De ce NU se puteau numi Vlahii "Români"? - Ovidiu Pecican

ÎN EVUL MEDIU

Problema relaţiei dintre apariţia propriu - zisă a limbii şi poporului român, pe de o parte, şi trezirea conştiinţ ei apartenenţei la comunitatea românească nu a fost discutată prea mult în istoriografie1. În general specialiştii au plecat de la supoziţia tacită că apariţia limbii şi poporului sunt simultane cu priza de conştiinţă pe care faptul istoric însuşi al dobândirii identităţii etnice proprii o iscă. Dar un

asemenea proces nu are cum fi confundat cu o generare spontanee şi punctiformă. Dimpotrivă, el este alcătuit, după toate probabilităţile, dintr - o succesiune de evenim evenimen entte care, fiecare în felul său, catalizează developarea noii identităţii. Printr- o greu de decelat dialectică, separările şi apropierile

iden identtitare itare presup presupun un,, fiecare fiecare în într- un fel propriu, propriu, ecouri ecouri de de conştiinţă specifice. Şi după cum fiecare act colectiv major îşi găseşte rezonanţa subiectivă, tot a stfel, la rândul lor,

procesele subiective sunt un factor generator de noi fapte. Astfel, se poate considera cu destul temei că, de pildă, apariţia poporului român în geopolitica europeană, a fost un

proces îm î mbinân binând d mai mult multee element elemente, e, dint dintre care care se pot 1

Mai Mai recent recent vez vezii Stelian Stelian Brezean Brezeanu u,

Romanitatea orientală în evu l mediu.

All, De la cetăţenii romani la naţiunea medievală , Bucureşti, Ed. Al

1999.

102 Create PDF files PDF files without this message by purchasing novaPDF printer printer (http://www.novapdf.com ( http://www.novapdf.com))

reţine: primele semne ale unei identităţi alta decât cele greacă- bizantină, bulgară şi sud- slavă; atribuirea unui nume propriu colectivităţii subsumabile noii identităţi; numele diverse ale acelei colectivităţi ori sensurile diverse (ba chiar divergente) atribuite acestor nume în interiorul şi în exteriorul comunităţii respective. Deşi procesul decantării identitare este unul prin excelenţă istoric, a distinge cu claritate între variatele sale componente este şi riscat, şi dificil. Acestea fiind spuse, istoricul nu se poate, totuşi, dispensa de examinarea lor atât separat, cât şi împreună. Altminteri s - ar cuveni să se considere redus la cunoaşterea furnizată de realităţile moderne, al căror model poate induce concluzii false. Cât de necesară este o astfel de investigaţie rezultă cu pregnanţă şi din confuzia observabilă în diverse istoriografii cu privire la problema luată în discuţie. Iată

câteva exemple:

History of Tra Transylvania girată de Lucrarea colectivă Hi Academia maghiară, considerată de istoriografia română drept părtinitoare, în ceea ce îi priveşte pe români, se referă, totuşi, la originea acestora în termenii acreditaţi de însăşi tradiţia istoriografică românească, cel puţin atunci cân când este este vorba vorba despre despre ceea ce s- a num numit în general general “numele intern” şi cel “extern” al poporului. După autorul acelor pagini, cuvântul vlah - o adaptare slavonă după o vocabulă germană - desemn desemna poporul poporul neo- latin care îşi spunea român1. Este exact teza posibil de întâlnit şi în cea mai recentă sinteză românească: “... Poporul romanic moştenitor al dacilor romanizaţi şi autohton pe teritoriul 1

Histor tory of Tr Tra ansylvania, Budap Bela Köpeczi Köpeczi (ed. (ed. ), Hi Budapest est,, Akadém Akadémiai Kiadó, Kiadó, 1994 1994,, p. 183 183: “Th “The Slavonic Slavonic word word ‘Vlach’ ‘ Vlach’ borrowed borrowed origina originally lly from from the German German,, was used by by the t he Byzant Byzantines to to descr describe ibe the the peop people le in their their empire empire who who spoke a neoneo- Latin Lat in language language and and called called themselv themselves es ‘Rum ‘ Rumin’ “.


Daciei antice apare în primele izvoare medievale: este neamul blach blachilor, ilor, vlahilor. vlahilor. Cei care- l num numeau astfel astfel (populaţii neromanice - german germani,i, slavi, maghiari) aghiari) afirm afirmau implicit caracterul romanic al acestui popor, vorbitor de limbă (neo)latină. Românii înşişi s - au num numit cu un un ter erm men derivat din romanus, perpetuând perpetuând amintirea intirea Romei. Romei. Ei sunt sunt singurul popor romanic care păstrează acest nume, insulă de romanitate înconjurată de popoare de alte origini”1. Este oare sigur că vlah era numele extern al românilor? Şi este dincolo de îndoială că românii se numeau între ei, dintru începuturi, români? Dacă nu, atunci cum trebuie interpretate cele două nume? Despre ce realităţi dispărute sau metamorfozate vorbesc ele? Şi cum s - au produs transformările care le marchează existenţa?

Istoricul italian Cesare Alzati este de părere că una dintre premisele fundamentale ale evoluţiei Ro Romaniei de la stadiul de realitate teritorial- politică la acela de “valoare permanentă de civilizaţie, pătrunzând conştiinţele şi modelân odelându du-- le” printre printre locuitorii locuitorii nordnord- dunăreni de la sfărşitul Antichităţii, a fost asumarea cetăţeniei romane 2. Profunzimea acestui fenomen este dovedită - la nivelul nivelul întregii întregii lumi romane - de afirmarea sentimentului romanităţii în condiţiile

1

Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Pompiliu Teodor, Is Istoria României, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1998, p.

112. 2

Cesare Alzati, “Etnie şi universalism. Note pe marginea continuităţii termenului «romanus» între populaţiile româneşti”, în În În in inima Eu Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc , Cluj- Napoca, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, 1998, p. 74.


invaziilor nomade şi, implicit, ale barbarizării. Alzati precizează că în noul context istoric apelativul romanus şi- a pierdut valenţa “politică” precisă dinainte, o valenţă ce era legată strâns de condiţia juridică de civis (cetăţean) al imperiului. Totodată, este limpede că cei care continuau să şi spună romani în acel moment nu legau termenul de o semnificaţie etnică. Identitatea lor originară - de aparţinători a parţinători ai unor neamuri africane, celtice, italice - nu pare să fi diminuat odată cu inserarea lor în lumea romană. La fel de adevărat este şi că, de - a lun lungu gull în întregii epoci epoci impe imperiale, riale,

denumirile provinciilor au reflectat adeseori numele populaţiilor indigene. În aceste condiţii, termenul de romani “... nu poate fi considerat decât ca o expresie a sentimentului comunei apartenenţe, sentiment care- i un unea pe toţi, în raport cu o tradiţie instituţională şi un patrimoniu de civilizaţie, ambele legate de Roma şi de Impe riul acesteia”1. De această tradiţie populaţiile incluse în imperiu

au beneficiat, de la caz la caz, mai îndelung sau pentru o perioadă mai scurtă, printr - o experienţă directă care, în unele cazuri, a fost precedată şi / sau urmată şi de una indirectă (influenţă). Tot aşa, crede autorul, s- a petrecut şi în spaţiul

carpato- dan danub ubian ian.. Excluse din ansam ansamblul blul adm administrat inistrativ iv al Imperiului după 275, teritoriile nord- dunărene au rămas sub influenţa acestuia, când nu au fost - pe durate durate determin determinat atee şi numai în parte - readuse readuse sub sub con conttrolul imp imperial. Pent Pentru această realitate încă prea puţin cunoscută, grăitoare sunt nu doar descoperirile arheologice, ci şi mărturiile lingvistice. Cesare Alzati atrage atenţia asupra perechii ro rom manus > rumân, dar îi asociază acesteia şi corespondenţa imperator > împărat . Dacă primul termen indică sentimentul apartenenţei

1

Ibidem Ibidem, p. 75. 75.


la lumea romană, descendenţa romană, cel de - al doi doilea lea evidenţiază conştiinţa unei continuităţi instituţionalierarhice, apartenenţa la un anume tip de stat şi putere (monarhia universală romană). Istoricul italian mai subliniază un fapt important. În timp ce în latină substantivele ş i imperator simperium şi s- au dezvoltat ezvoltat din verbu verbul imperare, în română termenul de la care se derivă cuvintele înrudite (anume: substantivul împărăţie , adjectivul împărătesc şi verbul a împărăţi ) este substantivul împărat 1. Prin această stabilire de priorităţi cred că savantul încearcă să stabilească o diferenţă semnificativă de percepţie la nivelul celor două comunităţi, cea latină antică şi cea românească medievală (comunitatea latinofonilor est- europeni). Anume că, în timp ce latinitatea antică aborda preponderent raţional şi juridic ideea de guvernare, derivând din ea puterea specifică acestei guvernări (imperium) şi pe deţinătorul ei ( imperator ), ), pentru români percepţia esenţială este cea a aceluia care exercită

puterea (împăratul ) asupra unui anumit areal teritoriu ). Diferenţa este esenţială (împărăţie ),), guvernând (împărăţind ). şi este de natură calitativă: de la abordarea juridic - raţională s- a făcut o translaţie către o abordare empirică, personalizată, mitizantă, favorabilă autoritarismului. Iar pentru ca această transformare să aibă loc, a fost nevoie de creştinism care - fiind o concepţie monoteistă şi teocratică a asigurat fundalul perceperii împăratului ca pe realitatea instituţională supremă, legitimă şi de necontestat, de la care emană puterea şi ordinea. În acest sens este semnificativ că divinitatea creştină se numeşte la români Du Dumnezeu (domine

deus), cu o ter term minologie care îi îi desemn desemna în în per perioada ioada dominatului pe imperatorii romani zeificaţi ori percepuţi ca unşi ai lui Trinităţii Divine.

1

Ibidem Ibidem, p. 76. 76.


Sistematizând, atâta cât este posibil, cele de mai sus, aş preciza că în secolele IV - V, creştinismul acredita şi printre latinii de la nordul Dunării im aginea - şi denominaţia - “imperială” a lui Dumnezeu, asigurând într - o formă transfigurată continuitatea tradiţiei “imperiale”, perceperea figurii împăratului ca figură a monarhului prin excelenţă, legitim, autoritar şi universal, în contrast cu micii “mon arhi”

(reguli, hani, ani, khagan khaganii etc. etc.)) barba barbari ri ce s- au perind perindat at prin spaţiul intra- şi extra- carpatin. În paralel şi ulterior cu aceasta, în întreg Imperiul Roman, în răsăritul şi în apusul acestuia, se dezvolta, dincolo de conştiinţa etnică a fiecărei comunităţi romanizate, o conştiinţă comună romană 1. La sfârşitul antichităţii şi în perioada de trecere către evul mediu, sentimentul romanităţii exista, aşadar, printre dacodaco- roman romanii - şi, desigur, la sudul Dunării, şi printre illiro roman romanii - ca solidarit solidaritat atee difu difuză cu amintirea imperiului (văzut, acesta, ca formă de viaţă social - politică), şi ca amintire prestigioasă, încărcată de - acum şi cu conotaţii creştine, a instituţiei imperiale. La rândul lui, Stelian Brezeanu remarcă faptul că “În

Romani» ultim ultimele ele secole secole ale Imperiului Imperiului roman roman,, ter erm menul enul « Ro dobândeşte şi un înţeles religios, definind comunitatea credincioşilor întru Christos. El are un sens identic cu cel de Christiani, substituindu- se unul pe celălalt în documentele vremii”2. Creştinismul a substituit deci sen sului juridic al 1

Ibidem, p. 81, n. 4 şi 5 unde autorul trimite la folosirea termenului

în scrieril scrierilee de secol IV (la (la Auxent Auxentiu iu de de Durost Durostorum orum în cca. 383, 83, Ro Romania în Passio S. Sabae Gothi, post 372, în ambianţa greacă la Atanasie şi în Pa Epifanie, în ambianţa africană la Possidius) şi pomeneşte opoziţia între romanus şi barbarus la Fulgentius de Ruspe, din corespondenţa lui cu regele vandal Trasimundus (sec. VI, pentru spaţiul nord- africa frican n). 2

Romanitatea Stelian Stelian Brezeanu Brezeanu, Ro

orientală…,

ed. cit., p. 18. Desigur, în

vremea Sfântului Pavel, creştinii erau încă “romani”, “corinteni”, “thesaloniceni” etc., după comunitatea bisericească de care ţineau.


cuvânt cuvântului roman roman un sens comun comunititar ar reli religios. gios. În acest context, este de presupus că transmiterea cuvântului imperator se leagă mai curând de concepţia religioasă creştină (Dumnezeu ca împărat al Lumii, Isus ca împărat), guvernării. decât de amintirea exerciţiului imperial roman al guvernării.

- X sau despre despre romanitate itate ca statut statut politicopoliticoÎntr- un studiu dedicat populaţiei romanizate din Balcani1, Stelian Brezeanu precizează că “În spiritul constituţiei antonine, romanus era cetăţean roman, devenit creştin de la Constantin cel Mare înainte, noţiune cu un conţinut politic, cultural, juridic şi religios. De aceea, comunitatea de teritoriu era esenţială în imperiu; indiferent de origine, numele unei anumite populaţii era dat de cel al

provinciei în care acesta locuia [...] Chiar calificativul, ce însoţea adesea numele de persoane, deriva de la provincia din care aceasta descindea. [...] În această lumină, revenind

la insulele disparat disparate e de tracotraco- roman romanii din impe imperi riu, u, nu ne ne putem aştepta să- i găsim definiţi în sursele bizantine după criteriul gentilic, ci după cel teritorial” 2. Cu alte cuvinte, în cazul în care populaţia vorbitoare de neo - latină se găsea în Imperiul Imperiul Biz Bizant antin, ea purt purtaa num numele de romei. Dacă provenea din, să zicem, thema Macedoniei, ea era desemnată, alături de vorbitorii altor limbi locuind în aceeaşi unitate administrativ- teritorială, ca populaţie de macedoneni, dacă aparţinea themei Armeniacilor ea intra în sfera armenilor ş.a.m.d. 1

Idem, “De la populaţia romanizată la vlahii balcanici”, în op.cit., p. 55-

65. 2 Ibide Ibidem m, p. 60- 61.


Un caz aparte, o excepţie unică, remarcă autorul studiului, îl reprezintă populaţia romanizată de pe coasta dalmată, numită de Constantin Porphirogenetul romani Ro (Romanoi) după numele pe care şi- l dă ea însăşi, şi distin istingn gnd d- o clar de locuit locuitorii orii im imperiului, romei romeii. Explicaţia este că, după ieşirea zonei de sub stăpânirea bizantinilor (încep (începu utul sec. sec. al VII VII- lea), această populaţie nu a fost dizlocată, ci a rămas pe loc, plătind doar tribut Sclaviniilor

învecinat vecinate. În timpu impull lui Vasile Vasile I Maced Macedon onean eanul, ul, unele unele dint dintre oraşele dalmate au reluat legăturile cu Bizanţul, dar stăpânirea acestui stat asupra zonei în cauză nu s - a restaurat. Stelian Brezeanu desemnează situaţia creată ca pe un condominium, populaţia dalmată formând o Romania. Înaintea lui Constantin Porphirogenetul au existat şi alte izvoare - occidentale, însă - care care au dese desem mnat cu num numele ele de Annales şi Vita romani această populaţie (Einhardus, An

Hl Hludowici Imp.), consem consemn nând ând un un fapt istori ist oricc de la 817 8171. Comentariul istoricului român este că “Lumea greacă n - a denumit pe romani niciodată altminteri decât romei Ro (Romaioi). După prăbuşirea jumătăţii occidentale a statului roman roman,, titlul itlul de Imperiu Imperiu Roman Roman s- a fixat fixat numai asupr asupra jumătăţii orientale a acestuia, care avea să - şi continue existenţa încă un mileniu. Populaţia Noii Rome de pe Bosfor se numeşte tot romei. Chiar şi după pierderile teritoriale din veacu veacull al al VIIVII- lea, statul bizantin rămâne din punctul de

vedere al doct doctri rin nei politice politice oficiale oficiale Imperiul Imperiul Roman Roman,, în tim timp p ce populaţia lui, devenită greacă în marea ei majoritate în seco secolele lele al VIIVII- lea – al IXIX- lea, se numeşte în continuare romei. Aceste transformări fiind deja o realitate la mijlocul

secolulu secoluluii al X- lea, Const Constan anttin Porph Porphirogenet irogenetul ul a sesizat sesizat incompatibilitatea dintre sensul noţiunii de romaios şi

1

Ibidem, p. 61, n. 36, unde se dau şi citatele respective din text.


conţinutul etnic al noţiunii care desemna populaţia din Dalmaţia; de aceea, el îi denumeşte pe locuitorii latinofoni ai Dalmaţiei cu numele pe care aceştia şi - l dădeau”1. Dacă nu

i- a num numit vlahi, conchid conchidee Brezeanu, Brezeanu, aceasta e probab probabilil fiindcă denumirea respectivă nu circula încă în mediile cărturăreşti bizantine. Ce relevă, de fapt, observaţiile expertului bucureştean? Că noţiunea de roman avea în Bizanţ o acoperire politico- administrativă şi juridică, nicidecum una etnică, fiind totodată exprimată în forma romeu. Chiar şi atunci când apare în forma roman, cu referire la o populaţie balcanică neo- latină, înţelesul rămâne tot politico administrativ şi juridic, căci trimite la realitatea politică a

unei Romanii tributare Sclaviniilor învecinate. Nici în cazul vorbitorilor de lat ină vulgară din Dalmaţia termenul de roman nu are deci de ci acoperire etnică, nefiind utilizat ca atare. Totodată, mai rezultă de aici ceva: faptul că pentru neo- latinii dalmaţi nu se foloseşte termenul de vlahi poate

determina un anume stadiu al culturii geopolitice bizantine (ipoteza culturală a lui S. Brezeanu). Dar poate semnifica şi faptul că termenul de vlahi nu dobândise încă un sens etnic .

Un moment care pune însă în discuţie sensul cuvântului roman poate fi distins în vremea domniei ţarului bulgar Simion, când ambiţiile politice ale acestuia scot la iveală elemente importante pentru înţelegerea faptelor

despre despre care care e vorba. În anii anii 914 914 - 927, 27, în cadrul cadrul unui unui conflict îndelug, Simion încearcă să smulgă Im periului 1

Ibide Ibidem m, p. 61- 62.


Bizantin titlul de împărat al romanilor ( basileus

ton Rh Rhomaion)1. Termen ermenul ul se referea la latin latinofon ofoniiii din teritoriile eritoriile stăpânite de el sau la bizantini? În orice caz, până atunci Bizanţul îşi rezervase în exclusivitate dreptul de a vorbi în numele “romanilor”, bazileul de la Constantinopol păstrând numai şi numai pentru sine privilegiul de a fi desemnat ca împărat al romanilor. Acest moment este aşadar primul în care termenul de “romani” apare în documente ca putând să

se refere la altcineva decât la grecii din imperiul de la Bosfor. După moartea lui Simion, noul ţar bulgar, Petru, primeşte din partea lui Roman Lecapenos recunoaşterea titlului de basileus, limitat însă la teritoriul bulgar (octombrie 927). De astă dată însă discuţia despre jurisdicţi a asupra “romanilor” nu mai figurează în documente. Toată această evoluţie a negocierilor pare să ateste că interpretarea pretenţiei ţarilor bulgari trebuie făcută în sensul politico- administrativ şi juridic, nu în sens etnic. Dar faptele evocate aici sunt cu puţin anterioare vremii când Constantin Porphirogenetul îşi scria opera, pomenindu - i pe pe “romanii” dalmaţi, însă ignorând existenţa vlahilor. De aceea, un răspuns definitiv este greu de dat. Prăbuşirea Imperiului datorită atacului cruciaţilor occidentali (1204), şi refuzul acestora din urmă de a - l recunoaşte pe ţarul românilor şi al bulgarilor Ioniţă Caloian drept împărat (deci drept moştenitor al titlului obţinut de ţarul Petru, dacă nu chiar al celui imperial bizantin) a atras după sine formularea explicită a descendenţei latine, cu prilejul formulării aceleiaşi pretenţii în corespondenţa dintre Ioniţă şi papa Inocenţiu al III III- lea lea. Desluşim, aşadar, aici o voinţă şi o strategie politică ce fac din adoptarea denumirii 1

Stelian Stelian Brezea Brezean nu, O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, Ed. Al Albatros tros, 1981, p. 90- 93.


etnice a poporului român un program promovat conştient de elita politică de la Trnovo. Iar aceasta trebuia să se întemeieze pe developările de conştiinţă identitară survenite între mijlocul secolului al X- lea şi începutul secolului al

XII XIII- lea lea. În tot cazul, în înregistrările datorate cro nicilor

cruciate contemporane (Robert de Clari, Villehardouin, Philippe de Valenciennes)1, românii sunt deja desemnaţi ca “vlahi”. Şi cuvântul are o semnificaţie etnică.

Există istorici străini (bulgari, maghiari, sârbi şi greci ) care atribuie termenului de vlahi o semnificaţie exclusiv socială la începuturi. El ar fi desemnat, astfel, nu o comunitate de aceeaşi limbă, cultură şi origine, ci una ocupaţională, un anumit strat socio- profesional al societăţii balcanice (păstorii). Ipoteza aceasta, tratată ca denigratoare de către istoricii români, merită să fie discutată înainte de a fi respinsă ori acceptată. Ea trimite însă la un cadru de discuţie mai larg, şi anume la semnificaţiile desemnării alterităţii etnice în Europa Sud- Estică şi Centrală. Cercetătoarele Marianne Mesnil şi Assia Popova au adus contribuţii substanţiale la cunoaşterea chestiunii şi, de aceea, le voi invoca studiile în cele ce urmează. îl

Într- un text int intitula itulat Străini de toate culorile sau cum desemnăm pe celă lalt lalt2, autoarele încep prin a preciza o

opoziţie identitară a cărei semantică este universală atunci 1

Hi Historiens et Chroniqueurs du Moyen Age. Robert de Clari, Villehardouin, Joinville, Froissart, Commynes, Paris, 1938. 2 Mariann Mariannee Mesnil, Mesnil, Assia Popova, Popova, Etnologul între şarpe şi balaur. Eseuri Paideia, ia, 1997 1997,, p. 223 223- 243 243. de mitologie balcanică , Bucureşti, Ed. Paide


când două popoare vin în contact unul cu celălalt: “oamenii” (adică noi) şi “non- oamenii” (adică ceilalţi). Celălalt este micşorat la un rang subuman. “În Europa, această opoziţie între civilizat şi sălbatic mobilizează două figuri care exprimă în mod explicit polul animalităţii: este, pe de o parte, incapacitatea de a stăpâni limba şi, pe de altă parte, absenţa veşmintelor, semnificată printr- o pil pilo ozitate abundentă şi aparentă”1. Este cazul originii şi semnificaţiei originare a

unor unor cuvinte cuvinte ca: barbar barbar (= (= bâlb bâlbâit âit),), flam flaman and d (= gângav), gângav), neamţ (= mut). Deformarea occidentală a cuvântului tătar în

tartare trimite la Infern, iar apelativul francez infamant bou(l)gre, bougresse aminteşte - începân cepând d cu secolul secolul al XIIlea - de originea bulgară a catharismului şi se referă la cineva cineva considerat considerat depravat depravat (homosexual, sodom sodomit). it). Iar numele de slav aminteşte că la origine, populaţiile care îl purtau şi care se lăsau desemna te astfel erau considerate prin excelenţă furnizoare de sclavi2. În desemnarea lor de către străini, românii au cunoscut mai multe dintre tipurile de contestări implicite pe

care le presupune utilizarea unei vocabule cu sens denigrat enigrator. or. Rom Românilor li s- a aplicat aplicat - în vremea vremea cruciad cruciadei ei a IV- a, la încep începu utul veacu veacului lui al al XIIIXIII- lea - cuvântul “sălbatec” (silvaticus, adică “din pădure”), care sublinia caracterul lor necivilizat în raport cu cruciaţii occidentali. Cu acelaşi sens, de animalici - deci neîmblânziţi încă de civilizaţie, deci neoam oameni eni - , apar apar român româniiii în într- o legendă bulgară ca purtători de plete3. Dar mai persistentă din punct de vedere istoric şi mai puternică s- a dovedit tendinţa de a - i num numi vlahi. Termenul se referă, în multiplele sale realizări local e, la “o

1

Ibidem Ibidem, p. 224 224. 2 Ibidem Ibidem, p. 224 224- 225 225. 3 Ibidem Ibidem, p. 226 226- 228 228.


populaţie de păstori nomazi practicând transhumanţa” 1. Sensul este unul socio- profesional, iar implicaţiile sunt, la rândul lor, peiorative. Într- o lume feudală în care norma socială o dădea clasa suprapusă, nobiliară, indicarea ocupaţiei păstoreşti prin însuşi numele unei comunităţi însemna identificarea întregii comunităţi respective cu o categorie socială inferioară. (Acelaşi sens îl va avea, în Ţara Românească, şi rumânia - concepută ca şerbie - , atunci atunci câ când actele vor începe să o ateste, în se c. al XVII XVII-- lea – al XVII XVIIII-

Blachi ac pastores Romanorum (1308), lea). Expresia Bl semnificativă pentru percepţia de care beneficiau românii din Unga Ungaria ria în în secolel secolelee al XIIXII- lea – al XIIIXIII- lea, indică faptul că în perioada şi în regiunea respectivă românii erau percepuţi prin ocupaţia lor cea mai răspândită sau, oricum, cea care li se atribuia prin excelenţă. Altfel spus, identitatea etnică românească se definea, în acel moment, în ochii străinilor,

prin stat statutul utul lor sociosocio- profesional rofesional2.

6. Rumânia ca realit realitate ate s În primele secole de existenţă ale statelor feudale româneşti Ţara Românească şi Moldova, descoperim în primul dintre acestea o situaţie care a mai fost discutată în istoriografia noastră: termenul de “rumâni” desemnează aici ţărănimea dependentă. P.P. Panaitescu explica această 1

Ibidem, p. 229. Autoarea crede, în consonanţă cu opinia generală, că

“term “termen enul ul endo endogen gen «rom «român âni» i» (din lat. romani), ... a fost utilizat din toate timpurile de aceste populaţii pentru a se desemna” (p. 229- 230). 2 Românii în opera Notar tarului An Anonim, Cluj Alexand Alexandru ru Madg Madgearu, earu, Ro Cluj- Napoc apocaa, Centtrul de Studii Tran Transilvan silvane, e, 2001 2001,, p. 112 112: Fundaţia Culturală Română – Cen “Păstoritul a fost o ocupaţie de căpetenie a românilor din evul mediu şi, tocmai de aceea, noţiunile de «vlah» şi «păstor» au sfârşit prin a se

identifica”.


situaţie prin existenţa unei boierimi descendente a vechilor stăpânitori nomazi (slavi, cumani), populaţia dominată fiind esenţialmente de origine latină1. Cazul nu ar fi singular în istorie şi şi- ar găsi destule similitudini. Această ipoteză, pornind de la realităţi sociale constatabile în evul mediu, nu ţine seama, însă, de caracterul cult şi încărcătura ideologică ale termenului “român”, părând să considere ca de la sine înţeleasă această denumire. Ca să putem argumenta asemenea aserţiuni ar fi, însă, necesar să se releve cu probe că pe durata mileniului migraţiilor - şi mai ales după secolul VII - , autohtonii şi- au menţinut nu doar conştiinţa romanităţii, ci şi termenul latin care exprima această conştiinţă, chiar şi în condiţiile amestecului copios cu slavii. Or, dimpotrivă, primele mărturii ce ne întâmpină au în vedere tocmai denumirea de

“vlahi”2. Atun Atunci ci când când vocabula vocabula rumâni survine, în sec. XVIIXVIII, ea înlătură însă orice concurenţă terminologică 3. Iar acest fapt ar putea însemna că respectivul cuvânt a fost 1

P. P. Panaitescu, «Problema originii clasei boiereşti», în

Interpretări

româneşti, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1994, Ştefan S. Gorovei (ed.). p.

31- 64. 2 Stelian Brezeanu Brezeanu,

Romanitatea orientală…,

p. 229- 246 menţionează că

documentele slavone, primele în ordine cronologică ce pomenesc instituţia chirilice sub num numele de regăsită mai târziu în documentele româno- chirilice rumânie, utilizează pentru a o desemna termenul vlah, dar şi: pareci, p. 235 235 autorul autorul spune: “Rămâne de explicat de oameni, săraci , siromahi. La p. ce în cancelaria şi în vorbirea comună din Ţara Românească a triumfat teremnul rumân, în vreme ce în Moldova ori în Făgăraş a fost preferat numele de vecin pentru a- l desemna pe ţăranul dependent”. Răspunsul formulat nu depăşeşte nivelul ipotezelor greu de probat. Elucidarea pe care o aduce studiul este aceea că, spre deosebire de tătari şi robi, caracterizaţi de o condiţie juridică marginală, şi boierii, şi rumânii alcătuiau împreună sfera normalităţii juridice. 3 Ibidem, Ibidem, p. 242. Termenul apare pentru prima oară în documente în sec.

al XVI- lea (Ibid (Ibidem em, p. 241).


utilizat şi în perioada anterioară, având astfel răgazul de a deveni curent. Cât de mult în urmă putem privi întemeiaţi pe asemenea constatări este însă dificil de precizat. Cert este doar că primele documente interne din Ţara Românească vor consemna instituţia utilizând cuvântul slav care numea etnia latinilor din Balcani şi de la nordul Dunării.

7. De ce nu se puteau puteau numi vlahii lahii rom români Numele de vlah exprimă, printr - un cuvân cuvântt de origine origine germană, preluat de slavi, sensul etnic al comunităţii româneşti medievale, indicându- i acesteia originea latină.

Paradoxal, era singurul care o putea face în acel moment. După cum arăta încă Ernst Robert Curtius, realităţile lumii medievale au evoluat altminteri decât ar lă sa- o aparenţele moderne să se întrezărească. Teritoriul ocupat în

An Antic tichitate tate de de Im Imperiu riul Ro Roman a fost identif tificat cu Romania. Romania, în sensul originar al Antichităţii târzii, a fost “ Ro înlocuită în secolele al VII - lea şi al VIII- lea lea de de alte alte formaţiuni istorice; însă cuvintele derivate, romanus şi romanicus, au rămas vii. Când limba vorbită (latina populară sau vulgară) se depărtase atât de mult de limba scrisă, încât

a fost nevoie de a li se da num nume diferite, diferit e, reapare reapare veche vecheaa ormă nouă. Se face polarit olaritate ate Rom Roma- Latiu Latium m într- o f ormă deosebire între lingua latina şi lingua romana (şi cu adaosul rustica). Li se alătură, ca o a treia limbă, lingua barbara, adică cea germană. Este semnificativ faptul că Isidor, care scria pe la 600 în Spania complet romanizată, nu cunoaşte încă această coexistenţă a celor trei limbi uzuale.

Numele de “romanic” este acela dat în Evul Mediu timpuriu limbilor populare neolatine pentru a le deosebi de limba cultă, adică de cea latină. Cuvintele derivate din


romanicus şi adverbul romanice (în franceză, provensală, spaniolă, italiană şi retodomană) nu sunt folosite niciodată ca

denumiri etnice (pentru aceasta existau alte cuvinte), ci numai pentru a indica limbile respective - deci în acelaşi sens ca italienescul volgare. Astfel de derivaţii sunt romanz din franceza veche, romance din spaniolă, romanzo la italieni. Ele au fost create de pătura cultă latină şi desemnează toate limbile romanice, resimţite ca unitate opusă latinei. En Enromancier , romançar , romanzare înseamnă a traduce sau a redacta cărţi în limba populară”1. Din considerentele de mai sus rezultă clar că în evul

mediu românii nu se puteau numi cu acest nume al lor pentru bunul motiv că vocabula desemna alte realităţi decât cele etnice. Dimpotrivă, termenul de vlahi - de origine origine germ germaanică şi perpetuat pe filieră slavă - indica originea lor etnică e tnică latină. latină. Ca să se poată numi români, trebuia ca mai întâi termenul de roman, romanic să dobândească un alt înţeles, anume cel social (de supus aservit), cel geopolitic şi cultural (de locuitor al Romaniei2) ori cel etnic (descendenţă latină) 1

Ernst Robert Curtius,

Literatura europeană şi evul mediu latin ,

Bucureşti, Ed. Univers, 1970, p. 43- 44. Prin Romania, Curtius înţelege - în op. cit., p. 42- 43 - “totali “totalitatea tatea Romania derivă din ţărilor în care se vorbesc limbi romanice. [...] Ro romanus, după cum acesta derivă din Ro Roma, sau latinus din La Latium. Moştenirea Romei a fost împărţită între cuvintele latinus şi romanus. Dintre toate limbile Laţiului, adică dintre dialectele ‘latine’, trebuia să dobândească întâietate idiomul vorbit la Roma. În Imperiul Roman, multă vreme, vreme, romani erau numiţi doar cei din pătura stăpânitoare, învinşii păstrându- şi denumirile etnice (gali, iberi, greci etc.). Abia printr - un edict 2

al lui Caracalla din anul 212 se conferea tuturor locuitorilor Imperiului cetăţenia romană. De acum înainte, toţi cetăţenii statului puteau să fie numiţi romani. De la această lărgire a Imperiului Roman şi până la crearea imens locuit de ‘rom ‘romani’ ani’ nu era decât decât un unei noi denumiri pentru spaţiul imens pas. Necesitatea unui astfel de nume nou, concis şi expresiv, pentru Im Imperium Romanum sau orbis Romanus devenea mai stringentă o dată cu


exprimat pe atunci de cuvântul vlah. Iar această situaţie s - a modificat decisiv abia mai târziu, într- o epocă în care, pe de o parte, în Apus, termenul de “roman” a continuat să aibă înţelesurile înregistrate mai sus, iar pe de alta, în Răsărit, prima populaţie care s - a prevalat de un înţeles etnic al vocab vocabu ulei - bizant izantinii inii - s- a(u) dispensat de aceasta o dată

pentru totdeauna. Începâ Începând nd cu Constan Constanttin cel Mare, Mare, Ro Romanus era orice cetăţean al imperiului devenit creştin. Noţiunea avea un conţinut politic, cultural, juridic şi religios 1. Însă secolele al VI VI- lea – al VII VII- lea, când slavii se aşează în Balcani, latinofonii se regăsesc în Ba Barbaricum, încetând să mai fie membrii comunităţii (politeia) roman romane, e, transform ransformâându- se –

aşezarea popoarelor barbare pe pământul Imperiului. În aceste vremuri de Romania, mai întâi criză apare în textele latine şi greceşti numele de Ro întâi sub

Constantin. [...] Începând cu epoca dinastiei ottonienilor se schimbă sensul Romania. El desemnează acum partea romană a Imperiului cuvântului Ro Italia. Până în cele din urmă, numirea aceasta a rămas delimitată la provincia italiană Romagna, vechiul exarhat al Ravennei. Ro Romania, în sensul originar al antichităţii târzii, a fost înlocuită în secolele al VII- lea şi al VIII - lea de alte formaţiuni istorice”. Curtius adaugă şi că “În Evul Mediu există, pe deasupra graniţelor lingvistice, o comunitate culturală a Romaniei. [...] Caracteristic este un poem al trubadurului Raimbaut de Vaqueiras (în jurul lui 1200), ale cărui cinci d’ oil, strofe sunt scrise fiecare în altă limbă: provensală, italiană, franceză d’ gasconă şi portugheză. Acestea erau limbile curente atunci în lirica romanică. Faptul că se putea alterna între ele dovedeşte conştiinţa vie a unei Romanii unitare. [...] Începând cam din 1300, Romania se diferenţiază din ce în ce mai mult ca limbă şi cultură. Naţiunile romanice rămân totuşi legate între ele prin istoria formării lor şi prin necontenita legătură cu latina. În acest sens mai liber se poate vorbi deci şi de acum încolo de o Romanie reprezentând o unitate deosebită faţă de popoarele şi literaturile

germanice”. 1 Stelian Brezeanu, ”, în Romanitatea orientală…, p. 42.


conform conform viziun viziuniiii polit politice ice romane ane - într- un ethnos barbar1. În acest context, ei îşi pierdeau calitatea de romani politici, de cetăţeni ai Imperiului Roman de Răsărit (romei), recunoscâ recunoscân ndu- li- se, totuşi, pe mai departe, originea romanică şi latini tatea. Pentru a se evita orice confuzie, li sa spus vlahi, cu o vocabulă împrumutată de la migratorii germanici şi preluată de către cei slavi, înţelegându - se prin aceasta tocmai romanicii etnici, şi nu cei politici.

Dar lucrurile au fost chiar mai complicate decât atât. Aceasta pentru că, în secolele al VII VIII- lea lea – al IXIX- lea, lea, împăraţii de la Constantinopol au dus o politică de elenizare a alogenilor din imperiu, Bizanţul devenind treptat un “imperiu naţional grec”2. Paralel cu grecizarea supuşilor de altă limbă (romanici, slavi etc.), s - a produs şi o îndepărtare de moştenirea romană a grecilor înşişi. După cum arăta Hélène Ahrweiler, în Bizanţ, care continua să se desemneze cu titulatura de “Imperiu Roman”, an”, şi unde bizantinii îşi spuneau pe mai departe “Romani”

Ro (Romaioi), în secolele secolele al al X- lea – al XI- lea se produ produce ce un soi de renaştere. Începută în secolul anterior, aceasta redescoperă antichitatea greacă şi modelul vieţii filosofice de tip grecesc, făcând din acestea tot mai mult nişte paradigme 1

Ibidem Ibidem, p. 19. 19. 2 Ibidem Ibidem, p. 44. 44. Pe Pen ntru dat datarea acestui acestui proces proces în în secolele secolele al VIIIVIII- lea – al IX- lea, lea, au auttorul orul trim t rimitite e la D. Yakythi Yakythin nos, “La grande grande brèche brèche dan dans la tradition radit ion hist historique orique de l’ hellénisme hellénisme du du septièm septième au neuvièm neuvième e siècle”, în Hr Hristerion eis Anartas tasion K. Orlandou, Aten Atenaa, 1966, pp. 300- 327. Expresia acordă termenului naţional un înţeles modern. Pentru a evita anacronismele ar fi fost, poate, mai potrivit să se utilizeze sintagma

“imperiu grecizat”.


proprii (până atunci termenii “elen” şi “elenic” semnificau păgân şi păgânitate). Ca urmare, în perioada care se deschide acum, bizantinii vor recupera antichitatea greacă, asumând- o, ataşându- se de valor valorile sale, şi îndepărtându- se

progresiv de roman romanititat ate, e, de ceea ce reprez reprezen entta ea ca valoare spirituală1. S- au produs, aşadar, mai multe, succesive, decantări. Înt Întâi, roman romanicii icii din Im Imperiu au ajuns, ajuns, în secolele al VIVI- lea – al VIIVII- lea, în Barbaricu Barbaricum m, pierz pierzân ând du- şi calitatea de membrii ai comunităţii politice romane. Ulterior, Imperiul însuşi a abandonat de facto identitatea romană, grecizându - se. As Astfel tfel, term termenul de romaioi a ajuns să- i desemneze pe supuşii bizantini vorbitori de limbă greacă şi aparţinând sfer ei civilizaţiei greceşti. Prin urmare, el era utilizat numai în accepţiune politico- juridică, desemnându- i pe supuşii imperiului. Cum însă bizantinii nu ignorau existenţa latinofonilor şi romanicilor - din Barbaricum ca şi din Imperiul însuşi - , au începu eput să îi desemneze pe aceştia printr- un cuvânt împrumutat de la slavi (deşi venind dinspre

germanici), drept vlahi.

Mutând discuţia pe planul culturii scrise, putem constata că primele legende atestate pe tema romanităţii

vlahilor vlahilor sunt sunt cele din din sec. al XIII XIII-- lea – al al XV- lea (Rom (Roman an,, Roman şi Vlahata). Aici, eroii eponimi poartă un nume latin (care era însă şi al câtorva bazilei de la Constantinopol) şi

1

L’ Ideologie politique de l’ Empire byzantin tin, Paris, Helene Helene Ahrweiler, Ahrweiler, L’ Presses Universit Universitaires aires de de France, France, 197 1975, col SUP, SUP, cap. cap. IV: “Les patriotismes byzantines”, p. 60 sq.


unul slav 1, chiar dacă - în lumina consideraţiilor anterioare primul are un înţeles politico- adm administ inistrat rativ, iv, invocâ invocân nd apartenenţa la lumea bizantină, iar al doilea trimite la etnie. Nu poate fi însă exclusă din discuţie nici tentativa papalităţii de a conferi un sens etnic cuvântului roman

tocmai în raport cu vlahii. Dintre episoadele atestate documentar ale acestei încercări sunt de amintit corespondenţa lui Inocenţiu al III- lea cu Ioniţă Caloian, respectiv cu Vasile, mitropolitul de Trnovo (sfârşitul sec. al XII XII- lea lea şi începutul sec. al XIII XIII-- lea) şi scrisoarea papei Clement al VI- lea din 1345, adresată lui Ludovic de Anjou, unde românii sunt pomeniţi deja în forma Olach Olachi-i- Romani ani. Dacă Inocenţiu trimitea fără echivoc la strămoşii latini ai vlahilor, Clement asociază termenului de vlahi, încă în uz, precizarea de “Romani”, pentru a arăta că ei vorbeau o limbă latină şi pentru a trimite, implicit, la originea etnică a vlahilor2. Interesată în recuperarea latinilor răsăritului pe seama creştinătăţii apusene, papalitatea iniţia astfel, în

secolele secolele al XII XII-- lea – al XIVXIV- lea, lea, tratarea expres expresiei iei de de romani într- un înţeles etnic. Astfel, curia pontificală spera să demonteze solidaritatea de credinţă dintre români şi bizantini, accentuând asupra comunităţii de limbă şi origine dintre romanicii apuseni şi latinofonii de la nordul Dunăr ii. Rămâne un lucru cert, totuşi, că ideea originii etnice romane nu a putut mobiliza cercuri mai largi de populaţie înainte de epoca modernă când, de altfel, ea a fost teoretizată altminteri (ştiinţific şi sistematic). Mărturie pentru aceasta stă proclamaţia lansată de Despot Vodă, la 1561, în care chema la luptă antiotomană în numele originii romane a

1

Vezi Vezi Ovidiu Pecica Pecican n, Troia, Veneţia, Rom a, Cluj, EFES, 1998, passim. 2 Cesare Alzati, op. cit., p. 77 pledează pentru interpretare în sens etnic a expresiei Olach Olachi-i- Rom Romani ani.


moldovenilor1. Acest act cu un marcat conţinut ideologic a rămas fără un ecou real printre moldoveni. În a doua jumătate a sec. al XVIXVI- lea lea, ideea romanităţii rămânea încă în afara priorităţilor de reprezentare a identităţii comunitare a

românilor. Mai pe urmă, la 1620, deci chiar în veacul când termenul ajungea să indice indubitabil o instituţie socială, Mihail Moxa, îi considera pe români drept înşişi roman ii, subînţelegând o continuitate neîntreruptă. Ideea va fi preluată de Dimitrie Cantemir, de reprezentanţii Şcolii

Ard Ardeelene, de Al. Papiu- Ilaria rian, iar prim rimul care va folosi numele de “Rom “Romania” ania” - în loc de Dacia Dacia - cu pri privir vire e la cele trei provincii româneşti va fi istoricul grec Daniel Phillipide (sec. (sec. al XVII XVIII- lea lea).

10. Concluzii Aceste serii de fapte par deocamdată suficiente pentru a constata următoarele:

1. în sec. sec. al IXIX- lea – al al X- lea termen termenul ul de de vlahi vlahi nu nu are are încă un sens etnic bine precizat; el având însă un sens

polit politic ic clar: vlahii sunt sunt latino latinofonii fonii din din Barbari Barbaricum cum. 1

Vezi textul în N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999 1999,, p. 187 187- 188: “Pentru că gândul mieu nu e altul decât să fac ca Dunărea să fie hotarul ţării mele a Moldovei şi să mă războiesc zi şi noapte cu necredincioşii şi blăstămaţii de turci. Întru care, nădăjduiesc în mărirea lui Dumnezeu, prin rugăciunile tuturor sfinţilor şi îngerilor şi arhanghelilor, cu voi, vitejilor şi neam războinic, ce vă coborâţi din vitejii romani, cari au făcut să tremure lumea... [...] Şi cu aceasta ne vom face cunoscuţi lumii întregi ca adevăraţi romani şi coborâţi din aceia , şi numele nostru va fi nemuritor, şi vom fi iarăşi icoana părinţilor noştri

(subl. O. P.), cari s- au lăsat apoi pradă lupului, cu atâta ruşine înaintea lumii lumii întregi” întregi”..


2. la încep începutul secolulu secoluluii al XIII XIII-- lea, în cronicile cronicile cruciadei a IV- a, cuvântul vlah are deja un înţeles etnic; în cronistica maghiară a secolelor al XII XII- lea – al XIII XIII-- lea, lea, el are are însă un sens socio- profesional (vlahi = păstori ai romanilor) 3. vechiul num nume german germanoo- slav al rom român ânilor ilor - vlahi - dă în primele secole ale existenţei statului muntean (până în sec sec. al XVI XVI- lea lea inclusiv) numele ţării; 4. num numele ele de rom român ân apare apare - alături de cel d e “vla “vlah h” -

cu putere în miturile despre originile etnice din sec. al XIIIlea – al al XVXV- lea lea, adică exact în epoca declinului Imperiului Bizantin, în legătură cu afirmarea neechivocă a originii

romane; 5. în secole secolele le al XIVXIV- lea – al XVI- lea term termenu enul de de vlah desemnează, în actele interne ale Ţării Româneşti (dar numai în câteva), la concurenţă cu alţi termeni, străini, realitatea socială a servituţii; se rvituţii; 6. în secolul al XVII- lea, când limba română înlocuieşte slava din administraţie şi din biserică, numele de rumân, rumânie substituie cuvintele străine care îi indicau până atunci pe neprivilegiaţii liberi (parec, siromah); 7. cărturarii sec. al XVII XVII- lea – al al XVII XVIII- lea încep să- i privească pe români ca pe urmaşii direcţi ai Romei într - un

interval istoric care agravase regimul social al rumâniei (ca urmare a “legăturii lui Mihai”) şi care, prin triumful limbii vernaculare în administraţie şi cultură, impusese termenul

românesc de rumân în locul oscilantelor denumiri mai vechi; 8. paşoptismul va înlătura de pe numele de român dispreţul nutrit de localnicii înşişi ca urmare a realităţii

sociale pe care o desemnase anterior1. 1

Stelian Stelian Brezeanu Brezeanu,

Romanitatea orientală…, p. 246: “Abia generaţia de la

român 1848 recuperează înţelesul naţional integral al etnonimului rumân/ român şi face din el primul criteriu al definirii identităţii tuturor celor care vorbeau limba română”.


De ce NU se puteau numi Vlahii "Români"? - Ovidiu Pecican

Recommend Documents