villehardouin spune că statul lui Ioniţă Caloian se numea „Vlahia şi Bulgaria”, iar papa Inocenţiu al III-lea îl intitulează pe Caloian „rege al bulgarilor şi vlahilor”, că acelaşi conducător al statului Asăneştilor îşi dă titlul de „ţar al bulgarilor şi vlahilor” sau ţar al „Bulgariei şi Vlahiei”, care denotă clar că în componenţa noului stat intrau atât bulgari cât şi vlahi, a dat naştere la diferite interpretări şi speculaţii cu finalizarea propusă de a demonstra că statul româno-bulgar a avut o perioadă de dominaţie şi la nordul Dunării. Aceste documente constituie deopotrivă dovezi clare despre existenţa vlahilor şi a unei vlahii suddunărene ce intra în titulatura ţarului 75 . Cu toate insistenţele celor care prezintă pe vlahii din titulatura statului asanid drept vlahi nord-dunăreni, pentru a încerca să diminueze sau să nege rolul vlahilor în evenimentele legate de apariţia şi perioada de început şi glorie al ţaratului româno-bulgar, realitatea este că în documente şi în titulatura ţarilor din dinastia română a Asanizilor, este vorba de vlahii suddunăreni, care se înmulţiseră ca „roiul de albine”, s-au împrăştiat în „întreaga Bulgarie”. Apoi au început să se răspândească prin toată Peninsula Balcanică, mai ales după supunerea Bulgariei de către Bizanţ, când pentru ei (vlahi), au venit vremuri fericite 76 . Documentele amintesc numai în treacăt şi sporadic pe bulgari în lupta pentru eliberare de sub jugul împărătesc bizantin, nu 70

vorbesc deloc despre o contribuţie esenţială a acestora, pentru simplul motiv că nu era cu putinţă, deoarece fostele câmpii ale Bulgariei Mari (o spun cronicarii bizantini), erau de multă vreme pustii de oameni ca urmare a războaielor anterioare care au avut urmări dezastruoase pentru bulgari, mai ales în luptele cu Vasile al II-lea Bulgaroctonul, care reuşise chiar o diminuare numerică a bulgarilor. Pe aceste câmpii rămase libere, sub Comneni, au avut loc colonizări, vlahii au coborât din munţi şi s-au reaşezat în câm pie de unde fuseseră dislocaţi de venirea slavilor şi a bulgarilor, iar în timpul evenimentelor în cauză pot fi amintiţi de 39 de ori, iar bulgarii de 3 ori şi moesii, care erau tot vlahi, de 4 ori. Choniates spune clar că „înainte se numeau moesi, iar acum se numesc vlahi” 77 . Vlahii se găseau pretutindeni, deosebit de numeroşi, mai ales între Dunăre şi Balcani unde „s-a ridicat un oarecare pe nume Asan şi domneşte în ţară, supunând părţile Hemusului până la Dunăre” 78 . Statul bulgar, până la începutul sec. al XI-lea când este desfiinţat de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, este întâlnit în izvoare sub numele de „Bulgaria”, „stat bulgar”, „stat al bulgarilor”, dar după reînfiinţarea lui în regiunile de NE sub dinastia română, denumirea de „bulgari” şi „Bulgaria” apar tot mai rar. Teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, unde izbucneşte răscoala Asăneştilor şi se pun bazele ţaratului româno-bulgar, încetează încă din sec. al XI-lea să se mai numească Bulgaria şi nici po pulaţia lui nu a fost cunoscută sub denumirea de bulgari. Numele de Bulgaria era doar o zestre istorică şi era normal ca ţara vlahilor care a avut rolul preponderent în această întreprindere istorică de proporţii să se numească Vlahia, Tere de Blachie, Blaquie, Terra Blacorum, la cronicarii francezi şi în scrierile papei, care adaugă şi Bulgarorum, aşa cum era voinţa vlahilor de pe tronul Bulgariei, conform tradiţiei istorice. Deci, Vlahia din titulatura ţarilor de dinastie românească, a existat la sud de Dunăre, prin aceasta înţelegându-se fie tot teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, fie parţial Bulgaria muntoasă cu o parte din Tracia unde erau concentraţi românii, cu toate că unii istorici bulgari spun că între Dunăre şi Balcani nu erau vlahi, deoarece „cred”, şi încearcă să demonstreze, că denumirea de vlahi din izvoare desemnează de fapt bulgari 79 . Pe lângă istoricii de origine slavă, şi unii istorici români au căzut în greşeala de a considera că pătrunderea limbii slavone în biserică se datorează existenţei unor locuitori slavi, care vorbeau şi înţelegeau noua scriere, sau supremaţiei statului bulgar la nord de Dunăre, anomalie contestată de alţi istorici români de marcă între care se detaşează N. Iorga, G. Brătianu, N. Bănescu 80 etc. În secolul al X-lea pătrunde după cum se ştie, noua scriere, cea slavonă 71

(chirilică), realizată de ucenicii lui Chiril şi Metodie în Bulgaria după anul 825, şi în rândurile românilor din nordul Dunării. Chiar dacă mai erau ceva slavi pe teritoriul ţării noastre, aceştia erau puţini, deoarece se apropia momentul dispariţiei lor totale în marea masă majoritară localnică română, şi nu aveau cum să contribuie la răspândirea limbii slavone, deoarece o populaţie de rând, incultă, nu putea cunoaşte şi folosi o limbă literară. Aşadar, elementul slav a putut constitui o cale hotărâtoare de pătrundere a scrierii slave la nord de Dunăre. Pătrunderea acestei scrieri s-a făcut prin intermediul bisericii în contextul continuităţii legăturilor bisericeşti între cele două maluri ale Dunării de jos existente de secole. Mai trebuie amintit şi faptul că la nord de fluviu creştinismul se instalase de aproape un mileniu, românii fiind în această parte a Europei cei mai vechi creştini. Poporul român s-a născut creştin, iar popoarele vecine, bulgarii, sârbii, croaţii, ungurii, slovacii, polonezii, ruşii au fost creştinaţi după români. „Legenda Sancti Metodii” relatează că înaintea fraţilor Chiril şi Metodie, au existat la slavii din Moravia Mare şi misionari români, alături de cei greci şi germani 81 . Adoptarea slavonei pentru slujba în biserică începând cu secolul al X-lea şi extinderea sa şi ca limbă de cultură mai târziu, după organizarea statelor feudale româneşti în prima jumătate a secolului al XIV-lea, nu se datorează vreunei presiuni politice sau religioase, ci numai vecinătăţii cu ţările slave, deoarece devenise limba „sfântă” a cultului ortodox, precum limba latină era limba cultului catolic. Atunci când a devenit şi limbă de cultură scrisă a clasei domi nante româneşti şi oficială a statului, scrierile diplomaţiei se făceau în slavonă pentru relaţiile cu vecinii noştri slavi, în acelaşi timp folosindu-se şi limba latină pentru relaţiile diplomatice cu centrul şi apusul Europei. Limba şi scrierea slavonă n-au ajuns niciodată să fie însuşite şi folosite de masele largi ale populaţiei româneşti. Totdeauna la noi s-a vorbit româneşte, întocmai cum în Germania, Franţa, sau Italia, limba bisericii şi statului a fost latina, dar poporul a vorbit limba sa. Călugărul franciscan Francisco Pastis din Candia, care a stat în secolul al XVI-lea şapte ani printre români, în a sa „Informazione della Valachia”, arată folosirea de către români a limbii slavone în biserici, dar remarcă :...”et il parlar loro anticho era latino” 82 . Folosirea unei limbi în formule oficiale şi alta de către popor a fost un fapt caracteristic evului mediu din toată Europa. Oficial, noi am scris cu scriere slavonă până în anul 1863, dar treptat, renunţarea la această scriere începuse mai timpuriu. 72

Demn de remarcat în acest context, este faptul bine cunoscut că înainte de apariţia scrierii slavone, pe teritoriul patriei noastre sau succedat din antichitate şi până la sfârşitul evului mediu, mai multe feluri de scriere şi cultură. Nici din punct de vedere arheologic nu există cât de cât dovezi care să ateste o dominaţie bulgară sau o convieţuire a românilor cu bulgarii la nord de Dunăre. În secolele VIII - XI, apare în spaţiul carpato-danubiano-pontic, cât şi pe teritoriul Bulgariei o cultură materială şi spirituală cu unele elemente comune, deosebită de cea slavă care aparţine stră-românilor şi apoi românilor, dar care a fost pusă de unii cercetători pe seama unei stăpâniri bulgare la nordul Dunării. Chiar dacă acceptăm teza conform căreia în secolele IX şi X teritoriile nord-dunărene s-au aflat sub dominaţie bulgară, bazată pe raporturi de tribut şi incursiuni, ceea ce exclude ideea prezenţei efective în sensul aşezării sau colonizării de bulgari, complexele arheologice descoperite nu pot fi atribuite slavo-bulgarilor, deoarece descoperirile de acest fel de la nord de fluviu sunt cu mult mai numeroase decât cele din Bulgaria. Aria de răspândire a acestui aspect cultural carpato-balcanic, cunoscut sub denumirea de "Cultura Dridu", după numele unei localităţi din Câmpia Română, nu cuprinde toate teritoriile în care sunt amintiţi vlahii începând cu sfârşitul secolului al IX-lea, deoarece aceştia, vlahii, au fost dislocaţi de pe vetrele lor de venirea slavilor şi apoi a bulgarilor 83 . Nici un istoric şi nici un izvor nu menţionează în mod sigur prezenţa efectivă şi de durată a bulgarilor aici în nordul Dunării. Acele cuvinte transmise de Choniates: „să unească pe bulgari şi pe vlahi într-o singură domnie, aşa cum fusese odinioară” demonstrează că între cele „două neamuri din Bulgaria” a existat o îndelungă colaborare. Atât în timpul primului ţarat bulgar, cât şi după căderea acestuia cât au fost supuşi ai Bizanţului, cât şi în timpul luptelor pentru independenţă, care au dus la crearea Imperiului româno-bulgar, vlahii şi bulgarii au trăit alături şi împreună au alcătuit în timp de pace şi război o singură structură politică, socială şi militară. 84 „Ceea ce s-a realizat ca rezultat al sângelui vărsat împreună de către bulgari şi români, a servit intereselor comune şi a adus folos ambelor popoare. De aceea este ciudat că aceste evenimente, exemplu de acţiuni de solidaritate au dat naştere....la atâtea controverse intre istoricii care le-au cercetat” 85 . 73

În cadrul colaborării comune bulgari-vlahi sud-dunăreni cu elementele nord-dunărene, români şi cumani, noul stat al Asăneştilor, în maxima sa dezvoltare a exercitat sigur o influenţă culturală şi religioasă asupra românilor din nordul fluviului, dar aceasta mai ales datorită relaţiilor de prietenie cimentate în cadrul luptelor comune, şi faptului că se găseau mulţi români în sud, dar o dominaţie politică nu a existat niciodată. Izvoarele ar fi atestat acest lucru, dar în această privinţă păstrează absolută tăcere 86 . Ciudat este şi faptul că, fără dovezi, în ţara vecină şi de care ne leagă relaţii seculare de prietenie, Bulgaria, începând cu anul 1994 circulă o istorie în care graniţele Bulgariei sunt prezentate cu erori colosale chiar cu girul Academiei de Stat a Bulgariei 87 . Note Capitolul III 1.Giurescu, Constantin. C., Formarea poporului român, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1973, p. 96-100, 104-105; Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor, istoria unei idei, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 12-23; Pop, Ion Aurel, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul , Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 26-28; Murnu, George, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.8-9; Constantin Drăgan, Iosif Constantin, Idealuri şi destine, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1977, p.67; Arvinte, Vasile, Român, românesc, România, Studiu filologic, Bucureşti, 1983, p. 75-80. 2.Manginus, G.A., Geographia, II, Venezia, 1596 , f.164, cf. Adolf Armbruster, Romanitatea românilor, p.133 ; Ştefan Ştefănescu, De la România la România, în Arhivele Olteniei, nr. 1, serie nouă, 1981, p.77-79. 3.Priscus Panites, Despre soliile romanilor la cei de alt neam, 3, cf. Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, Bucureşti 1998, p.110 (în continuare Istoria Românilor, Colectiv, 1998); Iorga, Istoria poporului românesc, p. 64 ; Istoria României, Bucureşti, 1960,1, p. 784. 4.Petre Năsturel, Torna, torna, fratre. O problemă de istorie şi lingvistică, în Studii şi Comunicări de istorie veche (SCIV), VII, 1956, 12, p. 179-188. 5.C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 125; Istoria Românilor, Colectiv, 1998, p. 121 ; Procopius, De bello Gothico, 111, 14,174

6,36 ; Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 738-739 ; Istoria Românilor, Colectiv, 1998, p. 120. 6.Mauricius, Arta militară, Editat N.Mihăescu, Bucureşti, 1970 , p. 285: Acta S Demetrii, Miracula, II, 195- 196; D.Onciul, Despre controversata chestiune română, Scrieri istorice, I, p. 266-269; Gh.Popa-Lisseanu, Continuitatea românilor în Dacia. Dovezi nouă, în Analele Academiei Române, Memorii. Secţia Istorie, Seria III, tom. XXIII, 1940-1941. p. 188-191; Constantinus Porfirogenitus, De administrando imperio, Ed. Bonn, p. 125 şi urm. cf. A.Armbruster, op.cit. p. 17-19; N.Stoicescu, Continuitatea românilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 1980, p. 181. 7.A.Armbruster, Romanitatea românilor, p. 16. 8.Georgios Kedrenos, Compendiu de istorii, în Fontes Historiae DacoRomanae, III, p.145. Textul în Istoria României - Crestomaţie II, Muzeul Naţional de istorie, sub coordonarea lui FI. Georgescu şi Lucian Chiţescu; Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 780-781; V.N. Zlatarski, Istoria statului bulgar în evul mediu, I, partea a Ila, Sofia, 1927, p.646, cu bibliografie, cf. Boreslav Primov, Crearea celui de-al doilea tarat bulgar şi participarea vlahilor , în Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor, sec. XII-XIV, Studii, I, Ed. Academiei R.S.R., p.40. 9.A.Armbruster, Romanitatea românilor, p.12; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare , Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 32-33; N.Stoicescu, op.cit.,p. 181; N.Iorga, Istoria poporului românesc, p. 88; C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1972, p. 186. 10. A.Armbruster, Romanitatea românilor, p.12, nota 2; C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p.129; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare , Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.32-33, 67-70; P.P.Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti , Bucureşti, 1969, p.122 şi urm; N.Stoicescu, op.cit., p.l99. 11. Istoria Românilor, Colectiv, 1998, p. l23; A. Decei, Românii din veacul al X-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armeneşti , Bucureşti, 1939, p. 102; A. Decei, V.Ciocâltan, La mention des Roumains (Walah) chez Al Maqdisi, în Româno-arabica, 1974, p.49-54, cf. N.Stoicescu,op.cit., p.l81, nota 4, 6. 12. A.Armbruster, Romanitatea românilor, p. 31; M.Stratulat, 75

Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed.Globus, Bucureşti, 1994, p.46, cu bibliografie; N.Stoicescu, op.cit.,p.182, 187-192 ; I. I.Russu, Etnogeneza românilor, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 224, nota 47. 13. Kekaumenos, Sfaturi şi povestiri, în Fontes Historiae DacoRomanae (F.H.D.R.) textul în Crestomanţie, p.17; A. Armbruster, op. cit.p. 19-22, cu bibliografie; Istoria Românilor, Colectiv, 1998, p.78; N.Stoicescu, op.cit., p.196, cu bibliografie şi comentarii la notiţele 62-63. 14. Ioan Simion Pop, Istoria Transilvaniei p. 74; A. Armbruster, op.cit.,p.31; M. Stratulat, Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Ed. Globus, Bucureşti, 1994, p.49. 15. Ioan Simion Pop, Istoria Transilvaniei, p. 78; AArmbruster, op.cit.,p.33-34 ; N.Stoicescu, op.cit.,p.l95. 16. N.Stoicescu, op.cit.p. 195, nota 16. 17. AArmbruster, op.cit., p.34-35; N.Stoicescu, op.cit.,p.l99-200, cu bibliografie şi comentarii la nota 75; Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 72; Textul din Istoria României - Crestomaţie, p.15; Iosif C.Drăgan, Istoria Românilor, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1993, p. 77. 18. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p.72-73. 19. Idem. 20. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p. 73; N.Stoicescu, op.cit.p.194; A. Armbruster, op.cit.p. 32-33, cu bibliografie la notele 70-74; M.Stratulat, op.cit.p.83; Victor Spinei, Migraţia ungurilor în spaţiul carpato-dunărean şi contactul lor cu românii în secolul al IX-lea şi al X-lea, în Arheologia Moldovei, XIII, 1990, p.122-123; Simeon de Keza, Gesta Hunorum et Hungarorum, editat G.Popa Lisseanu, Bucureşti, 1935, p.32; Apud N.Stoicescu, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, ediţie îngrijită de Măria Holban, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.403. 21. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed Academiei, Bucureşti, 1984, p. 86; N.Stoicescu, op.cit.p. 196; Stelian Brezeanu, „Românii” şi „Blachi” la Anonymus. Istorie şi ideologie politică , în Revista de istorie, 34, 1981, nr.7, p.1332; Ivan Duicev, M.Voinov, Sti.Lişev, 76

B.Primacov, Izvoare latine ale istoriei Bulgariei, II, p. 356-357, în Izvoare ale istoriei Bulgariei, VII, Sofia, 1960, cf. Boreslav Primov, op.cit.,p.40. 22. Constantin Şerban, O ştire privind pe românii din nordul Dunării în 1205, în Revista de istorie, 10, 1979, p.1951, textul în Crestomaţie, p. 21. 23. Boris Simeonov, Localităţi cu denumiri slavo-române în regiunea Sofia, în Studii şi cercetări lingvistice, XXIII, 1972, 2, p. 171-174, cf. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 128-129. 24. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.87, 164, 167, cu bibliografie la notele 19-23, p.168, 194-201; N.Drăganu, România în veacurile IX - XIV, Bucureşti, 1933, p.35; Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu , Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, p. 11-13. 25. I.C.Drăgan, Istoria Românilor, p.291-293, cu bibliografie, George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste ho tare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 167-168, 194-201; S.Dragomir, op.cit.p. 76-84,163. 26. Istoria României, Colectiv, Bucureşti 1998, p.l44-147; Ştefan Pascu, Transilvania, Ed. Vatra Românească, Cluj Napoca, 1990, p. 18-19; A.Armbruster, op.cit., p.29; N.Stoicescu, op.cit., p.187193; I.S.Pop, Istoria Transilvaniei, p.66-90; M.Stratulat, op.cit., p.46; Textul tradus din Crestomaţie, p. 10-12; I.C. Drăgan; Istoria Românilor, p.71-74. 27. C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p.l29; Istoria Românilor, Colectiv, Bucureşti, 1998, p. 144-145; A. Armbruster, op.cit., p.12; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed.Academiei, Bucureşti, 1984, p.33, 67-70,166. 28. Kekaumenos, Sfaturi şi povestiri, în F.H.D.R., III, p. 31-33, textul din Crestomaţie, p.l7. 29. Kedrenos, I, p.484, cf. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 99-102,132,166,190; Traian Stoianovich, în A study in Balkan Civilization, după I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p. 7576. 30. A.Armbruster, op.cit., p.23-24, cu bibliografie şi comentarii la 77

notele 42-45. 31. I.S.Pop, Istoria Transilvaniei, p.95; N. Stoicescu, op.cit., p.l8; A Decei, Românii din veacurile IX-XIII în lumina izvoarelor armenşti, în Relaţii româno-orientale, Bucureşti, 1978, p.32, textul în Crestomaţie, p.8. 32. Mehmet Ali Ekrem, O menţiune inedită despre românii din sec. al IX-lea în Oguzname ,cea mai veche cronică turcă , în SCIVA, 31,2,1980, p. 299; N.Stoicescu, op.cit.p 196, cu comentariul de la notiţa 62; textul în Crestomaţie, p.9. 33. A.Decei, Asupra unui pasagiu din geograful persan Gardizi (a. 1050), Bucureşti, 1936, p.3, extras din volumul Omagiu fraţilor Alexandru şi Ion Lepădatu, cf. A.Armbruster, op.cit.p.22, nota 33; Gh. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre voievodatele româneşti din Ardeal, în Analele Academiei Române, Memorii, Secţiunea Istorie, seria III, tom. XXVII, 1944-1945, p. 108 şi urm, cf. AArmbruster, op.cit p. 22, nota 34; N Stoicescu, op.cit. p.197; I.A. Pop , op.cit. p. 98. 34. Idem nota 20 mai sus şi Gh.Popa - Lisseanu, Românii în Decriptio Europae Orientalis, în Revista de istorie, 20, 1934, p. 101-111, cf. N.Stoicescu, op.cit. p. 195, cu bibliografie şi comentarii la notele 59-60. 35. C.C. Giurescu, Formarea poporului român, p.129; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984. p.85,164; V.N. Zlatarski, Istoria statului bulgar, II, p.3, cf. Boreslav Primov, op.cit. p.10. 36.Ana Comnena, Alexiada, în F.H.D.R., III, p. 85,109,115, textul din Crestomaţie, p. 16; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 159; N.Stoicescu, op.cit. p. l97, cu bibliografie şi comentarii la notele 65-6; Silviu Dragomir, op.cit. p.11; Boreslav Primov, op.cit. p. 41; N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.88, cu bibliografie la nota 10. 37. Ana Comnena, op.cit. 38. I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p.77. 39. Silviu Dragomir, op.cit. p.17, cu bibliografie. 40. Documenta Romaniae Histórica, D, Relaţii între ţările române, vol. I, (1222-1456), Bucureşti, 1977, p. 2-3; Documente privind Istoria României, C, Transilvania, veacurile XI- XIII, I, Bucureşti, 1951, p.208-209; N.Stoicescu, op.cit. p.201, cu bibliografie la notele 82-85. Textul în Crestomaţie p.22-23. 41. Silviu Dragomir, op.cit. p. 69-76. 78

42.George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.99-102, 132, 166,190; S.Dragomir, op.cit. p. 31-52, 69-109; I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p.75-76. 43. V.Spinei, Informaţii istorice despre prezenţa românească la est de Carpaţi în sec. XI-XIV, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie AD. Xenopol , Iaşi, 1977, p. 1, cf. Istoria României, Crestomaţie, textul la p.14. 44. Istoria României. Crestomaţie, p.15, cu bibliografie. 45. N. Stoicescu, op. cit, p.198, cu bibliografie şi comentarii la nota 67. 46. N.Choniates, Istoria, în F.H.D.R., III, p.251, textul în Crestomaţie, p.21; N.Stoicescu, op.cit. p. 198, cu bibliografie. 47. loan Kinnamos, Epitoma, in F.H.D.R., vol. III, p.239, textul în Crestomaţie, p.19; C.Daicoviciu, Izvoare istorice greşit interpretate, în Tribuna, 3, 10, 17 şi 24, cf. N.Stoicescu, op.cit.,p. 198-199, cu bibliografie şi comentarii la notele 70-71; A.Armbruster, op.cit., p.24; I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p.77. 48. N.Stoicescu, op.cit. p. 201, cu bibliografie la notele 78-79. 49. N.Iorga, Istoria românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1919, p.19; acelaşi, Istoria poporului românesc, p.90, nota 21. 50.S.Dragomir, op.cit. p. 19-21; Pentru alte menţiuni ale vlahilor în cancelariile sârbeşti, vezi p.21-30. 51.George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.103; V.N. Zlatarski, Istoria statului bulgar în evul mediu, Sofia, 1934, II, p.38, cf. Boreslav Primov, op.cit. p. 41, cu bibliografie la nota 68. 52. Ana Comnena, ne spune că în lupta cu pecenegii, tatăl ei, împăratul Alexie Comnenul (1081-1118), dă poruncă în anul 1090 să fie înrolaţi soldaţi din rândul vlahilor de peste Balcani, din părţile râului Mariţa, iar în anul 1166, sub Manuel Comnenul, o mulţime de vlahi din părţile Dobrogei, se găseau alături de oastea bizantină care a atacat pe unguri prin Ţara Românească. Ibidem. 53. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.l63; Boreslav Primov, op.cit., p.15-16. 54. C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, p.187-192, N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.78-79, 88-91; Istoria României, Bucureşti, 1962, II, p.12-110; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste ho 79

tare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.162,169,171; I.C. Drăgan, Istoria Românilor, p. 78-82; A.Armbruster, op.cit. p.2528; N.Choniates, Istoria , in F.H.D.R., III, p.259-261, 239, 273, textul din Crestomaţie, p.20. 55. A.Armbruster, op.cit.,p.27. 56. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.109; C.C.Giurescu, D.C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri, p.191; A.Armbruster, op.cit.,p.25-28; I.C.Drăgan, Istoria românilor, p.80; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor ele peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 195197, 201-202; Dinu C.Giurescu, Istoria ilustrată a României, Bucureşti, 1981, p.100; Şt. Ştefănescu, Legături româno-bulgare în prima jumătate a sec. al XIII-lea , în Omagiu lui P.Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, p.223-228, lucrare pusă la dispoziţie istoricului bulgar Boreslav Primov în manuscris, cf. Boreslav Primov, op.cit. p.16-17. 57. Boreslav Primov, op.cit. p. 11-13, cu bibliografie şi comentarii la notele 11 şi 19. 58. Alexandăr Brumov, Istoria Bulgariei, editată de Institutul de Istorie al Academiei Bulgare de Ştiinţe, I, Sofia, 1961, p.52, cf. Boreslav Primov, p.13; Istoria României, Bucureşti, 1960,1, p.757. 59. N.Choniates, Historia, De Isaccio Angelo , I, 489-491 şi Istoria în F.H.D.R., III, p.259-261, textul din Crestomaţie, p.20; Istoria României, Bucureşti, 1960, I, p.744; Idem, Bucureşti, 1962, II, p.110; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.102,119,125,162, 165, cu bibliografie şi texte din Choniates. 60. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984 şi România şi Elada, Academia Română , Memorii, III, tom VII, cf. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p. 163. 61. V.N.Zlatarski, Istoria statului bulgar în evul mediu, II, Sofia, 1934, p. 38, după Boreslav Primov, p.41. 62. Vezi şi Boreslav Primov, op. cit. p.41, cu bibliografie la nota 66. 63. Istoria României, Bucureşti, 1962, II, p.12. 64. Idem, p.II ; A. Armbruster, op.cit, p.25. 65. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de 80

peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.121, 171; Boreslav Primov, op.cit, p.25. 66. P.Mutafciev, Istoria poporului bulgar, II, Sofia, 1943, p.46, după Boreslav Primov, p.25. 67. Boreslav Primov, op.cit,19, 31, 32. 68. Istoria României, I, p.760; Boreslav Primov, OD.cir. p.41-55; I.S.Pop, Istoria Transilvaniei, p.45; A.Armbruster, op.cit.,p.25; Ştefan Ştefănescu, Paisie din Hilandar despre relaţiile românobulgare în sec. al XVIII-lea, Note critice, Culegere omagială academician Ivan Snegarov, p 295 şi acelaşi, Relaţii românobulgare în sec. al IX-lea -al XIV-lea şi formarea statului român , în Romanoslavica, IX, Bucureşti, p.531-542, după Boreslav Primov, op.cit. p. 38 şi 40; N.Bănescu, L'ancien état bulgare et le pays roumains, Bucureşti, 1947, p.17-58, cf. Boreslav Primov, op.cit. p.47-48; A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, II, p.224; Rodrigo Jimenez de Rada din Toledo, în cronica spaniolă „Chronica hispaniae ab origine prima”, cf. A. Armbruster. 69. N.Choniates, III, 239-273 ; N.Stoicescu, op.cit, p.34. 70. N.Iorga, Istoria poporului românesc, p.110-111; A.Armbruster, op.cit, p.36; Borelav Primov, op.cit., p.51-52. 71. C.I.Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p.70, cf. A.Armbruster, p.44, cu comentariu la nota 16. 72. Atlas istoric, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, Colectiv sub coordonarea lui Ştefan Pascu, p.43. 73. N.Bănescu, op.cit., p.63-64, după Boreslav Primov, p.48. 74. Ibidem. G.Giuglea, G.Vâlsan, De la Românii din Serbia, culegere de literatură populară, Bucureşti, 1913, p.9, rând 180, p.26, rând 69, p.27, rând 114, p.28, rând 124, p.231, rând 60; N.Panea, C.Bălosu, Gh.Obrocea, Folclorul românilor din Timocul bulgăresc, Ed. Omniscop, Craiova, 1996, p.59. 75. Boreslav Primov, op.cit.,p.33 şi urm. 76. V.N.Zlatarski, Istoria, II, p.38; N.Bănescu, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradunavon) et de Bulgarie, Bucureşti, 1946, p.105, cf. Boreslav Primov, op.cit, p.41-42; S.Dragomir, op.cit.,p.l2. 77. Boreslav Primov, op.cit.,p.25; G.Murnu, Românii din Bulgaria medievală, Bucureşti, 1939, p.20. 78. Georgius Acropolita, Historia, editat A.Heisenberg, Leipzig, 1903, p. 18, cf. Boreslav Primov, p.36. 79. N.Bănescu, L'ancien état bulgare et le pays roumains, p.57-60; George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae 81

Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.171,202; Boreslav Primov, op.cit., p.21-25,47-60. 80. N.Stoicescu, op.cit, p.156, cu bibliografie şi comentariu la nota 44 bis; G.D.Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p.70; N.Bănescu, L'ancien état bulgare et le pays roumains, p.23-25; A. Armbruster, op.cit., p.44,48-51, cu bibliografie şi comentarii la p.36, nota 81 şi la p.44 nota 16. 81. Constantin Câşlaru, Unele considerente privind pătrunderea scrierii slave la nord de Dunăre, Luceafărul bulgar, IX, nr.13/1998, p.8-9, cu bibliografie; G.Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 1214. 82. Constantin Câşlaru, Unele considerente privind pătrunderea scrierii slave la nord de Dunăre, Luceafărul bulgar, IX, nr.13/1998, p.8-9; G.Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p.14-15; A.Armbruster, op.cit., p.l33, cu bibliografie la nota 17. 83. Istoria României, 1960, I, p.780-781; C.C.Giurescu, Formarea poporului român, p. 146; Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul , Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p.122; Oct.Toropu, op.cit., p.l91-199; Z. Vazarova, Arheologia, 1, 1971, p.12-14 şi Arheologia, 3, 1974, p. 11-16, cf. O.Toropu, op.cit, p.198. 84. George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Nicolae Şerban Tanaşoca, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, p.162, cu textul în limba greacă după Choniates, p.102-125, 162-163. 85. Boreslav Primov, op.cit, p.54-55. 86. N.Bănescu, L'ancien état bulgare et le pays roumains, p. 17-58 . 87. Istoria Bulgariei - graniţele statului bulgar în ajutorul istoriei , Velico Târnovo, Ed. Slovo, 1994, sub semnătura dr. doc. Ivan Stoianov.

82

CAPITOLUL IV ROMÂNII SUD-DUNĂRENI, REALITATE ETNICĂ CONTEMPORANĂ DE NECONTESTAT Cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice a ajuns sub ocupaţie otomană (secolele XIV-XV). Astfel, sârbii, bulgarii, grecii, albanezii şi românii din sudul Dunării trăiau în provincii otomane (numite paşalâcuri, sangeacuri, eyaleturi, vilaieturi etc.). Numai românii de la nord de Dunăre aveau propriile state, care deşi sub suzeranitate otomană, îşi păstrau autonomia. Despre românii din Pen insula Balcanică există un număr însemnat de documente provenite de la auto rităţile otomane. Acestea ne permit să extragem o serie de concluzii: - populaţia românească de la sud de Dunăre, ca şi cea de la nordul fluviului, este numită în aceste documente cu termenul de eflaq sau iflaq. Este un termen provenit din foarte cunoscuta denumire de valah sau vlah şi reprezintă încă o dovadă a echivalenţei termenului de român cu cel de vlah/valah. - numărul mare al românilor. Astfel, s-a emis supoziţia că din totalul populaţiei creştine din spaţiul balcanic 10% ar fi fost români. 1 - românii au beneficiat de anumite privilegii, care proveneau din atribuţiile militare şi de păstrare a ordinii pe care le îndeplineau. În acest sens, ei nu plăteau decât anumite taxe, spre deosebire de bulgari sau sârbi. - românii sud-dunăreni şi-au păstrat formele de organizare, în fapt ei beneficiind de o adevărată autonomie. Această situaţie apare menţionată în documente emise sub sultani precum Mahomed al II-lea (datând de la 1467-1468) sau Selim I (din 1516). Existau zone locuite de români pe Valea Timocului sau în Tesalia, unde otomanii nu aveau voie să se stabilească, să posede pământ, să construiască lăcaşuri de cult musulmane (moschei). - autorităţile otomane respectau aplicarea în cadrul comunităţilor româneşti sud-dunărene a legilor nescrise, care sunt numite în acele documente cu denumirea de adet-i eflaki, adică „drept românesc”. Conform acestuia, românii erau scutiţi de obligaţiile financiare în schimbul efectuării slujbei militare. Astfel, sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) i-a organizat pe români în 15, mai apoi 17, căpitănate, care 83

să păzească trecătorile. Acei luptători au fost numiţi armatoli (de la un cuvânt al românilor din Albania, armatulu). 2 - românii din Valea Timocului erau autohtoni (Valea Timocului a fost o vatră a etnogenezei româneşti) şi nu proveneau numai din deplasarea, în anumite perioade istorice dificile, a unor români proveniţi de la nord de Dunăre. Se admite însă faptul că românitatea de pe Valea Timocului a fost întărită de aportul unor români veniţi în această zonă, de exemplu aromâni, după distrugerea marelui centru românesc de la Moscopole (sfârşitul secolului al XVIII-lea). Alţi români sosiţi pe Valea Timocului proveneau din Banat şi din Oltenia, în acelaşi secol al XVIIIlea. Aromânii din Albania (fârşeroţii) apreciaţi a fi în număr de 500.000 şi îndeobşte cunoscuţi sub denumirea de „rumâni” se consideră parte componentă a naţiunii române, dar nu le este recunoscut statutul juridic de minoritari. În localitatea Lubniţa, românii din Albania aprind şi azi lumânări şi se roagă la icoane aduse din românia, în ruinele unei foste bisericuţe româneşti. În anul 1992, la 5 aprilie, aceştia au înfiinţat asociaţia „Românii din Albania”, o organizaţie social-culturală care militează pentru dezvoltarea limbii aromâne, a folclo rului, tradiţiilor şi portului românesc. În Albania, şcolile aromâne s-au desfiinţat în anul 1946, dar autorităţile permit primirea şi transportul de cărţi în limba ro mână din România, fapt neacceptat însă de sârbi. 3 (aspect care ridică de altfel şi legitima întrebare asupra sorţii prezentului volum în faţa „recenziei” ştiinţifice a vameşilor sârbi, „fini cunoscători” ai istoriei/fenomenului românismului din Timoc). Revenind, în Albania, anul 1913, erau 18 şcoli în limba română şi 6 bi serici româneşti, în anul 1945 mai erau 5 şcoli şi 5 biserici de acest fel, ulterior desfiinţate şi acestea. Macedo-românii din Grecia şi din Macedonia-Skopje trăiesc în nordul Greciei şi în nordul Sarunei-Salonicului, în zona Bitolia-Ohrid. Grecii le spun „kuţovlahi” (câini de vlahi), iar bulgarii şi sârbii „ţânţari” şi vlahi. La recensământul din anul 1903 făcut la cererea sultanului Abdul Hamid, aceştia numărau în jur de 1 milion, iar azi celor între 100.000 şi 300.000 (în realitate mai mulţi) le-au fost anulate până şi drepturile ce le-au avut sub ocupaţie turcească. Identitatea naţională a aromânilor le este şi azi contestată, n-au şcoli şi biserici ro mâneşti, deoarece în Grecia limba română este în afara legii. Vlaho-Morlacii din Slovacia de Nord, sunt cunoscuţi în istoriografia ceho-slovacă sub denumirea de „Vlasca-etnanin”. În această zonă, în anul 1876, între slavii din Moravia trăiau circa 60.000 de români, acum asimilaţi. Vlahii din Bosnia şi Herţegovina sunt socotiţi chiar de către sârbi cei mai vechi locuitori, zona „Stari Vlah” demonstrând aceasta. Azi au 84

mai rămas cam 500 de istro-români care vorbesc un grai bilingv. În anul 1886 o statistică austriacă evalua în Bosnia cam 289.760 români, iar în Novi Pazar cam 77.300 români. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea populaţia românească din sudul Dunării a fost ajutată de statul român pentru a-şi cultiva limba şi cultura proprii prin deschiderea de şcoli în limba română care au împânzit centrul şi sudul Peninsulei Balcanice. Astfel, au fost achiziţionate sau construite imobile pe cheltuiala României în care au funcţionat, între altele, Şcoala Superioară de Comerţ a României de la Salonic şi Liceul şi Consulatul Român de la Bitolia, dar ajutorul oferit în acest sens nu a folosit prea mult deoarece tinerii care absolveau şcolile medii din Bitolia, Salonic, Grebena, Ianina, Sofia etc. îşi continuau studiile superioare la Bucureşti, după care rămâneau aici, fapt care a generat consecinţe negative prin lipsa elitei intelectuale româneşti şi care s-ar fi putut implica mai mult în conducerea, culturalizarea şi păstrarea românismului în ţările de unde proveneau. În Albania au funcţionat o serie de şcoli româneşti susţinute şi controlate de guvernul român, însă după anul 1921, treptat, autorităţile albaneze au început restrângerea învăţământului şi apoi a vieţii religioase în limba română, astfel că în anul 1925 mai erau doar trei şcoli, iar în 1930 numai două. De altfel, datorită primului război mondial, unele şcoli româneşti au fost închise şi în pe rioada 1915 – 1918. În virtutea unui regulament privitor la şcolile minoritare, în anul 1935 au apărut 7 şcoli primare şi de stat cu predare în limba română, în care, în anul şcolar 1940-1941, învăţau 485 de elevi cu 9 învăţători, însă, după terminarea războiului, acestea au dispărut. Românii de la sud de Dunăre şi-au păstrat ocupaţiile strămoşilor, în primul agricultura şi creşterea animalelor. De asemenea, şi-au menţinut credinţa strămoşească, ortodoxia. La acest fapt au contribuit şi domnitorii români de la nord de Dunăre, care au ctitorit locaşuri ortodoxe pe Valea Timocului şi înainte şi după cucerirea otomană, de exemplu Matei Basarab (1632-1654). Secolul al XIX-lea a marcat formarea statelor naţionale în Balcani: Grecia, Serbia, Bulgaria. Toate au apărut în urma unor revolte antiotomane, în care un rol important au jucat românii sud-dunăreni şi armata română (în timpul războiului rusoromâno-turc din 1877-1878). În urma tratatelor internaţionale, teritoriile locuite de românii din sudul Dunării au revenit acestor state. Cu toate vicisitudinile istoriei şi necazurile de care au avut parte în îndelungata lor existenţă, totuşi românii balcanici au continuat să existe, uneori împrăştiaţi în grupuri mici, alteori în grupuri compacte, la care s-au adăugat mai târziu şi elemente nord-dunărene, constituind până azi minoritatea cea mai numeroasă. Vlahii sunt destul de pre zenţi în realitatea socială şi politică a Peninsulei Balcanice pe tot parcursul 85

evului mediu. Spre exemplu, vlahii din Bosnia sunt pomeniţi în secolul al XIV-lea şi al XV-lea, iar ca urmare a importanţei elementului românesc în a II-a jumătate a secolului al XV-lea, Nicolae de Ujlak se intitula „rege al Bosniei şi Vlahiei”. La începutul sec. al XVI-lea, cei din sangiacul Semendrâci sunt amintiţi în luptele dintre turci şi unguri iar pentru serviciile aduse imperiului vor primi scutiri din partea lui Soliman Magnificul (urmare a participării la luptele dintre regele Ungariei şi marii feudali din Croaţia, unii vlahi au fost răsplătiţi cu domenii devenind şi ei feudali). A fost o perioadă în care românii sud-dunăreni au fost daţi uitării, până spre a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, când prin intermediul presei şi al publicării unor studii efectuate, existenţa acestora a început să fie pusă în discuţie. Astfel, românii din patria mamă de la nordul Dunării, se mirau când aflau din ziare că în timpul războiului bulgaro-sârb din anul 1913 (al II-lea război balcanic), sârbii au pus în primele rânduri regimentele româ neşti din Craina, Pojarevaţ şi Timoc. În Bulgaria, la Şiştov, preotul care a dat binecuvântarea trupelor care plecau spre câmpul de luptă s-a rugat pentru regele Carol şi a adus elogii vitejiei românilor din care se compunea în majoritate garnizoana din Şiştov, iar colonelul comandant a declarat că este mândru că are sub conducerea sa ostaşi români. Emigrările de populaţie din nordul Dunării în zona Timocului, care au întărit blocul romanităţii sud-dunărene multimilenare existent în regiune, au avut loc ca urmare a înăspririi birurilor şi a creşterii fiscalităţii din Ţara Românească. Hrisoavele domneşti, precum cel dat de Alexandru Voievod la 6 februarie 1629 şi cel dat de Matei Basarab la 29 august 1635, scot în evidenţă această migraţie chiar şi mai devreme. O deosebită amploare o ia migraţia spre sud la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, cu ocazia evenimentelor legate de răzvrătirea lui Pazvantoglu, paşa din Vidin, care după ce a anexat tot teritoriul dintre Timoc şi Morava, în anul 1799 propune o împroprietărire tuturor vecinilor care vor veni pe acest teritoriu, fără să se facă diferenţă între originea etnică a acestora. Datorită fiscului excesiv, mulţi olteni treceau Dunărea şi se aşezau în zona Timocului, unde nu aveau de plătit decât birul către sultan. Aici, la venire au găsit pe românii sosiţi dintr-o migraţie anterioară generată de legea lui Constantin Mavrocordat, aşezaţi peste „un strat” timocean vechi ro mânesc. În acelaşi timp a existat şi o emigraţie de transilvăneni care fugeau mai ales de cumplita asuprire naţională din Ardeal. De teamă ca ţăranii să nu părăsească domeniile pe care lucrau şi să treacă Dunărea, satele de pe marginea fluviului aveau un regim aparte din partea domniei, concretizat în anul 1793 printr-o uşurare a obligaţiilor. Această 86

comunitatea vlaho-românească a fost ruptă în două prin stabilirea frontierei dintre Serbia şi Bulgaria pe Valea Timocului în anul 1833, când cea mai mare parte, zona Craina, devenind „sârbească” a fost lipsită de şcoli şi de biserici româneşti. La fel şi statul bulgar, cu precădere după primul război mondial, nu le-a mai permis timocenilor să se exprime în limba română sau să-şi cultive tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Situaţia s-a înrăutăţit în perioada interbelică. Astfel, în 1933-1934, după îndelungi discuţii, a fost încheiate acorduri între România şi Iugoslavia cu privire la reglementarea şcolilor primare şi a organizării bisericii minoritarilor din Banat. Însă orice referire la Timoc (chiar indirectă) constituia un pretext pentru întreruperea discuţiilor. Aşa s-a întâmplat în 1927, când, într-un interviu acordat unei publicaţii italiene, ministrul român de externe şi-a exprimat speranţa în îmbunătăţirea stării românilor din partea bulgară a Văii Timocului, fără a se face nici cea mai mică aluzie la românii timoceni din Serbia. A fost pretextul pentru o violentă reacţie a unui ministru iugoslav şi, bineînţeles...întreruperea tratativelor referitoare la situaţia românilor din Banatul sârbesc (tocmai se ajunsese la un acord care nu a fost ratificat de partea sârbă). 4 La fel de tragică era şi situaţia românilor din Bulgaria. Astfel, în perioada 1921-1924 au fost închise şcolile care beneficiau de fonduri venite din partea guvernului român. Învăţătorii şi preoţii români au fost arestaţi de către autorităţile bulgăreşti. Peste circa un deceniu, numele româneşti au fost bulgarizate în mod forţat şi s-au confiscat cărţile religioase în limba română. S-a contestat originea comună a românilor de la nord şi sud de Dunăre. De aseme nea, a fost ascuns numărul real al românilor din Bulgaria. Cererile statului român în legătură cu asigurarea dreptului la şcoală şi biserică în limba română s-au izbit de indiferenţa autorităţilor bulgăreşti. Mai mult, orice acţiune de sprijin a României provoca reacţia inversă, de persecuţie a conaţionalilor din Bulgaria. Singurele şcoli româneşti erau proprietatea statului român (la Sofia şi Jubaia). Cel de-al doilea război mondial nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei românilor din Balcani. Faptul că, după război, atât Româ nia, cât şi Bulgaria, cât şi Iugoslavia au cunoscut regimuri comuniste, nu a contribuit la acordarea de drepturi pentru minoritatea românească din statele slave de la sud de Dunăre; astfel, identitatea românilor era negată atât de către auto rităţile iugoslave, cât şi de cele bulgăreşti. Statisticile oficiale din Serbia şi Bul garia privitoare la populaţia românească sunt, în mare măsură, departe de adevăr.

87

A. Evoluţia populaţiei româneşti în statisticile oficiale din Serbia (1846-2002) 5 Anul

Români

1846 1859 1866 1884 1890 1892 1900 1921 1931 1940 1945 1953

97215 122595 127326 149727 143684 159510 122492 149946 57000

1961

1330

1991

16539 (71536 vorbitori de română)

2002

39882 vlahi 2778 români 42660 total (58221 vorbitori de română)

% 41.8 43.3

Craina

Timoc

Pojarevat

Morava

64.8 67.7

51.0 51.6

36.6 38.8

17.1 16.1

63.3 59.2 59.2 47.4 59.0

61.2 42.9 48.1

32.3 26.1 28.0

15.6 5.4 5.4

25.3

20.2

2.9

% din populaţia Serbiei 11.2

Estimări

9.5 8.1 6.8 6.2 5.9 350000434000

29000 (198793 vorbitori de română)

Cel puţin 245000

Examinând tabelul A se pun, în mod firesc, mai multe întrebări: 1. Cum se explică faptul că de la 1859 la 1866 populaţia românească a crescut doar cu circa 5000 de persoane, în timp ce sârbii din aceeaşi zonă au crescut cu peste 300000? 2. Cum se explică brusca scădere a populaţiei româneşti din Timocul sârbesc de la 1892 la 1900 ? 3. Cum se explică scăderea bruscă populaţiei româneşti din Timocul sârbesc după cel de-al doilea război mondial (minim de 1330 de locuitori în 1961) ? B. Evoluţia numerică a populaţiei româneşti din Bulgaria conform statisticilor oficiale Anul 1905 1910 1920 1926 1934

Populaţia românească 75773 79429 57312 69080 16405

88

C. Conform recensământului din 2001 din Bulgaria, minoritatea românească nici măcar nu este menţionată: Total

Bulgari

Turci

Ţigani

Alţii

7928901

6655210

746664

370908

69204

Nu a declarat 62108

Necunoscut 24807

D. În districtul Vidin, unde este concentrată o numeroasă populaţie românească statistica oficială se prezintă astfel: Total

Bulgari

Turci

Ţigani

Alţii

130074

118543

139

9786

528

Nu a declarat 553

Necunoscut 525

La fel, evoluţia numerică a populaţiei româneşti din Bulgaria, conform statisticilor oficiale, pune o serie de probleme, pe care încercăm să le sintetizăm în mai multe întrebări: 1. Cum se explică scăderea bruscă a numărului de români din 1926 până în 1934 ? 2. Cum se explică scăderea populaţiei româneşti din districtul Vidin de la cca. 42000 (1926) la 3213 (1934) ? 3. Cum se explică faptul că în Bulgaria, statisticile nu menţionează populaţia românească, chiar acolo unde există români (Vidin) ? La toate aceste întrebări, atât cele referitoare la românii din nordestul Serbiei, cât şi la cei din Bulgaria, există un singur răspuns: autorităţile sârbeşti şi cele bulgăreşti au încercat şi, din nefericire încearcă încă, să ascundă numărul real al populaţiei româneşti! Căderea comunismului a condus la mari schimbări, de natură socială şi politică, dar şi teritoriale (în cazul fostei Iugoslavii). Din păcate, în legătură cu acei români care trăiesc în Serbia şi în spaţiul exiugoslav (cu excepţia celor din Voivodina), nu s-a întâmplat nimic deosebit. În continuare se practică o politică de asimilare şi li se încalcă drepturile elementare: n-au şcoli în limba maternă, nici biserică... Românilor de pe Valea Timocului nu li se recunoaşte nici măcar denumirea de... români! Ei sunt consideraţi a fi... vlahi! Care vlahi, chipurile, sunt diferiţi de români! Consiliul Europei (din care Iugoslavia şi apoi Serbia au făcut şi fac parte) a adoptat mai multe documente în care era abordată problema drepturilor minorităţilor. 6 Legat de românii de pe Valea Timocului, o problemă a fost că s-a tergiversat recunoaşterea lor ca minoritate de către statul sârb. „Românii din Timoc sunt în proces cu statul sârb fiindcă nu sunt recunoscuţi ca minoritate naţională. Dintre toate cele 14 89

minorităţi naţionale din Serbia, doar vlahii nu sunt recunoscuţi. La începutul anului 2006 ei înfiinţează Consiliul Naţional al Rumânilor/Vlahilor din Serbia (cu sediul la Negotin), care nu este însă înregistrat de către statul sârb decât cu mare întârziere (2007). Ministerul pentru Drepturile Omului şi Minorităţilor şi Ministerul pentru Administraţie Locală din timpul Uniunii Serbiei cu Muntenegrul, dar şi după destrămarea uniunii statale, au ignorat problema românilor timoceni, iar explicaţia lor a fost că tot schimbându-se structura ministerului nu a avut cine să se ocupe de problema lor. Contraargumentul românilor a fost că în aceeaşi peri oadă cu ei s-a constituit şi Consiliul Egiptenilor care, în două săptămâni a primit aprobare şi a fost şi înregistrat. Pentru prima dată în istoria lor, românii din partea de Răsărit a Serbiei (Timoc), cer recunoaştere. Explicaţiile pe care le dau autorităţile sârbe au fost puerile sau întârziate din cauza procedurilor legislative. De pildă, abia din anul 2002 s-a aprobat în Serbia legea de ocrotire a drepturilor şi libertăţilor minorităţilor. Printre primele care şi-au făcut Consilii, ca reprezentanţi legali şi legitimi, au fost românii din Voivodina (Consiliul Naţional al Românilor din Serbia, cu sediul la Novi-Sad). O explicaţie acceptată de comunitatea românilor ignoraţi se regăseşte în problemele cheie ale Serbiei: dezmembrarea Iugoslaviei şi mai apoi despărţirea de Muntenegru; situaţia nerezolvată a regiunii Kosovo şi Metohia; un număr mare de refugiaţi care locuiesc în Serbia. Doar comunitatea română din Estul Serbiei nu are reprezentare legitimă în Parlament, şi ca atare şi finanţare adecvată din partea Guvernului. 7 Dacă ar fi fost recunoscuţi ca minoritate naţională, atunci ar fi trebuit să li se aprobe anumite drepturi cum ar fi acelea menţionate în Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. În cele din urmă, Consiliul Naţional al Rumânilor/Vlahilor din Serbia a fost recunoscut abia la 1 august 2007, dar numai după ce autorităţile sârbeşti au fost ameninţate cu acţionarea în instanţă de liderii românilor din regiune şi în condiţiile în care, deputatul german Jurgen Hermann urma să efectueze în scurt timp o vizită, din partea Consiliului Euro pei, pe Valea Timocului. Mai mult, Consiliul Naţional al Rumânilor/Vlahilor a fost recunoscut de autorităţile de la Belgrad doar cu condiţia ca limba maternă a comunităţii să fie menţionată a fi limba sârbă (profitându-se şi de unele neînţelegeri dintre liderii organizaţiei). În Raportul cu privire la situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi minoritatea românească din Serbia, redactat de eurodeputatul german Jurgen Hermann şi adresat Adunării Parlamentare a Consiliului Europei - APCE (14 februarie 2008), se recunoaşte, practic existenţa unei minorităţi româneşti pe Valea Timocului: „Adunarea încurajează pe membrii minorităţii vlahe/române din Serbia de est (s.n.) să-şi combine eforturile să depăşească dezacordurile interne în 90

interesul propriu în scopul de a păstra trăsăturile speci fice care formează identitatea lor.” 8 În acest caz, protejarea limbii vorbite de ro mânii timoceni ar intra sub incidenţa Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare. În legătură cu acest din urmă aspect, al protejării limbii, Carta menţionează că: „prin expresia „limbi regionale sau minoritare” se înţeleg limbile: i. folosite în mod tradiţional într-o anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric inferior restului populaţiei statului; şi diferite de limba (-ile) oficială (-ale) a (ale) acelui stat; ea nu include nici dialectele limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului, nici limbile imigranţilor; prin “zonă în cadrul căreia o limbă regională sau minoritară este folosită” se înţelege aria geografică în care această limbă reprezintă modul de exprimare al unui număr de persoane justificând adoptarea a diferite măsuri de protecţie şi de promovare prevăzute prin prezenta Cartă”. 9 (articolul 1). Definiţia oferită de Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare se potriveşte perfect situaţiei românilor din Timoc. Este vorba de limba (română) folosită tradiţional într-o zonă a Serbiei de către un grup inferior din punct de vedere numeric restului populaţiei statului. Zona în care limba minoritară este folosită este în estul Serbiei de-a lungul râului Timoc şi în zona montană învecinată. Aceeaşi cartă prevede că „În materie de învăţământ, Părţile se angajează, în ceea ce priveşte zonele în care sunt folosite astfel de limbi, în funcţie de situaţia fiecăreia dintre aceste limbi şi fără a aduce atingere limbii (-ilor) oficiale a (ale) statului: Să prevadă desfăşurarea unei educaţii preşcolare în limbile regionale sau minoritare respective; sau să prevadă desfăşurarea unei părţi substanţiale a educaţiei preşcolare în limbile regionale sau minoritare respective; să prevadă desfăşurarea unui învăţământ primar în limbile regionale sau minoritare respective;... sau să prevadă desfăşurarea unei părţi substanţiale a învăţământu lui primar în limbile regionale sau minoritare respective; să prevadă desfăşurarea unui învăţământ secundar în limbile regionale sau minoritare respective; sau să prevadă desfăşurarea unei părţi substanţiale a învăţământului secundar în limbile regionale sau minoritare respective; să prevadă desfăşurarea unui învă ţământ tehnic şi vocaţional în limbile regionale sau minoritare respective...” 10 (articolul 7). În legătură cu aceeaşi problemă a învăţământului în Convenţiacadru pentru protecţia minorităţilor naţionale se stipulează că „Părţile vor asigura, între altele, posibilităţi corespunzătoare pentru pregătirea profesorilor, accesul la manuale şi vor facilita contactele dintre elevi şi profesori ai diferitelor comunităţi.” 11 (articolul 12, paragraful 2). De asemenea, la articolul 14, paragrafele 1 şi 2, ale Convenţiei se 91

stipulează că „Părţile se angajează să recunoască dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a învăţa limba sa minoritară” şi că „În ariile locuite tradiţional sau în număr substanţial de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, dacă există o cerere suficientă, părţile vor depune eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional, ca persoa nele aparţinând acestor minorităţi să beneficieze de posibilităţi corespunzătoare de învăţare a limbii lor minoritare ori de a primi o educaţie în această limbă.” 12 (articolul 10, paragraful 1). Ori, în acest moment românii de pe Valea Timocului nu au această posibilitatea de a studia în limba maternă. Nu există şcoli în care să se studieze în limba română, nu există învăţători şi profesori, nu există cărţi şi manuale şcolare. Situaţia este realmente dramatică. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale prevede că „Părţile se angajează să recunoască faptul că fiecare persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul să utilizeze liber şi fără ingerinţă limba sa minoritară, în privat sau public, în oral sau scris.” 13 Un evident caz în care dreptul de exprimare în limba maternă este încălcat de către statul sârb, este cel legat de construirea bisericii de la Malainiţa, lângă Negotin, având hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril” de către preotul Boian Alexandrović, în care slujba se ţine în limba română. Problema este că în 1833, bisericile şi mănăstirile în care slujba s-a ţinut în limba română au intrat în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Sârbe şi de atunci slujba se face în limba slavonă veche. În ciuda eforturilor lui Boian Alexandrović, Biserica Ortodoxă Sârbă se împotriveşte existenţei unei biserici în care ceremonialul religios să se facă în limba română. Au fost găsite tot felul de motive de natură birocratică împotriva proiectului bisericii de la Malainiţa, între care faptul că nu a existat o autorizaţie de construcţie; s-a spus chiar că bi serica va fi demolată şi s-a ajuns la ameninţări la adresa preotului român şi a familiei sale (în legătură cu care autorităţile sârbeşti nu au intervenit). 14 Acest caz a fost prezentat şi în raportul prezentat APCE de către deputatul german Jurgen Hermann, citat mai sus: „Având cunoştinţă de criticele ridicate faţă de legea din 2006 asupra bisericilor şi organizaţiilor religioase din Republica Serbia, în particular chestiunea nerecunoaşterii Bisericii Ortodoxe Romane prin aceasta lege, Adunarea este surprinsă de influenţa dominantă a Bisericii Ortodoxe Sârbe în cadrul recunoaşterii altor biserici şi/sau comunităţi re ligioase". 15 Tot în Convenţia-cadru se arată că „Fără a aduce atingere măsurilor luate în cadrul politicii lor generale de integrare, Părţile se vor abţine de la orice politică ori practică având drept scop asimilarea 92

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale contra voinţei lor şi vor proteja aceste persoane împotriva oricăror acţiuni vizând o astfel de asimilare.” (articolul 5, paragraful 2). 16 Ori, în cadrul minorităţii româneşti din Serbia de Est, se constată, de exemplu, că membrii aceştia poartă nume sârbeşti, un pas important în direcţia asimilării. Ironia sorţii face ca astfel de nume sârbeşti să aparţină unor luptători pentru drepturile populaţiei minoritare, de exemplu, preotul Boian Alexandrović (prenumele Boian s-ar explica prin faptul că mama preotului este sârboaică, însă în ceea ce priveşte numele...), Dimitrie Crăciunovici (liderul Mişcării Democrate a Românilor din Serbia), Predrag Balaševici (conducătorul Partidului Democrat Român din Serbia) etc. În legătură cu politica dusă pentru asimilarea românilor de pe Valea Timocului amintim următorul episod, relatat de Boian Alexandrović, care demonstrează cât de dramatică este situaţia conaţionalilor noştri din Serbia de răsărit: „În ziua de 14 august 2007 la biserica noastră din Malainiţa au venit niscai credincioşi din satul românesc Geanova, pe sârbeste Duşanovaţ, ca să le fac o ru găciune pentru fetiţa lor. Când i-am întrebat dacă este botezată, mi-au răspuns că au botezat-o cu câţiva ani înainte la mănăstirea Bucovo (a doua reşedinţă a episcopului sârb Iustin). La întrebarea mea care este numele fetiţei, părinţii mi-au spus Miliţa şi la urmă Sandra. Eu am întrebat: "Cum, Miliţa or Sandra", după care ei mi-au povestit că s-au dus la mănăstire şi călugărul de acolo i-a întrebat cum se cheamă fata, şi când ei au răspuns Sandra el a zis că nu poate să se boteze cu acest nume "pentru că nu e al nostru". Pentru că numele Sandra „nu este al nostru” el i-a pus numele Miliţa că acest nume a purtat împărăteasa sârbească şi acuma fata este scrisă în cartea de botez cu nume Miliţa, dar în actele oficiale Sandra. Nu este prima dată când mi se plâng credincioşii de acest lucru fraţilor noştri sârbi şi dacă stimaţii ierarhi sârbeşti spun că în Biserica Ortodoxă Sârbă este loc de toate naţiunile. Da-i „credem”, dacă le schimbă numele şi dacă-i fac din români sârbi atunci este loc de toţi. Nu am spus eu degeaba cu câţiva ani înainte că mai bună maşina de asimilare a românilor timoceni a fost şi a rămas Biserica Ortodoxă Sârbă. Ei nu vor să boteze copiii nici cu nume internaţionale, dar să mai spunem cu nume românesc (pentru că scopul lor este sârbizarea tuturor).” 17 Serbia este semnatară a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale; în lumina celor spuse mai sus, considerăm că, în legătură cu românii timoceni nu respectă propriile angajamente, precum şi pe cele luate în cadrul relaţiilor bilaterale cu statul român. Raportul deputatului Jurgen Hermann remarcă faptul că înţelegerile bilaterale nu sunt respectate: „Relaţiile între Serbia şi România sunt guvernate de două texte: un tratat de prietenie, cooperare şi bună vecinătate între 93

România şi Serbia (semnat la 16 mai 1996) şi o înţelegere bilaterală între guvernul României şi guvernul federal al Republicii Iugoslavia de cooperare în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale (semnat la 4 noiembrie 2002). Raportorul a fost informat că punerea în aplicare a acestor texte este nesatisfăcătoare. Ministrul Afacerilor Externe al României a vizitat Serbia şi a cerut întrunirea unei comisii comune interguvernamentale pentru minorităţile naţionale prevăzută în articolul II al înţelegerii bilaterale, a cărei misiune era de aplicare a acordului. În ciuda răspunsului pozitiv din partea autorităţilor sârbe la această cerere, comisia interguvernamentală nu s-a reunit încă.” 18 Din nefericire, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a adoptat la 1 octombrie 2008, în urma raportului prezentat de parlamentarul german Jurgen Hermann (cu sprijinul parlamentarului din Republica Moldova, Vlad Cubreacov) Rezoluţia 1632, prin care se acreditează ideea că vlahii sunt diferiţi de români; astfel, amendamentul 17 introdus de delegaţia sârbă înlocuia textul proiectului de rezoluţie în care apărea expresia „minoritatea vlahă/română” cu expresia „minorităţile română şi vlahă”. În ciuda acestui fapt, autorităţilor sârbe li se recomandau măsuri pentru protejarea minorităţii româ neşti din Serbia, în special celei din Timoc. 19 De remarcat faptul că amendamentul introdus de delegaţia sârbă a fost adoptat profitându-se de lipsa de interes al unor parlamentari români. Vlad Cubreacov şi Jurgen Hermann au reuşit să demonstreze, în mod credibil, în faţa Adunării, că românii sunt unii şi aceiaşi cu vlahii, deşi delegaţia Serbiei, susţinută de delegaţiile Greciei, Ciprului şi Rusiei, a insistat că există două minorităţi distincte, românii şi vlahii. În momentul în care, Rezoluţia 1632 a fost supusă la vot, aceasta conţinea expresia iniţială „minoritatea româno-vlahă”, care a fost imediat modificată, la dorinţa sârbă, cu expresia confuză „minorităţile română şi vlahă”. Cu alte cuvinte, unii dintre românii din Timoc vorbesc limba română, alţii, limba vlahă! Scandalosul amendament sârb a avut doar două voturi în plus, în condiţiile în care Cornelia Cazacu a votat de partea delegaţiei sârbe (sic!). În schimb, colegii dânsei, Cezar Preda, Ilie Ilaşcu, Relu Fenechiu şi Mihai Tudose au absentat, deşi ştiau (probabil) cât de important era votul lor. Nici românii din Bulgaria nu au şcoli şi biserici în limba maternă, nu pot face o carieră în administraţie dacă afirmă că sunt români, există prea puţine publicaţii în limba română, numele de persoane sau de localităţi sunt bulgarizate, nu se recunoaşte faptul că vlahii din Bulgaria şi aromânii sunt români. Mai mult, românii nu sunt recunoscuţi drept minoritate etnică, ci comunitate etnică. S-a ajuns până acolo, încât în pofida oricărei logici, limba lor maternă este considerată o limbă slavă (!). Când premierul român, Adrian Năstase, în timpul vizitei în Bulgaria 94

din 2003, a ridicat problema respectării drepturilor românilor din ţara vecină, presa bulgărească a avut o reacţie neaşteptată. Astfel, în ziarul 24 Ceasa apărea articolul „ Năstase îl întreabă pe Simeon de minorita tea românească din Bulgaria”, în timp ce în Trud se punea întrebarea „Adrian Năstase caută minoritate românească în Bulgaria?”. S-a ajuns până acolo încât românii au fost caracterizaţi în ziarul Vidin, care apare într-o zonă în care trăiesc mulţi conaţionali de-ai noştri drept „naţionali fără ţară, care îşi pot arăta coarnele numai dincolo de Dunăre. ” E adevărat că Liceul Român din Sofia a fost redeschis în anul 1999, dar copiii învaţă în condiţii improprii, iar numărul de ore în limba română este insuficient. Problema învăţământului în limba română a fost ridicată de fostul preşedinte al României, în timpul vizitei în ţara vecină din anul 2003. Un caz asemănător cu cel al părintelui Boian Alexandrović din Serbia este cel al preotului Valentin Ţvetanov Gheorghiev, care a îndrăznit să oficieze slujba în limba română la Rabrovo. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Bulgară a intervenit, interzicând utilizarea limbii materne. Deşi organizaţiile româneşti, printr-o scrisoare trimisă Patriarhului Bulgariei solicitau oficierea slujbei în limba română în acele localităţi cu populaţie preponderent românească, n-au primit nici un răspuns. 20 Revenind la situaţia bisericii, încercarea de reînviere a unui protopopiat românesc pe Valea Timocului de către acelaşi Boian Alexandrović a fost, până de curând, respinsă de către autorităţile sârbeşti. În acest sens trebuie remarcat un fapt important: „Curtea Suprema de Justiţie a Serbiei a anulat decizia Ministerului Cultelor prin care a fost respinsă înscrierea Protopopiatului Orto dox Roman al „Daciei Ripensis” din Timoc în Registrul Bisericilor şi Comuni tăţilor religioase din Serbia, a declarat... pentru Agerpres, părintele protoiereu Boian Alexandrovici.” 21 Poate că începutul de secol XXI să ducă şi o schimbare a statului românilor din sudul Dunării. Faptul că România şi Bulgaria sunt membre ale Uniunii Europene şi că într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat şi Serbia (în data de 22.12.2009, statul sârb şi-a depus în mod oficial dosarul în vederea obţinerii statutului de candidat la aderarea în UE) are şanse să devină parte a marii familii europene deschide perspective încurajatoare pentru conaţionalii noştri din sudul Dunării. Note Capitolul IV

95

1 1. Băluţoiu, Valentin, O istorie pentru românii din sudul Dunării, Editura Alma, Craiova, 2009, p. 135-137. 2 2. Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor de pretutindeni, Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, 2004, p. 98. 3 3. Copcea, Florian în revista Datina nr. 50065/18.11.2009 (jud. Mehedinţi) cu art. „Continuă persecuţiile împotriva românilor din Timoc”: „La sfârşitul săptămânii trecute asociaţia culturală Pro Europa din Craiova şi Fundaţia Culturală Lumina din Dr. Tr Severin au îndrăznit să treacă frontiera în Serbia ducându-i lui Mihailo Vasilievici şi Mişcării Democrate a Românilor din Serbia, cu sediul la Zaiecear circa 200 de bucăţi din lucrarea bilingvă a prof. Valentin Băluţoiu „O istorie pentru românii de la sud de Dunăre”. Cartea a fost trecută utilizându-se unele tertipuri pe sub furcile caudine ale vameşilor sârbi, dar la nici un sfert de oră de la trecerea frontierei s-a solicitat donatorilor predarea acestor cărţi sub motiv că este pro-românească şi este un pericol întrucât poate să revolte românii...” (punctul de trecere al frontierei româno-sârbe Porţile de Fier). Un alt episod similar este relatat de Domozină Tiberius în articolul „ Prutul şi Dunărea, graniţe între români” din vol. al III-lea al lucrării „Românitate şi Latinitate în UE” – pag. 284, 285 (Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova 2009): „În momentul în care declarăm vameşilor sârbi ce transportăm, aceştia rup imediat pachetele cu cărţi şi încep să le răsfoiască. Momentele următoare sunt unice într-o viaţă de om cred, căci urmează o lecţie de istorie predată nouă de doi vameşi sârbi şi o corectare pe text a istoriei românilor timoceni. Desluşim de câteva ori (vorbeau în sârbă) că vlahii nu sunt români, ci sârbi... ” (punctul de trecere al frontierei bulgaro-sârbe Bregovo, situat între localităţile Vidin, în Bulgaria şi Negotin, în Serbia). 4 4. Kostandinovic-Traian, Dragisa, Românii din nord-estul Serbiei între anii 1804-1948, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni şi Editura Semne, 2008. 55. Băluţoiu, Valentin, op. cit., pag. 293-295. 6 6. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritate (1992), Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (intrată în vigoare în 1998) etc. 77. http://www.romaniuitati.eu/content/view/2/45/ 8 8. Situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi minoritatea etnică românească din Serbia, raport redactat de deputatul german Jurgen Hermann, 14 februarie 2008. 99. http://www.dri.gov.ro/documents/Carta_ELRM.pdf . 1010. http://www.dri.gov.ro/documents/Carta_ELRM.pdf. 1111. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf . 1212. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf 1313. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf . 14 14. Despre cazul de la Malainiţa, Diana Nedelcea Cotescu, Biserica Românească din Serbia, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2006, pag. 225-235. 15 15. Situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi minoritatea etnică românească din Serbia, raport redactat de deputatul german Jurgen Hermann, 14 februarie 2008. 1616. http://www.bice.md/UserFiles/File/Tratate/MinNat.pdf. 1717. http://www.romaniuitati.eu/content/view/36/45/ 18 18. Situaţia minorităţilor naţionale din Voivodina şi minoritatea etnică românească din Serbia, raport redactat de deputatul german Jurgen Hermann, 14 februarie 2008. 19 19.http://2008.rgnpress.ro/component/option,com_ab_calendar/month,10/year,2008/day,02 /Itemid,99999999 / 20 20. Despre problema respectării drepturilor minorităţii româneşti din Serbia, vezi Valentin Băluţoiu, Aspecte ale drepturilor românilor timoceni în lumina unor reglementări

internaţionale, în revista Lamura, nr. 7-8-9/2008, pag. 49-50. 2121. http://www.frontpress.ro/p=4687 .